Relatiile Ue CU Tece

CUPRINS

CAPITOLUL I:

ISTORICUL RELAȚIILOR UNIUNII EUROPENE CU TECE……………………………………………………..4

1. RELAȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE CU TECE PÂNĂ ÎN ANUL

1989………………………………………………………………………………………………………………………………………………4

1.1 Reglementări ale Tratatelor cu privire la politica externă a Comunității

Europene……………………………………………………………………………………………………………………….6

1.2 Începutul relațiilor Comunității Europene cu TECE……………………………………………………………7

1.3 Relațiile Comunității Europene cu statele membre ale CAER…………………………………………….10

1.4 Acorduri de Comerț și Cooperare……………………………………………………………………………………11

2. RELAȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE/UNIUNEA EUROPEANĂ DUPĂ 1989…………………………………………………………………………………………………………………………………………….13

2.1 Conjunctura economică și politică………………………………………………………………………………….13

2.2 Extinderea spre Est pe Agenda Consiliului European………………………………………………………..15

CAPITOLUL II

ASOCIEREA STATELOR TECE LA UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………………………..24

ÎNCHEIEREA ACORDURILOR DE NEGOCIERE…………………………………………………………..24

Principalele tipuri de acorduri semnate între CE/UE și state terțe…………………………………….24

Dezvoltarea conceptului de asociere între CE/UE și statele

din Europa Centrală și de Est…………………………………………………………………………………………….26

Semnarea Acordurilor de Asociere……………………………………………………………………………….27

Prevederile și conținutul Acordurilor de Asociere……………………………………………………………………………………………………………………30

Cadrul instituțional pentru coordonarea asocierii…………………………………………………………………………………………………………………….34

Prevederi ale Acordului de Asociere cu România…………………………………………………………..35

PROCESUL DE PRE-ADERARE……………………………………………………………………………………….38

Criterii de aderare……………………………………………………………………………………………………….38

Acquis-ul comunitar……………………………………………………………………………………………………40

Strategia de Aderare……………………………………………………………………………………………………41

Agenda 2000……………………………………………………………………………………………………………..43

Parteneriatele pentru Aderare………………………………………………………………………………………45

CAPITOLUL III

ASISTENȚA FINANCIARĂ DE PRE-ADERARE………………………………………………………………………47

DICȚIONARUL ASISTENȚEI FINANCIARE DE

PRE-ADERARE……………………………………………………………………………………………………………………..47

PHARE……………………………………………………………………………………………………………………………..50

Rolul Programului PHARE………………………………………………………………………………………..51

Tipuri de programe PHARE………………………………………………………………………………………54

Programele Naționale………………………………………………………………………………54

Cooperarea Transfrontalieră……………………………………………………………………..56

Programele Multi-Naționale și Programele Orizontale…………………………………57

PHARE în România………………………………………………………………………………………………….58

ISPA……………………………………………………………………………………………………………………………………64

Modalități de acordare ale fondurilor ISPA-

tipuri de programe finanțate……………………………………………………………………………………………….65

Bugetul ISPA…………………………………………………………………………………………………………….67

ISPA în România……………………………………………………………………………………………………….68

SAPARD…………………………………………………………………………………………………………………………….71

Prioritățile Programului SAPARD……………………………………………………………………………….72

Descentralizarea Programului SAPARD………………………………………………………………………74

SAPARD în România………………………………………………………………………………………………..75

CAPITOLUL IV

EXTINDEREA UE ȘI IMPACTUL ASUPRA ȚĂRILOR PARTICIPANTE-

PERSPECTIVE ȘI IMPLICAȚII-………………………………………………………………………………………………78

STATEGIA EXTINDERII SPRE UE- NEGOCIERILE DE ADERARE……………………………………………………………………………………………………………………….78

Reforme instituționale și politice- previziunile Tratatului de la Nisa

versus Capitolul 30 „Instituții”………………………………………………………………………………………….78

Consiliul European de la Goteborg, iunie 2001- progrese în negocieri…………………………….80

Mersul negocierilor de aderare……………………………………………………………………………………81

Începutul………………………………………………………………………………………………….81

Dosare dificile și impactul lor asupra negocierilor………………………………………..83

Sevilla, iunie 2002- negocierile intră în faza finală……………………………………..84

Copenhaga, decembrie 2002- primele 10 state……………………………………………..84

Atena, aprilie 2003- semnarea Tratalelor de Aderare………………………………………85

Evoluția negocierilor de aderare ale României cu UE……………………………………………………..85

COSTURILE ȘI IMPLICAȚIILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ……………………………………………………………………………………………………………………88

Avantaje și dezavantaje pentru statele membre UE…………………………………………………………88

Costuri și beneficii pentru statele candidate la UE………………………………………………………….89

Polonia……………………………………………………………………………………………………..91

Bulgaria……………………………………………………………………………………………………97

România…………………………………………………………………………………………. ……..99

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….105

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………110

CAPITOLUL I:

ISTORICUL RELAȚIILOR UE-TECE

Extinderea reprezintă o categorie sui-generis în comparație cu celelalte provocări cărora Uniunea Europeană a trebuit să le facă față. De fapt, extinderea este cel mai ilustrativ și mai complex exemplu de intersectorialitate în problematica Uniunii Europene. Extinderea este, însă mai mult decât o preocupare de nivel comunitar, ea avându-și esența într-o serie de alte politici la nivel comunitar, pe care le intersectează, de care este influențată și pe care le influențează.

Necesitatea unei politici în domeniul extinderii spre țările din Europa Centrală și de Est (TECE) a apărut pe agenda de lucru a UE la sfârșitul anilor 1980, odată cu schimbările politice rapide din această parte a continentului. Aceste evenimente au determinat apariția unei noi problematici în sfera de preocupări a UE .

Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce privește extinderea a reprezentat o provocare majoră pentru decidenții comunitari.Analiza dinamicii acestui process este un exercițiu pe cât de provocator, pe atât de util.Uniunea Europeană, a fost ea însăși, pe parcursul anilor 1990 protagonista unor transformări semnificative. Inexistența unei politici anterioare în acest domeniu a necesitat un grad înalt de inovare, creativitate și acțiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuție întreaga configurație a demersului integra-ionist european, atât în ceea ce privește structura instituțională, cât și celelalte politici comunitare.

Ceea ce face această extindere interesantă este, în primul rând, faptul că e diferită de toate celelalte. Nici o altă grupare integraționistă nu și-a mai asumat responsabilitatea de a asimila un număr atât de mare de țări și cu un grad de dezvoltare net inferior țărilor care fac deja parte din grupare. Însă, tot ceea ce ține de Uniunea Europeană nu a mai avut precedent până în prezent…

1. RELAȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE CU EUROPA CENTRLĂ ȘI DE EST PÂNĂ ÎN ANUL 1989

În timpul primului deceniu al secolului al XX-lea, Uniunea Europeană începe să se extindă spre Est și Centru; UE va include până la doisprezece țări central și est –europene: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia si Slovenia,Malta și Cipru, și probabil și Turcia. S-a căzut de acord asupra lărgirea UE, deoarece s-a crezut că aceasta va asigura securitatea și stabilitatea în Europa Centrală și de Est. Totuși, extinderea va modifica insăși Uniunea: aceasta este cea mai mare provocare pentru ea, alături de crearea unei Uniuni Monetare și Economice.

Perspectiva extinderii este parte integrală a politicii UE față de Europa de Est și Centrală. În ciuda grandioasei declarații făcute în Tratatul de la Maastricht din 1993, că “astfel, s-au pus bazele unei politici externe și ale unei politici de securitate comune”, deseori statele membre nu au acționat impreună în probleme internaționale. Totuși, de la sfârșitul anilor 1980, Comunitatea/Uniunea Europeană a avut o politică externă comună, consecventă față de Europa rasariteană. Scopul ei principal a fost să sprijine transformarea economică și politică în Europa de Est și Centrală și, astfel, să asigure stabilitatea în Europa; pe măsură ce s-au schimbat circumstanțele, Uniunea/Comunitatea a folosit diferite instrumente de politică pentru a-și îndeplini acele scopuri, de la acorduri comerciale, la oferte de aderare, pentru a ajunge în final parte integrantă din UE.

Politica față de Europa Centrală și de Est este una foarte specială, rezult………………………………………………………….47

DICȚIONARUL ASISTENȚEI FINANCIARE DE

PRE-ADERARE……………………………………………………………………………………………………………………..47

PHARE……………………………………………………………………………………………………………………………..50

Rolul Programului PHARE………………………………………………………………………………………..51

Tipuri de programe PHARE………………………………………………………………………………………54

Programele Naționale………………………………………………………………………………54

Cooperarea Transfrontalieră……………………………………………………………………..56

Programele Multi-Naționale și Programele Orizontale…………………………………57

PHARE în România………………………………………………………………………………………………….58

ISPA……………………………………………………………………………………………………………………………………64

Modalități de acordare ale fondurilor ISPA-

tipuri de programe finanțate……………………………………………………………………………………………….65

Bugetul ISPA…………………………………………………………………………………………………………….67

ISPA în România……………………………………………………………………………………………………….68

SAPARD…………………………………………………………………………………………………………………………….71

Prioritățile Programului SAPARD……………………………………………………………………………….72

Descentralizarea Programului SAPARD………………………………………………………………………74

SAPARD în România………………………………………………………………………………………………..75

CAPITOLUL IV

EXTINDEREA UE ȘI IMPACTUL ASUPRA ȚĂRILOR PARTICIPANTE-

PERSPECTIVE ȘI IMPLICAȚII-………………………………………………………………………………………………78

STATEGIA EXTINDERII SPRE UE- NEGOCIERILE DE ADERARE……………………………………………………………………………………………………………………….78

Reforme instituționale și politice- previziunile Tratatului de la Nisa

versus Capitolul 30 „Instituții”………………………………………………………………………………………….78

Consiliul European de la Goteborg, iunie 2001- progrese în negocieri…………………………….80

Mersul negocierilor de aderare……………………………………………………………………………………81

Începutul………………………………………………………………………………………………….81

Dosare dificile și impactul lor asupra negocierilor………………………………………..83

Sevilla, iunie 2002- negocierile intră în faza finală……………………………………..84

Copenhaga, decembrie 2002- primele 10 state……………………………………………..84

Atena, aprilie 2003- semnarea Tratalelor de Aderare………………………………………85

Evoluția negocierilor de aderare ale României cu UE……………………………………………………..85

COSTURILE ȘI IMPLICAȚIILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ……………………………………………………………………………………………………………………88

Avantaje și dezavantaje pentru statele membre UE…………………………………………………………88

Costuri și beneficii pentru statele candidate la UE………………………………………………………….89

Polonia……………………………………………………………………………………………………..91

Bulgaria……………………………………………………………………………………………………97

România…………………………………………………………………………………………. ……..99

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………….105

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………110

CAPITOLUL I:

ISTORICUL RELAȚIILOR UE-TECE

Extinderea reprezintă o categorie sui-generis în comparație cu celelalte provocări cărora Uniunea Europeană a trebuit să le facă față. De fapt, extinderea este cel mai ilustrativ și mai complex exemplu de intersectorialitate în problematica Uniunii Europene. Extinderea este, însă mai mult decât o preocupare de nivel comunitar, ea avându-și esența într-o serie de alte politici la nivel comunitar, pe care le intersectează, de care este influențată și pe care le influențează.

Necesitatea unei politici în domeniul extinderii spre țările din Europa Centrală și de Est (TECE) a apărut pe agenda de lucru a UE la sfârșitul anilor 1980, odată cu schimbările politice rapide din această parte a continentului. Aceste evenimente au determinat apariția unei noi problematici în sfera de preocupări a UE .

Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce privește extinderea a reprezentat o provocare majoră pentru decidenții comunitari.Analiza dinamicii acestui process este un exercițiu pe cât de provocator, pe atât de util.Uniunea Europeană, a fost ea însăși, pe parcursul anilor 1990 protagonista unor transformări semnificative. Inexistența unei politici anterioare în acest domeniu a necesitat un grad înalt de inovare, creativitate și acțiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuție întreaga configurație a demersului integra-ionist european, atât în ceea ce privește structura instituțională, cât și celelalte politici comunitare.

Ceea ce face această extindere interesantă este, în primul rând, faptul că e diferită de toate celelalte. Nici o altă grupare integraționistă nu și-a mai asumat responsabilitatea de a asimila un număr atât de mare de țări și cu un grad de dezvoltare net inferior țărilor care fac deja parte din grupare. Însă, tot ceea ce ține de Uniunea Europeană nu a mai avut precedent până în prezent…

1. RELAȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE CU EUROPA CENTRLĂ ȘI DE EST PÂNĂ ÎN ANUL 1989

În timpul primului deceniu al secolului al XX-lea, Uniunea Europeană începe să se extindă spre Est și Centru; UE va include până la doisprezece țări central și est –europene: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia si Slovenia,Malta și Cipru, și probabil și Turcia. S-a căzut de acord asupra lărgirea UE, deoarece s-a crezut că aceasta va asigura securitatea și stabilitatea în Europa Centrală și de Est. Totuși, extinderea va modifica insăși Uniunea: aceasta este cea mai mare provocare pentru ea, alături de crearea unei Uniuni Monetare și Economice.

Perspectiva extinderii este parte integrală a politicii UE față de Europa de Est și Centrală. În ciuda grandioasei declarații făcute în Tratatul de la Maastricht din 1993, că “astfel, s-au pus bazele unei politici externe și ale unei politici de securitate comune”, deseori statele membre nu au acționat impreună în probleme internaționale. Totuși, de la sfârșitul anilor 1980, Comunitatea/Uniunea Europeană a avut o politică externă comună, consecventă față de Europa rasariteană. Scopul ei principal a fost să sprijine transformarea economică și politică în Europa de Est și Centrală și, astfel, să asigure stabilitatea în Europa; pe măsură ce s-au schimbat circumstanțele, Uniunea/Comunitatea a folosit diferite instrumente de politică pentru a-și îndeplini acele scopuri, de la acorduri comerciale, la oferte de aderare, pentru a ajunge în final parte integrantă din UE.

Politica față de Europa Centrală și de Est este una foarte specială, rezultatul final fiind încorporarea în UE, ca state membre. Uniunea nu se poate extinde la nesfârșit: oferta de aderare este un instrument de politica externă al cărui termen de garanție este aproape expirat .

Europa Centrală și de Est se referă aici în principal la urmatoarele țări:Est: Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia, iar cea Centrală la Estonia, Letonia, Lituania, Malta plus Cipru. Toate aceste țări din Est sunt foste membre CAER, care au fost și primele țări est-europene care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană. Tot ele au fost primele considerate pentru o eventuală aderare la UE.

Republicile baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și Slovenia au negociat și ele acorduri de asociere, relațiile UE cu aceste patru țări dezvoltându-se în momentul în care acestea au devenit independente.

“Politica externă” este un alt concept ce trebuie explicat. Într-o exprimare simplă este “ acea zona a activității guvernamentale care se ocupă de relațiile dintre state și alți actori, în principal, alte state, în sistemul international”. Aceste relații nu sunt limitate la diplomație si război. De politica economică externă diferă prin aceea ca ultima implică scopuri și mijloace economice, deși obiectivele pot fi, în cele din urmă, politice sau de securitate. Politica externă poate sa impună, de asemenea, utilizarea de instrumente economice, dar scopurile sale sunt explicit politice sau legate de securitate. Politica Uniunii față de Europa Centrală și de Est este politica externă și nu doar politică economică externă.

Analiza elaborării politicii externe în UE este complicată de o diviziune instituțională între cadrele pentru politica economică și cele pentru coordonarea politicii externe. Responsabilitatea pentru “relatiile economice externe” a fost incredințătă în mare parte corpurilor Comunității Europene, în timp ce statele membre au formulat câteva poziții comune asupra catorva chestiuni de politică externă, într-o structură interguvernamentală: inițial, Cooperarea Politică Europeană sau EPC, iar din 1993 ,prin Tratatul de la Maastricht, Politica Externă și de Securitate Comună sau CFSP.

Deciziile luate în ambele structuri trebuie să fie consecvente, adică politicile decise în cele două structuri nu ar trebui să se anuleze una pe cealaltă, ori să fie dedicate unor obiective incompatibile. Consecvența poate fi ințeleasă și ca un proces in două etape: mai intâi, este stabilita o politică externă în structura CFSP, apoi sunt folosite instrumentele economice ale Comunității pentru a le implementa.

Înainte de anul 1993 separarea dintre Comunitatea Europeană și EPC era mult mai evidentă. Începând cu noiembrie 1993, termenul de “Uniune Europeană” poate fi folosit mai general pentru evenimentele ce au urmat.

1.1. REGLEMENTĂRI ALE TRATATELOR CU PRIVIRE LA POLITICA EXTERNĂ A COMUNITĂȚII EUROPENE/UE

Principalele corpuri de decizie ale Comunității sunt Comisia, Consiliul Ministerial și Parlamentul European. Comisia initiază propuneri și apără ‘interesul Comunității”. Parlamentul European are oarecare putere de blocare, după Maastricht, în a respinge propuneri legislative, dar nu poate iniția asemenea propuneri.

Deciziile asupra propunerilor Comisiei sunt luate de Consiliul Miniștrilor din statele membre, a cărui alcătuire variază in funcție de chestiunea dezbătută: Consiliul Afacerilor Generale cuprinde miniștrii afacerilor externe și este Consiliul “superior”. De obicei, problemele comerciale sunt rezolvate de Consiliul Afacerilor Generale, miniștrii de externe fiind astfel, factori esențiali de decizie atât in chestiuni de comerț cât și de politica externă. Un Comitet al Reprezentanților Permanenți pregătește discuțiile Consiliului, cu date din grupurile de lucru ale Consiliului.

Tratatul de la Roma (care a pus bazele Comunității Economice Europene) a stabilit câteva prevederi după care Comunitatea poate să aibă relații cu țările non-membre. Aceste prevederi au fost doar ușor modificate de Actul Unic Vest European și apoi de Tratatul de la Maastricht. Articolele 110-116 asigură o Politică Comercială Comună (CCP), bazată pe un tarif extern comun. Articolul 113 stipulează că CCP trebuie să fie bazată pe principii uniforme, considerând schimbările în ratele tarifelor, încheierea acordurilor de tarife și comerț, măsuri de liberalizare, politica de export, precum și măsurile anti-dumping și anti-subvenții. Comunitatea are competența exclusivă în negocierea și încheierea acordurilor în aceste domenii.

Conform Articolului 238, Comunitatea poate încheia acorduri de asociere cu terțe țări. Acordurile de asociere sunt negociate de Comisie și încheiate prin vot unanim de către Consiliu.

Competența Consiliului în a încheia acorduri internaționale nu acoperă zone din afara domeniului său de acțiune internă. Însă, conform Articolului 235, acordurile pot fi încheiate în asemenea zone, dacă ele sunt necesare pentru a atinge un obiectiv al Comunității. Acordurile care asigură cooperarea economică cu terțe părți (precum acordurile de cooperare economică și comercială încheiate cu țările Europei de Est) sunt bazate pe acest articol. Tot acest articol a fost folosit și la încheierea acordurilor asupra cooperării pentru dezvoltare și au stabilit programe de ajutorare (inclusiv programul PHARE pentru Europa Centrală și de Est); acest a fost înlocuit de prevederile Tratatului de la Maastricht asupra politicii pentru dezvoltare.

Acordurile “mixte” includ zone de competența Comunității și a statelor membre. Aceste acorduri trebuie să fie ratificate de către Comunitate și de către statele membre. Acordurile de asociere cu țările din Europa de Est sunt acorduri mixte.

Perspectiva aderării a devenit un instrument puternic politic în relațiile cu țările Europei de Est. Articolul 237 al Tratatului de la Roma a prevăzut lărgirea Comunității către alte state europene; de atunci, acesta a fost înlocuit de articolul 0 al Tratatului de la Maastricht. Tratatele de aderare trebuie să fie ratificate de toate statele membre și de țara care aderă.

Câteva zone ale relațiilor economice externe nu sunt controlate de către Comunitate. Statele membre pot să garanteze credite de export si să incheie acorduri de cooperare cu terțe țări, atât timp cât acestea nu încalcă Politica Comercială Comună. Ele pot impune taxe asupra activelor străine și să le înghețe. Statele membre pot să șteargă datorii, acest lucru fiind, printre altele, o parte importantă a eforturilor Occidentului în ajutorarea Europei de Est.

Conform Tratatului de la Roma, Parlamentul European are câteva puteri formale legate de relațiile externe. Cu Actul Unic Vest-European, el a dobândit dreptul de a aproba acordurile de asociere și de aderare. Acest drept a fost extins prin Maastricht la toate acordurile comerciale, cu excepția câtorva foarte simple; însă, chiar și înainte de Maastricht, Parlamentului i s-a cerut să aprobe acordurile comerciale și de cooperare cu statele est- europene.

Comunitatea este cea mai mare entitate comercială din lume. Atunci, în mod natural, terțe țări vor acces pe piața ei. Comunitatea a încheiat acorduri comerciale, și de cooperare cu cele mai multe state din lume, multe din ele și cu implicații politice. Atracția ei a crescut o dată cu Actul Unic Vest-European, care astabilit un termen (31 decembrie 1992) pentru desăvârșirea unei Piețe Europene Unice și a supus aprobării cu vot majoritar cele mai multe măsuri legate de piața unică. Sfârșitul anilor 1980, când a fost lansat procesul încheierii pieței europene unice, a fost o perioadă extrem de dinamică în istoria Comunității, iar acest lucru a influențat puternic relațiile ei externe.

1.2 ÎNCEPUTUL RELAȚIILOR COMUNITĂȚII EUROPENE CU EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST

În momentul semnării Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului în 1951, la începutul Războiului Rece, relațiile dintre Europa de Est și cea de Vest erau înghetate.Acest tratat a avut la bază prioritar determinanți de ordin politic, scopul său principal fiind relansarea industriei grele germane și franceze, ca o precondiție a reducerii surselor de instabilitate politica, mondială. Cele două sectoare implicate-cărbunele și oțelul- nu afectau direct economiile din Est, însă ridicarea controlului impus asupra industriei vest-germane a avut implicații politice. In blocul sovietic, mișcările occidentale erau interpretate drept începutul unei hegemonii americano-germane asupra întregului continent.

Fondarea Comunității Economice Europene, șase ani mai târziu, a provocat o reacție sovietică ostilă. În 1957, era vazută ca fiind brațul economic al NATO și un instrument ce servește interesele clasei monopoliste. Astfel, până în anii 1980, Uniunea Sovietică și aliații săi au refuzat să trateze oficial cu Comunitatea și au încercat să-i blocheze accesul la organizațiile internaționale.

În ceea ce privește Comunitatea, Războiul Rece și poziția SUA în relațiile cu blocul Sovietic au împiedicat existența unor legături strânse cu Europa Centrală și de Est în anii 1950 și la sfârșitul anilor 1960. Dialogul politic Est-Vest a fost aproape absent, iar comerțul dintre ele nesemnificativ. Însă, după criza rachetelor din Cuba, din 1962, tensiunile s-au relaxat, permițând schimburi mai libere între cele două părți europene. Membrii CAER au devenit conștienți că erau în urma Occidentului și că aveau nevoie de tehnologia acestora. Ca urmare, comerțul dintre Comunitate și statele membre CAER s-a extins, după cum arată tabelul nr.1:

TABELUL NR.1

Comertul Comunitatii Europene cu Europa de Est ( Polonia, România, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia), intre anii 1958-1987

(milioane ECU)

Sursa: Eurostat

Relațiile Comunității cu țările CAER au înflorit o dată ce s-a presupus că statele membre ale Comunității îi vor ceda acesteia jurisdicția asupra politicii comerciale. Dar acestea nu au fost deloc dornice de a ceda puterile pe care le aveau in comerțul cu blocul communist începând cu 1 ianuarie 1970, așa cum o cerea Tratatul de la Roma. Statele membre (în special Franța lui de Gaulle) și-au păzit cu strășnicie prerogativele naționale. Ele doreau, de asemenea, să fie in stare să-și protejeze economiile față de un eventual comerț denaturant cu țările cu un comert de stat. Factorii externi au contribuit de fapt la impulsionarea statelor membre în a cădea de accord asupra unei poziții asupra comerțului cu blocul sovietic.

În anii 1960, comunitatea a descoperit că este greu să mențină controlul asupra activităților comerciale ale statelor membre, precum dividende și tarife de import. Astfel, în decembrie 1969, Consiliul a autorizat statele membre să continue a negocia acorduri bilaterale cu membrii CAER, până la 31 decembrie 1972, deoarece politica de nerecunoaștere a Comunității de către CAER, impiedica statele CAER să negocieze cu Comunitatea.

În aceste condiții, Comunitatea urma să negocieze acorduri comerciale cu țările blocului estic doar ca fiind încheiate din 1 ianuarie 1973. Practic, în mai 1974, Consiliul a reafirmat că, din acel moment, toate negocierile comerciale cu țările cu comerț de stat urmau să aibă loc prin intermediul CE și nu la nivelul țărilor membre.

Comisia a propus două politici comerciale care urmau a înlocui acordurile statelor membre cu statele CAER. Una, așa-numita “politică autonomă”, incorpora pur și simplu într-o structură a Comunității Europene toate restricțiile naționale asupra țărilor cu comerț de stat, ca o recunoaștere a dificultății de armonizare a diverselor politici. Cealaltă atrăgea după sine schițarea unui acord între statele membre ale CE și fiecare stat membru din CAER, ce ar fi asigurat o liberalizare a comerțului, garantarea reciprocă a statutului națiunii celei mai favorizate și dirijarea de către un Comitet Mixt.

În timp ce Comunitatea își asuma , în 1973-1974, responsabilitatea pentru negocieri cu țările cu comerț de stat, statele membre negociau acorduri economice de cooperare pe termen lung cu țările comuniste. Acordurile de cooperare comercială, cu scopul dezvoltării comerțului, cădeau sub incidenta Articolului 113; acordurile de cooperare economică nu erau în aceeași situație. Prin încheierea acestora, statele membre mai puteau să își urmeze politica economică proprie față de țările CAER. În plus, țările vest- europene și tarile Europei de Est preferau legături de cooperare bilaterale.

Absența acordurilor de cooperare ale Comunității cu țările din Europa de Est contrasta cu legăturile sale cu alte regiuni: în anii `70 și la începutul anilor `80 a încheiat acorduri de cooperare (conform Articolului 235) cu țări și grupuri precum Canada, India, Brazilia, Pactul Andin, etc. Ezitarea statelor membre în a permite Comunității să facă același lucru cu țările est-europene reflecta, în parte, gradul în care își urmăreau interesele economice și politice naționale în regiune și, în parte, efectele Razboiului Rece și ale stăpânirii sovietice în Europa de Est. Comunitatea a avut astfel de suferit din cauza lipsei de instrumente pozitive (credite, garantii, etc) pentru conducerea relațiilor comerciale cu Europa de Est.

1.3. RELAȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE CU STATELE MEMBRE ALE CAER

Pe măsură ce Comunitatea și-a dezvoltat politicile interne asupra agriculturii, industriei și pescuitului, începând cu anii `60, statele ne-membre erau afectate deseori în comerțul lor cu Comunitatea. Acestea s-au adresat Comisiei- singurul corp autorizat să ducă negocieri comerciale- pentru a obține concesii. Exporturile țărilor din Estul Europei erau supuse unor impozite și taxe restrictive la granițele CE, în timp ce exporturile sovietice de materii prime intrau fără taxe în Comunitate. Comerțul cu CE reprezenta circa 25% din totalul comerțului exterior al est-europenilor, astfel încât având motive serioase să se adreseze Comisiei, cerând concesii.

Crearea Politicii Agricole Comune la începutul anilor ‘60 a impulsionat câteva state membre să încalce regulile ostilității oficiale față de Comunitate. Între 1965-1982, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, și Romania au incheiat cu CE acorduri informale asupra produselor agricole. Acestea implicau angajamente luate de cele cinci state de a-și limita cantitatea de bunuri exportate în CE, ori de a nu vinde produse sub un anumit preț.

De la mijlocul anilor `70, Comunitatea a acționat în direcția protejării producătorilor de produse textile din CE de concurenți cu prețuri scăzute. Au fost semnate apoi acorduri de restrangere voluntara a exporturilor in sectorul textilelor cu Romania in 1976, cu Ungaria in 1978, cu Bulgaria si Polonia in 1979, si cu Cehoslovacia in 1981. Similar, cresterea protectiei comunitare asupra industriei otelului, in 1977-1978, au grabit statele est-europene sa isi negocieze cu Comisia acces pentru produsele lor. Cehoslovacia, Ungaria, Polonia si Romania au obtinut de la Comisie acorduri informale de restrangere voluntara, in 1978-1979.

Pin contrast, Comunitatea a răsplatit politica externă independentă a României. România a fost primul stat est-european care a demarat negocieri cu Comunitatea Economică Europeană, la finele anilor 1960, pe fondul unei anumite relaxări a climatului politic și al dinamizării schimburilor comerciale cu țările membre CEE. În 1972, România a cerut să înceapă negocierile cu Comunitatea Europeană, asupra unui acord comercial. În 1974, România a solicitat și a obținut tratament special în Sistemul General de Preferințe al Comunității Europene.. Acest sistem oferea țărilor în curs de dezvoltare reduceri tarifare pentru produsele lor agricole și pentru unele produse industriale, prin semnarea de Acorduri Comerciale cu privire la aceste produse.

Deci, la începutul anilor 1980, Comunitatea juca un rol mai important în relațiile comerciale cu Europa de Est. Însă aceste relații erau înca destul de scăzute, iar țările membre controlau încă majoritaea instrumentelor economice.

Opt ani mai târziu, în 1988, Comunitatea joacă un rol mult mai mare în Europa de Est, cu toate că gama de instrumente de care dispunea era încă destul de limitată.În orice caz, Comunitatea nu putea să urmarească o politică ambițioasă, activă în Europa Centrală și de Est; aceasta nu numai datorită statelor membre care ar fi obiectat, ci și datorită realităților Razboiului Rece care impiedicau o asemenea mișcare independentă.

Astfel, Comunitatea și-a stabilit jurisdicția asupra politicii comerciale, iar țările est-europene deja s-au indreptat spre ea, pentru a obține concesii comerciale.

Acordurile comerciale ale Comunității Europene (cu România și Iugoslavia) au fost folosite pentru a recompensa independența in politica externă. Astfel, în 1988, Comunitatea a pus bazele de cooperare în relațiile cu Europa de Est și a stabilit precedente care au putut fi extinse pe masură ce s-a prăbușit comunismul.

Prăbușirea comunismului în toamna anului 1989 a coincis cu o perioadă foarte dinamică din istoria Comunității, cea care a condus la desăvârșirea Pieței Unice Uropene și la alcătuirea planurilor pentru o Uniune Economică și Monetară. Acest lucru a determinat obținerea instrumentelor necesare pentru a intâmpina prioritățile de reformă economică ale statelor est-europene, comerțul cu Occidentul și includere in ’’Europa’’. Comerțul și cooperarea au devenit prima treaptă în relațiile est-europene, dar, în perioada ’’pre-revoluționară’’ din 1988-1989, ele erau într-adevăr singurele instrumente politice ale Comunității Europene.

Pe la mijlocul lui ’89 s-a cazut de acord asupra obiectivului principal al acestei politici: încurajarea și sprijinirea procesului de reformă. Succesul reformei a fost considerat esențial pentru stabilitatea pe temen lung și securitatea în Europa. Pentru a incuraja reformele, Comunitatea a oferit concesii comerciale și ajutor cu condiția progresului spre democrație și economia de piață și a protejării drepturilor omului.

1.4. ACORDURI DE COMERȚ ȘI COOPERARE

Acordurile de comerț și cooperare sunt semnificative în câteva aspecte. Mai întâi prin negocierea acestor acorduri, Comunitatea a dezvoltat norma condiționalității: principiu care atrage după sine legătura, făcută de un stat sau de o organizație internațională, a beneficiilor de care se bucură un stat, de îndeplinirea unor condiții politice sau/și economice.

Cu alte cuvinte, între 1988-1989, Comunitatea își dezvoltă o politică externă față de Est, bazată pe folosirea condițională a acordurilor de comerț și cooperare fără conducere explicită din partea statelor membre.

În al doilea rând, acordurile reprezintă o extindere a competențelor Comunității într-o arie unde statele membre încercau să o limiteze, știut fiind că acestea au limitat eficient Comunitatea de la a negocia prevederi cu Estul, în timp ce eleîncheiau acorduri de cooperare economică cu acestea. La sfârșitul lui 1980 totuși, statele membre au permis Comunitații să încheie acorduri de cooperare cu statele membre CAER.

În al treilea rând, statele membre au fost de acord, să elimine taxele și impozitele la importuri provenite din țările est-europene.

Prevederile acordurilor

Din 1988, Comunitatea a negociat și a încheiat acorduri cu Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, RDG și România.(un acord de cooperare și comerț a fost semnat și cu Uniunea Sovietică data de 18 decembrie 1989).Cteva caracteristici ale acestor acorduri sunt prezentate in tabelul de mai jos:

TABELUL NR. 2

Acorduri de comerț și cooperare între 1988-1989

Sursa: Karen Smith, Relațiile externe ale UE,2001

Acordurile au toate în vedere tratamentul reciproc, conform clauzei națiunii celei mai favorizate. Acordurile semnate au schimbat politica „autonomă” privind restricțiile cantitative folosite de statele membre importurilor est-europene.Deși numai 3-5 procente din comerțul dintre CE și statele est-europene a fost afectat, restricțiile cantitative au fost aplicate asupra bunurilor care sunt semnificative pentru economiile est-europene, precum textile, încălțăminte, produse din sticlă, produse chimice, și unele bunuri agricole.

În negocierile lor cu Comisia, toate țările est-europene au urmărit eliminarea completă a restricțiilor. Discuțiile asupra îndepărtării restricțiilor au fost cele mai aprinse , pentru primele două acorduri, respectiv cu Ungaria și cu Polonia. Comunitatea a acceptat, în cele din urmă, să ridice anumite restricții cantitative, în trepte, lăsându-le până în 1994 sau 1995 pe cele asupra unor produse foarte sensibile.

Acordurile încurajează cooperarea economică în arii variate, precum industria, energia, transportul si protecția mediului, în funcție de cererile fiecărei țări est-europene. Includerea cooperării economice în sfera Comunitații reprezintă o extindere a competențelor acesteia, având în vedere că , mai înainte, doar statele membre au negociat acorduri cu statele est-europene.

Un Comitet Mixt al ambelor părți urma să supravegheze funcționarea acordului. Aceasta era pentru Comunitate o altă ocazie de a-si extinde controlul asupra politicii economice externe;statele membre trebuiau să-si coordoneze pozițiile în interiorul Comitetului, iar Comisia să își sporească numărul de contacte cu țara est-europeană in cauză. Comitetele mixte s-au întâlnit anual, până când acordurile de comerț și cooperare au fost înlocuite cu acorduri de asociere.

Datorită dificilului proces de transformare din Bulgaria și România, aceste tări au fost plasate printre ultimele din punct de vedere al înaintării unei relații mai strânse cu CE, aplicarea condiționalității centrându-se spre Cehia și Polonia a căror reformă era mult mai avansată.

1.5. CONCLUZII

Până în primăvara anului 1989, statele membre nu erau dornice să-și limiteze libertatea de manevră în Europa de Est. Aceasta era considerată încă o zonă sensibilă, de interes național primordial și, pe măsură ce regimurile comunisiste s-au liberalizat, statele membre au urmărit să-și întărească relațiile bilaterale. Însă, având indicii schimbărilor clare din acestă zonă (mai ales din Ungaria și Polonia), au fost de acord să stabilească o abordare comună Europei de Est. Obiectivele de bază ( sprijin pentru reformele politice și economice) și principiile/normele (specificitate, condiționalitate) politicii comune au fost clarificate înainte de izbucnirea revoluțiilor in Europa de Est.

Folosirea acordurilor de comerț și de cooperare a pus în mișcare acest proces, Comunitatea fiind responsabilă într-o mare măsură de schimbările ce urmau să se producă în această zonă. Ea era entitatea spre care se îndreptau pentru asistență statele est-europene în curs de reformă și, într-o măsură remarcabilă, Comunitatea a răspuns rapid și colectiv la cererile acestora. Însă, Comunitatea nu numai că a răspuns cererilor acestora, ci prin instrumentele folosite, a încurajat reformele politice și economice.

2. RELAȚIILE UE-TECE DUPĂ ANUL 1989

2.1 CONJUNCTURA ECONOMICĂ ȘI POLITICĂ

Debutul anilor 1990 în Europa a fost unul mai puțin obișnuit. Evenimentele petrecute în această perioadă au schimbat istoria. Ideea extinderii spre Est, în sensul introducerii în grupare a stalelor din Centrul și Estul Europei, mai provoca încă opinii contradictorii la nivelul statelor membre. Exista însă un consens: Va exista o extindere spre Est, dar într-o perioadă de timp mai înderpărtată, nedefinită, după îndeplinirea de către țările candidate a unor criterii bine stabilite asupra cărora UE avea să se pronunțe abia în 1993, la Copenhaga.

Pe de altă parte Uniunea Europeană se confrunta ea însăși cu probleme de ordin intern. Ea se afla la finalul perioadei de tranziție al celui de-al doilea val de extindere.Protagoniștii acestuia erau Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986), țari cu un nivel de dezvoltare inferior celui comunitar și a căror integrare în structurile grupării sau dovedit a fi foarte costisitoare. De asemenea, reunificarea Germaniei a necesitat eforturi nu numai din partea statului german, ci și din partea grupării europene. Având drept exemplu acest costisitor „experiment” reținerea manifestată de țările membre ale Comunității de a accepta în integrare țări lipsite de experiență unei economii de piață autentice, cu un nivel de dezvoltare redus, era justificată.

Totodată, conjunctura economică nefavorabilă Uniunii a determinat țările membre să se orienteze spre o extindere care le-ar consolida poziția economică, integrând țări cu un nivel de trai și economic ridicat: în anul 1995 au intrat in Uniune, Suedia, Finlanda și Austria.

Și nu în ultimul rând, reținerea față de o extindere spre Est în acel moment era justificată de lista de priorități a UE în acel moment:

realizarea Pieței Unice Interne,

aplicarea unei politici sectoriale unice,

accentuarea interdependențelor

îndeplinirea criteriilor de convergență stabilite la Maastricht

realizarea Uniunii Economice și Monetare.

Extinderea spre Est și Centru a constituit un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Fenomenul este pe de o parte explicabil, deoarece condițiile și premisele extinderii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și s-a realizat oricare ditre extinderile anterioare:

În primul rând este vorba despre aderarea în viitor, într-un interval redus de timp, a unui număr forte mare de state: 11 state din Europa Centrală și de Est, la care se adaugă Cipru și Turcia, a căror situație este diferită de a celor 11. Acest fapt însuma eforturi considerabile din partea UE: monitorizarea performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga; începerea simultană a negocierilor de aderare la UE (proces dificil datorită dinamicii diferite și problematicii specifice fiecărei țări candidate); eforturi financiare suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție.

În al doilea rând, aderarea unui număr foarte mare de țări va solicita din partea UE redefiniri pe linie administrativă și instituțională.

În al treilea rând, preconizata extindere spre Est este cu totul deosebită datorită faptului că țările candidate nu au o economie de piață matură (acest lucru a dus la introducerea unor criterii de aderare extrem de bine definite, criterii care trebuie îndeplinite de țările candidate pentru a aderă).

În al patrulea rând, țărilor candidate le lipsește exercițiul participării la grupări integraționiste ( toate celelalte țări care au făcut obiectul extinderii participaseră la AELS)

În al cincile rând, fundamentele extinderii spre Est sunt în mare măsură diferite de celelalte extinderi:

primul val, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei și Danemarcei, a avut la bază rațiuni economice, dat fiind potențialul economic al acestora

al doilea val, extinderea spre sud, prin aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei, cu un potențial net inferior UE, a avut la bază considerații geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania și Anglia și de întărirea flancului sudic NATO

în 1995, prin intrarea Austriei, Suediei și Finlandei, al treilea val, s-a ghidat după rațiuni economice, legate de întărirea forței economice UE, atenuarea concurenței în interiorul grupării și de nevoia de protecție și de întărire a capacității concurențiale a participanților la grupare față de SUA și de Japonia.

Extinderea spre Estul Europei este o experiență cu totul nouă și pentru UE, care își selectează noii membri din afara spațiului AELS și pare a avea la bază doar rațiuni politice și de natură sentimentală.

Comisarul pentru extindere Gunter Verheugen afirma:

„Cum am putea spune țărilor din Europa care și-au cucerit de curând libertatea, că beneficiile integrării europene sunt destinate unui număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au aflat după 1945 de o anumită parte a Cortinei de Fier ”

Cea mai mare schimbare de atitudine constă în trecerea de la tratarea Estului Europei ca un întreg, ca un bloc unitar în cadrul economiei procesului de extindere, la susținerea ideii de Europă cu mai multe „viteze” de integrare diferite a statelor membre la grupare. Astfel, s-a trecut de la tratarea statelor din Est ca un grup compact, la tratarea fiecărui stat ca o individualitate distinctă.

Toate aceste elemente au impus procesului de extindere a UE spre Estul Europei o dinamică diferită de la o perioadă la alta, de la o țară la alta, care surprinde de asemenea schimbări de optică și de abordare intervenite în anii 1990 atât la nivelul fiecărei țări candidate, cât și la nivelul UE.

2.2. EXTINDEREA SPRE EST PE AGENDA CONSILIULUI EUROPEAN

Primul pas concret în direcția extinderii a fost făcut de UE, începând cu anul 1991, prin semnarea Acordurilor de Asociere cu țările candidate. Procesul a continuat până in anul 1993 când au fost semnate ultimele două acorduri de asociere cu România și Bulgaria. Până la ratificarea acestora de către Parlamentul European, de parlamentele țărilor membre și parlamentele țărilor naționale candidate, aceste acorduri au funcționat ca acorduri interimare, fiind centrate pe liberalizarea relațiilor comerciale dintre Uniunea Europeană și statele candidate.

Pașii pe care i-a urmat Uniunea Europeană, în extinderea spre Est și Centru, au fost:

Copenhaga, iunie 1993-criteriile de aderare

Consiliul European de la Copenhaga nu numai că a aprobat principiul extinderii Uniunii Europene spre țările asociate din Europa Centrală și de Est, dar a și definit criteriile pe care țările candidate trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membre ale Comunității. Aceste criterii se referă la:

stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora ( criteriul politic);

existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii și concurenței și forțelor pieței din Uniunea Europeană (criteriul economic);

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare (criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar);

Essen, decembrie 1993-strategia de pre-aderare

Consiliul European de la Essen a adoptat strategia de pre-aderare menită să pregătească țările care semnaseră acorduri de asociere cu Uniunea Europeană în vederea dobândirii statutilui de membru. Stategia se axează pe:

Acordurile Europene (sau Acordurile de Asociere);

Pregătirea țărilor candidate pentru integrarea în Piața Unică Internă;

Dialogul instituțional structurat ;

Programul PHARE, care constituie instrumentul financiar central al strategiei de pre-aderare

Consiliul European a solicitat Comisiei să pregătească o Carte Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piața internă a Uniunii și să raporteze anual Consiliului de Afaceri generale asupra progresului înregistrat în implementarea strategiei de pregătire pentru aderare.

Cannes, iunie 1995- Cartea Albă

Consiliul European de la Cannes a aprobat Cartea Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața internă a UE, dată publicității de Comisia Europeană în luna mai 1995. Anexa acestui document politic cuprinde un program de indeplinire a cerințelor pieței unice, program recomandat statelor candidate.

Madrid, decembrie 1995- criteriul capacității administrative

Consiliul European de la Madrid a subliniat necesitatea adaptării structurilor administrative și juridice ale țărilor candidate, astfel încât să se creeze condițiile pentru integrarea armonioasă a acestor state, și a semnalat că negocierile de aderare vor începe la șase luni după Conferința Interguvernamentală din 1996.

Florența, iunie 1996- calendarul negocierilor

Aici a fost adoptat un calendar detaliat pentru negocierile cu țările din Europa Centrală și de Est. Luând act de concluziile Consiliului de la Madrid, a reiterat necesitatea ca opiniile și rapoartele comisiei pentru fiecare țară candidată să fie puse la dispoziție la șase luni după încheierea Conferinței Interguvernamentale, astfel încât faza inițială a negocierilor cu țările candidate să poată coincide cu începerea negocierilor cu Cipru și Malta.

Dublin, decembrie 1996- strategia de pre-aderare consolidată

O nouă strategie de pre-aderare, îmbunătățită, a fost adoptată de Consiliul European de la Dublin, în decembrie 1996. Aceasta se adresează tuturor țărilor candidate din Europa Centrală și de Est și valorifică atât instrumentele existente (Acordurile Europene, Cartea Alba asupra Pieței Interne, dialogul structurat ți programul PHARE), cât și un nou instrument reprezentând piatra de temelie a strategiei- parteneriatele de aderare.

Amsterdam, iunie 1997- analiza detaliată a opiniei Comisiei

Consiliul European de la Amsterdam a marcat încheierea cu succes a Conferinței Interguvernamentale prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Consiliul de Afaceri Generale a fost însărcinat să analizeze în detaliu opiniile Comisiei cu privire la extindere și la gradul de pregătire al fiecărei țări în parte, opinii care urmau să fie finalizate în iulie. pe baza acestei analize, Consiliul urma să prezinte un raport amănunțit Consiliului European de la Luxemburg în decembrie același an.

Luxemburg, decembrie 1997- „undă verde” pentru primele negocieri

Consiliul European de la Luxemburg a trasat ca sarcină pentru următorii ani, pregătirea țărilor candidate pentru aderare la Uniune și pregătirea Uniunii pentru extindere. A fost aprobată analiza Comisiei încorporată în Agenda 2000 și s-a stabilit că îndeplinirea criteriului politic definit la Copenhaga este o condiție esențială pentru deschiderea negocierilor de aderare.

Consiliul a hotărât ca negocierile să înceapă cu cinci țări din Europa Centrală și de Est: Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, plus Cipru, urmând ca ca negocierile cu celelalte tări să înceapă de îndată ce acestea vor fi înregistrat un progres suficient, în baza parteneriatelor de aderare. Această abordare a luat în considerare două direcții importante:

negocierile se vor desfășura pe principiul conform căruia acquis-ul comunitar se va aplica începând cu data aderării;

va fi elaborată o strategie de pre-aderare consolidată pentru a ajuta țările candidate să își alinieze legislația la acqius-ul comunitar în cel mai scurt timp posibil, preferabil înainte de aderare.

Procesul de aderare a început efectiv la data de 30 martie 1998, odată cu întrunirea de la Londra a miniștrilor de externe din Statele Membre, ai țărilor din Europa centrală și de Est și din Cipru.

Cardiff, iunie 1998- rapoartele de evaluare inițială

Urmare a deschiderii negocierilor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, Consiliul European a luat notă de finalizarea de examinare analitică (screening) pentru șapte capitole ale acquis-ului comunitar. De asemenea, s-a trecut la examinarea analitică a acquis-ului pentru Bulgaria, Letonia, Lituania, România și Slovacia.

Comisia a confirmat că la sfârșitul anului 1998, va prezenta rapoartele de evaluare inițială a progresului făcut de fiecare stat în parte, în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de aderare. La solicitarea Consiliului European, rapoartele urmau să includă Cipru și Malta.

În elaborarea rapoartelor referitoare la statele din Europa Centrală și de Est, Comisia și-a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunțate au fost puse în aplicare. De asemena, Comisia a analizat progresul făcut de fiecare țară candidată în ceea ce privește implementarea acquis-ului si adaptarea structurilor administrative aferente.

Berlin, martie 1999- cadrul financiar

Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord unanim în ceea ce privește Agenda 2000. Referitor la extindere, acordul a inclus crearea a două instrumente de pre-aderare: un instrument structural ( ISPA) și un instrument pentru agrigultură (SAPARD). Consiliul European a mai stabilit un cadru financiar pentru aceste instrumente și a decis să dubleze sprijinul financiar pentru pre-aderare începând cu anul 2000.

Consiliul a confirmat programul PHARE revizuit ca fiind principalul mijloc de intervenție, cuplat la cele două priorități legate de adoptarea acquis-ului, cu 30% din bugetul programului alocat pentru construcția capacității instituționale (consolidarea structurilor administrative și instituționale ale țărilor candidate) și 70% pentru finanțarea investițiilor. Instrumentele de pre-aderare structural și agricol urmau să furnizeze finanțare pentru alte proiecte de investiții.

Helsinki, decembrie 1999- confirmarea importanței procesului de extindere

Consiliul European de la Helsinki a confirmat importanța procesului de extindere, mai ales pentru asigurarea stabilității și prosperității în Europa. De asemenea a reafirmat natura inclusivă a procesului, la care 13 țări candidate participă în condiții egale.

El a reiterat faptul că îndeplinirea criteriului politic de la Copenhaga reprezintă o precondiție pentru descvhiderea negocierilor de aderare.

Consiliul European a decis să convoace conferințe interguvernamentale bilaterale (între Uniune și fiecare stat candidat în parte) în luna februiarie în vederea deschiderii negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta cu privire la criteriile de aderare la Uniunea Europeană și la schimbările ce vor trebui aduse tratatelor. Consiliul a luat notă de recenta evaluare de către Comisie a progresului înregistrat de statele candidate (rapoartele din 13 octombrie 1999). Deși s-au făcut progrese, evaluarea a arătat că unele țări candidate nu vor putea îndeplini criteriile de la Copenhaga într-un orizont mediu de timp.

Nisa, decembrie 2000- o noua strategie de extindere

Consiliu European de la Nisa a evidențiat ca odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa și cu schimbările instituționale aferente, Uniunea Europeană va putea primi ca noi membri acele țări care vor fi pregătite la sfârsitul anului 2002.

Statele Membre au adoptat o poziție comună, care se va menține în cadrul conferințelor de aderare, referitor la alocarea locurilor în Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliu și la structura Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.

Consiliul European a salutat noua strategie de extindere adoptată de Comisie în luna noiembrie 2000 și a stabilit că progresul înregistrat în aplicarea acestei strategii să fie evaluat în iunie 2001 la Goteburg. În viziunea Consiliului, „foaia de parcurs” parte componentă a acestei strategii, cuprinde un cadru indicativ flexibil, care va fi adaptat conform progresului înregistrat în fiecare țară, astfel încât negocierile cu țările cel mai bine pregătite sa avanseze mai rapid.

Goteborg, iunie 2001- progrese în negocieri

A subliniat importanța capitală a capacității țărilor candidate de a implementa și aplica acquis-ul comunitar și a adăugat faptul că țările candidate trebuie să depună eforturi substanțiale pentru consolidarea și reformarea structurilor lor administrative și juridice.

Pe baza progresului înregistrat până la acea dată, Consiliul E uropean a reafirmat rolul „foii de parcurs” ca un cadru de lucru pentru finalizarea cu succes a negocierilor de extindere.

Începănd cu primăvara anului 2003, Comisia va include țările candidate și politicile lor naționale în raportul său anual de sinteză.

Laeken, decembrie 2001- noi membri în 2004

Consiliul European de la Laeken a subliniat hotărârea Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu țările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste țări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentu Parlamentul European.

A fost adoptată o declarație și s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele candidate vor lua parte, alături de statele membre.

Sevilla, iunie 2002- negocierile intră în faza finală

Consiliul a apreciat că s-au înregistrat progrese decisive în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a subliniat importanța continuării progreselor în implementarea și aplicarea efectivă a acquis-ului comunitar și a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acțiune vizând îmbunătățirea capacităților administrative și juridice ale țărilor candidate.

S-a reafirmat că, dacă ritmul actual de progres al negocierilor și al reformelor se va menține, Uniunea Europeană este hotărâtă să încheie negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia până la sfârșitul anului 2002, în ipoteza că aceste țări sunt pregătite pentru a deveni membri ai Uniunii.

În ceea ce privește Bulgaria și România, Consiliul a apreciat progresul făcut de aceste țări în ultimele luni, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire și a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru aderare, cu posibilitatea sporirii asistenței financiare și a stabilirii unui calendar mai precis pentru aderarea acestor țări până la sfârșitul anului.

Copenhaga, decembrie 2002- primele 10 state

S-a decis integrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state: Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia .

Pentru o bună funcționare a Pieței Unice și a politicilor Uniunii, statele care vor adera în 2004 vor beneficia de perioade de tranziție pentru a integra toate mecanismele Uniunii Europene.

Statele Membre și statele care vor adera în 2004 au stabilit nivelul creditelor pentru agricultură, acțiuni structurale, politici interne și administrație.

În ceea ce privește Cipru, Consiliul European ar prefera reunificarea acesteia înaintea aderării la Uniune și încurajează autoritățile cipriote să continue negocierile pe baza propunerilor Secretarului General al ONU. În cazul în care negocierile vor eșua, principiile și regulile comunitare nu se vor aplica părții de nord a insulei.

Șefii de state sau de guverne doresc ca Bulgaria și România să se integreze în Uniunea europeană în 2007. Pentru aceasta, cele două țări trebuie să-și axeze eforturile pe reforme administrative și judiciare.

Pentru ca Turcia să poată deschidă negocierile de aderare, este necesar ca, până în decembrie 2004, guvernul turc să aplice o reformă a legislației, precum și a implementării acesteia, pentru a păutea îndeplini criteriile poltice de aderare: respectul libertății, democrația, drepturile omului, libertățile fundamentale, satul de drept și stabilitatea instituțiilor.

Atena, aprilie 2003- semnarea Tratatului de aderare

Pe 16 aprilie 2003, la Atena, cei 25 de șefi de state sau de guverne ale Statelor Membre sau de guverne ale Staelor Membre și ale statelor în curs de aderare(Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia ) au semnat Tratatele de Aderare.

Tratatul de Aderare garantează deplina participare a noilor state membre în cadrul instituțional al Uniunii Europene. Până la 1 mai 2004, la dezbaterile Parlamentului European, la reuniunile ministeriale și la consiliile europene vor participa observatori din partea noilor state membre, fără drept de vot.

La Tratat a fost anexată o declarație comună a statelor Membre actuale și viitoare, „O singură Europa”, care definește extinderea ca un proces ”continuu, inclusiv și ireversibil”.

Salonic, iunie 2003- După Europa Centrală, Balcanii

Cele 10 state care vor adera în 2004 sunt încurajate să continue eforturile pentru a fie pe deplin pregătite să-și asume obligațiile ce decurg din statutul de stat membru. Aceasta presupune și traducerea acquis-ului comunitar.

Consiliul european salută angajamentul asumat de guvernul Turciei de a continua procesul de reformă, in special încheierea lucrărilor legislative până la sfârșitul anului 2003 și sprijină eforturile întreprinse pentru a îndeplini criteriile politice de la Copenhaga, pentru a putea deschide negocierile cu Uniunea Europeană.

Consiliul European a confirmat rezoluția Uniunii Europene de a susține pe deplin perspectiva integrării europene a Balcanilor Occidentali, care vor face parte din Uniune de îndată ce vor îndeplini criteriile stabilite.

S-a decis că Bulgaria, România și Turcia să participe în calitate de observatori la Conferința interguvernamentală pentru aprobarea tratatului constituțional.

Bruxelles, octombrie 2003- Noua Politcă de Vecinătate

Consiliul European progresele înregistrate de Noua Politică de Vecinătate, lansată de către Comisia Europeană. Consiliul subliniază în același timp necesitatea de a asigura o abordare cuprinzătoare, echilibrată și proporționată în implementarea acestei inițiative, care să cuprindă și un instrument financiar, pentru a răspunde nevoilor de cooperare trans-frontaliere regionale/transnaționale la granițele externe ale unei Uniuni extinse.

Bruxelles, decembrie 2003- Extinderea în linie dreaptă

Consiliul European remarcă studiul avansat de ratificare a Tratatului cu Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia.

Este subliniată continuitatea și ireversibilitatea procesului de extindere, ditre care România și Bulgaria fac parte integrantă. De asemenea, Consiliul European salută progresele realizate de-a lungul ultimilor ani, subliniind necesitatea accelerării menite să compabiliteze sistemul administrativ și juridic cu cel comunitar. Consiliul încurajează România și Bulgaria să continue pe calea reformelor economice și structurale. Comisia Europeană este invitată să înainteze spre aprobare cadrul financiar pentru România și Bulgaria.

Eforturile Turciei spre accelerarea reformelor necesare începerii negocierilor cu UE sunt de asemenea apreciate pozitiv.

Consiliul European reiterează dorința de a primi în UE un Cipru unificat pe cale pașnică până la 1 mai 2004, subliniind rolul important pe care îl are Turcia de jucat în acest proces.

Balcanii de Vest reprezintă o zonă de maxim interes pentru viitorul Uniunii Europene, o serie de Acorduri de Stabilizare și Asociere (ASA) find în curs de elaborare sau negociere cu Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Albania, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia și Croația.

Bruxells, martie 2004- Ultimele pregătiri pentru extindere

Consiliul European accentuează sprijinul pentru acțiunile întreprinse de către Organizația Națiunilor Unite, în sensul unificării pașnice a Ciprului. Consiliul consideră că o înțelegere viabilă poate fi aplicată până la 1 mai 2004, cerând tuturor părților implicate în procesul de negociere o continuare fermă a discuțiilor. Aderarea unui Cipru unificat la UE este dorința reiterată a Consiliului European.

Bruxelles, iunie 2004- Un nou stat candidat

A fost reiterat obiectivul ca România și Bulgaria să devină state membre UE în anul 2007, urmărindu-se încheierea negocierilor până la sfârșitul anului 2004 și semnarea Tratatului de Aderare în 2005. Pentru aceasta, este elaborarea textului Tratatului să înceapă în 2004. S-a menționat că Bulgaria a închis toate capitolele de negociere restanțe, iar România a înregistrat progrese în acest sens și s-a subliniat că cele două țări trebuie să acorde o atenție deosebită îmbunătățirii capacității administrative și judiciare, continuării reformelor structurale și economice, precum și aplicării complete și conform calendarului convenit a angajamentelor asumate în timpul negocierilor.

În ceea ce privește Turcia, Consiliul European a evidențiat progresele din urma procesului de reformă, între care amendamentele la Constituție, adoptate în mai 2004 și a declarat că negocierea cu Turcia îndeplinește criteriile politice de aderare.

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnat un nou stat candidat: Croația, hotărându-se organizarea unei Conferințe Interguvernamentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005. Consiliul European a cerut Comisiei elaborarea unei strategii de pre-aderare care să includă și prevederi financiare.

CAPITOLUL II.

ASOCIEREA STATELOR TECE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

1. ÎNCHEIEREA ACORDURURILOR DE ASOCIERE

1.1 PRINCIPALELE TIPURI DE ACORDURI EUROPENE

Principalele tipuri de acorduri încheiate între Comunitate și statele terțe au fost:

1.Acorduri comerciale tradiționale- se încheie exclusiv în domeniul comercial, conținutul lor limitându-se, în cele mai multe cazuri, la reglementarea unor operațiuni de import-export cu produse specifice. Baza juridică a acestor acorduri o constituie Articolul 133 din TCE consolidat, care reglementează politica comercială comună. În acest sens au fost semnate acordurile încheiate de CEE cu Australia și Noua Zeelandă pentru limitarea importurilor de cvarne de oaie și de capră pe teritoriul comunitar și acordul comercial cu India privitor la comerțul cu trestie de zahăr.

2.Acorduri de cooperare- având denumirea completă de acorduri de cooperare economică și comercială, ce implică nu numai prevederi de ordin comercial, cum ar fi acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate și a unor cote la export, ci și consultarea și cooperarea în domeniul economic, științific și tehnic. Astfel de acorduri au fost semnate cu Iugoslavia și cu România, cu statele ASEAN ( Asociation of South- Est Asian Nations-Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est) , în anul 1980, cu țările arabe exportatoare de petrol ce fac parte din OPEC, în anul 1984, cu țările ce fac parte din Pactul Andin (țări din America de Sud din zona Munților Anzi), în anul 1984, cu China tot în același an, cu Ungaria în 1988, cu Polonia în 1989 și cu Bulgaria în 1990. Un tip special de acorduri le constituie cele încheiate cu în perioada 1997-1998 cu Federația Rusă, Ucraina, Republica Moldova și cu alte state din spațiul ex-sovietic, care portă numele de „ Acord de parteneriat și de cooperare”. Fără a excede cu mult cooperarea clasică, acordurile conțin și ele elemente de noutate, cum ar fi clauza de democratizare care se regăsește și în Acordurile Europene încheiate cu Europa Centrală și de Est.

3.Acorduri de asociere- având la bază Articolul 310 din TCE, ce prevede dreptul Comunității Europene de a încheia acorduri cu terțe state, prin care se stabilește o asociere, prin acțiuni comune și proceduri speciale de cooperare. În practică, aceste acorduri au și anumite prevederi comericale, cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restricțiilor cantitative. Există trei tipuride Acorduri de Asociere:

asocierea ca formă specială de asistență pentru dezvoltare

asocierea ca etapă preliminară a aderării: Grecia- 1971, Turcia-1963, Cipru- 1972, Marea Britanie-1973

asocierea ca substitut sau alternativă la statutul de membru CE. În acest scop a fost înființat conceptul de Spațiu Economic European între CE și țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), la 1 ianuarie 1986. O parte din acestea, respectiv Suedia, Finlande și Austria au aderat ulterior la UE

4.Acorduri sectoriale comerciale multilaterale- s-au stabilit reglementări speciale multilaterale cu privire la comerțul cu mai multe produse. Cel mai important acord de acest tip îl constituie „Acordul multi-fibra”, în domeniul comerțului internațional cu produse textile, încheiat la 1973 și care ulterior a fost extins și modificat. Prin acest document s-au introdus restricții cantitative la importul de produse textile provenite din terțe state, în scopul de a proteja producția internă comunitară. În baza acestui acord, CE a încheiat 26 de tratate bilaterale cu țări exportatoare de produse textile.

O formă nouă de acord, neintrată încă în vigoare, dar aflată în curs de negociere,a fost stabilit cu Macedonia și Albania, numit „Acord de stabilizare sau de asociere”, care se situează din punctul de vedere al conținutului între Acordul de parteneriat și cooperare și Acordul european, fără a stipula, însă perspectiva unei aderări a acestora.

5. Acorduri Europene- sunt cele mai complexe dintre toate actele bilaterale internaționale încheiate de CE cu state terțe. Aceste acorduri sunt, de fapt,Acorduri de asociere de nivel superior, special concepute pentru statele din Europa Centrală și de Est. Au obiectiv final aderarea acestor state la UE. Acordurile prevăd printre altele crearea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale într-un interval de zece ani și eliminarea barierelor protecționiste din calea circulației mărfurilor.

1.2 DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE ASOCIERE ÎNTRE COMUNITATEA EUROPEANĂ ȘI TECE

În 1972, Comunitățile au luat prima inițiativă, care a eșuat, în sensul normalizării relațiilor, în special a celor comerciale, dintre ea și Europa de Est, cu toate că au existat contacte informaționale încă din anii 1960. Aceste inițiative au fost intreprinse și în 1974 când Comisia a propus un acord general de comerț cu fiecare membru al Consiliului de Ajutor Economic Recoproc .

În 1988, CE stabilesc relații oficiale cu membri CAER. Astfel, în vara anului 1988, se deschid primele misiuni diplomatice acreditate pe lângă Comisia Europeană.

Primele negocieri în domeniul Acordurilor Comerciale și de Cooperare între Comunități și țările CAER au început în decembrie 1988 cu Ungaria.

În vara anului 1989, relațiile dintre Comunitățile Europene și Europa Centrală și de Est se extind. La 14 iulie 1989, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris, din cadrul „Grupului celor 7” , s-a hotărât să se acorde ajutor financiar și economic Poloniei și Ungariei și ajutor alimentar de urgență Poloniei. Acest ajutor avea să fie acordat de cele 24 de state industrializate, membre ale Organizației pentru cooperare economică și dezvoltare (OECD), cunoscută și sub numele de „G-24”.

Polonia și Ungaria au fost desemnate, în mod constant, ca destinatare ale acestui ajutor.În cadrul ajutorului din partea „G-24”, acordat Poloniei și Ungariei, Comunitățile și-au dezvoltat propriul mecanism de ajutor. Astfel, s-a născut programul PHARE.

În prezent nu numai Ungaria și Polonia beneficiază de programul PHARE, ci și Albania, România, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia,Cehia și Slovacia. Totodată, s-au pus bazele unei operațiuni speciale de ajutor pentru țările din fosta URSS (CSI), prin intermediul programului TACIS. Ajutorul acordat Iugoslaviei a fost suspendat în noiembrie 1991, în prezent activitatea reluându-se.

Începând cu unificarea Germaniei, la 5 octombrie 1990, noile provincii au beneficiat de ajutor din partea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR).

După 1992, programul PHARE pentru Polonia, Ungaria și Cehoslovacia este continuat în cadrul Acordurilor Europene.

La scurt timp după căderea zidului Berlinului, Comunitatea Europeană a stabilit relații diplomatice cu țările din Europa Centrală. Au fost suprimate o serie de cote la importuri, impuse mult timp, pentru un anumit număr de produse, s-a extins sistemul generalizat de preferințe și, în cursul anilor care au urmat, s-au încheiat acorduri de comerț si cooperare cu Bulgaria, Slovacia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România și Slovenia.

1.3 SEMNAREA ACORDURILOR DE ASOCIERE

Acordul European de Asociere constituie fundamentul relației bilaterale semnat de candidații la UE și care acoperă cadrul contractual al cooperării cu UE în sfera politică, economică, comercială, tehnică, ștințifică, culturală și de mediu..

Relațiile dintre Europa Centrală și de Est și statele membre ale Comunității Europene, după căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, au fost marcate prin încheierea Acordurilor Europene de Asociere.

Acordul European de Asociere desemnează o formă de acord de asociere între UE și statele din Europa Centrala, Orientală si Baltică (art. 238 din tratatul CE). Obiectivul său îl constituie pregătirea aderării la UE a statului asociat si se bazează pe respectarea principiilor drepturilor omului, democrației, statului de drept si economiei de piata.
Incheiat pe o durata nelimitata, acordul contine urmatoarele elemente:

un coș politic, care prevede consultări bilaterale și multilaterale asupra oricărei probleme de interes comun

cooperare la nivel economic, cultural si financiar;

apropierea legislatiilor, mai ales in ceea ce priveste proprietatea intelectuala si regulile concurentei.
Pe plan institutional, gestiunea generala a unui Acord European este asigurata de catre Consiliul de Asociere, compus din reprezentanti ai Consiliului si Comisiei pe de o parte, si din reprezentanti ai guvernelor statelor asociate. Un Comitet de Asociere, format din membrii Consiliului de Asociere, asigura continuitatea lucrarilor si pregateste hotararile Consiliului de Asociere. Comisia Parlamentara de Asociere, compusa din membrii Parlamentului European si ai parlamentului national al statului asociat poate formula recomandari Consiliului de Asociere.
In prezent acorduri europene au fost incheiate cu 10 state.

Semnarea acordului European/ Intrarea in vigoare

Bulgaria / martie 1993…………………………………………….1. febr.1995
Estonia / iunie 1995………………………………………………. 2. febr 1998
Letonia / iunie 1995………………………………………………..3. febr.1998
Lituania / iunie 1995……………………………………………….4. febr.1998
Polonia / dec. 1991…………………………………………………5. febr.1994
Republica Ceha / oct. 1993…………………………………….6. febr.1995
Romania / feb. 1993……………………………………………….7. febr.1995
Slovacia / oct. 1993………………………………………………..8. febr.1995
Slovenia / iunie 1996………………………………………………9. febr.1999
Ungaria / dec. 1991……………………………………………….10. febr.1994
Cu celelate 3 tari cu care se poarta negocieri, situatia se prezinta astfel:
Semnare In vigoare:
Cipru dec. 1972…………………………………………………….iunie 1973
Malta dec. 1970…………………………………………………….aprilie 1971
Turcia sept.1963 …………………………………………………..dec. 1964

Aceste acorduri prevedeau instaurarea unui dialog politic oficial, proceduri de concentrare a activităților și crearea structurilor instituționale. Acestea au pregătit realizarea „Acordului Central-European de Comerț Liber” și a unei „Zone de Liber Schimb” între aceste state.

Integrarea economică și politică a noilor democrații în contextul european a constituit, pentru Uniunea Europeană, un imperativ al securității și stabilității.

Ungaria și Polonia și-au de pus candidaturile de aderare la 1 aprilie, respectiv 8 aprilie 1994. Celelalte țări din Europa Centrală și de Est, au depus cererile astfel: România 22 iunie 1995, Slovacia la 27 iunie 1995, Letonia la 27 octombrie 1995, Estonia la 28 noiembrie 1995, Lituania la 8 decembrie 1995, Bulgaria la 14 decembrie 1995, Republica Cehă la 17 ianuarie 1996 și Slovenia la 10 iunie 1996.

La 31 martie 1998 a fost lansată formal procedura negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu primul grup de țări candidate, respectiv Polonia, Ungaria, Estonia, Republica Cehă, Slovenia și Cipru.

La 15 februarie 2000 a fost lansată oficial procedura de negociere de aderare la Uniunea Europeană cu Bulgaria, România, Lituania, Letonia, Slovacia și Malta ( Malta și-a reactivat cererea în 1998, după ce și-o retrăsese în 1997).

Cele șase state din Europa Centrală și de Est, respectiv Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Republica Cehă și Slovacia reprezintă pentru Uniunea Europeană o problemă de amploare mult mai mare decât în cadrul lărgirilor anterioare, aceasta deoarece statele solicitante sunt în număr mare;PIB-urile lor pe locuitor sunt slabe ( cel mai mare PIB îl are Ungaria, respectiv 3300 dolari, față de 7500 dolari cât avea Grecia în 1993); nu s-a putut trece încă la o economie de piață funcțională în aceste state.

La cererile acestor state s-au mai adăugat și cele ale Sloveniei, țărilor baltice,, Cipru și Malta care vor face ca Uniunea Europeană să trecă de la 15 la 27 de membri Prin extindere, suprafața UE va crește cu 34%, populația cu 29%, iar bogăția numai cu 8%.În ceea ce privește Turcia , care are statutul de candidată la UE, dar care nu a început încă negocierile, i s-a propus un parteneriat de aderare.

Integrarea europeană este un proces prin care țările membre ale Uniunii Europene înțeleg să-și transfere, în mod progresiv, de la nivel național la nivel supranațional, o serie de competențe ce țin de resortul suveranității naționale, acceptând să le exercite în comun și cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială și culturală ce vizează progresul și dezvoltarea acestor state, fapt ce constituie o concepție nouă asupra suveranității și care permite funcționarea perfectă a mecanismelor Uniunii Eropene. UE este și astăzi un ansamblu specific, fondat pe o repartiție de competențe suverabe între ea însăși și statele membre, competențele comunitare fiind exercitate în comun. Acesta este sensul despre care se poate vorbi de integrare, dar care se poate produce și diferențiat .

Integrarea diferențiată caracterizează un proces de unificare europeană cu mai multe viteze. Acest concept presupune ca, într-o primă etapă, doar unele dintre statele membre ale UE, cele mai pregătite, se vor angaja pe calea unei integrări mai aprofundate ( de exemplu, introducerea monedei unice, politica socială sau crearea unei politici de apărare comună), în timp ce alte țări continuă cooperarea în limitele stabilite de Tratat, până în momentul în care se vor decide să se alăture statelor mai avansate. Această propunere a fost făcută Consiliului de la Feira, din iunie 2000 și a fost aprobată la Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000.

Avantajul unei astfel de abordări este acela că ritmul unificării europene nu este dictat de statul cel mai lent sau lipsit de entuziasm în avansarea pe calea transferului de competențe la nivel comunitar. Există totuși un risc de decuplare a unor țări de la ritmul integrării, cu consecințe asupra coerenței ansamblului, asupra funcționării optime a mecanismelor comunitare și a procesului decizional.

1.4. PREVEDERILE ȘI CONȚINUTUL ACORDURILOR EUROPENE.

Pentru o perioadă, dezbaterea din cadrul UE s-a purtat pe coordonatele antitezei convenționale „lărgire contra adâncire”. În acest context, au fost lansate și idei inovatoare precum cea a Președintelui francez, Francois Mitterand, de creare a unei Confederații Europene sau a comisarului european pentru relații externe, Frans Anderssen, de crearea a unui Spațiu Politic European. Soluția aleasă este reprezentativă pentru maniera progresivă în care Ue a tratat problema extinderii, preponderent prin adoptarea instrumentelor existente. Astfel, Consiliul European de la Strasburg di decembrie 1989 a lansat ideea de creare a unui nou tip de acord de asociere, pentru statele din Europa Centrală. Această decizie a reflectat orientarea ce a dominat Conferința Interguvernamentală din 1991, favorabilă adâncirii integrării, mai degrabă decât extinderii. Astfel, în perioada 1991-1996, au fost încheiate Acorduri de asociere cu toate viitoarele state candidate, acorduri ce au intrat în vigoare între 1994-19981.

Acordurile Europene reprezintă baza legală a relațiilor TeCE cu UE, scopul lor fiind să ofere un cadru pentru dialogul politic, să promoveze impulsionarea comerțului și a relațiilor economice între membri, să ofere cadrul pentru asistența tehnică și financiară comunitară și uncadru adecvat pentru pregătirea treptată a integrării statelor în UE. Cadrul constituțional conturat de acorduri furnizează mecanismul necesar pentru implementarea, gestionarea și monitorizarea cooperării în toate domeniile relațiilor bilaterale.

Principalele prevederi se înscriu în aceleași domenii de preocupări economice, pentru toate Acordurile europene încheiate2:

prevederi cu caracter general: în baza Articolului 238(CEE), Acordul are durată nelimitată, caracter preferențial; în plus, sunt adăugate clauze referitoare la respectarea democrației și la acceptarea condiționată a unei aderări viitoare;

dialogul politicd : stabilirea unui cadru instituțional al asocierii, cu completările făcute de Consilii Europene ulterioare;

libera circulație a bunurilor: – crearea progresivă a unei zone de liber schimb în domeniul bunurilor, cu o perioadă de tranziție de 5 ani;.- bunuri agricole: consolidarea concesiilor anterioare și convenirea unor concesii reciproce;- reguli de origine(cel puțin 60 % conținut național); – măsuri de salvgardare și antidumping (posibilitatea măsurilor unilaterale); – consolidarea concesiilor SGP; – recunoașterea statutului de economii de piață în cazul TECE;

alte libertăți de circulație: – libera circulație a persoanelor (tratatment egal lucrătorii stabiliți legal în UE); – dreptul de stabilire( aplicarea tratamentului național, cu perioade tranzitorii pentru TECE); – servicii( liberalizarea progresivă și reguli speciale pentru transporturi); – plăți și circulația capitalurilor(libertatea trandsferurilor financiare pentru activități comericale, repatrierea profitului);

armonizarea legislativă: – obligația generală a TECE; – politica concurenței( adaptarea legislației TECE în termen de 3 ani); – achiziții publice nediscriminatorii; – protewjarea drepturilor de proprietate intelectuală, industrială și comercială la standarde UE în termen de 5 ani; – pregătirea TECE pentru Piața Unică;

dimensiunile cooperării:- economică; – culturală(participarea statelor asociate la programele comunitare); – financiară(asistență comunitară)

CONȚINUTUL ACORDURILOR DE ASOCIERE

Toate acordurile semnate cu statele din centrul și estul Europei sunt, în esență, similare. Preambulurile notează că acordurile sunt importante pentru construirea unei Europe mai stabile, pentru care comunitatea este „piatra unghiulară”. Ele pun accentul pe respectarea democrației pluraliste, bazate pe statul de drept, drepturile omului, sistemul multipartit, alegeri libere și democratice. Preambulurile din acordurile României, Bulgariei, Republica Cehă și Slovacia menționează și respectul pentru drepturile minorităților, arătând o îngrijorare crescută pentru acestea. Fiecare preambul menționează că scopul final al acordurilor îl reprezintă calitatea de membru al Comunității și că acordurile vor ajuta la îndeplinirea acstui obiectiv.

Scopurile asocierii (în articolul 1) sunt mai ales politice:

asocierea înseamnă a asigura o structură pentru relații politice

a promova cooperarea economică comercială și culturală

a ajuta la integrarea asociatului în Comunitate

Acordurile includ prevederi pentru un dialog poltic, fiind prima dată când se includ asemenea prevederi într-un acord al comunități bazat pe Articolul 238 . Se intenționa ca dialogul, purtat asupra chestiunilor internaționale de interes comun, să faciliteze integrarea asociatului în „comunitatea națiunilor democratice” și să sporească stabilitatea și securitatea în Europa. Prevederile stabilesc un dialog politic formal, care este mai intens decât cele mai multe alte dialoguri bilaterale și dialogurile cu grupările regionale.

Acordurile asigură o structură pentru integrarea asociaților în Comunitate. Cele patru libertăți, de miscare, pentru bunuri, capital, servicii și muncă urmează să se extindă treptat între cei doi parteneri. Într-o perioadă de 10 ani va fi stabilită o arie de comerț liber Comunitatea, devenită ulterior Uniunea Europeană, urma să-și deschidă piețele curând după semnare, iar asociații nu își vor deschide piețele până la sfârșitul acestei perioade. Principalele prevederi pentru bunurile a 5 dintre asociați sunt prezentate in Tabelul nr. 3.

TABELUL NR.3

Prevederi ale Acordurilor de Asociere

Sursa: Official Journal, apud Karen Smith, 1999

Tratamentul din fiecare țară va fi extins pentru deschiderea și funcționarea tuturor firmelor și profesiunilor. Lucrătorilor din statele asociate, care sunt angajați legal în Uniune, trebuie să li se asigure tratament nediscriminatoriu, dar măsurile suplimentare asupra liberei circulații a forței de muncă urmau să fie discutate doar în Consiliul de Asociere.

Mai mult, legislația asociaților trebuie să se aproprie progresiv de acquis-ul comunitar. Prevederile pentru cooperare economică sunt implicate într-o mare varietate de arii, inclusiv industria, ștința, tehnologia, educația, învățământul, energia și mediul. Asociații ar putea participaîn unele programe ale Comunității din acele arii, ca și programe culturale. Comunitatea nu a oferit cifre cu privire la asistența financiară pentru a-și menține flexibilitatea de a aloca ajutor după cum o cer condițiile.

Acordurile declară că asociații sunt eligibili pentru fonduri PHARE, împrumuturi BEI și posibilă asistență pentru balanșă de plăși sau stabilizarea monedei.

CADRUL INSTITUȚIONAL PENTRU COORDONAREA ASOCIERII

Cadrul instituțional existent în statele candidate pentru gestionarea problematicii UE este, în fapt, dual: un cadru pentru coordonarea asocierii și altul pentru coordonarea pregătirii pentru aderare.

Semnarea Acordurilor Europene a creat o structură instituțională similară în toate statele candidate, la nivel executiv și parlamentar.

Astfel, la nivel executiv, colaborarea dintre țara candidată și Uniunea europeană se desfășoară la nivelul Consiliului de Asociere( cel mai înalt nivel al dialogului politic) și al Comitetului de Asociere( cu subcomitetele de asociere). Acesta din urmă, asistă Consiliul de Asociere.Discuțiile se desfășoară la nivel bilateral, Comitetul de Asociere fiind format din reprezentanți ai guvernului candidat, pe de o parte, și reprezentanți ai Consiliului UE și membri ai Comisiei Europene pe de altă parte. Reuniunile acestui organism se desfășoară anual, alternativ în capitala țării candidate și la Bruxelles. Subcomitetele de asociere, care au o procedură de desfășurare asemănătoare Comitetului de Asociere, anlizează punctual domeniile care fac obiectul integrării europene(în cazul României, sunt în număr de 8).

La nivel parlamentar, dialogul bilateral se desfășoară prin intermediul Comitetului parlamentar Mixt, care are un caracter bianual.În conformitate cu prevederile Acordului European, s-au desfășurat, până în 2001, șapte reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere România-UE, precum și reuniuni ale Comitetului de Asociere și a Subcomitetelor de Asociere sectoriale, care au analizat implementarea prevederilor Acordului European și evoluțiile înregistrate în procesul de pregătire a aderării.

În același cadru, s-a constituit la București, la 20 aprilie 1995, Comitetul Prlamentar Mixt România-UE, care se întrunește semestrial (în septembrie 2001 a avut loc cea de-a 12-a reuniune a acestui comitet). În februarie 2000, la inițiativa ambelor părți, a fost constituit un Comitet mixt economic și social România_UE, având un rol consultativ pentru Consiliul de Asociere România-UE.

Cea de-a a șaptea reuniune a Consiliului de Asociere România –UE , care a avut loc la Bruxelles, pe 19 martie 2001, a examinat progresele înregistrate de România în lumina concluzilor raportului anual al Comisiei Europene, din noiembrie 2000, a Parteneriatului de Aderare și a ultimei variante a Programului Național pentru adoptarea acquis-ului.

1.6. PREVEDERI ALE ACORDULUI DE ASOCIERE CU

ROMÂNIA

În decembrie 1991 s-au deschis la București discuții exploratorii privind negocierea și încheierea unui Acord European de Asociere a României la Comunitățile Europene. Negocierile propriu-zise s-au desfăsurat pe parcursul a șase runde(mai-noiembrie 1992) fiind încheiate prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 și semnarea lui la 1 februarie 1993. Paralel, s-a negociat și un Acord Interimar la fel ca și în cazul celorlalte țări asociate, care intră în vigoare la 1 martie 1993.

Cele mai sensibile probleme în legătură cu cadrul Acordului European cu România au fost:

armonizarea legislativă

strategia de pregătire a aderării

aspectele comerciale( produse agricole și industriale)

accesul la programe comunitare

probleme de standardizare și certificare a calității

Principalele sectoareîn care ajutorul comunitar s-a concretizat au fost sectorul privat, restructurarea agriculturii, educația, cercetarea, infrastructura, restructurarea și privatizarea.

Referitor la produsele industriale, altele decât cele textile și siderurgice, UE urma să elimine, de la intrarea în vigoare a Acordului, toate restricțiile cantitative și la înlăturarea taxelor vamale la importul din românia la aproximativ 90% din pozițile nomenclatorului tarifar al acestor produse. La mărfurile industriale la care se mențineau taxe vamale, acestea urmau să fie eliminate gradual, în termeni de maximum 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Dată fiind sensibilitatea mai mare a sectorului siderurgic și textil UE se angaja să înlăture taxele vamale treptat, în termen de 4 și respectiv 6 ani de la intrarea în vigoare a Acordului., fiind convenite totodată și Protocoale distincte, anexe la Acord, reguli specifice de comerț.

Partea română a avut în vedere menținerea unui grad relativ ridicat al protecției pentru sectorul industrial, în special sectorul siderurgic și textil. De asemenea, s-a avut în vedere și necesitatea României de a avea o perioadă în caresă-ți pună la punctanumite strategii coerente de restructurare a fiecărei ramure industriale. Ca urmare, s-a hotărât să se renunțe treptat de către România la taxele vamale la importuri a cca. 70-75% din produsele industriale provenite din state membre UE., într-o perioadă de 5-9 ani. Exista posibilitatea ca România să-și sprijine în continuare anumite sectoare industriale prin subvenții pentru o perioadă de 5-10 ani, în conformitate cu normele internaționale în vigoare.

În ceea ce privește produsele agricole de bază realizarea zonei de comerț avea un caracter limitat, determinat, în principal, de sensibilitatea deosebită a piețelor comunitare pentru aceste produse comunitare pentru aceste produse și de incertitudinea determinată de negocierile pe această temă din cadrul GATT la acel moment. Principalul criteriu care a stat la baza stabilirii nivelului concesiilor comunitare l-a constituit performanțele înregistrate de exporturile românesti de produse agricole în țările membre ale UE din perioada anterioară încheierii acordului.

Există o lipsă de complementaritate între agricultura românească și cea comunitară determinată de existența unor zone certe de concurență, astfel încât, din cele șase runde de negocieri, pe parcursul a patru runde de discuții asupra principiilor care au stat la baza negocierilor agricole propriu-zise, printre care:

convenirea unor concesii suplimentare pe care părțile doresc să și le asigure conform principiului asimetriei, nu sub aspectul duratei, ci al vomului concesiilor

stabilirea perioadei de referință luată în calcul

identificarea instrumentelor de protecție tarifară și netarifară

asigurarea unui tratament nediferențiat față de celelalte țări din punct de vedere al naturii concesiilor.

România a obținut astfel o ameliorare a nivelului de acces pe piața comunitară pentru produse agricole de bază originare din România prin consolidarea avantajelor decurgând din aplicarea preferințelor vamale generalizate(scutiri, reduceri de taxe vamale sau de prelevare) la unele produse sau reduceri ale acestora la alte produse în cadrul unor plafoane tarifare.

În cadrul acestui sector, concesiile acordate de Romînia au fost mai reduse și s-au concretizat prin reducerea graduală cu 25% a taxelor vamale de import, într-o perioadă de 5 ani, în principal, pentru produsele complementare producției interne și pentru cele deficitare pe piața României.

Pentru produse agricole transformate, UE a consimțitla înlăturarea taxelor vamale și la reducerea treptată cu până la 60% a a taxelor percepute pentru eliminarea diferențelor dintre prețurile interne și cele internaționale., în timp ce Romînia va menținetaxele vamale existente la toate produsele agricole transformate încă o perioadă de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, dupî care, la anumite produse, va trece la reducerea lor treptată.

Cu privire la libera circulație a forței de muncă, Acordul prevede, în esență, acordarea reciprocă a unui tratament nediscriminatoriu în raport cu cetățenii celelalte părți cu privire la condițiile de muncă, de salarizare și de concedieri, precum și asigurările sociale.

Circulația forței de muncă se referea, în Acord, la oameni de afaceri ți nu la facilitarea obținerii de vize, care face obiectul unor acorduri bilaterale. În cazul în care un cetățean român obține, prin intermediul unei firme, drept de muncă în una din țările din UE, el va beneficia de protecție socială și de aceleași drepturi ca orice cetățean al acelei țări. Reciproca este mai greu de realizat.Cetățenilor comunitari, veniți sau stabiliți la muncă în România, trebuie să li se asigure o securitate socială compatibilă cu standardele europene.

Prevederile referitoare la libera circulație a serviciilor și capitalurilor au fost convenite cu luarea în considerare a situației țării noastre, îndeosebi a necesității de adoptare a unei legislații de natură să pună bazele instituților compatibile cu practica comunitară din domeniul respectiv.

În domeniul cooperării financiare, se prevede că România va beneficia de asistență financiară din partea instituțiilor comunitare, fiind detaliate formulele, sursele de acoperire și condițile în care se vor fi acordate și gestionate. Obiectivele și domeniile asistenței urmează să fie stabilite decătre părți prin negocierea și convenirea unui calendar de desfășurare.

Cu privire la regimul persoanelor fizice și juridice care desfășoară acte și fapte economice și comerciale pe teritoriul celeilalte părți, s-a convenit acordarea clauzei tratamentului național care să instituie nediscriminarea în raport cu persoanele și companiile proprii. S-au stabilit unele privilegii pentru România în sensul că reciprocitatea deplină va opera de la 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului, iar în unele sectoare considerate mai sensibile, doar la sfârșitul perioadei de tranziție.

2. PROCESUL DE PRE-ADERARE

Momentul de început al unui proces coerent de pre-aderare a fost marcat de Consiliul European de la Essen(decembrie 1994). În principiu, strategia de pre-aderare concepută la nivelul UE în ceea ce privește TECE se compune din:

Acorduri Europene;

Parteneriate pentru aderare și Programele Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului Comunitar;

Asistența de pre-aderare (care include programele PHARE, ISPA și SAPARD)

Pentru analiza procesului de pre-aderare este necesar să amintim și Criteriile de aderare stabilite la Consiliul de la Copenhaga și completate ulterior prin cel de la Madrid , din 1995, criterii care constituie liantul tuturor demersurilor de pre-aderare.

2. 1.CRITERII DE ADERARE

Consiliul European de Copenhaga, din 22-23 iunie 1993, a definit un set de criterii pe care statele ce doresc să adere la Uniunea Europeană trebuie să le satisfacă înainte de admiterea în structurile comunitare, și anume:

existența unor instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul și protecția minorităților: criteriul politic;

existența unei economii de piață funcționale, capabilă să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pietei libere din interiorul Uniunii: criteriul economic

existența capacității de asumare a obligațiilor ce decurg din calitatea de membru al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele Uniunii politice, economice și monetare, elementul de bază constituindu-l adoptarea și transpunerea acquis-ului comunitar dezvoltat de UE de la fondarea sa:criteriul administrativ

La aceste criterii s-a adăugat și un al patrulea, introdus de către Consiuliul European de la Madrid, în decembrie 1995, și anume:

capacitatea administrației țărilor candidate de a gestiona calitatea de membru al Uniunii și de a aplica acquis-ul comunitar: criteriul legislativ.

Criteriile de Copenhaga pornesc de la filozofia care a stat la baza criteriilor de convergență instituite prin Tratatul de la Maastricht pentru participarea la Uniunea Monetară, având rolul de a asigura eliminarea efectelor negative generate pentru cele două părți de aderarea prematură a unor state din Europa de Est.

În cadrul UE, aceste criterii au fost interpretate ca fiind instrumente de sprijin pentru țările candidate în realizarea obiectivului de integrare în UE. Justețea acestor criterii este susținută de practicaq și teoria economică care sprijină ideea că un nivel dezirabil de convergențăîntre țările membre este o necesitate. Cu cât nivelul de integrare este mai mare cu atât nivelul de convergență dintre economiile statelor trebuie să fie mai ridicat pentru a se maximiza efectele pe termen lung.

Într-o altă ordine de idei este pentru prima dată când se specifică anumite condiții specifice pentru aderarea de noi țări, deși în Tratatul de la Roma se prevedeau drept condiții doar apartenența la continentul european și aceleași țeluri europene. Astfel, decizia de la Copenhaga este, cel puțin teoretic, un gest cu caracter discriminatoriu pentru țările cu economie în tranziție.Trebuie avută în vedere și influența grupurilor de interese economice din UE.

În țările candidate, criteriile de aderareși evoluția lor permanentă au fost privite ca o substanțială barieră în calea viitoarei aderări la UE, deși programele de sprijin lansate de organele comunitare au fost receptate pozitiv.

Din acestea se desprind cel puțin trei opțiuni temporale pentru îndeplinirea acestor criterii.Criteriile de aderare ar trebui îndeplinite de țările candidate înainte de ratificarea Acordurilor de aderare. A doua alternativă, să se adere mai repede, urmând ca aceste criterii să se realizeze ulterior într-o perioadă de tranziție convfenită. A treia alternativă este o soluție de compromis, cele mai importante criterii să fie îndeplinite înainte de aderare, iar restul în cel mai scurt timp posibil. Care dintre acestea convine mai mult statelor din europa Centrală și Est depinde de mai multe necunoscute, iar o decizie în acest sens nu a fost luată.

2.2. ACQUIS-UL COMUNITAR

Corespunde drepturilor și obligațiilor care leagă ansamblul statelor membre ale UE. El se afla in evoluție constantă și cuprinde:

* conținutul, principiile și obiectivele politice ale tratatelor;
* legislația adoptată în aplicarea tratatelor și jurisprudența Curții de Justiție;
* declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii;
* actele referitoare la politica de stat și de securitate comună;
* actele convenite în cadrul justiției și afacerilor interne;
* acorduri internaționale încheiate de Comunitate și cele încheiate de către state membre între ele privind activitățile Uniunii.

Pe lângă dreptul comunitar propriu-zis, acquis-ul se constituie așadar, din toate actele adoptate în cadrul celui de-al doilea si treilea pilon ai UE și, mai ales, din obiectivele comune stabilite de tratate.
Țările candidate trebuie să accepte acest acquis înainte de a adera la UE. Exceptările și derogările de la acquis sunt secționate și de durată limitată. Obiectivul Uniunii este de a menține integral acquis-ul și de a-l dezvolta. În perspectiva aderării noilor state membre, Comisia și aceste țări candidate studiază, in prezent, armonizarea legislației lor cu acquis-ul comunitar.

2.3. STRATEGIA DE ADERARE

Strategia de aderare ( numită uneori și „strategie de preaderare” pentru a sublinia rolul ei de pregătire a aderării) este un ansamblu de măsuri cu caracter politic, economic și legislativ, care acoperă toate domeniile de activitate ce țin de competența comunitară și vizează satisfacerea de către statele ce doresc să devină membre UE a criteriilor de aderare.

Prima strategie de pregătire a statelor candidate pentru aderarea acestora la UE a fost adoptată de către Consiliul European de la Essen ( 9-10 decembrie 1994). Aceasta era bazată pe urmatoarele elemente:

aplicarea prevederilor acordurilor de asociere și de aderare încheiate de către UE cu țările candidate;

continuarea acordării de asistență financiară;

intensificarea lucrărilor pregătitoare d ordin tehnic;

intensificarea dialogului structurat, ce așează la aceeași masă toate statele UE și țările candidate, pentru a discuta probleme de interes comun;

În scopul clarificării traseului pe care statele candidate ar trebui să-l parcurgă în vederea pregătirii pentru aderarea la UE în bune condiții, Comisia Europeană a dat publicității, în mai 1995, „Cartea Albă privind pregătirea statelor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piața internă a Uniunii Europene”, pe care a aprobat-o Consiliul European de la Cannes din iunie 1995. Această Carte Albă identifică problemele-cheie din fiecare sector al pieței interne și propune o ordine în abordarea armonizării legislative. Documentul face parte din strategia de preaderare la UE a țărilor asociate la UE, având ca scop sprijinirea acestora să-și pregătească economia pentru a funcționa în conformitate cu regulile pieței interne a UE.

Punerea în aplicare a recomandărilor documentului menționat, urmarește atât facilitarea integrării, cât și îmbunătățirea relațiilor comerciale dintre Uniune și statele candidate, a căror capacitate de a exporta produse competitive trebuie să crească.

Pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană în „Agenda 2000”, Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a lansat „Strategia consolidată de preaderare” pentru candidații din Europa Centrala și de Est, ale cărei elemente viza: acordurile europene; parteneriatele pentru aderare împreună cu Programele naționale de adoptare a acquis-ului comunitar; asistență financiară de preaderare(„Fonduri de preaderare”); deschiderea accesului țărilor candidate la programele și agențiile comunitare.

Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, în principiu, orice țară europeană, având un sistemm de guvernare bazat pe principii democratice poate candida pentru a deveni membră UE. Este în general acceptat că pachetul de criterii pentru a fi considerat european este un mix de particularități istorice, geografice, culturale, dar nu există reguli foarte clare. Într-o lume ideală, orice nou membru al UE ar trebui să îndeplinească următoarele condiții:

suficient de prosper și capabil să aducă o contribuție netă la bugetul de comunitar

democratic, în sensul de a avea o tradiție în ceea ce privește pluralismul politic și alternanța de guvernare

să aibă un sistem al proprietății private și o economie de piață funcțională

să aibă cât mai puține probleme sectoriale care să solicite restructurare și retehnologizare, proces ce implică resurse importante.

Este dificil de răspuns câți din actualii membri ai UE răspund integral la aceste cerințe și mai dificil de afirmar când le vor întruni țările candidate din Europa Centrală și de Est. Privind discuțiile cu soluțiile pentru cele mai adecvate soluții de realizare a lărgirii UE cu maximizarea avantajelor și în condiții de minimizare a efectelor negative, se pot desprinde mai multe alternative teoretico-practice: strategia integrării rapide, strategia integrării cu mai multe viteze și strategia centru-periferie.

Strategia integrării rapide, dorită îndeosebi de țările candidate, reprezintă o aderare rapidă, deoarece se spera că prin terapia de șoc se pot evita o serie din devergențele, reținerile și presiunile unor grupuri de interese ostile lărgirii existente de ambele părți. Această stategie, pe lângă efectele pozitive, are incoveniente atât pentru adâncirea procesului de integrare vest-europeană pe noile sale coordonate, cât și pentru țările din Centrul și Estul Europei.

Strategia integrării cu mai multe viteze ( cu geometrie variabilă). Fundamentele economice reale și particularitățile sectoriale ale țărilor din centrul si estul european, incertitudinile cu privire la lungimea perioadelor de tranziție, ezitările și jumătățile de măsură în strategiile de creștere economică, nonvialibilitatea excepțiilor de la regulile consacrate, au adus în discuție și această strategie de integrare cu geometrie variabilă. O asemena integrare a fost luată în calcul și de UE din rațiuni strict interne, conform principiului diferențierii. Acceptarea acestei alternative ar conține riscul plasării acestor state într-o poziție periferică, definită eventual printr-o participare la uniunea vamală, participarea limitată la câteva din politicile sectoriale comunitare, beneficierea ajustată de fonduri structurale și chiar participarea la vot, însă în probleme marginale.

Bilateralismul „hub and spoke”- centru- periferie, este un model radical cunoscut și sub numele de modelul european al „cercurilor concentrice”. Acest scenariu al „centrului” aflați în relație de integrare economică cu razele, este departe de a fi un dezirat acceptabil de către economiile periferice. În acest model, în funcție de potențialul economic și criteriile de armonizare, țările candidate pot fi împărțite în mai multe grupuri. Primul, cel mai avansat, poate adera cât mai repede posibil, iar celelalte după o perioadă mai lungă de pregătire. Pentru aplicarea corectă a acestei alternative ar trebui ca, criteriile de aderare să fie identice pentru toate țările candidate, iar UE să ofere garanții cu privire la fermitatea lărgirii pentru al doilea val. Un astfel de model are avantajul că există o precizare clară a criteriilor de aderarew, iar UE a acordat garanții ferme că nici o țară candidată nu va fi exclusă de la proces.

2.4. AGENDA 2000

La Summit-ul de la Madrid al Consiliului European )decembrie 1995) s-a solicitat Comisiei europene să efectueze, imediat după conferința inter-guvernamentală de la amsterdam(iunie 1997), o evaluare a cererilor de aderare ale țărilor candidate asupra reformei instituțiilor UE și o analiză a consecințelor extinderii asupra UE.

În octopmbrie 1997 a fost lansată Agenda 2000, document fundamental prin care Comisia a propus liniile majore de reformă a politicilor UE în perspectiva extinderi acesteia, impactul extinderii asupra UE și cadrul financiar după anul 2000.

Pachetul de reforme al Uniunii Europene

În baza Agendei 2000, acest pachet a fost aprobat de șefii de stat ai celor 15 state membre întrunite la Berlin, în martie 1999 și apoi de către Parlamentul European. Aceste reforme vizează trei elemente centrale:

modernizarea modelului european de agricultură, care include promovarea economică și dezvoltarea ecologică, astfel încât să se conserve modul de viață rural. Menținerea unei agriculturi sănătoase se va realiza prin modificarea politicii agricole comune, care a fost desemnată pentru 6 state membre, nu pentru 15 și cu siguranță nu pentru 27-28 de membri câte se preconizează a fi în viitor;

diminuarea diferențelor economice între regiunile UE; în acest scop, fondurile structurale ale Uniunii se vor concentra mai mult pe acele zone și regiuni care au nevoie de revigorare economică;

rezolvarea priorităților în condițiile unei creșteri 2modeste” a veniturilor bugetare ale Uniunii până în anul 2006.

Analiza alocărilor bugetare ale UE pentru anii 2000-2006 conduce la anumite observații pentru viitorul pe termen mediu al UE:

fondurile alocate agriculturii au o tendință de creștere până în anul 2002, după care se diminuează treptat până în 2006, când ating totuși un nivel superior anului 2000;

fondurile structurale se diminuează cu aproximativ 8%, dar, potrivit experților de la Comisia Europeană, aceste fonduri vor fi mult mai concentrate pe regiunile care au cu adevărat nevoie de ele;

alocarea fondurilor pentru sprijinirea pre-aderării țărilor candidate s-a făcut pe baza evaluării extinderii UE cu 6 țări, nu mai devreme de anul 2002;

fonduri substanțiale au fost programate pentru finanțarea pregătirilor de pre-aderare în țările candidate;

Concomitent cu Agenda 2000, Comisia Europeană a dat publicității avizele asupra fiecărei candidaturi, pe baza răspunsurilor date de țările candidate la un chestionar cu câteva mii de întrebări. Aceste avize au cuprins evaluări pentru fiecare țară candidată(inclusiv românia), asupra gradului și modului de îndeplinire a fiecăruia dintre criteriile de la Copenhaga.

Începând cu 1998, prezintă anula Consiliului „Rapoarte cu privire la progresele înregistrate de fiecare țară candidată, în funcție de criteriile de la Copenhaga și Madrid. Rapoartele anuale sunt însoțite de un document de sinteză (” composite paper”), în care sunt prezentateși evaluări ale eficienței instrumentelor de pre-aderare.

2. 5. PARTENERIATELE PENTRU ADERARE

Consiliul European de la Luxemburg, din 12 decembrie 1997 a declanșat procesul propriu-zis de aderare, proclamând principiul regent al acestuia- toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal la procesul de adrare, care este evolutiv și cuprinzător: principiul regatei.

Consiliul European de la Luxemburg a decis ca negocierile de aderare să înceapă în 1998 cu șase țări candidate: Republica Cehă, Estonia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Cipru, cunoscute mai apoi și sub numele „ grupul Luxemburg”

În baza deciziilor luate, s-a adoptat în 1998 regulamentul privind parteneriatele de aderare cu fiecare țară candidată în parte, ca principal instrument de întărire a stzrategiei de pre-aderare, pentru orientarea sprijinului UE în direcția nevoilor specifice a fiecărei țări.

Consiliul a stabilit o reglementare privind principiile, prioritățile și condițiile generale ale fiecărui parteneriat de aderare, pentru fiecare dintre cele 10 TECE candidate, ca și pentru Cipru și Malta.

În cazul fiecărei țări, parteneriatul pentru aderare specifică prioritățile pe termen scurt și mediu, precum și principalele instrumente și resurse financiare disponibile, care vor trebui maximizate în vederea îndeplinirii eficiente obiectivelor. Astfel, parteneriatele pentru aderare au devenit cadrul unic de programare a sprijinului acordat de UE țărilor candidate, fiind documente unilaterale, adoptate de către Consiliul Uniunii.

În decembrie 1999, la Conferința de la Helsinki, în baza raportului și a recomandărilor Comisiei, s-a hotărât începerea în anul 2000 a negocierilor de aderare cu alte șase state: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia.

Recomdarea Comisiei pentru România și Bulgaria s-a făcut sub rezerva unor condiționări specifice: România ar fi trebuit să realizeze alocarea resurselor bugetare necesare centrelor de îngrijire a copiilor și reforma structurală a instituțiilor din acest domeniu, iar Bulgaria să închidă patru unități din centrala nuclearo-electrică de la Kozlodui.

În ceea ce privește situația Turciei, Comisia a recomandat și Consiliul de la Helsinki a aprobat, ca această țară să fie considerată țară candidată, chiar dacă deocamdată nu se pune problema deschiderii negocierilor de aderare.

Sprijinul acordat de către Uniunea Europeană statelor din Europa Centrală și de Est se bazează, începând din 2000, pe trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD. Opt din aceste state au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004: Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Letonia.

CAPITOLUL III.

ASISTENȚA FINANCIARĂ DE PRE- ADERARE

Sprijinul acordat de către Uniunea Europeană statelor din Europa Centrală și de Est se bazează, începând din 2000, pe trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD. Opt din aceste state au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004: Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Letonia.

1. DICȚIONARUL ASISTENȚEI FINANCIARE DE PRE-ADERARE

Acquis comunitar – legislația Uniunii Europene și practicile instituționale de urmărire a aplicării si respectării ei.

Asistența financiară – în calitate de stat candidat, România beneficiază de sprijin financiar nerambursabil din partea Uniunii Europene. Din 2004, suma alocata Romaniei crește progresiv față de 2003 (aproxim. 700 milioane EURO) cu 20%, apoi cu 30% (in 2005) si respectiv 40% in 2006, urmand sa atingă aprox. 1 miliard EURO in 2006.

PHARE – a fost creat in 1989, pentru a acorda asistență Poloniei și Ungariei, și s-a extins treptat, incluzând 13 state partenere (inclusiv Romania). Din 1997, când România a devenit țară candidată la Uniunea Europeană, PHARE s-a orientat către sprijinirea pregătirea acesteia pentru aderare.

PHARE are trei obiective principale:

– consolidarea adminisțratiei publice și a instituțiilor din statele candidate pentru ca acestea sa poată funcționa eficient în cadrul Uniunii (dezvoltare instituțională);

– sprijinirea statelor candidate în efortul investițional de aliniere a activităților industriale și a infrastructurii la standardele UE (investitii pentru sprijinirea aplicarii legislatiei comunitare);

– promovarea coeziunii economice și sociale (investiții în coeziune economică și socială).

ISPA – finanțează în perioada 2000 – 2006 proiecte din domeniul infrastructurii de transport și mediu. Programul urmărește alinierea la standardele de mediu ale Uniunii Europene, extinderea și conectarea rețelelor de transport ale țărilor candidate cu cele trans-europene și familiarizarea țărilor beneficiare cu procedurile aplicate de Instrumentele Structurale.

SAPARD– sprijină țările candidate la UE pentru participarea la Politica Agricolă Comună și Piața Internă a Uniunii Europene. Programul urmărește imbunătațirea vieții comunităților rurale, crearea unui sector competitiv de producere și prelucrare a produselor agricole, crearea de locuri de muncă în mediul rural, asigurarea unei dezvoltări durabile a acestor regiuni.

Memorandum de Finantare – reprezintă baza legală a angajamentului financiar al Comisiei Europene față de statele candidate, beneficiare ale fondurilor de asistență financiară; se semnează anual între Comisia Europeană și Guvernul țării candidate.

Instituții naționale

Autoritatea de contractare AC (agenție de implementare) – este instituția însarcinată cu realizarea licitațiilor, încheierea contractelor și executarea plăților pentru fiecare program.

Pentru PHARE: AC sunt: Oficiul de Plăți și Contractare Phare (OPCP) și Ministerul Integrării Europene.

Pentru ISPA: există patru AC: OPCP, Administrația Națională a Drumurilor, Compania Națională CFR și Agenția de Implementare a proiectelor pentru Dunăre.

Pentru SAPARD: Autoritatea de contractare este Agentia Sapard.

Autoritatea de implementare (ministere / agenții guvernamentale) – răspunde de partea tehnică a aplicării programului, inclusiv monitorizarea implementării proiectelor si planificarea asistenței

Fondul National – este în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și administrează fondurile alocate României de Uniunea Europeană.

Coordonatorul Național al Asistenței – răspunde de programarea fondurilor PHARE, de la pregătire până la semnarea Memorandumurilor Financiare Anuale, în colaborare cu Responsabilul Național cu Autorizarea finanțării PHARE (NAO), ministerele în cauză și în Consultare cu Comisia Europeană.

De la 1 aprilie 2004, rolul de NAC este indeplinit de Ministerul Finanțelor Publice.

Responsabilul Național cu Autorizarea finantarii (NAO) – este numit de guvern, conduce Fondul Național și este responsabil cu administrarea din punct de vedere financiar a fondurilor PHARE și ISPA.

Coordonatorul Național ISPA – este responsabil cu coordonarea pregătirii cererilor de finanțare până la aprobarea acestora de Comisia Europeană; semnează și coordonează implementarea Memorandumurilor de Finanțare aferente măsurilor ISPA, în colaborare cu Reponsabilul Național cu Autorizarea finanțării, ministerele de resort și autoritățile de contractare.

Agenția Sapard – organismul responsabil cu aplicarea tehnică și financiară a programului SAPARD, începând cu selectarea proiectelor și până la plata finală. Agenția SAPARD are două mari funcții: funcția de implementare (selectare – contractare) și funcția de plată.

Autoritatea de management – are rolul de a coordona din punct de vedere administrativ întregul dispozitiv de implementare a programului SAPARD. Autoritatea de management propune Comisiei Europene ajustări ale programului după aprobarea acestora de către Comitetul de Monitorizare. De asemenea, este responsabilă cu elaborarea raportului anual de implementare a programului și transmiterea acestuia Comisiei Europene. Autoritatea de management este localizată in MIE.

Comitetul de monitorizare al programului Sapard – urmărește implementarea programului Sapard in Romania, il adaptează și il modifică atunci cand este nevoie. Reunește reprezentanți ai autorităților publice implicate, ai autorităților profesionale agricole și patronale din domeniul agro-alimentar. Comisia Europeană participă ca observator, fara drept de vot.

Comitetul mixt de monitorizare – urmărește progresul programului PHARE, in sensul îndeplinirii condițiilor aderării și, dacă este necesar, recomandă schimbări de priorități sau realocarea fondurilor PHARE pentru a asigura îndeplinirea acestor condiții.

Comitetul de monitorizare ISPA – analizează stadiul implementării tuturor măsurilor finanțate de ISPA, urmărind îndeplinirea obiectivelor stabilite prin Memorandumul de Finanțare.

Tipuri de contracte

Contracte de servicii – sunt contractele care ofera asistența tehnică, studii, know-how, instruire etc. Notiunea de „furnizor de servicii” se referă la orice persoană fizică sau juridică care oferă servicii.

Contracte de achizitii de bunuri – contractele implică, proiectarea, producerea, livrarea, asamblarea de bunuri, pe lângă alte activități specificate în contract, spre exemplu, servicii de intreținere, reparații, instalare, instruire, precum și servicii post-vânzare. „Furnizorul” poate fi orice persoană fizică sau juridică ce furnizează bunuri.

Contracte de lucrări – finanțează lucrări de inginerie (infrastructura, construcții etc.). „Contractantul” poate fi orice persoană fizică sau juridică ce desfașoară astfel de lucrări.

Grant – ajutor financiar de natura necomercială acordat unui anume beneficiar in vederea realizării unor obiective compatibile cu politicile Uniunii Europene. Grantul se acordă în baza unui proiect propus de solicitant (potențialul beneficiar). Se aplică numai pentru fondurile Phare.

Twinning (infrățire instituțională) – instrument special de implementare al programului Phare, accesibil numai instituțiilor administrației publice pentru dezvoltare instituțională în principal, precum și suport în redactarea legislației necesare pentru adoptarea acquis-ului (se oferă acces la expertiza funcționarilor din statele membre UE).

Twinning light – proiecte similare twining-ului clasic, cu deosebirea că durează maxim 6 luni si nu presupune detașarea permanentă a unor experți din administrația statelor membre.

2. PHARE

Programul PHARE este unul din cele trei instrumente de pre-aderare finanțate de UE pentru a asista țările candidate din Centrul și Estul Europei în pregătirea lor pentru aderare.

Creat inițial în anul 1989 pentru a ajuta Polonia și Ungaria, programul PHARE acoperă în prezent 13 țări: cei 8 noi membri: Republica Cehă, Estonia, Polonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia, cât și Bulgaria și România ,ca state candidate, asistându.le într-o perioadă de masive restructurări economice și schimbări politice. Celelalte trei țări candidate, Cipru, Malta și Turcia beneficiază și ele de asistență de preaderare din partea Uniunii, dar prin intermediul unor instrumente separate. Firme din aceste trei țări pot, însă, participa la licitații legate de proiecte PHARE.

Până în anul 2000, țările din Regiunea Vest Balcanică (Albania, Bosnia, Herțegovina și Fosta Republică Iugoslavică a Macedoniei) au fost de asemena beneficiarele acestui program. Cu toate acestea, din 2001, Programele CARDS( Community Assistance for Reconstruction, Development and Stability in the Balcans) a acordat asistență pentru acestea.

Urmând prevederile Consiliului de la Copenhaga, care invita la aderare țările din Centrul și Estul Europei, suportul PHARE a fost reorientat în acest scop, incluzând o importantă extindere în investiții spre infrastructură. Fondurile PHARE de pre-aderare au fost puse în practică în 1997, ca răspuns la începerea procesului de extindere prin Consiliul de la Luxembourg. Fondurile s-au focalizat în totalitate pe prioritățile de „pre-adearare” subliniate în Acordurile de Aderare, care stabileau care sunt prioritățile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a deveni stat membru și totodată stabileau care sunt resursele disponibile pentru a-i ajuta să le îndeplinească.

Obiectivele PHARE sunt:

Instituții și o administrație publică puternice pentru a putea funcționa efectiv în interiorul UE

Promovarea convergenței cu legislația extensivă a UE (acquis- ul comunitar) și diminuarea perioadei de tranziții

Promovarea Coeziunii Economice și Sociale

Aceste orientări au fost redefinite în anul 1999 o dată cu apariția SAPARD și ISPA care au preluat dezvoltarea rurală și agricultura (SAPARD) și problemele de mediu și de transport (ISPA), permițând PHARE să se axeze pe problemele cheie care rămâneau neacoperite.

Dat fiind faptul că 8 din aceste țări, care fuseseră eligibile pentru programul PHARE, sunt noi membri UE din mai 2004, au fost făcute modificări importante scopului programului PHARE. 2003 a fost ultimul an programat pentru noile state membre, dar contractarea proiectelor continuă până în 2005, iar plățile bazate pe aceste contracte pot continua până în 2006.

Astfel, având o reducere semnificativă a Delegațiilor în noile state membre și înlocuirea lor treptată cu mici reprezentații, din mai 2004 noile state membre trebuie să preia responsabitatea totală a adeministrării programului PHARE spre un proces de Descentralizare Extinsă.

2.1. ROLUL PROGRAMULUI PHARE

Așa cum menționam anterior, PHARE se concentrează pe trei domenii cheie:

dezvoltare instituțională

investiții pentru sprijinirea aplicării legislației comunitare

investiții în coeziune economică și socială

2.1.a Dezvoltare instituțională

Întărirea capacității instituționale și administrative a țărilor candidate este o cerință cheie pentru a putea deveni membre UE, situație în care vor trebui să adopte, să urmarească și să aplice în totalitate acquis-ul comunitar. Scopul dezvoltării instituționale este de a ajuta țările candidate să-și dezvolte o bază instituțională necesară aderării. Acest tip de sprijin reprezintă aproximativ 30% din bugetul PHARE în fiecare țară candidată

Dezvoltarea instituțională nu este legată numaui de armonizarea legislației statului candidat cu cea a UE. Se referă, de asemenea și la modul în care legislația este pusă în practică și respectată. Aceasta implică pregătirea unui număr mare de funcționari publici, oficiali și experți, de la judecători ți inspectori financiari până la inspectori de protecția mediului și statisticieni. Un instrument foarte important în acest sens este „înfrățirea instituțională” (twinning). Concentrată inițial pe 4 domenii cheie ale acquis-ului , înfrațirea instituțională acoperă acum întreg acquis-ul.

Înfrațirea implică detașarea unor funcționari publici din cadrul statelor membre UE în cele candidate pe o perioadă de un an. Aceștia mai sunt cunoscuți și sub numele de consilieri pentru pre-aderare. În unele domenii cheie, ei sunt singura sursă de expertiză necesară. În alte cazuri, pe lângă expertiza furnizată de consilierul de pre-aderare, sunt combinate o varietate de resurse, incluzând expertiza pe termen scurt, stagii de formare profesională și furnizarea de servicii.

Proiectele de înfrățire instituțională sunt realizate de administrațiile publice sau anumite organisme mandatate de acestea și nu fac obiectul procedurilor de licitație comercială. Administrațiile statelor membre sunt invitate, prin intermediul unei rețele de Puncte Naționale de Contact pentru twinning, să propună oferte de asistență care să vină în întâmpinarea nevoilor identificate prin proiectele de acest tip. Ofertele sunt trimise statelor candidate și după consultări între toate părțile implicate, statul candidat alege oferta cea mai potrivită pentru nevoile sale. În unele cazuri, își pot uni forțele și două sau chiar trei state membre pentru a oferi acest tip de asistență.

Din 2001, twinning-ul clasic este completat de proiecte similare pe termen scurt :„twinning light” de maxim 6 luni de zile..

Dezvoltarea instituțională se poate realiza nu numai prin twinning, ci și prin intermediul contractelor de servicii obținute de pe piața de consultanță.

Alături de înfrățirea instituțională, alte două mecanisme importante de consolidare instituțională sunt:

furnizarea expertizei în domeniul acquis-ului comunitar prin TAIEX

reforma administrației publice și a organismelor de reglementare prin programul SIGMA ;este o inițiativă comună a Comisia Europeană- OCDE pentru a ajuta țările din E și Centrul Europei în eforturile lor de a-și moderniza administrația publică.

2.1.b Investiții în aplicarea legislației comunitare

Adoptarea acquis-ului comuniar trebuie să fie însoțită de o aplicare adecvată a acestuia. Acest lucru înseamnă că administrațiile statelor candidate trebuie să dispună de o infrastructură care să le permită să aplice legislația la fel ca în Uniunea Europeană. Pentru aceasta sunt necesare investiții destul de mari.

Câteva exemple de astfel de investiții sunt: achiziționarea de echipament și de software pentru dezvoltarea sistemelor informatice din ministere, agenții guvernamentale sau alte instituții publice, achiziționarea de echipamente necesare pentru organizarea de campani publice de informare sau alte activități de relații publice, echiparea laboratoarelor de control sau a birourilor locale( ex. Laboratoare de control tehnico-sanitar, de control a calității vinului), achiziționarea de echipamente de supraveghere a traficului rutier și asigurare a securității acestuia, achiziționarea de echipamente pentru controlul și supravegherea frontierelor, etc.

Acolo unde este vorba de investiții de anvergură, PHARE nu poate asigura decât o mică parte din necesarul finanțării, dar poate juca un rol catalizator în mobilizarea co-finanțării împreună cu țările partenere și instituțiile financiare internaționale ( Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană pentru Investiții, Banca Mondială).

2.1.c Investiții pentru coeziune economică și socială

Nu în ultimul rând, aproximativ o treime din fonduri contribuie direct la dezvoltarea zonelor mai puțin avansate. Sunt finanțate proiecte de investiții în domenii cheie precum susținerea sectorului privat, dezvoltarea resurselor umane, eficiență energetică, dezvoltarea infrastructurii locale și/sau regionale, servicii sociale, turistice, etc. Scopul acestor investiții este crearea de locuri de muncă, creșterea competitivității și în general o mai bună calitate a vieții pentru locuitorii acestor regiuni. În Uniune, există, de altfel, o politică a solidarității cu regiunile mai puțin dezvoltate și cu oamenii care trăiesc acolo. Aceasta este o politică pe care România o va aplica și de care va beneficia dupâ aderare. Și pentru aceasta este necesară o perioadă de pregătire. Acesta este al doilea obiectiv al alocării unor astfel de fonduri: familiarizarea cu procedurile pe baza cărora se finanțează proiecte pe baza Fondurilor Structurale.

Fondurile PHARE pentru ultimile două obiective sunt folosite pentru contracte de lucrări și de furnizare de bunuri.

2.2 TIPURI DE PROGRAME PHARE

2.2.1 Programele Naționale

Programele Naționale provin din bugetul PHARE și sunt stabilite de comun acord cu fiecare țară parteneră. Parteneriatele de Aderare și Rapoartele au permis UE să identifice slăbiciunile țărilor candidate în adoptarea acquis-ului comunitar sau în îndeplinirea criteriilor de aderare, au reușit să dea indicații cu privire la acțiunile ce trebuie să fie luate. Fiecare stat candidat își trasează apoi propriul lor Program Național de Adoptare a Acquis-ului.

Programele Național pentru Adoptarea Acquis-ului este orarul țării candidate pentru a pregăti accesul în UE. Este estimat timpul și costul etapelor care sunt necesare pentru a pregăti statele pentru aderare și implicațiile pentru resursele umane și financiare. Acesta trebuie să fie aprobat de UE, moment în care devine Program Național de Dezvoltare, baza programului PHARE.

Fondurile totale PHARE în 2003 ( ultimul an pentru cele 8 țări nou intrate în UE) au fost de 1703 milioane euro, din care 1223 milioane au fost alocate ca parte din programul național., cum arată tabelul nr. 4:

TABELUL NR. 4

Tipuri de programe finanțate de PHARE

Sursa: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

În plan secundar, programul PHARE a acordat asistență financiară pentru Bulgaria, Lituania și Slovacia.

2.2.2 Cooperarea transfrontalieră

Fondurile PHARE pentru cooperarea transfrontalieră, apărut în 1994, pentru a asista regiunile de tranzit ale țărilor candidate, au depășit problemele de dezvoltare în sine și a adus UE mai aproape de țările din Estul și Centrul Europei, împreună cu economiile lor naționale. Un scop pe termen lung, legat de cooperarea transfrontalieră, a fost acela de a accelera convergența economică a țărilor candidate cu UE într-o manieră echilibrată astfel încât să se prevină emergența unor zone economice nepregătite șă să prepare statele candidate pentru programul interregional ( INTERREG).

Asistența tranfrontalieră a fost implementată în concordanță cu Regula Comisiei Nr. 2760/98 cu amendamentele la Regulatele nr. 1596/2002 și Nr. 1822/2003 și care sunt bazate pe Documentele Programelor Unite și care sunt responsabilitatea Comitetelor de Cooperare Unită.

Până în 2003, PHARE pentru cooperare transfrontalieră s-a focalizat pe promovarea cooperării dintre regiunile de graniță dintre Estul și Centrul Europei și regiunile adiacente din Comunitatea Europeană, ca și regiunile de graniță dintre țările candidate din Centrul și Estul Europei.

Dată fiind aderarea celor 8 state PHARE, în mai 2004, Regulatele PHARE pentru cooperare transfrontalieră au fost amendate pentru a moderniza statele care rămâneau încă pe listă cu șanse la aderare, și astfel, scopul PHARE- cooperare transfrontalieră- a fost extins pentru a acoperi granița dintre Bulgaria și Turcia, Bulgaria și România, și granițele lor adiacente cu Ucraina, Moldova, Serbia și Muntenegru și cea cu Fosta republică Iugoslavă a Macedoniei.

Astfel, Comisia Comunicațiilor pentru „ Pavarea drumului pentru o Nouă Vecinătate”, când PHARE pentru cooperare transfrontalieră s-a extins pentru România și Bulgaria și pentru granițele lor externe, având ca scop realizarea unei cooperări între o UE lărgită și țările care nu au candidat la aderarea UE.

Între 2000-2003, 163 milioane euro au fost puse la dispoziție în fiecare an pentru acest program, reprezentând circa 10% din total PHARE. În 2003, acesta a fost suplimentat cu Inițiativa Graniței Externe, de 33 milioane euro, în scopul ajutării programului anterior pentru granița externă viitoare a UE și de asemenea să ajute accesul țărilor pentru a se pregăti de Cooperare InterRegională și Programele Vecine.

2.2.3 Programele Multi-Naționale și Programele Orizontale

În scopul constituirii de instituții în zone cheie (ca suport pentru societatea civilă, pentru a participa sau lansa Programe Comunitare) asistența acordată înainte pentru Programele Multi-Naționale a fost treptat integrată în programew naționale. Ca rezultat, programele multi-naționale sunt folosite astăzi doar acolo unde s-au dovedit a fi cel mai eficient și mai eficace instrument pentru creștere economică de scală și pentru nevoia de a promova cooperarea interregională. Astfel, un număr însemnat de programe multi-naționale continuă să fie implementate. Cele mai multe programe multi-naționale au fost introduse în cooperare cu Instituții Financiare Internaționale, și se ocupă de dezvoltarea intreprinderilor mici și mijlocii. Aceste facilități acordate inteprinderilor mici și mijlocii, încurajeaza băncile intermediare să acorde finanțare acestora în țările partenere.

Acestea reprezintă surse suplimentare de finanțare pentru IMM-uri, alături de sursele provenite din Programele Naționale.

Există, de asemenea, programe, tot în cooperare cu Instituții Financiare Internaționale, care promovează dezvoltarea infrastructurii municipale. Alte programe multi-naționale implică TAIEX., SIGMA, Moniotorizare și Evaluare, Statistica Mediu și Instituțiile cu atribuții în combaterea și eliminarea fraudei.

Programele multi-naționale sunt planificate și implementate la nivel central( Comisia Europeană). Programele Orizontale, spre deosebire de acestea, sunt planificate la niivel central, dar sunt implementate într-un mod descentralizat, de către statele candidate. Programele Orizontale includ proiecte care se focalizează pe efectivitatea autorităților responsabile cu siguranța și securitatea independenței nucleare în statele candidate, precum și proiecte pentru introducerea unui EDIS în țările candidate.

Bugetul PHARE

Alocarea anuală a fondurilor PHARE va fi stabilită de către Comisie, procentul alocat depinzând de populația țării candidate și de PIB/lociutor, în primul rând, dar și de performanța, de nevopile, de progresul înregistrat în domeniul implementării Parteneriatelor de Aderare. În anul 2001, țările candiate au primit următoarele sume, în milioane euro (tabelul nr.5) :

TABELUL NR. 5

Fonduri PHARE pentru TECE în anul 2001

Comunicat al Comitetului Managerial PHARE , 13.12.2000

2.4 PHARE ÎN ROMÂNIA

În perioada 1990–2001, România a primit prin programul PHARE circa 1,7 miliarde euro. Începând cu anul 2000, la aceste fonduri se adaugã instrumentele financiare de tip pre-structural, astfel încât asistența nerambursabilã acordatã României în procesul de pre-aderare va depãsi suma de 660 milioane euro anual, volumul asistentei crescând astfel de cca. 6 ori comparativ cu 1997, prin intermediul celor trei instrumente financiare: Phare, ISPA si SAPARD.

Rolul programului PHARE a evoluat, pe mãsura ritmului reformelor din tãrile Central și Est europene, având în vedere și procesul de lãrgire a Uniunii Europene. Obiectivul general al programului Phare este de a ajuta statele candidate sã se pregateascã în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, sprijinul concentrându-se asupra prioritãților care duc la îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, si anume:

– stabilitatea instituțiilor care garanteazã democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minoritãtor;

– existența unei economii de piațã funcționale și capacitatea de a face fatã presiunii concurențiale si forțelor pieței din Uniunea Europeanã;

– capacitatea de a asumare a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.

De la 4,2 miliarde euro în perioada 1990-1994, bugetul Phare total alocat țãrilor beneficiare a crescut la 6,693 miliarde euro pentru perioada 1995-1999.

Din 1997, programul Phare acordã un sprijin crescut dezvoltãrii cadrului legislativ și structurilor administrative, proiectelor care promoveazã democratia și dezvoltarea societãții civile, investițiilor în infrastructurã, inclusiv cooperãrii transfrontaliere.

În perioada 2000-2006 sprijinul Phare va fi concentrat pe douã mari prioritãți: construcția institutionalã si investitii.

Prin “construcție instituționalã” se înțelege procesul de sprijinire a țãrilor candidate de a-și dezvolta structurile, strategiile, resursele umane și managementul necesare pentru dezvoltarea capacitãții economice, sociale, administrative și de reglementare. Programul Phare sprijinã țãrile candidate pentru a dobândi capacitatea de a pune în aplicare o legislație armonizatã cu cea a comunitãților europene și de a participa la politicile Uniunii Europene, cum ar fi coeziunea economicã și socialã. De asemenea, PHARE furnizeazã sprijin pentru îndeplinirea cerințelor pentru primul criteriu de la Copenhaga, și anume stabilitatea instituțiilor care garanteazã democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului si protecția minoritãților.

Circa 30% din sprijinul Phare se alocã pentru construcție instituționalã.

A doua prioritate, “investitii”, îmbracã douã forme:

a. Investitii pentru dezvoltarea infrastructurii de reglementare necesarã pentru a asigura conformitatea cu legislația comunitarã și investiții directe legate de legislația comunitãților europene. Alinierea la normele și standardele Uniunii Europene presupune investiții pentru dotarea instituțiilor cheie, a cãror infrastructurã sau capacitate de a monitoriza sau aplica corpul legislativ comunitar trebuie întãritã (infrastructura de reglementare); investitiile în infrastructura de reglementare se realizeazã numai pe baza unei strategii guvernamentale, sprijinitã de componenta “construcție instituționalã”;

b. Investitii în coeziunea economicã si socialã prin mãsuri similare celor luate în statele membre ale Uniunii Europene prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regionalã si al Fondului Social European. Aceste investitii contribuie la dezvoltarea unei economii de piațã funcționale și la dezvoltarea capacitãții de a face fatã presiunilor concurențiale și forțelor pieței din Uniunea Europeană. Investițiile în coeziunea economicã și socialã contribuie la finanțarea unor mãsuri pentru îndeplinirea urmãtoarelor obiective: creșterea activitãții sectorului productiv; dezvoltarea resurselor umane; îmbunãtãțirea infrastructurii de afaceri. Circa 70% din finanțarea PHARE se alocã pentru investiții. Convergența economiilor țãrilor candidate cu economia Uniunii Europene și capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru presupun îmbunãtãțirea competitivitãții și infrastructurã corespunzãtoare, adaptatã cerințelor comunitare, ceea ce implicã investiții considerabile și un anumit context instituțional și de reglementare.

Implementarea programelor PHARE

1. Mecanisme de coordonare si implementare

În România a fost creat pânã în prezent cadrul juridic, precum și toate structurile administrative și bugetare necesare coordonãrii și implementãrii programelor finanțate de Uniunea Europeanã.

Astfel, în conformitate cu HG nr. 1075/2001 și având în vedere cerințele impuse de Comisia Europeanã privind existența unui interlocutor unic reprezentat de Coordonatorul național al asistenței nerambursabile, Ministerul Integrãrii Europene îndeplinește acest rol în relația cu Uniunea Europeanã în ceea ce privește programarea fondurilor si monitorizarea programelor de asistențã financiarã nerambursabilã.

Implementarea programelor PHARE îmbracã douã aspecte, si anume:

– implementarea tehnicã – se realizeazã la nivelul diferitelor instituții ale administrației românesti, ministere, agenții, comisii, institute (autoritãti de implementare), prin intermediul unor structuri specializate ;

– implementarea financiarã – se realizeazã prin intermediul agențiilor de implementare. În acest moment, în România existã patru agenții de implementare: Oficiul de Plãți si Contractare PHARE (OPCP) din Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Dezvoltãrii si Prognozei, Administrația Naționalã a Drumurilor si CFR S.A.

2. Monitorizarea si evaluarea programelor

În iulie 2000 a început pregãtirea procesului de monitorizare si evaluare a programelor Phare, în conformitate cu cerințele Comisiei Europene și în concordanțã cu prevederile Hotãrârii de Guvern nr. 1011/ 24 decembrie 1999, prin care s-au aprobat Memorandumul de Înțelegere privind înființarea Oficiului de Plãți si Contractare Phare (OPCP), semnat la 16 iulie 1998, si Memorandumul de Înțelegere privind înființarea Fondului Național (în cadrul Ministerului Finanțelor Publice), semnat la 20 octombrie 1998.

Monitorizarea programelor se realizeazã efectiv începând din luna septembrie 2000, prin intermediul unui Comitet Comun de Monitorizare a programelor PHARE și a 8 sub-comitete sectoriale de monitorizare :Sectorial Monitoring Sub-Committee – SMSC.

Cele 8 Sub-Comitete de monitorizare sunt:

– Coeziune economicã si socialã;

– Întãrirea capacitãții administrative – funcția publicã si finanțele publice;

– Servicii financiare și piațã internã;

– Mediu;

– Transporturi;

– Justiție, afaceri interne, controlul frontierelor;

– Sectorul social, sãnãtate, educație, culturã si minoritãți;

– Agriculturã și dezvoltare ruralã.

Comitetul Comun de Monitorizare este format din reprezentanti ai Comisiei Europene și reprezentanți ai țãrii candidate (NAC – National Aid Coordinator – coodonatorul național al asistenței financiare nerambursabile, reprezentat de Ministerul Integrãrii Europene si NAO – National Authorising Officer – responsabilul național cu finanțarea, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice). Comitetul are reuniuni anuale în cadrul cãrora se dezbat probleme generale privind derularea programelor PHARE și se analizeazã aspecte specifice ale implementãrii unor programne (analiza unor domenii prioritare).

Sub-comitetele sectoriale de monitorizare sunt formate din reprezentanți ai Delegației Comisei Europene și ai țãrii candidate (NAC, NAO si PAO – Programme Authorising Officer – responsabilul cu finanțarea programelor, reprezentat de conducãtorul agenției de implementare care efectueazã plãțile în cadrul unui program). Fiecare sub-comitet are câte douã reuniuni pe an, în cadrul cãrora se analizeazã programele/proiectele din sectorul respectiv, aflate în derulare. În cadrul reuniunilor sub-comitetelor de monitorizare se analizeazã împreunã cu reprezentanții autoritãților de implementare stadiul implementãrii fiecãrui proiect, se fac recomandãri pentru eventuale modificãri ale fișelor de proiect, în vederea atingerii obiectivelor prevãzute.

Având în vedere cã în prezent autoritãților române le revine întreaga responsabilitate pentru monitorizarea programelor Phare, începând din luna aprilie 2002 reuniunile sub-comitetelor de monitorizare sunt organizate de Ministerul Integrãrii Europene în calitate de coordonator național al asistenței financiare nerambursabile. Calendarul acestor întâlniri a fost stabilit de comun acord cu Delegatia Comisiei Europene si pentru anul 2002 se prezintã astfel, ca în tabelul nr. 6:

TABELUL NR. 6

Calendarul reuniunilor sub-comitetelor de monitorizare pe anul 2002

Sursa: Ministerul Integrării Europene

În paralel cu reuniunile de monitorizare se desfãșoarã și evaluarea intermediarã a proiectelor PHARE, pe baza rapoartelor de monitorizare întocmite semestrial de autoritãțile de implementare, a analizelor din cadrul reuniunilor sub-comitetelor de monitorizare și a discuțiilor purtate de evaluatori cu reprezentanții instituțiilor implicate în programe (autoritãți și agenții de implementare, beneficiari).

Evaluarea intermediarã implicã analiza proiectelor sub aspectul managementului general, al managementului de timp și financiar, al colaborãrii dintre beneficiarii de asistențã și consultanți.

Concluziile și recomandãrile conținute în rapoartele de evaluare intermediarã vizeazã eficientizarea folosirii fondurilor PHARE și constituie un instrument important în procesul de monitorizare a programelor.

În prezent, funcția de evaluator independent o îndeplinește Consorțiul ECOTEC, selecționat de Comisia Europeanã pentru evaluarea intermediarã a programelor Phare.

Pentru programele finanțate din bugetele anilor 1997 si 1998, a cãror implementare s-a încheiat, în ianuarie 2002 a început exercițiul de evaluare ex-post, care se desfãșoarã în parteneriat între Comisia Europeanã si autoritãtile beneficiare. Pentru crearea capacitãtii naționale de evaluare, în toate statele candidate va avea loc si un proces de construcție și dezvoltare instituționalã. Evaluarea ex-post are drept scop analiza impactului economic și social al programelor (cel scontat initial și cel neprevãzut, intervenit pe parcursul implementãrii), mãsura îndeplinirii obiectivelor, beneficiile obținute ca urmare a realizãrii lor.

Datã fiind importanța activitãții de monitorizare și necesitatea creșterii calitãții rapoartelor de monitorizare, Ministerul Integrãrii Europene a organizat în luna mai 2002, cu sprijinul consorțiului ECOTEC, douã sesiuni de pregãtire destinate experților din cadrul autoritãților de implementare care întocmesc și verificã aceste rapoarte (28-29 si 30-31 mai). În cadrul seminariilor, un consultant al consorțiului ECOTEC a prezentat într-o manierã interactivã metodologia elaborãrii rapoartelor de monitorizare, iar participanții au avut posibilitatea practicã de a construi un astfel de raport, pe baza unor date furnizate de expert. Interesul pe care autoritãțile de implementare l-au manifestat pentru pregãtirea în acest domeniu conduce la concluzia necesitãtii organizãrii în continuare a unor astfel de seminarii.

3. ISPA

Lansat în anul 2000, ISPA este unul din cele trei instrumente financiare care furnizează ajutor financiar țărilor candidate în vederea pregătirii lor pentru aderare. Bazat pe principiile care guvernează Fondul de Coeziune, ISPA furnizează sprijin financiar pentru proiecte de infrastructură din domeniul mediului și transportului.

Obiectivele proiectelor cu finanțare ISPA își au originea în Parteneriatele pentru Aderare semnate cu UE, în Programul Național pentru adoptarea acquis-ului, în Programul Național de Dezvoltare, în Fondul de Coeziune, precum și în Strategia Națională ISPA pentru Mediu și Transport. Aceste obiective au fost formulate astfel:

Familiarizarea țărilor candidate cu politica, procedurile și principiile fundamentale ale Uniunii Europene, în domeniul transportului și mediului

Sprijinirea acestor țări pentru a atinge standardele UE în domeniu mediului

Realizarea și extinderea legăturilor cu rețelele trans-Europene.

Pentru perioada 2000-2006, 1040 milioane euro pe an au fost mobilizați pentru acest fond. În primii patru ani de funcționare, 2000-2003, ajutorul ISPA a acoperit peste 300 de proiecte mari de investiții în 10 state candidate din Centrul si Estul Europei. După extinderea UE din 2004, benefiari ai fondului ISPA au rămas doar Bulgaria și România, noii membri intrând su incidența Fondului de Coeziune. De la 1 ianuarie 2005, Croația beneficiază și ea de fonduri ISPA.

3.1 Cine poate aplica pentru fonduri ISPA?

Țările candidate pot propune, prin intermediul Co-ordonatorului Național ISPA, proiecte în sectoare elegibile pentru fonduri ISPA. Proiectul trebuie să facă parte din sectorul unde există un plan de investiții adoptat de țara candidată și aprobat de Comisia Europeană.

Aplicațiile trebuie trimise către directoratul ISPA din cadrul Directoratului General Regional. Aplicația va fi examinată de către Comisie și, eventual, discutată cu țara candidată. Când Comisia consideră proiectul acceptabil, ea îl va trimite spre avizare Comitetului Managerial, format din reprezentanți din Statele Membre. După primirea avizului din partea Comitetului, Comisia va adopta proiectul și va trimite, spre semnare, Memorandumul de Finanțare țării candidate.

3.2 Implementarea ISPA

Țările beneficiare de fonduri ISPA sunt responsabile cu implementarea proiectelor cu fonduri ISPA. Asta înseamnă că, respectând regulile Comisiei, ei trebuie să lanseze programul, să stabilească contractele și să urmărească implementarea acestora. Reprezentanții Comisiei sunt consultați în toate stadiile privind procedurile de derulare ale programului.

3.3 Modalitățile de acordare ale fondurilor ISPA- tipuri de proiecte finanțate

În domeniul transportului, investițiile cu fonduri ISPA sunt acordate pentru proiecte de adoptare a acquis-ului comunitar în domeniu, precum și de extinderea TINA NETWORK. Aici sunt incluse proiecte care țintesc extinderea Rețelei de Transport Trans –European, în scopul de a realiza conecțiuni stabile între UE și țările candidate, precum și interconecțiuni între rețelele naționale și TINA. În acest context, rețeaua TINA este un motiv important pentru identificarea proiectelor cu finanțare ISPA, proiecte care vor contribui la dezvoltarea și fondare a drumurilor, căilor ferate, porturilor, porturilor, aeroporturilor, etc.

În anul 2000, 50% din fondurile ISPA au fost mobilizate către proiecte care aveau drept scop modernizarea și consolidarea infrastructurii căilor ferate. Un procent apropiat este deținut de proiecte pentru drumuri ( 40% ) și exista un proiect în Bulgaria pentru dezvoltarea infrastructurii unui aeroport.

Asistența în domeniul mediului se concentrează pe următoarele directive: apă potabilă, tratarea apei reziduale, poluare, etc. În 2000, principala direcție a fost tratarea apei reziduale, urmată de proiecte privind apa potabilă. Nu exista nici un proiect privin combaterea poluării.

O mică parte din bugetul ISPA este folosită pentru asigurarea pregătirii și asistenței tehnice pentru persoanele care lucreză în domeniul Programului ISPA.

Pentru a încuraja țările în curs de aderare pentru a realiza proiecte de calitate superioară și pentru a avea o anumită flexibilitate în managementul proiectelor cu fonduri ISPA, alocările pe țări s-au făcut, pentru anul 2000.Tabelul numărul 7 prezintă situația, astfel:

TABELUL NR. 7

Fonduri ISPA pe anul 2000

Publicat în Official Journal 272, 21 martie 2000, p. 21

Există trei tipuri de contracte în Programul ISPA :

contracte de service

contracte de producție

contracte de aprovizionare.

Contractele de tip service au control și management special pe timpul implementării proiectului. Memorandumul de Finanțare are o clauză specială care prevede ca , pentru contractele de tip service, să existe o evidență precisă a controlului și a managementului proiectului, care să fie prezentată Comisiei Europene, pentru a se vedea dacă sunt îndepliniți termenii stabiliți de către aceasta.

Contractele de aprovizionare există doar în sectorul transportului.

Majoritatea contractelor din cadrul Programului ISPA sunt reprezentate de către contractele de tip producție ( works).

3.4 Bugetul ISPA

Resursele anuale ISPA se ridicau pe an la 1040 milioane euro ( la nivelul prețurilor din 1999) . Aceste cifre sunt ajustate anual în funcție de inflație. Comisia folosește aceleași criterii ca și pentru Fondul de Coeziune pentru stabilirea bugetului ISPA, părecum și pentru alocarea resurselor. Astfel, se alocă ISPA în țările candidate în funcție de populație, PIB/locuitor, suprafața țării, etc. În 2000, Polonia a beneficiat de cea mai mare parte a fondurilor ISPa, 335 milioane euro, iar Slovenia de cea mai mică, doar 16 milioane euro.

Directivele ISPA specifică nevoia de a păstra un echilibru între măsurile luate în domeniul mediului și în domeniu și transportului. Ca urmare, Comisia a reușit să împartă fondurile 50/50 între proiecte de transport și mediu, chiar dacă nu era o cerință imperioasă.

ISPA poate finanța doar până la nivelul a 75% din costul proiectului, însă în cazuri excepționale, poate ajunge la 85%. Cofinanțarea este obligatorie.

Suma minimă pentru investiție trebuie să fie de 5 milioane euro. În mod normal, mărimea proiectului este semnificativă: de la 6 milioane la 100 de milioane euro pentru proiecte din domeniul mediului și de la 6 la 300 de milioane euro pentru proiecte din domeniul transportului.

La 1 ianuarie 2003, valoarea proiectelor ISPA, stabilită de către Comitetul de Gestiune, se ridica la 8.72 Mds euros ajutor comunitar pentru 249 de proiecte. În procente, pe sectoare, ajutorul ISPA, pentru perioada 2000-2002, s-a repartizat astfel ( tabelul nr. 8):

TABELUL NR. 8

Ajutor ISPA acordat pe perioada 2000-2002,pe sectoare

Sursa: site-ul Comisiei Europene, versiunea în limba franceză

De notat este faptul că, anul 2003 este ultimul an în care 8 din cele 10 state candidate au mai beneficiat de fondul ISPA, datorită trecerii de la statutul de stat candidat la cel de stat membru. Astfel, acestea de la 1 ianuarie 2004 aceste state au intrat sub incidența Fondului de Coeziune. ISPA va continua să furnizeze fonduri financiare, mult mai însemnate, pentru România și Bulgaria, până la sfârșitul anului 2004.

3.5 ISPA în România

Ca urmare a aprobării de către Consiliul UE a Regulamentului ISPA, Comisia Europeană a propus o alocare indicativă a resurselor ISPA pentru fiecare beneficiară. România este a doua țară , după Polonia, în ceea ce privește dimensiunea resurselor alocate, cu o valoare a finanțării nerambursabilă de peste 250 milioane euro. Pe an, împărțăță aproximativ egal între proiecte de mediu, de infrastructură și transport.

Obiective specifice Asistență ISPA se acordă în urmatoarele cazuri :

măsuri de mediu care vor permite României să răspundă exigențelor impuse de legislația comunitară privind mediul precum și obiectivelor promovate de Parteneriatul de Aderare;

măsuri referitoare la infrastructura de transport care promovează ideea unei reale mobilități și, în mod deosebit, aceste proiecte au un punct comun bazat pe criteriul nr. 1692/96 al Consiliului de Decizie și permit țărilor beneficiare să se alinieze obiectivelor impuse de Parteneriatul de Aderar

Alte specificații privind alocarea fondurilor ISPA

În domeniul mediului se alocă pentru următoarele direcții:

Alinierea standardelor de mediu ale țărilor candidate la cele ale UE

Țările candidate vor trebui să aloce investiții substanțiale pentru a putea fi capabile sa implementeze legislația UE si să atingă standardele comunitare in domeniul mediului.

Programul ISPA se va concentra pe investițiile legate de directivele de mediu a căror implementare solicită costuri importante. Aceste domenii sunt următoarele:

rezerva de apa potabilă,

tratarea apelor reziduale,

administrarea deșeurilor solide și a celor periculoase și

poluarea aerului.

Implementarea acestor directive este strâns legată de imbunățatirea sănătății și calității vieții populației și are un impact pozitiv în procesul de coeziune economică și socială al țărilor candidate.

În domeniul transportului :

Extinderea rețelelor de transport trans-europene către țările candidate

Construirea și reabilitarea infrastructurii în țările candidate și legarea la rețelele de transport ale Uniunii reprezintă un obiectiv important pentru țările candidate. Acesta este un element-cheie al strategiilor de dezvoltare economică in țările candidate și va fi de asemenea crucial pentru integrarea cu succes a acestor țări pe piața internă comunitară și pentru promovarea eficacității și eficienței pe aceasta piață.

Se incurajează finanțarea:

proiectelor care sprijină forme durabile ale circulației persoanelor și a bunurilor, în special proiectele de interes pentru Uniunea Europeană (identificate la conferințele de la Helsinki și Creta) și

proiectelor care permit țărilor candidate să întrunească obiectivele Parteneriatului de Aderare. Aceasta va include extinderea rețelelor de transport trans-europene in vederea asigurării de legături bune între UE și țările candidate, de interconexiuni între rețelele naționale și de legături cu rețelele de transport trans-europene.

Pentru realizarea acestor obiective vor fi necesare investiții majore. ISPA va contribui prin urmare la finanțarea reabilitării și dezvoltării căilor ferate, drumurilor, porturilor și aeroporturilor, ținând cont de cerințele impuse pentru un transport durabil și inter-modal.

Pentru asistența tehnică:

Sprijin pentru pregătirea proiectelor ce urmează să fie finanțate

Bugetul ISPA poate fi folosit și pentru finanțarea de studii pregătitoare și asistență tehnică. În acest sens, trebuie să existe o legatură clară între aceste măsuri și investițiile finanțate de ISPA. Asistența tehnică va fi foarte importantă pentru asigurarea unui nivel indicat al calității proiectelor propuse, în ceea ce privește pregătirea, managementul și impactul acestora.

Beneficiari directi:

Companii nationale / regii autonome

Institutii publice centrale

Institutii publice locale

Perspective alocării fondului ISPA

Din mai 2004, o dată cu aderarea la UE a primului val de state candidate, finanțarea anuală pentru România și Bulgaria va crește , din 2004 până în 2006 cu 20%, 30%, și 40% pe an.Tabelul nr. 9 prezintă situația:

TABELUL NR. 9

Perspectivele alocării fondurilor ISPA, perioada 2005-2006

Sursa: Site-ul Comisiei Europene, mai 2004

Începând cu anul 2007, asistența financiară ISPA va fi înlocuită în mod automat de Fondurile de Coeziune și întregul sprijin financiar va crește substanțial, provocând autoritățile românești să pregătească și să consolideze structurile administrative și de coordonare adecvate, în vederea creșterii capacității de absorbție a fondului.

Strategii ISPA în România și pregătirea proiectelor

Autoritățile române au fost solicitate să pregătească strategii pentru programul ISPA care să identifice zonele prioritare de intervwenție în domeniul transportului și al mediului și care să servească drept reper important în procesul de selectare a proiectelor. Aceste strategii trebuie agregate de către Comisia Europeană.

În conformitate cu aceste strategii, autoritățile române asigure portofoliul de proiecte care să acopere în întregime suma alocată pentru cei șapte ani de funcționare a programului ISPA în România ( pe perioada 2000-2006) pentru ambele domenii, transport și mediu.

Aceste strategii sunt actualizate periodic pentru a reflecta prioritățile de ultimă oră în domeniu, în conformitate cu Planul Național de Dezvoltare, inclus în strategia Națională. Comisia Europeană aprobă strategiile pentru programul ISPA.

În ultimii cinci ani, România a angajat toate fondurile prevăzute anual, în perioada 2000-2004, acestea crescând de la 238 milioane euro la 316 milioane euro, și fiind echilibrat distribuite între mediu și transport. Valoarea totală a celor 38 de Memorandumuri de Finanțare ISPA, semnate până în acest moment ( 34 de proiecte de mediu, 11 proiecte de transport și 1 proiect de consolidare instituțională pentru ambele sectoare), se ridică la 2,4 miliarde euro, din care ISPA Grant reprezintă 74.3%, adică 1,7 miliarde euro.

Implementarea proiectelor ISPA a început la jumătatea anului 2000, și p’nă în prezent există 102 contracte semnate ( 72 pentru mediu, 25 pentru transport și 5 pentru consolidarea instituțională), cu o valoare totală de 736,9 milioane euro. Rata de contractare față de suma totală alocată este de 30,9%.

4. SAPARD

Cel de-al treilea instrument financiar acordat de UE pentru asistența financiară a țărilor în curs de aderare, își propune să acorde sprijin pentru pregătirea acestora în vederea participării la Politica Agircolă Comună și la Piața Unică.

Fondul Sapard a fost reglementat prin Ordinul Consiliului Nr. 1269/1999, la 21 iunie 1999 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000. ordinul a prevăzut parametrii pentru suportul comunitar acordat celor 10 state candidate, în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale. Se stipulează de asemenea, că ajutorul comunitar trebuie să fie sub formă de contribuție financiară, stabilește regulile prin care se acordă, acestea având rădăcini în cele stabilite în finanțarea politicii Agricole comune, fixate prin ordinul 1258/1998. Durata prevăzută pentru funcționare a fost 2000-2006, cu un buget anual de 520 milioane euro.

Principalele obiective vizate de SAPARD sunt:

Susținerea adaptării și organizării sectorului rural

Sprijin pentru dezvoltarea zonelor rurale

Adoptarea acquis-ului comunitar în domeniul politicii agricole.

4.1 Prioritățile Programului SAPARD

Consiliul Ministerial a mai precizat și faptul că aceste fonduri vor fi acordate în domeniile cheie din domeniul agriculturii și dezvoltării rurale, care trebuie definite pentru fiecare țară. Astfel, s-a ajuns la determinarea a 15 domenii prioritare de intervenție prin fonduri SAPARD:

Investiții în exploatații agricole

Ameliorarea transformărilor și comercializării produselor agricole și din domeniul pescuitului

Îmbunătățirea structurilor prin controlul calității și control fito-sanitar și veterinar

Dezvoltarea unor metode de producție agricole cu respectarea protecției mediului și păstrarea cadrului natural ( agricultură rațională)

Dezvoltarea și diversificarea activităților economice în zonele rurale

Crearea de servicii de consultanță și gestiune în domeniul exploatațiilor agricole

Crearea de asociați de producători

Reconstruirea și dezvoltarea satelor, protejarea și conservarea patrimoniului rural

Recondiționarea păământurilor

Îmbunătățirea formării profesionale

Stabilirea și folosirea Registrelor Funciare

Dezvoltarea și ameliorarea infrastructurii rurale

Gestionarea resurselor hidraulice agricole

Dezvoltarea silviculturii, investiții în exploatații silvice aparținând proprietății private, transformarea și comercializarea produselor silvice

Asistență tehnică privind aplicarea acestor măsuri.

Fiecare țară și-a definit prioritățile, pe baza acestor priorități, în cadrul Programului Național, în sectoare strategice. Domeniile care vor fi acoperite din fonduri SAPARD pentru fiecare țară candidată, precum și procentajul deținut de fiecare țară în parte sunt prezentate în tabelul nr. 10:

TABELUL NR. 10

Măsuri selecționale din Programul Național și procentajul din SAPARD

Sursa: http://europa.eu.int/comm/agriculture/external/enlarge/countries/index_fr.htm

Trebuie menționat faptul că anumite măsuri, cum ar fi controlul sanitar și cel veterinar, registrele funciare, gestiunea apelor, nu mobilizează decât o mică parte a finanțării, cu toate că nevoile în aceste domenii sunt mari. Patru sectoare din cele 15, concentrează 80% din fondurile SAPARD:

Susținerea directă a exploatațiilor agricole

Susținerea activității de transformare și comercializare

Finanțarea infrastructurii locale

Diversificarea activităților economice în zonele rurale

4.2 Bugetul SAPARD

Fondurile SAPARD se ridică la 520 milioane euro anual. Alocarea pentru fiecare țară se face în funcție de anumite criterii specifice care includ: suprafața agricolă, PIB/locuitor, populația rurală, etc. Alocațiile diferă semnificativ de la o țară la alta. În anul 2000, Polonia a primit cea mai mare parte a fondului, 160 milioane euro, iar Slovenia cea mai mică: 6,3 milioane euro. Este important de menționat faptul că aceste criterii sunt diferite față de cele pe baza cărora se acordă ISPA și PHARE.

În anul 2000, fondurile pentru fiecare țară au fost alocate astfel, pe baza Deciziei Comisiei din 20 iulie 1999:

TABELUL NR. 11

Fonduri SAPARD pe anul 2000

Official Journal l. 226, 27 august 1999, p.23

Finanțarea SAPARD se alocă la până la 75% din costul proiectului. Dacă este vorba despre investiții care produc profit, atunci finanțarea comunitară se alocă până la 50%. Pentru asistența tehnică în domeniu se alocă fonduri chiar și 100%.

4.3 Descentralizarea Programului SAPARD

Baza legală pentru descentralizare este stabilită prin Ordonanța 1266/1999 care conferă autoritate managerială agențiilor implementate.

Folosirea unui sistem complet descentralizat va da țării candidate o importantă experiență în aplicarea regulilor comunitare. Aceste țări treebuie să aplice același mecanism ca și cel care se aplică sub legislația comunitară, în statele membre.Procesul descentralizări este un pas important atât pentru statul candidat, cât și pentru Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Programul SAPARD lucrează cu un număr mare de proiecte( sute sau chiar mii ) ceea ce ar fi făcut imposibilă administrarea acestuia de către Comisie. Când SAPARD este operațional, sunt mai mulți oameni care lucrează într-o agenție națională SAPARD decât tot personalul de la Directoratul General pentru Agricultură.

Agențiile SAPARD au responsabilitatea selectării și administrării proiectelor, stabilirea finanțării și realizarea controlului. Contribuția comunitară este plătită pe baza contribuției naționale totale. Fiecare Agenție SAPARD are două părți: Plăți și Implementare.

Agenția de Plăți este responsabilă cu toate procedurile financiare, incluzând autorizațiile de plată sau verificarea și rezolvarea eventualelor reclamații privind plățile.

Corpul de Implementare este responsabil cu verificarea cererilor, aprobarea începerii lucrărilor și monitorizarea progresului înregistrat de proiecte. Aceste agenții sunt audutate de către Comisie.

Autoritatea competentă are responsabilitatea de a acredita Agenția Națională SAPARD. Pentru ca sistemul să funcționeze, Comisia trebuie să-și dea acordul privind abrobarea și acreditarea agenției. O dată ce Fondul Național este sigur că întrunește condițiile comunitare, acesta comunică detaliile Comisiei. Aceasta începe op examinare formală a structurilor și procedurilor Fopndului Național și ale Agenției SAPARD. Doar atunci, Comisia aprobă acreditarea Agenției pentru gestionarea fondurilor comunitare.

4.4 SAPARD ÎN ROMÂNIA

Elaborarea priorităților în cadrul strategiei de dezvoltare rurală se bazează pe următoarele două principii importante:

– puternica corelare între priorități, corelând măsurile corespunzătoare fiecărei priorități, mai ales în vederea obțnerii unor rezultate cumulate care să asigure dezvoltarea lanțului de producție, stabilizarea pieței agroalimentare si implicit o dezvoltare integrată a spațiului rural;

– promovare prealabilă a anumitor priorități, care să asigure dezvoltarea unor resurse în zonele cu potențial, precum ți o buna orientare și administrare a fondurilor programului

În cadrul primului principiu, prioritatea numărul unu nu poate fi pe deplin dezvoltată fără o furnizare de materii prime agricole. Aceste resurse trebuie să fie diversificate, stabile din punct de vedere cantitativ, de o calitate superioară și având prețuri competitive. Acestea sunt obiectivele urmărite în cadrul celei de a treia priorități. De asemenea, implementarea unui flux regulat de aprovizionare a unităților de prelucrare si comercializare este condiționată de existența unei rețele de infrastructură suficiente și mai ales de existența unei rețele de axe rurale dense, ceea ce va permite deservirea unitaților de furnizare. Acest obiectiv vine in întampinarea obiectivului celei de a doua priorități. În final, crearea si funcționarea eficientă a unităților de producție sau de prelucrare sunt condiționate de instruirea agenților economici, care sunt necesari functionarii lor.

Acest obiectiv este specificat și in cadrul celei de a patra priorităti. Astfel, impactul primei priorități va fi atins prin implementarea in aceleasi zone a măsurilor care aparțin celei de a doua, a treia si a patra priorități.

În cadrul celui de al doilea principiu, Romania va favoriza pe perioada primilor ani de derulare a Programului SAPARD implementarea proiectelor de infrastructură, necesare funcționării unei economii in spațiul rural. În consecintă, Romania va mobiliza 50% din fondurile comuntare in primii doi ani pentru proiecte de infrastructură care și-au finalizat deja studiile tehnice. Vor fi puse in practică cursuri de pregătire standard si specifică încă de la începutul programului, în vederea viabilizării operațiilor referitoare la exploatatiile agricole și la unitățile de prelucrare și marketing a produselor agricole si piscicole. Astfel, vor fi asigurate toate condițiile atât de necesare dezvoltării și modernizării unor ferme animale și vegetale moderne, precum și capacitățile de prelucrare a produselor agricole în conformitate cu standardele UE. În plus, aceasta va servi la elaborarea studiilor și analizelor referitoare la piață, structurile de producție, zonele cu potențial variat de dezvoltare .

Suma disponibilă oferită prin intermediul programului este importantă, dar, datorită faptului că problemele sunt substanțiale, impactul programului va fi relativ limitat in rezolvarea problemelor și în implementarea acquisului.

Programul va avea de asemenea un impact pozitiv asupra pregătirii pentru aderare la UE.

Spijinul acordat de Comunitate în perioada 2000-2006 prin Programul SAPARD se va concentra asupra acțiunilor destinate să contribuie la atingerea următoarelor obiective generale propuse pentru programul SAPARD:

1. Implementarea acquis-ului comunitar privind politica agricolă comună și politicile conexe, protecția mediului și politicile legate in domeniul alimentației și reglementările privind protecția consumatorului, sănătate publică, bunăstarea și sănătatea animalelor și plantelor;

Acest obiectiv al strategiei românești pentru integrare in U.E pentru sectorul de agricultură, industrie alimentară, acvacultura și dezvoltare rurală este reprezentat prin implementareaacquis-uluicomunitar. .

SAPARD va sprijini dezvoltarea practică pentru a implementa prevederile acquis-ului privitor la:

Standarde alimentare

Masuri de control pentru a asigura protectia consumatorilor, sanatatea publica si animalășisănătateaplantelor.

Protecția mediului.

2. Angajarea pentru protecția mediului, transpunerea în legislația națională și implementarea Directivei "Nitrați", a programului "Natura 2000" și a Directivei "Evaluarea Impactului asupra Mediului"

3. Soluționarea problemelor prioritare și specifice pentru adaptarea durabilă a sectorului agricol și a spațiului rural din România.

Având în vedere punctele tari, diferențele, decalajele și oportunitățile identificate, strategia pe termen scurt si lung propusa de PNADR va avea urmatoarele obiective strategice:

dezvoltarea durabilă a unui sector agro-alimentar competitiv prin modernizarea si imbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole.

creșterea standardului de viață în spațiul rural prin imbunătățirea și dezvoltarea infrastructurilor sociale și prin definirea și stabilirea unei bune practici agricole necesare unei agriculturi durabile și dezvoltării rurale;

dezvoltarea economiei rurale prin inființarea și modernizarea bunurilor imobile pentru exploatațiile agricole și forestiere private, dezvoltarea și diversificarea activităților economice, în vederea menținerii și/sau creării unor venituri alternative/suplimetare si a noi de locuri de muncă.

dezvoltarea resurselor umane prin imbunatățirea instruirii profesionale a producătorilor agricoli și detinătorilor de terenuri forestiere și prin construirea si consolidarea capacitătii instituționale.

Pentru toate aceste obiective strategice se va da prioritate investițiilor care permit implementarea acquis-ului comunitar.

Obiective specifice programului Sapard

Pentru a realiza prioritățile, obiectivele operaționale referitoare la măsurile propuse de reglementarea SAPARD sunt următoarele, regrupate în patru axe prioritare. .

Aceste priorități sunt urmatoarele:

Axa prioritară 1:

Imbunatatirea accesului la piete si a competitivitatii produselor agricole prelucrate;

Axa prioritară 2:

Imbunatatirea infrastructurilor pentru dezvoltare rurala si agricultura;

Axa prioritară 3:

Dezvoltarea economiei rurale;

Axa prioritară 4:

Dezvoltarea resurselor umane.

Beneficiari direcți

• Asociații profesionale

• Centre de consultanță și de pregătire

• Comunități locale

• Organizații neguvernamentale / non-profit

• Producători agricoli

• Societăți private

CAPITOLUL IV.

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ȘI IMPACTUL ASUPRA ȚĂRILOR PARTICIPANTE- PERSPECTIVE ȘI IMPLICAȚII-

1. STRATEGIA EXTINDERII UE- negocierile de aderare

Teoretic, există posibilitatea ca, într-un viitor previzibil Uniunea Europeană să cuprindă 27 de membri, sau chiar 28 dacă se ia în calcul și Turcia, țară candidată care, potrivit aprecierilor lui Verheugen, „ nu îndeplinește condițiile politice pentru a deveni membră UE, neîndeplinind nici măcar condițiile pentru a începe negocierile”. Din mai 2004, UE are 25 de membri, iar în 2007 sau cel mai târziu 2008, se preconizează să intre și România și Bulgaria.

Toată problematica extinderii de la 15 la 25, respectiv 27 de membri este percepută prin prisma a trei cifre: suprafața UE va crește cu 34%, populația cu 29 %, iar bogăția cu doar 8 %. Ca urmare, extinderea UE afectează și interesează, atât membrii actuali, cât și noii membri.

Reforme instituționale și politice – previziunile Tratatului de la Nisa-versus Capitolul 30-„Instituții”

O condiție esențială pentru succesul extinderii va fi reprezentarea și integrarea eficientă și echilibrată a noilor state membre în arhitectura instituțională a Uniunii. Acesta este obiectivul Capitolului 30 – Institutii, care se referă în principal la structura si funcționarea instituțiilor și a organismelor inființate prin Tratate sau prin legislația secundară.

Intrebarea fundamentală privind pregătirea instituțiilor pentru extindere, astfel incât Uniunea sa poată funcționa eficient cu 27 de state membre și sa iși mențină capacitatea decizională, a fost pusă la Conferința Interguvernamentală de la Nisa, în decembrie 2000, și abordată în Tratatul de la Nisa, precum și în protocoalele și declarațiile atașate acestuia.

Pozițiile comune ale UE se bazează pe:

prevederile Tratatului de la Nisa și ale Protocolului anexat acestuia, referitoare la extinderea Uniunii Europene, inclusiv cele referitoare la adaptarea instituțiilor in perspectiva extinderii;

acordurile menționate in Declarațiile de la Nisa: Nr. 20 (privind extinderea) si Nr. 21 (privind limita necesara luarii deciziilor in Consiliu cu majoritate calificata), care contin elementele-cheie ale pozițiilor comune ce vor fi adoptate de catre statele membre;

prevederile relevante din Tratatele actuale și legislația secundară din domeniu (inclusiv în ceea ce privește relațiile inter-instituționale, transparența, regimul lingvistic, reglementările privind personalul și alte prevederi administrative referitoare la Serviciul public european).

În ceea ce privește numărul locurilor din Parlament și sistemul de vot din Consiliu, va fi nevoie de aranjamente tranzitorii și s-a agreat că acestea trebuie sa acopere perioada dintre data aderării noilor state membre și până la intrarea în vigoare a noilor prevederi pentru Parlament, dupa alegerile din iunie 2004, și pentru Consiliu. Modificările sunt dupa cum urmează:

noile state membre vor fi reprezentate din primele saptămâni de după aderare, în Parlament de un număr de deputați nominalizați egal cu numărul deputaților ce vor fi aleși in următorul mandat 2004 – 2009;

pentru o perioada de tranziție care va dura până la sfarsitul lunii octombrie 2004, cele 25 de State Membre vor avea în total 124 de voturi in Consiliu, iar majoritatea calificată va fi obținută cu 88 de voturi.

Conform unui studiu al Institutului de Cercetări Economice de la Halle ( Germania), numărul de voturi în Consiliul UE, redistribuite conform Summit-ului de la Nisa, va conduce la schimbări sensibile privind nivelul ajutoarelor structurale. Dintre cele 10 state candidate doar Polonia este avantajată. Cele mai afectate, ca urmare a noului mecanism de votare, vor fi Estonia, Letonia și Slovenia, care vor pierde 2/3 din ajutoarele structurale europene. Pe ansamblul țărilor candidate se estimează o reducere cu 20% a ajutoarelor structurale sub incidența noilor reglementări. România, cu 14 voturi în Consiliul UE, va pierde 17% din ajutor.

Parlamentul European a apreciat că Tratatul de la Nisa nu corespunde așteptărilor sale, de aceea, pentru prima dată, sprijinul său pentru Tratat nu a fost necondiționat. Atunci se spera că, la Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001, sub președenție belgiană, să se adopte declarația privind viitorul Europei, dezvoltarea durabilă și extinderea Uniunii Europene, în perspectiva Conferinței Interguvernamentale din 2004.

Pentru aderarea noilor 10 state membre la data de 1 mai 2004, prevederile din Tratatul de la Nisa care se referă la o Uniune cu 27 de membri, au trebuit sa fie adaptate pentru o Uniune cu doar 25 de membri, menținându-se in același timp principiile stabilite prin Tratat. Noile prevederi vor intra în vigoare numai dupa o perioadă de tranziție de câteva luni. Modificările din Parlament, Consiliu și Comisie după urmatoarea extindere pot fi rezumate astfel:

incepând cu următorul mandat (2004 – 2009), numărul locurilor din Parlament va creste la 732 (de la 626, în prezent). Republica Cehă și Ungaria vor avea același număr de locuri ca și statele membre similare din punct de vedere al mărimii populației;

incepând cu data de 1 noiembrie 2004, statele membre vor avea în total 321 de voturi în Consiliul; majoritatea calificată va necesita 232 de voturi. Pentru ca prima extindere vizează doar 10 noi state membre, numărul de voturi din Consiliu și majoritatea calificată au fost ajustate corespunzator (de la 345 la 321, respectiv de la 255 la 232), conform principiilor convenite la Nisa;

toate noile state membre vor fi reprezentate în Comisia Europeană printr-un membru. Același principiu va fi extins și la actualele state membre, incepând cu mandatul viitoarei Comisii, care a fost devansat, din ianuarie 2005, în noiembrie 2004.

De asemenea, în conformitate cu legislația actuală, noile state membre vor avea o reprezentare corespunzatoare în cadrul Curții de Justiție și Tribunalului de Primă Instanță, Curții de Conturi, precum și în cadrul altor organe și organisme înfiintațe prin Tratate, și al comitetelor, agențiilor și altor organisme inființate prin legislația secundară. Mai mult, limbile naționale ale tărilor care aderă la Uniune vor fi recunoscute ca limbi oficiale, de utilizat de către instituțiile europene.

În ce privește conformitatea cu acquis-ul comunitar, spre deosebire de alte capitole, acesta nu impune o anumită apropiere legislativă și nici măsuri de punere în practică necesar a fi luate in țările candidate înainte de aderare. Noile state membre își vor exercita drepturile în aceleași condiții ca și oricare alte state membre, prin participarea în activitatea instituțiilor UE.

România a deschis și a inchis provizoriu acest capitol în primul semestru al anului 2002. Aranjamentele provizorii vor fi discutate intr-o etapă ulterioară, după caz.

1.2 Goteborg, iunie 2001- progrese în negocieri

La Goteburg, în iunie 2001, s-au înregistrat progrese privind negocierile. Astfel, s-a subliniat importanța capitală a capacității țărilor candidate de a implementa și aplica acquis-ul comunitar și s-a adăugat faptul că țările candidate trebuie să depună eforturi substanțiale pentru consolidarea și reformarea structurilor lor administrative și juridice.

Pe baza progresului înregistrat până la acea dată, Consiliul European a reafirmat rolul „foii de parcurs” ca un cadru de lucru pentru finalizarea cu succes a negocierilor de extindere.

Începând cu primăvara anului 2003, Comisia va include țările candidate și politicile lor naționale în raportul său anual de sinteză.

Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, a subliniat hotărârea Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu țările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste țări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentu Parlamentul European.

A fost adoptată o declarație și s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele candidate vor lua parte, alături de statele membre.

1.3 Divergențe de opinii în țările membre UE privind procesul de extindere spre Est

În iunie 2000, Gunter Verheugen afirma că negocierile de aderare cu cele 12 state candidate se vor încheia în câțiva ani, majoritatea țărilor urmând să devină membri în jurul anului 2005. Se intenționa ca, până la sfârșitul anului 2000 să fie prezentat un scenariu privind integrarea acestor state.

Față de declarațiile oficiale care susțin procesul de extindere al UE, în țările membre existau și așa-numiții „ eurosceptici”, cu opinii și atitudini diferite de cele oficiale în privința modalităților de realizare a construcției europene, a momentului și amplitudinii procesului de lărgire către Est.

În privința modalităților de realizare ale construcției europene, Germania și Italia sunt în favoarea unei Europe de tip federalist, care să beneficieze de noua elasticitate decurgând din tratatele modificate.

Franța prefera integrarea la nivel interguvernamental, contestată de Danemarca și Spania.

Pe de altă parte, deși premierul britanic Tony Blair a declarat oficial că Marea Britanie nu este eurosceptică și a cerut partenerilor să accelereze extinderea, acestă țară manifesta temeri în ceea ce privește noile situații cu care s-ar putea confrunta UE.

În ceea ce privește opinia publică din Uniunea Europeană, în 2000, când negocierile de aderare erau în plină desfășurare, s-a observat o schimbare de atitudine față de extindere, în sensul că susținerea pentru acest proces avea o scădere sensibilă față de momentul lansării acestei idei. Potrivit unui sondaj de opinie din primăvara anului 2000, doar o treime din populația UE considerau extinderea spre Est o prioritate.

Deutsche Bank Research atrăgea atenția că opinia publică asupra extinderii influențează deciziile potențialilor investitori, care uneori ezită să se angajeze în țările candidate, datorită nivelului neadecvat al sprijinului pentru lărgirea UE.

1.4 Mersul negocierilor de aderare.

Începutul

Negocierile de aderare duse cu cele șase țări din primul val ( sau grupul Luxemburg- Republica Cehă, Estonia, Polonia, Ungaria, Slovenia și Cipru) au debutat la 31 martie 1998. Aproape 2 ani mai târziu, la 15 februarie 2000, au fost lansate negocierile cu alte șase țări din grupul Helsinki: Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia și Malta.

Pentru desfășurarea negocierilor, legislația și reglementările UE ( acquis-ul comunitar) au fost împărțite în 31 de dosare sau „ capitole”, iar decizia de deschidere a acestora se ia în Consiliul European de către cele 15 state membre. E.G. Pasquarelli, negociatorul –sef al UE cu România, afirma:

„ …deschiderea de noi capitole nu depinde de capacitatea UE de a le discuta, ci de pregătirea diferitelor etape de către țările candidate șă de timpul necesar realizării acestora”.

Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislația europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Exista 31 de capitole pe care fiecare țară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.

Prin negocieri se urmarește ca legislația din țara candidată sa fie armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetațean din țara candidată să aibă aceleași drepturi și obligații ca și cei din Uniunea Europeană. În cursul negocierilor, țara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziție (amânarea pentru o perioadă limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări pe teritoriul său).

Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun asupra condițiilor în care țara candidată o sa adere la Uniunea Europeană. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că țara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui, condiții necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cele 31 de capitole sunt:

1. Libera circulație a mărfurilor

2. Libera circulație a persoanelor

3. Libera circulație a serviciilor

4. Libera circulație a capitalului

5. Dreptul societăților comerciale

6. Politica în domeniul concurenței

7. Agricultura

8. Pescuitul

9. Politica în domeniul transporturilor

10. Impozitare

11. Uniune economică și monetară

12. Statistica

13. Politici sociale și ocuparea forței de muncă

14. Energie

15. Politica industrială

16. Intreprinderile mici și mijlocii

17. Știința și cercetarea

18. Educație, formare profesională și tineret

19. Telecomunicații și tehnologia informațiilor

20. Cultura și politica în domeniul audiovizualului

21. Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

22. Protectia mediului înconjurător

23. Protectia consumatorilor și a sănătații

24. Justiție și afaceri interne

25. Uniune vamală

26. Relații externe

27. Politica externă și de securitate comună

28. Control financiar

29. Dispoziții financiare și bugetare

30. Instituții

31. Diverse

Din cele 31 de capitole, 29 au fost deschise cu cele 6 țări din primul val, excepție făcând capitolele „ Instituții” și „ Diverse”. În prima jumătate a anului 2001, Cipru avea 21 de capitole închise, fiins secondat de către Slovenia și Estonia cu câte 18 capitole închise. La acea dată, România avea 16 capitole de negociere deschise și 6 închise.

Dosare dificile și impactul lor asupra negocierilor

Negocierile cu două dintre candidatele din primul val, Ungaria și Polonia, au atins, în aprilie-mai 2000, un punct extrem de sensibil privin dosarul „ Agricultura” și „Libera circulație a forței de muncă”, datorită diferenței mari de opinii în domeniile respective. Majoritatea statelor candidate doresc să beneficieze de întreaga gamă de subvenții agricole ale UE, în timp ce oficialii de la Bruxelles nu doresc ca țările candidate, printre care Polonia, să aibă sectoare agricole extrem de mari, să obțină acces la programele de subvenționare a agriculturii UE și la Politica Agricolă Comună, întrucât ar putea falimenta bugetul UE ( în 2000, agricultura deținea peste jumătate din cheltuielile bugetare anuale ale UE, circa 90 miliarde euro).

Cele două părți, UE și țările din primul val, aveau de asemena divergențe de opinii cu privire la libera circulație a forței de muncă: UE se temea de o invazie de forță de muncă ieftină din Est, dorind o perioadă lungă de tranziție, în care libera circulație a forței de muncă să nu fie posibilă. Țările candidate considerau că cetățenii lor ar trebui să aibă posibilitatea să lucreze oriunde în UE, începând din prima zi a aderării, de vreme ce vor fi membri cu drepturi depline.

Aceste dosare dificile au încetinit mersul negocierilor de aderare și au determinat apariția unor comentarii speculative privind diminuarea entuziasmului UE față de extinderea spre Est, dar și poziții critice ale negociatorilor.

Tensiunile existente între UE și statele candidate, în special cu Polonia, s-au amplificat înainte de publicarea rapoartelor de evaluare întocmite de Comisia Europeană pentru anul 2000, privind performanțele țărilor candidate la UE, determinând negociatorul-șef pentru Polonia să afirme că „ în cazul în care Bruxelles-ul se va dovedi în continuare intransingent și nu va accepta unele compromisuri cerute de Varșovia, Polonia și-ar putea amâna aderarea la UE până după anul 2003”.

Chiar și fără existența acestor presiuni, negocierile dintre UE și cele 10 state candidate ale Europei Centrale și de Est s-au confruntat, și se confruntă în continuare pentru România și Bulgaria, cu dificultăți enorme, dat fiind că dosarele de reglementări ale UE numără peste 30000 de pagini, incluzând toate domeniile, de la standardele de mediu și politica antitrust la agricultură și uniunea monetară.

c. Sevilla- iunie 2002, negocierile intră în fază finală

În ciuda tuturor acestor dificulțăți, atât țările candidate, cât și Uniunea Europeană au reușit să-și încheie partea lor convenită în „contract”.

Astfel, Consiliul European de la Sevilla, a apreciat că s-au înregistrat progrese decisive în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a subliniat importanța continuării progreselor în implementarea și aplicarea efectivă a acquis-ului comunitar și a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acțiune vizând îmbunătățirea capacităților administrative și juridice ale țărilor candidate.

S-a reafirmat că, dacă ritmul actual de progres al negocierilor și al reformelor se va menține, Uniunea Europeană este hotărâtă să încheie negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia până la sfârșitul anului 2002, în ipoteza că aceste țări sunt pregătite pentru a deveni membri ai Uniunii.

În ceea ce privește Bulgaria și România, Consiliul a apreciat progresul făcut de aceste țări în ultimele luni, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire și a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru aderare, cu posibilitatea sporirii asistenței financiare și a stabilirii unui calendar mai precis pentru aderarea acestor țări până la sfârșitul anului.

d. Copenhaga, decembrie 2002- primele 10 state

S-a decis integrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state: Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia .

Pentru o bună funcționare a Pieței Unice și a politicilor Uniunii, statele care vor adera în 2004 vor beneficia de perioade de tranziție pentru a integra toate mecanismele Uniunii Europene.

Statele Membre și statele care vor adera în 2004 au stabilit nivelul creditelor pentru agricultură, acțiuni structurale, politici interne și administrație.

În ceea ce privește Cipru, Consiliul European ar prefera reunificarea acesteia înaintea aderării la Uniune și încurajează autoritățile cipriote să continue negocierile pe baza propunerilor Secretarului General al ONU. În cazul în care negocierile vor eșua, principiile și regulile comunitare nu se vor aplica părții de nord a insulei.

Șefii de state sau de guverne doresc ca Bulgaria și România să se integreze în Uniunea europeană în 2007. Pentru aceasta, cele două țări trebuie să-și axeze eforturile pe reforme administrative și judiciare.

Pentru ca Turcia să poată deschidă negocierile de aderare, este necesar ca, până în decembrie 2004, guvernul turc să aplice o reformă a legislației, precum și a implementării acesteia, pentru a păutea îndeplini criteriile poltice de aderare: respectul libertății, democrația, drepturile omului, libertățile fundamentale, satul de drept și stabilitatea instituțiilor.

e. Atena, aprilie 2003- semnarea Tratatului de aderare

Pe 16 aprilie 2003, la Atena, cei 25 de șefi de state sau de guverne ale Statelor Membre sau de guverne ale Staelor Membre și ale statelor în curs de aderare(Cipru, Malta, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Polonia și Slovenia ) au semnat Tratatul de Aderare.

Tratatul de Aderare garantează deplina participare a noilor state membre în cadrul instituțional al Uniunii Europene. Până la 1 mai 2004, la dezbaterile Parlamentului European, la reuniunile ministeriale și la consiliile europene vor participa observatori din partea noilor state membre, fără drept de vot.

1.5 Evoluția negocierilor de aderare a României la UE

Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe durata președinției portugheze a UE, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici si mijlocii, cap.17 – Știință și cercetare, cap.18 – Educație, formare profesională și tineret, cap.26 – Relații externe, cap. 27 – Politica externă și de securitate comună.

În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul președinției franceze: cap.6 -Concurența, cap.12 – Statistica, cap.19 – Telecomunicații și tehnologia informației și cap.20 – Cultură și politica în domeniul audio-vizualului.

Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române.

Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.

Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit accelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană, prin înființarea Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României la UE. Delegația Națională este formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții șefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale sunt formate din reprezentanți ai ministerelor și celorlalte instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.

Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zis “ușoare” (Relații externe, Statistica, Educație, formare profesională și tineret, Politica externă și de securitate comună) pe capitolele cu impact economic și social.

Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale, capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare.

Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieței conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri și conectarea la mediul de afaceri internațional și la Piața Internă. De asemena, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanțiale, având în vedere contribuțiile la PIB și resursele financiare necesare.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor inter-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele politice și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu Statele Membre și cu echipele de negociere ale Statelor Candidate.

Noua abordare stategică și instituțională a permis o avansare substanțială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001 România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000).

Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de poziție pentru toate cele 29 de capitole de negociere.

În cursul președinției suedeze și belgiene (la Conferințele Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitole (cap.4 – Libera circulație a capitalului, cap.5 – Dreptul societăților comerciale, cap.8- Pescuitul, cap.9 – Politica în domeniul transporturilor, cap.10 – Impozitarea, cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.25 – Uniunea Vamală) și au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.5 – Dreptul societăților comerciale).

Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deshiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de aderare, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.

În 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la UE a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de Extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu deciziile Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în 2002.

Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.

Prioritate a avut întărirea capacității administrative a României, bazată pe planurile de acțiune pentru capacitatea administrativă și PHARE, aprobate de către Comisia Europeană și prezentate statelor membre.

În consecință, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulație a mărfurilor, 2 – Libera circulație a persoanelor, 3 – Libera circulație a serviciilor, 7 – Agricultura, 11 – UEM, 14 – Energia, 15 – Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 – Protecția mediului, 24 – Justiție și afaceri interne, 28 – Control financiar, 29 – Prevederi financiar bugetare și 30 – Institutii) au fost deschise în cadrul Conferințelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar 11 – UEM, 13 – Politica socială, 15 – Politica Industrială, 19- Telecomunicații și tehnologia informației, 20 – Cultura și politica în domeniul Audiovizualului, 25- Uniunea vamală și 30 – Instituții au fost închise provizoriu.

În 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea in luna iunie au mai fost inchise provizoriu cap. 1 – Libera circulatie a marfurilor si cap. 10 – Impozitarea.

Si tot in 2003, capitolele 2 – Libera circulatie a persoanelor, respectiv 9 – Politica în domeniul transporturilor au fost inchise provizoriu la Conferinta de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, marti, 9 decembrie, si de asemenea s-a confirmat inchiderea capitolului 28 – Controlul financiar.

În cursul președinției irlandeze, la Conferinta de Aderare Romania – UE din 04 iunie 2004 au fost inchise provizoriu Cap.7 – Agricultura si Cap. 29 – Prevederi financiare si bugetare.

Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, miercuri, 30 iunie 2004.

România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulatie a serviciilor si 21 – Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale in cadrul Conferintei de Aderare România-UE, desfasurata la Bruxelles, miercuri, 23 septembrie 2004.

La conferinta de aderare din 26 noiembrie 2004, Romania a inchis provizoriu capitolele 22 – Mediu si 31 – Diverse.

România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor doua capitole de negociere: 6 – Concurenta si 24 – Justitie si afaceri interne. Inchiderea celor douã capitole a avut loc cu prilejul conferintei de aderare România-UE care a avut loc la Bruxelles, în seara zilei de 8 decembrie 2004.

Astfel, în prezent, România a închis provizoriu toate capitolele de negociere. Pe data de 27 aprilie 2005, România a semnat Tratatul de Aderare la UE.

2. COSTURILE ȘI IMPLICAȚIILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Avantaje și dezavantaje la extindere pentru statele membre ale UE

În general, despree avantajele extinderii se vorbește destul de puțin. În ceea ce privește oportunitățile de afaceri, evaluările arată că economia UE va câstiga pe termen lung, circa 10 miliarde euro, piața de desfacere va crește cu încă 100 de milioane de consumatori, iar aproximativ 300 de mii de noi locuri de muncă vor fi create în actualele state member.

Comisarul Schreyer afirma, în finalul unei analize privind costurile extinderii, că beneficiile vor fi nu numai pe plan politic, ci și în termini economici, deoarece, “ prin extinderea cu alte 12 state , noua piață internă va cuprinde aproape 500 milioane consumatori, iar …potențialul economic al UE-15 pentru cele 12 țări candidate la aderare va fi mai mult decât dublu până în 2010”.

Statele din Estul și Centrul Europei vor înregistra o creștere economică medie anuală de 2% a PIB, în primii 10 ani după aderare, în vreme ce efectul economic al extinderii- deși va fi redus în rândul actualelor state member, el va conduce la o creștere economică cumulativă de 0.7% în perioada 2000-2009, principalii beneficiary fiind germania și Austria.

Costuri și dezavantaje

Mai puțin de 10 % din bugetul Ue până în 2007 va fi folosit pentru extindere, aceasta repreyentând, însă o sumă modestă comparative cu ce s-a cheltuit cu alte extinderi.

În cazul în care extinderea spre Est ar intarzia, dezavantajele rezidă din:

Euroscepticismul se va extinde atât în statele membre, cât și în țările candidate

Pierderea credibilității UE pe plan European și mondial

Scăderea avantajelor economice și încetinirea reformelor în țările candidate, iar pentru UE mai multe costuri pentru ajutoarele financiare înainte de aderare

Creșterea migrării ilegale ca efect negativ al nonextinderii, datorită reducerii economice din țările candidate

Reducerea severă a fluxului commercial inter și intraregional

Reducerea investițiilor străine directe în țările candidate

Pierderea potențialelor piețe existente în aceste țări

2.2 Costuri și beneficii pentru statele candidate

Prăbușirea cortinei de fier care a separat, timp de peste 40 de ani, țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est de țările Europei Occidentale, a reprezentat un eveniment istoric cu consecințe majore pentru viitorul continentului european. Eșecul doctrinei comuniste pe toate planurile – economic, politic, social, cultural, – a readus în țările Europei Centrale si de Est opțiunea pentru valorile statului de drept și ale economiei libere de piață. Ideea reunificării Europei a început tot mai mult să prindă contur, mai întâi pe plan ideologic, al discursului politic, iar apoi și în planul realității.

Extinderea Uniunii Europene spre est este în primul rând o opțiune politică menită

să restabilească și să mențină pacea și prosperitatea pe întreg continentul european.

Sub aspect economic însă, extinderea ridică multe semne de întrebare. Spre deosebire de extinderile anterioare, de data aceasta este vorba despre integrarea unor țări care reprezintă 34% din suprafața celor 15 state membre și 29% din populația acestora, dar numai aproximativ 5% din PIB-ul Uniunii Europene. Decalajele mari existente în plan economic au determinat, mai ales în țările membre, preocupări tot mai evidente pentru evaluarea efectelor extinderii: daca din punct de vedere politic, al stabilității în Europa, beneficiile extinderii erau unanim acceptate, pe plan economic însă au existat și mai există numeroase temeri ca vor apărea costuri pentru Statele Membre, determinate în special de aplicarea Politicii Agricole Comune și a Politicii Regionale în noile state membre, dar mai ales ca aceste costuri ar putea fi mai mari decât beneficiile economice ale extinderii.

Temeri la fel de mari există și în ce privește libera circulație a forței de muncă, presiunile economice și sociale generate de migrația lucrătorilor din cele zece țări candidate fiind evaluate ca putând avea efecte extrem de negative.

Față de această dimensiune amplă pe care a căpatat-o evaluarea costurilor extinderii în literatura de specialitate vestică, beneficiile, deși nu au fost neglijate, au fost menționate mai mult descriptiv, fără însă ca evaluării lor cantitative să i se acorde aceeași importanță.

În țările candidate, preocupările pentru evaluarea costurilor și beneficiilor aderării nu au fost însă la fel de susținute. Pe de o parte, țările candidate și-au pus mai degrabă problema beneficiilor decât pe cea a costurilor integrării. Aderarea la Uniunea Europeană, obiectiv politic de prima importanță, a fost într-o anumită măsură percepută ca o soluție la problemele lor economice, considerându-se, mai mult sau mai puțin intuitiv, că beneficiile aderării vor fi net superioare costurilor. Pe de altă parte, activitățile de cercetare s-au restrâns mult în aceste țări după 1989, majoritatea resurselor financiare bugetare fiind direcționate spre măsuri de susținere a reformelor economice. În sfârsit, administrația din țările candidate, caracterizată prin preponderența vechilor structurilor comuniste și menținerea unei abordări preponderent politice, nu a avut capacitatea sau dorința de a utiliza un asemenea instrument al analizei costuri-beneficii ale aderării la Uniunea Europeană. La acestea, se adaugă numeroase dificultăți metodologice în evaluarea cantitativă a costurilor și beneficiilor aderării în țările candidate, determinate în special de:

Complexitatea efectelor integrării în Uniunea Europeană și implicațiile vaste la nivelul economic, social și politic, ceea ce face dificil de identificat toate aceste

efecte. Vor fi afectate în egală măsură structurile administrative, care trebuie construite/ajustate astfel încât să-și întărească capacitatea administrativă de implementare a acquis-ului; întreprinderile, care pe de o parte vor câștiga prin accesul la Piața Internă, iar pe de altă parte vor suporta costurile implementării acquis-ului Pieței Interne; populația, care va suporta atât costuri, prin pierderea unor locuri de muncă, creșterea prețurilor produselor agricole, dar va avea și avantaje, prin dreptul de stabilire în oricare stat membru.

Paralelismul și simultaneitatea procesului de pregătire pentru aderare cu cel al tranziției la economia de piață. Este dificil de separat efectele determinate de cele două procese, întrucât, cea mai mare parte a transformărilor cerute de aderarea la Uniunea Europeană, ar fi avut loc oricum în cadrul tranziției de la economia centralizată la o economie de piață.

Existența unui grad ridicat de incertitudine cu privire la evoluția unor politici comune, în special Politica Agricolă și Politica Regională.

În acest subcapitol voi prezenta eforturile întreprinse în câteva tari candidate pentru identificarea si evaluarea costurilor si beneficiilor aderarii pentru câteva domenii majore ale integrarii economice.

Necesitatea unui astfel de demers este dată de rolul fundamental pe care analiza costuri-beneficii îl are sau ar trebui sa îl aibă pentru țările candidate în fundamentarea deciziilor în vederea aderării. Cunoscându-se din timp sectoarele care vor fi cel mai afectate de aderarea la Uniunea Europeană, se vor putea astfel identifica și măsurile pentru atenuarea la maximum a efectelor negative ce vor fi resimțite de aceste sectoare. În mod similar, daca s-ar identifica din timp sectoarele cu avantaj comparativ și pentru care integrarea va oferi posibilități sporite de specializare și dezvoltare, s-ar putea elabora înca de pe acum politici economice care să încurajeze aceste sectoare. De asemenea, cunoasterea costurilor pe care le implică aderarea reprezintă un instrument foarte util pentru echipa de negociatori, care vor fi astfel în masură să-și formuleze poziții și argumente în favoarea intereselor naționale. Solicitările de perioade de tranziție și derogări temporare trebuie justificate, pentru a avea șanse de a fi acceptate, cu argumente bine fundamentate, bazate pe calcule macroeconomice din care să reiasă costurile potențiale ale aplicării anumitor segmente ale acquis-ului.

2.2. 1.POLONIA

a. Efectele generale ale integrării

Polonia este prezentată în acest studio ca țară candidată la UE, și nu ca membru. Interesant este de urmărit dacă aceste previziuni s-au și adeverit sau se vor adeveri.

În Polonia, preocupările pentru evaluarea cantitativă a efectelor integrării în Uniunea Europeană datează încă din anul 1993, când Czyzewski și Orlowskiau calculat, folosind un model econometric non-linear, că pierderile pe care le-ar suporta Polonia dacă nu ar implementa Acordul de Asociere la Uniunea Europeană s-ar ridica la 40 de miliarde de dolari, prin îngreunarea accesului la Piața Internă, diminuarea fluxurilor de investiții străine directe, și micșorarea ajutorului financiar nerambursabil din partea UE.

O abordare mai generală a costurilor și beneficiilor aderării pentru Polonia se regăsește într-un document al Biroului Comitetului pentru Integrare Europeană din cadrul guvernului polonez (1997).

Dintre beneficii, au fost identificate:

beneficii de natura politică: participarea Poloniei la procesul decizional la nivel european și posibilitatea de a influența viitorul Europei, stabilitatea sistemului democratic, siguranța cetățenilor, consolidarea poziției Poloniei în raport cu tertii

beneficii de natura economică: accesul liber al produselor, serviciilor și capitalurilor poloneze pe Piața Unică, accesul la fondurile structurale, creșterea fluxurilor de investiții străine directe

beneficii de natura socială: siguranța sporită la locul de muncă, îmbunătățirea stării de sănătate a populației, creșterea nivelului de trai, libertatea cetățenilor

polonezi de a se stabili oriunde în Europa.

Dintre costuri, au fost identificate:

costuri bugetare, formate din costurile creării și funcționării aparatului administrativ, costuri cu armonizarea legislativă, formarea personalului

costuri economice si sociale, corespunzatoare ajustarilor structurale necesare în vederea aderarii

Întrucât se considera ca aceste costuri ar fi apărut oricum ca urmare a procesului de transformare a Poloniei într-o economie de piată, efectul final al aderării a fost evaluat drept pozitiv, pe termen lung, beneficiile fiind superioare costurilor.

b. Participarea la Piața Internă

Beneficii

Orlowski (1998) calculează, conform teoriei liberului schimb, că liberalizarea schimburilor comerciale dintre Polonia și Uniunea Europeană va contribui la accelerarea creșterii economice a Poloniei cu 0,3 % pe an timp de 5 ani, și cu 0,15% pe an timp de cinci ani pentru Uniunea Europeană. Accelerarea creșterii economice a Uniunii Europene, efect al extinderii, va determina, conform calculelor autorului, o creștere a importurilor UE cu 0,7% pe an, care va stimula creșterea exporturilor Poloniei în UE cu 2 miliarde de dolari, în special pentru confecții, mobilă, mașini, alimente.

Concentrarea producției în ramurile cele mai performante va conduce la rândul ei la economii de scara, la atragerea investițiilor străine în aceste ramuri, și la accelerarea creșterii economice de ansamblu.

Costuri

Adoptarea de către Polonia a tarifului vamal al Uniunii Europene ar putea avea efecte nefavorabile de creștere a deficitului comercial, din cauza că Polonia și celelalte țări candidate la Uniunea Europeana practică în general taxe vamale mai ridicate în medie decât cele practicate de Uniunea Europeană. Prin participarea la uniunea vamală, țările candidate vor trebui să-și alinieze tarifele la cele ale Uniunii Europene în sensul micsorării acestora. Micsorarea taxelor vamale va determina o penetrare sporită a piețelor lor cu produse din țările terțe. Pentru Polonia, Orlowski (1998) estimează că importurile din țările terțe (nemembre ale Uniunii Europene) vor creste cu 0.55 miliarde USD, creșterea cea mai mare fiind pentru produsele industriei usoare ( tabelul nr. 12).

TABELUL NR. 12

Taxele vamale medii în tarile candidate si UE post Uruguay

•sursa: Breuss, F, Economic Evaluation of EU Enlargement on Incumbents, WIIW Mimeo, 1998

c. Politica de dezvoltare regională

Beneficii

Principalul beneficiu al aderării Poloniei la Uniunea Europeană din perspective Politicii Regionale a Uniunii Europene este dat de accesul la Fondurile Structurale și la Fondul de Coeziune.

Pornind de la premisa ca Politica de Dezvoltare Regională nu va suferi modificări după anul 2000, când Polonia, împreună cu celelalte țări CEFTA, ar putea deveni membre ale Uniunii Europene, că Polonia va beneficia de fonduri structurale estimate la 1-1,5% din PIB în primii ani ai aderării, sau 1,5-2 miliarde de ECU pe an. Cifra a fost obținută luând în calcul nivelul mediu estimat al PIB-ului Uniunii Europene lărgite cu cele cinci țări CEFTA, capacitatea de absorbție a Poloniei, posibilitațile bugetului polonez de a co-finanța aceste transferuri, și nivelul transferurilor către Spania în primii ani după aderarea acesteia.

La beneficiile de ordin financiar ale includerii Poloniei în Politica Regională a Uniunii Europene se adaugă și transferul de know-how în ce privește elaborarea politicilor de dezvoltare regională, identificarea proiectelor viabile și administrarea banilor publici, dupa cum arata Szlachta (1997).

Pe termen lung, transferurile financiare, împreună cu transferul de know how și cu o administrare judicioasă a acestor fonduri, vor conduce la dezvoltarea echilibrată a economiei și la micșorarea decalajelor dintre regiuni.

Costuri

Costul cel mai semnificativ al participării Poloniei la Politica Regională a Uniunii Europene va fi dat de necesitatea de co-finanțare a proiectelor de dezvoltare regională cu circa jumatate din valoarea acestora, sume care vor trebui alocate de la buget. În plus, față de aceste sume, vor mai fi costuri determinate de construcția instituțională, inclusiv costuri cu pregătirea personalului .

Un cost indirect ar putea fi determinat de o capacitate de absorbție scazută a fondurilor acordate de Uniunea Europeană. Orlowski (1996), observa că infuziile masive de capital catre Grecia, Spania și Portugalia în primii ani după aderare, au condus la o apreciere a monedelor lor naționale și la creșterea deficitului comercial și a balanței de cont curent. Acest efect negativ poate fi amplificat și prin modul în care sunt cheltuiți banii de la Uniunea Europeană. În Grecia, de exemplu, banii au fost folosiți pentru creșterea consumului, cu efecte în lanț asupra creșterii datoriei externe și aprecierii drahmei grecești. Deteriorarea balanței comerciale pe termen scurt poate avea însa efecte pozitive pe termen lung dacă deficitul comercial finanțeaza bunuri de investiții și nu bunuri de consum.

d. Politica Agricolă Comună

Beneficii

Principalul beneficiu al participării Poloniei la Politica Agricolă Comună ar putea fi sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană sub forma plăților compensatorii și subvențiilor la export, pe care Piskorz si Plewa (1996) le evaluează, folosind Modelul European de Simulare (ESIM), la 1,5 miliarde Euro anual plăți compensatorii și cca. 500-800 milioane Euro anual subventii la export. Orlowski (1996) estimează, folosind un model de echilibru general, ca aceste transferuri vor reprezenta 1-2% din PIB-ul Poloniei.

Un alt beneficiu va fi creșterea producției agricole, determinată de creșterea prețurilor produselor agricole după aderare care va constitui un puternic stimulent pentru producătorii agricoli. Piskorz si Plewa (1996) considera ca, în Polonia, cea mai însemnată creștere va fi la producția de carne, si în special carne de vita.

Creșterea producției ar putea fi însoțită și de o creștere a exporturilor, atât a materiilor prime și produselor cu grad redus de prelucrare (carnea de vită), cât si a produselor prelucrate, în special care au supraviețuit pe piață la începutul anilor 90 fără a beneficia de susținere artificială (Rowinski 1998). Exemplul pozitiv al acestor ramuri, care au reușit să devină competitive prin retehnologizari și atragerea de investiții străine, dovedește în acelasi timp și necesitatea continuării procesului de restructurare și privatizare în agricultură în Polonia.

Un alt beneficiu al adoptarii Politicii Agricole Comune de catre Polonia va fi dezvoltarea zonelor rurale, atât datorită faptului că dezvoltarea rurală este unul dintre obiectivele principale ale PAC, cât și deoarece creșterea veniturilor și standardului de viață ale fermierilor vor impulsiona dezvoltarea activităților rurale conexe: servicii, construcții etc.

Nici în Spania, Portuagalia si Grecia, ultimele state aderate la UE, producția agricolă nu a crescut spectaculos dupa adoptarea PAC.

Costuri

Folosind modelul ESIM (Modelul European de Simulare), s-a estimate că prețurile produselor agricole în Polonia vor suferi creșteri majore în scenariul integrării față de scenariul non-integrării, în special la zahăr, lapte, carne de vită, secară, afectând nivelul de trai al consumatorilor, care vor trebui sa platească cu cca. 2 miliarde de Euro mai mult pentru hrană dacă Polonia va beneficia de plăți compensatorii și subvenții la export, și cu cca. 5 miliarde de Euro mai mult dacă nu vor avea loc transferuri de la bugetul UE, iar creșterea prețurilor ar fi suportată în totalitate de consumatori. De aceea, Piskorz si Plewa (1996) recomandă că ajustarea prețurilor produselor agricole să înceapă numai după aderarea la Uniunea Europeană, și cu susținerea financiară a Uniunii Europene, în caz contrar fiind necesare eforturi financiare bugetare semnificative.

Orlowski (1996) împartașește opinia opusă în legatură cu acordarea plăților compensatorii și a subventiilor la export de către Uniunea Europeană, identificând două costuri ale acestor transferuri financiare.

Primul ar putea fi întârzierea restructurării agriculturii poloneze, deoarece subvențiile agricole vor distorsiona alocarea resurselor din agricultură în detrimentul masurilor active de restructurare agricolă. Folosind un model de echilibru general intitulat POLAGR, Orlowski (1996) echivalează acest cost cu încetinirea creșterii economice a Poloniei cu 0.1-0.15% din PIB pe an timp de 15-20 de ani. El nu recomandă de aceea adoptarea unei politici de subvenționare a agriculturii poloneze ca masură pregătitoare în perioada de pre-aderare, pentru a nu încuraja conservarea structurilor de producție existente și ocuparea excesivă în agricultură, și propune ca soluție dezvoltarea unor activități conexe în zonele agricole, care să absoarbă forța de muncă eliberată din activitățile agricole neproductive.

Al doilea efect negativ al susținerii artificiale a prețurilor prin transferuri financiare de la bugetul PAC, ar putea fi aprecierea monedei poloneze, cu toate efectele negative care decurg de aici: scaderea competitivității produselor poloneze la export și creșterea deficitului comercial.

Dacă prețurile mai mari stimulează creșterea producției agricole, în schimb cotele de producție practicate de Uniunea Europeană pentru reglementarea pieței sunt un factor de frânare a dezvoltării producției și pot deveni un cost pentru Polonia și celelalte țări candidate. În cazul Poloniei, va fi afectată cel mai mult producția de zahăr, lapte, carne și cereale (Piskorz si Plewa 1996, Rowinski 1998) producătorii agricoli polonezi nefiind obișnuiți, mai puțin în ce privește producția de zahăr, cu un asemenea sistem.

e. Uniunea Economică și Monetară

Aderarea la Uniunea Economică și Monetară nu reprezintă un criteriu al aderării la Uniunea Europeană: vor adera numai acele țări care vor dori și care vor îndeplini criteriile de convergență de la Maastricht. Chiar și în condițiile în care aderarea la UEM nu reprezintă, deci, nici o condiționalitate a aderării ca membru cu drepturi depline si, probabil, nici o prioritate a țărilor candidate, consecințele acestei opțiuni trebuie analizate cu foarte mare discernământ, mai ales ținând cont de stabilitatea macroeconomică încă fragilă a multora din țările candidate.

Beneficii

Lutkovski (1997) a identificat ca principale beneficii al aderării Poloniei la Uniunea Economică si Monetară: eliminarea incertudinii ce derivă din fluctuațiile ratei de schimb, suprimarea fenomenului inflaționist, adoptarea de măsuri active de creștere a competitivității pentru corectarea deficitului balanței comerciale și de plăti ca alternativă la devalorizare, efectul final al tuturor acestor evoluții pozitive fiind stabilizarea macroeconomică pe termen lung.

În ce priveste firmele poloneze, un beneficiu important al aderării la UEM va fi dat de reducerea costurilor de tranzacționare prin dispariția elementului de cost aferent conversiei dintr-o monedă în alta.

Un alt beneficiu economic al aderării la Uniunea Economică și Monetară este cel al atractivității sporite pentru capitalul extern, care va fi încurajat de stabilitatea macroeconomică și a cursului de schimb.

Sub aspect politic, beneficiul participării Poloniei la UEM este acela că Polonia își va putea exprima punctul de vedere cu privire la politica economică în UE, altfel riscând sa devină un membru „de periferie”, care va trebui să urmeze liniile generale de dezvoltare economică ale UE fără însă a putea sa le influențeze.

Costuri

În ce privește costurile, Lutkowski (1997) atrage atenția asupra pericolului unei depresiuni economice care se poate perpetua pe termen lung. Fixarea irevocabilă a ratei de schimb nu va mai permite corectarea deficitului balanței comerciale și de plăți prin devalorizarea zlotului, ceea ce va impune adoptarea, ca alternativă, de politici deflaționiste, care, dacă vor fi excesive, ar putea conduce la restrângerea consumului, reducerea producției și creșterea șomajului. El considera că, mai ales pentru Polonia, care înregistrează un deficit comercial cu Uniunea Europeana și o inflație ridicată, aderarea la exigențele Uniunii Economice și Monetare nu este recomandabilă din primii ani ai aderării la Uniunea Europeană..

2.2.2 BULGARIA

Bulgaria nu se remarcă prin preocupări pentru fundamentarea științifică a costurilor și beneficiilor aderării la Uniunea Europeană. Singurul studiu identificat, realizat în 2001, se intitulează chiar „Costurile și beneficiile integrării Bulgariei în Uniunea Europeană”. Autorul este prof. dr. Ivan Angelov, membru al Institutului de Economie din cadrul Academiei Bulgare de Știinte.

Studiul nu realizează, de fapt, o analiză cantitativă a costurilor și beneficiilor integrării pentru Bulgaria, ci este mai degrabă un studiu de impact, care identifică posibilele efecte negative ale aderării Bulgariei la Uniunea Europeană, și mai ales avertizează asupra consecințelor neglijării acestor efecte în procesul de pregătire pentru aderare și în fundamentarea pozițiilor de negociere.

a. Efecte generale

Autorul identifică trei categorii de costuri ale aderării Bulgariei la Uniunea Europeană:

Costuri legislative si instituționale, determinate de preluarea și implementarea acquis-ului și construcția instituțională, estimate la 5-10% din totalul investițiilor necesare pentru aderare

Costuri investiționale pentru preluarea standardelor Uniunii Europene (standarde de mediu, transport, telecomunicații, energie, infrastructura, siguranța nucleară, siguranța la locul de muncă, protecția consumatorului, standarde sociale, control sanitar-veterinar și protecția animalelor, controlul frontierelor, s.a.) Aceste costuri sunt estimate la 25-35% din totalul investițiilor necesare pentru aderare.

Costuri pentru modernizarea capacităților de producție, în sensul creșterii productivității, competitivității, și tranziției la Noua Economie. Aceste costuri sunt considerate a fi cele mai mari, fiind estimate la 60-65% din totalul investitiilor pentru aderare.

Valoarea absolută a acestor eforturi investiționale este estimată de autor la cel puțin 110-120 miliarde de dolari, care ar trebui esalonati pe durata a 25-30 de ani.Din necesarul de investitii, sprijinul pentru aderare va acoperi, conform calculelor autorului, numai 6-7%.

Pentru ca aderarea să poată avea loc în 2010, autorul estimează că va fi nevoie de o rata anuală a investițiilor de 30-31% în perioada 2001-2010. În scenariul nonaderării la Uniunea Europeană, rata necesară a investițiilor în vederea tranziției la economia de piață ar fi fost de 20-21%. Diferența de 10% reprezintă așadar costul aderării la Uniunea Europeană.

b. Participarea la Piața Internă

Autorul semnalează, dintre costurile determinate de participarea la Piața Internă, creșterea prețurilor și falimentarea unor companii. El apreciază că numai 10-15 % din produsele bulgărești sunt conforme cu standardele de calitate ale Pieței Interne și pot face față presiunilor concurențiale, și ca investițiile necesare implementării restului de 85-90% din standarde nu vor putea fi realizate mai devreme de 2015-2017. Ca atare, firmele exportatoare care nu vor reuși să implementeze standardele Pieței Interne până la momentul aderării, presupus a fi 2010, vor fi perdanți ai integrării.

c. Comerțul

În ce privește schimburile comerciale dintre Bulgaria și Uniunea Europeană, autorul semnalează ca și cost al liberalizării acestora, deteriorarea soldului balanței comerciale și creșterea deficitului comercial. Acest efect este explicat de Angelov prin dubla asimetrie a Acordurilor de Asociere. Astfel, pe de o parte, Acordul de Asociere al Bulgariei la Uniunea Europeană prevede abolirea reciprocă a taxelor vamale la importul produselor industriale, dar mai devreme cu 5 ani de către Uniunea Europeană, ceea ce, în principiu, ar trebui sa fie în avantajul Bulgariei. Pe de alta parte însă, autorul semnalează faptul că regimul preferențial acordat de Uniunea Europeană favorizează de fapt produsele bulgărești necompetitive sau cu competitivitate scazută pe piață Uniunii Europene, ceea ce nu este de natură a stimula creșterea exporturilor Bulgariei. În schimb, pe piața bulgarească, se bucură de acces preferențial produsele Uniunii Europene care oricum dețineau un avantaj comparativ.

Pentru perioada următoare, autorul estimează că deficitul comercial va continua

sa crească, înregistrând o rată medie de 8,5-9% din PIB în perioada 2001- 2010, în primul rând deoarece Bulgaria va trebui sa importe echipamente și tehnologii moderne pentru a-și ajusta capacitățile de producție la standardele Uniunii Europene, pe când exporturile Bulgariei în Uniunea Europeană vor ramâne la niveluri relativ mici, datorită competitivității scăzute.

d. Uniunea Economică și Monetară

Angelov considera ca îndeplinirea, de către Bulgaria, a criteriilor Uniunii Economice și Monetare înainte de a deveni membră a Uniunii Europene, reprezintă o abordare greșită a politicii monetare, care va avea repercursiuni negative asupra creșterii economice și poate periclita aderarea însăși a Bulgariei la Uniunea Europeană.

Astfel, în condițiile unei rate de schimb fixe, obiectivul inflației scăzute, care este esențial pentru participarea la Uniunea Monetară, nu va putea fi atins decât prin restrângerea consumului, care va afecta în mod nefavorabil creșterea economică. Ori, aderarea la Uniunea Europeană necesită în primul rând convergența prețurilor, a PIB-ului/locuitor, a productivității și veniturilor, cu cele din Uniunea Europeană, obiective care nu pot fi realizate simultan cu obiectivul inflației scăzute.

De aceea, autorul îndemna guvernanții bulgari să aibă în primul rând în vedere aderarea la Uniunea Europeană, care necesita, cel puțin din punctul de vedere al convergenței prețurilor, o rata relativ ridicată a inflației, si numai ulterior îndeplinirea criteriilor Uniunii Monetare.

Ca și concluzie finală, autorul estimează că, pentru Bulgaria, beneficiile aderării, constând în creșterea productivității și a competitivității, a ritmului de creștere economică, a ocupării forței de muncă, a veniturilor, vor prevala cel mai devreme dupa anul 2015. Pâna atunci, efectele nete vor fi negative, atât în perioada de pre-aderare, cât si cel puțin în primii 5 ani după aderare.

2.2.3 ROMÂNIA

Pentru prezentarea situației României,voi folosi studiul „Câstigători și perdanți în procesul de integrare europeană. O privire asupra României”, publicat în februarie 2001 sub coordonarea lui Daniel Daianu. Studiul este o analiză sectorială, pe ramuri, a impactului aderării asupra industriei românești, din punctul de vedere al liberalizării comerțului cu Uniunea Europeană. Analiza este una post factum, pe baza evoluției prezente a unor ramuri industriale facându-se și o previzionare a evoluției viitoare posibile.

Autorii semnalează și câteva inconsistențe ale lucrării: posibila inacuratețe/lipsă a

unor date statistice, concentrarea analizei asupra sectorului industrial în defavoarea celui agricol, argumente insuficiente în favoarea susținerii unor ipoteze. Metodologia folosită este aceea a comparației între avantajele comparative ale României în comerțul sau exterior cu Uniunea Europeană, țările CEFTA și restul lumii, cu același indicator pentru grupul celorlalte țări CEFTA. Avantajele comparative sunt calculate în două variante: avantajul comparativ intern (competitivitatea unui sector relative la media competitivității celorlalte sectoare care produc pentru consumul intern), și avantajul comparativ extern (competitivitatea unui sector intern față de aceleași sectoare din țările partenere).

Avantajele comparative sunt calculate pe baza datelor statistice privind comerțul exterior al României între 1991-2000.

a. Agricultura

În ce priveste agricultura, autorii atrag atenția asupra faptului că, liberalizarea comerțului cu produse agricole cu Uniunea Europeană, prevazută a avea loc în 2002, ar putea afecta în mod negativ producătorii agricoli autohtoni, care vor fi supuși concurenței libere a produselor din statele membre. Acest raționament se bazează pe constatarea dezavantajului comparativ înregistrat de România în comerțul agricol cu țările CEFTA, care a fost parțial liberalizat în 1997. Un articol apărut în revista Capital semnala faptul că, la sfârșitul anului 2000, deficitul României în comerțul cu produse agricole cu țările CEFTA era de 161,4 mil. USD, cea mai mare parte a deficitului provenind din comerțul cu Ungaria. Mai ales în situația în care unele din țările CEFTA vor deveni membre ale UE înaintea României – ceea ce probabil se va și întâmpla, – exista un pericol real ca deficitul comercial pentru produse agricole în comertul cu Uniunea Europeana sa se adâncească rapid, ca urmare a acesului liber, prin intermediul țărilor CEFTA, al produselor din Uniunea Europeană pe piața românească.

Efecte negative vor fi resimțite și de populația rurală. În România, predomină agricultura de subzistență. Marimea medie a exploatațiilor agricole este de 2,4 ha/persoana, iar populația ocupată în agricultură depășește 40% din populația activă a țării. Reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare va avea efecte negative puternice asupra populației ocupate în agricultură, în sensul reducerii dramatice a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din Uniunea Europeană, de cca. 5%. Forța de muncă dislocată din agricultură va suporta astfel costuri: pierderea sursei de venit, șomaj, reconversie profesională, migrație spre alte zone.

b. Industria

Dintre ramurile industriale care au fost afectate negativ de liberalizarea comerțului cu UE, așa cum a fost prevazută în Acordul de Asociere, industria chimică se detașează în mod clar, efect evidențiat prin următoarele doua argumente:

Dezavantajul comparativ al României în comerțul cu produse chimice cu UE se adâncește, față de comerțul cu produse chimice cu alte țări, pentru care România mai deține încă un avantaj comparativ.

Importurile de produse chimice din Uniunea Europeană dețin o pondere mai mult sau mai puțin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea exporturilor de produse chimice românești către UE în totalul exporturilor românești în UE s-a înjumatățit în ultimii cinci ani. Dacă la acestea se adaugă și faptul că, în totalul importurilor românești de produse chimice, Uniunea Europeană deține o pondere de 2/3, rezultă că, acest trend, dacă va continua, va conduce la un dezechilibru cronic al comerțului cu produse chimice și va compromite în mod fundamental restructurarea sectorului chimic.

O alta ramură industrială care a pierdut ca urmare a liberalizării comerțului cu UE este cea a mobilei, pentru care avantajul comparativ în relația cu Uniunea Europeană a scăzut de la 2.58 în 1993 la 1,04 în 2000, în acelasi timp cu scăderea ponderii exporturilor de mobilier în totalul exporturilor catre UE de la 18,1% în 1992 la 6,81% în 2000.

Dintre ramurile industriale care s-au evidențiat ca perdante în urma liberalizării comerțului cu UE, se detașează în mod clar industria chimică și cea a mobilei. În ce privește ramurile industriale care au câștigat în urma liberalizării comerțului cu UE, se evidentiază:

produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, care pe parcursul ultimilor 10 ani au înregistrat un trend pozitiv crescător al avantajului comparativ în relația cu Uniunea Europeană, de la 0,86 în 1995 la 1,89 în 2000 (tendința valabilă de altfel pentru toate țările CEFTA)

produsele metalurgice, pentru care avantajul comparativ în comerțul cu Uniunea Europeană s-a menținut la o valoare pozitivă relativ constantă de 0.8 între 1992 si 2000, mai scăzută însă decât pentru comerțul cu restul lumii, ceea ce demonstrează existența unui potențial mai ridicat al acestui sector. Integrarea în UE ar putea așadar, prin înlaturarea măsurilor protecționiste în comerțul cu aceste produse, oferi oportunități sporite de dezvoltare a sectorului.

Piese si părți componente pentru mașini și echipamente, grupa pentru care dezavantajul comparativ cu Uniunea Europeană înregistrează un trend descrescător în valoare absolută, de la – 1,42 în 1993 la – 0,66 în 2000.

Dintre ramurile industriale care au câștigat în urma liberalizarii comerțului cu UE sau pentru care integrarea va oferi posibilități sporite de dezvoltare, sunt produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, produsele metalurgice și piesele și părțile componente pentru mașini și utilaje.

Pentru alte câteva ramuri ale industriei: textile și încălțăminte, plastic și cauciuc, piele, produse din celuloză și hârtie, sticlă și ceramică, mijloace de transport, aparate optice, medicale și fotografice, efectele integrării sunt neclare.

Pentru textile, avantajul comparativ al României față de UE, deși pozitiv, a scăzut totuși de la 0,54 în 1996 la 0,26 în 2000, iar pentru încălțăminte, scăderea a fost de la 1,72 în 1996 la 1,47 în 2000, în timp ce în comerțul cu restul lumii, România înregistrează un dezavantaj comparativ pentru aceste produse. Autorii avertizează asupra faptului că, dacă tendințele manifestate în prezent de aceste industrii: productivitate scăzută, costuri unitare cu forța de muncă mai ridicate decât în industria producatoare, valoare adaugată scăzută a exporturilor,- se vor menține, aceste industrii, care împreună dețin cca. 33% din exporturile către Uniunea Europeană, își vor pierde competitivitatea pe termen mediu si lung.

Pentru plastic și cauciuc, pielărie, și celuloză și hârtie, avantajul comparativ al României în relația cu UE este negativ și în scădere, pe când importul acestor produse a crescut în ultimii ani. Aceasta deteriorare nu poate însă fi pusă exclusive pe seama liberalizării comerțului, întrucât celelalte țări CEFTA înregistrează o performanță superioară în comerțul cu aceste produse, ceea ce înseamnă ca explicația ar putea fi mai degrabă dată de structura necorespunzatoare a producției românești.

Pentru produsele din sticlă și ceramică, mijloacele de transport, aparate optice,

medicale și fotografice, avantajul comparativ al României în relația cu UE descrește sau se menține constant la valori negative, fără însă ca aceste produse, cu excepția celor din sticlă și ceramică, să fi înregistrat avantaje comparative semnificative înainte de liberalizarea comerțului cu UE. Aceste sectoare pot deveni net perdante dacă țările CEFTA, în comerțul cu care se înregistrează un dezavantaj comparativ absolut, vor deveni membre ale UE înaintea României.

Pentru industria textilelor și încălțămintei, plasticului și cauciucului, pielăriei, hârtiei și produselor din hârtie, sticlei și ceramicii, mijloacelor de transport, instrumentelor optice, medicale și fotografice, efectele integrării sunt încă neclare.

Analiza ramurilor perdante și câstigătoare în urma liberalizării comerțului cu Uniunea Europeană semnalează faptul că avantajul comparativ al României îl constituie costul scăzut al forței de muncă. Acest avantaj are efecte pozitive pe termen scurt, deoarece poate contribui la atragerea investițiilor străine directe, la impulsionarea exporturilor și la reducerea șomajului. Pe termen lung însă, este de presupus că va avea loc o creștere a salariilor la niveluri apropiate de cele din Uniunea Europeană, avantajul comparativ al forței de muncă ieftine va dispărea, iar ramurile care sunt în prezent competitive își vor pierde poziția pe piață.

c. Efecte sociale

În plus, față de efectele economice ale integrării, autorii au estimat și efectele sociale, asupra forței de muncă. Metodologia folosită a fost aceea de a compara datele despre structura forței de muncă ocupate din România cu cea din Uniunea Europeană, pornind de la prezumția că, într-un anume orizont de timp, structura pe ramuri a ocupării forței de muncă din România va fi în mare masură similară celei din Uniunea Europeană ( tabelul nr. 13).

TABELUL NR. 13

Situația ocupării forței de muncă

Sursa: OECD Labour Force Statistics 1989 și 1998

Pe baza diferențelor constatate între distribuția pe sectoare a forței de muncă ocupate din țările candidate și țările UE în anul 1997, autorii au calculat un indice de restructurare care să măsoare amploarea transformărilor necesare pentru ca structura forței de muncă pe ramuri să devină comparabilă cu cea din UE. Valoarea acestui indice la nivelul anului 1997 a fost de 33,1 % față de țările sud-europene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) și 40% față de țările nord-europene (Danemarca, Germania, Olanda, Marea Britanie).

Cu alte cuvinte, pentru ca structura forței de muncă ocupate din România s-a ajungă la nivelul țărilor sud-europene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania), în medie 33,1% angajați ar trebui să-și schimbe locul de muncă.

Pe categorii, cei mai afectați vor fi lucratorii aproape de vârsta pensionării din industriile în declin, pentru care recalificarea profesională prezintă dificultăți majore.

Vor fi afectati în mare masură și muncitorii agricoli (ponderea forței de muncă din agricultură este 40% în România comparativ cu 4,5 % în Uniunea Europeană) și minerii (ramura industrială în declin; muncitori cu calificare scăzută și care nu sunt dispuși să migreze spre alte zone în cautarea unui loc de muncă, datorită costului de transfer foarte mare).

Categoriile cele mai afectate de integrarea României în Uniunea Europeană vor fi lucrătorii din industriile în declin care se apropie de vârsta pensionării, muncitorii agricoli și minerii.

d. Uniunea Economica si Monetară.

În studiul lor „Slovenia și structurile comerciale europene”, încercând să estimeze oportunitatea aderării Sloveniei la Uniunea Economică și Monetară, au calculat un indicator al costurilor și beneficiilor care derivă din participarea la Uniunea Economică și Monetară pentru câteva din țările candidate, printre care și România:

TABELUL NR. 14

Costuri și beneficii din participarea la Uniunea Economică și Monetară

Sursa: Delegatia Comisiei Europene în România

Dintre toate cele șase țări candidate din tabel, România avea, la data elaborării studiului (1995), coeficientul de integrare comercială cu Uniunea Europeană cel mai scăzut. Pe baza teoriei conform căreia beneficiile integrării unei țări într-o uniune economică (și monetară) sunt cu atât mai mari cu cât sunt mai mari similaritatea structurilor comerțului extern al țărilor participante și volumul schimburilor comerciale dintre acestea, cu atât beneficiile integrării economice și monetare sunt mai mari, rezultă, conform calculelor prezentate în tabel, că pentru România aderarea la Uniunea Economica ar putea determina o pierdere netă, beneficiile fiind inferioare costurilor.

Desigur că aceste calcule nu mai prezintă aceeași relevanță la șase ani după realizarea lor, însă aspectul care trebuie subliniat este acela că structura comerțului exterior al României cu Uniunea Europeană, așa cum reiese și din studiul lui Daniel Daianu, se caracterizează încă prin preponderența exporturilor de forța de muncă ieftină în defavoarea exportului de tehnologie. Ori, aceasta divergență a structurii comerțului exterior, va determina, conform lui Gros si Vandille, costuri ridicate ale integrării economice și monetare, în mod proporțional cu abaterea structurii comerțului României cu Uniunea Europeană de la structura comerțului intra-UE.

*

* *

În ce priveste nivelul preocuparilor pentru un astfel de exercitiu al analizei costuri-beneficii ale aderarii, tabloul celor țărilor candidate prezentate este neomogen. Este remarcabilă, de exemplu, atenția acordată acestui aspect de către Slovenia, țara mică (cca. 2 milioane de locuitori) și situată în plutonul fruntaș al țărilor candidate, și este tot atât de remarcabil faptul că, în majoritate, aceste studii au fost elaborate la solicitarea și cu finanțarea guvernului. La polul opus se situează România, unde, judecând după mărimea decalajului economic față de țările Uniunii Europene, preocupările pentru fundamentarea știintifică a costurilor și beneficiilor aderării ar trebui să constituie o preocupare majoră a guvernului în elaborarea politicii de pre-aderare.

În ce privește evaluările numerice ale costurilor și beneficiilor economice ale aderării pentru țările candidate, acestea trebuie privite cu rezervele de rigoare. Cele mai multe studii au fost elaborate înainte de Agenda 2000, nereușind să surprindă propunerile de reformă a fondurilor structurale și politicii agricole comune, și nici perspectivele financiare pentru perioada 2000-2006. Alte estimări se bazează pe modele mult prea simplificate sau folosesc serii de date numerice care în prezent sunt depășite.

Aceste inconsistențe în evaluarea numerică a costurilor și beneficiilor aderării conduc uneori la valori mult diferite pentru acelasi efect, și uneori chiar și pentru aceeași țară.

Datele numerice care au fost prezentate au valoare pur interpretativă, ca valori pur indicative, care dau o măsura a gradului de amploare, în sensul pozitiv sau negativ, al unui efect probabil. Calcularea lor este necesară, conștienți fiind de existența unei marje de eroare, tocmai pentru putea stabili dacă pe ansamblu beneficiile depășesc costurile, si, dacă nu, pentru a putea adopta măsuri de atenuare a costurilor nesustenabile.

CONCLUZII

LA UN AN DE LA ADERAREA CELOR 10 STATE

Aderarea la UE pare să fi contribuit în mare masură la creșterea economică și la cea a investițiilor externe în noile state membre, precum și la intensificarea schimburilor comerciale la nivelul întregii Uniuni, dar și la creșterea șomajului.

Zece state – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – au marcat un an de apartenența la Uniunea Europeană, eveniment întimpinat de câțiva dintre "vechii" membri ai UE cu lipsă de entuziasm, se arată într-o analiză aparută pe site-ul EUObserver.

Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a declarat că această aniversare "este un eveniment fericit pentru toti europenii", pe care l-a caracterizat drept "o reunificare nu doar a națiunilor și popoarelor, ci și a culturilor". El a adăugat, potrivit EUObserver, că distincția dintre noii și vechii membri ai UE "nu-și mai are rostul". Cu toate acestea, cea mai mare extindere a UE din toate timpurile, care a inclus "opt state europene sărace" și două insule mediteraneene, trebuie să mai aștepte pentru a vedea soluționate toate frământările politice și economice provocate de creșterea numărului de membri, se mai arată in articol. De altfel, acest adevăr a fost în parte recunoscut chiar de Barroso, care a precizat că europenii trebuie să se cunoască mai bine între ei, dar pentru asta mai este nevoie de timp și răbdare.

a. Avantaje economice

Din punct de vedere economic, intrarea în UE pare să fi contribuit substanțial la creșterea economică și la cea a investițiilor externe în noile state membre, precum și la intensificarea schimburilor comerciale la nivelul întregii Uniuni. Spre exemplu, în cazul Poloniei, cel mai mare dintre noile state membre, exporturile alimentare in Germania au atins un nivel de trei ori mai mare decât înaintea extinderii UE. De asemenea, Austria a devenit cel mai mare investitor străin în Slovenia și cel de-al treilea în Ungaria, Slovacia și Cehia. De asemenea, Comisia Europeană a evaluat pentru acest an, în cazurile Letoniei, Lituaniei și Estoniei, rate de creștere economică de 7,2%, 6,4%, respectiv 6%. Concomitent, noii membri au beneficiat de ajutorul financiar direct din partea UE.

EUObserver se referă apoi la cazul agricultorilor polonezi, care au protestat vehement față de politica UE înainte de aderare și "au devenit mai degrabă tăcuți" pe măsura ce fondurile au inceput să curgă de la Bruxelles. Cu toate ca au de profitat de pe urma aderării, noii membri nu pot produce o relansare economică globală a UE, mai noteaza EUObserver.

Cele mai mari rate de creștere economică le-au avut Lituania, Letonia si Estonia.

Cele trei țări baltice – Lituania, Letonia si Estonia – au înregistrat cele mai mari rate de creștere economică: 6,7, 8,5 și respectiv 6,2 procente. Ele vor deveni de altfel primele țări din ultimul lot de aderare care vor trece la euro..

În Polonia, cei mai avantajați de aderare au fost fermierii, care s-au bucurat de creșteri semnificative ale veniturilor. Și firmele poloneze de transport și industria oțelului au fost avantajate de aderarea la UE.

În Slovenia, au avut loc concedieri în industria alimentară și textilă din cauza eliminării barierelor protecționiste. Per ansamblu însă, economia a devenit mai dinamică datorită volumului mai mare al exporturilor, notează FAZ.

Slovacia a devenit, după introducerea cotei unice de impozitare și a reformelor economice ample, una dintre cele mai atractive tari pentru investitorii străini.

Și Cehia și-a păstrat poziția de țară preferată de investitori, aflându-se în competiție cu Ungaria pentru poziția de centru logistic al companiilor multinaționale pentru Europa Centrală.

Pentru Ungaria, cel mai bun lucru după aderare a fost creșterea exporturilor: aproape jumatate din PIB-ul maghiar ia calea exportului. Alt aspect pozitiv este faptul că multe companii străine și-au relocat divizia de cercetare-dezvoltare în Ungaria. Această țară s-a confruntat însă cu protestul agricultorilor unguri, care nu au primit la timp subvențiile de la Bruxelles.

b. Valențe politice

Din punct de vedere politic, noile state membre și-au facut deja simțită prezența, în special în remodelarea poziției europene față de Rusia. Aceste țări tind sa adopte o atitudine mult mai fermă față de Moscova și au o contribuție decisivă la inăsprirea poziției UE la adresa politicii promovate de Kremlin. Statele respective își asumă în mod natural o responsabilitate politica in cazul vecinilor. EUObserver oferă exemplul modului în care liderii din Polonia și Lituania s-au implicat în "Revoluția Portocalie" din Ucraina, care a dus la instalarea la putere a presedintelui Viktor Iuscenko.

c. Aspecte negative

Nu toate statele membre ale UE au cuvinte de laudă la adresa noilor membri și au "sentimente amestecate" față de extindere. Rata tot mai mare a șomajului și o creștere economică lentă în țări precum Germania și Franța au dus, potrivit sondajelor, la resentimente ale populației în privința lărgirii UE.

De asemenea, oficialitățile de la Paris și Berlin s-au arătat extrem de nemulțumite de rata joasă a taxelor impuse corporațiilor în statele din partea rasariteană a Europei.

Acestea sunt poate și motivele pentru care votul popular din Franța și Olanda privind adoptarea Constituției afost unul negativ, punând sub semnul întrebării dorința acestora de a face parte dintr-o Europă „mare”.

d. Crestere economică, dar…și o crestere substanțială a șomajului

La un an de la aderarea la UE, cei 10 noi membri ai Uniunii prezintă un bilanț pozitiv, susține cotidianul german "Frankfurter Allgemeine Zeitung" (FAZ). Creșterea economică în țările noi membre și-a păstrat ritmul superior față de vechile țări membre și în ultimele 12 luni după aderare, notează sursa citată. Afirmația se susține și prin datele oficialilor de la Bruxelles, conform cărora noile membre UE au avut în 2004 o creștere economică medie de 5 procente, mai mult decat dublul ratei de creștere în vechile țări membre UE. Această evoluție se va păstra și în 2005, conform prognozelor economiștilor de la Bruxelles, aceștia estimând și pentru 2005 o creștere de circa 4 procente, dublu față de rata de creștere în vechile țări ale UE. Și volumul investitiilor în noile țări membre a fost mai mare față de 2003. Potrivit Eurostat, companiile din cele 15 vechi state membre UE au investit 13,8 miliarde de euro în 2004 în noile țări membre, aproape dublu față de cele 7 miliarde investite in 2003. Totuși, sumele investite în 2004 sunt mai mici decât cele investite în anii premergători aderării, de exemplu 17,2 miliarde în 2001.

Pe lângă aceste evoluții pozitive au existat și dezamăgiri . Este vorba despre transferurile bănești nete dinspre Bruxelles, care s-au ridicat în primul an la mai puțin de un procent din suma produselor interne brute a celor opt țări central și est-europene. Cauza a fost, după părerea analiștilor de la FAZ, insuficienta pregătire a noilor membri UE pentru sistemul complex de acordare a fondurilor structurale.

VIITORUL UE ȘI ROMÂNIA

Care este rolul Europei în această lume? Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declarației Drepturilor Omului, al Revoluției Franceze și al căderii Zidului Berlinului, continentul libertății, al solidarității și al diversității traduse prin respectul pentru alte limbi, culturi și tradiții. Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. De aceea, Uniunea este deschisă doar țărilor care împărtășesc valorile fundamentale precum alegerile libere, respectul pentru minorități și pentru litera legii. Acum, când Războiul Rece s-a încheiat, când trăim într-o lume aflată în plin proces de globalizare, dar totuși atât de fragmentată, Europa trebuie să își asume responsabilitățile ce îi revin în guvernarea globalizării. Rolul pe care trebuie să îl joace este acela al unei puteri care luptă împotriva violenței, a terorii, a fanatismilui și care nu rămâne indiferentă la nedreptățile cu care lumea se confruntă astăzi. Pe scurt, o putere care vrea să schimbe cursul evenimentelor internaționale în așa fel încât printre beneficiari să se regăsească nu doar țările bogate, ci și cele sărace. O putere aflată într-un cadru moral pe care să se bazeze un proces de globalizare ancorat în principiile solidarității și ale solidarității durabile.

O Europă democratică, angajată global, respectă întocmai așteptările cetățenilor. Cetățenii își doresc rezultate în ceea ce privește politicile salariale, combaterea sărăciei, a excluderii sociale precum și coeziunea economică și socială. Toate problemele transnaționale pot fi abordate numai lucrând împreună.

În ceea ce privește coordonarea mediului economic, financiar și fiscal, subiectul principal trebuie să îl reprezinte continuarea proceselor specifice pieței interne și a celor care privesc moneda unică fără a defavoriza individualitatea vreunuia dintre Statele Membre.

Pe scurt, cetățenii cer o abordare comunitară clară, transparentă și eficientă, asupra căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un exemplu pentru restul lumii.

Uniunea trebuie să devin` mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Trebuie să răspundă la trei provocări majore:

Aducerea cetățenilor, în primul rând a tinerilor mai aproape de modelul și de instituțiile europene;

Organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită;

Transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat.

Cetățenii au deseori așteptări legate de Uniunea Europeană care nu sunt întotdeauna confirmate. De aceea, devine foarte importantă clarificarea, simplificarea și ajustarea împărțirii competențelor între Uniune și Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Aceasta poate duce la re-atribuirea unor îndatoriri Statelor Membre, dar și la încredințarea unor noi misiuni Uniunii sau la extinderea actualelor puteri pe care Uniunea le deține. O serie de întrebări ar trebui să aibă ca obiectiv respectând acquis-ul comunitar, identificarea necesității reorganizării sistemului de competențe: ce misiuni vor fi acordate Uniunii; ce amendamente trebuie aduse tratatului în privința politicilor; cum poate fi întărită coordonarea în domeniul politicilor economice; cum putem intensifica cooperarea în domenii ca cel al reintegrării sociale, al mediului, sănătății și securității alimentare; cum putem să ne asigurăm că dinamica europeană nu va suferi întreruperi? Uniunea trebuie să continue să aibă capacitatea de a reacționa la noi provocări și procese de dezvoltare și trebuie să fie capabilă să exploreze noi strategii.

Autoritățile române consideră că aplicarea consecventă a măsurilor cuprinse în programul de pre-aderare pot conduce la finalizarea mai rapidă a negocierilor de aderare și la respectarea obiectivului strategic de aderare la 1 ianuarie 2007.

Menținerea trendului ascendent al economiei românești în perioada 2001-2004 poate, să aibă o influență pozitivă decisivă asupra accelerării procesului de negociere și implicit a aderării mai rapide a României la Uniunea Europeană.Raportul anual de țară, publicat de Comisia Europeană la sfârșitul anului 2002,a facut o analiză detaliată a stadiului de armonizare a legislației românești la cea comunitară, consemnând unele progrese semnificative înregistrate față de anul 2001, dar și multe rămâneri în urmă față de celelalte țări candidate, cu excepția Bulgariei. Concluzia experților comunitari a fost aceea că “sunt necesare eforturi suplimentare pentru implementarea eficientă a legislației din Uniunea Europeană”, în special în ceea ce privește “capacitatea administrativă de adoptare și aplicare a acquis-ului comunitar”. Pe baza acestui Raport, Comisia Europeană a fost îndreptățită să concluzioneze că România și Bulgaria pot adera la Uniunea Europeană abia în anul 2007, față de 2004-2005 dată precizată pentru celelalte 10 țări candidate, dar că “cele două țări vor beneficia de toată atenția Uniunii Europene pentru a-și recupera handicapul”.

Relativa rămânere în urmă a României în procesul aderării la U.E. trebuie să mobilizeze mai mult forțele politice, economice și sociale din țara noastră pentru recuperarea decalajului existent față de celelalte țări cu care am candidat, astfel încât în ianuarie 2007 să fie un obiectiv realist și realizabil și nu unul de ordinul fantasticului.

BIBLIOGRAFIE

Angelov,I. – Costs and benefits of Bulgarian Integration in the European Union, Ed. Academiei Bulgare de Stiințe, Sophia, 2001

Bărbulescu,G.- De la Comunitățile Europene la UE. Aprofundare și extindere, Ed. Trei, București, 2001

Câmpeanu,V.- Pespectivele integrării agriculturiiRomâniei în UE, Ed. IEM, București, 1999

Czyzewski și Orlowski, Simulation model of Polish Agricultural Policy,Ed. Academia Poloneză de Științe, 1997

Dăianu, D.- Câștigători și perdanți în procesul de integrareeuropeană. O privire asupra României, Ed. Centrul român de Politici Economice, București, 2001

Fuerea, A. Manualul Uniunii Europene,Ed. Actami, București, 2001

Marinescu, V.,Marinescu, G., UE- proiect și devenire, Ed. Antet XX Press, București, 2003

Miron, D ( coord.)- Economia Uniunii Europene,Ed. Luceafărul, București, 2004

Miron,D- Economia integrării europene, Ed. ASE, București, 1998

Moțoc,I , UE- Dreptul și politica extinderii spre Est, Ed. Paideia, 2001

Puwak, H.- Managementul extinderii UE- etape, obiective, strategii, Ed. Expert, 2004

Sută, N.- Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Ed. Independența Economicș, Brăila, 1999

Un concept românesc privind viitorul UE- culegere de texte, Ed. Polirom, București, 2001

Smith, K.- Politica externa a Uniunii Europene, Ed. A Trei, București, 2000

Zamfirescu, I.- Costuri și beneficii ale aderării la UE pentru țările cndidate din Europa Centrală și de est, Ed. Institutul European, București, 2001

*** Capital, Nr. 41, 2001

*** Adevărul, mai 2005

*** Cotidianul , mai 2005

*** Eurostat, nr. 8/ 17.10.2001:” Statistics in Focus”

*** Uniunea Europeană- Evenimente la zi, suplimentul nr. 5/ 19.02.2001, publicat de Centrul de Studii Europene al IEM

*** Uniunea Europeană- Evenimente la zi, suplimentul nr. 23/26.04.2001, publicat de Centrul de Studii Europene al IEM

*** Official Journal 161, 26.06.1999

*** www.infoeuropa.ro

*** www.mie.ro

***www.euroactiv 2004.ro, mai 2005

*** euroactiv.ro/newsletter, Bruxelles, iunie 2001

*** http:// europa.int/impact of the enlargement

*** http://europa.int/comm/trade/pdf/poland.pdf

*** http://europa.int/comm/regional policy/funds

***www.finanțare.ro/PHARE/ISPA/SAPARD

*** www.guv.ro

*** www.google.com