Relatiile U.e. Si N.a.t.o. In Privinta Asigurarii Securitatii In Europa de Sud Est
Uniunea Europeana si NATO
Arhitectura de securitate europeana, la acest moment, reflecta trasaturile esentiale ale mediului geopolitic in care se deruleaza: tranzitia catre sistemul international, competitia intre puteri in spatial euroatlantic pentru redistribuirea roluluilor, aadancimea integrarii in Uniunea Europeana, tentativele Federatiei Ruse de a mentine statutul de mare putere pe arena mondiala si de a ocupa pozitii cheie in structurile europene de securitate.
Securitatea se bazeaza atat pe stabilitatea politica, dar si pe stabilitatea militara, acestea fiind conditionari complenentare. Un system mobil de securitate europeana va putea fi edificat numai daca cele doua component vor fi consolidate. Unul din scopuri este acela de promovarea cooperarii in vederea prevenirii conflictelor in sfera politica si de aa reduce pericolul confruntarii armate. Un alt scop este acela de a evita escaladarea potentialelor , punand un accent deosebit pe promovarea deschiderii si a transparentei.
Rolul NATO în actualul context internațional
NATO doreste, alături de partenerii săi, să promoveze și să apere valorile fundamentale comune precum: democrația, libertatea individuală, supremația legii, economia de piață, rezolvarea pe cale pașnică a disputelor, deschidere și transparență, dar și cooperarea la nivel internațional în vederea abordării cu succes a provocărilor noului mileniu.
Consolidarea apărării colective a NATO în vederea transmiterii unui semnal puternic de descurajare a oricăror tentative de a testa solidaritatea Aliatei în contextul actual de securitate a reprezentat un rezultat major al Summit-ului din Marea Britanie. NATO si-a intarit capacitatea de apărare prin adoptarea Planului de acțiune pentru realizarea capacității operaționale a Alianței (Readiness Action Plan/RAP), fiind astfel convenită prezența NATO pe teritoriul Aliaților estici, inclusiv pe teritoriul României. Relația transatlantică a beneficiat, de asemenea, de o atenție aparte cu prilejul reuniunii la vârf din septembrie 2014, fiind adoptată o Declarație în acest sens, prin intermediul careia s-a reconfirmat atașamentul Americii de Nord și Europei pentru asigurarea securității euro-atlantice.
Obiective NATO:
Transformarea
Odata cu evolutia timpului, tipurile de amenințări evoluează și se modifică, de aceea este impetuos ca NATO, să treacă , de asemenea printr-un proces de schimbare. Această transformare reprezintă o provocare și o cerință constantă pentru Alianță, căreia va trebui să îi facă față permanent. Procesul de transformare va avea la bază întotdeauna valorile fundamentale ale NATO.
În contextul crizei financiare la nivel global și al unor resurse limitate alocate pentru apărare, statele membre vor fi nevoite să depună eforturi suplimentare pentru a menține sistemul de apărare la standarde optime.
Pe acest fond, România a susținut, la Summit-ul NATO din Marea Britanie (4-5 septembrie 2014), adoptarea unui pachet robust de capabilități de apărare, în măsură să răspundă eficient întregului spectru de amenințări și să susțină obiectivele politice și strategice ale NATO în etapa următoare. Printre acestea se află atât noi inițiative, precum Construirea Capacității de Apărare, Platforma de Interoperabilitate și Inițiativa privind Forțele Conectate, dar, mai ales, creșterea graduală a bugetelor pentru apărare, de către toate statele NATO, în vederea atingerii țintei de 2% din PIB.
Sistem colectiv de apărare
Sistemul colectiv de apărare este și va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este cunoscut faptul că, pentru menținerea securității statelor membre, este esențial ca NATO să acționeze și în afara granițelor sale, pentru a răspunde amenințărilor acolo unde acestea apar, contribuind astfel la crearea unui mediu internațional mai sigur de care beneficiază inclusiv statele membre.
Planul de acțiune pentru realizarea capacității operaționale a Alianței (RAP) prevede, o serie de măsuri concrete pe termen lung pentru ca NATO să răspundă consistent și eficient la amenințările ce provin din vecinătatea imediată.
Constituirea unei Forțe de Reacție Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force), capabilă să se deplaseze în termen foarte scurt acolo unde este nevoie, va consolida apărarea Aliaților. România va găzdui astfel de elemente de comandă, control și sprijin pentru Forța de Reacție Rapidă
Pentru România, sprijinirea partenerilor estici, în special R. Moldova, constituie o miză aparte. Urmare demersurilor României, la Summit-ul din Marea Britanie șefii de stat și de guvern Aliați au reiterat sprijinul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a partenerilor estici, precum și sprijin concret pentru consolidarea capacității de apărare a acestora în contextul actual de securitate.
NATO a extins cooperarea cu statele partenere și organizațiile internaționale și în domenii precum lupta împotriva terorismului, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, securitatea energetică, dar și protecția împotriva atacurilor cibernetice. Folosind experiența dobândită în realizarea reformei sistemului de apărare, dar și prin intermediul unor programe de pregătire și educație, NATO oferă sprijin anumitor state non-membre în dezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor de securitate cu care acestea se confruntă. În acest sens, NATO a dezvoltat mecanisme instituționalizate de parteneriat – Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean, Inițiativa de Cooperare de la Istanbul – și și-a consolidat relațiile cu state din regiunea Asia-Pacific.
În ceea ce privește relația cu Rusia, cu prilejul Summit-ului din Marea Britanie, șefii de stat și guvern au condamnat ferm Rusia pentru acțiunile sale împotriva Ucrainei, reafirmând politica de nerecunoaștere a anexării ilegale a peninsulei Crimeea. S-a hotărât continuarea suspendării cooperării NATO-Rusia, atât pe linie civilă, cât și militară, considerându-se că evoluțiile actuale nu sunt compatibile cu o relație de parteneriat, la care NATO a contribuit semnificativ în ultimii ani.
Parteneriatul NATO – UE
NATO acordă o importanță deosebită relațiilor sale cu Uniunea Europeană, care își dezvoltă propria Politică Externă și de Securitate Comună. NATO dorește stabilirea unui parteneriat solid cu Uniunea Europeană, nu numai la nivel de cooperare militară în zone de interes comun, dar și la nivelul dialogului politic.
În dezvoltarea acestui parteneriat se va avea în vedere evitarea eventualelor dublări ale acțiunilor celor două organizații și implicarea în cea mai mare măsură posibilă a statelor membre în operațiunile fiecărei organizații, astfel încât să se utilizeze în modul cel mai eficient resursele comune disponibile.
România susține necesitatea unei reflecții ample în raport cu amenințările care provin în special din vecinătatea estică, cu atitudini pro-active ale NATO și UE, prin sporirea sinergiilor între cele două organizații și cooptarea partenerilor interesați în acest proces. Securitatea în Europa se poate realiza prin consolidarea unei arhitecturi instituționale cuprinzătoare, care să apere valorile comune ale comunității euro-atlantice.
Abordarea noilor tipuri de amenințări
Cu toate că operațiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activității NATO în prezent, Alianța Nord-Atlantică este preocupată și de contracararea noilor tipuri de amenințări precum: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, riscurile la adresa securității energetice sau atacurile cibernetice. Aceste tipuri de amenințări sunt complexe și au atât o dimensiune civilă, cât și una militară. De aceea, NATO nu dorește să dețină un monopol în ceea ce privește contracararea acestora, ci își aduce o contribuție proprie de substanță la răspunsul comun în fața acestor amenințări.
În fața acestor amenințări imprevizibile, NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie să anticipeze provocările și să folosească resursele politice și militare de care dispune, pentru ca, în cooperare cu partenerii săi, să poată reduce cât de mult posibil nivelul riscului.
La Summit-ul NATO din Marea Britanie, șefii de state și de guvern NATO au andosat noua Politică întărită în domeniul apărării cibernetice, care subliniază faptul că apărarea cibernetică este parte a sarcinii de bază a NATO privind apărarea colectivă. România s-a numărat printre susținătorii implicării mai puternice a NATO în formularea răspunsurilor la amenințările cibernetice și cele legate de securitatea energetică.
Apărarea cibernetică a apărut pe agenda NATO la Summit-ul de la Praga din 2002 și a fost ulterior confirmată ca prioritară la Summit-ul de la Riga, din 2006. O politică în domeniu a fost agreată, pentru prima dată, de șefii de state și de guverne la Summit-ul de la București, în aprilie 2008. Evoluția rapidă a atacurilor și caracterul lor sofisticat au determinat plasarea temei în centrul agendei de securitate a NATO. Conceptul Strategic adoptat la Summit-ului de la Lisabona (2010) califică amenințările din domeniul cibernetic ca vizând direct securitatea infrastructurilor naționale vitale, ce pot atinge nivele de natură a pune în pericol “prosperitatea, securitatea și stabilitatea națională și euro-atlantică”. În consecință, acest tip de provocări impune dezvoltarea de către Alianță a capacității de prevenire, detectare și apărare împotriva lor, de redresare în urma apariției lor, de consolidare și coordonare a capabilităților naționale de apărare cibernetică.
Relațiile institutionalizati dintre NATO și Uniunea Europeană ( UE) au fost lansate în 2001 , bazându-se pe măsurile luate în timpul anilor 1990 pentru a promova o mai mare responsabilitate europeană în materie de apărare (cooperation1 NATO – Uniunea Europei Occidentale ) . Principiile care stau la baza relației politice au fost stabilite în Declarația NATO -UE decembrie 2002 privind o politică de apărare ( PESA ) europene de securitate și .
România a susținut dezvoltarea unui parteneriat puternic între NATO și Uniunea Europeană, bazat pe respectarea autonomiei celor două organizații, de natură să multiplice efectele politicilor și acțiunilor acestora, anterior aderarii sale la NATO.
Un bun exemplu de acțiuni întreprinse împreună de cele două organizații, Cooperarea dintre Alianța Nord-Atlantică și UE în Balcani, il reprezinta colaborarea în locuri precum Bosnia-Herțegovina sau Republica Macedonia, cooperare ce a a avut un impact direct, pozitiv asupra stabilității și securității regionale.
Cooperarea NATO-UE în Balcani a demonstrate ca, NATO și UE sunt parteneri indispensabili în consolidarea securității euro-atlantice și internaționale, această coperare contribuind de asemenea la consolidarea relației transatlantice.
Ca membru și al UE, România promovează dialogul și cooperarea NATO-UE pe teme de interes comun. De la Afganistan și Kosovo până la sprijinirea reformelor democratice și a integrării Balcanilor de Vest și Europei răsăritene, sau până la combaterea provocărilor globale precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă sau a traficului de persoane, există un potențial uriaș de colaborare prin materializarea căruia NATO și UE pot avea, împreună, un impact important asupra securității internaționale.
Necesitatea de a clădi un “parteneriat strategic real” între cele două organizații care împărtășesc nu numai majoritatea membrilor lor, dar și valori comune, a fost inclusă în noul Concept Strategic al Alianței, adoptat la Summit-ul NATO de la Lisabona din 19-20 noiembrie 2010. Acest document strategic subliniază necesitatea ca NATO și UE să aibă o cooperare practică mai strânsă în planificarea și desfășurarea operațiilor, consultări politice extinse și o solidă cooperare pentru dezvoltarea capabilităților.
Actuala cooperare și coordonare între NATO și UE se desfășoară prin diverse mecanisme formale și informale, cum ar fi Grupul de Capabilități NATO-UE, creat de Acordul Berlin-plus, în vederea asigurării coerenței în eforturile de dezvoltare a capabilităților.
Cele două organizatii mențin diverse forme de relații instituționale între reprezentanții ministerelor de externe ale statelor membre, între funcționarii NATO și UE precum și la nivelul înalților oficiali.
niunea Europeană lucrează împreună cu NATO pentru a preveni și rezolva crizele și conflictele armate din Europa și nu doar. Cele două organizații împărtășesc interese strategice comune și cooperează în spirit de complementaritate și de parteneriat.
Dincolo de cooperarea pe diverse domenii, alte priorități-cheie pentru cooperare au menirea să asigure că eforturile de dezvoltare a capacităților se susțin reciproc, precum combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.
NATO atribuie o mare importanță relației sale cu Uniunea Europeană. O Politică Europeană de Securitate și Apărare Europeană (PESA) poate doar să aducă beneficii pentru NATO și poate favoriza un parteneriat de securitate trans-atlantic mai echitabil.
Cooperarea strânsă între NATO și Uniunea Europeană este un element important în dezvoltarea unei "abordări comprehensive" pentru gestionarea crizelor și operațiunilor care necesită aplicarea efectivă a mijloacelor militare și civile.
NATO urmărește un parteneriat puternic NATO-UE, nu numai pe câmpul de acțiune, cum ar fi în Kosovo și Afganistan, unde ambele organizații au dislocat capabilități, dar, de asemenea, în dialogul lor strategic la nivel politic în sediul de la Bruxelles. Este important să se evite dublarea inutilă a eforturilor, pentru a asigura transparența și de a respecta autonomia celor două organizații.
Aranjamentele „Berlin-Plus”
Ca parte a cadrului de cooperare, adoptat la 17 martie 2003, așa-numitul Acord "Berlin-Plus " oferă baza pentru cooperarea NATO-UE în gestionarea situațiilor de criză, astfel permițând Uniunii Europene să aibă acces la bunurile colective a NATO și la capabilitățile pentru operațiunile conduse de către UE, inclusiv modalitățile de comandă și de asistență în planificarea operațională. Într-adevăr, acestea permit Alianței de a sprijini operațiunile conduse de UE, în care NATO, în ansamblu, nu este angajată.
Cooperarea pe domenii
Balcanii
În iulie 2003, Uniunea Europeană și NATO au publicat documentul ”Abordarea comună pentru Balcanii de Vest”. Redactat în comun, acesta subliniază domeniile principale de cooperare și accentuează determinarea și viziunea comună a ambelor părți în stabilirea păcii în regiune.
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
La 31 martie 2003, Operațiunea Concordia condusă de UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, a preluat responsabilitățile Operațiunii Allied Harmony, misiune condusă de NATO. Această misiune, care s-a încheiat în decembrie 2003, a fost prima operațiune susținută de acordul "Berlin Plus" în care capacitățile NATO au fost puse la dispoziția Uniunii Europene.
Bosnia și Herțegovina
Bazându-se pe rezultatele operațiunii Concordia și în urma concluziilor realizate de Forțele de Stabilizare(SFOR) conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, la 2 decembrie 2004, Uniunea Europeană a desfășurat o nouă misiune numită Operațiunea Althea. Forțele UE (EUFOR) operează conform dispozițiilor acordului "Berlin-Plus ", bazându-se pe expertiza de planificare NATO precum și pe capacități a acesteia. Comandantul Suprem NATO este comandantul operațiunii Althea. Există, de asemenea, o celulă UE cu sediul la Comandamentul Strategic pentru Operațiunile NATO din Mons, Belgia(SHAPE)
Kosovo
Începând cu 1999 NATO a stabilit în Kosovo o forță de menținere a păcii (KFOR). De ani de zile Uniunea Europeană a contribuit cu mijloace civile la Misiunea ONU în Kosovo (UNMIK) și a convenit să preia comandamentul de poliție a Misiunii ONU.
Misiunea pentru supremația legii a Uniunii Europene în Kosovo (EULEX), care s-a desfășurat în decembrie 2008, este cea mai mare misiune civilă lansată vreodată în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA). Scopul principal este de a asista și sprijini autoritățile din Kosovo în domeniul statului de drept, în special în sfera poliției, justiției și serviciului vamal. EULEX colaborează strâns cu KFOR în domeniu. Experții NATO și cei ai UE au lucrat în aceeași echipă în vederea sprijinirii Trimisului Special al Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite, Martti Ahtisaari, în negocierile privind viitorul statut al provinciei Kosovo.
Cooperarea în alte regiuni
Afganistan
NATO și Uniunea Europeană joacă un rol cheie în realizarea păcii și stabilității în Afganistan, ceea ce se încadrează în rândul eforturilor mai largi ale comunității internaționale de implementare a unei abordări complexe de asistență. Forța Internațională de Asistență în Securitate condusă de NATO contribuie la crearea unui mediu sigur și stabil în care guvernul afgan precum și alți actori internaționali pot stabili instituții democratice, pot extinde supremația legii și reconstrui țara. În iunie 2007, NATO a salutat lansarea de către UE a unei misiuni PESA (EUPOL). Uniunea Europeană, de asemenea a inițiat un program de reformă a justiției și contribuie la finanțarea proiectelor civile în cadrul Echipelor Provinciale de Reconstrucție NATO (PRT-uri), care sunt conduse de către o țară membră a UE.
Darfur
Atât NATO cât și UE au susținut misiunea Uniunii Africane în Darfur, Sudan în special în ceea ce privește transportul aerian.
Pirateria
Începând cu septembrie 2008, forțele navale ale NATO și UE sunt lansate împreuna, cu alți actori, spre coasta Somaliei pentru misiuni anti-piraterie.
Cooperarea în alte domenii
Capacități
Alături de operațiuni, dezvoltarea capacităților este un domeniu unde cooperarea este esențială și unde există un potențial de creștere ulterioară. Grupul de Capacitate NATO-UE a fost înființat în mai 2003 pentru a asigura coerența și consolidarea reciprocă a eforturilor de dezvoltare a capacităților NATO și UE. Acest lucru este valabil pentru inițiative, cum ar fi grupurile de luptă ale UE dezvoltate în cadrul "Headline Goal" pentru anul 2010, și pentru Forțele de Răspuns NATO, precum și pentru eforturile ambelor organizații de a îmbunătăți disponibilitatea elicopterelor pentru operațiuni.
După crearea, în iulie 2004, a Agenției Europene de Apărare (EDA) pentru coordonarea activității în cadrul Uniunii Europene cu privire la dezvoltarea capacităților de apărare, cooperarea în domeniul armamentului, de achiziție și cercetare, experții EDA contribuie la activitatea grupului de capacitate.
Terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă
Atât NATO cât și Uniunea Europeană s-au angajat în combaterea terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă. Acestea au făcut schimb de informații în ceea ce privește activitățile lor în domeniul protecției populației civile împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice și nucleare (CBRN). Cele două organizații cooperează, de asemenea, și în domeniul planificării urgențelor civile prin schimbul de măsuri de inventariere adoptate în acest domeniu.
Participarea
Odată cu extinderea NATO și a Uniunii Europene în 2004 și aderarea Bulgariei și a României la Uniunea Europeană în 2007, organizațiile au căpătat 21 de state membre în comun.
Canada, Islanda, Norvegia, Turcia, și Statele Unite, care sunt membre ale NATO, dar nu și a UE, participă la toate reuniunile NATO-UE. La fel și Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia și din anul 2008, Malta, care sunt membre ale UE și a Parteneriatului pentru Pace al NATO (PpP).
Cu toate acestea, Cipru, care nu este membru al PpP și nu are un acord de securitate cu NATO privind schimbul de documente clasificate, nu poate participa la reuniunile oficiale NATO-UE. Aceasta este o consecință a deciziilor luate de către NATO și UE în decembrie 2002 – înainte de runde de extindere din 2004- atunci când NATO a avut 19 membri și UE-15. Reuniuni informale, incluzând și Cipru au loc ocazional la diferite niveluri (miniștrii de externe, ambasadori și delegații militare).
Evoluția relației NATO-UE
În anii 1990, a existat o conștientizare crescândă în ceea ce privește necesitatea țărilor europene de a-și asuma o mai mare responsabilitate pentru securitatea lor comună. În același timp, NATO a recunoscut necesitatea de a dezvolta o " identitate Europeană de Securitate și Apărare " în cadrul organizației care ar fi atât o parte integrantă a adaptării structurilor politice și militare ale NATO cât și un factor important care ar contribuie la dezvoltarea capacităților de apărare europene.
Acest lucru a condus la dezvoltarea unor acorduri între NATO și Uniunea Europeană Occidentală (UEO), care, la acel moment, acționa în numele Uniunii Europene în domeniul securității și apărării (Tratatul de la Maatricht din 1992). Aceste acorduri au constituit o bază pentru dezvoltarea ulterioară a parteneriatului strategic NATO-UE, după ce în 1999, rolul UEO în ceea ce privește gestionarea crizelor a fost transferat la Uniunea Europeană.
În ianuarie 2001, un schimb de scrisori între Secretarul General al NATO și a președinției UE a oficilizat începutul relațiilor directe între NATO și UE. De atunci, progrese considerabile au fost realizate în dezvoltarea parteneriatului strategic NATO-UE, deși întregul potențial încă urmează să fie valorificat.
Maturizarea proceselor de transformare in cadrul NATO si UE
Transformarile mediului international de la Razboiul Rece, la caderea zidului Berlinului si construirea unei noi ordini mondiale, la globalizare si razboiul impotriva terorismului, reprioritizarea intereselor nationale, evolutiile socio-economice si-au pus amprenta asupra dezvoltarii NATO si a UE ca organisme internationale specifice. Ambele institutii, desi au scopuri si misiuni diferite, totusi, trec prin procese similare de adaptare si transformare a functiilor acestora, fiind conditionate de evolutia relatiilor intre actorii internationali pe scena mondiala.
Mediul specific in care cele doua organizatii au luat nastere, interesele nationale care au stat la baza lor, scopurile si mecanismele acestora s-au transformat adaptandu-se la situatia dinamica a scenei internationale.
Discutii din ce in ce mai aprofundate asupra rolului NATO ca organizatie politico-militara si a relatiei acesteia cu recent creata componenta de aparare a UE au luat nastere odata cu dezvoltarea acestei dimensiuni in cadrul UE. Aceste dezbateri sunt caracterizate de gradul de perceptie a amenintarilor si modul in care statele natiune abordeaza implicarea internationala in diminuarea sau eradicarea acestora. In solutionarea crizelor a fost observata tendinta lansarii unor operatiuni conduse de un anumit stat la care contribuie diferite alte state interesate (coallition of the willing), precum s-a intamplat in Afgansiatn sau Irak, balansarea intre tendintele unilateraliste sau multilateraliste ale unor state cu o pondere semnificativa pe scena relatiilor internationale precum Statele Unite.
Aria similara de activitate a NATO si PESA (domeniul de aparare), precum si faptul ca mai mult de doua treimi din membrii celor doua organisme sunt comuni, la care se pot adauga complexitatea si varietatea sarcinilor care revin comunitatii internationale in vederea solutionarii diferitelor crize, au contribuit, de asemenea, la intensificarea discutiilor asupra rolului diferitelor institutii si a modalitatilor de contracarare a amenintarilor de securitate prin intermediul acestora.
Cele doua organisme se afla acum intr-un stadiu in care procesele transformatoare experimentate incepand cu ultima decada a secolului trecut au ajuns intr-o faza in care se manifesta din ce in ce mai intens. Pot fi amintite in acest sens valurile de largire (NATO 1999, 2004, UE 2004), reforma interna, operationalizarea unor componente armate si, nu in ultimul rand, deschiderea spre noi cooperari, toate acestea pentru a raspunde mai bine provocarilor externe.
In momentul de fata, cele doua organisme se afla doar la aproximativ doi ani de la ultima largire spre spatiul Europei Centrale si de Est (2004). Aceasta realizare a reprezentat desavarsirea unui spatiu comun de interese, idealuri si mentalitati comune.
Daca NATO a devenit mai extinsa, prin admiterea treptata de noi state membre din Europa Centrala si de Est sau prin largirea ariei de operatii spre zone din afara spatiului euro-atlantic propriu-zis ca reactie la noile riscuri de securitate (terorism, state problema sau cu o structura institutionala fragila, proliferarea armelor de distrugere in masa, conflicte regionale), Uniunea Europeana si-a sporit, la randul sau, numarul de membrii cu statele din aceeasi zona geografica si si-a largit sfera de actiune de la domeniul comercial, monetar si economic spre cel de aparare si securitate cu o perspectiva de dezvoltare evidenta pe dimensiunea politica.
In ceea ce priveste Alianta Nord-Atlantica aceasta extindere a reprezentat un pas major atat din perspectivapolitica cat si militara. Politic, NATO se invecineaza direct cu fosta amenintare comuna, fostul URSS actuala Federatie Rusa, care s-a transformat intr-un partener important atat pentru NATO cat si pentru UE. Militar, Alianta a devenit si mai diversificata. Pe de o parte, a absorbit tari care indeplinesc standardele de securitate si aparare aliate, insa aderarea a reprezentat si o noua multiplicare a specificita-tilor nationale in domeniul capacitatilor militare in cadrul NATO. Pe de alta parte, noii aliati au adus o noua perspectiva asupra riscurilor si amenintarilor, caracteristice vecinatatii in care traiesc, precum si noi capacitati si expertiza in combaterea noilor amenintari. Din punct de vedere al domeniului apararii acelasi lucru este valabil si pentru PESA.
Reformarea mecanismelor de actiune, a structurilor, extinderea geografica sau cea functionala reprezinta o alta caracteristica pregnanta ale celor doua organisme internationale.
In acest cadru, procesul de reforma, precum si depasirea unor blocaje institutionale, comune majoritatii institutiilor create dupa cel de al doilea Razboi Mondial, prin modernizare si reorganizare structurala, ar trebui sa se reflecte pozitiv asupra relatiei NATO – PESA.
Treptat, ambele organizatii si-au creat si o componenta armata prin intermediul careia sa intervina rapid in zone de risc prin misiuni specifice.
Alianta Nord-Atlantica a creat Forta de Raspuns a NATO (NATO Response Force, NRF), care reprezinta o forta cu o dotare tehnologica avansata creata in comun de statele aliate si cu capacitatea de a interveni rapid, pe baza principiului “prima forta trimisa intr-o situatie de criza, prima forta retrasa”. Este constituita dintr-o componenta terestra, una aeriana, navala si una de forte speciale.
NRF este menita a fi folosita la nivel global intr-un spectru larg de operatiuni. Operatiunile sale variaza de la: desfasurare ca forta unica in baza articolului 5 al Tratatului de la Washington (solidaritate in caz de atac, aparare colectiva) sau ne-articol 5 in operatiuni de raspuns la crize precum misiuni de evacuare, sprijin in vederea gestionarii consecintelor unor dezastre (incluzand atacuri biologice, chimice, radiologice sau nucleare), situatii de criza umanitara, contra-terorism; desfasurare ca forta initiala care sa faciliteze intrarea in teatru a celorlalte forte; desfasurare ca forta demonstrativa in vederea consolidarii unor demersuri politico-diplomatice ale NATO pentru a intari hotararea si solidaritatea Aliantei in descurajarea crizelor. Poate fi folosita ca prima forta de interventie pana la desfasurarea altor forte.
NRF1 si-a atins capacitatea operationala initiala (17.00 trupe) in octombrie 2004 (anuntul a fost facut cu ocazia reuniunii ministeriale informale a ministrilor apararii de la Poiana Brasov), urmand ca anul acesta in octombrie sa fie atinsa capacitatea operationala totala (25.000 trupe). Forta va fi capabila sa fie desfasurata in cinci zile de la primirea notificarii si sa se mentina in teatru pentru o perioada de 30 de zile sau mai mult prin reaprovizionare. Forta este constituita din contributii nationale, pe baza de rotatie pe o perioada de sase luni.
Crearea acestei forte rapide, initiativa promovata de SUA dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 si lansata la Summit-ul NATO de la Praga (noiembrie 2002), a antrenat si o transformare profunda a NATO in domeniul militar, iar perspectivele folosirii ei si a reafirmarii rolului NATO pe scena mondiala va atrage si o transformare politica a Aliantei.
Dupa dificultatile intampinate in crearea Fortei de Reactie Rapida a UE, statele membre au hotarat in 2004 crearea unor grupuri de lupta ale Uniunii2 (initial cel putin 6-7 pana in 2007, in noiembrie 2004 ministrii apararii au anuntat formarea a 13 astfel de grupuri, iar in noiembrie 2005 au anuntat 15), care sa contina 1500 de soldati si sa poata fi desfasurate in termen de doua saptamani de la notificare si sa se sustina in teatru pentru o perioada de 30 de zile, care poate fi extinsa la 120 de zile in conditiile rotirii trupelor. Scopul crearii acestora este de a contribui la stabilizarea unor zone de conflict, sa protejeze opera-tiuni umanitare si sa raspunda unor solicitari specifice ale ONU. Grupurile de lupta pot fi folosite ca forta unica intr-o operatiune sau ca forta initiala in opera-tiuni de anvergura. Crearea grupurilor face parte din 2010 Headline Goal (reuniunea Consiliului UE, Bruxelles, 2004), care urmeaza a fi implementat de UE pana in 2010. Statele mai mari pot forma propriile grupuri de lupta, in timp ce cele de dimensiuni mai mici pot constitui in comun astfel de grupuri3. Aceste grupuri ar urma sa fie constituite conform modelului celui trimis in operatiunea UE din Congo (operatiunea Artemis, 2003) si sa aiba o natiune care sa il conduca. Fiecarui grup ii va fi asociat un cartier general.
Un alt proces de transformare comun al celor doua organisme este reprezentat de deschiderea spre noi cooperari cu state din exterior, situate in imediata vecinatate estica si sudica sau chiar mai indepartate. NATO a creat Parteneriatul pentru Pace, Dialogul Mediteranean, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO Ucraina, Initiativa de Cooperare de la Istanbul, colaborarea cu tarile de contact, in timp ce UE a lansat Procesul de cooperare Barcelona, Politica Europeana de Vecinatate, Acordul de Parteneriat si Cooperare Rusia etc. Mecanismele de cooperare ale celor doua organisme sunt diferite ca arie de actiune, proceduri si acoperire, insa ratiunea este similara, crearea de punti de legatura, deschiderea si mentinerea unor canale de dialog, cooperare, sporirea increderii reciproce, avand in vedere faptul ca diminuarea barierelor din calea proliferarii riscurilor de securitate, multiplicarea acestora, complexitatea naturii lor (radacini politice, economice, etnice, religioase etc.) fac aproape imposibil ca statele natiune si organizatiile pe care acestea le-au creat sa actioneze independent unele de altele. Interdependenta economica, politica si de securitate a imprimat o tendinta de relationare sporita si dialog intre diferitii actori internationali in vederea sporii eficientei cu care actioneaza la nivel international. In acest context, Fed. Rusa joaca un rol strategic ca stat cu o importanta geopolitica majora, daca este numai sa amintim potentialul energetic de care dispune, precum si de parghiile politice si militare pe care le poate utiliza in solutionarea conflictelor inghetate din spatiul CSI. De altfel, Rusia reprezinta un partener important in combaterea noilor amenintari de securitate, incluzand terorismul, crima organizata, imigratia ilegala sau diferite forme de trafic ilegal.
O alta trasatura a NATO si PESA este faptul ca natura schimbatoare a riscurilor de securitate care caracterizeaza lumea contemporana a determinat declansarea unui proces de redefinire a identitatii. Imaginea NATO este cateodata asimilata cu ceea ce era in timpul Razboiului Rece, un bloc al natiunilor occidentale opus unui inamic comun, URSS. Aceasta perceptie poate fi regasita si in prezent in colturile mai indepartate ale lumii, desi prin sporirea relatiilor de interactiune cu actori diversi aceasta perceptie evolueaza spre a corespunde realitatii prezente. In ceea ce priveste componenta de aparare a UE, aceasta se gaseste, de asemenea, intr-un proces dificil de identificare a propriilor responsabilitati si arii de actiune in domeniul apararii, avand in vedere faptul ca in multe situatii s-ar putea usor suprapune peste functiile si obiectivele mai vechiului actor reprezentat de NATO.
Pe termen lung, aceste procese de transformare si maturizare comune NATO, UE in domeniul apararii vor produce rezultate in conditiile multiplicarii convergentelor institutionale, a intensificarii dialogului pe baze transparente. Riscurile, starile conflictuale, nevoile de asistenta nu au incetat sa se perpetueze. In acest sens, un exemplu poate fi constituit de solicitari de natura umanitara care pot veni din partea unor state confruntate cu gestionarea consecintelor unor dezastre naturale (cutremure, furtuni etc.), iar pe fondul perturbatiilor schimbarilor climaterice acest tip de dezastre este probabil sa se intensifice, iar cele doua organizatii pot contribui impreuna in acest domeniu specific.
Potentialul unor noi convergente NATO-UE
Reconfigurarea intereselor NATO si UE a dus in scurt timp la evidentierea intereselor comune in domeniul securitatii si apararii prin lansarea de catre UE la sfarsitul anilor ’90 a Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA) ca parte a Politicii Externe Comune si de Aparare. In plan conceptual, exista concordanta in scopurile urmarite precum prezervarea valorilor comune, drepturilor omului si libertatilor individuale, intarirea securitatii statelor membre, mentinerea pacii si consolidarea securitatii internationale sau promovarea cooperarii internationale. Aceste interese comune nu reprezinta o dublare de misiuni in conditiile in care, in plan practic se observa complementaritate, cooperare, dialog si transparenta in actiuni. O dovada in sensul complementaritatii au reprezentat-o acordurile intre NATO si UE pentru accesul celei din urma la resursele si capacitatile Aliantei (Acordul Berlin plus, 2002), determinate de restrictiile financiare si raritatea resurselor. Mai mult, evitarea paralelismelor este cu atat mai importanta cu cat cea mai mare parte a membrilor celor doua organisme sunt comuni. UE dispune de parghii mult mai variate de actiune la nivel international4, scopurile si natura sa fiind mult mai complexe decat cele a NATO, putand combina mult mai facil componente militare si civile (politie, functii legate de administrare a teritoriilor, respectarea legilor etc.), toate acestea facand-o un partener important pentru Alianta.
Utilizata in comun, valoarea celor doua organisme nu poate decat sa sporeasca. De altfel, intre cele doua organisme a fost constituit in 2001 un Parteneriat Strategic NATO-UE pentru conlucrarea in vederea prevenirii si solutionarii crizelor si conflictelor in spatiul european si dincolo de acesta. Utilizarea acestuia la maxima capacitate nu poate avea decat un rezultat pozitiv pentru cele doua institutii. Acest fapt este cu atat mai evident cu cat ambele organisme sunt implicate in teatre de operatiuni comune, precum in Balcani sau in Africa (Darfur).
Prin constituirea propriei dimensiuni de aparare si securitate, UE a reusit sa se implice fie in operatiuni pe care le-a preluat de la NATO in Balcani, fie in operatiuni proprii (Congo, Darfur). In paralel, Alianta Nord-Atlantica si-a continuat si ea implicarea in diferite teatre de operatiuni (Afganistan, Balcani, Marea Mediteraneana, Sudan, Irak) contribuind la mentinerea securitatii si stabilitatii spatiului euro-atlantic.
Proiectarea stabilitatii si securitatii dincolo de granitele geografice traditionale ale celor doua organisme dinspre vecinatatea imediata, din Balcani, spre zone din ce in ce mai indepartate in Africa (NATO si UE) reprezinta o realitate, care reflecta relevanta actorilor implicati. Pentru indeplinirea unor astfel de operatiuni in zone din ce in ce mai indepartate si caracterizate printr-un grad de complexitate ridicat (grupuri insurgente, rivalitati etnice, religioase, incalcari masive ale drepturilor omului etc.) este necesara construirea de capacitati militare si civile (politie, respectarea legilor, constructie administrativa etc.) viabile, forte mobile si flexibile, interoperabile intre natiunile furnizoare de securitate, capabile de a fi desfasurate rapid in diferite teatre de operatiuni pentru contracararea noilor amenintari de securitate.
Dezvoltarea pe termen lung a celor doua mecanisme de securitate prin intermediul NATO si prin cel al PESA va depinde de complementaritatea actiunilor acestora, de capacitatea practica, dar si politica de cooperare intre cele doua componente militare in functie de riscurile carora trebuie sa le faca fata, precum si a zonelor de actiune. Intr-o logica a utilizarii rationale a resurselor in domeniul apararii si securitatii aceasta directie ar reprezenta o evolutie naturala.
Avand in vedere experientele, lectiile invatate si beneficiile mutuale celor doua organizatii, intensificarea si operationalizarea profunda a Parteneriatului Strategic NATO-UE este una din directiile de urmat.
De asemenea, la dezvoltarea armonioasa a celor doua componente va contribui modul in care este perceput gradul de risc al amenintarilor si tipul mecanismelor de raspuns la gestionarea crizelor. In abordarea crizelor incepand cu anii ’90 s-a putut observa o diferenta de abordare intre cei doi actori internationali – SUA si Europa, si anume o orientare preponderenta spre actiuni militare unilaterale sau prin coalitii menite a solutiona o anumita criza, caracteristica a politicii de securitate americane. Contrar, statele europene sunt predispuse la abordari complexe ale crizelor, cautand solutionari exhaustive, care sa ia in calcul cauzele specifice care duc la aparitia conflictelor, inclusiv sfera socio-economica si culturala. De asemenea, prioritate o au modalitatile de solutionare a crizelor prin intermediul organismelor multilaterale.
Astfel, constituirea unor linii comune de dialog in relatia transatlantica, bazate pe transparenta, incredere si nediscriminare, vor reprezenta un impuls pentru dezvoltarea coerenta si complementara a NATO si PESA. NATO reprezinta un puternic facilitator pentru intensificarea dialogului transatlantic asupra unor tematici de securitate si politice care preocupa statele membre, iar utilizarea sa ca un forum pentru un dialog strategic intre NATO si UE poate determina reactii si raspunsuri adecvate pentru diminuarea riscurilor de securitate.
Apoi, imbunatatirea capacitatilor militare pentru reducerea diferentelor defavorabile fata de SUA vor duce pe de o parte la o cooperare sporita intre cei doi parteneri actionand de pe pozitii relativ egale, iar, pe de alta parte, vor genera o reducere a dependentei militare fata de SUA, ceea ce ar putea reprezenta o modalitate de implicare cu succes in rezolvarea crizelor in vecinatatea Europei. Abordarea prin mijloace exhaustive a crizelor, care este unul din principalele avantaje ale UE, o fac unul din actorii principali in solutionarea unor crize din vecinatatea UE, precum conflictele inghetate in care, alaturi de alti actori internationali, poate juca un rol important pentru diminuarea tensiunilor in zone cum ar fi Transnistria sau in definitivarea stabilizarii zonei Balcanilor de vest.
Imbunatatirea abilitatilor PESA de a actiona in circumstante in care NATO nu ar avea specializarea sau capacitatile necesare se va putea regasi intr-o contributie mai coerenta si efectiva a Europei la NATO, demonstrand ca PESA nu este o structura care sa concureze Alianta sau sa ii copieze structurile operationale. In acest fel, eforturile UE relative la PESA ar putea da nastere unor institutii care sa fie complementare si sa fortifice NATO.
Astfel, integrarea europeana in domeniul apararii va putea contribui la consolidarea pozitiei UE pe scena internationala ca actor economic, politic si militar, deschis spre noi cooperari si parteneriate.
Concluzie
Mediul de securitate international va continua sa fie marcat de existenta tensiunilor si conflictelor de diferite naturi. In aceste conditii, unul din raspunsurile pe care comunitatea internationala le poate oferi este apararea colectiva. NATO reprezinta un astfel de mecanism, care de-a lungul timpului si-a dovedit viabilitatea. Treptat, UE poate dezvolta un mecanism similar, pentru a carui eficienta un element esential il va reprezenta cooperarea transparenta, de la egal la egal, cu Alianta Nord – Atlantica.
De asemenea, investitii similare in capacitati si infrastructuri militare vor putea genera efecte sporite de cooperare intre cele doua componente. Pentru succesul PESA o variabila cu un rol important asupra evolutiei sale o reprezinta dotarea cu capacitati militare a europenilor.
In perspectiva, evolutia NATO si a PESA va depinde de dezvoltarea UE ca actor economic si politico-militar, precum si de transformarea NATO. In acest context, este de mentionat faptul ca primatul national fata de cel supranational interguvernamental va juca un rol important in structurarea relatiilor dintre cele doua institutii in domeniul securitatii.
De asemenea, dinamica riscurilor si impactul lor asupra stabilitatii si securitatii UE si spatiului euro-atlantic vor accelera ritmul de dezvoltare al relatiei NATO – PESA.
Pe termen lung, in functie de dezvoltarile interne ale Uniunii Europene legate de modul de adaptare la cerintele scenei relatiilor internationale in lipsa unei Constitutii Europene, o diviziune a sarcinilor intre PESA si NATO este necesara. Aceasta nu ar trebui sa fie neaparat formala, ci sa fie atinsa de la caz la caz printr-un dialog continuu si de substanta, pe prioritati comune si complementaritate a actiunilor.
De asemenea, diminuarea efectului de free rider si echilibrarea capacitatilor intre cei doi piloni nord-american si european va trebui luata in considerare, alaturi de investirea in capacitati pentru a mentine un echilibru functional intre principalii parteneri transatlantici.
Caracterul amenintarilor asimetrice la adresa securitatii internationale va determina o transformare continua a mecanismelor institutionalizate de contracarare a acestora, incluzand relatiile NATO-PESA.
Printr-o abordare conjugata va fi posibila dezvoltarea unor capacitati comune de a intreprinde noi tipuri de actiuni diferite fata de tiparele traditionale de actiune in domeniul apararii si securitatii ale NATO si UE, dar si a unor modalitati flexibile de a raspunde la cerintele din ce in ce mai complexe ale membrilor sai.
Experienta ultimilor ani a demonstrat ca, o par-ghie importanta a fost reprezentata de infaptuirea unor actiuni menite a spori increderea, intelegerea resorturilor comune necesare proiectarii stabilitatii si securitatii la nivel international.
Amenintarile reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere in masa, diferitele tipuri de trafic (persoane, arme, stupefiante etc.), conflictele inghetate cu caracteristici specifice imprimate de factori regionali sau globali, in conditiile diminuarii barierelor in calea difuziunii lor si propagarii multidirectionale a efectelor lor negative pe diferite paliere (aparare, economic, societate, identitati etc.) fac necesare raspunsuri colective, iar NATO si PESA ofera astfel de mecanisme viabile de raspuns.
Istoria recenta a ambelor organizatii, NATO si UE a demonstrat ca ambele dispun de capacitate de adaptare si restructurare astfel incat sa raspunda solicitarilor mediului de securitate si ale intereselor nationale in domeniul securitatii ale statelor membre.
O dată cu încheierea Războiului Rece și a rivalităților dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite, atât Uniunea Europeană, cât și Alianța Nord – Atlantică, s-au confruntat cu necesitatea de a răspunde schimbărilor în arhitectura de securitate. În acest sens, NATO este constrânsă să-și asume noi tipuri de misiuni pe scena internațională, conservând în același timp scopul original al Alianței de apărare colectivă. În paralel, conștientizând faptul că proiectul construcției europene nu poate fi exhaustiv fără o dimensiune de politică externă și de apărare, încă de la jumătatea anilor 1990, statele membre ale Uniunii au făcut pași semnificativi pentru agregarea integrării politice proiectului de construcție europeană. Grație demersurilor inițiate în acest sens, Uniunea Europeană și-a dezvoltat o Politică Externă și de Securitate, în scopul asumării unui rol mai coerent pe scena
internațională și pentru a putea replica crizelor asemănătoare celei din Balcani.
Mai mult decât atât, încă din anul 1998, statele membre s-au angajat și la încorporarea aspectelor de apărare în cadrul PESC. Parte intrinsecă a politicii externe a Uniunii, proiectul Politicii Europene de Securitate și Apărare a fost inițiat ca un imperativ al europenilor de a optimiza abilititatea UE de a răspunde eficient provocărilor de pe scena internațională și pentru a-i conferi o coloană vertebrală militară. Ulterior, stabilirea unei arhitecturi militare permanente și instituționalizarea PESA, crearea unei forțe de reacție rapidă (FRF), toate acestea au fost pași esențiali, care au conjugat la îndeplinirea dezideratului pentru o Europă capabilă să răspundă viitoarelor provocări.
În ultimii ani, Uniunea Europeană a evoluat progresiv, mai ales în acest domeniu și a devenit un actor important pe scena internațională, din 2003 implicându-se activ în 28 de operațiuni de gestiune a crizelor, nu doar pe continentul european- Balcani și Caucaz, dar și în Africa, Orientul Mijlociu și Asia1.
SARCINI FUNDAMENTALE DE SECURITATE
Scopul esențial al NATO este acela de a asigura libertatea și securitatea
tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul
Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Încă de la începuturile
sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de
pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației, drepturilor omului
și în conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianței a dobândit o nouă
semnificație odată cu sfârșitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în
istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.
NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea
Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei.
Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi
pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității.
Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament
comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea
securității acestora. Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței susțin faptul
că nici o țară membră nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi
30
2 În 1990, odată cu unificarea Germaniei, fosta Republică Democrată Germană a intrat sub protecția
Alianței, ca parte integrată a țării unite.
naționale în cazul apariției unor amenințări asupra securității sale. Fără a priva
statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile
suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să-și atingă obiectivele de
securitate națională în urma unui efort colectiv. Pe scurt, Alianța este o
asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin
garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.
Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 – care este baza legală și contractuală
a Alianței – a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite,
care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă. Ca preambul la poziția Tratatului, scopul Aliaților este
acela de a “promova relații de pace și prietenie în Zona Nord-Atlantică” Cu
toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost
să își apere membrii de o potențială amenințare care ar fi putut rezulta în urma
politicii și sporirii capacității militare ale fostei Uniuni Sovietice.
Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) asigură structura care permite
implementarea obiectivelor Alianței. Este o organizație inter-guveramentală
în cadrul căreia țările membre își păstrează, neatinse, suveranitatea și
independența. Organizația asigură forumul în care au loc consultări în orice
probleme și în care țările membre iau decizii în probleme politice și militare
care le pot afecta securitatea. Organizația oferă structurile necesare pentru
facilitarea consultărilor și cooperării între țările membre, în domenii politice,
militare și economice, precum și științifice sau în afara sferei militare.
Astfel, ideea de securitate împărtășită de către membrii Alianței,
indiferent de diferențele specifice sau de capacitățile militare naționale,
contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiții care
favorizează extinderea cooperării între membrii Alianței, precum și între membrii
Alianței și alte țări.
Mijloacele prin care Alianța își exercită politicile de securitate includ
menținerea unei capacități militare suficiente pentru a preveni un eventual
război și pentru a asigura o apărare adecvată; o capacitate generală
de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi;
și promovarea activă a dialogului cu alte națiuni și a unei abordări a securității
europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în
domeniul controlului armamentului și al dezarmării.
Pentru a-și atinge scopul esențial, de Alianță a națiunilor angajată față de
Tratatul de la Washington și de Carta Națiunilor Unite, aceasta aplică
următoarele sarcini fundamentale de securitate:
“Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu
de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor
democratice și pe obligația rezolvării pe cale pașnică a disputelor, în care nici
31
o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin
folosirea forței.
Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4
din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esențial în consfătuirile aliate
asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale,
inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și
în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.
Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se apere în fața oricărui act
de agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în
Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.
Și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
• Managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin
consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington,
să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze
activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul
situațiilor de criză.
• Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea și
dialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creșterea
transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul
Alianței.” 3
Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze
politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o
permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte
domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare;
stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază,
necesare operațiunilor forțelor militare; și aranjamentele pentru programe și
exerciții comune de instrucție. La baza acestor activități se află o structură
militară și civilă complexă, care implică un personal administrativ, bugetar și de
planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței,
în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu,
sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și
controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.
Colaborare și competiție
Noul concept strategic
Mai persistă dilema Est-Vest? Opinia publică
Viziunea României
Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrarii în U.E.; tentativele Federatiei Ruse de a menține statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate.[1]
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specifica O.S.C.E.) renunțarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică și a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potențialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii și a transparenței.
Apărarea și securitatea colectivă, pe de o parte, și securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaționale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarității, în organizarea securității europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. și O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituții de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluțiile în U.E., competiția dintre U.E. și N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naționale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securității de pe poziții ideologice și nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influentează edificarea unui sistem eficient în domeniul securității europene. Progresele instituționale, evidențiate în subcapitolele anterioare, dau o formă concretă contribuției europenilor la securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relațiile între U.E. și N.A.T.O. dă conținut capacității europene colective de gestionare a crizelor.
Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituțional va fi construit prin dezvoltarea relației existente între N.A.T.O. și U.E., pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate și apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilități militare, independente de contribuția S.U.A., pentru promovarea politicii externe și de securitate comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianțe pur europene și la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu și ale U.E., precum și la o dublare a asumării sarcinilor și alocării resurselor de către N.A.T.O. și U.E. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. și aplicarea principiului creării unei forțe europene, „separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.
Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianței, iar U.E. (pâna în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-și îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:
– reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianței, ori de câte ori va fi nevoie;
– continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianței, în baza Declarației de la Bruxelles, din 1994, și a pricipiilor convenite la Berlin in 1996; sunt incluse aici și optiunile referitoare la selectarea unui comandant general european și a unui cartier general N.A.T.O., pentru acțiuni controlate de U.E., precum și termeni specifici de referință pentru D.S.A.C.E.U.R. și pentru conceptul de C.J.T.F. (Forța Combinată de Intervenție Inter-Arme);
– dezvoltarea sistemului de legatură între cele două organizații, inclusiv planificarea, exercițiile și consultarea;
– recunoașterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea Alianței, constituind temelia apărării colective a membrilor;
În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam și a Declarației de la St. Malo, sunt formulate următoarele principii:
– capacitatea de acțiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii și de a aproba acțiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianță;
– dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare și tran-sparență, între N.A.T.O. și U.E.; acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. și altor aliați europeni pentru întărirea capacitaților lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând dublarea inutilă;
– asigurarea posibilităților implicării aliaților europeni care nu sunt membrii U.E. în operațiuni de răspuns la criză (operațiuni sub comanda U.E.), în baza unor acorduri de cooperare;
– folosirea unor capacități și realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în operațiuni controlate de U.E.
Pentru aplicarea ultimului principiu, în situația în care Alianța nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacitățile de planificare ale N.A.T.O.; disponibilitatea capacităților prestabilite și a realizărilor comune ale N.A.T.O. în folosul operațiunilor conduse de U.E.; identificarea opțiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. și asumarea eficientă și deplină a responsabilităților; adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forțelor pentru operațiuni conduse de U.E.
În noul concept strategic al Alianței Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, asa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate și aparare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creșterea mediului de securitate este direct proporțională cu sporirea responsabilităților și capacităților aliaților europeni, cu accent pe securitate și apărare .
Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaților europeni o contribuție mai coerentă și mai eficientă la misiunile Alianței, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acțiune autonomă, de la caz la caz, și, prin consens, sub controlul politic și conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esențială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securității. Aranjamentele practice detaliate și evitarea duplicării capacităților și elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse .[2]
La rândul sau, U.E. (prin Declarația statelor membre ale U.E.O. care sunt și membre ale U.E., despre rolul U.E.O. și despre relațiile sale cu U.E. și cu N.A.T.O., Maastricht, 10 decembrie 1991) se declară „gata să dezvolte relații de lucru strânse între U.E.O. și Alianța și să întărească rolul, respon-sabilitățile și contribuția statelor membre U.E.O. în sânul Alianței”, ceea ce înseamnă o echilibrare, împărțirea poverii între S.U.A. și Europa, dorită de americani din motive bugetare și de europeni din considerente politice. Două sunt direcțiile principale, identificate în primă instanță și avute în vedere de europeni: eliminarea dependenței față de N.A.T.O. în domeniul militar și creșterea operabilității U.E. prin ameliorarea interoperabilității forțelor naționale; derularea unui program de exerciții și de antrenamente împreună cu N.A.T.O. și eliminarea insufiențelor în materie de comunicții și de observare prin satelit.
Oficialii N.A.T.O. „cred că în ultimii 10 ani Alianța a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forțele armate americane și cele ale națiunilor europene devine din ce în ce mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar și de faptul că, după războiul rece națiunile europene și-au redus forțele militare, știind că nu mai există un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriana din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză și în asigurarea unei maniere moderne „de desfăsurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit față de americani” (Klaus P. Klaiber, șeful diviziei probleme politice din N.A.T.O.). Dificultățile cu care s-au confruntat aliații în Kosovo au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacitățile moderne de management de criză: comunicații, transport aerian rapid, operațiuni aeriene de recunoaștere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă o dată nivelul de dotare de excepție a armatei S.U.A.
Un subiect important pentru ambele organizații, dar și pentru țările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizații. Se dorește ca procesele de extindere să fie compatibile și să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanțiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat și cele ale art. 5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate țările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai funcționa U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi țări în U.E.O., cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil ca extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianței, pentru a se evita, așa cum se apreciază, obținerea unor garanții de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.
Decizia europenilor de constituire (pâna în 2003) a unei forțe comune de reacție rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulțumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel, poziția sa preponderentă în cadrul Alianței Atlantice, determinată inclusiv de contribuția financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulțumirea și-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau redundante, deoarece aceasta va slăbi alianța”.
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realitățile geopolitice și geostratregice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A. pentru Europa” și acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreună cu Europa”.[3]
Noul concept strategic
Concomitent cu încercările europenilor de a materializa o componentă proprie în materie de securitate și apărare au fost formulate diverse variante de reformă a organizației, asociate cu importante acțiuni de restructurare. Printre acestea se numără:
– apărarea frontalieră avansată. Misiunea principală a NATO, cea de apărare colectivă, va fi completată cu sarcini de menținere a păcii, SUA păstrându-și rolul de protector european;
– stabilitate în Europa. NATO va gestiona problemele de securitate generală pe continent după ce se va extinde spre Europa Centrala și Orientală;
– securitate în Europa. Presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de apărarea frontalieră, până în zonele care ar putea periclita securitatea europeană (Golful Persic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord);
– apărarea intereselor comune. Asumarea libertății de acțiune acolo unde interesele trebuie apărate, adică un "NATO nelimitat”4.
Noul Concept Strategic al Alianței formulează ca obiective generale: controlul schimbărilor pozitive și a provocărilor actuale și viitoare; apărarea intereselor comune de securitate în zone mai indepartate; menținerea apărării colective; consolidarea legăturilor transatlantice menite să asigure asumarea de noi responsabilități; întărirea relațiilor cu partenerii, în vederea admiterii de noi membri; menținerea voinței politice și a mijloacelor militare necesare indeplinirii misiunilor stabilite.
Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi, prin mijloace politice și militare și asigurarea păcii și stabilității în regiune. Valorile comune care stau la baza Alianței și pe care aceasta își propune să le apere sunt democrația, drepturile omului și respectarea legilor.
Principiul fundamental al funcționării organizației este cel al angajamentului comun și al cooperării mutuale între statele suverane în scopul asigurării indivizibilității securitătii pentru toți partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naționale în confruntarea cu provocările la adresa securității.
Pentru realizarea obiectivului principal, Organizației Atlanticului de Nord îi sunt stabilite următoarele misiuni fundamentale de securitate:
– să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în rezolvarea disputelor pe cale pașnică;
– să se constituie într-un forum de consultări între aliați asupra problemelor care aduc atingeri intereselor lor vitale și pentru coordonarea eforturilor în direcția contracarării riscurilor și amenințărilor comune;
– descurajarea și apărarea împotriva amenințărilor cu agresiunea la adresa statelor membre conform art. 5 și 6 din Tratatul de la Washington;
– pregătirea și angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfășurarea operațiunilor de răspuns la crize;
– lărgirea și întărirea parteneriatului, cooperării și dialogului cu celelalte țări din zona euroatlantică, pentru a mării transparența, încrederea reciprocă și capacitatea pentru acțiuni comune.
Chiar dacă se consideră puțin probabil ca Alianța să fie expusă unei agresiuni de amploare cu armamente convenționale, în gama largă a provocărilor și riscurilor, militare și non-militare, la adresa securitătii, au fost incluse: incertitudinea și instabilitatea din unele zone și posibilitatea declanșării unor crize regionale, capabile să evolueze rapid; dificultățile economice, sociale și politice din țările cu democrații fragile, sau care parcurg drumul spre economia de piață; încălcarea drepturilor omului, rivalitățile etnice și religioase, disputele teritoriale și dezintegrarea statelor; proliferarea armamentelor NBC și existența unor capacitați nucleare puternice în posesia statelor din afară Alianței; deținerea unor capacități militare sofisticate, ca urmare a dispersării tehnologiei întrebuințate la producerea armamentelor; terorismul, sabotajul, crima organizată și mișcări de populație necontrolate.
Modalitățile prin care NATO își propune să sporească securitatea și stabilitatea sunt, conform sintezei lui Mircea Cosma și Teofil Ispas:
– apărarea relațiilor transatlantice;
– menținerea unor capacitați militare adecvate și eficiente, destinate prevenirii oricăror încercari de intimidare și garantării că agresiunea militară impotriva Alianței nu reprezinta o opțiune de succes;
– dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Aparare în cadrul Alianței;
– capacitate completă pentru prevenirea conflictelor, care ar putea să se transforme într-o criză majoră, pentru gestionarea eficientă a crizelor, inclusiv prin posibilitatea operațiunilor de răspuns la crize;
– continuarea parteneriatului activ, cooperării și dialogului, în scopul înlăturării dezacordurilor si neintelegerilor care ar conduce la stabilitate, fără a exclude pe nimeni;
– rămânerea în continuare deschisă, conform art. 10 al Tratatului de la Washington, pentru primirea de noi membrii care doresc și sunt capabili să-și asume responsabilitățile și obligațiile de membrii NATO;
– intensificarea eforturilor în direcția dezvoltării acordurilor de control al armamentelor, dezarmării și neproliferarii, ca o parte importantă a accesului liber la securitate.
Conceptul strategic prevede atât pentru forțele combinate, cât și pentru cele convenționale și nucleare, principiile de acțiune, rolul, misiunile și directivele ce trebuiesc urmărite. Principiile strategiei Alianței sunt solidaritatea aliată, unitatea strategică și efortul colectiv, concretizate în aranjamente practice referitoare la ,,planificări comune ale forțelor, fonduri comune, planificări operaționale comune, formațiuni și puncte de comandă multinaționale, un sistem de apărare aeriană integrat, un echilibru privind rolurile și responsabilitățile între aliați, staționarea și desfășurarea de forțe în afara teritoriului gazdă, standarde și procedee comune privind echipamentul, instruirea și logistica, doctrine unificate și combinate, executarea de exerciții atunci când este necesar, cooperarea în ceea ce privește infrastructura, armamentele și logistica”.
Misiunile forțelor combinate ale Alianței sunt de a descuraja orice agresiune potențială la adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a asigura independența politică și integritatea teritorială a statelor membre, menținerea riscurilor la distanță prin contracararea celor potențiale încă din faza incipientă, desfășurarea operațiunilor de răspuns la crizele specificate în art. 5, participarea la menținerea păcii prin operații executate în sprijinul altor organisme internaționale. Angajamentele la îndeplinirea misiunilor creionate sunt reflectate prin mărimea, pregătirea, disponibilitățile și desfășurarea forțelor armate, prin interoperabilitate și prin menținerea permanentă în stare de operativitate, care să asigure succesul operațiilor desfășurate într-un perimetru extins, incluzând la nevoie țările din cadrul PFP sau/și din afara Alianței.
Pentru aceasta este nevoie de:
– menținerea la mărimea necesară și la un nivel de pregătire adecvată, a forțelor pentru a face față misiunilor;
– desfășurarea și staționarea forțelor încă de pe timp de pace pe teritoriul Alianței, sau, dacă situația impune, desfășurarea înaintată a forțelor în spațiul de interes;
– proiectarea și construirea structurilor de comandă care să asigure realizarea comenzii și controlul pentru întreaga gama de misiuni; dislocarea punctelor de comanda mixte sau ale CTJT, pentru comanda și controlul forțelor multinaționale și multifuncționale;
– utilizarea tehnologiei avansate, exploatarea superiorității în domeniul informațiilor și asigurarea de personal cu calificare superioară în scopul dezvoltării unor capacități operaționale esențiale, de angajare eficientă, în desfășurare și mobilitate, de supraviețuire a forțelor și infrastructurii, de acordare de sprijin și rotire a forțelor;
– asigurarea capacității de reacție rapidă, inclusiv la un atac prin surprindere;
– prevederea necesității mobilizării rezervelor sau reconstituirii forțelor dacă schimbările mediului de securitate sau evoluțiile pe termen lung solicită acest lucru;
– formularea unor răspunsuri pe măsură, flexibile și oportune, de natură să blocheze escaladarea tensiunilor;
– protecția forțelor și infrastructurii Alianței impotriva atacurilor teroriste.
La același summit a fost lansată Initiativa privind Capacitățile de Aparare, prin care se urmărește îmbunătățirea interoperabilității între forțele Alianței, între acestea și forțele partenere pentru creșterea eficacității viitoarelor operațiuni multinaționale. În acest sens, s-a decis introducerea conceptului de Centru Multinațional Intrunit de Logistica și dezvoltarea sistemului C3 până la sfârsitul anului 2002 în scopul constituirii unei capacități centrale integrate a Alianței.[4]
Mai persistă dilema între Est și Vest?
Un articol publicat la 10 noiembrie 2002, în New York Times, sub semnătura lui Robert D. Kaplan, a reactualizat, după părerea lui Emil Hurezeanu,[5] la care subscriem, o mai veche dilemă a strategiilor diplomatice ale României. Titlul însemnărilor lui Kaplan este ,,Un nou aliat – (care și dorește acest lucru) – în Europa” (,,A New (Willing) Ally în Europe”). Obsevațiile au pornit de la starea de impas intervenită în relațiile dintre America și Europa de Vest, pe de o parte, și de la politica predominat pro-americană a României, pe de altă parte. România și Polonia, cele mai mari și populate țări, cu șanse de apartenență euro-atlantică în curs de realizare, ar avea vocația să alcătuiască împreună masa critică pro-americană, pe vechiul continent. Opinia aparține ministrului român de Externe, Mircea Geoană, și este citată de Kaplan ca un argument în favoarea noii orientări ,,oportuniste”, dar, acum cel puțin, sincere, a autorităților române în direcția Americii, trecînd peste iritarea sau rezervele vest-europenilor.
Ar fi vorba, după cum consideră și ministrul roman de externe, de noul concept geo-politic, operativ la Washington, al Orientului Apropiat Extins (,,Greater Middle East”). Potrivit acestui model strategic, care-și găsește originile în cartea Eastwards to Tartary semnată de Robert Kaplan, viitorul apropiat conține amenințările fundamentalismului islamic, pe un front care pornește din Algeria, include Orientul Mijlociu, cu Israelul și vecinii săi, și se termină în Afganistan, trecînd prin bazinul caucazian.
În acestă formulă extinsă a teatrului geo-politic de operațiuni americane împotriva terorismului, României și Bulgariei le-ar reveni o funcție de avanpost, militar și de securitate, al întregii alianțe nord-atlantice. Singura problemă este însă că românii și bulgarii au aflat acest lucru înaintea celorlalți aliați NATO, cu excepția, încă prezumtivă, a americanilor. Aceste țări, aflate în febra pro-atlantică maximă, prezintă cele mai înalte cote de simpatii populare și politice pro-americane.
România și românii, remarcă Kaplan în articolul din NYT, au un simț foarte dezvoltat al schimbărilor politice iminente, mai ales în politica externă. O istorie complexă în care românii au profitat de neînțelegerile dintre vecinii puternici pentru a-și realiza interesele politice locale, raționează Kaplan, i-ar fi făcut foarte sensibili la schimbarea, în plină desfășurare, a raportului de forțe dintre America și Uniunea Europeană.
La un dineu restrîns, oferit în cinstea sa de către dl Geoană, Robert Kaplan a mărturisi, în toastul de mulțumire, că va fi procupat în anii ce vin îndeosebi de acțiunile armatei americane, într-o regiune care include și România. Călătorul erudit și sentimental de la începutul anilor ’90 a avut mereu premoniții confirmate în spațiile frecventate, între ele România fiind un loc de predilecție. Faptul că un astfel de mesager – el este și un consilier de taină al președinților Clinton și Bush, scrie acum, în cel mai important ziar din SUA, despre prioritățile pro-americane entuziaste ale românilor, în condițiile dezacordului relativ dintre București și statele Uniunii Europene, este confirmarea oficioasă de primire și încurajare a strategiilor Bucureștiului. De altfel, Kaplan nu ezită să sugereze dificultățile reale, obiective și subiective, ale integrării României în UE, dar și să reia ideea lui Geoană, formulată ceva mai inspirat, potrivit căreia intrarea în UE a unor țări cu tradiții culturale bizantin-otomane ar putea debloca imobilismul actual din relațiile SUA–UE.
Articolul lui Kaplan, scrie Hurezeanu, are meritul să abordeze cu subtilitate tensiunile dintre americani și vest-europeni, pe baza unui material didactic nou și neașteptat: România și, într-o măsură mai mică, Bulgaria. Oarecum pe tăcute, dar în forță, România a intrat în sfera de influență americană, înainte de a intra în NATO și UE, singurele organizații pentru care și-a depus oficial candidatura și a căror umbrelă formală oferă garanții credibile și importante de securitate, militară și economică, pe termen lung. Decizia aceasta, plină de promisiuni, este, de fapt, crede Kaplan, ,,un risc calculat”, avînd în vedere șansele ascendenței puterii americane în anii care vin.
De multe ori ai impresia, ca cetățean est european, e de părere dl. Filon Morar, într-un articol din revista Dilema,[6] că istoria și geografia recentă te-a împins mai la vest… «Zonele misterioase și oarecum exotice de la Est inspiră, printr-o cunoaștere parțială și generalizantă, temeri și aprehensiuni puternice. Aceste zone diferite, puțin explorate și cunoscute, ar fi sursele unor rele care amenință civilizația europeană.» În felul acesta s-ar încearcă inculcarea spiritului de frontieră în rîndul țărilor care vor asigura frontiera de Est a Uniunii Europene. Țări precum Polonia, România, țările baltice, Ungaria, Bulgaria se află la granițele civilizației și trebuie să își asume un rol civilizator. Însele aceste țări sunt de fapt noi teritorii cîștigate democrației și civilizației. Ele sunt un fel de zonă intermediară, nu încă suficient integrată euro-atlantic, dar capabilă să înțeleagă procesele prin care recent a trecut, evident similaritățile fiind limitate, orice generalizare fiind o exagerare și în acest caz. Oricum țărilor candidate estice li se cere să fie un fel de șerifi ai ținuturilor de graniță și să își asume un rol de zonă tampon sau de filtru protector.
Pentru a încerca infuzia unei doze de claritate sporite, nu este nimic condamnabil în împărtășirea experienței și a lecțiilor învățate de pe urma tranziției și reformelor politice și economice. Dimpotrivă, țările din Europa Centrala și de Sud Est au datoria morală să ajute și să asiste la rândul lor țările mai de la Est, așa cum la rândul lor au beneficiat de ajutorul țărilor mai de la Vest. Este în fond și interesul României și al celorlalte țări candidate la UE să proiecteze stabilitate politică, să promoveze democrația și să susțină procesele de dezvoltare economică din țările din vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, a căror subdezvoltare sau instabilitate ar putea avea un impact negativ asupra propriilor evoluții interne.[7]
Cu toate acestea, procesul de extindere al UE și NATO nu trebuie să se transforme într-o chestiune de geografie a fricii și a spaimei de Est. Proiectarea stabilității și încurajarea democrației și economiei de piață în țările din Caucaz și din nordul Marii Negre este o misiune responsabilă și pe de-a-ntregul lăudabilă. Totuși, transformarea Estului în simbolul relelor și transformarea țărilor de la frontierele zonei ,,negre” în cordoane de securitate induce prea pregnant ideea cetății asediate de barbarii din est.
După opinia ziaristului Klaus Dahmann, țările sud-est-europene s-ar afla încă în dilemă între Uniunea Europeană și Statele Unite. Războiul din Irak din primăvara anului 2003 nu a făcut decât să confirme, o dată, în plus această situație în care se află România de peste un deceniu. Cel puțin. El scrie : Afirmațiile Ministrului american al Apărării, Donald Rumsfeld, au dat loc la discuții și în țările sud-est-europene. Se află acum proaspetele democrații în fața unei opțiuni? Trebuie să se plaseze alături de Statele Unite și, astfel, să se simtă – conform opiniei lui Rumsfeld – că fac parte din ,,noua Europă” sau să se ralieze la poziția Germaniei și Franței și, atunci, să treacă drept ,,vechea Europă”?
Redactori ai programelor sud-est-europene ale postului de radio Deutsche Welle au cerut părerea unor intelectuali din regiune.[8] Cei chestionați consideră că Ministrul american al Apărării, Donald Rumsfeld, a declanșat o discuție delicată, chiar neplăcută. Cel mai bine ar fi să nu se impună necesitatea de a opta între Statele Unite pe de-o parte și Germania și Franța pe de alta. Fie și ,,numai” în problame Irakului. Sociologul Andrei Raitschev din Sofia spune deslușit: ,,Bulgaria nu trebuie constrânsă să opteze”. Dar tocmai țara lui se află într-o situație critică specială. Ca membru ne-permanent în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, guvernul bulgar era intens curtat de Statele Unite, care căutau cu înfrigurare să câștige voturi pentru o nouă rezoluție privind Irakul. Sofia a dat de înțeles că vrea să participe la o intervenție militară împotriva lui Sadam Hussein.
Pe de altă parte, face și guvernul francez presiuni. Unele țări candidate la Uniunea Europeană – a spus președintele Jacques Chirac textual – ,,au ratat ocazia de a tăcea din gură”. În subtext, amenințarea: Pentru cine se solidarizează în această problemă cu Statele Unite, alegerea se poate răsfrânge negativ asupra tratativelor de aderare. Andrei Raitschev comentează: ,,Afirmația lui Chirac este firește foarte supărătoare. Europenii ar trebui să știe că avem și noi o opinie proprie. Nu este permis ca poziția guvernului bulgar să fie pur și simplu pusă la index. Nu se poate face o comparație cu ordinele primite înainte de la Moscova, dar se ascunde și aici o anumită aroganță”. Dilema în care se află acum statele est- și sud-est-europene este mare, mai cu seamă întrucât actualele țări membre ale Uniunii Europene nu au o atitudine unanimă. Ar fi mai simplu să te decizi pentru poziția europeană în probelma Irakului – dacă ea ar exista. Recentul summit al Uniunii Europene consacrat acesteia a adus un consens minim.
Ziaristul macedonean Guner Ismail formulează un punct de vedere pozitiv: ,,Ideea unei Europe multilaterale unite nu s-a pierdut. Pierdută este doar reprezentarea spațială a Europei de dinainte, și anume că lumea poate fi împărțită ca pe vremea războiului rece. Astăzi, Europa este dinamică”. Atitudinea scriitorului român Horea-Roman Patapievici este mai critică. Nu numai pentru politicieni, ci și pentru generația tânără din fostele țări socialiste, Uniunea Europeană nu mai este astăzi un sistem de referință: ,,Formula de Occident pe care astăzi tineretul o îmbrățișază se referă nu la occidentul Europei, ci la occidentul Europei însăși, care este Statele Unite. Dacă ne uităm, sociologic vorbind, la opțiunile majorității tinere a populațiilor din Europa Centrală și de Est, o să vedem că toate aspirațiile acesteia sunt îndreptate spre Statele Unite, pentru că procesul de integrare europeană la suprafața politică și instituțională se face prin intermediul instituțiilor legate de integrarea europeană, dar în fapt există un curent subteran profund, care arată că integrarea se face direct în Statele Unite, în valorile, în cultura populară…”
Se formează cu adevărat în Europa de Est – așa cum s-a exprimat Rumsfeld – o ,,Europă nouă”, care se orientează în general după Statele Unite, în opoziție cu ,,vechea Europă”, respectiv Germania și Franța? Scriitorul și criticul literar grec Demosthenes Kourtovik inversează termenii acestei clasificări: ,,,,Noua Europă” – așa cum o înțelege Rumsfeld – este de fapt ,,vechea Europă”, căci ,,Europa veche” este sinonim cu acea supunere oarbă față de politica americană. Atitudinea celor mai multe guverne europene ar putea însemna, dimpotrivă, semnalul pentru o Europă cu adevărat ,,nouă”. Polarizarea ce se conturează acum între America și Europa este, poate, momentană; dar ea semnalizează, după părerea mea, un proces mai adînc, mai îndelungat. Europa și Statele Unite evoluează îndepărtîndu-se.”
Viziunea Romaniei privind viitoarea arhitectură instituțională a Uniunii Europene largite
Pe de o parte, proiectul european pornea de la prezumția că statul națiune era principala cauză a catastrofelor cu care s-a confruntat Europa în prima jumatate a secolului XX și, în consecință, integrarea acestora într-un cadru mai larg, respectiv ,,îngrădirea” rolului lor, reprezentând condiția esențială a unei păci durabile în Europa. Pe de altă parte, construcția europeană nu putea să ignore realitatea statelor-națiune și, ca atare, guvernele acestora au stabilit prin Tratatul de la Roma un sistem de decizie care le permitea, într-un cadru colectiv, să aibă ultimul cuvânt în marea majoritate a domeniilor.
Aceasta contradictie aparentă între cele două principii reflecta, de fapt, intențiile părinților fondatori, în viziunea cărora prevenirea unor noi conflicte depindea de instaurarea unui sistem care să asigure un echilibru între statele mari și cele mici în privința controlului puterilor decizionale.
Uniunea Europeană se află în prezent în fața sfidării majore a celei mai mari extinderi din istoria existenței sale.
Rezultatul acestui proces va fi reflectat atât prin noua dimensiune a viitoarei Uniuni lărgite cât și printr-o mult mai mare eterogenitate a membrilor săi. În acest context, considerăm firești dezbaterile intense din ultima perioadă vizând viitoarea configurație a construcției europene, precum și cele mai bune modalități de acomodare reciprocă a celor două sfidări majore: extinderea fără precedent a Uniunii Europene și necesitatea ineluctabilă a aprofundării proce-sului integrării europene.
Ca viitor stat membru al Uniunii Europene, România este deosebit de interesată să contribuie la edificarea unei Europe unite, puternice în cadrul unui spațiu comun al democrației, libertății, securității, stabilității și prosperității. România este direct interesată ca succesul construcției comunitare care face această entitate unicat atât de atractivă să se perpetueze inclusiv într-o Uniune lărgită și înțelege să se implice cu responsabilitate în toate etapele construcției sale.
14
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DE CONVERGENȚĂ ÎN APĂRAREA EUROPEI
2.1. Prin lărgirea NATO și UE, spre o nouă stabilitate și
democrație de la Marea Baltică la Marea Neagră
Extinderea masivă, îndeosebi spre Est, a celor două organizații (cu 7 state –
NATO și cu 10 state – UE), în 2004, este un proces de transformare care a însemnat nu numai cooptarea de noi membri, ci și sporirea capabilităților și potențialelor pentru combaterea gravelor pericole și amenințări actuale la adresa securității continentale și globale. Actuala lărgire a Alianței spre Est consolidează securitatea întregului Spațiu Euro-Atlantic.
O asemenea concluzie s-a închegat recent, la summit-ul din 27-28 mai de la
Mamaia, unde șefii de stat din Europa Centrală, analizând efectele politice,
economice și geostrategice ale extinderii UE și confirmând continuarea acestui
proces, au apreciat că redimensionarea organizației va contribui semnificativ la
stabilitatea regiunii Balcanilor, partea cea mai sensibilă a continentului. Ei au întărit și mai mult acea platformă comună de acțiune pentru sprijinirea proceselor de democratizare și stabilizare a Balcanilor Occidentali și racordarea europeană a
statelor din vecinătatea UE extinse. Participarea statelor nou venite în UE, dar și în
NATO, alături de celelalte state membre, la co-gestionarea crizelor regionale va
consolida, credem, climatul de securitate și stabilitate, reprezentând o încurajare a
progresului și reformelor din toate țările Europei Centrale și de Sud-Est.
Noua stabilitate instaurată de dubla extindere a UE și NATO se sprijină pe
valoarea adăugată a fiecărui stat admis în 2004, iar nu pe problemele pe care acestea le aduc cu ele sau pe care le-ar putea crea ulterior. Oportunitățile și stabilitatea ajută la transformarea radicală a societăților și economiilor, a statelor și regiunii în ansamblu. Împreună, statele vechi și noi construiesc o nouă ordine politică, bazată pe cooperare, pace, democrație, ce ajută foarte mult la dezvoltarea regiunii, la edificarea împreună a unui viitor comun.
Previzionăm că lărgirea cu 10 state (în 2004) plus 2 în 2007 a UE va necesita
eforturi adaptative serioase în planul funcționalității organizației, dar acestea vor fi
răsplătite de plusul de capacitate câștigat în rezolvarea problemelor europene
specifice, în continuarea extinderii, în soluționarea conflictelor etnice și religioase,
controlul migrației populaționale, al traficului de arme și droguri etc.
Totuși, chiar Europa extinsă va avea de suferit din cauza scăpărilor legislative
din viitoarea Constituție Europeană. Liderii europeni au acceptat, de exemplu,
includerea în proiectul legii fundamentale a libertății religioase, autonomiei
comunităților religioase, cooperării dintre biserică și stat și respectului pentru
diferențele dintre statele membre, dar n-au găsit încă o formulă care să menționeze
tratamentul egal al comunităților religioase, punând astfel în pericol însuși principiul
libertății religioase.
Nu este definită explicit nici natura cooperării dintre stat și biserică, dialogul cu
comunitățile religioase fiind orientat doar către domeniile laice. Cât privește
demersurile ce se fac pentru includerea în textul final a unei referiri la moștenirea
creștină a continentului, ele se lovesc de opoziția unor state ca Germania și Franța,
care nu pot ignora prezența de secole, pe continent, a unor comunități de religie
musulmană, element ce ar putea fi exploatat pentru întreținerea în Europa a unor
conflicte de către liderii fundamentaliști.
E neîndoielnic că reunificarea pe toate căile a Europei trebuie să fie misiunea
crucială a UE. Statele ce o compun însă nu pot să nu realizeze faptul că
vulnerabilitățile induse chiar de Tratatul constituțional vor afecta într-un fel sau altul
stabilitatea regională, pentru că lipsa unei comuniuni depline de interese sau
ignorarea valorilor dialogului dintre culturi diferite pot produce sciziuni periculoase
în sânul societății.
Pentru zona Balcanilor, încă neacoperită complet de „umbrela“ celor două
organizații, deficitul de stabilitate necesită, spre a fi înlăturat, o conjugare, și prin
continuarea procesului de extindere, a demersurilor statelor regiunii de creare a unui
16
mediu sigur, stabil, de promovare a sistemelor democratice, a bunăstării economice și
sociale, o cooperare strânsă în sectoarele vitale ale luptei cu terorismul și controlului
fluxurilor migratorii. Atașate la forța unor instituții unice, statele regiunii vor
progresa mai rapid, în pace și stabilitate, susținând politicile comunitare, ce
protejează deopotrivă interesele colective și cele naționale.
Stabilitatea și securitatea acestei zone vor beneficia, astfel, și mai complet de
avantajele instrumentului politic important care este Pactul de stabilitate, ale
inițiativei Procesului de Stabilizare și Asociere inițiat de UE și Inițiativei Europei de
Sud-Est a NATO, care stau la baza procesului regional al SEECAP, sprijinit
deopotrivă de Alianța Nord-Atlantică și UE, susținându-se pe suportul determinării
tuturor statelor zonei în abordarea cuprinzătoare a reformelor, democrației și
securității interne, întăririi climatului de securitate și cooperare.
Pe scurt, o Europă mai activă și mai operativă în fața sfidărilor actuale și
viitoare, a amenințărilor asimetrice globale și transnaționale, care va accede pe
deplin la o dezvoltare durabilă, va fi aceea care nu exclude de la propriile activități
nici unul din statele spațiului european și euro-atlantic, cu atât mai puțin ale spațiului
balcanic. Numai reîntregită, prin adunarea la sine a tuturor statelor de la țărmul
Adriaticii la cel al Mării Negre, Europa va reuși, beneficiind de virtuțile UE și
NATO, să fie cu adevărat liberă, prosperă, pașnică și stabilă, să aibă o participare
eficientă, constructivă la securitatea globală.
2.2. Necesitatea creării spațiului european unic de securitate și cooperare
Extinderea actuală a frontierei estice a UE și NATO, pe axele nord-est și sudest,
cu zece, respectiv șapte noi state, reprezintă un pas decisiv spre constituirea
spațiului european unic de securitate și cooperare. Practic, noul val de state membre,
cel mai mare din istoria celor două organizații, contribuie substanțial la unitatea și
stabilitatea întregului continent, relansând cu putere dezbaterile asupra politicilor
comune europene de securitate și cooperare. Șeful administrației de la Casa Albă
17
apreciază momentul ca fiind unul ce unește democrațiile tinere cu cele consacrate din
Europa și ajută la crearea unei Europe întregi, libere și pașnice.
Luând în discuție cazul României, am concluziona, la o analiză temeinică,
faptul că, prin integrarea în NATO și UE, aceasta poate avea o contribuție
semnificativă la estomparea efectului de falie strategică din spațiul sud-est european
(Balcani, Marea Neagră, Caucaz). Noul secretar general al NATO, Jaap de Hoop
Schefer, aprecia recent că țara noastră, ca vecină a Balcanilor și Mării Negre, poate
aduce importante contribuții stabilității și dezvoltării acestor „regiuni-pivot“. Ca
membră a Alianței și viitoare membră a UE, ea are un important rol de jucat în
cooperarea dintre cele două organizații. Atuurile sale de țară europeană medie adaugă
spațiului unic de securitate și cooperare continental valențe superioare, vizibile în
plan politic, economic, militar etc. Apropierea sa de R. Moldova, Ucraina și chiar
Belarus, accentua înaltul demnitar atlantic, permite „o perspectivă unică asupra
acestor țări și asupra importanței lor față de Alianță“, dar, am adăuga noi, și față de
UE.
De altfel, după 2007, când România și Bulgaria vor fi încheiat actuala
extindere, UE va fi cu adevărat cea mai mare piață comună din lume, cu o populație
de aproape 500 milioane oameni și o suprafață uriașă, ce-și va alătura disponibilitățile
securitare Alianței, organizație având o capacitate politică și structurală superioară,
propice consolidării echilibrelor geostrategice în sfera stabilității și securității. Nu-i
mai puțin adevărat că atunci vor apărea noi probleme europene specifice, derivate din
extindere, ajutor pentru Europa Centrală și de Sud-Est, conflicte etnice, terorism,
proliferarea ADM, controlul migrațiilor, traficul de arme, droguri, ființe umane etc.,
care ar putea afecta funcționalitatea Uniunii și stabilitatea spațiului unic.
Dincolo de toate aceste posibile dificultăți, însă, un lucru este sigur: în cadrul
conceptului european de securitate dezvoltat după 1999, indisociabil celui de
cooperare, care asigură combaterea eficientă a complexității și varietății riscurilor din
mediul continental și global, noile state membre adaugă Uniunii, ce și-a definit o
politică externă și de securitate comună, propria lor capacitate de a îmbunătăți
raporturile de putere, propriile resurse de stabilitate și securitate.
18
În fața atâtor schimbări geopolitice, strategice și tehnologice, a complexității
amenințărilor asimetrice și transfrontaliere, implementarea și evoluția conceptului de spațiu european unic de securitate și cooperare s-au dovedit că sunt și rămân o
necesitate. Fondat pe aspirația comună de dezvoltare în securitate și stabilitate a
continentului, conceptul presupune un dinamism și o capacitate sporită de gestionare
a crizelor, de restabilire a păcii, de desfășurare a operațiilor umanitare sau de
evacuare a resortisanților.
Or, e limpede că extinderea spațiului european unic inclusiv în perimetrul
balcanic, care ar însemna accederea, într-o perspectivă medie, a celor trei state din
Balcanii de Vest cu nume deja vehiculate în staff-ul nord-atlantic, a Ucrainei, dar și a
Uniunii Serbia și Muntenegru, va consolida stabilitatea și securitatea continentului,
va căpăta capacități sporite de a umple acele „găuri negre“ de pe harta regiunii, cum
este autoproclamata republică transnistreană, ce au efect destabilizator, destructurant
pentru unitatea și integritatea Europei. Transformarea spațială și structurală a NATO
și UE va conduce la apariția unor noi forme de cooperare și consolidarea celor
existente, la crearea unor noi instrumente specifice de contracarare a riscurilor
neconvenționale, la evoluții pozitive pe planul dezvoltării și securității subregionale,
regionale și interregionale.
Dacă perspectiva realizării unui spațiu unic european de securitate și cooperare
care să includă și Federația Rusă se rezumă doar la formele parteneriale cunoscute
sau altele care s-ar putea lansa în viitor, iar aceea a integrării lor depline și a
construirii unui spațiu unic eurasiatic de la Lisabona la Vladivostok este și mai
departe în viitor, proiectarea, într-o primă etapă, a unui model de cooperare eficient
spre regiunile învecinate Spațiului Central-European rămâne soluția cea mai viabilă,
în care România va ocupa, credem, un loc semnificativ, în noua viziune ce se
conturează asupra zonei noastre, organizată pe baza principiilor potențării reciproce,
multinaționalității și responsabilității regionale1, al interdependenței, ce incumbă o
1 Discursul președintelui României, Ion Iliescu, la ceremonia de predare-primire a Președinției Procesului Reuniunilor
Miniștrilor Apărării din Sud-Estul Europei și a comenzii SEEBRIG, Constanța, 25 iulie 2003, în Buletinul informativ
nr. 6-7 al Administrației Prezidențiale, p. 41.
19
participare activă la promovarea intereselor și aspirațiilor comune europene și euroatlantice.
Totuși, raporturile Rusiei cu UE ar putea avea o dezvoltare comună în viitor,
dată fiind implicarea celei dintâi în asigurarea securității energetice a Uniunii și în
jocurile geopolitice de stăpânire a Eurasiei, ca și posibilitatea ca ea să devină, alături
de China, o putere rivală a SUA, într-o nouă construcție multipolară viitoare.
Dubla determinare a stabilității și securității regionale și continentale de către
NATO și UE fortifică spațiul european periferic, asigură o difuziune accelerată a
democrației, libertății, echității și securității sociale la nivelul fostelor state comuniste
din Est. Regiunea noastră beneficiază decisiv de avantajele majore furnizate de
procesul de armonizare a Politicii Europene de Securitate și Apărare cu noua filozofie
a Alianței privind gestionarea crizelor, care duce practic la dezvoltarea apărării
europene, element de complementaritate al adaptării NATO la noul context de
securitate2. Strategii politici și militari sunt convinși că obiectivul politicii UE de
optimizare a structurii și definire a cadrului PESA în contextul internațional actual, de
asigurare a unei capacități reale de gestionare și rezolvare a aspectelor de securitate
specifice continentului este unul fundamental pentru viitorul de pace și prosperitate al
europenilor3.
Spațiul unic elimină, practic, ideea alternativelor pe care UE le-ar putea
proiecta independent de NATO în chestiunea securității continentului, a duplicărilor
inutile, a unor posibile fisuri în relația transatlantică. Folosirea capacităților Alianței
de către UE este pasul așteptat spre o normalitate la care state cu dublă apartenență la
aceste organizații era firesc să se gândească, din moment ce dezvoltau același proces
pe două planuri suprapuse. Pe de altă parte, să nu uităm că UE a finalizat, de curând,
independent o primă operație pe un teatru îndepărtat, ne referim la operația Artemis,
din Republica Democratică Congo, și că ea va realiza, până în 2007, capacități de
răspuns rapid (cunoscutele Battle Groups), cu contribuție națională, ale căror
elemente vor putea fi utilizate, prin rotație, la NRF și vor fi disponibile pentru forțele comune alocate atât NATO, cât și UE 4. Este unul din „proiectele-oglindă“ dezvoltate
alternativ în ultimii trei ani de cele două organizații (PCC-EAPC, FRRE-NRF) ce
marchează edificarea complementară a capabilităților lor de management al crizelor,
anticipând aplicarea în practică a principiului cooperării consolidate permanente
inclus în proiectul Tratatului Constituțional al Uniunii5.
Consacrată prin Tratatul de la Nisa, actuala politică de securitate și apărare
dezvoltată de Europa îi permite acesteia să-și joace propriul rol și să-și asume
responsabilitățile asupra destinului propriu. Totodată, o obligă să-și definească
mecanisme de planificare, structuri de comandă, să sporească forța noilor sale
capacități de acțiune și proiecte politico-strategice, să-și asigure o largă securizare,
care să țină cont de faptul că prioritățile SUA se orientează deja spre alte regiuni ale
lumii, dar și de necesitatea prezervării legăturii transatlantice, ce va continua să aibă
și în viitor un rol determinant în securitatea regiunii noastre.
Edificarea spațiului unic de securitate și cooperare nu este scutită de „crizele
construcției europene“, ce relevă o Europă a diversităților, în care lărgirea UE este un
proces dificil, deloc simplu și linear6. Cum securitatea se relevă ca obiectiv prioritar
atât pentru o organizație, cât și pentru cealaltă, raporturile dintre ele sunt coezive și
au la bază principiile unui parteneriat strategic benefic pentru ambele părți și mai ales
pentru securitatea și apărarea Europei, pus în operă de Aranjamentele Berlin Plus,
care se știe că reafirmă: specificitatea fiecărei organizații; respectul și egalitatea
autonomiei lor în luarea deciziilor; necesitatea consultării mutuale, dialogului,
transparenței și cooperării; respectul intereselor membrilor UE și NATO; respectul
principiilor Cartei ONU; angajamentul fiecărei organizații de a dezvolta capacitățile
sale militare coerent și întărindu-le mutual, în funcție de nevoile comune ale celor
două organizații.
De altfel, mai mult ca sigur că nu doar ideea spațiului unic pe care îl
gestionează, ci mai ales responsabilitățile comune pentru securitatea și stabilitatea
acestuia constituie argumentele unei extinderi de problematică partenerială, de la
4 Ibidem, pp. 41-42.
5 Ibidem, p. 43.
6 Charles ZORGIBE, Construcția europeană. Trecut, prezent și viitor, Editura Trei, București, 1998.
21
chestiunea inițială a gestionării crizelor la subiecte ca: lupta contra terorismului, a
proliferării ADM, a piraților cibernetici, inițiativele pentru Balcani, noile capacități
pentru noi amenințări și lărgirea celor două organizații.
În fața complexității lumii, a prăbușirii fostelor echilibre internaționale, a
terorismului și altor amenințări globale, NATO și UE trebuie să așeze o Europă
activă, unită, ce și-a proiectat o justă viziune strategică, s-a eliberat de spectrul
naționalismelor, extinzându-și frontierele teritoriale și ideatice spre frontiera unică a
unui spațiu european comun. Un pas în plus spre acest obiectiv îl face noul Tratat
Constituțional, adoptat în iunie a.c. la Bruxelles, ce cuprinde referiri exprese la
politica externă și de securitate comună și la politica europeană de securitate și
apărare, la cooperarea dintre cele două organizații, oferind un suport legislativ solid
relațiilor dintre ele
Interesele colective și interesele naționale se regăsesc puternic protejate în
viitorul spațiu european unic, unde politica comună de securitate și apărare contribuie
implicit la fiecare din avantajele esențiale ale integrării: progresul economic și civil,
eliminarea frontierelor și securizarea spațiului, piața unică, pacea și stabilitatea
continentului.
22
CAPITOLUL 3
PRIORITĂȚI COMPLEMENTARE ÎN PROBLEMELE
STABILITĂȚII, SECURITĂȚII ȘI PĂCII
3.1. Coerență, consistență și angajamente politice pe termen lung
Pacea, securitatea și stabilitatea spațiului european și euro-atlantic, solid
implementate prin acțiunea comună, dar și independentă a celor două organizații –
NATO și UE -, impun, în condițiile gravelor amenințări actuale la adresa libertății și
existenței umane, luarea în considerare a unor priorități complementare, care să le
consolideze, să acorde continentului șansa unei cooperări mai largi, unei dezvoltări
neîngrădite de nici un pericol în deceniile care urmează.
Între aceste priorități, apreciem că e necesar a fi luate în calcul cel puțin
următoarele trei elemente:
– coerența acțiunilor parteneriale și internaționale ale NATO și UE, de natură
să ofere un cadru mai eficient demersurilor securitare ale acestora, o finalitate
sporită eforturilor de îngrădire și combatere a terorismului transfrontalier, a
folosirii armelor de nimicire în masă și armelor neconvenționale, a extinderii
crimei organizate;
– consistența acțiunilor militare și civile, politice, economice, sociale,
diplomatice, științifice, culturale și de altă natură ale UE și NATO dedicate
întăririi stabilității și securității continentului, progresului și prosperității
acestuia;
– realizarea unor angajamente politice pe termen lung ale statelor membre ale
celor două organizații de a conlucra strâns în combaterea gravelor pericole și
amenințări din mediul de securitate internațional.
Complementaritatea acestor priorități este mai mult decât necesară, în
condițiile în care, la nivelul continentului, al Alianței și Uniunii Europene, cel puțin
23
între „grei“, dar și între noii membri din Estul continentului și vechii membri din
Vest, există încă divergențe și deosebiri de vederi care grevează într-o oarecare
măsură asupra Politicii de securitate și apărare comune, a Inițiativei privitoare la
capacități, afectând procesul dezvoltării lor congruente viitoare și, implicit, modul
solidar, ferm, elaborat în care se abordează confruntarea cu terorismul.
O politică coerentă, îndeosebi în privința abordării amenințării teroriste, este
imperios necesară la nivel european, după 11 martie 2004. Dacă obiectivele politice
ale apărării continentale sunt clar exprimate, modul de folosire a forței și finalizarea
deplină și fără întârziere a operaționalizării acesteia, pentru a răspunde prompt unor
împrejurări asimetrice, fortuite, necesită o mai bună concertare și dinamizare a
acțiunilor statelor membre ale UE și NATO.
Noua dinamică a Politicii europene de securitate și apărare și a Inițiativei
capacităților de apărare, justificată de periculozitatea vădită a atacurilor teroriste
recente, obligă la multiplicarea măsurilor preventive și îndeplinirea responsabilă de
către fiecare stat membru a strategiilor proprii în domeniu și a obligațiilor
internaționale asumate.
Imposibilitatea previzionării unei victorii cu final apropiat sau mediu în lupta
cu terorismul și teroarea armelor de nimicire în masă, date fiind breșele numeroase
existente încă în sistemele de securitate naționale, necesită realizarea unor
angajamente politice pe termen lung, din partea ambelor organizații, de generare a
unor noi cerințe legislative, acționale și doctrinare, dezvoltare a unor capacități
viabile de prevenție, acțiune și contraacțiune, blocare a acțiunii statelor, organizațiilor
sau persoanelor-sponsor, a actorilor nonstatali sau transnaționali, a grupurilor care
folosesc atentatul și crima împotriva libertății și democrației, a persoanei, prin
conjugarea eforturilor comunitare, ale tuturor factorilor responsabili, de la autoritățile
statale până la organizațiile non-guvernamentale.
Aceasta presupune ca statele membre înseși, deci și România, să-și propună, în
politica de securitate și apărare, și să urmărească cu consecvență noi direcții de
acțiune pentru asigurarea unor capacități proprii necesare luptei cu terorismul și
celelalte amenințări viitoare, adaptate necesităților apărării naționale și integrării în
24
NATO și UE, crearea de instrumente specifice pentru contracararea individuală sau
colectivă a riscurilor neconvenționale.
3.2. Cooperarea antiteroristă europeană și euro-atlantică
În lupta cu terorismul, cele două organizații cu obiectiv comun de asigurare a
securității continentului european – NATO și UE – au stabilit strategii
complementare, care beneficiază de virtuțile coerenței acționale, ale cooperării
interorganizaționale și dezvoltării congruente a capabilităților militare, pe principiul
„capacități separabile, dar nu separate“. S-a avut în vedere faptul că principalele
riscuri și amenințări la adresa securității statale și a comunității de state democratice
își află originea în triada terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă,
regimuri nedemocratice sau instabile7.
Summit-ul de la Praga a lansat o strategie specifică de luptă cu organizațiile
teroriste, cu statele care le sprijină din „Axa răului“. Prin aceasta, NATO își
operaționalizează capabilitățile necesare unor astfel de misiuni8, capătă o concepție
de apărare împotriva terorismului, inițiative de apărare împotriva armelor de
distrugere în masă, decide să-și fortifice capacitățile de apărare împotriva atacurilor la
sistemele informatice și examinează opțiunile pentru situația unui atac terorist cu
rachete împotriva forțelor armate, teritoriului și a centrelor populate ale statelor
NATO.
Sunt intensificate acțiunile de consolidare a apărării interne, aplicate măsuri de
descurajare, apărare și protecție a membrilor organizației, create structuri de comandă
mai flexibile, capabilități de desfășurare rapidă în dispozitiv, de susținere a operațiilor
la distanță și timp îndelungat, într-un mediu provocator, contaminat NBC.
La reuniunea din 12 iunie 2003, de la Bruxelles, miniștrii apărării din statele
NATO și candidate au subliniat importanța calității structurilor de forțe adaptate și a
7 Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, Guvernul României, București, 2004, p. 2.
8 Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North
Atlantic Council in Prague on 21 November 2002, www.nato.int
25
destinării principalelor resurse forțelor și capacităților desfășurabile9, ca element
fundamental al eficacității lor în combaterea acestui flagel, luând, totodată, în
discuție, aspectele creșterii mobilității forțelor Alianței, îmbunătățirii capacităților
convenționale, edificării unor capacități de comunicare sigure etc.
Ca primul și cel mai important membru NATO lovit de teroriști, SUA, pun, în
strategia adoptată post 11 septembrie, accentul pe cooperare, pe reorganizarea bazelor
lor militare de pe mapamond, pentru a se apropia de „zonele fierbinți”, pe crearea
noilor capacități și tehnologii de acțiune pe teatre îndepărtate, de conducere a
operațiilor de informații, de protejare a infrastructurii critice a Statelor Unite și de
folosire a spațiului extraatmosferic.
Alianța participă, după summit-ul praghez, la campania antiteroristă
internațională și găsește soluții viabile pentru integrarea activă și eficientă în lupta cu
terorismul, printr-o cooperare bilaterală și multilaterală, prin coaliții ad-hoc de voință
sau canalizate prin instituțiile internaționale ONU, UE, OSCE. În același timp, trece
la realizarea noilor capacități (PCC, NRF), a măsurilor de protecție împotriva armelor
de distrugere în masă și valorifică mai bine cadrul oferit de cooperarea cu partenerii
(EAPC/PpP) pentru încurajarea dialogului și conlucrării interregionale, în vederea
eliminării activităților și structurilor teroriste.
La nivelul PfP, este adoptat Planul de Acțiune al Parteneriatului pentru
Combaterea Terorismului (PAP-T), care intensifică consultările și schimbul de
informații, întărește capacitatea de a combate terorismul, împiedică acordarea de
sprijin grupărilor teroriste, consolidează capacitatea de a contribui la gestionarea
consecințelor atacurilor teroriste, stabilește măsuri de asistență pentru eforturile
partenerilor în domeniu, incluzând, practic, toate formele de interacțiune dintre
parteneri și Alianță.
Drept urmare, NATO își amplifică conlucrarea cu statele partenere și cu alte
state, le acordă asistență de specialitate la diferite niveluri, întărește cooperarea cu
SUA și interoperabilitatea forțelor, crește rolul parteneriatului cu țări central-asiatice
9 Cf. Comunicatului final al Reuniunii Comitetului de planificare a apărării și a grupului de planificare nucleară în
sesiune ministerială, desfășurată la Bruxelles, la 12 iunie 2003, www.nato.int
26
în problema Afghanistanului, își modernizează procesul decizional și-și adaptează
mecanismele, atribuțiile și capacitățile la specificul noii amenințări.
Organizația dezvoltă capacități pentru acțiune în afara ariei de responsabilitate
și pentru a face față riscurilor complexe generate de proliferarea armelor de
distrugere în masă, trece la reorganizarea structurilor de comandă și operaționale, iar
statele membre își îmbunătățesc propriile capacități, cooperarea pentru dezvoltarea
unor programe specifice de modernizare a acestora, îndeosebi în domeniul
transporturilor strategice, al comunicațiilor și realimentării în aer a aeronavelor etc.
Este extrem de importantă, pentru amplitudinea cooperării contrateroriste la
nivelul Alianței, relația transatlantică, afectată, cum se știe, în 2003, de poziția
diferită a SUA și principalelor state membre europene din NATO în problema
irakiană.
Summit-ul de la Istanbul acordă un spațiu amplu problematicii terorismului,
subliniind faptul că Alianța oferă o dimensiune transatlantică esențială răspunsului la
amenințarea acestuia și aprobând un ansamblu întărit de măsuri proprii de creștere a
contribuției individuale și colective la combaterea flagelului respectiv, care cuprinde:
îmbunătățirea cooperării comunitare în domeniul informațiilor, susținerea fermă a
pregătirii Batalionului NATO multinațional de apărare CBRN, furnizarea de ajutor
pentru protecție în cazul evenimentelor majore, prin avioane ale Forței aeriene de
detecție îndepărtată și de control a NATO, creșterea contribuției operației Active
Endeavour la lupta contra terorismului, continuarea unor eforturi viguroase în cadrul
operațiilor din Balcani și Afghanistan pentru împiedicarea reapariției terorismului,
dezvoltarea noilor tehnologii de apărare contra acestuia, sporirea cooperării cu
partenerii și punerea în aplicare a planului de acțiune referitor la planurile civile de
urgență și a planului de acțiune al Parteneriatului contra terorismului, continuarea
activă a consultărilor și schimburilor de informații cu UE, a cooperării cu alte
organizații internaționale și regionale.
Atât înainte, cât și, mai ales, după accederea în Alianță, România cooperează
strâns în afirmarea noii dimensiuni a strategiei organizației, prin participarea cu trupe
în teatrele de operații, prin susținerea: politică, economică, financiară, informațională
27
etc. a ofensivei contra terorismului. Pe de altă parte, țara noastră conlucrează, pentru
combaterea terorismului internațional, cu UE, ONU și OSCE. Notabile sunt
activitatea României în SEEGROUP, ce funcționează în cadrul Inițiativei NATO
pentru Sud-Estul Europei, punerea în aplicare, din 2002, a unei Strategii naționale de
prevenire și combatere a terorismului și racordarea, prin structuri specifice, la
campania antiteroristă internațională.
La nivelul UE, după septembrie 2001, sunt redefinite strategiile privitoare la
lupta cu terorismul, odată cu constituirea, la inițiativa SUA, a coaliției antiteroriste.
Cu deosebire, însă, după evenimentele din 11 martie de la Madrid, oficialii UE
constată o incompletă adecvare a formelor de cooperare juridică și polițienească la
necesitățile unei abordări eficiente a strategiilor luptei cu terorismul.
Consiliul European stabilește încă din 2002 obiective clare legate de
combaterea acestui flagel. În Tratatul UE, terorismul se consideră a fi una din cele
mai serioase și primejdioase forme de criminalitate, ce trebuie prevenită și combătută
prin dezvoltarea acțiunilor comune pe trei direcții: cooperarea sporită dintre forțele de
poliție, cooperarea dintre autoritățile vamale și alte autorități competente, inclusiv
Europol, cooperarea dintre autoritățile juridice și uniformizarea legislativă în
domeniu10.
Prin Decizia Consiliului European din 13 iunie 2003 în problema terorismului
se prevede pedeapsa nediferențiată a activităților teroriste în toate statele membre11.
Noile state membre de la granița de răsărit a organizațiilor europeană și euroatlantică
acceptă să coopereze activ, constituindu-și sisteme naționale de prevenire și
combatere a terorismului, pentru gestionarea integrată a unor riscuri neconvenționale
ce afectează, în special, securitatea unor regiuni de tranzit ca Sud-Estul Europei și
Marea Neagră.
Mult mai decisă și, evident, mai motivată este acțiunea UE în domeniu post 11
martie 2004. Aceasta conferă cooperării antiteroriste o dimensiune superioară, care
10 Cf.art.29 din Tratatul Uniunii Europene, ce se referă la problematica terorismului.
11 Potrivit Council Framework Decision 2002/475/JHA of 13 June 2003 on combating terrorism, Official Journal L 164
of 22 june 2002.
28
depășește net aspectele cuprinse în declarația oficială a Consiliului European de la
Laeken, în Tratatele de la Maastricht și Amsterdam.
Mai concret, Declarația pentru Combaterea Terorismului a Consiliului pentru
Afaceri Interne și Justiție al UE include măsuri de: consolidare a cooperării
operaționale, cu implicarea sporită a statelor membre în toate formele parteneriale,
optimizare a activității organismelor europene Europol, Eurojust și Forța de
Intervenție Europeană, blocare a accesului teroriștilor la materia primă necesară
activităților teroriste, îmbunătățire a cooperării în sfera informațiilor, implementare a
unei legislații comune în domeniu, elaborare a unui ghid strategic în vederea
reactualizării Planului European de Acțiune Antiteroristă, numire a unui coordonator
european în domeniul contraterorist, implementare a Strategiei Europene de
Securitate și a unei clauze de solidaritate, așa cum a fost ea prevăzută în art. 42 al
proiectului Constituției Europene.
Forța de Răspuns a NATO (NRF) și Forța Europeană de Reacție Rapidă
(FERR) sunt o expresie concretă a readaptării capacităților militare ale NATO și UE
pentru a face față terorismului și armelor de distrugere în masă (ADM). Noii forțe de
elită a Alianței și celei a UE le vor fi destinate cele mai bune unități.
Întrucât UE nu dispune de un stat major de nivel strategic propriu, s-a decis, de
comun acord, să se utilizeze o parte a comandamentului NATO sau să se pună la
dispoziție un stat major național „multinaționalizabil” de către unul din statele
membre.
În ce privește destinația celor două structuri, NRF va pune accentul pe
capacități de luptă pentru soluționarea conflictelor de mare intensitate, în timp ce
FERR va avea forțe care să acopere gama misiunilor de mică intensitate.
Completarea reciprocă a celor două forțe este posibilă și reală: aceleași unități
ale unui stat membru pot fi întrebuințate și de către o forță și de către cealaltă.
Unitățile NATO cu înalt nivel de operativitate vor fi preluate de UE și utilizate ca
elemente ale propriei FRR. Complementaritatea acțională a celor două forțe este
susținută și de faptul că, în linii generale, însăși politica de securitate și apărare a UE
29
coincide cu strategia europeană a NATO. Cele două forțe reflectă, practic, legăturile
de apărare ale NATO cu UE, adică acordul Berlin Plus.
Învățămintele desprinse din desfășurarea cooperării antiteroriste pe timpul
războiului din Irak și în acțiunile post conflict din Orientul Mijlociu și Balcani oferă o
bună bază de plecare pentru abordarea în comun a noilor operațiuni din domeniu și
pentru corecturile ce vor fi aduse capabilităților viitoare ale forțelor de reacție rapidă.CONCLUZII
1. NATO și UE întrunesc, în actuala realitate geopolitică și geostrategică și noul
contur frontalier postextindere, o importanță și finalitate securitară sporită, pe
plan regional, continental și global.
2. Dubla lărgire a NATO și UE a instaurat o nouă stabilitate pe continent, care se
sprijină pe partea de contribuție a fiecărui stat admis în 2004, pe aportul său la
cogestionarea crizelor, la progresul reformelor și securitatea Europei.
3. Ambele organizații vor fi obligate la eforturi adaptative serioase postaderare,
care, sigur, vor fi răsplătite de plusul de capacitate obținut în soluționarea
problemelor europene specifice.
4. Construcția unei Europe mai operative și mai eficiente în fața sfidărilor viitoare
se va face prin atragerea la activitățile sale a tuturor statelor spațiului european
și euro-atlantic, într-o manieră democratică, participativă, punând integral în
valoare virtuțile celor două organizații.
5. Noile frontiere suprapuse ale NATO și UE incumbă o acțiune unită de
securizare, construirea unui răspuns politic și strategic eficace la amenințările
multiple din mediul continental și global.
6. Cele două organizații pot realiza, prin conjugarea eforturilor, o acțiune comună
preventivă mai eficientă și un demers multilateral și profesionalizat contra
pericolelor terorismului și armelor de distrugere în masă.
7. Consensul și determinarea trebuie să prevaleze în fața riscurilor asimetrice la
adresa Europei și a lumii, să ducă la sporirea complementarității acțiunilor
organizațiilor europeană și euro-atlantică pe plan militar, tehnologic, politic,
diplomatic etc.
8. În eforturile de realizare a unei apărări colective continentale, noua Constituție
Europeană va sta la baza abordării coerente, unite a problematicii securității și
apărării comune.
31
9. Este extrem de relevantă dinamica nouă, mult mai productivă în care se
dezvoltă și funcționează parteneriatul strategic NATO – UE pentru gestionarea
crizelor și prevenirea conflictelor, pentru combaterea terorismului. În fața
spectrului larg al amenințărilor actuale și viitoare, aceasta trebuie să îndemne
însă la un alt ritm al activității instituțiilor interne de securitate, la amplificarea
continuă a cooperării, sporirea exigențelor de strategie politică, tehnică,
militară, a calității forței.
10.Spațiul unic european de securitate și cooperare va conferi un alt dinamism și o
capacitate crescută de gestionare a crizelor, de restabilire a păcii, de combatere
a pericolelor grave la adresa stabilității și securității continentului.
11.Dubla determinare a stabilității și securității regionale și continentale de către
NATO și UE fortifică spațiul european periferic, asigură o difuziune accelerată
a democrației, libertății, echității și securității sociale în fostele țări comuniste
din Est, oferă Europei șansa unei cooperări și dezvoltări unite și neîngrădite în
secolul XXI.
12.Prioritățile complementare pentru o acțiune comună mult mai eficientă în
planul securității și dezvoltării Europei și lumii sunt: coerența și consistența
acțiunilor comunitare, parteneriale și internaționale ale NATO și UE, adoptarea
unor angajamente pe termen lung pentru conlucrarea în prevenirea și
combaterea gravelor pericole și amenințări din mediul internațional.
32.
entele
politicii europene de securitate mai consistente
ș
i mai coerente. Multe dintre
problemele legate de coeren
ță
au fost deja abordate
, în cursul negocierilor
despre Constitu
ț
ia UE.
Ca urmare a opera
ț
iilor din fosta Iugoslavie, Uniunea European
ă
ș
i
NATO coopereaz
ă
din ce în ce mai mult în mod real, pe baza prevederilor
aranjamentelor Berlin-plus,
prin care Uniunea European
ă
are acces la
mijloacele NATO.
Ap
ă
rarea
ș
i securitatea european
ă
constituie una dintre modalit
ăț
ile
cele mai importante de realizare a rela
ț
iilor externe ale Uniunii Europene.
Reglementarea sa juridic
ă
, este adev
ă
rat, a fost realizat
ă
relativ târziu fa
ță
de restul construc
ț
iei europene, ca urmare a naturii extrem de sensibile a
acestei politici, care se reg
ă
se
ș
te în sfera competen
ț
elor statelor ce
alc
ă
tuiesc Uniunea.
Demersul lucr
ă
rii de fa
ță
constituie, de fapt, punerea în eviden
ță
a
gesta
ț
iei acestei politici de securitate
ș
i ap
ă
rare a UE, dar
ș
i a mecanismului
AP
Ă
RARE
Ș
I SECURITATE NA
Ț
IONAL
Ă
360
de func
ț
ionare a noilor actori politici de securitate în spa
ț
iul noii geopolitici
mondiale.
În concluzie
, “dezvoltarea PESC/PESA
presupune noi eforturi
conceptuale
ș
i de implementare care s
ă
asigure viitorul Europei
ș
i care s
ă
promoveze valori
ș
i consecin
ț
e benefice pentru cei peste 100 de milioane de
viitori cet
ăț
eni ai UE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile U.e. Si N.a.t.o. In Privinta Asigurarii Securitatii In Europa de Sud Est (ID: 107851)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.
