Relatiile Uniunii Europene cu Restul Lumii

Relațiile Uniunii Europene cu restul lumii includ activități comerciale, umanitare, sprijin pentru dezvoltare și activități specifice la nivel regional. Uniunea Europeană este, la nivel global, o forță pe plan economic, comercial și monetar. Politica comercială comună a fost prevăzută de Tratatul de la Roma (1957), fiind unul dintre principalele instrumente pentru integrarea piețelor naționale într-o piață unică, vizându-se accelerarea creșterii economice, dar și creșterea eficienței și competitivității. Uniunea Europeană sprijină regulile Organizației Mondiale a Comerțului, în cadrul căreia are o influență considerabilă, asemănătoare celei de care se bucură în cadrul organismelor specializate ale Organizației Națiunilor Unite.

Uniunea Europeană menține relații diplomatice cu aproape toate statele lumii. A încheiat parteneriate strategice cu actori cheie internaționali și a semnat acorduri de asociere cu o serie de state din vecinătatea sa. Uniunea este reprezentată în țările terțe prin 136 de Delegații cu funcții similare cu cele ale ambasadelor.

Date fiind aspectele comune în relațiile cu țările aflate în aceeași regiune, au fost create o serie de politici regionale, cum ar fi Politica Europeană de vecinătate, care promovează consolidarea relațiilor cu 16 țări vecine (Algeria, Armenia, Azerdbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Teritoriile Palestiniene Ocupate, Siria, Turcia și Ucraina), sau Politica pentru dezvoltare, care include relația cu state din Africa, Caraibe, Pacific (ACP), dar și America Latină și Asia.

Interesele și valorile Uniunii Europene sunt comune tuturor statelor sale membre, iar apărarea acestora pe scena internațională se poate face mult mai eficient printr-o singură voce decât în fiecare stat în parte. De aceea a fost creată, prin Tratatul de la Lisabona, o nouă funcție la nivelul instituțiilor UE: Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care ocupă, în același timp, și funcția de vicepreședinte al Comisiei.

Acesta are rolul de a face propuneri, de a pune în practică politica externă în numele Consiliului și de a reprezenta Uniunea pe plan internațional.

Volumul comerțului internațional se diversifică de la an la an, iar statele sunt tot mai mult conectate printr-un flux permanent de bunuri și servicii. Creșterea volumului comerțului internațional este determinată de specializare. Aceasta sporește productivitatea. Pe termen lung, creșterea volumului schimburilor comerciale și a productivității duce la ridicarea nivelului de trai al fiecărui cetățean, la bunăstarea materială.

În dorința de a înțelege și prezenta într-un mod cât mai real și detaliat relațiile din întreaga lume, relațiile între state și economiile lor am ales ca temă pentru susținerea lucrării de dizertație „Raporturile economice ale Uniunii Europene cu restul lumii”, deoarece UE este cel mai mare exportator mondial de bunuri și servicii și cea mai mare sursă de investiții străine directe, ocupand un loc fruntaș pe piața mondială.

Lucrarea de față în afara capitolelor de introducere, concluzii și bibliografie cuprinde și 3 capitole de bază ce completează lucrarea.

Capitolul 2 „Uniunea Europeană și partenerii săi comerciali”, este un capitol ce duc în discuție faptul că UE este cel mai mare exportator mondial de bunuri și servicii și cea mai mare sursă de investiții străine directe, ocupănd un loc fruntaș pe piața mondială. Cu toate acestea, în distribuția din comerțul mondial au loc modificări semnificative, iar natura participării Uniunii la comerțul mondial se schimbă – și odată cu acestea, și certitudinea poziției sale dominante. Începând cu criza economică și financiară din 2008, UE a scăzut treptat producția de produse cu valoare mică și cu utilizare intensivă a forței de muncă, iar acum este specializată în bunuri de valoare ridicată și de marcă. Eforturile exportatorilor europeni sunt afectate, însă, de bariere comerciale greu de depășit. Uniunea negociază o serie de acorduri de liber schimb pentru a depăși aceste obstacole și pentru a crea condiții echitabile pentru întreprinderile sale.

În capitolul 3 „Extinderea și vecinătatea Uniunii”, duc în discuție faptul că la 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Aderarea Croației, care a urmat celor ale României și Bulgariei de la 1 ianuarie 2007, a marcat cea de a șasea extindere. Au fost inițiate, de asemenea, negocieri cu Islanda, Muntenegru, Serbia și Turcia. Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei este o altă țară candidată, în timp ce Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo rămân și ele potențiale țări candidate.

În sfârșit, in capitolul 4, „Relațiile cu țările care nu sunt în vecinătatea Europei”, vorbesc despre raportuile economice și politice ale UE cu celelalte state din afara continentului european, și anume: relațiile transatlantice: SUA și Canada; relațiile cu America Latină și zona Caraibilor; cu Rusia și Asia Centrală; cu zona extinsă a Orientului Mijlociu;  Africa și în final despre regiunea Asia-Pacific.

2. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI PARTENERII SĂI COMERCIALI

2.1. Poziția dominantă a UE

Pe lângă faptul că în 2012 a fost cel mai mare exportator și investitor la nivel mondial, Uniunea Europeană a fost partenerul comercial principal pentru mai mult de 100 de țări din toată lumea. UE este o piață foarte deschisă cu un nivel ridicat de inserție în economia mondială. Mai mult de 10 % din forța de muncă din UE depinde de comerțul exterior.

Ca rezultat al dimensiunii și deschiderii pieței sale interne, UE a jucat un rol central în organizarea sistemului comercial global și a contribuit în mod semnificativ la înființarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).

Comerțul exterior a contribuit și el în mare parte la sporirea nivelului de trai în UE și nu numai. Deschiderea economică a adus avantaje pentru Uniune. UE este de departe cea mai mare și mai integrată zonă de liber schimb din lume, iar comerțul a generat locuri de muncă; 36 de milioane de locuri de muncă din Europa depind, în prezent, direct sau indirect, de schimburile comerciale. Îmbunătățirea competitivității Europei a făcut ca aceasta să devină o destinație mai atractivă pentru societățile comerciale și investitorii din străinătate.

Cu toate acestea, comerțul mondial se schimbă. Noii actori economici și descoperirile tehnologice au modificat în mod semnificativ structura și tendințele comerțului internațional. Mai ales utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informației a făcut posibil schimbul de bunuri și servicii, cu care, anterior, nu se putea face comerț. Cursul de schimb valutar a crescut spectaculos în ultimii 20 de ani, ajungând la niveluri fără precedent. Economia globală de azi este extrem de integrată, iar lanțurile de aprovizionare mondiale au înlocuit în mare măsură comerțul tradițional de produse finite.

Globalizarea și efectele persistente ale crizei financiare globale au afectat în mod negativ performanța economică a Uniunii. Totuși, în unele privințe, economia UE a dat dovadă de o rezistență remarcabilă în comparație cu alte țări industrializate, iar cota sa din PIB-ul mondial a scăzut într-un ritm mai puțin rapid decât cea a SUA și a Japoniei. UE a fost, de asemenea, în măsură să-și păstreze o poziție relativ puternică în comerțul cu mărfuri, consolidând în același timp poziția sa de lider în comerțul cu servicii.

2.2. Rolul Comisiei Europene și al Parlamentului European

Comerțul internațional a fost unul dintre primele sectoare în care statele membre ale UE au convenit să își pună laolaltă suveranitatea. Ele au însărcinat Comisia cu responsabilitatea de a se ocupa de chestiunile legate de comerț, inclusiv negocierea, în numele lor, a acordurilor comerciale internaționale. Cu alte cuvinte, UE, acționând ca entitate unică, negociază atât acordurile comerciale bilaterale, cât și cele multilaterale în numele tuturor statelor membre. Așa cum arată datele din sistemul OMC de soluționare a litigiilor, UE și-a dezvoltat o capacitate remarcabilă de a-și apăra propriile interese în litigiile comerciale internaționale. UE a folosit, de asemenea, comerțul internațional ca instrument de promovare în restul lumii a propriilor valori, politici și practici de reglementare.

Uniunea Europeană a favorizat, în mod tradițional, un sistem comercial internațional deschis și echitabil. A depus mari eforturi în scopul garantării „integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional”.

Intrarea în vigoare în 2009 a Tratatului de la Lisabona a extins competențele exclusive ale UE în domeniul comerțului internațional care cuprind, în prezent, și investițiile străine directe. Tratatul de la Lisabona a consolidat, de asemenea, rolul Parlamentului European de colegiuitor – egal al Consiliului – în materie de legislație privind comerțul. Tratatul a acordat totodată Parlamentului un rol mai activ în negocierea și ratificarea acordurilor comerciale internaționale. Odată cu introducerea acestor noi schimbări, Parlamentul a dat dovadă de un angajament deosebit în domeniul comerțului. Deciziile sale timpurii, precum respingerea tratatului ACTA de combatere a contrafacerii, au avut deja un impact mare asupra politicii comerciale comune a Uniunii.

2.3. Politica comercială și orientări

Comunicarea Comisiei din 2011, intitulată „Comerț, creștere și afaceri internaționale”, a recunoscut comerțul ca fiind unul dintre pilonii noii Strategii Europa 2020, care vizează o Uniune Europeană mai competitivă și mai eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor. Pe lângă sublinierea necesității unei abordări coordonate privind politicile interne și externe ale UE, Strategia Europa 2020 pune un accent mai mare pe relațiile economice externe ale Uniunii, acestea constituind un catalizator pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă.

În comunicare, Comisia a reiterat angajamentul UE de a încheia Runda de la Doha și de a consolida OMC. Cu toate acestea, textul recunoaște, de asemenea, că negocierile multilaterale joacă în prezent un rol secundar pentru noua generație de acorduri bilaterale de liber schimb (ALS) pe care UE intenționează să le încheie în următorii ani.

Impasul în negocierile multilaterale și în special în cadrul Rundei de negocieri de la Doha a determinat UE să găsească metode alternative pentru a garanta accesul la piețele din țările terțe. O nouă generație de ALS introduse pentru prima dată în 2006 trece dincolo de reducerea tarifelor și liberalizarea comerțului cu mărfuri. După ani de negocieri intense, acordul de liber schimb cu Coreea de Sud a fost ratificat în 2011. Negocierile cu Ucraina, Columbia, Peru, Singapore și țările din America Centrală au fost, de asemenea, finalizate. Negocierile cu membri individuali ai Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) în special Thailanda, Vietnam și Malaysia sunt în curs de desfășurare. De asemenea, UE a deschis negocierile acordurilor de liber schimb cu SUA, India, Japonia și Canada. În total, UE are 29 de acorduri comerciale în vigoare.

Avantajele acestor acorduri sunt semnificative. Tarifele medii impuse exporturilor UE urmează să fie reduse cu aproximativ 50 %. Acordurile de liber schimb vor contribui, conform estimărilor, la creșterea economică a UE cu un plus de 2,2 % din PIB-ul UE.

Finalizarea acestor acorduri poate dura, cu toate acestea, mai mulți ani.

Datele arată că UE a înregistrat rezultate bune mai ales în segmentele de piață superioare, unde cota sa pe piața globală este de aproximativ 30 % (în comparație cu 20 % pentru produsele exclusiv non-energetice). În timp ce economiile de tranziție îmbunătățesc rapid calitatea produselor pe care le produc, exporturile lor sunt încă dominate de mărfuri de piață de nivel scăzut și mediu.

Statisticile privind comerțul pot induce oarecum în eroare. În timp ce UE în ansamblul său a fost mai bine pregătită decât alți actori consacrați să reziste schimbărilor structurale prin care a trecut sistemul comercial internațional în ultimii zece ani, este încetinită însă de capacități în scădere și de lipsa investițiilor în cercetare și inovare. UE pierde treptat teren în domeniul afacerilor, pe măsură ce noi actori din țări emergente dinamice își consolidează prezența pe piețele mondiale.

Mai mult, exporturile UE au o pondere mare în țările industrializate (cum ar fi Statele Unite și Elveția), dar sunt mai puțin competitive pe piețele în creștere rapidă, mai ales în Asia. Există un risc real ca rezultatele slabe ale UE pe unele dintre cele mai dinamice piețe din lume să compromită grav și pe termen lung poziția Uniunii în comerțul internațional.

2.4. Importuri și exporturi

După cum arată tabelul de mai jos, UE a fost cel mai mare importator și exportator mondial în 2012, urmată de Statele Unite și China. Comerțul UE cu mărfuri cu restul lumii a atins 3 481 400 de milioane EUR în 2012.

Tabel 1. Uniunea Europeană, putere comercială, sursa: http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm

Intre 2011 și 2012, exporturile de bunuri ale UE au crescut. SUA a rămas, de departe, cea mai importantă destinație pentru bunurile exportate din UE în 2012 (a se vedea mai jos), urmate de Elveția, China și Rusia.

Tabel 2

Importurile UE au crescut și ele între 2011 și 2012. China a fost principalul furnizor de bunuri pentru UE în 2012. Importurile din Rusia au rămas la cote înalte, ceea ce a însemnat că Rusia a rămas al doilea furnizor de bunuri pentru UE, așa cum fusese în 2011 (a se vedea mai jos).

Tabel 3

Deficitul comercial tradițional al UE a scăzut în 2012, din cauza încetinirii creșterii economice și scăderii cererii interne, în comparație cu anii precedenți și cu anul 2006. Acest lucru s-a datorat și creșterii exporturilor; în 2012, exporturile UE au crescut de aproape două ori mai mult decât importurile. UE depinde în continuare foarte mult de materii prime și combustibili, dar a făcut față în mod eficient concurenței străine în sectoare precum cel al utilajelor și cel chimic (a se vedea mai jos).

Tabel 4

UE este lider mondial în comerțul cu servicii. În 2012, a înregistrat un surplus de 152 200 de milioane EUR în tranzacțiile de servicii cu restul lumii, exporturile ajungând la 654 600 de milioane EUR, iar importurile la 502 400 de milioane EUR. Comerțul cu servicii a reprezentat 24,9 % din totalul de importuri de bunuri și servicii ale UE în 2012. SUA, Asia și țările care fac parte din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) s-au numărat printre principalii parteneri ai UE în comerțul cu servicii. În 2012, peste două treimi din importurile (70,2 %) și exporturile (68,3 %) UE în sectorul comerțului internațional cu servicii au aparținut următoarelor trei categorii: transporturi, turism și servicii pentru întreprinderi.

Tabel 5. Investițiile străine directe ale UE, sursa http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm

3. EXTINDEREA ȘI VECINĂTATEA UNIUNII

3.1. Extinderea Uniunii

La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Aderarea Croației, care a urmat celor ale României și Bulgariei de la 1 ianuarie 2007, a marcat cea de a șasea extindere. Au fost inițiate, de asemenea, negocieri cu Islanda, Muntenegru, Serbia și Turcia. Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei este o altă țară candidată, în timp ce Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo rămân și ele potențiale țări candidate.

Politica de extindere a UE are drept scop să unească țările europene într-un proiect politic și economic comun. Călăuzită de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice, economice și sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent. Politica de extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.

3.1.1. Condițiile de aderare

Orice stat european care respectă valorile comune ale statelor membre și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii (articolul 49 din TUE).

Criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European din 1993 de la Copenhaga, sunt esențiale în orice proces de integrare în UE a unei țări candidate sau potențial candidate. Acestea includ:

stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;

economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;

capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv de a adera la obiectivele uniunii politice, economice și monetare și de a adopta regulile, normele și politicile comune care constituie corpusul dreptului UE („acquis-ul comunitar”).

Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus condiții pentru „integrarea treptată și armonioasă a țărilor [solicitante]”. Țările au obligația să-și alinieze legislația la legislația UE și să garanteze punerea sa în aplicare. În decembrie 2006, Consiliul European a convenit asupra unui „consens reînnoit privind extinderea”, bazat pe „consolidare, condiționalitate și comunicare” și pe capacitatea UE de a integra noi membri.

3.1.2. Capacitatea de integrare a UE: dispoziții instituționale

Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale care au dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona. UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și procesele decizionale sosirii noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să nu-i afecteze eficiența și responsabilitatea în elaborarea politicilor. Tratatul de la Lisabona a introdus schimbări majore privind structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele dintre aceste schimbări au reflectat necesitatea unui set de reglementări sustenabile care să nu presupună efectuarea de noi modificări o dată cu fiecare val de extindere.

Sistemul de vot al Consiliului a fost reformat: sistemul de voturi ponderate, în care statele membre au un număr de voturi proporțional cu populația lor, a fost înlocuit de un sistem cu dublă majoritate, ce urmează a fi introdus începând cu 1 noiembrie 2014. În plus, numărul de deputați în Parlamentul European, care a crescut după fiecare nouă extindere, a fost limitat la 751. După alegerea deputaților în cea de-a 8-a legislatură în mai 2014, fiecare stat membru va avea nu mai puțin de 6 locuri și nu mai mult de 96, aplicându-se principiul proporționalității degresive. Cu toate că Tratatul a redus și numărul de Comisari europeni (în prezent, unul pentru fiecare stat membru), această modificare a fost amânată. Acest aspect va fi reexaminat la sfârșitul următorului mandat al Comisiei sau atunci când numărul de state membre ajunge la 30.

3.1.3. Procesul

O țară care îndeplinește condițiile de aderare și dorește să adere la Uniunea Europeană adresează o cerere Consiliului, care solicită Comisiei să emită un aviz. Parlamentul European trebuie notificat în legătură cu această cerere. În cazul în care avizul Comisiei este favorabil, Consiliul European poate decide – în unanimitate — acordarea statutului de țară candidată. În acel moment, Comisia emite o recomandare privind începerea sau neînceperea negocierilor de aderare. Consiliul decide apoi — în unanimitate — dacă ar trebui să se deschidă negocierile. Legislația UE („acquis-ul comunitar”) este împărțită în 35 de capitole de politici. Înainte să înceapă negocierile propriu-zise, Comisia întocmește un raport de „screening” (verificare) pentru fiecare capitol, prin care fie recomandă deschiderea negocierilor pentru capitolul respectiv, fie stabilește criteriile pe care țara candidată trebuie să le îndeplinească ca o condiție prealabilă. Pe baza recomandării Comisiei, Consiliul decide în unanimitate dacă deschide sau nu un nou capitol de negocieri. Ori de câte ori progresele sunt considerate satisfăcătoare, Comisia poate recomanda „închiderea” provizorie a unui capitol. Din nou Consiliul hotărăște prin unanimitate de voturi. După ce negocierile privind toate capitolele au fost luat sfârșit, termenii și condițiile – inclusiv eventuale clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii – sunt înscrise într-un tratat de aderare între statele membre și țara candidată. Pentru ca tratatul să fie semnat, sunt necesare aprobarea Parlamentului European și acordul unanim al Consiliului. Odată semnat, tratatul este supus ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu propriile cerințe constituționale (ratificare în parlament sau referendum).

Fig. 1. Extinderea UE din 1958 pana azi

3.1.4. Viitoarele extinderi

În prezent, politica de extindere se concentrează asupra celor șase țări din Balcanii de Vest și asupra Turciei și Islandei. Parteneriatele pentru aderare (denumite „parteneriate europene” pentru Balcanii de Vest) rămân principalul instrument al procesului de aderare, alături de ajutoarele UE acordate prin intermediul Instrumentului de asistență pentru preaderare (IPA).

3.1.4.1. Balcanii de Vest

Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de stabilizare și asociere, lansat în 1999. Bazat pe acordurile bilaterale de stabilizare și de asociere, acest proces a anticipat aderarea la UE a țărilor din regiune — o perspectivă reafirmată în cadrul Consiliului European de la Salonic, din iunie 2003.

Aderarea Croației la UE, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent important pentru alte țări din regiune. Pe baza experienței cu Croația, Comisia a propus în „Strategia de extindere” pentru 2011-2012 alte îmbunătățiri ale tacticii de negociere, inclusiv acordarea unei atenții mai mari chestiunilor legate de statul de drept. Prin urmare, Comisia abordează capitolele de negocieri privind reforma sistemului judiciar, drepturile fundamentale (capitolul 23) și privind justiția, libertatea și securitatea (capitolul 24) chiar din fazele inițiale ale tuturor negocierilor viitoare.

În concordanță cu această „nouă abordare”, deschiderea capitolelor 23 și 24 a fost o prioritate de prim rang în negocierile cu Muntenegru. Ambele capitole – împreună cu alte trei – au fost deschise pe 18 decembrie 2013. Negocierile cu Serbia au deschise oficial la 21 ianuarie 2014, dar niciun capitol nu a fost deschis în această etapă. Procesul de integrare în UE în cazul altor țări din Balcanii de Vest este neuniform. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a primit statutul de candidat în 2005, dar negocierile nu au fost încă deschise, în principal din cauza litigiului cu Grecia legat de folosirea numelui de „Macedonia” și – mai recent – a tensiunilor cu Bulgaria. Din 2009 încoace Comisia a recomandat în mod constant deschiderea negocierilor. Ca și potențială țară candidată Albania face progrese mari și speră să i se confere statutul de candidat în iunie 2014. Celelalte două potențiale țări candidate sunt Bosnia și Herțegovina și Kosovo. În ceea ce privește Bosnia și Herțegovina, care nu a făcut mai deloc progrese în ultimii ani, UE pune la cale o nouă abordare. Kosovo, care nu este recunoscută ca țară independentă de cinci state membre ale UE, negociază un Acord de stabilitate și asociere cu UE și poartă un dialog cu Serbia pentru normalizarea relațiilor.

3.1.4.2. Turcia

Turcia a făcut o cerere de aderare în 1987 și a fost declarată țară candidată în 1999. Negocierile au fost deschise în 2005. Opt capitole sunt blocate și niciun capitol nu va fi închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional la Acordul de asociere de la Ankara” în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale UE s-au opus deschiderii de noi capitole. În mai 2012, Comisia a lansat o „agendă pozitivă” cu Turcia pentru a consolida relațiile bilaterale, sprijinind eforturile țării de a se alinia la acquis-ul comunitar al UE. După o stagnare de peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere – privind politica regională și coordonarea instrumentelor structurale – în noiembrie 2013. În decembrie 2013 UE a semnat un acord de readmisie cu Turcia. Prin prisma evoluțiilor recente, în special deteriorarea statului de drept în Turcia, părerile sunt împărțite în legătură cu oportunitatea depunerii unor eforturi pentru deschiderea capitolelor cheie 23 și 24.

3.1.4.3. Islanda

Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise în iunie 2010. Fiind o democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic European (SEE), Islanda a înregistrat progrese rapide în negocierile cu UE. În ciuda acestui fapt, alegerile generale din 2013 au adus la putere un nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare.

3.2. Balcanii de Vest

UE a elaborat o politică de sprijinire a integrării treptate în Uniune a statelor din Balcanii de Vest. La 1 iulie 2013, Croația a devenit primul dintre cele șapte state care urmează să se alăture UE, iar Muntenegru, Serbia și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au fost acceptate oficial ca state candidate. Sunt în curs negocieri de aderare cu Muntenegru și cu Serbia. Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt, de asemenea, candidate potențiale.

În 1999, UE a lansat procesul de stabilizare și asociere (PSA), un cadru pentru relațiile dintre UE și statele din regiune, precum și Pactul de stabilitate, o inițiativă mai amplă care implică toți principalii actori internaționali. În 2008, Pactul de stabilitate a fost înlocuit de către Consiliul de Cooperare Regională. Consiliul European de la Salonic din 2003 a reafirmat că toate statele care făceau parte din PSA erau posibile candidate la aderarea la UE.

3.2.1. Procesul de stabilizare și de asociere (PSA)

Lansat în 1999, PSA constituie cadrul strategic de sprijinire a apropierii treptate dintre statele din Balcanii de Vest și UE. Această politică se bazează pe relații contractuale bilaterale, asistență financiară, dialog politic, relații comerciale și cooperare regională.

Relațiile contractuale iau forma acordurilor de stabilizare și de asociere (ASA). Acestea prevăd cooperarea economică și politică și instituirea unor zone de liber schimb cu statele în cauză. Fiecare ASA instituie structuri de cooperare permanentă bazându-se pe principii democratice comune, pe drepturile omului și pe statul de drept. Consiliul de stabilizare și de asociere, care se reunește anual la nivel ministerial, supraveghează punerea în aplicare a acordului în cauză. Acesta este asistat de către Comitetul de stabilizare și asociere, care are dreptul de a înființa subcomitete. În sfârșit, o Comisie parlamentară de stabilizare și asociere asigură cooperarea la nivel parlamentar între parlamentele statelor din Balcanii de Vest și Parlamentul European.

În prezent, sunt în vigoare ASA cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, cu Albania, cu Muntenegru și cu Serbia. ASA cu Croația a expirat în momentul aderării acestui stat la Uniune, în iulie 2013. UE a încheiat un ASA cu Bosnia și Herțegovina, dar intrarea sa în vigoare a fost înghețată. UE și Kosovo au început negocierile privind un ASA în octombrie 2013; acest ASA va fi doar un acord cu UE, pe care statele membre nu trebuie să îl ratifice (cinci state membre nu recunosc statutul de stat independent al Kosovo). Dat fiind faptul că celelalte ASA trebuie ratificate de toate statele membre ale UE, intervalul de timp dintre momentul încheierii lor și cel al intrării lor în vigoare poate dura mai mulți ani. Comerțul și aspectele privind comerțul din ASA sunt incluse în acorduri interimare, care intră în vigoare în general la scurt timp după semnare, întrucât comerțul este o competență „exclusivă” a UE.

3.2.2. Procesul de aderare

Statele care solicită aderarea la UE trebuie să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga. După recunoașterea unui stat drept candidat, acesta avansează de-a lungul diverselor stadii ale procesului cu o viteză dependentă în mare parte de propriile progrese înregistrate.

Statul candidat trebuie să adopte și să pună în aplicare întreaga legislație UE (acquis-ul comunitar). Prioritățile sunt definite într-un Parteneriat European pentru fiecare stat în cauză, iar Comisia prezintă periodic rapoarte asupra progreselor înregistrate. Fiecare decizie importantă este luată de Consiliu, hotărând în unanimitate, începând cu deschiderea negocierilor până la încheierea acestora. În cele din urmă, tratatul de aderare trebuie să fie aprobat de către Parlament și Consiliu, înainte de a fi ratificat de toate statele contractante.

Statele candidate și potențial candidate beneficiază de asistență financiară pentru a realiza reformele necesare. Din 2007, asistența pre-aderare din partea UE a fost canalizată printr-un singur, unic instrument: Instrumentul pentru Asistență de Preaderare (IPA).

Majoritatea statelor candidate și potențial candidate pot, de asemenea, să ia parte la programe ale UE, ca de exemplu Erasmus și Erasmus Mundus pentru studenți, sau cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare.

3.2.3. Cooperarea regională

Integrarea europeană și cooperarea regională sunt strâns unite. Unul dintre obiectivele principale ale PSA este încurajarea statelor din regiune să coopereze unele cu celelalte privind o gamă largă de politici, incluzând unele domenii sensibile precum urmărirea penală a crimelor de război, chestiunile legate de frontiere, refugiații și combaterea criminalității organizate. Una dintre componentele specifice ale IPA este dedicată cooperării regionale și programelor transfrontaliere.

Consiliul de Cooperare Regională (CCR), cu sediul la Sarajevo, își desfășoară activitatea sub îndrumarea Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE). CCR vizează sprijinirea aspirațiilor europene și euro-atlantice ale membrilor săi care nu fac parte din UE, precum și consolidarea cooperării în domenii precum dezvoltarea socială și economică, energia și infrastructura, justiția și afacerile interne, cooperarea în materie de securitate, dezvoltarea capitalului uman și relațiile parlamentare. UE și multe dintre statele sale membre sprijină CCR și iau parte la activitatea acestuia.

Altă inițiativă regională importantă este Acordul central european de liber schimb (ACELS), ai cărui semnatari includ în prezent statele din Balcanii de Vest și Moldova. ACELS nu numai că a redus barierele tarifare, inclusiv pentru servicii, dar include și dispoziții privind achizițiile guvernamentale, ajutoarele de stat și drepturile de proprietate intelectuală.

Statele din Balcanii de Vest participă, de asemenea, la cadre regionale, ca de exemplu Comunitatea Energiei, Spațiul aerian comun european, Observatorul transporturilor din Europa de Sud-Est și Școala regională de administrație publică.

3.2.4. Călătoriile fără viză

Regimul călătoriilor fără viză către zona Schengen a fost acordat cetățenilor Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, Muntenegrului și Serbiei începând cu decembrie 2009 și cetățenilor din Albania și Bosnia și Herțegovina începând cu noiembrie 2010. În ianuarie 2012, a fost lansat un dialog cu Kosovo referitor la liberalizarea regimului vizelor pentru a monitoriza reformele necesare pentru a atinge standardele relevante ale UE. Ca răspuns la abuzuri ale regimului fără vize, inclusiv creșterea numărului de solicitări false de azil, Comisia a instituit în ianuarie 2011 un mecanism de monitorizare pentru etapa ulterioară liberalizării vizelor. În septembrie 2013, Parlamentul a adoptat o rezoluție referitoare la „mecanismul de suspendare în materie de vize”. În decembrie 2013, Consiliul a introdus acest mecanism prin modificarea regulamentului relevant.

3.2.5. Stadiul actual

3.2.5.1. Albania

Albania și-a depus candidatura pentru aderarea la UE la 28 aprilie 2009, la câteva zile după intrarea în vigoare a ASA UE-Albania. În octombrie 2010, Comisia a recomandat ca negocierile privind aderarea să fie deschise când acest stat va îndeplini cerințele pentru cele 12 „priorități-cheie”. Comisia a constatat progrese semnificative în 2012 și a recomandat ca Albania să primească statut de candidat, în funcție de adoptarea reformelor în curs. Aceste condiții au fost în mare parte îndeplinite înaintea alegerilor parlamentare naționale din iunie 2013, care au fost evaluate pozitiv de observatorii internaționali. Prin urmare, în octombrie 2013, Comisia a recomandat în mod lipsit de echivoc acordarea Albaniei a statutului de țară candidată la aderarea la UE. Consiliul a luat act de această recomandare în decembrie 2013, însă a amânat luarea unei decizii în această privință pentru iunie 2014.

3.2.5.2. Bosnia și Herțegovina

Precum Albania, Bosnia și Herțegovina este o țară potențial candidată. Cu toate acestea, încă nu și-a depus candidatura de aderare la UE. Un ASA a fost negociat și semnat în iunie 2008, însă intrarea sa în vigoare a fost înghețată, în special deoarece această țară nu a executat încă o hotărâre importantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Până acum, este în vigoare numai acordul interimar privind comerțul și aspectele privitoare la comerț, punerea în aplicare a acestuia fiind problematică. În iunie 2012, a fost lansat un dialog la nivel înalt pentru a ajuta această țară să avanseze și să se pregătească pentru depunerea candidaturii de aderare la UE. UE oferă, de asemenea, asistență pentru punerea în aplicare a acordului de pace de la Dayton din 1995, în special prin misiunea EUFOR Althea. Începând din 2011, Reprezentantul Special al UE în Bosnia și Herțegovina este și șeful Delegației UE în această țară. În februarie 2014, Comisia a decis să-și reconsidere abordarea față de această țară, între altele printr-o concentrare sporită asupra guvernanței economice.

3.2.5.3. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a solicitat aderarea la UE în martie 2004, primind statutul de stat candidat în decembrie 2005. În 2009, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu acest stat, recomandare care a fost susținută de Parlament și reiterată în fiecare raport ulterior al Comisiei privind progresele înregistrate și în fiecare rezoluție a PE. Cu toate acestea, Consiliul încă nu a dat curs acestei recomandări. Litigiul vechi, nesoluționat, cu Grecia cu privire la utilizarea numelui de „Macedonia” și, mai recent, tensiunile cu Bulgaria constituie obstacole importante.

3.2.5.4. Kosovo

Kosovo este al treilea candidat potențial pentru aderarea la UE din această regiune. În urma declarației sale unilaterale de independență din februarie 2008, UE a declarat că Kosovo avea o „perspectivă europeană” clară. Toate statele membre, cu excepția a cinci dintre ele (Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania), au recunoscut independența Kosovo. În regiune, Serbia și Bosnia și Herțegovina nu au recunoscut Kosovo. UE a desemnat un Reprezentant special în Kosovo, care este și Șeful Biroului UE, și a instituit Misiunea EULEX de sprijinire a statului de drept. În iunie 2012 a fost emisă o foaie de parcurs privind liberalizarea vizelor. După ce, în aprilie 2013, Belgradul și Pristina au încheiat acordul decisiv privind normalizarea relațiilor, în iunie 2013 Consiliul European a decis să înceapă negocierile pentru un ASA. Viitoarea integrare a Kosovo în UE, ca și cea a Serbiei, rămâne strâns legată de rezultatele și implementarea dialogului la nivel înalt dintre Kosovo și Serbia, facilitat de UE.

3.2.5.5. Muntenegru

Muntenegru și-a depus candidatura în vederea aderării la UE în decembrie 2008, la mai mult de doi ani după declararea independenței (recunoscută de către toate statele membre). Țara a primit statut de candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au fost deschise în iunie 2012, după aprobarea de către Consiliu a evaluării Comisiei, conform căreia acest stat atinsese gradul necesar de respectare a criteriilor necesare și a priorităților prevăzute de Comisie. Un ASA cu Muntenegru este în vigoare din mai 2010.

3.2.5.6. Serbia

Serbia și-a depus candidatura pentru aderarea la UE în decembrie 2009 și a primit statut de candidat în martie 2012, după ce Belgrad și Pristina au ajuns la un consens privind reprezentarea regională a Kosovo. Ca recunoaștere a progreselor înregistrate de Serbia pe drumul spre normalizarea relațiilor cu Kosovo, în special prin intermediul actualului dialog dintre Belgrad și Pristina facilitat de UE, Consiliul European a aprobat, cu ocazia reuniunii sale din iunie 2013, recomandarea Comisiei vizând deschiderea negocierilor de aderare cu Serbia. ASA UE-Serbia a intrat în vigoare în septembrie 2013. Negocierile de aderare cu Serbia au început oficial la 21 ianuarie 2014.

3.3. Procesul de aderare a Islandei la UE

În urma crizei financiare mondiale din 2008, alegerile organizate în Islanda în aprilie 2009 au demonstrat existența unui sprijin puternic pentru partidele care se pronunță pentru aderarea la UE. Islanda a prezentat Consiliului cererea sa de aderare în iulie 2009. Pe baza unui aviz favorabil din partea Comisiei Europene, la 17 iunie 2010, Consiliul a acceptat cererea de aderare a Islandei.

Procesul de aderare a început în iunie 2011. Dintre cele 33 de capitole care trebuie negociate, 27 au fost deschise, iar 11 au fost încheiate provizoriu. Șase capitole trebuie încă să fie deschise, inclusiv unul de importanță critică, referitor la pescuit. Capitolul privind sectorul agricol, care este un capitol sensibil având în vedere sistemul de subvenții al Islandei, mai trebuie aliniat. Capitolul privind siguranța alimentară (în cadrul căruia vor trebui tratate restricțiile impuse de Islanda pentru importul de carne din UE) și cel privind circulația capitalului necesită, de asemenea, o atenție deosebită. Negocierile desfășurate în vederea soluționării diferendelor existente între UE și Islanda cu privire la domeniul pescuitului, principalul domeniu tehnic care ar putea bloca procesul de aderare, se soldează cu rezultate promițătoare.

Cu toate acestea, alegerile parlamentare ce au avut loc în Islanda în aprilie 2013 au fost câștigate de două partide de centru-dreapta, Partidul Independenței și Partidul Progresist, care au adoptat un program de blocare a procesului de aderare. La 25 februarie 2014, guvernul a propus o rezoluție de retragere a cererii acestei țări de aderare la UE. În parlament are loc în prezent o dezbatere pe această temă, alimentată și de un raport recent privind costurile și beneficiile aderării. O presiune asupra parlamentului s-a pus și prin petiții ale populației și prin demonstrații de stradă menite să susțină continuarea negocierilor.

Indiferent de rezultat, instituțiile AELS și Acordul privind SEE pot să își continue formal activitatea fără modificări majore.

În urma acceptării cererii de aderare a Islandei la UE, au fost actualizate relațiile bilaterale dintre Parlamentul European și parlamentul Islandei, Althing, prin crearea unei Comisii parlamentare mixte UE-Islanda. Reuniunile acestei comisii vor deveni probabil mai puțin frecvente având în vedere că negocierile de aderare sunt blocate. Comisia pentru afaceri externe a Parlamentului European, la rândul ei, urmărește îndeaproape procesul, întocmind rapoarte periodice.

3.4. Elveția

În calitate de membru al AELS, Elveția a negociat Acordul privind SEE cu Uniunea Europeană în 1992. Cu toate acestea, în urma unui referendum organizat la 6 decembrie 1992, al cărui rezultat a fost un vot de respingere a participării la SEE, Consiliul Federal al Elveției a întrerupt procesul de aderare a țării la UE și la SEE. Pentru a-și continua integrarea economică cu UE, Elveția a negociat o serie de acorduri bilaterale, care au fost aprobate în cadrul a două pachete. Aceste acorduri au urmat unui alt document, Acordul privind serviciile de asigurări, semnat de Comunitatea Europeană și de Elveția în 1989.

Primul pachet („Acordurile bilaterale I”, adoptat în 2002) conținea politici privind transportul aerian, achizițiile publice, cercetarea, agricultura, barierele tehnice în calea comerțului (care urmează să fie eliminate prin intermediul recunoașterii reciproce), transportul terestru și libera stabilire/circulație a persoanelor. Ultima chestiune face în prezent obiectul unei dispute, deoarece, în februarie 2014, în Elveția a fost organizat un referendum privind cotele anuale de lucrători străini și alte reglementări referitoare la imigrație. Aprobarea referendumului cu o marjă de manevră limitată pune în pericol acordurile bilaterale și poate duce la sfârșitul întregului pachet dacă nu se găsește o soluție diplomatică sau instituțională.

Cel de-al doilea pachet („Acordurile bilaterale II”, adoptat în 2005) vizează acordurile de la Schengen și de la Dublin, impozitarea dobânzilor la conturile de economii, combaterea fraudelor, produsele agricole prelucrate, datele statistice, pensiile, mediul, programul audiovizual MEDIA, educația, formarea profesională și tineretul.

În urma semnării acestor două pachete, numărul total al acordurilor bilaterale depășește cifra de 120. În temeiul acestor acorduri, Elveția a fost obligată să integreze în legislația sa națională legislația secundară a UE. Cu toate acestea, nu a fost creat niciun organism supranațional și nicio instanță care să trateze diferendele. În schimb, există comitete sectoriale bilaterale UE-Elveția, care se reunesc o dată pe an. În practică, legislația elvețiană respectă în multe cazuri dispozițiile legislative ale UE, chiar și în sectoare care nu sunt vizate de acordurile bilaterale. În general, instanțele elvețiene respectă, de asemenea, jurisprudența Curții Europene de Justiție, deși nu au nicio obligație în acest sens. În 2010, Consiliul UE și Parlamentul European au considerat că acest mecanism juridic este prea complex. Ambele instituții au remarcat că cetățenii elvețieni erau lipsiți de participare democratică, întrucât nu aveau nicio influență asupra legislației UE. Un alt neajuns este lipsa de previzibilitate în transpunerea și aplicarea de către Elveția a legislației privind piața internă, precum și soluționarea litigiilor în acest domeniu. Pentru a găsi o soluție la „problemele instituționale”, în 2012, Elveția a venit cu o propunere privind sporirea gradului de uniformitate, intensificarea supravegherii și soluționarea litigiilor în cadrul sistemului actual de tratate bilaterale. UE a răspuns în decembrie 2012, iar în cadrul discuțiilor constructive ce au avut loc în 2013 s-a ajuns la un compromis – se va crea cel puțin un sistem de soluționare a litigiilor, iar Elveția va fi obligată să adopte acquis-ul UE.

În general, cetățenii elvețieni își protejează în continuare independența și posibilitatea de a participa direct la formularea legislației interne, fiind astfel puțin probabil să sprijine un mecanism care ar limita suveranitatea țării lor. Este puțin probabil ca cetățenii elvețieni să negocieze fixarea cursului de schimb al francului elvețian în raport cu moneda euro (poziție confirmată de Banca Națională a Elveției în septembrie 2011) sau dispoziții care ar afecta structura sectorului bancar din Confederația Elvețiană.

3.5. Partenerii estici

Șase state foste sovietice sunt cuprinse în politica UE "Parteneriatul estic", incluzând trei state din imediata vecinătate a UE – Ucraina, Republica Moldova și Belarus – precum și cele trei state din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Inaugurat în 2009, parteneriatul a fost creat pentru a susține reformele economice, sociale și politice în cadrul acestor state, pentru ca aceste state să își poată consolida procesul de democratizare, buna guvernare, securitatea energetică, protecția mediului și dezvoltarea socială și economică. Pentru statele care cooperează intens cu UE, există posibilitatea negocierii unui Acord de asociere, acord ce cuprinde adesea o zonă de liber schimb complex și cuprinzător. Evenimentele recente au demonstrat dificultățile acestui proces, unele țări devenind mai apropiate de UE, altele dimpotrivă. Au apărut, de asemenea, diviziuni interne puternice, cetățenii având opinii divergente despre orientarea europeană a țării lor.

3.5.1. Vecinii estici ai UE

3.5.1.1. Ucraina

Evenimentele dramatice care au devastat Ucraina din noiembrie 2013 au început ca un protest pro-UE împotriva eșecului guvernului de a înregistra progrese în ce privește Acordul de asociere cu UE. Cei doi parteneri încheiaseră negocierile privind acordul în decembrie 2011, deși semnarea acestuia era condiționată de adoptarea unor reforme politice.

În noiembrie 2013, cu doar câteva zile înainte de summitul Parteneriatului estic de la Vilnius, Lituania, președintele ucrainean de atunci, Victor Ianukovici, a anunțat că guvernul său își va amâna pregătirile legate de Acordul de asociere (AA). În ciuda unor puternice proteste publice, acordul nu a fost semnat la summit, cum fusese prevăzut. Demonstrațiile din Ucraina au crescut în intensitate, propulsând țara într-o profundă criză politică ce a dus la căderea regimului lui Ianukovici și la un proces de tranziție politică.

Anexarea efectivă a Crimeii la Federația Rusă de către Rusia a pus la încercare consolidarea noului guvern al Ucrainei. Situația din sudul și estul Ucrainei rămâne, de asemenea, incertă, ca de altfel și intențiile Rusiei în aceste regiuni. În timpul regimului Ianukovici, Rusia făcuse presiuni asupra Ucrainei pentru a adera la Uniunea vamală și la proiectele privind Uniunea Eurasiatică ale acesteia. Moscova adoptase măsuri coercitive, însă oferise de asemenea și o asistență ce era foarte necesară.

De la instalarea noului guvern ucrainean, UE s-a angajat să acorde un pachet de 11 miliarde de euro pentru a ajuta la stabilizarea situației economice și financiare a țării. La 21 martie 2014, UE și Ucraina au semnat partea politică a Acordului de asociere.

3.5.1.2. Republica Moldova

Alegerea unui nou președinte în 2012 a părut să pună capăt unui blocaj politic de trei ani, însă în 2013 Republica Moldova s-a confruntat cu o nouă criză politică cauzată de disputele interne din cadrul majorității pro-europene (alcătuită din trei dintre cele patru partide politice principale din Republica Moldova). La 30 mai 2013, majoritatea parlamentară, „Coaliția pentru guvernare pro-europeană”, a susținut formarea unui nou guvern. Sub conducerea Prim-ministrului Iurie Leancă, guvernul s-a angajat să urmeze un program pro-european de reforme structurale.

Negocierile privind Zona de liber schimb aprofundat și cuprinzător (ZLSAC) între UE și Republica Moldova s-au încheiat în iunie 2013. Un Acord de asociere (inclusiv ZLSAC) a fost parafat la summitul Parteneriatului estic de la Vilnius și urmează să fie semnat până în iunie 2014. În noiembrie 2013, Comisia a propus eliminarea obligativității de a deține viză pentru cetățenii Republicii Moldova, iar propunerea a fost aprobată de către Parlament în februarie 2014 și de către Consiliu în luna următoare. De la 28 aprilie 2014, cetățenii Republicii Moldova vor putea intra în UE fără viză. În septembrie 2013, Rusia a interzis importurile de vinuri moldovenești și a impus măsuri restrictive ce limitează accesul la piața muncii din Rusia pentru cetățenii Republicii Moldova.

Problema regiunii separatiste Transnistria rămâne o sfidare majoră pentru Republica Moldova, cea dintâi declarându-și unilateral independența față de Republica Moldova. Discuțiile oficiale în formatul „5+2” – incluzând Republica Transnistria din Moldova, care nu este recunoscută, Republica Moldova, Ucraina, Rusia și OSCE, precum și doi observatori externi, SUA și UE – au fost reluate în decembrie 2011, dar nu au înregistrat progrese semnificative după jumătatea anului 2012. Criza din Crimeea și solicitările recente ale autoritățile din Transnistria de a se alipi la Federația Rusă au destabilizat și mai tare situația.

3.5.1.3. Belarus

Republica Belarus este condusă din 1994 de președintele autoritar Alexandr Lukașenko. Rolul parlamentului țării (Adunarea națională) și al cabinetului (Consiliul de miniștri) sunt limitate, iar sistemul partidelor este fragil. Drepturile omului și prizonierii politici sunt chestiuni ce provoacă o mare îngrijorare.

În perioada 2011-2012, Belarus s-a confruntat cu o criză economică indusă de politicile fiscală și monetară permisive. Dificultățile au fost exacerbate de recenta aderare a Belarus la Uniunea vamală, alături de Rusia și Kazahstan.

După ultimele alegeri prezidențiale din decembrie 2010, autoritățile au luat măsuri de reprimare a opoziției, fapt ce a încordat și mai mult relațiile dintre UE și Belarus. Alegerile parlamentare din 2012 au fost de asemenea considerate incompatibile cu standardele internaționale. Deși Belarus nu negociază un Acord de asociere cu UE, Uniunea s-a angajat la o politică de ,,angajare criticăˮ față de această țară. În octombrie 2013, Consiliul a prelungit durata sancțiunilor specifice impuse de către UE acestui stat – interdicția de a călători și înghețarea activelor anumitor persoane și companii – până în octombrie 2014. La summitul de la Vilnius s-a ajuns la un acord de începere a negocierilor cu privire la acordurile privind facilitarea acordării vizelor și privind readmisia, iar primele convorbiri bilaterale au avut loc la sfârșitul lui ianuarie 2014. În ultimii doi ani, Dialogul european privind modernizarea, purtat cu societatea belarusă, a oferit o platformă pentru schimbul de vederi și de idei cu privire la reformele vizând modernizarea țării și îmbunătățirea relațiilor UE-Belarus.

3.5.2. Caucazul de Sud

În Caucazul de Sud, consolidarea democratică și reformele economice se desfășoară într-un ritm inegal. În 2010, Parlamentul a solicitat elaborarea unei „Strategii a UE pentru Caucazul de Sud”, subliniind importanța economică și strategică a zonei. Rezoluția a scos în evidență beneficiile aduse regiunii de prezența păcii și a unei atenții sporite din partea UE.

Parlamentul are o Delegație pentru Caucazul de Sud, care supraveghează CPC pentru Georgia, Armenia și Azerbaidjan și monitorizează activitățile Reprezentantului Special al UE pentru Caucazul de Sud și criza din Georgia. Toate aceste trei state participă la Adunarea Parlamentară Euronest.

3.5.2.1. Georgia

Georgia a deschis calea schimbărilor care se produc în regiune. Alegerile parlamentare din 2012 și alegerile prezidențiale din 2013 au confirmat puterea noii formațiuni ,,Coaliția de vis a Georgieiˮ. Prim-ministrul Irakli Garibașvili și președintele Giorgi Margvelașvili au menținut orientarea euro-atlantică a țării. Tensiunile persistă între coaliție și Mișcarea națională unită condusă de fostul președinte Mihail Saakașvili, iar anumite acțiuni în instanță ar putea reflecta aplicarea unei „justiții selectiveˮ.

În noiembrie 2013, Georgia a parafat un acord de asociere cu UE și a fost de acord să participe la operațiunile UE de gestionare a crizelor.

Timp de câțiva ani, Georgia a fost una dintre economiile cu dezvoltarea cea mai rapidă din lume, răspunzând rapid solicitărilor UE privind liberalizarea și armonizarea reglementărilor. Georgia a beneficiat de asistența macrofinanciară a UE.

3.5.2.2. Armenia

Armenia are un statut promițător ca viitor partener al UE.

Cu toate acestea, politica externă a Armeniei ar putea constitui un impediment. Acest stat a fost implicat timp de peste 20 de ani într-un „conflict prelungit” cu țara vecină, Azerbaidjan, legat de statutul regiunii Nagorno-Karabah, iar relațiile sale cu vecinul de la vest, Turcia, sunt reci. În septembrie 2013, președintele armean a declarat că țara sa va adera la Uniunea vamală cu Belarus, Kazahstan și Rusia, deși încheiase negocierile pentru Acordul de asociere cu UE în luna iulie. Prin urmare, Acordul de asociere UE-Armenia nu a fost parafat la summitul Parteneriatului estic din noiembrie 2013.

Pe lângă UE, partenerii comerciali majori ai Armeniei sunt Rusia, Georgia și Iran.

3.5.2.3. Azerbaidjan

Azerbaidjan dispune de resurse de petrol și gaz, de oleoducte și de căi de transport. Cu toate acestea, acest stat trebuie să construiască instituții democratice și să se alăture Organizației Mondiale a Comerțului pentru ca o integrare economică mai profundă cu UE să devină posibilă. UE a declarat că Azerbaidjanul trebuie, de asemenea, să își soluționeze conflictul cu Armenia privind regiunea Nagorno-Karabah.

În noiembrie 2013, Azerbaidjan a semnat un acord de facilitare a acordării vizelor cu UE.

3.6. Partenerii din sud

Politica europeană de vecinătate (PEV) acoperă 10 dintre țările vecine UE pe malurile de est și de sud ale Mării Mediterane: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Palestina, Siria și Tunisia. PEV constă în politici bilaterale între UE și țări partenere individuale.

Răspunzând la evoluția rapidă a evenimentelor din vecinătatea sudică a UE, Comisia și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate au subliniat răspunsul UE la transformările din regiune la 8 martie 2011 printr-un ,,parteneriat pentru democrație și prosperitate împărtășită cu țările sud-mediteraneene”. Această politică reformulată a fost aprobată de Consiliul European și salutată de Parlamentul European.

Cele mai importante instrumente bilaterale din regiune ale UE sunt acordurile de asociere care au intrat în vigoare cu Egipt (2004), Algeria (2005), Israel (2000), Iordania (2002), Liban (2006), Maroc (2000), Autoritatea Palestiniană (1997, acord interimar) și Tunisia (1998). Nu s-a semnat niciun acord de asociere cu Siria atunci când suprimarea violentă a protestelor publice din 2011 de către guvernul sirian a făcut ca UE să răspundă printr-o serie de măsuri restrictive progresive. Negocierile pentru un acord-cadru între UE și Libia au fost suspendate în februarie 2011 și nu au fost încă reluate.

În prezent, sunt în vigoare șapte planuri de acțiune bilaterale între UE și partenerii ei din sud. Acestea stabilesc agende pentru reforme politice și economice cu priorități pe termen scurt și mediu între trei și cinci ani. Planurile de acțiune ale PEV reflectă nevoile, interesele și capacitățile UE și ale fiecărui partener – dezvoltarea unor societăți democratice, echitabile din punct de vedere social și favorabilă incluziunii, promovarea integrării economice și educației, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii și a agriculturii, facilitarea circulației transfrontaliere a persoanelor și furnizarea de asistență financiară și de cooperare tehnică pentru a permite o aliniere la standardele UE. PEV încă nu a fost „activată” pe deplin pentru Algeria, Libia și Siria, întrucât aceste țări nu au fost încă de acord cu planurile de acțiune.

Aceste planuri sunt în general finanțate prin Instrumentul european de vecinătate și parteneriat (IEVP). În plus, Comisia furnizează sprijin financiar sun forma granturilor acorde partenerilor, iar Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare suplimentează acest sprijin prin împrumuturi. Deoarece societatea civilă joacă un rol important în contribuția la democrația și la buna guvernanță din țările partenere, UE sprijină și organizații prin intermediul Facilității pentru societatea civilă, creată în 2011.

Evaluările incluse în rapoartele intermediare anuale privind PEV formează baza politicii UE, principiul „mai mult pentru mai mult” aplicându-se tuturor stimulentelor propuse de UE – modificări ale politicii, precum asistență financiară (excluzând asistența umanitară, sprijinirea societății civile și fondurile pentru refugiați și gestionarea frontierelor externe). Partenerilor care se angajează în reforme politice ambițioase le pot fi oferite și acorduri de liber schimb aprofundat și cuprinzător (DCFTA) și parteneriate pentru mobilitate.

3.6.1. Maroc

Dintre partenerii din sud, Maroc are cele mai dezvoltate relații cu UE. Țara a obținut „statutul avansat” în 2008, în prezent, accentul punându-se pe dialogul politic bilateral și pe alinierea cadrului de reglementare al acestei țări la acquis-ul comunitar, corpul de acte cu putere de lege ale UE. UE caută o relație strânsă în mod special cu țara aceasta și dorește să sprijine reformele economice și politice din Maroc. Aspecte legate de migrație sunt o prioritate, iar un nou acord în domeniul pescuitului a intrat recent în vigoare. Parteneriatul pentru mobilitate dintre UE și Maroc a fost semnat în iunie 2013. Marocul este prima țară din regiune care a început negocierile privind un sistem de facilitare a vizelor și a unei zone de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (DCFTA) cu UE.

Relațiile dintre Parlamentul Marocului și Parlamentul European au fost stabilite în 1981 și actualizate prin crearea unei comisii parlamentare mixte în 2010. Cea mai recentă reuniune s-a desfășurat în 2014 la Rabat Toți președinții PE din ultima perioadă au vizitat Maroc.

3.6.2.Algeria

Algeria este al cincilea cel mai mare furnizor de energie al UE și un partener strategic al acesteia. Cooperarea dintre parteneri se axează pe reforme politice și socioeconomice și pe combaterea corupției. De asemenea, UE sprijină societatea civilă algeriană care contribuie în mod esențial la procesele democratice naționale. UE ar aprecia foarte mult un rol mai puternic al Algeriei în Maghreb și în regiunea Sahara-Sahel.

Prima reuniune interparlamentară dintre Parlamentul European și Parlamentul Algerului s-a ținut în 1986, iar ultima vizită a PE în Algeria s-a petrecut în 2013. PE a participat la misiunea UE de observare a alegerilor pentru alegerile parlamentare din Algeria, 2012.

3.6.3. Tunisia

Tunisia este foarte orientată către UE, care este partenerul comercial numărul unu al acesteia și reprezintă 70 % din comerțul extern al țării. Grupul operativ UE-Tunisia s-a întrunit în septembrie 2011 la Tunis – primul de felul său care a avut loc în cadrul politicii UE de vecinătate reformată –, și s-a axat pe sprijinul politic și economic acordat de UE.

Adoptarea consensuală a unei noi constituții în Tunisia, în ianuarie 2014, a reprezentat un pas important pentru democrația țării, așteptându-se ca relațiile cu UE să se ​​dezvolte pozitiv. Tunisia, al doilea partener sudic al UE (după Maroc) ca importanță, a semnat un parteneriat de mobilitate cu UE, la începutul lunii martie 2014.

Între parlamentul tunisian și parlamentele europene au fost instituie relații în 1983. De la revoluția tunisiană din 2011, țara a fost vizitată de reprezentanți ai Parlamentului European – inclusiv președinții Jerzy Buzek și Martin Schulz și observatori din cadrul misiunii UE de observare a alegerilor. Biroul PE de promovare a democrației parlamentare a cooperat îndeaproape cu adunarea constituantă tunisiană, oferind membrilor și personalului acesteia cursuri de formare și vizite de studiu.

3.6.4. Libia

În prezent, nu există nicio relație contractuală între Libia și Uniunea Europeană. Pe parcursul războiului civil și începând cu acesta, UE a jucat un rol activ în afacerile libiene. În coordonare cu alți actori internaționali, UE coordonează asistența pentru comunicații, societatea civilă și gestionarea frontierelor. Uniunea a desfășurat o misiune de politică de securitate și apărare comună, incluzând 160 de membri ai personalului, pentru a contribui la consolidarea capacității țării de gestionare a frontierelor. UE este cel mai mare donator al Libiei.

Parlamentul European a ținut patru reuniuni interparlamentare cu omologul său libian înainte de căderea regimului liderului libian Muammar Gaddafi. Ultima sa vizită în Libia a fost organizată în 2010. Nu a avut loc încă nicio reuniune formală cu Congresul Național General (Parlamentul) din Libia.

3.6.5. Egipt

Relațiile dintre Uniunea Europeană și Egipt sunt guvernate de un acord de asociere, care a intrat în vigoare în 2004. După revoluția egipteană, UE s-a angajat să sprijine tranziția democratică a țării, iar prima reuniune a Grupului operativ UE-Egipt a avut loc la 13-14 noiembrie 2012 la Cairo pentru a discuta relațiile comerciale, cooperarea economică, turismul, reforma politică, recuperarea activelor, drepturile omului, guvernanța, infrastructura, TIC și știința. De atunci, situația politică extrem de instabilă din Egipt a împiedicat înregistrarea altor progrese în ceea ce privește relațiile.

Parlamentul European a desfășurat nouă reuniuni interparlamentare cu Parlamentul Egiptului înainte de căderea regimului președintelui egiptean Hosni Mubarak. Președintele Parlamentului European, Buzek, a vizitat țara în 2011, iar cea mai recentă (cea de-a 10-a) reuniune interparlamentară a fost organizată în 2012.

3.6.6. Israel

Relațiile dintre UE și Israel sunt extinse, fiind bazate pe relații economice și comerciale puternice și pe cooperare tehnică. În temeiul acordului de asociere din 2000, relațiile s-au dezvoltat în mod dinamic în anii ulteriori, extinzându-se în mod considerabil la nivelul multor sectoare. În 2009, UE a decis totuși că, pentru ca relațiile să fie promovate la statutul „avansat”, ar trebui să existe progrese în procesul de pace din Orientul Mijlociu.

În ultimii ani, Parlamentul European a adoptat mai multe rezoluții extrem de critice referitoare la politicile Israelului, inclusiv referitoare la coloniile israeliene din Palestina, tratamentul aplicat deținuților palestinieni din închisorile israeliene și situația beduinilor din deșertul Negev. Parlamentul European și Knessetul au relații îndelungate, iar cea mai recentă reuniune a lor, cea de-a 39-a, s-a ținut la Tel Aviv și Ierusalim în 2013.

3.6.7. Palestina

Temeiul juridic pentru relațiile UE cu Autoritatea Palestiniană este Acordul de asociere interimar privind schimburile comerciale și cooperarea.

În 2013, UE și Autoritatea Națională Palestiniană au încheiat un nou plan de acțiune. UE este cel mai important suporter extern al Autorității Naționale Palestiniene.

Din 1994 până la sfârșitul anului 2011, Uniunea a angajat aproximativ 5 miliarde de euro pentru asistență acordată palestinienilor prin diverse instrumente geografice și tematice. Obiectivul general al asistenței UE este de a se asigura crearea unui stat palestinian viabil, independent și democratic care să coexiste în pace și securitate cu Israelul și cu alte țări vecine.

PE este foarte interesat de chestiunea palestiniană și sprijină constituirea unui stat palestinian. PE a participat la misiunea UE de observare a alegerilor din 2006. Parlamentul European și Consiliul Legislativ Palestinian au legături interparlamentare regulate, iar ultima vizită a Parlamentului în Ierusalimul de Est și Cisiordania a avut loc în 2014.

3.6.8. Iordania

UE consideră Iordania un partener important care exercită o funcție de modernizare și stabilizare în Orientul Mijlociu, contribuind la procesul de pace dintre israelieni și palestinieni și îmbunătățind cooperarea politică și economică. Iordania a fost a doua țară mediteraneeană parteneră, după Maroc, care a dobândit statutul „avansat” în cadrul parteneriatului său cu UE.

Șase reuniuni interparlamentare s-au desfășurat între Parlamentul Iordaniei și Parlamentul European, cea mai recentă fiind în 2012 la Amman. Parlamentul European a participat la misiunea UE de observare a alegerilor din 2013.

3.6.9. Siria

De la mijlocul lunii martie 2011, când guvernul sirian a început să reprime în mod violent protestele împotriva guvernului, UE a luat o serie de măsuri restrictive progresive. Consiliul Afaceri Externe al UE a anunțat în mai 2011 că toate programele de cooperare bilaterală dintre UE și guvernul sirian vor fi suspendate, precum și toate pregătirile pentru o nouă cooperare bilaterală. UE sprijină discuții incluzive de pace între părțile beligerante. De la începutul conflictului, UE, împreună cu statele sale membre, a contribuit cu peste 2,6 miliarde de euro pentru ajutorul umanitar, direcționat atât către Siria, cât și către întreaga regiune.

Relațiile interparlamentare au fost, de asemenea, suspendate din cauza războiului civil. Înainte de începerea revoltei siriene împotriva regimului președintelui Bashar al-Assad, au avut loc 11 întâlniri între Parlamentul Siriei și Parlamentul European. Ultima reuniune a avut la în 2011 la Damasc.

3.6.10. Liban

Relațiile au la bază Acordul de asociere dintre UE și Liban (2006). UE sprijină unitatea, stabilitatea, independența, suveranitatea și integritatea teritorială ale Libanului, în special având în vedere situația țării vecine, Siria, care se deteriorează. Peste 26% din ajutorul umanitar extins acordat de UE ca răspuns la războiul civil din Siria, a fost alocate pentru Liban. De asemenea, UE și-a exprimat sprijinul față de eforturile guvernului libanez de a menține stabilitatea în țară.

Parlamentul European a participat la misiunea UE de observare a alegerilor din 2009 din Liban. Au avut loc în total 12 reuniuni interparlamentare între Parlamentul Libanului și Parlamentul European, cea mai recentă fiind organizată în 2013 la Beirut.

4. RELAȚIILE CU ȚĂRILE CARE NU SUNT ÎN VECINĂTATEA EUROPEI

4.1. Relațiile transatlantice: SUA și Canada

UE și partenerii săi din America de Nord, Statele Unite ale Americii și Canada, împărtășesc valorile comune ale democrației, drepturilor omului și libertății economice și politice, precum și preocupări în materie de politică externă și problemele de securitate ce se suprapun. În momentul de față, atât UE cât și America de Nord depun eforturi în vederea depășirii crizei economice și financiare din 2007 și 2008 pentru a genera creștere economică și a crea locuri de muncă pentru popoarele lor. Negocierile privind acordurile de liber-schimb și investiții avansează, cu scopul de exploata pe deplin oportunitățile legate de schimburile comerciale. Negocierile UE-Canada privind un Acord economic și comercial cuprinzător au început în 2009 și sunt aproape finalizate. Negocierile privind un acord UE-SUA, Parteneriatul comercial și investițional transatlantic (TTIP), au fost lansate la 8 iulie 2013. Deputați în Parlamentul European au participat în mod activ la dialogul UE cu SUA și Canada.

4.1.1. Relațiile de politică externă UE-SUA

SUA este aliatul cel mai apropiat al UE în materie de politică externă. Partenerii cooperează îndeaproape, se consultă unul cu altul cu privire la prioritățile internaționale respective și colaborează deseori în vederea promovării, în cadrul forumurilor multilaterale, a intereselor lor ce se suprapun.

Cooperarea UE-SUA în materie de politică externă s-a axat, în mod tradițional, pe Orientul Mijlociu. În ciuda unor diferențe între abordările respective ale partenerilor privind chestiunile arabo-israeliene, ambii promovează o soluție pentru Palestina și Israel care presupune existența a două state. UE și SUA au colaborat, de asemenea, pentru a limita programul nuclear al Iranului și a răspunde la crizele mondiale, inclusiv celor din Sahel, Siria și Cornul Africii.

De la „deșteptarea lumii arabe”, UE și SUA au încercat să-și coordoneze eforturile având ca scop să se asigure că țările post-revoluționare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord vor continua transformările lor democratice și reformele constituționale. SUA a acționat în același mod ca partener al UE în vecinătatea estică, contribuind la presiunile pentru realizarea de reforme politice, în special în Ucraina și Georgia. Cooperarea politică și militară a devenit mai intensă în urma evenimentelor dramatice din Ucraina, inclusiv, îndeosebi, a anexării ilegale a Crimeii de către Rusia în martie 2014. Cooperarea din Balcanii de Vest a fost, de asemenea, eficace, iar SUA au furnizat sprijin politic eforturilor UE vizând îmbunătățirea relațiilor Serbiei cu Kosovo.

Deși SUA își promovează angajamentul său în regiunea Asia-Pacific, țara și-a exprimat dorința ca partenerul său transatlantic să sprijine acest efort, în special în ce privește soluționarea tensiunilor regionale și maritime și construirea unor relații mai strânse cu China.

SUA s-a dovedit a fi un partener fiabil în materie de securitate pentru o serie de state membre ale UE, după cum a demonstrat-o colaborarea dintre aliații Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Au fost realizate sinergii profitabile cu misiunile UE din cadrul Politicii de securitate și apărare comune (PSAC) și, în special, între NATO și PSAC, în teatre precum Afganistan, Irak, Kosovo, Bosnia și Herțegovina și Cornul Africii.

Chiar dacă UE și SUA nu sunt pe aceeași lungime de undă în toate chestiunile de politică externă, ele rămân cei mai de încredere și cei mai importanți aliați reciproci. Legăturile lor în materie de politică externă au rezistat de-a lungul multor decenii, în ciuda configurațiilor politice schimbătoare și schimbărilor geostrategice de ambele părți.

4.1.2. Relațiile politice UE-SUA în cadrul procesului Dialogul transatlantic al legiuitorilor (DTL)

Contactele dintre Parlamentul European și Congresul SUA datează din 1972. În 1999, relațiile dintre ele au fost modernizate și instituționalizate prin înființarea Dialogului transatlantic al legiuitorilor (DTL). DTL reunește deputați în Parlamentul European și membri ai Camerei Reprezentanților din SUA, cu întâlniri interparlamentare bianuale, ce au loc alternativ în SUA și Europa. În prezent, DTL este co-prezidat de președintele Delegației pentru relațiile cu SUA a Parlamentului European, deputatul Christian EHLER, și de către un membru al Comitetului de Credite al Congresului SUA și al Subcomisiei sale pentru operațiuni de stat și externe, Mario DIAZ BALART.

Una dintre cele mai importante chestiuni economice în discuție o reprezintă negocierile pentru un Parteneriat comercial și investițional transatlantic (TTIP). Atât Parlamentul European cât și Congresul SUA și-au exprimat interesul în adâncirea relațiilor economice transatlantice prin intermediul unui astfel de acord.

Legiuitorii care participă la aceste reuniuni bianuale iau parte, de asemenea, la schimburi de vederi cu privire la alte chestiuni politice importante de interes comun, mergând de la procesul de pace din Orientul Mijlociu până la coordonarea sancțiunilor punitive internaționale. Deși există o convergență a punctelor de vedere transatlantice într-o serie de domenii, discuțiile dintre legiuitori au scos, de asemenea, în evidență divergențe cu privire la unele aspecte politice esențiale. Importanța acestui dialog politic transatlantic nu ar trebui subestimată, având în vedere, în special, puterea de care dispune Congresul SUA, de exemplu, în ceea ce privește autorizarea intervenției Statelor Unite în crizele mondiale și influențarea participării SUA la instituțiile de guvernare la nivel mondial.

Provocările financiare globale sunt, de asemenea, discutate în mod regulat în cadrul DTL, având loc schimburi de vederi cu privire la modul în care se poate asigura viabilitatea pe termen lung a finanțelor publice și modalitatea de a consolida coordonarea în domeniul reglementării financiare.

Securitatea cibernetică și libertatea internetului constituie, de asemenea, preocupări majore. În acest domeniu, discuțiile UE-SUA se axează deseori pe trei aspecte: cooperarea informatică în materie de securitate, armonizarea comercială a tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC), precum și o cooperare mai strânsă în materie de guvernare la nivel mondial în promovarea unei agende privind libertatea internetului. Armonizarea standardelor TIC este susceptibilă să acapareze o mare parte a discuțiilor cu privire la TTIP.

4.1.3. Relațiile economice UE-SUA

Împreună, economiile UE și SUA reprezintă circa 50% din produsul intern brut (PIB) la nivel mondial și o treime din comerțul mondial.

În 2012, UE și-a apărat poziția de al doilea partener comercial al SUA ca importanță în ce privește importurile de mărfuri – în urma Chinei, însă înaintea partenerilor din Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALSNA), Mexic și Canada.

Din punctul de vedere al UE, SUA a fost cea mai importantă destinație pentru exporturile Uniunii în 2012, absorbind 17,3% din exporturile totale ale UE (comparate cu cele 8,5% ale Chinei). Cu toate acestea, SUA s-a clasat doar pe locul trei printre partenerii de importuri ai UE, furnizând 11,5% din bunurile importate de UE, după China și Rusia (care au furnizat 16,2% și, respectiv, 11,9% din importurile totale ale UE).

În perioada 2011-2012, exporturile de servicii ale UE către SUA au crescut, la fel ca și importurile de servicii ale UE din SUA. În 2012, UE a înregistrat un surplus de 11,2 miliarde de euro în comerțul cu servicii cu SUA.

Tabel 6. Schimburile comerciale UE-SUA 2009-2012 (mld. €), sursa http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm

UE și SUA sunt cei mai mari investitori reciproci. S-ar putea spune că investițiile bilaterale directe – care prin natura lor constituie un angajament pe termen lung – constituie forța motrice a relațiilor comerciale transatlantice. Acest lucru este întărit de faptul că schimburile comerciale între societățile-mamă și filialele din UE și SUA reprezintă peste o treime din totalul comerțului transatlantic. Estimările indică faptul că întreprinderile din UE și SUA care funcționează pe teritoriul celuilalt partener asigură locuri de muncă pentru peste 14 milioane de persoane.

4.1.4. Dialogul politic UE-Canada

Acordul-cadru de cooperare comercială și economică UE-Canada din 1976 a fost primul astfel de acord pe care UE l-a semnat cu o țară industrializată. Negocierile cu Canada privind un acord-cadru modernizat – un „acord de parteneriat strategic”, sau APS – au fost lansate în septembrie 2011. Obiectivul acestui nou acord este actualizarea politicii externe și cooperarea sectorială UE-Canada, precum și liberalizarea în continuare a relațiilor comerciale și de investiții.

Pe lângă dialogul dintre executivele din UE și Canada – ce include summiturile anuale la nivel de Președinte/Prim-ministru și pregătirile pentru aceste reuniuni la nivel înalt în cadrul Grupului de coordonare UE-Canada, miniștrii de externe ai partenerilor se întâlnesc în mod regulat, la fel ca și deputații în Parlamentul European și omologii lor din Canada. Reuniunile interparlamentare au loc anual, completate de alte schimburi interparlamentare pentru grupuri de lucru și delegații. Pe lângă discuțiile despre negocierile în curs, aceste reuniuni permit dezbaterea unor chestiuni controversate – cum ar fi impactul exploatării nisipurilor bituminoase și a gazelor de șist asupra mediului, politicile în domeniul pescuitului, chestiunile privind calitatea vieții animalelor (inclusiv vânătoarea de foci) și cerințele de viză pe care Canada le impune cetățenilor din unele state membre ale UE. Aceste subiecte de dezacord nu distrag atenția de la calitatea de ansamblu excelentă a relațiilor dintre cei doi parteneri.

Delegația Parlamentului pentru relațiile cu Canada se reunește periodic în cursul anului pentru a pregăti reuniunile interparlamentare. Acest lucru implică schimburi detaliate cu alte instituții ale UE, inclusiv Comisia și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), precum și cu misiunea Canadei pe lângă UE și cu ministerul canadian al Afacerilor externe și Comerțului internațional. Recent, delegația a găzduit discuții cu miniștri canadieni și alte autorități federale și provinciale la nivel înalt.

4.1.5. Relațiile economice UE-Canada

4.1.5.1. Acordul economic și comercial cuprinzător (AECC)

Din mai 2009, când au început negocierile privind un Acord economic și comercial cuprinzător (AECC), acesta a dominat discuțiile politice și economice dintre parteneri.

Negocierile pentru AECC au fost pregătite treptat, începând cu un studiu comun care a convins partenerii de negociere că ambele părți ar beneficia în mod adecvat de pe urma liberalizării schimburilor comerciale și eliminării barierelor netarifare. Studiul a estimat câștigul în venitul real anual la aproximativ 11,6 miliarde de euro pentru UE și la 8,2 miliarde de euro pentru Canada, în termen de șapte ani de la implementarea acordului. S-a estimat că liberalizarea schimburilor de servicii va contribui în mod substanțial la creșterea PIB-ului (UE va beneficia de 50% din creșterea totală, iar Canada de 45,5%).

În urma studiului, un exercițiu de definire a domeniului de aplicare a stabilit elementele majore ce trebuiau incluse și a garantat angajamentul provinciilor și teritoriilor canadiene. Provinciile și teritoriile au fost de acord că chestiunile ce se aflau în jurisdicția lor puteau fi negociate, iar acordul privind aceste chestiuni va fi implementat.

La 18 octombrie 2013, Prim-ministrul Canadei, Stephen Harper și Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au anunțat că negociatorii au ajuns la un acord politic. Deși mai sunt de soluționat câteva chestiuni cu caracter tehnic, se așteaptă ca acordul să fie parafat în vara anului 2014, după revizuirea juridică. Parlamentul va vota, apoi, dacă aprobă sau nu AEEC.

4.1.5.2.Relațiile comerciale și de investiții bilaterale

UE este al doilea partener comercial al Canadei ca importanță, după SUA. În 2012, UE a exportat bunuri în valoare de 31,3 miliarde de euro în Canada și a primit bunuri canadiene în valoare de 30,2 miliarde de euro. Canada se situează pe locul 12 în rândul partenerilor comerciali internaționali ai UE. Comerțul cu servicii dintre UE și Canada a înregistrat progrese semnificative. În 2012, exporturile de servicii din UE către Canada se ridicau la 16,8 miliarde de euro, iar importurile de servicii ale Uniunii din Canada erau în valoare de 10,1 miliarde de euro.

Tabel 7. Schimburile comerciale UE-Canada 2009-2012 (miliarde de euro), sursa http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm

4.2. America Latină și zona Caraibelor

4.2.1. Relațiile interregionale

Relațiile UE cu America Latină și zona Caraibilor privesc multiple aspecte și se desfășoară pe mai multe niveluri. UE interacționează cu întreaga regiune prin intermediul summiturilor șefilor de state și de guverne, acordurile și dialogul politic stând la baza legăturilor dintre UE și zona Caraibilor, America Centrală, Comunitatea Andină, Mercosur și țările individuale.

Primul summit dintre UE, America Latină și zona Caraibilor a fost organizat la Rio de Janeiro în iunie 1999 și a instituit un „Parteneriat strategic biregional”. Cel mai recent summit bianual, ce a avut loc în ianuarie 2013 în Santiago de Chile, a fost primul dintre UE și Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene (Comunidad de Estados Latinoamericanos y Caribeños, CELAC). La întâlnirea de la Santiago au participat în total 60 de țări, dintre care 33 de state din America Latină și zona Caraibilor, ca membre ale CELAC. Următorul summit este programat să aibă loc în 2015 la Bruxelles. Summiturile consolidează legăturile dintre cele două regiuni la cel mai înalt nivel și abordează chestiuni de pe agenda biregională și internațională. Discuțiile s-au concentrat pe subiecte cum ar fi democrația și drepturile omului; combaterea sărăciei; promovarea coeziunii sociale, a inovării și tehnologiei; și mediul și schimbările climatice. Summitul de la Santiago a abordat aspecte legate de investițiile de calitate în domeniul social și al mediului și a adoptat o declarație politică și un „Plan de acțiune pentru 2013-2015”, ce are la bază revizuirea Planului de acțiune din 2010. Planul stabilește opt domenii prioritare pentru cooperarea biregională:

știința, cercetarea, inovarea și tehnologia;

dezvoltarea sustenabilă și mediul, schimbările climatice, biodiversitatea și energia;

integrarea regională și interconectivitatea pentru promovarea incluziunii și a coeziunii sociale;

migrația;

educația și ocuparea forței de muncă pentru promovarea incluziunii și a coeziunii sociale;

problema globală a drogurilor;

genul;

investițiile și antreprenoriatul pentru dezvoltarea sustenabilă.

4.2.2. Relațiile cu subregiunile

4.2.2.1. America Centrală (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama)

Relațiile cu țările Americii Centrale s-au dezvoltat având la bază „Dialogul de la San José”. Lansat în 1984, dialogul a continuat și s-a lărgit, ajungând să includă chestiuni referitoare la dezvoltarea economică și socială, migrație și securitate. În urma primelor două acorduri de cooperare încheiate în 1985 și 1993, în 2003 a fost semnat un acord privind dialogul politic și cooperarea, care a introdus un număr de domenii noi de cooperare. Un acord de asociere, primul acord interregional de acest tip încheiat de UE, a fost semnat în iunie 2012 și ratificat de PE în decembrie 2012. Acesta instituie obiectivul dezvoltării unui parteneriat politic privilegiat bazat pe valori, principii și obiective comune, consolidarea drepturilor omului, reducerea sărăciei, combaterea inegalității, prevenirea conflictelor și încurajarea bunei guvernanțe, a securității, a integrării regionale și a dezvoltării sustenabile.

De asemenea, acordul de asociere liberalizează comerțul cu produse industriale și din pește și elimină majoritatea tarifelor aplicate comerțului agricol. Capitolul comercial din cadrul acordului a intrat provizoriu în vigoare în cursul anului 2013 (la date diferite pentru țări diferite). O comisie parlamentară de asociere, compusă din deputați în PE și membri ai Parlacen și ai parlamentelor naționale din Costa Rica și Panama va monitoriza implementarea acordului.

4.2.2.2. Comunitatea Andină (Bolivia, Columbia, Ecuador și Peru)

UE întreține contacte regulate cu țările andine din 1969, când s-a constituit Grupul andin (denumit ulterior Comunitatea Andină). Primul acord de cooperare a fost semnat în 1983, urmat, în 1993, de un acord-cadru de cooperare mai larg. În decembrie 2003, cele două regiuni au încheiat un acord pentru dialog politic și cooperare, care a introdus noi domenii de cooperare, dar care nu a intrat încă în vigoare. Negocierile privind un acord de asociere au început în iunie 2007 și au condus în cele din urmă la un acord comercial multipartit cu Peru și Columbia în martie 2010. Acordul comercial, semnat în iunie 2012 și ratificat de PE în decembrie 2012, a intrat în vigoare la 1 martie 2013 pentru Peru și la 1 august 2013 pentru Columbia. Acordul prevede liberalizarea totală a comerțului cu produse industriale și din pește pe o perioadă de 10 ani (majoritatea tarifelor urmând a fi eliminate la intrarea sa în vigoare) și crește accesul la piețe pentru produsele agricole. Acordul acoperă achizițiile publice, investițiile, drepturile omului și standardele de mediu și pentru forța de muncă. Negocierile cu Ecuadorul privind aderarea acestei țări la acordul comercial multipartit au început în ianuarie 2014.

4.2.2.3. Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay)

UE și Piața Comună a Sudului (Mercado Común del Sur, Mercosur), înființată în 1991, au întreținut relații instituționale din 1992. În 1995, au semnat un acord-cadru interregional, care instituie dialogul politic regulat și prevede obiectivele și modalitățile de cooperare comercială și economică, inclusiv în domeniul promovării investițiilor, al transporturilor, mediului și științei și tehnologiei.

În 1999 au fost lansate negocierile pentru un acord de asociere, incluzând dialogul politic, cooperarea și liber schimbul. După ce au fost suspendate în 2004, negocierile au fost reluate în 2010. În cele nouă runde de negocieri ce au avut loc până în prezent, au avansat capitolele politice și de cooperare, precum și partea „normativă” a capitolului comercial (reguli de origine etc.). Pe de altă parte, chestiunea centrală privind accesul la piețe nu a fost încă abordată. În ciuda unui acord privind realizarea unui schimb al ofertelor de acces la piețe înainte de sfârșitul lui 2013, acesta nu a avut încă loc. În repetate rânduri PE și-a exprimat sprijinul pentru un acord ambițios și echilibrat care ține cont de sensibilitățile sectoarelor economice ale ambelor regiuni.

4.2.2.4. Zona Caraibilor

UE a întreținut în mod tradițional relații puternice cu zona Caraibilor. Acest lucru își are în mare parte originea în prezența colonială a țărilor europene în această regiune; multe sunt încă prezente prin țările și teritoriile de peste mări (TTPM). Relațiile UE-zona Caraibilor poartă amprenta diferitelor cadre instituționale suprapuse. Cele mai importante sunt Acordul de la Cotonou, semnat în 2000 cu 79 de țări din Africa, zona Caraibilor și Pacific (ACP) și Acordul de parteneriat economic UE-Cariforum (APE), semnat în 2008. Principalul partener pentru dialogul biregional cu UE este Cariforum. Dintre cei 16 membri ai organizației, 14 – Antigua și Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Dominica, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica, St. Kitts și Nevis, St. Lucia, St. Vincent și Grenadine, Suriname și Trinidad și Tobago – sunt membri ai Comunității Caraibilor (Caricom). Republica Dominicană (semnatară a Acordului de la Cotonou și a APE) și Cuba, care deține un statut special, sunt, de asemenea, membre.

Din noiembrie 2012, relațiile UE-zona Caraibilor s-au aflat sub tutela Strategiei comune de parteneriat UE-zona Caraibilor (JECS), care oferă un cadru structurat pentru un dialog și o cooperare mai largi și mai adânci. Strategia prezintă cinci domenii prioritare: cooperarea și integrarea regionale; reconstrucția Haiti; schimbările climatice și dezastrele naturale; criminalitatea și securitatea; și acțiunea comună în cadrul forumurilor biregionale și multilaterale și aspecte globale.

Relațiile interparlamentare constituie o parte importantă a legăturilor UE-zona Caraibilor. În plus față de întâlnirile regionale de specialitate și Adunarea mai largă interparlamentară ACP-UE, APE 2008 a instituit o Comisie parlamentară mixtă UE-Cariforum pentru a monitoriza implementarea acordului. A doua reuniune a acesteia a avut loc în Trinidad și Tobago în aprilie 2013, iar a treia reuniune este programată să aibă loc în Europa, în a doua parte a anului 2014.

4.3. Relațiile cu țări individuale

4.3.1. Mexic

Mexic și UE au întreținut relații diplomatice din 1960. În urma unui acord de cooperare în 1975 și a unui acord-cadru de cooperare mai cuprinzător în 1991, UE și Mexic au încheiat în 1997 primul acord de parteneriat al UE cu o țară din America Latină. Acordul de parteneriat economic, de coordonare politică și de cooperare (cunoscut ca „acordul global”) a instituționalizat dialogul politic și a extins cooperarea la o serie mai largă de domenii, inclusiv democrația și drepturile omului. Acordul a creat, de asemenea, zona de liber schimb UE- Mexic.

Parteneriatul strategic instituit în 2009 a consolidat și mai mult legăturile cu Mexic – singura țară cu care UE are atât un acord de asociere, cât și un parteneriat strategic. Parteneriatul, expresie a recunoașterii de către UE a rolului politic și economic tot mai important al Mexicului la nivel mondial, are un dublu obiectiv: consolidarea cooperării UE-Mexic și a coordonării la nivel multilateral privind chestiunile globale, precum și o mai mare impulsionare politică a relațiilor și inițiativelor bilaterale. În cadrul parteneriatului strategic, au avut loc două summituri UE-Mexic, cel mai recent în iunie 2012. Există un dialog periodic la nivel înalt între UE și Mexic cu privire la multe aspecte, inclusiv drepturile omului, securitatea și aplicarea legilor, aspecte economice, mediul și schimbările climatice. Comisia parlamentară mixtă UE-Mexic a monitorizat implementarea acordului global începând cu 2005.

4.3.2. Chile

Primul acord-cadru de cooperare cu Chile a fost semnat în 1990 ca urmare a restaurării democrației în Chile. În 1995 a fost stabilit un dialog politic regulat. După semnarea unui acord-cadru de cooperare mai cuprinzător în 1996, UE a încheiat un acord de asociere cu Chile în 2002.

Acordul conține trei părți: un capitol dedicat dialogului politic, incluzând participarea societății civile, a PE și a Congresului din Chile; un capitol dedicat cooperării, care a stabilit o serie de domenii pentru cooperare, în vederea promovării unei dezvoltări economice, sociale și de mediu sustenabile; ultimul capitol e dedicat creării unei zone de liber schimb pentru mărfuri și servicii. Acordul de asociere a fost considerat cel mai ambițios și inovator acord încheiat de UE cu o țară necandidată la aderare.

Relațiile UE cu Chile au fost și mai mult stimulate de lansarea în 2009 a „Asociației pentru dezvoltare și inovare”, un instrument de promovare a dialogului politic și a cooperării. Acesta se concentrează asupra educației și energiei, mediului și schimbărilor climatice. Comisia parlamentară mixtă UE-Chile a monitorizat implementarea acordului de asociere începând cu 2003.

4.3.3. Brazilia

În 1960, Brazilia a devenit primul stat sud-american care a recunoscut CEE și a stabilit o reprezentanță permanentă la Bruxelles. În anii următori au fost semnate diferite acorduri de cooperare. Odată cu consolidarea democrației în Brazilia, relațiile bilaterale au progresat spectaculos, conducând la semnarea, în 1992, a unui acord-cadru de cooperare mai larg. De atunci, relațiile cu Brazilia au continuat să se consolideze, reflectând rolul economic și politic tot mai important al acestei țări la nivel mondial. În 2007, UE și Brazilia au instituit un parteneriat strategic. Începând cu 2007, s-au organizat șapte summituri UE-Brazilia, cel mai recent în februarie 2014. Planul de acțiune comun pentru perioada 2012-2014 prevede un program de activități dedicate consolidării parteneriatului în cinci domenii: pacea și securitatea; parteneriatul economic, social și de mediu pentru promovarea dezvoltării sustenabile; cooperarea regională; știință, tehnologie și inovare; precum și contactele interumane directe. Parteneriatul strategic UE-Brazilia prevede, de asemenea, un dialog regulat între Congresul Național din Brazilia și PE.

4.3.4. Cuba

Cuba este singura țară din regiune care nu a semnat un acord de cooperare sau asociere cu UE. Cuba a fost admisă în grupul ACP în anul 2000, dar nu a semnat Acordul de la Cotonou. Relațiile UE cu Cuba au în prezent la bază poziția comună adoptată de Consiliu în 1996, conform căreia obiectivul relațiilor UE cu Cuba este să încurajeze procesul de tranziție spre pluralismul democratic și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o ameliorare a nivelului de viață al poporului cubanez. În februarie 2014, Consiliul de Miniștri a adoptat directivele de negociere în vederea instituirii unui dialog politic și a unui acord de cooperare bilateral cu Cuba.

4.4. Rusia și Asia Centrală

UE consideră că un parteneriat strategic cu Rusia constituie o prioritate în materie de politică externă, vizând, în același timp, și o mai mare implicare în relațiile cu Asia Centrală. Relațiile celor mai multe dintre aceste state cu UE sunt definite de acorduri de parteneriat și cooperare. În ultimii ani, evoluțiile îngrijorătoare din Rusia și politicile Moscovei din regiunile vecine atât Rusiei, cât și Uniunii, au pus probleme în ceea ce privește relațiile UE-Rusia, împiedicând semnarea de noi acorduri. În Asia Centrală, UE – îndeosebi Parlamentul European – a subliniat importanța drepturilor omului, a bunei guvernări și a dezvoltării sociale. Cu toate că anumite aspecte, precum energia și securitatea, sunt comune tuturor țărilor din regiune, nivelurile de democratizare și de dezvoltare ale acestor state sunt destul de divergente, motiv pentru care UE a adoptat o abordare adaptată în mod corespunzător fiecărui stat în parte.

4.4.1. Rusia

Rusia, membră a G8 și a G20, este în general considerată a fi un „partener strategic” al UE. Relațiile comerciale, inclusiv importurile de energie ale UE, sunt considerabile. Cei doi parteneri sunt situați, de asemenea, în aceeași vecinătate și cooperează cu privire la chestiuni internaționale, inclusiv combaterea terorismului, neproliferarea și procesul de pace din Orientul Mijlociu. Totuși, anexarea Crimeii de către Rusia în martie 2014 a declanșat o criză internațională majoră care ar putea duce la o reevaluare fundamentală de către UE a abordării sale față de Rusia.

În urma alegerilor parlamentare din 2011 și a alegerilor prezidențiale din 2012 – care, potrivit Parlamentului, nu au fost libere și corecte -, mandatul președintelui rus Vladimir Putin și al partidului său, Rusia Unită, a fost reînnoit. Protestele care au avut loc în Rusia în urma alegerilor au evidențiat nemulțumirea generală și au indicat faptul că regimul și-a pierdut legitimitatea în cadrul segmentelor active politic ale societății ruse. Ca reacție la aceste proteste, legislația rusă adoptată în 2012 și 2013 a vizat opoziția și societatea civilă prin noi reglementări privind înregistrarea organizațiilor neguvernamentale, demonstrațiile, utilizarea internetului, calomnia și defăimarea și chestiuni de înaltă trădare. Această legislație a pus și mai mult sub semnul întrebării angajamentul Rusiei față de valorile democratice. În plus, UE este preocupată de statul de drept – și, îndeosebi, de corupția – din Rusia și de respectarea de către Rusia a drepturilor omului, îndeosebi în regiunile din Caucazul de Nord.

Rusia a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în august 2012, după 18 ani de negocieri de aderare. Cu toate acestea, climatul de investiții ale țării este nesigur, iar performanțele sale economice depind în continuare de prețul petrolului. Deși UE este primul partener comercial al Rusiei, iar Rusia este cel de-al treilea partener comercial al UE, relațiile comerciale și economice ale acestora sunt dominate de numeroși factori perturbatori. UE consideră că aderarea Rusiei la OMC reprezintă o oportunitate pozitivă, deoarece oferă un cadru multilateral, bazat pe norme, pentru relațiile comerciale și soluționarea litigiilor.

Rusia a urmărit să limiteze eficacitatea Comunității Energiei a UE în Ucraina și Republica Moldova, precum și a Parteneriatului estic al UE cu șase țări din Europa de Est și din Caucazul de Sud. Moscova a exercitat presiuni considerabile asupra vecinilor săi pentru a-i încuraja să adere la Uniunea vamală, condusă de Rusia, și ai cărei membri mai sunt Belarus și Kazahstan.

În ultimele luni, Rusia a refuzat să recunoască legitimitatea noilor autorități ucrainene care l-au înlocuit pe fostul președinte ucrainean Victor Ianukovici. Intervenția militară a Rusiei în Crimeea, o regiune ucraineană de importanță strategică pentru Rusia, a fost justificată prin pretextul că comunitatea rusofonă de acolo ar fi expusă la riscuri. În urma unui referendum ilegal, Crimeea a fost integrată rapid în Federația Rusă, fapt ce a dus la o condamnare fermă de către comunitatea internațională și la izolarea Rusiei pe plan internațional.

Acorduri în vigoare și în curs de negociere

Temeiul juridic care reglementează relațiile actuale dintre UE și Rusia este Acordul de parteneriat și cooperare (APC). APC a fost valabil inițial pe o perioadă de zece ani, iar, ulterior, a fost reînnoit în mod automat în fiecare an. Acesta stabilește principalele obiective comune și cadrul instituțional pentru contacte bilaterale (printre care consultări regulate cu privire la drepturile omului și reuniunile la nivel înalt prezidențiale bianuale) și solicită inițierea de activități și de dialoguri într-o serie de domenii.

În cadrul reuniunii la nivel înalt de la Sankt Petersburg, organizată în mai 2003, UE și Rusia și-au consolidat cooperarea prin instituirea a patru „spații comuneˮ, care au la bază valori și interese comune: un spațiu economic, de securitate și de justiție; un spațiu de securitate externă; și un spațiu de cercetare, educație și cultură. În 2010 a fost lansat un „Parteneriat pentru modernizare” pentru sporirea cooperării în aceste domenii.

În iulie 2008 au început negocieri pentru un nou acord. Noul acord viza includerea unor „angajamente de fond, obligatorii din punct de vedere juridic” în domenii precum dialogul politic, justiția, libertatea, securitatea, cooperarea economică, cercetarea, educația, cultura, comerțul, investițiile și energia. Cu toate acestea, intervenția Rusiei în Crimeea a dus la suspendarea negocierilor pentru noul acord.

De asemenea, intervenția Rusiei în Ucraina a pus capăt eforturilor de a semna un acord actualizat de facilitare a vizelor, care necesita un acord politic după ce negocierile s-au încheiat în 2011. Liberalizarea vizelor va necesita îmbunătățiri în ceea ce privește securitatea documentelor, gestionarea frontierelor, aplicarea eficientă a acordului de readmisie, precum și implementarea în Rusia a unor reforme în domeniul drepturilor omului și al statului de drept.

4.4.2. Asia Centrală

Asia Centrală nu este o regiune omogenă din punctul de vedere al politic4ii și al economiei.

Kazahstan și Mongolia au înregistrat cele mai mari rate de creștere economică – printre cele mai ridicate din lume – și vizează consolidarea relațiilor cu UE.

Kârgâzstan și Mongolia se detașează de restul statelor din punct de vedere politic, deoarece au cele mai dezvoltate democrații.

În general, deși Mongolia este clasificată de Parlament drept parte a regiunii, din punct de vedere istoric, geografic și politic, această țară este considerată „atipică” din diverse perspective.

Toate statele din Asia Centrală au politici externe multidimensionale, menținând relații echilibrate cu Rusia, China și regiunile din vest. ONU chiar a recunoscut neutralitatea permanentă a Turkmenistanului. Cu excepția Kazahstanului și a Turkmenistanului, toate statele au relații comerciale foarte limitate cu UE.

Cu excepția Kârgâzstanului, toate fostele republici sovietice din Asia Centrală – îndeosebi Turkmenistanul și Uzbekistanul – suferă de pe urma unor deficiențe grave în domeniul drepturilor omului și al libertăților fundamentale. De asemenea, ele se confruntă cu riscul reprezentat de extinderea mișcărilor extremiste islamice în aceste state, iar relațiile dintre ele sunt în general slabe din cauza litigiilor frontaliere și a celor legate de resurse.

Strategia pentru un nou parteneriat cu Asia Centrală, adoptată de UE în 2007, a fost revizuită în 2012. Strategia, care cuprinde orientări fundamentale cu privire la viitoarele interacțiuni cu regiunea, se bazează pe acordurile, programele de asistență și inițiativele anterioare ale UE. Aceasta vizează stabilitate și prosperitate, promovând, totodată, societățile deschise, statul de drept, democratizarea și o cooperare sporită la nivelul relațiilor în domeniul securității și diversificării energetice. Hidrocarburile din Kazahstan și Turkmenistan pot fi importante pentru viitorul Uniunii Europene. Pentru mai multe state membre, retragerea forțelor NATO din Afganistan, ce urmează să aibă loc în 2014, reprezintă o problemă semnificativă. Pentru abordarea posibilelor consecințe ale retragerii, în iunie 2013 s-a desfășurat pentru prima dată un dialog în domeniul securității la nivel înalt. Mongolia a semnat un APC cu UE în mai 2013, iar negocierile dintre Kazahstan și UE privind un APC nou și actualizat ar putea fi încheiate în 2014.

Toate statele din Asia Centrală beneficiază în prezent de finanțare din partea Instrumentului de cooperare pentru dezvoltare (ICD), care se bazează pe un document de strategie regională și din care 750 de milioane de euro sunt alocați pentru perioada 2007-2013. Sprijinul se concentrează asupra politicii sociale, a statului de drept și a educației. În viitoarea perioadă bugetară (2013-2020), Kazahstanul este susceptibil de a nu mai fi eligibil pentru ICD, având însă, în continuare, acces la programele regionale ale UE.

Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului funcționează în toate statele, cu excepția Uzbekistanului și a Turkmenistanului, unde organizațiile societății civile sunt prea reduse ca număr, slab organizate și strict controlate.

4.5. Zona extinsă a Orientului Mijlociu

UE a încheiat un Acord de cooperare cu Consiliul de Cooperare al Golfului (o organizație regională formată din Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite), un alt acord cu Yemen și un Acord de parteneriat și cooperare cu Irak. În prezent, UE nu are relații contractuale cu Iran și Afganistan, dar recunoaște că există un mare potențial pentru o aprofundare a relațiilor cu aceste țări.

Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG)

CCG a fost înființat în mai 1981. În prezent, grupul, încă format din membrii originari (Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite), constituie principala modalitate de legătură a UE cu cele șase țări. În numeroase ocazii, UE și CCG au adoptat poziții comune cu privire la problemele din Orientul Mijlociu.

Bogate în resurse de petrol, statele din Golf, care acoperă aproximativ 20% din necesitățile energetice ale UE, se confruntă cu schimbări importante la nivel socio-economic și politic, cu toate că reformele evoluează într-un ritm neuniform. Influența revoltelor arabe asupra monarhiilor din Golf a fost atenuată prin politici preventive, subvenții și o creștere a numărului de locuri de muncă din sectorul public, precum și prin măsuri represive, în special în Bahrain și în regiunea estică a Arabiei Saudite. Țările membre ale CCG au continuat să joace un rol activ în cadrul diplomației din Orientul Mijlociu, fiind câteodată în concurență între ele.

În timp ce UE speră să-și dezvolte relațiile politice în regiune, relațiile UE-CCG au fost definite în mare parte de legăturile economice și comerciale. Volumul schimburilor comerciale dintre cele două părți a crescut constant începând cu anii 1980. În 2012, CCG a reprezentat a cincea piață de export a UE, iar UE a fost principalul partener comercial al CCG.

Relațiile bilaterale au fost stabilite prin Acordul de cooperare din 1988, care a avut drept scop consolidarea stabilității într-o regiune importantă strategic, facilitarea relațiilor politice și economice, extinderea cooperării economice și tehnice și aprofundarea cooperării în sectorul energiei, industriei, comerțului și serviciilor, agriculturii, pescuitului, investițiilor, științei, tehnologiei și mediului. Acordul prevede organizarea anuală de consilii și reuniuni ministeriale comune, precum și înființarea de comitete mixte de cooperare la nivel de înalți funcționari. Cea mai recentă reuniune ministerială UE-CCG a avut loc în iulie 2013 în Bahrain. Acordul nu prevede instituirea unui organ parlamentar.

UE și CCG au convenit asupra Programului comun de acțiune pentru perioada 2010-2013, care stabilește o foaie de parcurs pentru o cooperare mai strânsă cu privire la aspecte precum tehnologia informației și a comunicării, securitatea nucleară, energia curată, cercetarea și dialogul economic. Negocierile cu privire la un acord de liber schimb au început în 1990, însă acestea au ajuns la un blocaj, problema taxelor la export rămânând sursa neînțelegerilor. De la 1 ianuarie 2007, fondurile din cadrul Instrumentului de cooperare cu țările industrializate și alte state și teritorii cu venituri ridicate (ICI) au fost disponibile pentru finanțarea măsurilor destinate punerii în aplicare a Acordului de cooperare UE-CCG. Statele membre ale CCG beneficiază, de asemenea, de programul Erasmus Mundus.

4.5.1. Yemen

Yemenul este „statul cel mai puțin dezvoltat”, fiind nu doar cel mai sărac stat din Orientul Mijlociu, ci și unul dintre cele mai sărace din lume. Această țară se confruntă cu provocări importante, cum ar fi o rată ridicată de creștere a populației, o dezvoltare economică lentă, resurse petroliere în declin, resurse insuficiente de apă, sănătate publică și educație deficitare, slabă guvernare și securitate internă. Yemenul trece, de asemenea, printr-o tranziție democratică, ce implică elaborarea unei noi constituții și pregătirea alegerilor parlamentare și prezidențiale. UE a salutat rezultatele pozitive ale Conferinței privind Dialogul național, un important punct de referință în cadrul procesului de tranziție.

Relațiile UE-Yemen se bazează pe Acordul de cooperare din 1997, care include domenii precum schimburile comerciale, cooperarea pentru dezvoltare, cultura, comunicarea și informațiile, mediul și gestionarea resurselor naturale, precum și dialogul politic. Cooperarea rămâne principalul obiectiv al relațiilor dintre UE și Yemen. Din 1978, Uniunea a acordat Yemenului asistență pentru dezvoltare în valoare de peste 220 de milioane EUR, finanțând circa 115 proiecte. „Documentul UE de strategie privind Yemenul 2007-2013” identifică priorități pentru soluționarea principalelor provocări.

Dat fiind faptul că Yemenul este afectat de crize umanitare atât pe teritoriul său, cât și în Cornul Africii învecinat, o componentă importantă a implicării UE este asistența umanitară. Pentru anul 2013, Uniunea Europeană a alocat un ajutor umanitar de 53 de milioane EUR populației de pe teritoriul Yemen care se confruntă cu insecuritate alimentară și conflicte armate.

4.5.2. Irak

Anul 2009 a marcat tranziția de la asistența umanitară și proiectele urgente de reconstrucție pe termen scurt la un veritabil plan de dezvoltare al țării, pe termen lung. Obiectivele generale au fost formulate pe baza celor mai urgente necesități din Irak – buna guvernare, creșterea economică durabilă și investițiile în capitalul uman.

În 2010, UE și Irak au semnat un memorandum de înțelegere privind consumul de energie. Doi ani mai târziu, partenerii au încheiat un acord de parteneriat și cooperare, ce constituie cadrul general de stabilire a bazelor legale pentru cooperare și asigură o platformă pentru consolidarea legăturilor și a cooperării într-o serie vastă de domenii, inclusiv privind aspectele politice, cum ar fi promovarea drepturilor omului, precum și pentru intensificarea schimburilor comerciale și a investițiilor în domenii-cheie, cum ar fi energia și serviciile.

De asemenea, UE a adoptat un document de strategie de țară (CSP) privind Irakul pentru perioada 2011-2013, care stabilește un buget de asistență în valoare de 60 de milioane EUR în favoarea Irakului. Identificate în cadrul consultărilor cu guvernul țării și societatea civilă, principalele sectoare care trebuie acoperite sunt: buna guvernare, redresarea socioeconomică și gestionarea apei.

4.5.3. Iran

Cooperarea dintre UE și Iran este restricționată în prezent datorită relațiilor politice problematice. UE împărtășește preocupările comunității internaționale privind programul nuclear al Iranului și urmărește situația cu atenție. UE nu are reprezentanță diplomatică în Teheran, însă cooperează îndeaproape cu ambasadele statelor membre de acolo.

Pe lângă punerea în aplicare a sancțiunilor ONU adoptate de Consiliul de Securitate, UE a adoptat propriile sale sancțiuni, mai stricte. Dubla abordare adoptată de Uniune asociază sancțiunile cu eforturile diplomatice de negociere.

Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Catherine Ashton, este negociatorul-șef în cadrul dialogurilor pe tema nucleară, reprezentând grupul „E3/EU+3” (UE, Germania, Franța și Regatul Unit, împreună cu SUA, China și Federația Rusă).

Planul comun de acțiune adoptat la Geneva la 24 noiembrie 2013 de toate părțile interesate cuprinde o declarație din partea Iranului conform căreia acesta nu va urmări și nu va produce niciodată arme nucleare. „Acordul cuprinzătorˮ definit în cursul discuțiilor – bazat pe principiul potrivit căruia „nu există niciun acord în absența unui acord totalˮ – permite Iranului să exploateze energia nucleară în scopuri pașnice, incluzând un program de îmbogățire a uraniului stabilit de comun acord. În schimb, părțile au convenit asupra unui proces progresiv care va duce la eliminarea tuturor sancțiunilor adoptate de Consiliul de Securitate al ONU, de grupurile multilaterale și de autoritățile naționale.

4.5.4. Afganistan

Hotărârea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) din 2010 de a-și retrage trupele militare din Afganistan a fost confirmată în 2012. Guvernul afgan și NATO au convenit ca răspunderea pentru securitatea țării să fie transferată Forțelor naționale de securitate afgane înainte de sfârșitul anului 2014. UE a fost prezentă în Afganistan încă de la mijlocul anilor 1980, însă politica de implicare mai activă în țară a fost adoptată după căderea regimului taliban în 2001. În acel moment Consiliul European a desemnat un reprezentant special al UE (RSUE), iar Uniunea a înființat o delegație la Kabul.

În noiembrie 2005, a fost semnată prima declarație comună UE-Afganistan de instituire a unui cadru cuprinzător pentru relația dintre cele două părți. În octombrie 2009, a fost adoptat planul de acțiune al UE pentru Afganistan, care abordează problema securității prin definirea unei serii de obiective, printre care crearea unor instituții de stat eficiente, o mai bună guvernare, statul de drept, combaterea corupției și promovarea drepturilor omului. În prezent, este în curs de negociere un Acord de cooperare privind parteneriatul și dezvoltarea (ACPD) cu Afganistanul.

În prezent, economia Afganistanului este în ruine; cu toate acestea, țara are un potențial enorm, datorită populației sale tinere și resurselor naturale bogate, în special în sectorul minier. UE este unul dintre donatorii majori în ceea ce privește asistența pentru dezvoltare și cea umanitară în această țară și sprijină eforturile guvernului afgan de a asigura servicii de bază populației în trei domenii de interes: guvernarea și statul de drept, agricultura și dezvoltarea rurală, precum și sănătatea și protecția socială. Începând din 2007, Misiunea de poliție a UE în Afganistan (EUPOL) a contribuit la efortul internațional de a ajuta țara să asume răspunderea pentru menținerea legii și ordinii, asigurând formarea și instruirea Poliției naționale afgane. UE a confirmat că își va menține angajamentele față de Afganistan după retragerea trupelor NATO și pe tot parcursul „decadei de transformareˮ (2015-2024).

O Echipă de evaluare electorală a UE (EEE a UE), condusă de președintele Delegației pentru relațiile cu Afganistan, a fost trimisă în această țară pentru a evalua alegerile prezidențiale și cele pentru consiliile regionale ce au avut loc în aprilie 2014. Alegeri transparente, credibile și bazate pe incluziune sunt fundamentale pentru a acorda legitimitate primului transfer de putere democratic din istoria Afganistanului. Majoritatea partidelor politice sunt unite în combaterea talibanilor.

4.6. Africa

Relațiile UE-Africa sunt reglementate prin cadre de politici ce parțial se suprapun. Cele mai importante sunt Acordul de la Cotonou (2000) și Strategia comună Africa-UE (JAES). Ambele cadre cuprind dimensiuni politice, economice și de dezvoltare. UE depune eforturi active în vederea promovării păcii și securității în Africa și se angajează cu Uniunea Africană (UA) în diferite dialoguri politice, inclusiv cu privire la democrație și drepturile omului. Cooperarea pentru dezvoltare a UE cu Africa este canalizată prin diferite instrumente financiare, dintre care cel mai important este Fondul European de Dezvoltare (FED). De asemenea, UE negociază acorduri de parteneriat economic (APE) cu cinci regiuni africane.

Acordul de la Cotonou

O primă referință pentru politicile UE privind Africa este Acordul de la Cotonou, care stabilește temeiul relațiilor dintre UE și 79 de țări din grupul ACP. Sudanul de Sud și Somalia sunt în curs de a semna și ratifica acordul.

Relațiile UE-ACP datează din perioada Convențiilor de la Lomé I-IV (1975-2000) care au instituit măsuri în materie de cooperare pentru dezvoltare și schimburi comerciale care au permis accesul liber la piața europeană pentru 99,5% din produsele țărilor din grupul ACP. Convențiile de la Lomé au fost urmate de Acordul de la Cotonou, semnat la 23 iunie 2000 și în vigoare pe o perioadă de 20 de ani. În 2005 și 2010 au avut loc două revizuiri, însă niciuna nu va avea loc în 2015. Revizuirea din 2005 a recunoscut jurisdicția Tribunalului Penal Internațional (TPI), ceea ce a determinat Sudanul să refuze să ratifice revizuirea. Revizuirea din 2010 este în curs de ratificare. În iunie 2013, Parlamentul European și-a dat acordul pentru ratificare, dar a exprimat „rezervele sale ferme cu privire la părțile acordului care nu reflectă poziția Parlamentului European și valorile Uniunii”. Parlamentul a obiectat, în special, cu privire la absența unei clauze explicite referitoare la „nediscriminarea pe motive de orientare sexuală”. Scopul Acordului de la Cotonou este de a eradica sărăcia prin integrarea mai accentuată a țărilor ACP în economia mondială. Acordul de la Cotonou utilizează termenul de „parteneriat”, care scoate în evidență angajamentul reciproc și responsabilitatea și pune accentul pe dialogul politic, drepturile omului, democrația și buna guvernare. Acordul este pus în aplicare de către instituțiile comune ACP-UE, inclusiv Consiliul de miniștri, Comitetul ambasadorilor și Adunarea Parlamentară Paritară.

Strategia comună Africa-UE (JAES)

Politica globală a UE în raport cu 54 de state africane este Strategia comună Africa-UE (JAES). JAES a fost adoptată de către liderii europeni și africani la al doilea summit UE-Africa, care a avut loc la Lisabona, în decembrie 2007. Obiectivele acesteia sunt următoarele:

să depășească stadiul cooperării pentru dezvoltare, deschizând relațiile Africa-UE către chestiuni de interes comun, cum ar fi locurile de muncă și comerțul;

să meargă dincolo de aspectele strict africane, către o abordare eficientă a provocărilor globale, cum ar fi migrația, schimbările climatice, pacea și securitatea;

să sprijine aspirațiile Africii de a încuraja răspunsuri transregionale și continentale la aceste importante provocări;

să depună eforturi în direcția unui parteneriat orientat spre oameni, asigurând o mai bună participare a cetățenilor africani și europeni;

Pentru a atinge aceste obiective, JAES instituie opt parteneriate tematice de cooperare:

Pace și securitate – are ca obiectiv consolidarea Arhitecturii de pace și securitate de pe continentul african (APSA). Din 2004, UE a contribuit cu peste 1,1 miliarde de euro la Instrumentul financiar pentru pace în Africa (IFPA). IFPA a susținut diferite operațiuni de sprijinire a păcii, inclusiv Misiunea Uniunii Africane în Somalia (AMISOM) și Misiunii internaționale de sprijin pentru Mali sub conducere africană (MISMA), desfășurate în prima jumătate a anului 2013.

Guvernarea democratică și drepturile omului – urmărește să dezvolte agende de guvernare în comun cu o „Platformă pentru dialog” special concepută, instituită în 2008. Al 10-lea dialog pe tema drepturilor omului între UA și UE a avut loc în noiembrie 2013 și s-a axat pe chestiuni legate de pace și securitate, femeile și copiii în conflicte, observarea alegerilor, pedeapsa cu moartea, drepturile migranților, drepturile întreprinderilor, drepturile omului și combaterea impunității. Ultima temă este legată de chestiunea marcată de divergențe a Tribunalului Penal Internațional (TPI).

Comerțul, integrarea regională și infrastructura – permite UE și UA să se angajeze într-un dialog pe tema integrării economice regionale, pe baza experiențelor lor. Este important, de asemenea, Fondul fiduciar al UE pentru infrastructura din Africa (AITF), un instrument financiar care îmbină subvenții și împrumuturi pentru a spori resursele totale disponibile pentru construcția de infrastructură pe continent. Dotarea AITF ca formă de subvenție din partea UE, în cuantum de 746,4 milioane de euro, a generat 6,5 miliarde de euro în contribuții suplimentare de împrumut pentru mai mult de 80 de proiecte.

Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM) – în 2010, Comisia Europeană a anunțat o inițiativă în valoare de un miliard de euro legată de ODM, axată pe zonele și țările – multe dintre acestea în Africa – care sunt susceptibile de a nu-și îndeplini obiectivele legate de ODM. Dezbaterea pe această temă s-a transferat din ce în ce mai mult către cadrul de dezvoltare aferent perioadei de după 2015.

Energia – are ca scop îmbunătățirea accesului la servicii energetice fiabile, sigure, sustenabile și la prețuri rezonabile pe ambele continente. La o primă întâlnire la nivel înalt în 2010 s-au stabilit obiective politice pentru 2020, inclusiv furnizarea de energie modernă și sustenabilă la 100 de milioane de cetățeni africani.

Schimbările climatice și mediul – edifică o agendă comună în domeniul schimbărilor climatice și abordează chestiunea deșertificării. Acest parteneriat contribuie cu 8 milioane de euro pentru climatice la inițiativa „Clima pentru dezvoltarea Africii”, sprijinind elaborarea politicilor de mediu în Africa.

Migrația, mobilitatea și ocuparea forței de muncă – contribuie la Institutul african pentru transferuri de fonduri (AIR), ce permite actorilor guvernamentali și nestatali din Africa să utilizeze mai bine fondurile transmise ca instrumente pentru dezvoltare. Acest parteneriat susține, de asemenea, Programul Nyerere care contribuie la formarea și păstrarea resurselor umane de înalt nivel din Africa prin intensificarea mobilității universitare.

Știința, societatea informațională și spațiul – primul dialog politic UE-Africa în domeniul științei, tehnologiei și inovării a avut loc în 2011, elaborându-se o foaie de parcurs multianuală privind cooperarea în acest domeniu. UE sprijină programul de subvenții de cercetare ale UA. Africa este regiunea din afara UE cu cei mai mulți participanți la al șaptelea Program-cadru al UE pentru cercetare (PC7).

Implementarea JAES și a parteneriatelor tematice a fost urmărită prin intermediul a două planuri succesive de acțiune (2008-2010 și 2011-2013), precum și summituri la nivel înalt și reuniuni anuale colegiu-colegiu între Comisiile UE și UA. Al patrulea summit UE-Africa, care a avut loc la Bruxelles în aprilie 2014, a avut ca rezultat adoptarea unei declarații politice de către șefii de state și de guverne și o foaie de parcurs orientată spre rezultate pentru perioada 2014-2017, axată pe cinci domenii prioritare: i) pacea și securitatea; ii) democrația, buna guvernare și drepturile omului; iii) dezvoltarea umană; iv) dezvoltarea, creșterea economică și integrarea continentală sustenabile și integratoare; v) chestiuni globale și emergente. De asemenea, o declarație separată privind migrarea și mobilitatea a cuprins un plan de acțiune detaliat privind combaterea migrării ilegale și traficului cu ființe umane, precum și privind îmbunătățirea protecției internaționale, mai buna organizare a migrației legale și întărirea legăturii dintre migrație și dezvoltare.

Cooperarea pentru dezvoltare

UE rămâne cel mai important donator al Africii. Cooperarea pentru dezvoltare este canalizată prin diferite instrumente financiare. Cel mai important este Fondul European de Dezvoltare (FED), întemeiat pe Acordul de la Cotonou. Deoarece FED nu este parte din bugetul comun al UE, este supus unor reglementări diferite (a se vedea fișa informativă separată privind dezvoltarea). Alocarea financiară pentru al 10-lea FED (2008-2013) s-a ridicat la 22,7 miliarde de euro. În iunie 2013, Consiliul de miniștri comun ACP-UE a aprobat un pachet de 31,5 miliarde de euro pentru cooperarea pentru dezvoltare în perioada 2014-2020. Al 11-lea FED va avea un buget de 29,1 miliarde, adică 24,3 miliarde de euro pentru programele de cooperare naționale și regionale, 3,6 miliarde de euro pentru cooperarea intra-ACP și 1,1 miliarde de euro pentru Facilitatea pentru investiții a ACP, administrată de Banca Europeană de Investiții.

FED cuprinde toate țările africane care sunt părți ale Acordului de la Cotonou, cu excepția Africii de Sud, pentru care fondurile de cooperare provin de la Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare al UE (ICD), care face parte din bugetul comun al UE. Noul ICD pentru 2014-2020 alocă, de asemenea, 845 de milioane de euro pentru Programul panafrican (PANAF), creat în vederea finanțării JAES și a activităților continentale și transcontinentale.

Printre alte instrumente financiare sub a căror incidență intră Africa se numără Instrumentul european de vecinătate pentru Africa de Nord, instrumente tematice ICD (Bunuri publice mondiale și sfidările aferente, societatea civilă și autoritățile locale), precum și Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului (IEDDO).

Relațiile comerciale

Principalele instrumente de promovare a schimburilor comerciale între UE și regiunile africane sunt acordurile comerciale compatibile cu normele Organizației Mondiale a Comerțului, numite „acorduri de parteneriat economic” (APE). APE au fost lansate împreună cu Acordul de la Cotonou și așteptările erau că vor fi încheiate până în 2008. Cu toate acestea, procesul de negociere a fost mult mai îndelungat, și nu a fost semnat niciun APE complet sau cuprinzător între UE și vreuna dintre cele cinci regiuni africane. Situația actuală este următoarea:

Africa de Vest – Negocierile la nivel tehnic s-au încheiat în februarie 2014. La 30 martie 2014, liderii din Africa de Vest au aprobat acordul „în principiuˮ, însă au solicitat ca chestiunile tehnice rămase să fie soluționate în termen de două luni.

Africa Centrală – Camerun este singura țară din regiune care a semnat APE interimar Africa Centrală în ianuarie 2009. Cu toate că APE nu a fost ratificat de această țară, PE a aprobat încheierea acordului în iunie 2013. În prezent, negocierile sunt întârziate din cauza situației din Republica Centrafricană, însă se așteaptă ca acestea să fie reluate în prima jumătate a anului 2014.

Africa de Est și de Sud – Patru țări din regiune – Mauritius, Seychelles, Zimbabwe și Madagascar – au semnat un APE interimar în 2009. Acest lucru a fost aplicat cu titlu provizoriu din mai 2012, iar Parlamentul European și-a dat acordul pentru ratificarea sa în ianuarie 2013.

Comunitatea Africii de Est – Burundi, Ruanda, Tanzania, Kenya și Uganda au elaborat un APE-cadru în 2007. Acesta constituie baza pentru negocierile în curs pentru un APE regional complet. În ianuarie 2014 a avut loc o reuniune ministerială pentru a oferi orientări negociatorilor, care s-au întâlnit la sfârșitul lunii martie.

Comunitatea pentru dezvoltarea Africii australe – Botswana, Lesotho, Swaziland și Mozambic au semnat un APE interimar în 2009. Namibia a declarat că nu este gata să semneze. Negocierile în vederea încheierii unui acord complet continuă, iar la o reuniune cu caracter tehnic ce a avut loc în martie 2014 s-a ajuns la identificarea principalelor chestiuni nesoluționate. O poziție centrală o ocupă Africa de Sud, cea mai mare țară din regiune și, de asemenea, semnatară a Acordului privind comerțul, dezvoltarea și cooperarea din 1999, prin care UE și Africa de Sud au abolit, deja, 95% și 85% din tarifele respective.

Negocierile privind APE au căpătat un caracter urgent în urma aprobării noilor regulamente privind accesul la piața UE, care a stabilit 1 octombrie 2014 ca dată la care țările ar trebui să fi semnat APE interimare și să fi început punerea acestora în aplicare. Negocierile pot continua după această dată, însă țările vor pierde accesul preferențial acordat de cadrul actual. Chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, deoarece majoritatea statelor africane sunt state cel mai puțin dezvoltate, acestea vor beneficia de pe urma statutului „Totul în afară de arme” (EBA), statut care permite acces nerestricționat prin cote și tarife la piața UE (a se vedea fișa informativă separată referitoare la regimurile comerciale aplicate țărilor în curs de dezvoltare).

4.7. Asia-Pacific

Regiunea Asia-Pacific cuprinde patru dintre partenerii strategici ai UE (China, India, Japonia și Republica Coreea), o parte din economiile cu cea mai mare rată de creștere din lume, precum și puteri globale emergente. Societățile și piețele dinamice ale acestei regiuni oferă Uniunii Europene uriașe oportunități, precum și provocări colosale. UE interacționează cu regiunea Asia-Pacific pe bază bilaterală, prin intermediul organizațiilor și forurilor regionale și în cadrul G20. Relațiile parlamentare cu țările asiatice se realizează la trei niveluri: la nivel bilateral, între delegațiile Parlamentului European și parlamentele naționale; la nivel regional, cu Adunarea interparlamentară a Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (AIPA); precum și cu Parteneriatul parlamentar Asia-Europa (ASEPP), prin intermediul Reuniunii Asia-Europa (ASEM). Printre țările din Africa, zona Caraibilor și Pacific (ACP) vizate de delegația ACP a Parlamentului se numără 15 state din Oceanul Pacific.

Având în vedere viteza cu care se produc schimbările în Asia, precum și diversitatea regiunii, inclusiv a regimurilor democratice mature și a celor autocratice, Uniunea Europeană trebuie să își ajusteze politicile în mod constant. Datorită rețelelor regionale care se dezvoltă rapid și care, de cele mai multe ori, se află în competiție, UE trebuie, de asemenea, să lucreze la identificarea celor mai eficiente canale de cooperare și să își intensifice prezența. Cooperarea pentru dezvoltare venită din partea UE implică toate țările din regiune, cu excepția celor care dețin economii industrializate.

4.7.1. Republica Populară Chineză

Relațiile Uniunii Europene cu China, suspendate în urma masacrului din Piața Tienanmen din 1989, au fost reluate în 1994 într-un nou cadru de organizare a unui dialog politic. Cu toate acestea, embargoul asupra armelor impus de UE după evenimentele din 1989 este în vigoare și în prezent. Emergența Chinei ca putere mondială, precum și interdependența economică în continuă creștere dintre cei doi parteneri se reflectă în parteneriatul strategic instituit de UE în 2003. Deși China are mai mulți parteneri, Uniunea Europeană este considerată, de asemenea, un „partener strategic”. Summiturile anuale organizate alternativ în Bruxelles și Beijing stabilesc liniile directoare pentru relația aflată într-o evoluție rapidă.

Dialogul politic cuprinde, de asemenea, reuniuni interministeriale periodice, precum și peste 60 de dialoguri sectoriale specifice. De două ori pe an are loc un dialog dedicat drepturilor omului, dar acesta nu a reușit să aducă rezultate concrete. China se opune ferm tuturor „intervențiilor” exterioare în domeniul afacerilor interne cu privire la problemele referitoare la drepturile omului. UE și China sunt cei mai importanți parteneri comerciali la nivel global. China este cel de-al doilea partener comercial al Uniunii Europene, după Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, Uniunea Europeană își manifestă nemulțumirea față de măsurile protecționiste impuse de China, în timp ce Beijingul critică refuzul Uniunii de a acorda țării statutul de „economie de piață”. Din luna septembrie 2012, când China și UE au convenit să demareze negocierile pentru un acord bilateral de investiții, au avut loc două runde de negocieri, ultima în martie 2014. Delegația Parlamentului pentru relațiile cu Republica Populară Chineză organizează de două ori pe an reuniuni de lucru cu omologii săi din Congresul național al poporului din China. În rezoluțiile sale, Parlamentul a evocat responsabilitatea Chinei ca actor internațional (cu privire la Siria, Coreea de Nord și litigiile maritime), precum și libertățile fundamentale și drepturile omului (inclusiv detenția arbitrară, lagărele de muncă, pedeapsa cu moartea, libertatea de exprimare, avorturile forțate și politicile represive din Tibet și Xinjiang). De asemenea, Parlamentul a sprijinit apelurile lansate de cetățenii chinezi pentru reforme politice eficiente[1].

4.7.2. Republica Chineză (Taiwan)

UE respectă principiul „Chinei unice”, de aceea nu recunoaște Taiwanul ca stat suveran; cu toate acestea, UE a dezvoltat o relație strânsă cu Taiwanul în numeroase sectoare. Parlamentul sprijină eventualele negocieri privind un acord de cooperare economică UE-Taiwan și încurajează cooperarea bilaterală mai strânsă în domeniul comerțului, cercetării, culturii, educației și al protecției mediului.

4.8. Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

ASEAN a fost înființată în anul 1967 de către cinci state în una din regiunile aflate în plină ascensiune la nivel global și s-a transformat într-o organizație cu o importantă pondere politică și economică la nivel regional. În prezent, ASEAN include 10 țări (state membre fondatoare: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore și Thailanda, precum și Statul Brunei Darussalaam, Vietnamul, Laosul, Cambodgia și Myanmar/Birmania), având personalitate juridică pe plan internațional (asemenea Uniunii Europene) după intrarea în vigoare a Cartei ASEAN la data de 1 ianuarie 2009. Asociația respectă o politică strictă de neamestec în afacerile interne ale membrilor săi. ASEAN intenționează să își stabilească, până în 2015, comunitatea economică pe baza zonei de liber schimb actuale (AFTA). Inițial, ASEAN a părut a fi un partener ideal pentru un acord de liber schimb (ALS) interregional cu Uniunea Europeană; Uniunea Europeană este cel de-al doilea partener al ASEAN, în timp ce ASEAN este cel de-al treilea partener al UE din afara Europei (după SUA și China). Cu toate acestea, negocierile privind ALS, începute în 2007, sunt în prezent blocate, Uniunea Europeană continuând negocierile cu fiecare stat membru al ASEAN; în luna decembrie 2012, a fost semnat un acord de liber schimb cu Singapore (negocierile privind capitolul referitor la investiții continuă), iar negocierile cu Malaysia, Vietnamul și Thailanda continuă în 2014. UE și statele membre ASEAN continuă negocierile pentru acordurile de parteneriat și cooperare (APC). Negocierile cu Indonezia, Filipine, Singapore și Vietnam au fost finalizate; cele cu Thailanda, Malaysia și Brunei sunt în curs de desfășurare. Începând din 1978, UE și miniștrii ASEAN se reunesc din doi în doi ani. Parlamentul participă în calitate de observator la Adunarea Interparlamentară a ASEAN (AIPA).

4.8.1. Indonezia

Indonezia, cea mai mare democrație cu o populație majoritar musulmană, este un partener-cheie pentru UE. Acordul de parteneriat global, semnat în noiembrie 2009, este în curs de ratificare. În 2012 au fost lansate discuții preliminare vizând un Acord de parteneriat economic global. În arhipelagul indonezian coexistă numeroase culturi și minorități, această situație dând naștere uneori la tensiuni în unele regiuni, aspect abordat în cadrul rezoluțiilor Parlamentului.

4.8.2. Myanmar/Birmania

Indiciile conform cărora Myanmar/Birmania este în proces de democratizare au determinat Uniunea Europeană să suspende sancțiunile impuse, cu excepția embargoului asupra armelor, și să relanseze dialogul politic și economic cu acest stat, inclusiv prin lansarea negocierilor pentru un acord de investiții. În 2012, Parlamentul European a demarat o serie de schimburi cu parlamentul din Myanmar/Birmania. În rezoluțiile sale, Parlamentul și-a manifestat îngrijorarea față de violențele etnice din interiorul țării.

4.8.3. Alte state membre ale ASEAN: Japonia și Peninsula Coreeană

Relațiile Uniunii Europene cu Japonia și Coreea de Sud s-au dezvoltat de-a lungul unor linii cronologic diferite, dar similare. Aceste relații se bazează pe valorile comune privind drepturile omului, democrația și statul de drept, precum și pe consolidarea legăturilor comerciale și investiționale aflate în dezvoltare. Ambele țări sunt parteneri strategici ai UE (Japonia, din 2003, iar Coreea de Sud, din 2010). Societățile celor trei parteneri se confruntă cu probleme similare, inclusiv îmbătrânirea populației, interacțiunile dificile cu China și Rusia, precum și siguranța în marea liberă.

4.8.3.1. Japonia

În cadrul celui de-al 20-lea summit UE-Japonia, organizat la Bruxelles la data de 28 mai 2011, partenerii au convenit asupra lansării negocierilor privind un acord de liber schimb și un acord-cadru politic extins pentru a acoperi cooperarea în politica externă și de securitate, precum și problemele sectoriale și globale specifice de interes comun. Negocierile oficiale au fost lansate la data de 25 martie 2013. Japonia este al șaptelea partener comercial ca importanță al Uniunii Europene la nivel global, în vreme ce UE este al treilea partener comercial al Japoniei, după China și SUA. Cu toate acestea, nivelul comerțului și al investițiilor bilaterale rămâne sub cel estimat, această problemă fiind vizată și de negocierile pentru acordul de liber schimb. Industriile Japoniei, în special sectorul auto și sectorul electronic, se confruntă cu o scădere a perspectivelor în Uniunea Europeană, cauzată de semnarea acordului de liber schimb dintre Uniunea Europeană și Coreea de Sud. Parlamentul sprijină menținerea unor relații apropiate cu Japonia și a aprobat demararea negocierilor pentru un acord de liber schimb. Cu toate acestea, Parlamentul insistă, de asemenea, asupra anumitor condiții pentru a se asigura că ambii parteneri beneficiază în mod egal de acordul încheiat, precum și că negocierile vor fi oprite în cazul în care Japonia nu își respectă angajamentul de a reduce barierele tehnice în calea comerțului.

4.8.3.2. Coreea de Sud

Consolidarea valorilor democratice și a societății civile din Coreea de Sud, precum și dezvoltarea rapidă a unei economii de piață au sprijinit legăturile politice și economice apropiate cu Uniunea Europeană. În 2001 a fost instituit un acord-cadru privind comerțul și cooperarea, creând contacte strânse la toate nivelurile și angajând părțile să dezvolte comerțul și investițiile, precum și să colaboreze în domeniul justiției, afacerilor interne, științei și culturii. Un nou acord-cadru semnat în mai 2010 extinde domeniul de aplicare pentru a acoperi mai multe aspecte internaționale, inclusiv neproliferarea armelor de distrugere în masă, drepturile omului, cooperarea în lupta împotriva terorismului, schimbările climatice, securitatea energetică și asistența pentru dezvoltare. Relațiile cu Republica Coreea presupun, de asemenea, un nivel ridicat al integrării economice și comerciale. Uniunea Europeană și Republica Coreea au un scop comun, respectiv să elimine sau să interzică folosirea armelor nucleare în Peninsula Coreeană și să asigure stabilitatea pe întreg teritoriul Asiei de Nord-Est.

4.8.8.3. Coreea de Nord

Uniunea Europeană nu are nicio reprezentare în Coreea de Nord, relațiile bilaterale fiind limitate. În prezent, nu există tratate comerciale sau politice bilaterale în vigoare. De asemenea, cu excepția ajutorului umanitar, cooperarea pentru dezvoltare a Uniunii Europene este supusă considerentelor politice, sancțiunilor ONU și altor constrângeri. Parlamentul a adoptat mai multe rezoluții prin care condamnă Coreea de Nord pentru programele sale nucleare și de rachete balistice și și-a exprimat îngrijorarea profundă cu privire la deteriorarea situației privind drepturile omului în această țară.

4.9. Țări din Asia de Sud și din subcontinentul indian

UE întreține relații cu Asociația Asiei de Sud pentru Cooperare Regională (SAARC). Dată fiind natura puțin structurată a Asociației, UE menține relații bilaterale privilegiate cu opt dintre statele membre SAARC (Afganistan, Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan și Sri Lanka). Europa este cel mai important partener comercial al țărilor sud-asiatice și o piață de export majoră. Cooperarea pentru dezvoltare dintre UE și țările din Asia de Sud cuprinde asistența tehnică și financiară, precum și cooperarea economică. Prioritățile includ stabilitatea regională, reducerea sărăciei, drepturile omului, dezvoltarea sustenabilă și drepturile lucrătorilor. Activistei pentru educație Malala Yousafzai din Pakistan i-a fost decernat premiul Saharov 2013 al Parlamentului.

4.10. India

Acordul de cooperare dintre India și UE, semnat în 1994, a deschis ușile unui dialog politic extins, care are loc în cadrul unor summituri anuale și prin intermediul reuniunilor interministeriale și ale experților. Prioritățile privind parteneriatul strategic sunt prezentate în cadrul unui Plan de acțiune comună, adoptat în 2005 și revizuit în 2008. În ultimii cinci ani, comerțul bilateral a crescut de peste două ori, iar investițiile au crescut de zece ori.

Negocierile dintre UE și India privind un acord de liber schimb au fost deschise în 2007, dar o mare parte dintre probleme au rămas nerezolvate. India este unul dintre cei mai importanți participanți la cadrul de dezvoltare și cercetare al Uniunii Europene. Cu toate acestea, deși în ultimele decenii India a înregistrat o dezvoltare remarcabilă, aproximativ 30% din populația țării trăiește în sărăcie. Conform actualului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020, asistența pentru dezvoltare din partea UE este limitată la economiile emergente, inclusiv India. În rezoluțiile sale, Parlamentul a abordat probleme referitoare la drepturile omului, în special violența împotriva femeilor, precum și persistența practicilor care contravin eforturilor Indiei de a eradica discriminarea pe baza apartenenței la o anumită castă.

4.11. Australia și Noua Zeelandă

UE, Australia și Noua Zeelandă sunt parteneri care împărtășesc aceeași viziune, având principii și interese comune. Pe lângă relațiile comerciale puternice, perspectivele similare ale partenerilor le-au permis acestora să își creeze legături strânse în sectorul privat și în sectorul guvernamental în legătură cu problemele referitoare la schimbările climatice, comerțul mondial, securitate și dezvoltare, cercetare tehnologică și drepturile omului. Parlamentul are o delegație pentru relațiile cu cele două țări.

4.11.1. Australia

Australia și UE își fondează relațiile diplomatice actuale în Parteneriatul-cadru Australia-UE, revizuit în 2008. Negocierile privind un nou acord-cadru au fost lansate la data de 31 octombrie 2011.

4.11.2. Noua Zeelandă

În luna iulie 2012, UE și Noua Zeelandă au demarat negocierile pentru un acord-cadru, inclusiv pentru un număr de prevederi de cooperare comercială și economică privind o cooperare îmbunătățită în cadrul operațiunilor de gestionare militară și civilă a crizelor. Parlamentul a aprobat modificarea acordului anterior.

5. CONCLUZII

Activitatea Uniunii Europene pe scena internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și care sunt înscrise, de asemenea, în Carta ONU și în dreptul internațional. Promovarea drepturilor omului și a democrației în lume este un aspect esențial. Această activitate internațională scoate, de asemenea, în evidență interesele și obiectivele strategice ale Uniunii. Uniunea va continua să își lărgească și să își aprofundeze relațiile politice și comerciale cu alte țări și regiuni ale lumii, inclusiv prin organizarea de reuniuni periodice la nivel înalt cu partenerii săi strategici, cum ar fi SUA, Japonia, Canada, Rusia, India și China. Activitatea Uniunii include și sprijinul pentru dezvoltare, precum și cooperarea și dialogul cu țările riverane Mării Mediterane și cu cele din Orientul Mijlociu, Asia, America Latină, Europa de Est, Asia Centrală și Balcanii de Vest. Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) și-a făcut apariția odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și va juca de acum înainte un rol vital în aceste domenii. SEAE este condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și vicepreședintele Comisiei Europene, iar personalul său include diplomați din statele membre.

Relațiile de interdependență la nivel mondial s-au dezvoltat considerabil în ultimele decenii. UE beneficiază de pe urma acestui proces, care generează prosperitate economică. Comisia îl sprijină, oferind analiză și consultanță politică pe probleme economice internaționale relevante pentru UE și promovând cooperarea internațională la nivel mondial.

UE este unul dintre principalele motoare ale economiei mondiale, realizând aproximativ 30% din PIB-ul global și 20% din comerțul mondial, în timp ce euro a devenit o monedă de importanță internațională. Având în vedere aceste rezultate, multe țări din diverse colțuri ale lumii doresc să învețe din experiența Uniunii Europene în materie de integrare economică regională.

Pentru a face față acestui proces de interdependență economică și financiară în plină creștere, Uniunea Europeană menține relații economice cu multe țări și instituții din lume. Obiectivul său fundamental este să stimuleze prosperitatea și stabilitatea economică atât în UE, cât și în restul lumii, promovând interesele Uniunii la nivel global.

6. BIBLIOGRAFIE

Bari I., 1997, Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Constantinescu A., 1993, Organizația Mondială de Comerț – de la Havana la Marrakech, Editura Enciclopedică, București.

Fontaine P., 1998, Construcția europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Institutul European, Iași.

Samulson P., Nordhaus W., 2000, Economie Politică, Editura Teora, București.

Silași Grigore, 1998, Integrarea Monetară Europeană între Teorie și Politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara.

Silași Grigore, 2004, Uniunea Europeană sau Noua Comedie Divină, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara.

Vartolomei M., 2009, Cultură și civilizație europeană contemporană, Editura Politehnica, Timișoara.

KORKA, M. ,TUSA, E., 2003, Statistică pentru afaceri internaționale, Editura ASE, București.

MIRON, D., 2003, Politici comerciale, Editura Luceafărul, București.

SUTĂ, N., 2003, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Economică, București.

Alte surse:

http://ec.europa.eu/index_ro.htm

http://european-council.europa.eu/home-page.aspx?lang=ro

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes

http://ec.europa.eu/trade/index_en.htm

http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm

http://eeas.europa.eu/what_we_do/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/romania/index_ro.htm