Relatiile Sovieto – Americane Si Implicatiile Razboiului Rece (1978 1991)

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………… p. 2

Capitolul I – Repere ale politicii externe ale Statelelor Unite și Uniunii Sovietice în intervalul 1978-1985…………………………………………………….. p. 4

I. 1. Contextul internațional de manifestare a politicii externe a Statelor Unite până la preluarea puterii de către Ronald Reagan………………………………………………………………………………………… p. 4

I. 2. Administrația Ronald Reagan până în 1985………………………………. p. 10

I. 3. URSS și Războiul din Afganistan………………………………………………p.35

Capitolul II – Reagan – Gorbaciov și dezvoltarea relațiilor între cele două state……………………………………………………………………………………………. p. 37

II. 1. O nouă viziune politică: Mihail Gorbaciov………………………………. p. 37

II. 2. Întâlnirile Reagan-Gorbaciov și problema dezarmării nucleare…. p. 50

Capitolul III – Implicațiile prăbușirii regimului totalitar comunist…… p. 57

III. 1. Urmările și consecințele relației Bush – Gorbaciov…………………. p. 57

III. 2. Reunificarea Germaniei……………………………………………………….. p. 60

III. 3. Desființarea Pactului de la Varșovia……………………………………… p. 66

III. 4. Prăbușirea comunismului în URSS și în țările blocului răsăritean ………………………………………………………………………………………………….. p. 65

III. 5. Sfârșitul comunismului în Europa de Est………………………………… p. 77

Concluzii…………………………………………………………………………………….. p. 90

Anexe………………………………………………………………………………………… p. 91

=== l ===

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………… p. 2

Capitolul I – Repere ale politicii externe ale Statelelor Unite și Uniunii Sovietice în intervalul 1978-1985…………………………………………………….. p. 4

I. 1. Contextul internațional de manifestare a politicii externe a Statelor Unite până la preluarea puterii de către Ronald Reagan………………………………………………………………………………………… p. 4

I. 2. Administrația Ronald Reagan până în 1985………………………………. p. 10

I. 3. URSS și Războiul din Afganistan………………………………………………p.35

Capitolul II – Reagan – Gorbaciov și dezvoltarea relațiilor între cele două state……………………………………………………………………………………………. p. 37

II. 1. O nouă viziune politică: Mihail Gorbaciov………………………………. p. 37

II. 2. Întâlnirile Reagan-Gorbaciov și problema dezarmării nucleare…. p. 50

Capitolul III – Implicațiile prăbușirii regimului totalitar comunist…… p. 57

III. 1. Urmările și consecințele relației Bush – Gorbaciov…………………. p. 57

III. 2. Reunificarea Germaniei……………………………………………………….. p. 60

III. 3. Desființarea Pactului de la Varșovia……………………………………… p. 66

III. 4. Prăbușirea comunismului în URSS și în țările blocului răsăritean ………………………………………………………………………………………………….. p. 65

III. 5. Sfârșitul comunismului în Europa de Est………………………………… p. 77

Concluzii…………………………………………………………………………………….. p. 90

Anexe………………………………………………………………………………………… p. 91

Bibliografie………………………………………………………………………………… p. 92

INTRODUCERE

Prin intermediul acestui proiect ne-am propus conturarea elementelor caracteristice care definesc evoluția politicii sovieto-americane în intervalul 1978-1991.

Prezenta temă de studiu se axează pe lucrări speciale și generale adresate caracteristicilor, formelor de manifestare, precum și mecanismului de funcționare a sistemului comunist în lume, precum și a politicii americane față de acesta. În acest sens reținem laborioasa lucrare a lui Jean Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, opera lui Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste care face o veritabilă analiză comparatistă a statelor comuniste; Europa Răsăriteană în secolul al xx-lea…și după, aparținând profesorului britanic R. J. Crampton, America in the age of soviet power 1945-1991, a lui Waren Cohen, The Crusaders Ronald Reagan and the Fall of Comunism, aparținând lui Paul Kengor sau O istorie a Rusie, sub condeiul lui Nicholas Riasanovsky.

Menționăm că această bază documentară ne-a fost utilă în configurarea unui punct de vedere asupra desfășurării evenimentelor.

Tabloul relației Washington-Moscova derivă din strucura lucrării, mai precis din cele trei capitole, împărțite, totodată, și în subcapitole.

Primul capitol, intitulat sugestiv, Repere ale politicii externe ale Statelelor Unite și Uniunii Sovietice în intervalul 1978-1985 debutează cu descrierea contextului internațional de manifestare a politicii externe a Statelor Unite până la preluarea puterii de către Ronald Reagan, continuând cu prezentarea administrației sale până în 1985.În ceea ce privește Uniunea Sovieticã ne-am oprit a discuta despre evenimentul cel mai important și anume Războiul din Afganistan. Dacă în primul capitol am optat pentru evidențierea problematicii contextului internațional și a tuturor factorilor aferenți dezvoltării relației SUA-URSS, în cel de-al doilea capitol, Reagan – Gorbaciov și dezvoltarea relațiilor între cele două state, am abordat diverse aspecte, pornind de la noua viziune politică a lui Mihail Gorbaciov până la relatarea întâlnirilor Reagan-Gorbaciov și materializarea acestora privind problema dezarmării nucleare.

Cel de-al treilea capitol, intitulat Implicațiile prăbușirii regimului totalitar comunist este dedicat specificității regimului comunist, dar și urmărilor și consecințelor relației Bush – Gorbaciov, precum și particularitățile derivate din poziționarea acestora la poli opuși, și anume reunificarea Germaniei, desființarea Pactului de la Varșovia, prăbușirea comunismului în URSS și în țările blocului răsăritean și, nu în ultimul rând, sfârșitul comunismului în Europa de Est.

Concluziile asupra temei studiate sunt prezentate în ultima parte a lucrării, acestea precedând anexele, ce cuprind o galerie foto și bibliografia aferentă studiului care, de altfel, reprezintă un element edificator pentru analizele folosite în teza noastră.

CAPITOLUL I

Repere ale politicii externe ale Statelelor Unite și Uniunii Sovietice în intervalul 1978-1985

I. 1. Contextul internațional de manifestare a politicii externe a Statelor Unite până la preluarea puterii de către Ronald Reagan

Pe scena politică a relațiilor internaționale în intervalul 1978-1985 au avut loc o serie de evenimente care au perturbat liniștea, oarecum instalată în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, și care au adus modificări atât pe plan ideologic, cât și al determinării sferelor de influență.

Bătălia pentru obținerea supremației s-a dat între cele două mari puteri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, care au ieșit din război de aceeași parte a baricadei, cu o dorință arzătoare de a-și întinde tentaculele asupra unor zone care din punct de vedere geopolitic, cât și geostrategic reprezentau alimentarea cu energie a economiilor lor, cât și răspândirea și promovarea unui plan ideologic caracteristic fiecărei superputeri.

Relațiile dintre cele două state se vor deteriora foarte mult, în așa fel încât, datorită dezvoltării și promovării armelor nucleare, aproape s-a ajuns la un conflict, care ar fi putut determina o nouă hartă a lumii. Apogeul acestei dualități a fost reprezentat de înarmarea Cubei cu armament nuclear ca răspuns la ceea ce deținea Statele Unite la granita cu Turcia.

În ceea ce privește politică internă a statului american, destinderea realizată de Richard Nixon a luat sfârșit în 1979, fapt ce a determinat o schimbare a politicii SUA în noul context internațional.

Statele Unite ale Americii aveau nevoie să se asigure de neutralitatea Uniunii Sovietice față de războiul din Vietnam, profitând pentru a-și extinde influența în lume. Din Etiopia, unde împăratul Haile Selassie a fost înlăturat în 1974, și până în Angola, comuniștii au reușit să ia puterea în 1975, Africa devenind o zonă de expansiune pentru Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, Conferința de la Helsinki a părut să anunțe o epocă a înțelegerii, bazată pe stabilizarea frontierelor și pe intensificarea schimburilor cu blocul de Est.

În acest context, se înțelege de ce președintele Carter a dorit să reînnoiască politica externă a țării sale. El și-a propus o îndepărtare de anticomunismul care își dovedise limitele în Vietnam și întemeierea acțiunii sale pe un sens moral, veghind ca drepturile omului să fie respectate de aliații Statelor Unite, ca vânzările de arme să se reducă și ca problemele africane să fie, pentru prima dată, luate în considerare.

Această politică explică reducerea ajutoarelor pentru Argentina, Etiopia sau Uruguay, îmbunătățirea relativă a relațiilor cu Cuba, deși marea insulă a rămas în continuare supusă embargoului instituit în 1962 și semnarea unor noi tratate cu Panama. Aceste tratate au transformat țara într-un adevărat protectorat american și a prevăzut că zona canalului va reveni în deplina suveranitate a statului Panama în anul 1999.

Aceeași orientare a determinat Statele Unite ale Americii să se îndepărteze de dictatorul Somoza din Nicaragua, pe care-l susținuseră mult timp, fapt care a contribuit la căderea lui în 1979.

În Orientul Mijlociu au fost angajate negocieri dificile, în care presiunea vânzărilor de arme a avut un rol important.

Cu toate acestea, președintele Carter, primindu-i pe egipteanul Anwar El Sadat, care încetase relațiile cu Moscova, și pe israelianl Menahem Begin, la reședința prezidențială de la Câmp David, în septembrie 1978, a reușit să-i convingă să aprobe un proiect de tratat de pace. Acesta a fost semnat la Washington, în martie anul următor, reprezentând un succes al diplomației lui Carter.

Încă din anii 1950, Iranul a fost un aliat de bază pentru Statele Unite ale Americii. Țară care s-a modernizat prin politica de mână de fier a șahului, pe care americanii l-au sprijinit să exercite puterea, Iranul era, în acel interval, un bastion împotriva Uniunii Sovietice vecine.

Creșterea prețului petrolului i-a permis Iranului să se lanseze într-un vast program de industrializare și înarmare, scopul fiind de a face din armata sa a treia putere a lumii. Tinerii din clasa conducătoare erau formați în America și piața iraniană era atractivă pentru firmele americane și cele europene. Acest context explică de ce au considerat americanii că Iranul este o insulă de stabilitate și i-au acordat șahului toată încrederea, ca unui aliat fidel.

De aceea, Carter nu a considerat că ar fi util să verifice respectarea drepturilor omului în Iran. Revoluția șiită care a lovit Teheranul în 1978 i-a luat pe americani complet prin surprindere, aceștia nu cunoșteau decât o elită, parte restrânsă și, de fapt, superficială, a societății iraniene. În ciuda prezenței lor puternice în țară sau poate tocmai din această cauză, americanii nu au fost capabili să împiedice plecarea șahului, în ianuarie 1979.

Reîntoarcerea ayatolahului Khomeiny a declanșat isteria antiamericană, de o rară violență. Oamenii călcau în picioare drapelul SUA, considerat „Marele Satan“, care a corupt țara.

După o peregrinare de câteva luni, șahul a fost primit în Statele Unite ale Americii, fapt care a provoacat uriașe manifestații în Iran, care s-au încheiat, pe 4 noiembrie 1979, prin ocuparea ambasadei americane.

Guvernul american și-a dat seama foarte repede că nu era posibilă nicio negociere din cauza fărâmițării puterii în Iran și dorinței de a umili țara care îl sprijinise pe șah. Sancțiunile economice, toate fondurile iraniene, de mare valoare din Statele Unite ale Americii au fost înghețate. Revoluția Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor sovietice.

În esență, dincolo de această problemă, noua linie a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere „nici Est, nici Vest“, o politică poate nu tocmai eficientă în condițiile în care atât URSS, cât și SUA și-au manifestat îngrijorarea față de obiectivul declarat al Teheranului de „export“ al Revoluției Islamice.

Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală și acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere și de intervenția militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor și americanilor față de noul regim a determinat susținerea regimului lui Hussein în detrimentul Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Pe acest fundal tensionat, la 27 decembrie 1979, trupele sovietice au invadat Afghanistanul unde, de mai multe luni, lupta dintre autorități divizaze partidul comunist local. Stoparea comunismului părea să se năruie. Moscova viza Orientul Mijlociu, poate chiar controlul Golfului Persic și al „mărilor calde“, vechi obiectiv al țarilor.

În aceste condiții, președintele Carter s-a simtit înșelat și a luat anumite măsuri. Exporturile de grâu către Uniunea Sovietică au fost suspendate. S-a adoptat decizia de a se boicota Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980, gest fără precedent.

Tratatul SALT II nu a mai fost ratificat de Senat. Totodată, președintele american le-a propus aliaților din NATO desfășurarea unor noi rachete cu rază medie de acțiune, Pershing, în Europa pentru a face față rachetelor SS20, acumulate de sovietici.

În sfârșit, pentru a dovedi fermitatea hotărârii luate, un considerabil program de reînarmare a fost adoptat, iar sub impulsul dat de secretarul de stat pentru Apărare, Harold Brown, bombardierul B1 a fost pus la punct după ce, în 1977, Carter refuzase construirea lui. Această energică schimbare de politică este ascunsă de neputința administrației democrate față de problema ostaticilor din Iran.

Jimmy Carter, care în caz de succes ar fi fost aclamat ca salvator, a scăzut în sondaje la cel redus nivel.

În ciuda unui efort de ultim moment de a reveni la popularitatea inițială, degradarea situației economice și povara ostaticilor au fost suficiente pentru explicarea înfrângerii președintelui în alegeri.

Pentru a agrava rușinea, ostaticii au fost eliberați de Teheran, în mod perfid, la 20 ianuarie 1981, chiar în ziua când Ronald Reagan depunea jurământul ca președinte.

I. 2. Administrația Ronald Reagan până în 1985

Câștigarea alegerilor de către Ronald Reagan a fost un succes diplomatic în evoluția Statelor Unite ale Americii în cadrul Războilui Rece și în stabilirea unor relații mai apropiate cu Uniunea Sovietică, mai ales după preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov în anul 1985, afirmând: „cred cu tărie că istoria trece de la comunism în căldura solară a libertății umane“ .

Născut în Tampico (statul Illinois), la 6 februarie 1911, dintr-o familie săracă, de mic copil a fost puternic influențat de mama sa și crescut în credința lui Dumnezeu și a preceptelor creștinești pe care l-a urmat ulterior. După terminarea cursului primar, a intrat la Eureka College, unde a absolvit economia și sociologia. Ca să poată să-și plătească taxele și întreținerea, în timpul anilor de studiu a primit o bursă jucând în echipa de fotbal american a colegiului și pe timpul vacanței s-a angajat ca salvamar, iar istoricii spun că în cariera lui ar fi salvat 77 de vieți.

După terminarea studiilor s-a angajat ca radio-comentator de emisiuni sportive. Faptul că vorbea frumos, că era atletic și chipeș i-a permis să se angajeze la Hollywood, iar în următorii douăzeci de ani să apară în 53 de filme, deși niciodată nu s-a bucurat de faima de mare vedetă.

Reagan devine președintele sindicatului actorilor de filme și, în această calitate, se trezește pe neașteptate implicat în scandalul infiltrării Partidului Comunist American în industria cinematografică. Aceasta a contribuit și mai mult ca ideile lui creștine și patriotice, în același timp, să devină o cauză pe care nu o va abandona până la sfârșitul carierei politice, care va fi puternic influențată de aceste precepte. Această încercare îl face să-și schimbe ideile: adeptul ideilor liberale adoptă ideile conservatoare.

În Statele Unite ale Americii, de aproape 200 ani, sunt două partide puternice a căror filosofie este diametral opusă, în special în ceea ce privește politica internă și rolul guvernului în viața oamenilor.

Doctrina Partidului Democrat prevede un control statal asupra vieții economice și veniturilor cetățenilor, legile și hotărârile guvernului având ca scop cu precădere ajutorarea oamenilor nevoiași și a minorităților. Ideea de bază este de a redistribui veniturile cât mai egal între oameni. Cu mici deosebiri, sistemul este similar cu al partidelor socialiste din statele europene.

Partidul Republican are o doctrină care dorește să limiteze puterea statului și a guvernului asupra vieții cetățenilor, aceasta să fie redusă la controlul fiscalității. Soluția este dezvoltarea inițiativei particulare, care dă posibilități oricărui cetățean să muncească, să câștige mai mult și să trăiască mai bine.

În 1966, Ronald Reagan a fost ales Guvernator al Californiei (cel mai mare stat american, ca și populație), depășindu-și adversarul cu 1.000.000 voturi și fiind reales în 1970 pentru încă patru ani. În anul 1980 va castiga alegerile cu 489 de voturi, față de 49 câte obținuse contracandidatul său, fostul președinte, Jimmy Carter.

În rândul principalelor măsuri pe care a încercat să le realizeze noul lider de la Casa Albă a fost aducerea statului la un nivel cât mai înalt, promovarea unei politici americane la scară mondială și rezolvarea problematicii Războiului Rece, care devenea din ce în ce mai amenințător.

Programul de reînarmare a lui Carter a fost continuat și amplificat, pentru a împiedica conflictul din Afghanistan. Bugetul militar a crescut cu 5-6% pe an, permițându-i armatei americane să se doteze cu material nou, bombardierele B1, rachetele MX, însă Statul Major a fost chiar mai puțin dispus decât administrația să angajeze trupele în luptă.

Pe de altă parte, s-a pus problema luptei împotriva înaintării sovietice din Africa și din Asia, prin acțiuni clandestine.

Astfel, americanii se vor implica, treptat, în sprijinirea organizației UNITA, care lupta în Angola contra puterii procomuniste susținute de soldații cubanezi, care au trimis arme afghanilor să se opună Armatei Roșii.

În America Latină, președintele Reagan și oamenii lui au acționat mai deschis, în sensul că au denunțat influența comunistă din interiorul gherilei din Salvador și de la nivelul puterii sandiniste din Nicaragua.

Această schemă de război rece i-a permis președintelui să obțină votarea creditelor pentru guvernul salvadorian și pentru susținerea grupărilor antisandiniste contras prezentate, în grabă, ca formate din discipoli ai patrioților americani din 1776.

Această politică în forță, care nu a vizat aproape deloc să sprijine populația săracă din aceste țări, a atins punctul culminant în octombrie 1983 prin ocuparea insulei Grenada de către forțele americane. Trebuia să se pună capăt amenințării cubaneze, pe cale de a se naște. Fidel Castro a rămas un adversar perseverent, republicanii descoperind influența lui în toate mișcările revoluționare din America Centrală.

Desfășurarea rachetelor Pershing în Europa a întâmpinat dificultăți, iar reacția americană față de declararea stării de război în Polonia, în decembrie 1981, a rămas limitată. Relațiile stabilite cu China comunistă nu au dus la nimic concret, în afară de schimburi comerciale.

În Orientul Mijlociu, americanii s-au dovededit incapabili să găsească o soluție problemei palestiniene, fiind ținta atentatelor criminale de la Beirut, de unde trupele lor au fost evacuate, fără succes, la începutul anului 1984.

Astfel, la începutul anilor 1980, poziția Statelor Unite ale Americii în lume nu se schimbase în mod fundamental. SUA puteau să intervină pe terenul lor de acțiune obișnuită, să-și reafirme, cu tărie, hotărârea de a se opune expansiunii sovietice, dar nu mai era superputerea de altădată.

Discursul și acțiunile lui Reagan au fost, desigur, menite să-i liniștească pe aliați și să-i avertizeze pe adversari, dar acestea au avut drept scop și convingerea americanilor că sunt guvernați cu fermitate. Victoria clară pe care a obținut-o Reagan la alegerile din 1984, a dovedit că, în această privință, politica lui a avut succes.

Anii presedinției lui Ronald Reagan (1981-1989) au fost marcați de apogeul Războiului Rece, dar și de începutul prăbușirii blocului comunist.

În confruntarea politică și diplomatică cu URSS, Reagan a fost intransigent și nu a recunoscut niciodată legitimitatea sistemului sovietic și a depus toate eforturile pentru a submina puterea acesteia, lansând Războiul Stelelor, program care a impus adversarului o costisitoare cursă a înarmării, pentru a-i epuiza resursele și pentru a grabi deznodământul. Reagan a condamnat intervenția sovietică în Afganistan și a sprijinit rezistența mujahedinilor.

Războiul Rece a început când SUA se aștepta la o eră de pace și a luat sfârșit într-un moment când aceasta se pregătea pentru o nouă eră de conflict prelungit. Imperiul sovietic s-a prăbușit chiar mai brusc decât izbucnise dintre granițele sale; cu aceeași rapiditate, Washington-ul schimbându-și complet atitudinea față de Moscova.

Prăbușirea Indochinei, în 1975, a fost urmată în America de o retragere din Angola și de o adâncire a dezbinărilor interne, dar și de un val de expansionism din partea Uniunii Sovietice.

Forțele militare cubaneze se răspândiseră din Angola până în Etiopia, în tandem cu mii de consilieri militari sovietici. În Cambodgia, trupele vietnameze susținute și aprovizionate de Uniunea Sovietică, au pus stăpânire pe această țară frământată.

Afghanistanul era ocupat de mai bine de 100 000 de soldați sovietici. Guvernul prooccidental al șahului Iranului a fost înlăturat, înlocuit, ulterior, de un regim antiamerican, care a reținut ca ostatici cincizeci și doi de americani, a căror majoritate era formată din oficiali.

În timp ce SUA părea să atingă apogeul poziției sale internaționale, comunismul a început să se dezvolte. La un moment dat, la începutul anilor '80, comunismul era gata să măture totul în calea lui ascensiune care, însă, nu durat mult. În momentul următor, comunismul a devenit autodistructiv. În interval de un deceniu, orbita sateliților est-europeni s-a dizolvat și statul sovietic s-a fărâmițat, restituind aproape toate cuceririle rusești de la Petru cel Mare încoace. Nicio putere mondială nu s-a dezintegrat vreodată atât de total sau atât de rapid fără să piardă un război.

Imperiul sovietic a eșuat, în parte, deoarece propria-i istorie îl atrăsese implacabil spre supraextindere. Statul sovietic s-a născut împotriva oricărei probabilități și a reușit apoi să supraviețuiască războiului civil, izolării și unui șir de conducători ticăloși.

În 1939-1945 a reușit să facă față celui de-Al Doilea Război Mondial, care părea amenințător, și a supraviețuit măcelului nazist cu ajutorul aliaților occidentali. După aceea, în fața monopolului atomic american, a reușit să stabilească o orbită de sateliți în Europa de Est și, în perioada poststalinistă, să se transforme într-o putere globală.

La început, armatele sovietice au amenințat numai zonele imediat apropiate, însă mai târziu și-au extins influența asupra continentelor îndepărtate. Forțele rachetelor sovietice creșteau într-un ritm care i-a făcut pe mulți experți americani să se teamă că superioritatea strategică sovietică, era iminentă. Asemenea conducătorilor britanici Palmerston și Disraeli în secolul al XIX-lea, oamenii de stat americani percepeau o Rusie care avansa în toate direcțiile. Aceste lucruri i-au determinat pe americani să ia câteva măsuri de siguranță în ceea ce privește o inevitabilă confruntare care nu era dorită de nimeni.

Deficiența acestui imperialism a fost aceea că treptat liderii sovietici și-au pierdut pe drum simțul măsurii, supraestimând abilitatea sistemului sovietic de a-și controla cuceririle, atât militare cât și economice, și uitând că provocau practic toate celelalte mari puteri de pe o bază foarte slabă.

Totuși, liderii sovietici nu au putut admite că sistemul lor avea dificultați în privința capacității de a genera inițiativă și creativitate, în ciuda puterii sale militare, Uniunea Sovietică era încă o țară foarte înapoiată.

Uniunea Sovietică nu era nici suficient de puternică și nici destul de dinamică pentru rolul pe care i-l atribuiseră liderii săi. Este posibil ca Stalin să fi presimțit adevărul despre echilibrul forțelor atunci când a reacționat la intensificarea înarmării americane în timpul Războiului din Coreea, prin Nota de pace din 1952.

În perioadă de tranziție de după moartea lui Stalin, succesorii acestuia au interpretat în mod greșit capacitatea pe care o aveau de a supraviețui fără a fi puși la încercare de Occident drept o dovadă de slăbiciune a Occidentului. Și s-au înșelat singuri cu ceea ce ei percepeau a fi însemnatele realizări sovietice în lumea în curs de dezvoltare. Decât să divizeze lumea capitalistă, care fusese strategia de bază a lui Stalin, ei aveau să o învingă prin ultimatumuri asupra Berlinului, rachete plasate în Cuba și aventurism în lumea în curs de dezvoltare. Acest efort a depășit, însă atât de mult capacitatea sovietică, încât a transformat stagnarea în prăbușire.

Dezintegrarea comunistă a devenit vizibilă în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan și s-a dovedit a fi ireversibilă în perioada când acesta se apropia de expirare. Multe se datorează președinției care a precedat-o pe a lui Reagan și celei a succesorului acestuia, George Bush, care a prezidat cu talent deznodământul. Președinția lui Ronald Reagan este însă cea care a marcat punctul de cotitură.

Performanța lui Reagan a fost uimitoare, iar pentru teoreticieni aproape inexplicabilă. Reagan nu știa aproape deloc istorie, iar puținul pe care-l știa îI adaptase pentru a-i susține prejudecățile ferme. El trata referirile biblice la Armagedon drept previziuni operaționale.

Multe dintre povestirile istorice pe care îi plăcea atât de mult să le relateze nu aveau nicio bază reală, așa cum sunt faptele înțelese în general. Într-o conversație particulară, a pus semnul egalității între Gorbaciov și Bismarck, susținând că amândoi au depășit obstacole interne identice, renunțând la o economie planificată centralizată și îndreptându-se către piața liberă.

Detaliile politicii externe îl plictiseau pe Reagan. El asimilase câteva idei de bază despre pericolul pacificării, racilele comunismului și măreția propriei sale țări, dar analizele de substanță nu erau punctul lui forte. Intersantă este descrierea diplomatului Kissinger: „Când stai de vorbă cu Reagan te miri uneori cum de i-a putut trece cuiva prin cap ca el să fie președinte sau chiar guvernator. Dar ceea ce trebuie, dumneavoastră, istoricii, să explicați cum a putut un om atât de departe de ceea ce înseamnă un intelectual să domine California timp de opt ani și Washingtonul timp de aproape șapte“.

Dincolo de orice speculație, s-a dovedit că un președinte, dispunând de cea mai superficială pregătire academică, avea să dezvolte o politică externă de o extraordinară consecvență și relevanță. Reagan nu deținea decât câteva idei elementare, dar acestea să constituie miezul problemelor de politică externă din vremea sa, ceea ce demonstrează că un bun simț al orientării și tăria propriilor convingeri sunt elementele cheie ale actului conducerii.

Se pare că Reagan era unealta celor care îi scriau discursurile, dar aceasta este iluzia pe care o nutresc mulți dintre scriitorii de discursuri. Îi alesese el însuși pe cei care îi concepeau discursurile și le prezenta cu o extraordinară hotărâre și forță de convingere. Oricine îl cunoștea pe Reagan nu avea vreo îndoială că ele nu i-ar fi exprimat vederile, iar în anumite probleme, cum ar fi Inițiativa de Apărare Strategică, el devansa cu mult anturajul.

În sistemul de guvernare american, în care președintele este singurul oficial ales la scară națională, coerența în politica externă rezultă din declarațiile președintelui. Acestea constituie cea mai eficientă directivă pentru birocrația atotstăpânitoare și furnizează criteriile pentru dezbaterile publice sau ale Congresului.

Reagan a promovat o doctrină a politicii externe de o deosebită coerență și de o mare putere intelectuală. În același timp el a înțeles fragilitatea esențială a sistemului sovietic, o percepție care contrazicea opinia celor mai mulți experți, chiar și din propria sa tabără conservatoare.

Reagan avea un talent supranatural de a uni poporul american printr-o personalitate neobișnuit de plăcută și de lipsită de răutăți. Chiar și cei care erau acuzați de fapte de vinovăție nu îi puteau purta pică. Era în același timp apropiat și distant, plin de bună dispoziție, dar, în cele din urmă, rezervat. Chiar dacă trata pe toată lumea cu egală prietenie și îi regala pe toți cu aceleași povești nimeni nu putea pretinde că se bucură de o poziție specială în fața lui. Colecția de glume pe care le recicla de la o conversație la alta îi servea ca protecție împotriva atacurilor prin surprindere. Asemeni multor actori, Reagan era chintesența singuraticului la fel de fermecător pe cât era de egoist.

Dincolo de retorica particulară a campaniei lui Reagan din 1976, nu exista o diferență conceptuală semnificativă între diversele evaluări ale situației internaționale făcute de administrațiile Nixon, Ford și Reagan. Toți trei erau hotărâți să se opună ofensivei geopolitice sovietice și considerau că istoria era de partea democrațiilor. Exista însă o diferență enormă între tacticile lor și în modul în care fiecare dintre aceste administrații și-a explicat politica în fața poporului american.

Aflat la conducerea unei țări care era sătulă de retrageri, Reagan și-a justificat rezistența în fața expansionismului sovietic printr-un stil ce insista pe confruntare.

Asemenea lui Woodrow Wilson, Reagan a înțeles că poporul american, după ce mărșăluise de-a lungul istoriei sale în sunetul de tobă al excepționalismului, își va afla adevărata inspirație în idealuri istorice și nu în analize geopolitice.

În acest sens, Nixon a fost pentru Reagan ceea ce Roosevelt fusese pentru Woodrow Wilson. Ca și Roosevelt, Nixon înțelesese mult mai bine mecanismul relațiilor internaționale, ca și Wilson. Reagan avea o pătrundere mult mai sigură a mecanismelor sufletului american.

Retorica lui Reagan despre reputația morală unică a Americii oglindea ceea ce aproape fiecare președinte a spus, într-un moment sau altul, în cursul acestui secol.

În timp ce predecesorii lui Reagan invocaseră principiile americane ca structură de sprijin pentru o anumită inițiativă de exemplu Liga Națiunilor sau Planul Marshall, Reagan le-a mobilizat ca arme în lupta de fiecare zi împotriva comunismului, ca în acest discurs pronunțat în fața Legiuni Americane, la 22 februarie 1983: „noi am făurit începutul unei direcții în esență noi în politica externă americană, o politică bazată pe explicarea, fără vreun sentiment de rușine și fără scuze, a neprețuitelor noastre instituții libere …“.

Reagan a respins „complexul de vinovăție“ pe care el îl identifica cu administrația Carter și a apărat cu mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forță a păcii din întreaga lume de astăzi“. Chiar în prima sa conferință de presă a calificat Uniunea Sovietică drept un imperiu nelegiuit, gata „să comită orice crimă, să mintă, să înșele“, cu scopul de a-și atinge obiectivele. Aceasta avea să fie urmată în 1983 de descrierea Uniunii Sovietice drept „imperiul răului“, o provocare morală directă de la care s-ar fi abținut oricare dintre predecesorii săi.

Totodată, a încercat să convingă poporul american de importanța conflictului ideologic Est-Vest și că în anumite bătălii internaționale este vorba despre învingători și învinși, nu despre menținerea la putere sau despre diplomație.

Gândirea lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de destindere. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor, ci cruciada și convertirea. Reagan fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant și el și-a respectat cuvântul. Aflându-se în situația fericită de a trata cu o Uniunea Sovietică în declin accelerat, el a respins accentul pe care îl pusese Nixon pe interesul național, considerându-l prea relativ.

Președintele american a prezentat o viziune apocaliptică a conflictului, pe care inevitabilitatea istorică a rezultatului o facea mai suportabilă. Într-un discurs la Royal Gallery din Camera Comunelor, la Londra, în iunie 1982, a descris modul în care percepea el Uniunea Sovietică: „Suntem astăzi martorii unei extraordinare crize revoluționare, o criză în care cerințele de ordin economic vin în conflict direct cu acelea ale ordinii politice. Dar criza se întâmplă nu în Occidentul liber, nemarxist, ci în casa marxism-leninismului, Uniunea Sovietică…“.

Sistemul sovietic își crea an după an cele mai bune resurse pentru a crea instrumente de distrugere. Reducerea constantă a creșterii economice combinată cu creșterea producției militare pune la grea încercare poporul sovietic.

În ceea ce privește concepția conservatorilor manifestau neîncredere atunci când se invoca evoluția istorică în slujba destinderii, deoarece se temeau că negocierile cu comuniștii ar fi putut conduce la dezarmare morală.

Reagan credea că relațiile cu Uniunea Sovietică aveau să se îmbunătățească dacă reușea să o determine să-i împărtășească teama referitoare la un conflict nuclear.

EI era hotărât să facă Moscova conștientă de riscurile continuării expansionismului. Un deceniu mai devreme, doctrina sa ar fi provocat în țară dezordine civilă și ar fi putut duce la confruntare cu o Uniune Sovietică, încă încrezătoare în propriile forțe. Totuși, aceasta ar fi apărut depășită, dar se pare că în condițiile anilor '80, ea a pus temelia unei perioade de dialog Est-Vest fără precedent.

În mod inevitabil, retorica lui Reagan a devenit obiectul unor atacuri din partea celor care credeau în cele stabilite. În „The New Republic“, din 11 aprilie 1983, a fost scandalizat de descrierea pe care Reagan a făcut-o Uniunii Sovietice, de „imperiu al răului“, calificând-o drept „proză primitivă și simbolism apocaliptic“; „primitivă“ a fost și reacția lui Anthony Lewis, în The New York Times din 10 martie 1983.

În 1981, distinsul profesor de la Harvard, Stanley Hoffmann, a denunțat stilul militant al lui Reagan ca fiind „neonaționalism“ și asemenea unei forme de „reacție fundamentalistă“ care nu avea prea multe de oferit unei lumi complexe.

După cum s-a dovedit, retorica lui Reagan nu a fost o piedică în calea unor negocieri importante, așa cum se prevăzuseră. Dimpotrivă, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan, a avut loc un dialog Est-Vest de o amploare și o intensitate nemaiîntâlnită din perioada de destindere a lui Nixon. De această dată, însă, negocierile s-au bucurat de sprijinul opiniei publice și au fost aplaudate de conservatori.

Dacă abordarea de către Reagan a conflictului ideologic a fost o versiune simplificată a teoriei lui Wilson, concepția sa despre rezolvarea acestei lupte a fost în egală măsură înrădăcinată în utopismul american.

Deși această problemă fusese prezentată ca o luptă între bine și rău, Reagan era departe de a susține că lupta trebuia dusă până la capăt.

Mai curând, în manieră tipic americană, el era convins că intransigența comunistă se baza mai mult pe ignoranță decât pe rea voință înnăscută, mai mult pe neînțelegere decât pe ostilitate intenționată. Prin urmare, în opinia lui Reagan, era foarte probabil ca acest conflict să se încheie prin convertirea adversarului.

În 1981, în timp ce se refăcea după un atentat la viața sa, Reagan i-a trimis lui Leonid Brejnev o scrisoare scrisă de mână, prin care încerca să înlăture suspiciunile sovieticilor la adresa Statelor Unite ca și cum șaptezeci și cinci de ani de ideologie comunistă puteau fi șterși printr-un apel personal. A fost aproape cuvânt cu cuvânt, aceeași asigurare pe care Truman i-o trimisese lui Stalin la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Rândurile acestui apel sugerează, adeseori, că „noi avem planuri imperialiste și că, în felul acesta, constituim o amenințare la adresa securității țării dumneavoastră și a statelor nou create. Nu numai că nu există nicio dovadă care să sprijine această acuzație, dar există chiar proba solidă a faptului că Statele Unite, chiar atunci când ar fi putut domina lumea fără pericolul vreunui risc, nu au făcut nici un efort pentru aceasta. Mi-aș permite să spun că nu există absolut niciun temei pentru acuzația că Statele Unite sunt vinovate de imperialism sau de încercări de a-și impune voința altor țări, prin folosirea forței“.

Răspunsul la această scrisoare nu s-a lăsat asteptat: „Domnule președinte, oare nu ar trebui să ne intereseze eliminarea obstacolelor care împiedică popoarele noastre, pe care dumneavoastră și eu le reprezentăm, să-și realizeze cele mai scumpe idealuri ?“.

Cert este că Reagan nu a simțit deloc nevoia să explice această scrisoare deoarece el credea cu tărie în ambele presupuneri atât în răul din comportamentul sovietic, cât și susceptibilitatea liderilor sovietici de la a fi convertiți ideologic.

După moartea lui Brejnev, în noiembrie 1982, Reagan a trimis o notă scrisă de mână, în 2 iulie 1983, succesorului acestuia, Iuri Andropov, tăgăduind, încă o dată, orice planuri agresive. Asemenea primei scrisori, nici aceasta nu a avut vreun efect. Konstantin Cernenko, vârstnic și infirm, i-a devenit succesor lui Andropov (un interimat evident).

Reagan nota în jurnalul său, care era în mod clar destinat publicării: „Ceva îmi spune că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el în legătură cu problemele noastre, de la bărbat la bărbat, și să văd dacă aș putea să-l conving că ar fi un beneficiu material pentru sovietici dacă s-ar alătura familiei națiunilor“. Șase luni mai târziu, la 28 septembrie 1984, Gromîko a făcut prima sa vizită la Casa Albă, din timpul administrației Reagan.

Referitor la aceasta găsim afirmația făcută în jurnalul său: „Am sentimentul că nu vom ajunge nicăieri cu reducerile de armament câtă vreme ei sunt la fel de suspicioși în privința motivației noastre pe cât suntem și noi în legătură cu a lor. Cred că este nevoie de o întâlnire pentru a vedea dacă nu îi putem face să înțeleagă că nu avem planuri împotriva lor, dar credem că ei au împotriva noastră“. Reagan condamna comunismul și nu a considerat că ar fi ceva nefiresc să descrie noaptea dinaintea primei sale întâlniri cu Gorbaciov, în 1985, precum și neliniștea cu care o anticipa ca pe expresia speranței că întâlnirea va soluționa conflictele a două generații.

Acesta a afișat o atitudine mai apropiată de cea a lui Jimmy Carter decât de cea a lui Richard Nixon: „încă din timpul lui Brejnev, visasem la o întâlnire față în față cu un lider sovietic, deoarece credeam că am putea reuși să realizăm lucruri pe care diplomații țărilor noastre nu le puteau face, pentru că nu aveau autoritatea. Altfel spus, simțeam că dacă se reușea ca oamenii de la vârf să fie aduși la negocieri și să discute la un summit, iar apoi cei doi să iasă braț la braț spunând: ne-am înțeles asupra acestei chestiuni, birocrații nu ar mai putea împiedica acordul. Până la Gorbaciov nu am avut niciodată prilejul să-mi pun ideea în aplicare. Acum mi se ivise ocazia“.

În pofida retoricii sale privind confruntarea ideologică și a realității controlării unui conflict geopolitic, Reagan nu a crezut niciodată, în sinea lui, în cauzele de natură structurală sau geopolitică ale tensiunilor. El și asociații săi considerau că preocuparea legată de echilibrul puterii era prea îngustă și prea pesimistă. Eforturile lor nu vizau obținerea unor progrese, ci un rezultat final. Această concepție a asigurat echipei lui Reagan o extraordinară flexibilitate tactică prea pesimistă.

Încă de la instalarea lui Reagan, ei au urmărit simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până când procesul de expansiune avea să fie frânat și apoi suprimat: și, în al doilea rând, să lanseze un program de reînarmare menit să omoare din fașă aspirațiile sovietice la superioritate strategică, pe care să îI transforme în garanție strategică. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era problema drepturilor omului, pe care Reagan și consilierii săi au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic.

Astfel, Reagan și consilierii săi au făcut încă un pas înainte, tratând drepturile omului ca pe un mijloc de înlăturare a comunismului și democratizare a Uniunii Sovietice, deci ca pe cheia unei lumi pașnice după cum a subliniat în discursul său Starea Uniunii, din 25 ianuarie 1984: „Guvernele care se sprijină pe consimțământul celor guvernați nu poartă războaie cu vecinii“.

La Westminster, în 1982, salutând schimbările democratice din întreaga lume, Reagan a făcut un apel la națiunile libere: să încurajeze dezvoltarea infrastructurii democrației, sistemul unei prese libere, sindicatele, partidele politice, universitățile, care permit oamenilor să-și aleagă propriul drum, să-și dezvolte propria cultură, să-și rezolve dezacordurile prin mijloace pașnice.

De fapt, Reagan a dus teoria lui Wilson până la concluzia finală. America nu avea să aștepte pasivă apariția instituțiilor libere și nici nu avea să se rezume la a rezista amenințărilor directe la adresa securității sale.

Dimpotrivă, avea să promoveze în mod activ democrația, răsplătind țările care îi îndeplineau idealurile și pedepsindu-le pe cele care nu reușeau chiar dacă nu prezentau nici o provocare sau amenințare vizibilă la adresa Americii. Echipa lui Reagan a întors astfel pe dos propaganda bolșevică: valorile democratice, nu cele cuprinse în manifestul comunist aveau să fie curentul viitorului. El a făcut presiuni în direcția reformei atât asupra regimului conservator al lui Pinochet, din Chile, cât și asupra celui autoritar al lui Marcos, din Filipine; primul a fost obligat să accepte un referendum și alegeri libere, care l-au și înlocuit; cel de-al doilea a fost răsturnat cu cooperare americană.

În același timp, cruciada în numele democrației a ocolit întrebări fundamentale, de o relevanță specială pentru perioada de după Războiul rece. La începutul mandatului său, Reagan nu era preocupat de astfel de ambiguități, cât de a găsi strategia adecvată pentru a întrerupe continua înaintare a sovieticilor din anii anteriori.

Scopul ofensivei geostrategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înțeleagă că ajunseseră prea departe. Respingând doctrina lui Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceriri lor comuniste, strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul, nu numai de a-l îngrădi. Reagan a reușit anularea amendamentului .

Statele Unite ale Americii fuseră împiedicate să acorde ajutor forțelor anticomuniste din Angola și au dezvoltat un program important de rezistență împotriva gherilelor comuniste din America Centrală și chiar au extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei. A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela ca, la puțin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina, un președinte hotărât să conteste expansiunea sovietică în lume, de astă dată cu succes.

Cele mai multe dintre cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost răsturnate deși multe dintre aceste retrageri nu au avut loc până în timpul administraie Bush. În 1980 s-a pus capăt ocupării Cambodgiei de către Vietnam, în 1993 s-au desfășurat alegeri, iar refugiații au început să se pregătească să se întoarcă acasă: trupele cubaneze s-au retras din Angola până la sfârșitul anului 1991. Guvernul sprijinit de comuniști din Etiopia s-a prăbușit în 1991.

În 1990, sandiniștii din Nicaragua au fost obligați să accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist aflat la guvernare nu fusese vreodată dispus să și-l asume: și poate cel mai important, armatele sovietice s-au retras din Afghanistan în 1989.

Toate aceste evenimente au contribuit la declinul elanului ideologic și al convingerilor geopolitice comuniste. Observând scăderea influenței sovietice în așa-numita Lume a Treia, reformatorii sovietici au găsit în curând în aventurile costisitoare și inutile ale lui Brejnev dovada falimentului sistemului comunist, al cărui stil nedemocratic de luare a deciziilor, în opinia lor, trebuia urgent revizuit.

Administrația Reagan a înregistrat aceste succese punând în practică ceea ce devenise cunoscut sub numele de doctrina Reagan, care susținea că Statele Unite trebuiau să ajute contrainsurgențele anticomuniste să-și smulgă, fiecare în parte țările din sfera de influență sovietică. Aceasta a însemnat înarmarea mujahedinilor afgani în lupta lor împotriva rușilor, sprijinirea forțelor de opoziție din Nicaragua și acordarea de ajutoare forțelor anticomuniste din Etiopia și Angola.

Pe parcursul anilor '60 și '70, sovieticii instigaseră revoltele comuniste împotriva guvernelor care manifestau simpatie față de Statele Unite. Acum, în anii '80, America oferea sovieticilor o înghițitură din propriul lor leac. Secretarul de stat George Shultz a explicat conceptul într-un discurs rostit la San Francisco în februarie 1985: „Ani de-a rândul i-am văzut pe adversarii noștri acționând fără nicio limită în sprijinul forțelor insurgente din lume, pentru răspândirea dictaturii comuniste, orice victorie a comunismului era considerată ireversibilă. Astăzi însă, imperiul sovietic este slăbit de povara propriilor probleme interne și a complicațiilor externe. Forțele democrației din întreaga lume merită sprijinul nostru. A le abandona ar însemna o trădare rușinoasă o trădare nu numai a acelor femei și bărbați curajoși, ci și a celor mai înalte idealuri ale noastre“.

America nu mergea „în afara granițelor în căutarea unor monștri pe care să-i distrugă“, fusese fraza memorabilă a lui John Quincy Adams. Mai degrabă, doctrina Reagan reprezenta o strategie de a ajuta dușmanul dușmanului propriu idee pe care Richelieu ar fi aprobat-o din toată inima.

Administrația Reagan a acordat ajutoare nu numai democraților autentici (cazul Poloniei), ci și fundamentaliști lor musulmani (aflați de aceeași parte cu iranienii) din Afghanistan, activiștilor de dreapta din America Centrală și conducătorilor militari tribali din Africa. Statele Unite nu aveau mai mult în comun cu mujahedinii decât avusese Richelieu cu sultanul Imperiului otoman. Aveau, însă, un dușman comun și, într-o lume a interesului național, asta i-a făcut aliați.

Rezultatele au contribuit la grăbirea căderii comunismului. Provocarea fundamentală adresată de Reagan sovieticilor s-a dovedit a fi întărirea de către el a capacității militare americane. Pe parcursul întregii sale campanii eletorale Reagan deplânsese starea inadecvată a apărării americane și avertizase asupra apropiatei superiorități sovietice.

Reagan a refăcut sistemele de arme abandonate de administrația Carter, cum ar fi bombardierul B1, și a început amplasarea rachetelor MX, prima nouă rachetă americană intercontinentală cu lansare de la sol pe parcursul unui deceniu.

Cele două decizii strategice care au contribuit cel mai mult la încheierea Războiului rece au fost amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acțiune și angajarea Americii în Inițiativa de Apărare Strategică (SDI).

Decizia NATO de a amplasa rachete cu rază medie de acțiune (1 500 mile) în Europa data din timpul administrației Carter. Scopul era acela de a atenua furia cancelarului vest-german Helmut Schmidt față de anularea unilaterală de către America a planului așa-numitei bombe cu neutroni concepută să facă războiul nuclear mai puțin distructiv, plan pe care Schmidt îl susținuse în pofida opoziției propriului său Partid Social Democrat.

Armele cu rază medie de acțiune (în parte rachete balistice, în parte rachete de croazieră lansate de la sol) erau de fapt proiectate cu o altă destinație să contracareze marele număr al noilor rachete sovietice (SS-20) capabile să atingă orice țintă europeană, lansate fiind din adâncul teritoriului sovietic.

Oskar Lafontaine, a cerut Germaniei să se desprindă de sub comanda integrată NATO. Demonstrații masive împotriva amplasării de rachete au zguduit atunci Republica Federală. Sesizând prilejul de a slăbi legăturile Germaniei cu NATO, Brejnev și succesorul său Andropov au făcut din opoziția față de amplasarea rachetelor cu rază medie de acțiune axul central al politicii externe sovietice. La începutul anului 1983 Gromîko a vizitat Bonnul pentru a avertiza că sovieticii vor părăsi discuțiile privind controlul armamentului în ziua în care rachetele Pershing ar sosi în Germania de Vest, amenințare care nu putea decât să sporească protestele germanilor.

Atunci când Helmut Kohl a vizitat Kremlinul în iulie 1983, Andropov l-a prevenit pe cancelarul german că dacă acceptă rachetele Pershing II, amenințarea militară la adresa Germaniei se va amplifica: „Relațiile dintre țările noastre vor suferi și ele, în mod inevitabil, anumite complicații. Cât despre germanii din Republica Federală Germania și cei din Republica Democrată Germană, aceștia vor trebui, după cum a arătat cineva de curând, să privească unii la alții prin garduri groase alcătuite din rachete“.

Mașina de propagandă a Moscovei a dezlănțuit o mare campanie în toate țările europene. Demonstrațiile de masă ale diferitelor grupuri pacifiste cereau să se acorde prioritate dezarmării mai curând decât amplasării de noi rachete, și să fie imediat instituită înghețarea nucleară.

Ori de câte ori Germania a părut tentată de neutralitate, care, în concepția francezilor însemna naționalism, președinții Franței au încercat să ofere Bonnului o alternativă europeană sau atlantică.

În anii '60, de Gaulle fusese un ferm apărător al punctului de vedere german în problema Berlinului.

În 1983, Mitterand a apărut în mod neașteptat ca principalul suporter european al planului american de amplasare a rachetelor cu rază medie de acțiune. Mitterand a desfașurat în Germania o campanie în favoarea rachetelor. „Oricine se aventurează să decupleze continentul european de cel american periclitează, după părerea noastră, echilibrul forțelor și, prin urmare, menținerea păcii“, a spus Mitterand în Bundestagul german. În mod clar, pentru președintele francez, interesul național al Franței de a vedea rachetele cu rază medie de acțiune în Germania depășea orice afinitate ideologică pe care socialiștii săi francezi ar fi simțit-o față de frații lor social democrați germani.

Reagan a venit cu propriul lui plan pentru domolirea ofensivei diplomatice sovietice, oferind un schimb între rachetele americane cu rază medie de acțiune și rachetele sovietice SS-20. Deoarece SS-20 erau mai mult un pretext decât cauza amplasării rachetelor americane, propunerea a ridicat întrebări grave privind „decuplarea“ devensivei Europei de cea a Statelor Unite.

Propunerea de a desființa o întreagă categorie de arme era ușor de înțeles. Și pentru că sovieticii își supraestimau poziția de negociator și refuzau să discute orice parte a ofertei lui Reagan, așa-numita opțiune zero a înlesnit continuarea acțiunii de amplasare a rachetelor de către guvernele europene. A fost o victorie uluitoare pentru Reagan și pentru cancelarul german Helmut Kohl, care fusese un ferm susținător al planului american.

Și ea a demonstrat că infirma conducere sovietică era pe cale de a-și pierde capacitatea de a intimida Europa de Vest.

Amplasarea rachetelor cu rază medie de acțiune a îmbunătățit strategia descurajării; dar în momentul în care, la 23 martie 1983, Reagan și-a anunțat intenția de a dezvolta o apărare strategică împotriva rachetelor sovietice, el amenința o eventuală reușită strategică: „Arsenalul nuclear sovietic era cheia de boltă a structurii între superputeri a Uniunii Sovietice în timpul celor douăzeci de ani cât s-a aflat· Brejnev la conducere, atingerea unei parități strategice cu Statele Unite a fost obiectivul principal al sovieticilor. Acum, printr-o singură lovitură Reagan propunea distrugerea a tot ce se străduise Uniunea Sovietică să realize cu riscul ruinării“.

Superioritatea strategică americană devenea o realitate, o primă lovitură dată de americani ar fi putut reuși atunci, deoarece sistemul defensiv ar fi avut capacitatea să stăvilească acea forță relativ mică și dezorganizată a rachetelor sovietice care ar fi supraviețuit.

Anunțarea de către Reagan a Inițiativei de Apărare Strategică (SDI) atrăgea atenția conducerii sovietice asupra faptului că angajarea în cursa înarmăilor, pe care o începuseră atât de nechibzuit în anii '60, avea sa le epuizeze resursele, fie să conducă la un important avans strategic american.

Propunerea lui Reagan privind SDI a atins un punct dureros în dezbaterea politicii americane de apărare. Înaintea erei nucleare ar fi părut absurd ca apărarea unei țări să se bazeze pe vulnerabilitatea populației sale. Strategia militară era discutată la nivelul statului major sau al colegiilor militare, cu participarea unui număr restrâns de colaboratori.

Reagan era insensibil la multe dintre criticile de natură tehnică deoarece el nu susținuse Inițiativa de Apărare Strategică. În primul rând în termeni strategici în loc de așa ceva, el o prezentase în spiritul cauzei „liberale“ de desființare a războiului nuclear.

Președintele din perioada postbelică cel mai atașat ideii de a spori forța militară a Americii, inclusiv capacitatea ei nucleară, a susținut în același timp viziunea pacifistă a unei lumi fără arme nucleare. Teoria prea des folosită de Reagan că „un război nuclear nu poate fi niciodată câștigat și nu trebuie niciodată purtat“, nu se deosebea de obiectivele declarate ale criticilor săi radicali. Dualitate cu care a tratat cu Uniunea Sovietic, Reagan era extrem de serios atât în privința dezvoltării armamentului, cât și a pacifismului său. Reagan și-a descris atitudinea față de armele nucleare în memoriile sale:

„Nimeni nu ar putea „câștiga“ un război nuclear. Totuși, atâta vreme cât ar exista arme nucleare, ar exista permanent și riscul ca ele să fie folosite și o dată lansată o armă nucleară, cine știe până unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare…“.

Niciun membru al Mișcării pentru Pace nu ar fi putut condamna folosirea armelor nucleare în mod mai elocvent decât Ronald Reagan. La 16 mai 1983 el a însoțit anunțul că urma să amplaseze rachetele intercontinentale MX cu expresia speranței sale fierbinți că, undeva, pe parcursul evenimentelor, procesul avea să fie inversat și toate armele nucleare să fie eliminate: „Nu pot să cred că această lume poate să meargă mai departe după generația noastră și generațiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părți le îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare să nu declanșeze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toți“.

Când Reagan a avansat Inițiativa de Apărare Strategică, aceasta a fost la fel de pătimașă în limbaj pe cât era de neortodoxă, chiar și după ce fusese filtrată prin acel birocratic „proces de limpezire“ la care sunt supuși toți președinții. Negocierile privind controlul armamentului ar fi durat prea mult timp, America ar fi pus capăt în mod unilateral pericolului nuclear, dezvoltând Inițiativa de Apărare Strategică.

Liderii sovietici nu au fost impresionați de apelurile morale ale lui Reagan, dar au fost obligați să privească cu seriozitate potențialul tehnologic al Americii și impactul strategic al unei apărări chiar imperfecte.

Așa cum se întâmplase cu propunerile lui Nixon privind rachetele antibalistice cu paisprezece ani mai devreme, reacția sovietică a fost contrariul a ceea ce prevăzuseră avocații controlului asupra armamentului; SDI a contribuit la deschiderea căii spre controlul armamentului. Sovieticii s-au întors la convorbirile privind controlul asupra armamentului, pe care le întrerupseseră din cauza chestiunii rachetelor cu rază medie de acțiune.

Criticii pretindeau că Reagan era cinic și că perspectiva deschisă de el privind eliminarea tuturor armelor nucleare era o acoperire pentru eforturile sale de a impulsiona cursa înarmării.

Însă, Reagan era, oricum, numai cinic nu când exprima încrederea optimistă a tuturor americanilor că ceea ce este necesar este și realizabil. Declarațiile sale cele mai elocvente privind abolirea armelor nucleare au fost toate pronunțate fără să fi fost pregătite dinainte. Așa a apărut paradoxul că președintele care a făcut atât de mult pentru modernizarea arsenalului strategic al Americii a contribuit în același timp într-o măsură importantă la pierderea legitimității acestuia.

Adversarii sau aliații care au preluat ad literam ceea ce Reagan declara public despre armele nucleare nu au putut decât să tragă concluzia că aveau de-a face cu un președinte care era foarte puțin probabil să recurgă exact la armele în jurul cărora se construise sistemul de apărare american.

Convins că abolirea războiului nuclear era în mod obiectiv de o asemenea importanță covârșitoare încât orice persoană rezonabilă trebuia să fie de acord cu el, Reagan era gata să treacă la acțiuni bilaterale cu sovieticii privitoare la cele mai de esență chestiuni fără să-și consulte aliații, ale căror interese naționale puteau fi implicate în egală măsură.

3.1 URSS și războiul din Afganistan.

Războiul din Afganistan, pe care sovieticii îl purtau încă din 1979, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai costisitoare și a durat mai mult decăt ultimile trei guvernări dinaintea lui Gorbaciov. În mod surprinzător el susținea schimbări progresive care erau necesare pentru ieșirea din impas, în Afganistan, sub dictatura brutală marxistă care a preluat puterea la începutul anilor `70. În menținerea tratatului sovieto-afgan, liderii afgani au cerut ajutor Uniunii Sovietice.

Vorbind de regimul tiranic din Afganistan, Gorbaciov a insistat să-i fie permis să decidă ce elememte să ia, ce guvern să aibă, si ce program de dezvoltare să implementeze. Astfel se justifica prezența armatei în Afganistan: „ Armata roșie rezista puterilor imperialiste care stăteau în calea fericirii guvernului comunist“. Deși Afganistanul a fost o monarhie din 1953, în anii `70 ei au beneficiat de sprijinul URSS pentru construirea unui partid marxist unit. În aprilie 1978, partidul avea suficientă putere să satisfacă Moscova care, la rândul ei, la detronat pe monarhul Daud.

Noul regim instaurat era unul oribil, tortura era o practică zilnică. În martie 1979, în satul Kerala, 1700 de adulți și copii incluzând întreaga populație de sex masculin au fost înpușcați și chinuiți în Piața Satului. Morții sau cei pe patul de moarte erau luați cu buldozerul. De-a lungul țării erau mii de povești de teroare ca acesta ce a intrat în conștiința afganilor.

În fazele incipiente ale conducerii comuniste, rebelii mujahedinii au format mișcarea de rezistență predominantă împotriva noului regim marxist.

Pe data de 25 decembrie 1979, URSS a invadat și a instalat un nou guvern condus de Babrak Karmal, un fost prim-ministru al Afganistanului, care a trăit în exil. Odată instalat Guvernul marionetă, Kremlinul a lansat un război total înpotriva întregii populații a țării, încălcând o mulțime de convenții naționale, ajungându-se să se folosească arme chimice în 1986.

În încercarea lor de a câștiga inimile și mințile oamenilor, pe lângă armele chimice folosite, regimul marxist afgan s-a îndreptat împotriva credincioșilor religioși nepermițându-le să fie influențați de puternica cultură musulmană. În aceste condiții, regimul comunist a încercat să combată cultura, Coranul a fost ars, s-au interzis cultele și practicile religioase. Imamii și alți lideri religioși au fost arestați și împușcați.

Pe 6 ianuarie 1979, 130 de oameni ai clanului Moaddedi și un grup șiit conduător au fost masacrați. Scopul regimului cominist era numai de a transforma natura umană.

Pentru ca acest lucru să fie posibil, conducătorul rival al sistemului, credința islamică trebuia eliminată. Reagan era nemulțumit căt de malefici erau comuniștii unde preluau puterea, Afganistanul nu era o excepție de la această regulă.

În ansamblu, războiul sovietic a distrus țara, până la 5-6 milioane de afganistani au fugit în Pakistan și India unde au trăit două decenii. În această perioadă s-au născut în afara granițelor peste un milion de copii, care nu și-au văzut pământul natal.

Observatorii estimau că 1-2 milioane de afgani au murit în războiul cu sovieticii, dintre care 90% erau civili. Chiar și după retragerea trupelor din țară, ei au rămas traumatizați de cele 5-10 milioane de mine îngropate.

Chiar de la preluarea puterii, Ronald Reagan a fost preocupat de rezolvarea războiului din Afganistan, având o echipă de informatori care îi relatau despre evenimentele petrecute acolo. Acesta i-a denunțat pe sovietici și intenția lor, îndemnându-i pe afgani să opună rezistență.

Afganistanul ajunsese subiectul unor condiții intolerabile, al devastării, al suferinței și al unui război total. Reagan afirma că nicăieri în lume drepturile omului nu erau încălcate ca în Afganistan, iar ca rezultat al acestei agresiunii 3 milioane de oameni au luat calea exilului.

El spera să ofere mai mult decât suport vocal, prin furnizarea de arme care se facea nu numai din teritoriul Statelor Unite dar și din Arabia Saudită, China sau Pakistan.

Reagan era atât de îngrijorat încât la summit-ul de la Geneva i-a comunicat lui Gorbaciov că problema din Afganistan rămâne un obstacol în îmbunătățirea relațiilor dintre cele două state. Totodată, i-a acuzat pe sovietici pentru abuzul asupra drepturilor omului și, mai ales, pentru practica aleasă de ei de a arunca jucării din avion, care conțineau bombe capcană și erau adunate de copii afgani. Planurile pentru continuarea războiului au mers mai departe. A fost adus, din Germania de Est, generalul Mihai Zaitsev, care plănuia să folosească o treime din forțele speciale cunoscute ca „spetznaz“ în Afganistan. Gorbaciov i-a dat timp un an sau doi pentru rezolvarea conflictului.

Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan și Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării și semnării a mai multor tratate, s-a decis retragerea trupelor din țară în anul 1989 când va apărea disensiuni în cadrul Uniunii Sovietice.

CAPITOLUL II

Reagan – Gorbaciov

și dezvoltarea relațiilor între cele două state

II. 1. O nouă viziune politică: Mihail Gorbaciov

Într-un context destul de greu pentru istoria Uniunii Sovietive, la 11 martie 1985, Gorbaciov ajunge la putere, trezindu-se în fruntea unui stat cu o economie decăzută, lipsită de resurse și cu o societate dominată de corupție. Cel de-al șaptelea succesor al lui Lenin în linie dreaptă, crescuse într-o Uniune Sovietică ce se bucura de o putere și un prestigiu fără precedent.

Prăbușirea comunismului ar fi părut fantastică în martie 1985, când Gorbaciov a fost ales secretar general. Așa cum se întâmplase cu toți predecesorii săi, Gorbaciov inspira atât teamă, cât și speranță. Teamă, în calitate de conducător al unei superputeri cel puțin amenințătoare prin stilul său enigmatic de guvernare; speranță că noul secretar general ar putea deschide calea spre mult așteptata pace.

Fiecare cuvânt al lui Gorbaciov era analizat pentru a descoperi un semn al relaxării tensiunilor; emoțional, democrațiile erau în mare măsură gata să descopere în liderul sovietic zorii unei noi ere, așa cum fuseseră față de toți predecesorii lui de după Stalin.

Gorbaciov aparținea unei alte generații decât liderii sovieticii al căror spirit fusese zdrobit de Stalin. Deosebit de inteligent și afabil, el semăna cu personajele, oarecum, abstracte din romanele ruse ale secolului al XIX-lea, cosmopolit și provincial în același timp, inteligent și, totuși, oarecum, împrăștiat; receptiv, dar scăpându-i tocmai dilema esențială.

Lumea din afară a răsuflat ușurată, în sfârșit, părea să fi venit mult așteptatul și până atunci iluzoriul moment al transformării ideologice a sovieticilor. Până în 1991, Gorbaciov era privit de Washington ca un partener indispensabil în edificarea unei noi ordini mondiale, până într-acolo încât președintele Bush a ales Parlamentul ucrainean ca improbabilul loc de întâlnire a unui forum în care să se laude calitățile liderului sovietic și importanța menținerii unității Uniunii Sovietice.

Menținerea lui Gorbaciov la putere a devenit principalul obiectiv al politicienilor occidentali, care erau convinși că ar fi fost mult mai greu de tratat cu orice altă persoană. Aura lui Gorbaciov a atins apogeul când el a apărut în chip de lider împăciuitor al unei Uniuni Sovietice ostile ideologic și înarmate nuclear. Pe măsură ce politica sa a început să reflecte mai curând confuzie decât un scop precis, poziția sa a intrat în declin, argumente pe care cu timp înainte le invocaseră în sprijinul lui Gorbaciov.

De fapt, Gorbaciov a fost artizanul uneia dintre cele mai semnificative revoluții ale timpului său. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea și de a o menține și care controlase de fapt fiecare aspect al vieții sovietice. În urma acestuia, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi. Organizate ca state independente și totuși temându-se de nostalgia Rusiei pentru vechiul imperiu, acestea s-au transformat în noi elemente de instabilitate, amenințate în același timp de foștii stăpâni imperiali și de rămășițele unor diverse grupuri etnice străine adeseori ruse stabilite pe solul lor de secole de dominatie rusă. Niciunul din aceste rezultate nu fusese nici pe departe în intenția lui Gorbaciov. El dorise să aducă modernizare, nu libertate încercând să facă din partidul comunist ceva cunoscut, mare, dar, din pacate, s-a întâmplat exact pe dos, a dus la prăbușirea lui.

Când Gorbaciov a preluat puterea, dimensiunea dezastrului sovietic tocmai începea să se întrevadă. Patruzeci de ani de Război rece creaseră o coaliție liberă a aproape tuturor țărilor industrializate împotriva Uniunii Sovietice.

Aliatul său de odinioară, China, se alăturase și ea taberei adverse, din considerente practice. Singurii aliați care îi mai rămâneau Uniunii Sovietice erau sateliții est-europeni, ținuți alături de amenințarea forței sovietice implicită în Doctrina Brejnev, și care reprezentau o cale prin care resursele sovietice se scurgeau în afară, nu sporeau.

Aventurile sovietice în Lumea a Treia se dovedeau a fi costisitoare și neconcludente. În același timp, în Afghanistan, Uniunea Sovietică a trăit multe din încercările prin care trecuse America în Vietnam, diferența majoră fiind că acestea s-au întâmplat chiar la granițele întinsului său imperiu și nu într-un avanpost îndepărtat. Din Angola și până în Nicaragua, o Americă renăscută transforma expansionismul sovietic în impasuri costisitoare sau eșecuri compromițătoare, în timp ce învigorarea strategiei americane, mai ales prin SDI, lansa o provocare tehnologică la care economia sovietică, stagnantă și supraîmpovărată, nu putea răspunde. Într-un moment în care Occidentul lansa revoluția microcipurilor pentru supercalculatoare, liderul sovietic își vedea țara alunecând în subdezvoltare tehnologică.

În pofida dezastrului final, Gorbaciov merită să fie creditat cu dorința de a rezolva problemele Uniunii Sovietice prin purificarea partidului comunist și prin introducerea unor elemente ale economiei de piață în cadrul planificării centralizate. Deși Gorbaciov nici nu și-a imaginat amploarea a ceea ce întreprindea pe plan intern, el a înțeles foarte clar că pentru aceasta avea nevoie de o perioadă de calm pe plan internațional. În acest sens, concluziile lui Gorbaciov nu s-au deosebit prea mult de acelea ale predecesorilor săi poststaliniști. Dar în timp ce, în anii '50, Hrușciov era încă încredințat că economia sovietică va depăși în curând sistemul capitalist, Gorbaciov, în anii '80, întelesese că Uniunii Sovietice îi mai trebuia mult timp pentru a atinge un nivel al producției industriale care să poată fi considerat, măcar pe departe, competitiv cu lumea capitalistă.

Pentru a câștiga spațiu, Gorbaciov a inițiat o reconsiderare majoră a politicii externe sovietice. La cel de-al XXVlI-lea Congres al partidului, din 1986, ideologia marxist-leninistă a fost aproape complet părăsită. Perioade anterioare de coexistență pașnică fuseseră justificate ca necesare reașezării echilibrului de forțe în timp ce lupta de clasă continua.

Gorbaciov a fost primul lider sovietic care a eliminat lupta de clasă în totalitate și a proclamat coexistența ca scop în sine. Deși a continuat să afirme diferențele ideologice dintre Est și Vest, Gorbaciov a insistat că ele erau depășite prin nevoia de cooperare internațională. Mai mult decât atât, coexistența nu era concepută în același mod în care fusese văzută anterior ca un interludiu înaintea unei confruntări inevitabile, ci ca o componentă permanentă a relației dintre lumea comunistă și cea capitalistă. Aceasta se justifica nu ca o etapă necesară în drumul spre o victorie finală comunistă, ci ca o contribuție la binele întregii umanități. Gorbaciov sugerase deja aceste idei doi ani mai devreme, în timpul unei conferințe de presă, la sfârșitul primei sale întâlniri la vârf cu Reagan, în 1985. Cu acest peilej, liderul sovietic a menționat: „Situația internațională de astăzi se distinge printr-o trăsătură foarte importantă de care noi și Statele Unite trebuie să ținem seama în politica noastră externă. Iată ce vreau să spun: în actuala situație nu este vorba numai despre confruntarea dintre două sisteme sociale, ci despre o alegere între supraviețuire și anihilare reciprocă“.

Tacticile sovieticilor în convorbirile privind armamentul păreau a fi o reluare a tactici lor din primii ani ai guvernării Nixon ceea ce reprezenta o încercare totală de a submina sistemele defensive și în același timp lăsând neschimbată amenințarea ofensivă de fond.

Cu trecerea timpului, schimbarea doctrinară a lui Gorbaciov nu a mai putut fi evitată, nici măcar de o birocrație modelată de cei aproape treizeci de ani de serviciu ca ministru de externe ai lui Gromîko. Deoarece „noua gândire“ a lui Gorbaciov a mers mult dincolo de adaptarea politicii sovietice de stat la noile realități; ea a distrus cu totul structura de rezistență intelectuală a politicii exteme sovietice istorice. Când Gorbaciov a înlocuit conceptul de luptă de clasă cu tema wilsoniană a interdependenței globale, el definea o lume de interese compatibile și de armonie intrinsecă , o inversare totală a ortodoxiei leniniste de stat.

Prăbușirea ideologiei nu numai că a lipsit politica externă sovietică de filosofia și de convingerile ei istorice, dar a complicat dificultatea inerentă a situației sovietelor. Pe la mijlocul anilor '80, factorii de decizie politică sovietici s-au confruntat cu o agendă ale cărei puncte care ar fi fost suficient de dificil de depășit fiecare în parte, dar care în combinație s-au dovedit a fi insurmontabile Acestea au fost: relațiile cu democrațiile occidentale; relațiile cu China; tensiunile din orbita sateliților; cursa înarmărilor; și stagnarea economiei interne si a sistemului politic.

Primele mișcări ale lui Gorbaciov nu au diferit de modelul standard sovietic de după moartea lui Stalin, căutarea de a destinde tensiunile. În 9 septembrie 1986, revista Time a publicat un interviu cu Gorbaciov, în care acesta își prezenta conceptul de coexistență pașnică: „M-ați întrebat care este cel mai important lucru care definește relațiile sovieto-americane. Cred că este faptul de necontestat că indiferent dacă ne agreăm sau nu unii pe ceilalți, nu putem trăi sau pieri decât împreună. Principala întrebare la care trebuie să răspundem este dacă măcar suntem gata să recunoaștem că nu există altă modalitate de a trăi în pace unii cu ceilalți și dacă suntem pregătiți să ne schimbăm mentalitatea și modul de a acționa, de la o atitudine războinică la una pașnică“.

Dilema lui Gorbaciov a fost că, pe de o parte, declarațiile sale erau privite în contextul a ce spuseseră Malenkov și Hrușciov cu treizeci de ani înainte și că, pe de altă parte, ele erau prea vagi pentru a încuraja un răspuns precis. Controlul armelor devenise un subiect obscur, presupunând puncte fine, ezoterice, a căror rezolvare, chiar și cu cele mai bune intenții, ar fi durat ani de zile.

Însă, de ceea ce avea nevoie Uniunea Sovietică era ușurarea imediată, nu de sub tensiuni în general, ci de sub presiunile economice, în special de cursa înarmărilor. Nu exista nici o speranță de a înfăptui aceasta prin proceduri laborioase de stabilire a unor niveluri convenite ale forțelor, prin compararea unor sisteme incomensurabile, prin negocierea unor proceduri de verificare greu de precizat și apoi prin pierderea câtorva ani pentru a le implementa. Într-o asemenea manieră, negocierile privind controlul armelor deveneau un mecanism prin care se puteau aplica presiuni asupra fragilului sistem sovietic, cu atât mai eficace cu cât nu fuseseră gândite în acest scop.

Consilierii săi militari, i-au spus că în situația în care accepta să-și demonteze rachetele în timp ce Inițiativa de Apărare Strategică continua nestingherită, una dintre următoarele administrații americane putea obține un avantaj decisiv asupra unei forțe nucleare sovietice bazate pe tirul de rachete drastic reduse sau dezafectate.

Teoretic, era adevărat că, aproape sigur, Congresul ar fi refuzat să finanțeze SDI dacă un acord reglementând controlul armelor, ar fi condus la eliminarea tuturor rachetelor. Și erau neglijate beneficiile pentru Uniunea Sovietică ale aproape inevitabilei controverse între Statele Unite și toate celelalte puteri nucleare.

Politica externă a lui Gorbaciov mai ales cu privire la controlul armelor, a fost o actualizare subtilă a strategiei sovietice postbelice. Și a fost chiar pe calea denuclearizării Germaniei și a stabilirii premiselor pentru o politică germană mai națională pe două temeiuri: anume că America era mai puțin probabil să riște un război nuclear pentru o țară care dădea înapoi din fața riscurilor unei strategii nucleare în vederea propriei ei apărări, și că Germania putea fi tot mai tentată să sprijine denuclearizarea cu un anumit gen de statut special pentru ea însăși.

Gorbaciov a oferit un mecanism pentru slăbirea Alianței Atlantice într-un discurs ținut înaintea Consiliului Europei. În 1989, când și-a prezentat ideea unei Case Comune Europene, o structură vagă, extinsă de la Vancouver la Vladivostok, în care fiecare era aliat cu fiecare, diluându-se înțelesul de alianță.

Ceea ce-i lipsea lui Gorbaciov, însă, era timpul principala condiție necesară pentru maturizarea politicii sale. Numai o schimbare bruscă l-ar fi pus în situația de a-și redistribui prioritățile. Problema dezarmării a fost destul de controversată și mediatizată ce a produs multe divergențe între cele doua superputeri.

Pe lângă aceste probleme întâmpinate pe plan extern, situația internă a Uniunii Sovietice nu era una tocmai bună mai ales la capitolul economic. Ultimile trei guvernări ale lui Brejnev, Andropov și Cernenko nu au propulsat acest popor acolo unde considerau ei că le este locul.

Situația financiară a sovieticilor nu le-a permis să se lupte de la egal la egal cu dușmanul lor principal, Statele Unite ale Americii, care se lansase într-o cursă a înarmărilor de mare amploare. Gorbaciov a încercat într-o oarecare măsură să rezolve acest lucru.

Astfel, în 1987, și-a exprimat ideea că societatea sovietică nu poate fi scoasă din stagnare doar prin reforme prepondernt tehnocratice, printr-o simplă accelerare și raționalizare a procesului economic.

În aceste momente de maximă încordare folosește cuvântul reformă, termen care până acum nu a fost folosit.

Gorbaciov și susținătorii lui și-au dat seama că problemele erau din ce în ce mai serioase, cu atât mai mult cu cât se aventura în această nebună cursă a înarmărilor. Se vorbea despre o reformă radicală și despre necesitatea unor schimburi calitative în sistemul economic al Uniunii Sovietice. Se considera că reorganizarea este posibilă numai prin demolarea birocrației locale și centrale, prin introducerea elementelor economiei de piață. Economiștii sovietici sperau ca programul lui Gorbaciov să reușească, să creeze o breșă.

În primii ani ai domniei se vorbea despre o transformare revoluționară, noul plan cincinal va începe să lucreze cu noi structuri economice. Consilierii lui Gorbaciov vedeau reformele ca pe niște pași care se îndreptau către o „economie socialistă de piață“. Pentru majoriatatea activiștilor de partid această noțiune nu era acceptabilă, chiar dacă era însoțită de adjectivul „socialistă“.

Această nouă economiei va fi condusă de forțele pieței și nu de aparatul politic ceea ce ar fi smuls controlul asupra planificării și repartiției, multora dintre membrii amenințându-le privilegiile și chiar poziția socială. Se pare că principalul vinovat a fost considerat birocratismul care adus nu numai la stagnarea economiei, ci și la împiedicarea creșterii producției și a nivelului de trai.

Reformele aplicate aveau tentă spre socializare, Gorbaciov nu dorea desființarea Partidului Comunist care trebuia să rămână la conducerea statului, reformele trebuiau să-și găsească animarea prin intermediul lui. Nu se dorea o schimbare a sistemului, ci doar o îmbunătățire a lui prin desființarea strucurilor birocratice. La sfârșitul domniei vom vedea ce efecte au avut noile reforme și ce schimbării majore au adus în dezoltarea statului.

II. 2. Întâlnirile Reagan-Gorbaciov și problema dezarmării nucleare

Perioada de după 1985 a fost, totalmente, opusă perioadei de dinainte, când a avut loc o înarmare care a tras după sine o suită de crize numite crizele-eurorachetelor.

Reagan considera că aceste crize puteau fi rezolvate doar prin negocieri amiabile. Pâna la venirea lui Gorbaciov la conducerea statului nu s-a putut discuta pe această temă, deoarece liderii de la Casa Albă mureau înainte de a se pune în discuție această problematică, afirmație făcută, pentru a caracteriza ultimile domnii de la Moscova.

Dezarmarea, așa cum va fi cunoscută în istorie perioda de după 1985, și-a avut debutul în aprilie, când secretarul de stat a anunțat suspendarea utilizarii rachetei ss-20, precum și un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare.

Între 12 și 21 noiembrie 1985 a avut loc o întâlnire la nivel înalt la Geneva între cei doi lideri, unde s-a discutat despre reducerea armamentului nuclear. Acordul de principiu prevedea o reducere de 50% a arsenalului nuclear precedat de semnarea între cele două părți. O declarație a lui Gorbaciov, din 15 ianuarie 1986, propunea eliminarea tuturor armelor nucleare din acel moment și până în anul 2000, dând speranță americanilor.

Întâlnirea cu Reagan, de la Casa Albă, trebuia să li se fi părut telespectatorilor sovietici ca o sărbatoare a păcii, ca un triumf al șefului partidului și al statului lor. Ceea ce americanii au numit „Gorbimanie“ a apărut și pe ecranele televizoarelor, intrarea lui Gorbaciov în mijlocul mulțimi, întreruperea călătoriei și ieșirea din mașină pentru a strânge mâinile americanilor prietenoși și entuziasmți.

Van Cliburn, împreună cu Reagan și Gorbaciov, cântau „Podmoskovskie vecera“. Acest eveniment se pare că a avut aceeași greutate ca și semnarea tratatului care se referea la distrugerea rachetelor cu rază medie de acțiune, cât și la probabilitatea de a pune capăt războiului din Afganistan.

În urma acestuia, liderul sovietic s-a bucurat de o consolidare a poziției sale în cadrul statului. Pentru prima dată, acest tratat a pus bazele pentru distrugerea unei întregi clase de rachete atomice.

Specialiștii sovietici au ținut seama de faptul că americanii au distrus un număr mai mic de rachete, dar erau mulțumiți de faptul că dispăreau acele rachete destul de periculoase de pe teritoriul german, care puteau atinge ținte de pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Continuând acest lanț al întâlnirilor, puțin mai târziu a avut loc o altă întâlnire la Reykjavik, în Islanda, între Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, care l-a adus la trative pe mareșalul Ahromeev ca membru al delegației și ca simbol al sprijinului din partea militarilor, unde s-a căzut de acord asupra necesității de a elimina în totalitate forțele nucleare cu rază medie de acțiune (FNI) instalate în Europa și de a reduce numărul ogivelor nucleare depozitate în Asia.

La câteva zile dupa această întâlnire, Gorbaciov și-a împărtășit temerile cu cetățenii sovietici într-o adresă națională televizată: „Stale Unite vrea să epuizeze Uniunea Sovietică din punct de vedere economic printr-o cursă pentru cele mai avansate și mai scumpe arme spațiale, de asemenea, vrea să creeze diferite tipuri de dificultăți pentru conducerea sovietică, să-i zdrobească planurile incluzând sfera socială în sfera înbunătățirii standardelor de viață al poporului nostru creând insatisfacții în rândul populației față de conducerea lui“.

Mihail Gorbaciov mai face o propunere președintelui american la 28 februarie anul următor și anume eliminarea totală a FNI („opțiunea zero“), ceea ce constituie o replică la contra-propunerea americană la discursul său din ianuarie 1986.

După aceste evenimente au avut loc mai multe întrevederi între Secretarul de Stat american George Schultz și omologul său Eduard Șevarnadze pentru a se discuta problemele care măcinau aceste două state. Mihail Gorbaciov merge la Wshington și semnează, la 8 decembrie 1987, un „tratat istoric“ ce a reprezentat primul acord de veritabilă dezarmare din era nucleară care prevedea începând de la 1 iunie 1988, a 2600 de rachete nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune instalate în Europa (859 de Pershing americane și 1836 de ss-20 sovietice). La început au avut loc inspecții pentru a se supraveghea corectitudinea aplicării tratatelor. În vara anului 1988 mai exact intre 29 mai-2 iunie 1988 are loc summit-ul de la Moscova dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov în cadrul căruia se va ratifica și tratatul de la Washinghton.

Prin decembrie 1988, Gorbaciov renunțase la câștigurile pe termen lung aflate aproape la îndemâna sa și a bătut în retragere, trecând la reduceri unilaterale ale forțelor armate sovietice. Într-un discurs extrem de important, rostit la Națiunile Unite, în 7 decembrie, el a anuntat reduceri unilaterale de 500 000 de oameni și 10 000 de tancuri, incluzând jumătate din tancurile destinate să facă față Alianței Atlantice. Restul forțelor staționate în Europa Centrală urmau să fie reorganizate pentru misiuni pur defensive.

Căutând să liniștească China, Gorbaciov a mai anunțat și retragerea „celei mai importante părți“ a forțelor sovietice din Mongolia. Reducerile erau declarate explicit „unilaterale“, deși Gorbaciov a adăugat oarecum plângăreț: „Sperăm că Statele Unite și europenii vor face deasemenea unii pași“.

Purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, Ghenadi Gherasimov, a explicat motivele: „Terminăm, în sfârșit, cu mereu invocatul mit al amenințării sovietice, amenințarea Pactului de la Varșovia, de atacare a Europei“, însă reducerile unilaterale de o asemenea amploare semnalează fie o extraordinară încredere în sine, fie o extraordinară slăbiciune.

În acel punct al evoluției sale, încrederea în sine era cu greu o caracteristică sovietică.

Un asemenea gest, de neconceput pe parcursul celor cincizeci de ani anteriori, a reprezentat totodată și reabilitarea finală versiunii originale a teoriei îngrădirii a lui Kennan; America își construise pozitia de forță, iar Uniunea Sovietică se fărâmița din interior.

Oamenii de stat au nevoie de noroc în aceeași măsură în care au nevoie de o judecată sănătoasă, iar norocul pur și simplu nu i-a surâs lui Mihail Gorbaciov. Exact în ziua dramaticului său discurs la Națiunile Unite, el a fost nevoit să-și intrerupă vizita în Statele Unite și să se întoarcă în Uniunea Sovietică. Un cutremur devastator lovise Armenia, schimbând întâietatea titlurilor care anunțau dramatica abandonare a cursei înarmărilor.

Pe frontul chinez nu s-a desfășurat nicio rundă de negocieri privind controlul armamentului, iar Beijingul nici nu a avut vreun interes în așa ceva. Chinezii au condus o diplomație de modă veche și au identificat o destindere a tensiunilor cu o oarecare reglementare politică. Gorbaciov și-a început deschiderea spre Beijing prin oferirea de negocieri pentru îmbunătățirea relațiilor. „Aș vrea să afirm“, a spus el într-un discurs, ținut la Vladivostok, în iunie 1986, că „Uniunea Sovietică este gata oricând și la orice nivel să discute cu China chestiunile măsurilor suplimentare pentru crearea unei atmosfere de bună vecinătate. Sperăm ca frontierele care ne despart, aș prefera să spun, care ne leagă să devină în curând o linie de pace și de prietenie“.

Indiferent ce problemă aborda, Gorbaciov se întâlnea cu aceeași dilemă. EI își începuse mandatul confruntat cu o Polonie refractară în care, din 1980, solidaritatea devenise un factor tot mai puternic. Suprimată de generalul Jaruzelski în 1981, solidaritatea își făcuse reapariția ca forță politică pe care Jaruzelski nu o putea ignora. În Cehoslovacia, Ungaria și Germania de Est, supremația partidelor comuniste era disputată de grupuri cerând mai multă libertate și invocând cea de-a treia secțiune a Acordului de la Helsinki privind drepturile omului, iar întrunirile de trecere în revistă periodice ale Conferinței de Securitate Europene păstrau chestiunea pe ordinea de zi.

Conducătorii comuniști ai Europei de Est s-au trezit într-o dificultate de nesoluționat. În final pentru a pune capăt presiunilor interne, trebuiau să urmeze o politică mai națională, care la rândul ei îi obliga să-și declare independența față de Moscova. Dar de vreme ce erau percepute de propriile populații ca unelte ale Kremlinului, o politică externă naționalistă nu era suficientă pentru a-și câștiga încrederea publicului. Liderii comuniști s-au văzut nevoiți să-și compenseze lipsa de credibilitate prin democratizarea structurilor interne. A devenit repede limpede că partidul comunist chiar și acolo unde încă mai controla mijloacele de informare în masă nu era menit competiției democratice, fiind un instrument de acaparare a puterii și de păstrare a ei în beneficiul unei minorități. Comuniștii știau cum să guverneze cu ajutorul poliției secrete, dar nu cu votul secret.

Conducătorii comuniști ai Europei de Est erau astfel prinși într-un cerc vicios. Cu cât devenea mai naționalistă politica lor externă, cu atât creșteau cerințele democratizării; cu cât democratizau, cu atât aveau să sporească în intensitate presiunile pentru înlocuirea lor. Dificultatea în care se afla Uniunea Sovietică era încă și mai dificil de soluționat.

Potrivit doctrinei Brejnev, Kremlinul ar fi trebuit să înăbușe revoluția incipientă care măcina orbita sateliților. Însă Gorbaciov nu era numai temperamental nepotrivit pentru un asemenea rol; un asemenea gest i-ar fi subminat întreaga politică externă. Deoarece suprimarea Europei de Est ar fi întărit NATO și ar fi intensificat cursa înarmărilor. Gorbaciov era confruntat tot mai mult cu alegerea între sinuciderea politică și erodarea lentă a puterii sale politice.

Remediul lui Gorbaciov a fost intensificarea liberalizării. Cu zece ani mai devreme, asta s-ar fi putut să meargă; spre sfârșitul anilor '80, Gorbaciov nu s-a mai putut menține în curba puterii. Guvernarea lui a marcat așadar o retragere treptată de la doctrina Brejnev. Comuniștii liberali au preluat puterea în Ungaria; lui Jaruzelski i s-a permis să negocieze cu Solidaritatea din Polonia. În iulie 1989, într-un discurs rostit la Consiliul Europei, Gorbaciov a părut să abandoneze nu numai doctirna Brejnev, care stipula dreptul la intervenția sovietică în Europa de Est, ci și orbita sateliților însăși, renunțând la "sferele de influență":

Era prea târziu pentru a-i salva pe comuniștii din Europa de Est sau, cum era cazul, pe cei din Uniunea Sovietică. Jocul liberalizării, pe care încerca Gorbaciov să-l facă, era sortit eșecului. În măsura în care își pierduse caracterul monolitic, partidul comunist se și demoralizase. Liberalizarea se dovedea incompatibilă cu guvernarea comunistă.Comuniștii nu se puteau transforma în democrați fără a înceta de a mai fi comuniști, ecuație pe care Gorbaciov nu a înțeles-o niciodată.

CAPITOLUL III

Implicațiile prăbușirii regimului totalitar comunist

III. 1. Urmările și consecințele relației Bush – Gorbaciov

Cel mai interesant și cel mai controversat eveniment de pe scena europeană, din ultimii ani, prăbușirea regimului comunist, a preoupat istoricii, care au abordat fenomenul în moduri diferite. Cei mai mulți însă au realizat o abordare factologică, în timp ce alții au încercat să gasească și să explice cititorilor mecanismele ascunse, pe unele nereușind sa le dovedească, accesul la informații fiind deocamdată destul de dificil.

În anul 1988 au loc noi alegeri în Statele Unite ale Americii castigate de vice-presedintele George Bush care atrasese de partea sa un număr mare de simpatizanți. Cel mai important lucru realizat de acesta a fost pastrarea legaturilor cu omologul său rus cu care avusese multe intâlniri de pe timpul guvernarii lui Reagan si a întâlnirilor dintre aceștia. La preluarea puterii G Gush credea că Ronald Ragen i-a acordat prea multă atenție lui Mihail Gorbaciov. Liderul de la Casa Alba era aproape sigur că va câstiga alegerile si tocmai de aceea din timp și-a pregătit terenul pentru ceea ce va urma, lucru care s-a și întâmplat. Cooperarea dintre cei doi va da rezultate și acest lucru se va vedea în anul 1990 când se va încheia Razboiul Rece, precedat de unirea Germaniei și destrămarea URSS evenimente care au dus la anumite shimbări in viata unor popoare si chiar a spațiului european. Factorul principal care a determinat aceste schimbări a fost Mihail Gorbaciov care prin măsurile luate a deshis noi orizonturi spre o lume care se bucura de libertate și liniște. Noul președinte a avut o dificultate în a întelege radicala shimbare care avusese loc în politica externă a Rusiei. De factură conservatoare, administrația Bush nu vroia să ia în considerație multe dintre opiniile sale ferme despre Uniunea Sovietică, opinii care se dezintegrau în fața propriilor lui ochi. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe îl includea pe Gorbaciov ca fiind un „cowboy de dugheana“, însă, ulterior, părerea lor s-a shimbat, mai ales în urma călătoriei lui Bush în Europa de Est și de Vest, întreprinsă în iulie 1989. Se prevedea că întalnirea dintre ei era destul de importantă și că urma a se întâmpla evenimente epocale. Gorbaciov remarca faptul că nu era în interesul Rusiei să contribuie la diminuarea rolului jucat de Statele Unite în lume. Acest lucru se explică prin faptul că politica externă a Uniunii Sovietice se putea îndeplinii numai cu ajutor primit din partea americană.

În urma multor întrevederi relația lor se va îmbunătați considerabil, ajungându-se la parteneriate economice ceea ce a demarat o rapidă economie de piață. O altă problemă cu care se mai confrunta acum Gorbaciov era aceea a legăturilor cu Germania, Țările Baltice și Europa de Est, care nu i-au creat probleme deosebite, deoarece a știut cum să le soluționeze.

În nenumărate rânduri, Gorbaciov și Șevardnadze au afirmat că URSS nu va folosi puterea armată pentru a împiedica popoarele din acea zonă pentru a-și decide singuri soarta. Totodată, Gorbaciov spera să se mențină Tratatul de la Varșovia, iar ca o reacție la acest lucru, Bush declara că atâta timp cât nu se recurge la folosirea forței, Statele Unite nu au nicio intenție de a împiedica acțiunea URSS în zona lor de interes.

La summit-ul de la Malta, din decembrie 1989, a declarat ireversibilitatea evoluției democratice a acestor țări: „Fiecare popor are dreptul să-și aleagă propriul destin, iar eu pot să-mi explic numai atitudinea mea personală: atât în URSS, cât și în Europa de Est, aceste schimbări au fost pregatite de mersul înainte al istoriei însăși. Ele sunt strâns legate de dorința populației de a face aceste societați mai democratice, mai umane, și de a ține pasul cu lumea. Mă simt încurajat de acest lucru“.

În ceea ce priveste arsenalele de arme nucleare, s-a convenit a se lucra la semnarea unui tratat, în 1990, care putea a fi pregtit pentru a fi semnat la următoarea întâlnire, ce urma să aibă loc la Washinghton, pe la jumătatea anului. Au existat nemultumiri, în sensul că Bush nu agrea livrările de arme făcute de sovietici în America de Sud și nici atitudinea aliatului lor din zonă, Cuba.

La rândul său, Gorbaciov se va ține de promisiune și nu va mai aproviziona cu arme Nicaragua, dar, în schimb, în ceea ce privește Cuba propus o întâlnire directă între președintele Bush și Fidel Castro, oferindu-se s-o intermedieze. Bush va avea o atitudine iritantă, privind cu dispreț acestă idee, lucru care îl va deranja pe Gorbaciov.

Liderul american a dat de înteles că valorile occidentale își manifesta superioritatea și că ar urma o prăbușire a Rusiei.

Acordul de la Malta a însemnat un pas mic pentru relatiile ruso-americane.

III. 2. Reunificarea Germaniei

În ceea ce privește problema Germaniei, Gorbaciov recomanda răbdare și susținea că nimeni din Rusia nu era de accord cu reunificarea în termen scurt. În momentele în care organele de conducere din Ungaria și Polonia se orientau spre împărțirea puterii, Republica Democrată Germană, în fruntea căreia se afla Erich Honecher, refuza orice perspectivă de schimbare, criticând cu vehemență inițiativele lui Mihail Gorbaciov.

Descurajați de alegerile trucate, de la 7 mai 1989, precum și de susținerea din partea guvernului est-german, germanii își înmultesc cererile de emigare în Vest. Decizia autorităților ungare, la 2 mai, de a deschide „cortina de fier“ a condus la trecerea graniței ilegale a aproximativ a 65000de est-germani spre RFG. La sfârșitul lunii septembrie 1989 se desfașoară în mai multe orașe primele manifestații spontane de după 1953. Cu această ocazie se înfiintează unele mișcări politice, precum Noul Forum și Renașterea Democrată.

Ulterior, aceste manifestați se multiplică, ducând la o stare de neliniște. Între 6-7 octombrie, cu ocazia aniversarii a 40 de ani a RDG-ului, vine în vizită, la Berlin, Mihail Gorbaciov, prilej cu care își reafirmă preferința pentru statu-quo. Ca răspuns la atitudinea pe care o are liderul de la Moscova, manifestanții scindează „Gorbi! Gorbi!“ și se simt încurajați de sprijinul pe care îl au din parte rușilor. În aceste condiții, diplomatul rus mai afirmă: „Cei care reacționează cu întarziere vor fi pedepsiți de viață“.

În aceste condiții, Erich Honecher nu cedeză și se pregătește de confruntare. La 18 octombrie, Egon Krenz, susținut de tinerii membri din înaltele instanțe ala Partidului, îl destituie din toate funcțiile deținute în conducerea statului. Egon Krenz îi va lua locul, dar nu va putea stabiliza situația și presiunea din stradă, care devenise din ce în ce mai puternică. În acest moment de confuzie generală, la 9 noiembrie, se deshide frontiera dintre germani și zidul Berlinului. Astfel, circulația redevine liberă prin celebra poarta Brandenburg.

„Căderea Zidului“ nu a reprezentat ceea ce se așteptau cei din conducere, spiritele nu s-au calmat și au dus la accelerarea agoniei regimului comunist: numărul germanilor din Est care trec granița în Vest va crește, în noiembrie se înregistrează 130.000 de ieșiri, în vreme ce ideea unei reunificări cu Vestul începe să prindă contur în mințile tuturor.

La 1 decembrie, rolul de unic conducător al Partidului Comunist Est-German (SED) este radiat din Constituție, și, în căteva zile, în fruntea SED-ului va fi pus Gregor Gysi.

La 7 septembrie are loc o întălnire la masă rotundă între partidele de opoziție și SED, unde se vor dezbate ideile privind organizarea de noi alegeri libere, în 6 mai 1990.

Sub presiunea partidelor de opoziție, prim-ministrul Hans Modrow acceptă, pe 5 februarie, alcatuirea unui „guvern de responsabilitate națională“, la care vor participa lideri din noua opoziție.

Alianța pentru Germania a fost apropiată de cancelarul Helmut Kohl, care a fost marele căștigator al scrutinului, obținând 47% din voturi. Acest rezultat a reprezentat un succes în realizarea reunificării cu Germania de Vest. De altfel, Helmut Kohl prevăzuse, încă din 1989, o reunificare în trei etape (o„comunitate contractuală“între cele două Germanii, urmată de introducerea structurilor confederale și o unire între granițele federale).

La 7 februarie 1990 se propune o „unire monetară și economică“, iar marca va devenii moneda națională. Cu pași repezi se apropiau alegerile, astfel încât s-au luat măsuri și s-au organizat campanii electorale. În ajunul alegerilor, din 18 martie, susținătorii lui Kohl afirmau: „Votați pentru noi și unirea se va înfăptui în cele mai bune condiții!“.

La 4 aprilie se constituie un nou guvern condus de Lothar von Maizieres, care era hotărat să încheie unirea cu RFG și să facă demersuri pentru primirea noii Germanii în NATO și CEE. mersul lucrurilor a fost accelerat de Tratatul de uniune monetară, economică, proclamarea deplinei suveranități germane și apoi alegerea primului Parlament intergerman.

Rapiditatea cu care a căzut comunismul est-german l-a surprins pe liderul sovietic. Susținătorii germani considerau că viitoarea Germanie trebuia să facă parte din NATO, în schimb Moscova s-a opus cu îndârjire.

Pe timpul vizitei în URSS, cancelarul Kohl a obținut aprobarea, de la interlocitorii săi sovietici, referitoare la modalitățile de unificare, care trebuia să fie reprezentat numai de resortul populației în cauză. Aspectele externe ale unificării Germaniei trebuie discutate într-o adunare a celor patru puteri tutelare: URSS, Statele Unite, Franța și Marea Britanie.

La 13 februarie se anunța punerea în funcțiune a unui mecanism de consultanță în vederea ajungerii la o concluzie pentru toți, așa-numita reuniune „2+4“ (RDG și RFG pe de o parte și celelalte patru menționate mai sus). Cel mai înverșunat adversar împotriva unirii și participării gemanilor la NATO va rămane tot URSS, care s-a pronunțat pentru un statut de neutralitate.

La Praga în timpul reuniunii Miniștrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia (17 martie 1990), în timpul căreia reprezentanții Ungariei, ai Poloniei și ai Cehoslovaciei s-au opus Moscovei la acest capitol, spulberand orice spranță. Au mai avut loc două reuniuni „2+4“ la 5 mai și, respectiv, 22 iunie 1990, dar fără rezultate notabile.

Vizita lui Kohl la Moscova și Stavropol, la mijlocul lunii iunie, va debloca această situație de criză în schimbul unei limitări a efectivului armatelor germane, al non-staționării forțelor străine pe teritoriul fostei RDG, renunțarea Germaniei unite de a deține arme nucleare și chimice. În final, URSS a acceptat, pe 16 iulie, participarea Germaniei la NATO, cu condiția de a-și rechema trupele în țară. Pe 17 iulie are loc a treia reuniune „2+4“ ocazie cu care se va ratifica acordul Kohl-Gorbaciov.

Pe 12 septembrie are loc o nouă conferință cu scopul de a se lua o hotărare definitivă privind statutul Germaniei, „Tratatul asupra reglementării definitive în problema Germaniei“, care a pus capăt drepturilor și responsabilităților celor patru puteri asupra ei. Astfel, își va dobândi suveranitate deplină și va fi eliberată de respectarea prevederilor alianțelor.

În schimb, numărul total al forțelor permanente nu trebuia să depașească 370.000 de soldați, iar până în 1994 numai forțele germane aveau dreptul de a staționa pe teritoriul fostei RDG. Pe lângă acestea se mai obliga să renunțe la armele nucleare, bacteriologice și chimice. Un credit de circa 18 miliarde de marci era destinat pentru retragerea sau staționarea trupelor sovietice. După încheierea tratatului, la 13 septembrie, Miniștrii de Externe german și sovietic au semnat un tratat bilateral de „cooperare și bună vecinătate“.

Astfel, ia sfarșit o periodă destul de tensionată pentru istoria Germaniei, care a fost hotarată de cele patru puteri care au dominat și domină lumea. Germania se vede iar in deplină putere reuniind în interiorul graniței sale același popor, care la un moment dat, prin 1942-1943, putea hotărî soarta lumii.

Un alt eveniment care a marcat istoria omenirii este sfârșitul Războiului Rece, eveniment care s-a produs cam în aceeași perioadă cu reunificarea Germaniei. Acest lucru a fost determinat din diferite motive: cum ar fi economia sleită de puteri, precum și sistemul de producției extensivă, planificat la nivel de centru ce a condus țara spre marginea prăpastiei. Una dintre principalele cauze ar mai fi fost reprezentată și de cursa înarmărilor, lansată de președintele american Ronald Reagan, care a destabilizat și mai mult economia și societatea sovietică. Autoritățile rusești au alocat fonduri suplimentare pentru sectorul apărării naționale, dar acestea reprezentau găuri pentru sfera civilă, care era deja într-o situație delicată. Pe de altă parte se observă în rândul elitelor sovietice o îngrijorare în ceea ce privește o conflagrație nucleară din care nu va ieși nimeni învingator, percepția lor fiind una mult mai realistă decât până acum. Se pare că, acum, occidentalii nu mai erau considerați „imperialiștii“ cei răi din vechea ideologie, devenind chiar parteneri de cooperare în interesul tuturor.

III. 3. Desființarea Pactului de la Varșovia

Se pare că o altă cauză a sfârșitului Războiului Rece ar fi și desființarea Pactului de la Varșovia, care s-a produs odată cu sosirea echipelor democrate la putere în republicile din Europa Centală și de Est.

Trupele sovietice au devenit, în scurt timp, subiectul negocierilor dintre aceste state. La 24 ianuarie 1990, s-a luat decizia de a se retrage în principiu cei 52.000 de soldați care staționau pe teritoriul Ungariei, evacuarea lor terminându-se în iunie 1991.

La 27 februarie 1990, Vaclav Havel, fostul disident, a devenit președintele Cehoslovaciei. Meritul său a fost acela că a obținut retragerea forțelor Armatei Roșii din bazele militare de pe teritoriul țării sale. Ca și în cazul Ungariei evacuarea trupelor se va încheia în iunie 1991.

În ceea ce privește statul polonez, retragerea celor 100.000 de soldați sovietici din Polonia a creat probleme. În primă instanță nu s-a stabilit niciun acord, deoarece exista pretenția din partea Poloniei de a primi despăgubire din partea URSS-ului pentru tranzitul de pe teritoriul lor al trupelor repatriate din fosta Republică Democrată Germană.

În cele din urmă autoritățile sovietice au acceptat să îi retragă pe cei aproximativ 370.000 de soldați din fosta RDG, până în 1994.

III. 4. Prăbușirea comunismului în URSS și în țările blocului răsăritean

Pe măsură ce guvernele cu majoritate non-comunistă au ajuns la putere în Europa Centrală și de Est, Pactul de la Varșovia, creat la 15 mai 1955, și-a pierdut coeziunea ca alianță politică și militară. Din acest moment Kremlinul nu a mai avut altă soluție decât să accepte perspectiva unei retrageri progresive a forțelor staționate pe teritoriul țărilor din Alianță.

Așadar, șeful delegației sovietice de la Viena asupra Forțelor Convenționale din Europa, M. Grinievski, anunța la sfârșitul lunii ianuarie 1990 că URSS era dispusă să-și recheme toate efectivele înapoi în teritoriile sale, până la sfârșitul deceniului. În pofida unei tentative efemere de a transforma Pactul de la Varșovia într-o alianță a statelor suverane, cele șase state membre (Bulgaria, Polonia, România, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică) au hotărât dizolvarea acestuia la 1 iulie 1991.

Pe lângă aceste evenimente de impotatnță majoră pentru istoria secolului XX s-a produs și prăbușirea regimului comunist inevitabil în contextul internațional prezent. Responsabilul pentru aceste schimbări pe scena relațiilor internaționale a fost considerat Mihail Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea și de a o menține și care controlase de fapt fiecare aspect al vieții sovietice.

În urma acestuia, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi.

Cauzele prăbușirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru ca un astfel de proces de dimensiuni istorice să se producă a trebuit ca o mulțime de cauze să interacționeze și să creeze un set de circumstanțe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă și de neevitat.

Criza economică ce a cuprins URSS, ca si majoritatea statelor socialiste, în anii ‘70 s-a perpetuat și în deceniul următor. Surogate de reforme introduse succesiv de liderii comuniști n-au avut niciun efect asupra eficientizării economiei și a detensionării relațiilor sociale. Cauza principală a nereușitei a constat în sistemul economic socialist, falimentelor și în lipsa de democrație politică a modelului socialismului autoritar-birocratic.

Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condițiile în care lumea intra în a treia revoluție industrială. Dar la fel de important a fost și rolul Occidentului în „anvergura si repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit“ și din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariția forțelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică, iar Kremlinul și-a pus speranțele în reformiștii care aveau în program nu distrugerea și raționalizarea mecanismelor economice și politice existente.

M. Gorbaciov a fixat acțiunii sale o dublă direcție pe care a definit-o prin două concepte: Glasnost și Perestroika. Glasnost-ul avea ca scop trezezirea societății sovietice din letargie, printr-un limbaj și metode ale adevărului. Prin Perestroika trebuia încurajată printr-un ansamblu de reforme, urmăreau reconcilierea socialismului cu democrația. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care să duca la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase, însă fără a aboli fundamentele sale ideologice.

Inițiind această campanie, M. Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocrației sovietice între două vârste și ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care ajunseseră să se împotrivească corupției și incompetenței din vremea lui Brejnev. El a militat pentru valorile unei generații care îsi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, inclusiv cele privind reformele politice și economice, coexistența pașnică cu Occidentul și revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui.

Punerea în aplicare a conceptului de Perestroika a depins total de sprijinul societații față de care nu se putea spera ca economia sovietică ar putea face progrese. Însă, conștient de obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica nomenklatura care ar fi dorit să stopeze procesul reformelor.

Astfel, el și adepții reformelor se vor decide pentru modificarea instituțiilor. În primavara anului 1989 a fost ales, la capatul unei campanii electorale animate, un Congres al deputaților poporului, dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple și, câteodată chiar împotriva candidaților oficiali ai partidului. Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-și desfăsoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului.

În fruntea Sovietului Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov, pe 28 mai 1989. Astfel, el s-a pus la adăpostul unei tentative de a fi înlăturat din functia de secretar general al partidului.

În fruntea armatei, a KGB-ului și la Ministerul de Externe au fost numiți fideli ai procesului de Perestroika, concomitent cu modificarea structurilor unor organe de administrare și conducere începând cu Consiliul de Miniștrii (guvernul) până la conducerea unităților social-economice.

În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia financiară. Liberalizarea intelectuală a permis mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv „paginile albe“ ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrușciov a fost reluată și dusă până la consecințele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitați Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov și Radok. Troțki a ieșit din uitare și a fost lăudat pentru că i s-a opus lui Stalin.

Consecințe importante a avut perestroika și în domeniul politicii externe a URSS. În această privință, M. Gorbaciov era convins că programul perestroika nu va putea fi realizat dacă relațiile externe ale țării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta „trebuie să ne schimbăm poziția și să propunem lumii o nouă politică internațională“.

Într-adevăr, URSS-ul și-a schimbat liniile esențiale ale politicii externe. În octombrie 1988, a intervenit un acord între China și URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare și convenționale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferea garanții de pace.

În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg. Cu această ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil și a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc și în Europa de Răsărit.

Declarația lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumina verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic și la o economie de piață, dar mai ales a înlăturat teama de intervenție a „fratelui mai mare“ pentru a pune capat reformelor.

Contradicțiile și limitele reformei perestroika au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat. Astfel, ca între ceea ce și-a dorit inițiatorul reformelor în URSS și ceea ce a rezultat în final a fost o mare diferență. Voința de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspirațiilor pentru libertate și democrație, ci si formularea de critici care n-au vizat numai birocrația ci și sistemul comunist însuși, exprimând preferința unui partid a societății sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Ori M.Gorbaciov n-a avut în vedere modelul occidental, atunci cand a lansat conceptele de „Glasnost“ și „Perestroika“. Pentru el acestea vizau o perfecționare a mecanismului social-economic comunist, și nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât și acțiunile politice ale lui Gorbaciov pendulau între hotărârea pentru reforme radicale și teama că astfel de reforme vor prăbuși sistemul comunist.

Pe măsură ce lupta politică între reformatori și nomenclaturiști s-a intensificat Gorbaciov a înțeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990, el afirma că „însăși logica perestroicii, dificultățile din domeniul economic și social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune si proprietate, dotat cu o infrastructură modernă“.

Întreaga filozofie a comunismului, așa cum existase ea de șapte decenii a suferit un declin rapid, ca rezultat al recunoașterii oficiale a eșecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei revizioniste a declanșat un proces de eliberare a naționalismului și a confruntărilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internaționalismului și progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca: „Kazahstanul pentru Kazahi“.

Anul 1990 a fost anul în care creșterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuție a Perestroicii ca urmare a resurgenței sentimentelor naționale, fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia și Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federatia Rusa, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruții să nu mai fie încorporați în armata URSS.

Conștient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus, în februarie 1990, un nou tratat stabilind o confederație pentru a evita secesiunile. Congresul delegaților poporului accepta proiectul unui referendum cu privire la apartenența la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidențiale a cântărit foarte mult în evoluția rapidă a problemei naționale. Președintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem și ale președintelui său și acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale și va duce la o și mai mare contradicție între puterea centrală și republici.

Economia Sovietică a continuat să-și înrăutățească starea. Toate reformele preconizate până atunci de Gorbaciov nu au reușit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiționale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situație a generat frământări sociale și greve. Acest lucru îl va detrmina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunțau moartea sistemului economic socialist.

Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând, astfel, multipartidismul și trecerea la un regim prezidențial democratic. În momentul în care M.Gorbaciov și-a sporit prerogativele, o parte din radicalii reformiști se vor distanța și apoi îl vor părăsi. În decembrie 1990, E. Șevarnadze și-a dat demisia din funcția de Ministru de Externe pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS.

La rândul său, B. Eltîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor presedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS, însă imperiul era în descompunere. Puci-ul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.

Anunțarea trecerii la economia de piață și abandonarea principiului luptei de clasă au precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor fundamentale ale marxismului. Îl considera pe M. Gorbaciov personal responsabil de prăbușirea regimului și destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn de a fi seful statului sovietic, ea optat pentru înlăturarea acestuia. Adepții menținerii regimului comunist și a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M. Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului. Lovitura de stat s-a pregătit aproape pe față. Aceasta a avut loc, efectiv, pe 19 august 1991, cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii.

Autorii loviturii de Stat l-au reținut pe Gorbaciov în reședința sa de vacanță de la Foros (Crimeea) și „l-au declarat incapabil să-și asume funcțiunile din motive de sănătate“. Au numit în fruntea statului pe vicepresedintele URSS, Ghenadi Ianaev și au organizat un „Comitet de stat pentru starea de urgență“, format din miniștri conservatori (apărare, interne, economie) și seful KGB. Puciștii sperau ca populația să-i urmeaze și au mizat pe fragilitatea atașamentului acestuia față de democrație. Ori, imediat după anunțarea publică a puci-ului, președintele Federatiei Ruse, Boris Eltîn, a făcut apel la rezistență și a cerut armatei să se alieze cu populația pentru a face să eșueze „lovitura de stat reacționară“.

Rezistența condusă de B. Eltîn i-a descurajat pe puciști, care au fost incapabili să controleze situația. Ciocnirile dintre forțele de ordine și populația ieșită în stradă pentru a lupta contra restaurației dominației regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciștilor, care vor fi arestați, iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova și și-a reluat funcțiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acțiune poate să redea partidului comunist poziția sa predominantă în societate, însă s-a ajuns la alte rezultate: Puci-ul a dat ultima lovitura regimului comunist și a împins statul sovietic spre implozie.

Ca un gest simbolic al victoriei forțelor reformatoare, pe 23 august, mulțimea a dărâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul Poliției Politice Secrete, (strămoașul KGB-ului) și a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forță împotriva forțelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu, M. Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de secretar general al P.C.U.S., după care a invitat C.C să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armată și în organismele statului.

Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activitățile Partidului Comunist în întreaga Uniune Sovietică și a decis să se autodizolve. S-a ajuns la un vid institutional după dispariția Partidului Comunist care deținea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituții.

Până la apariția acesteia, trei noi instituții au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat, format din conducătorii republicilor coordona politica externă și problemele interne comune; un Comitet interrepublican, compus din reprezentanți ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea și reforma economiei și un Consiliu al reprezentanților poporului, însărcinat cu elaborarea noii Constituții a Uniunii.

KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991, când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii, ulterior, autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj și un Comitet de stat, pentru apararea frontierelor.

Sfârșitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federației Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS.

Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puci-ul, ca și în cazul regimului comunist, a avut pentru Uniune aceleași efecte dizolvante. În săptămânile care i-au urmat, toate republicile și-au afirmat dorința desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.

În contextul afirmării tot mai accentuate a autorității republicilor a fost elaborat acordul care a dat naștere unei Comunități economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991, de către opt republici, mai puțin Țările Baltice, Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbadjan.

În acest timp, Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decat funcțiile delegate de Statele membre, iar aceste funcții s-ar reduce la diplomație și apărare.

Cel care a dat lovitura de gratie URSS-ului, definitivând prăbușirea ei, a fost președintele Federației Ruse, Boris Eltîn care, la 8 decembrie 1991, împreună cu președintele Ucrainei și a Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI), la care vor putea adera și alte republici și în cadrul căreia acestea își coordonau politica monetară și economică.

Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI, curând imitate de Moldova și Armenia. Pe 17 decembrie 1991, Boris Eltin și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991.

URSS-ul a fost înlocuit de CSI, dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov și-a anunțat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoștea oficial moartea URSS. În fapt, atât comunismul, cât și imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariție.

III. 5. Sfârșitul comunismului în Europa de Est

Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu numai imperiul interior, ci și pe cel exterior, întreaga comunitate a „națiunilor socialiste“ care alcătuiau blocul sovietic. Noua pozitie sovietică a avut un impact uriaș în Europa Răsăriteană prin slăbirea forțelor conservatoare în conducerile unor țări ai căror lideri respingeau până și ideea de reformă.

Când Gorbaciov a lansat conceptele de perestroika și glasnost, țările din blocul răsăritean n-au reacționat în aceeași manieră. Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceausescu în Romania, Erich Honeker în R.D.Germană au fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a acceptat o parte din reformele din domeniul economic, însă le-a considerat foarte periculoase pe cele din domeniul politicii. În Ungaria și Polonia, perestroika a fost depășită constant prin interpretare și maniera de acțiune.

Polonia a fost prima țară din Europa de Răsarit unde perestroika și glasnost-ul gorbaciovist s-a transformat într-o revoluție anticomunistă. Ieșirea nonviolentă a Poloniei dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist a fost posibilă datorită existenței unor grupări atât pentru elitele de la putere, cât și din opoziție, care au înțeles necesitatea compromisului.

Adepții reformelor din cadrul partidului comunist polonez au reusit la plenara din decembrie 1988 – ianuarie 1989 să schimbe cursul politic al partidului de guvernământ. A fost luată hotărârea de a introduce pluralismul politic, de a iniția un dialog cu toate forțele din societate pentru a depăsi criza. În februarie 1989, liderul comunist W. Jaruzelski a inițiat un dialog cu liderul mișcarii Solidaritatea și au convenit să se organizeze alegeri parlamentare, în care opoziția putea dispune de 35% din locurile în Dieta, iar în Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui președinte al Republicii de către cele două camere ale Parlamentului.

După o campanie electorală dominată de candidații Solidaritații, alegerile de la 4 și 18 iunie 1989 se vor încheia cu o zdrobitoare victorie a opoziției. Comuniștii au câstigat doar un singur fotoliu în Senat și numai unul dintre cele 35% din locurile Senatului. A fost nevoie de ajutorul Solidaritații în al doilea tur de scrutin pentru a se evita o criză majoră .

Cele două camere îl aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe generalul W.Jaruzelski președinte al Republicii, și acesta este obligat să încredințeze conducerea guvernului unui membru al Solidaritatii, Tadeusz Mazowiecki. S-a format, astfel, primul guvern necomunist al țării după cel de-al Doilea Război Mondial.

La următorul (și ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, Partidul Comunist din Polonia s-a scindat, ambele formațiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de „Social-Democrat“. Însă, acestea la un loc nu mai aveau decât 67.000 de membri, în raport cu cele mai mult de două milioane de membrii cât număra Partidul Comunist.

Se poate spune din această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârsit printr-o discreditare totală morală și politică.

Într-o succesiune destul de rapidă, inițierea revoluției radicale, pașnice, politice și legale spre democrație și drepturile omului a fost urmată și apoi însoțită de o remarcabilă convalescență a economiei poloneze.

În vara anului 1990, guvernul polonez a trecut la aplicarea „terapiei de șoc“, o trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea piețelor, impusă de Ministrul de Finanțe, L. Belcerowicz. Costul imediat al „terapiei de șoc“ a fost suportat de populație, care a fost silită să se adapteze la o ambianță cu „prețuri din Lumea Întăi și salarii din Lumea a Treia“.

În decembrie 1990, generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidențiale i-au dat câstig de cauza lui Lech Wałesa, după un al doilea tur de scrutin.

Aceste alegeri și deznodământul lor au închis definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice. Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut un impact substantial în întreaga regiune. Speranțele au renăscut în Ungaria și Cehoslovacia.

Abandonul comunismului în Ungaria s-a făcut sub presiunea a o parte din tinerii comuniști maghiari. În mai 1988 a fost înlocuit J. Kadar din fruntea Partidului Comunist cu o conducere colectivă în frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost numit K. Grosz, o personalitate ștearsă, curând contestată și pusă în plan secund de aripa reformatoare, în frunte cu Imre Pozsgay.

Ca și Gorbaciov, Pozsgay și-a menținut convingerile comuniste, însă a tras o linie de demarcație clară între socialismul „uman“ și totalitarismul stalinist. Nyers, specialist în problemele economice, a pregătit un ansamblu de măsuri care să ducă la economia de piață în Ungaria. În octombrie 1989, Partidul Comunist a hotărât să-și schimbe denumirea în Partidul Socialist Maghiar, renunțând la ideologia lui bolsevică.

În anii 1988-1989, în Ungaria au apărut câteva partide politice importante: Federația Tinerilor Democrați (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianța Democraților Liberi; Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Creștin Democrat. Acestea au organizat, în vara anului 1989, discuții cu guvernul și s-a ajuns la înțelegerea cu privire la organizarea de alegeri în 1990.

În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria, câștigate de Forumul Democratic și, astfel, comuniștii au fost răsturnați de la putere prin voința societății. Acesta s-a pronunțat pentru construirea unui stat de drept, autoconducere democratică, privatizarea întreprinderilor falimentare și pentru trecerea mai rapidă la economia de piață. Liderul Forumului Democratic, J.Antall a devenit prim-ministru și a format un guvern de coaliție în care au mai intrat Partidul Independent al Micilor Proprietari.

În august a fost ales președinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al Alianței Democraților Liberi. Astfel, în Ungaria s-a pus capăt dictaturii comuniste. Reformele economice promovate în anii ‘70-’80 au pregătit, în mare măsură, trecerea accelerată la economia de piață. Din primele luni ale anului 1900 statul a sistat investițiile în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.

În Cehoslovacia, prabușirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii și opinia publica au denumit „revoluția de catifea“. Radicalizarea opoziției față de regimul comunist a devenit vizibilă încă din ianuarie 1989, când au fost organizate demonstrații pentru comemorarea liderului studentesc, Jan Palach, care își dăduse foc, în semn de protest, cu douăzeci de ani în urmă. În iunie, un grup de intelectuali, în frunte cu V. Havel, au redactat un memoriu intitulat „Doar cateva propozitii“, prin care cereau democratizarea imediată a țării.

În tot timpul verii anului 1989 demonstrațiile din piețele și de pe străzile orașelor din Cehoslovacia au continuat. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit intervenția în forță a poliției, la 17 noiembrie 1989, pentru a înlătura o manifestație studențească neviolentă. Grevele și mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25 noiembrie 1989, conducerea comunistă a demisionat în bloc, însă schimbările cosmetice n-au convins pe nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iarăși în Piața Wenceslav (…) ca să-i asculte pe Vaklav Havel și Alexandru Dubcek denuntând încercările neostaliniștilor de a rămâne la putere. În zilele următoare opoziția s-a cristalizat în doua alianțe: Forumul Civic la Praga și Publicul Slovac Împotriva Violenței la Bratislava. Într-un document elaborat de Forumul Civic se insista pe separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piață, fără intervenție birocratică.

Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică și a obligat guvernul să accepte cererile opoziției. La 29 noiembrie Adunarea Federală a abolit prevederea constitutională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate. După două remanieri, sub presiunea străzii, s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliție guvernamentală cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie, fondatorul Forumului Civic a fost ales președinte al Cehoslovaciei.

La 4 decembrie 1989, la Moscova a avut loc o întâlnire a Pactului de la Varșovia. Kremlinul a recunoscut. oficial, că invadarea Cehoslovaciei în august 1968 a fost ilegală și a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumina verde forțelor revoluționare pentru a înlocui comunismul nu numai în Cehoslovacia, ci și în celelalte țări satelit.

Prăbușirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecință logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic, dar mai ales ca urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profundă criza de sistem. În ciuda marșurilor și mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comuniști est-germani, în frunte cu Erich Honecker, nemulțumirea față de regim creștea, începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea.

În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu forțele de ordine. Liderul comuniștilor est-germani a respins mișcarea de reformă inițiată de M. Gorbaciov, subliniind pe de o parte diferențele de situație dintre URSS și RDG, iar pe de altă parte imposibila corelație dintre liberalizarea sistemului și reusita economică.

Pentru a scăpa de presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adaptat tactica „pașilor mărunți“. Aceasta nu mai era adecvată în împrejurările descătușării energiilor unor societăți ținute, decenii în șir, sub presiuni și teroare. Ca și Cehoslovacia, liderii est-germani și-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai că nu mai agreau folosirea violenței pentru înăbușirea nemulțumirilor, ci chiar o descurajau, ei vor trebui să sacrifice pe duri și să promită lansarea imediată a unor reforme generale. La 18 octombrie 1989, la doar cateva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării R.D.G“, CC al P.S.Unit German l-a eliberat din funcție pe Erich Honecker și l-a ales pe Egor Krenz.

Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri libere si la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la dispariția regimului comunist și la RDG ca stat. În această privință un jurnalist vest-german scria: „Doar socialismul prusac sprijină pretenția Berlinului de Est la un stat separat. Renunțând la aceasta, nu mai există nicio rațiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Să permitem astăzi alegeri libere și mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim anshluss-ul cu Germania de Vest“.

La sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau, în principalele orase est-germane, legalizarea miscărilor de opoziție, separarea puterilor între stat și partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere și desfințarea STASI.

La 7 noiembrie 1989, întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie „Zidul Berlinului“ – expresia materială a Războiului Rece, a fost dărâmat. În fața unei impresionante mulțimi de est și vest-berlinezi, adunate la primaria Berlinului de Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată Germană: suntem cu voi, suntem și rămânem o singur națiune.Suntem un singur popor“.

La jumătatea lunii noiembrie 1989, un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul Socialismului Democratic și l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moștenirea stalinistă și să se angajeze spre valorile pluralismului și a democrației. Nemulțumirea populației era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune națională, partidele de opoziție fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est „comunismul s-a prăbușit jalnic și neplâns de nimeni“.

În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor Jivkov a reușit, prin manevre abile, să lase impresia că va imita politica de reforme inițiată de Mihail Gorbaciov. În vara anului 1987 a declarat că atotputernicia unui singur partid va lua sfârșit și că este nevoie de „un model nou al socialismului“, de reforme economice și administrativ-teritoriale. Printr-o rezoluție a Biroului Politic a partidului comunist au fost îndepărtate portretele lui T. Jivkov din locurile publice.

În 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Deși liderii acestuia au fost arestați sau exilați în primăvara anului 1989, grupul a căpătat o audiență mai mare, din el desprinzându-se un sindicat independent și alte nouă organizații dizidente.

În vara anului 1989, situația din Bulgaria s-a înrăutățit și pozitia liderului comunist bulgar este în pericol sub presiunea populației nemulțumite.

Pe 10 noiembrie 1989, Tudor Jivkov a fost înlocuit cu un grup de „aparatnici“ în frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de Moscova, a anunțat începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, „o țară modernă, democrată și de drept“.

După căderea lui T.Jivkov la Sofia și alte orașe au avut loc mari demonstrații de stradă, în care se cerea înlăturarea dictaturii și trecerea la un sistem multipartidic. La 13 decembrie 1989, C.C al partidului comunist a hotărât să-l elimine din rândurile sale pe T. Jivkov, iar în ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior, Partidul Comunist din Bulgaria și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărțire simbolică de dogmele leniniste.

La începutul anilor ’90, Albania rămăsese singura „pepiniera“ a stalinismului în Europa. Deși Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului și a Partidului Comunist lui E. Hodja, în același an în care M. Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reformă a regimului, considerând-o nerelevantă pentru Albania. Forțată de împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri, astfel că în ianuarie 1990 s-a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură, și în ceea ce priveste drepturile omului. A permis cetățenilor să călătorească în afară și s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relațiile diplomatice cu Moscova, Bonn-ul și capitalele est-europene, ieșind, astfel, din autoizolare.

Conducerea albaneză a renunțat la stalinism, însă nu și la marxism-leninism și a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice și ziarele de opoziție s-au impus în societate rapid. Lider al opoziției a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere s-au desfășurat în primăvara anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coalitie care-i includea și pe comuniștii botezați acum socialiști.

În România, spre deosebire de alte țări ale blocului sovietic, comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă violentă. Lipsa unei opoziții reale în interiorul Partidului Comunist a făcut ca în România să nu poata avea loc o tranziție pașnică de la comunism la democrație.

După venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, Nicolae Ceaușescu a început să fie tot mai izolat în plan extern. După schimbările de politică externă de la Moscova și adoptarea unui alt comportament al Kremlinului fată de țările din blocul răsăritean, politica de autonomie și poziția de rebel pe care statul român o avea față de URSS n-au mai impresionat Occidentul și acest lucru a început să se simtă.

În 1988, clauza națiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor și a încălcării tot mai mult a drepturilor omului.

Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută, a denunțat clauza înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA și fără să informeze conducerea partidului sau pe primul ministru.

Relevant pentru irealismul cu care Nicolae Ceaușescu acționa în sistemul relațiilor internaționale la sfârșitul deceniului nouă a fost și poziția sa în cadrul țărilor socialiste. La jumatatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la Tratatul de la Varșovia, liderul comunist de la București a condamnat „rapida alunecare a socialismului din toate țările europene, pe panta prabușirii și a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia“.

Pe plan intern, cu cât situația populației se înrăutățea, cu atât mai mult creștea poziția fermă de singur apărător al socialismului pe care o afișa Partidul Comunist din România. Toată toamna anului 1989 s-au desfașurat ședinte la nivel central „cu factorii de răspundere“ din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru strângerea rândurilor.
Scrisoarea adresată, la începutul lui martie 1989, de foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din Romania lui Nicolae Ceaușescu n-a avut niciun ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schițată vreo idee de reformă, o ameliorare în privința libertăților cetătenești, a nivelului de trai. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi și mari obiective industriale.

Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidență de absența delegațiilor partidelor „frațești“ din Ungaria, Italia și, spre surprinderea comuniștilor de la București, din RDG. „Cu mai puțin de două luni în urmă, Germania Răsăriteană fusese susținătorul cel mai apropiat a lui Ceaușescu în refuzul lui hotărât de a accepta reforme. Între timp echipa E. Honecker fusese debarcată și Germania de Est luase drumul reformelor.

Revoluția română a izbucnit la Timișoara, scânteia a fost aprinsă de pastorul reformat al Bisericii calviniste, L. Tokes, și o parte din majoritatea etnică maghiară. Actul de nesupunere civică al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulțumiților din Timișoara, care a fost reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forțele de securitate. Nicolae Ceaușescu n-a fost dispus să urmeze modelul est-german de a se abține de la utilizarea forței și a folosit orice mijloc pentru a rămâne la putere.

La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timișoreni au organizat proteste pașnice în curțile fabricilor, iar la 20 decembrie s-au revărsat pe străzi și au pus efectiv capăt stăpânirii regimului comunist în oraș. Mulțimea a proclamat Timișoara oraș liber, iar aceasta s-a întâmplat cu două zile ca Nicolae Ceaușescu să fugă din București.

Sfidând gravitatea situației, Ceaușescu a făcut o scurtă vizită în Iran. La întoarcere, a făcut o cascadă de greșeli care au grăbit sfărșitul regimului comunist. Necunoscând starea de spirit din țară și crezând că se bucura de asentimentul populației, a condamnat pe manifestanții timișoreni, calificând demonstrațiile drept „fasciste“, iar pe participanții la aceasta drept „huligani“ inspirati de iredentismul maghiar.

Greșelile au culminat cu organizarea unui miting de sprijin în dimineața zilei de 21 decembrie. A fost momentul în care mulțimea a rupt „bariera psihologică“ și a condamnat politica regimului comunist. Ceaușescu a fost huiduit. După spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanți au rămas în Piața Universității ridicând o baricadă. Forțele de securitate și miliție, sprijinite de unități ale armatei, au încercat să spargă baricada și să împrăștie pe demonstranți. Acest lucru a fost reușit după miezul nopții, după ce în rândul manifestanților au căzut morți și răniți. A doua zi, mulțimea s-a adunat din nou în Piața Universității. Sub presiunea mulțimii, Nicolae Ceaușescu și cu o parte din apropiații săi, au părăsit sediul C.C al Partidului Comunist din România la bordul unui elicopter. În cele din urmă, cuplul dictatorial a fost prins și ținut într-o unitate militară din Târgoviște. Un tribunal improvizat a acuzat pe soții Ceaușescu de genocid și subminarea economiei naționale, și executați „în ziua de Crăciun a anului 1989“.

În aceeași zi, s-a format Frontul Salvării Naționale, care a ales în fruntea sa pe Ion Iliescu, un opozant al cuplului Ceaușescu, iar pe un tânăr profesor de la Politehnica, Petre Roman, ca prim ministru. România a încetat să mai fie o democrație populară după dispariția Partidului Comunist, iar partidele istorice au fost reînfințate. A început drumul de tranziție spre o societate democratică.

Prăbușirea ca și nașterea comunismului ca formă de organizare politică a unei societăți au fost, în viziunea istoricilor și a opiniei publice, evenimentele care au marcat în mod deosebit istoria secolului al XX-lea.

CONCLUZII

Evenimentele petrecute în această perioadă la care facem referire sunt destul de importante și într-o oarecare măsura hotarâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a statelor implicate.

Războiul rece a fost considerat de unii istoricii cel de-al treilea război mondial datorită impactului și cosecințelor care i- au urmat.

Desele conflicte și încercarea de a se impune pe scena politică a comunismului ca ideologie predominantă a determinat reacția de cealaltă parte a sistemului democrat care nu dorea să piardă teren în fată acestuia. Rivalitatea ruso-americană cu această ocazie a prins aripi pentru a se concretiza într-o dispută care ar fi avut consecințe destul de grave pentru omenire.

Preluarea puterii de către Ronald Reagan a determinat o schimbare pe scena relațiilor cu sovieticii. Pe lânga reformele interne pe care a vrut sa le promoveze și să le dezvolte, el a dorit și inbunătățirea relațiilor internaționale. În primul său mandat acest lucru nu a fost posibil deoarece contracandidații săi de la Moscova nu manifestau un interes deosebit pentru a rezolva această problema care măcina lumea.

Situația se schimbă în momentul în care Gorbaciov preia puterea imperiului sovietic, mai ales in ceea ce privește cursa înarmărilor. Speriat de politica pe care încearcă s-o promoveze Reagan și fiind conștient de faptul că economia Uniunii Sovietice trecea printr-o perioadă mai dificilă datorită administrării defectuoase a lui Brejnev, Andropov și Cernenko.

Gorbaciov a încercat s-o aducă pe linia de plutire, prin impunerea reformelor perestroika și glasnost. Frica lui față de cursa înarmărilor inițiată de Reagan a determinat stabilirea unor relații, prin întâlnirile de la Geneva, Reykjavik, Moscova și Washighton unde s-a hotărât dezarmarea nucleară.

Relațiile dintre cele două superputeri au continuat și după terminarea celui de-al doilea mandat al lui Reagan. Bush, succesorul lui Reagan de la Casa Albă a continuat opera acestuia.

În anii 1990 și 1991 se întâmplă evenimente greu de prevăzut anterior: reunificarea Germaniei, desființarea Tratatului de la Varșovia, terminarea războiului rece, destrămarea URSS-ului și implicit prăbușirea comunismului.

Toate acestea au dat dinamism vieții politice de la sfârșitul secolului XX și au determinat o altă traectorie în evoluția de mai târziu.

Bibliografie

I. Izvoare

Documente publicate (culegeri de documente, fragmente, crestomații)

XXX, Întâlnire la nivel înalt, Moscova, 29 mai-2 iunie 1988, Documente și materiale, Editura Agenției de Presă Novosti, Moscova, 1988.

Memorii

GORBACIOV, Mihail, Memorii, Editura Nemira, București, 1994.

GERD, Ruge, Mihail Gorbaciov:Biografie, Editura Doina, București, 1999.

Lucrări generale și speciale

BENNETT, G.H., Președinții americani 1945-2004, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2004.

BEREND, Ivan T., Central and Eastern Europe, 1944-1993: Detour from the periphery, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

BRZEZINSKI, Zbigniew, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1993.

CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, Editutra All, București, 2000.

CHIROT, Daniel, Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989? în „Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor“, Editura Polirom, Iași, 1999.

COHEN, Waren, America in the age of soviet power 1945-1991, Editura Oxford University Press, New York, 2001.

CRAMPTON, R. J., Europa Răsăritaenă în secolul al XX-lea….și după, Editura Curtea Veche, București, 2002.

D’ENCAUSSE, Hélene Carrere, Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, în românește de Sofia L. Oprescu, București, 1993.

DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1995.

DUROSELLE, Jean Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

GRACEV, Andrei S., Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata destrămare a URSS, Editura Nemira, București, 1995.

JENKINS, Phillip, O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, București, 2002.

JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, 2000.

KARPINSKI, Jakub, Istoria comunismului polonez și mondial – din victorie în victorie până la catastrofa finală, Editura de Vest, Timișoara, 1993.

KENGOR, Paul, The Crusaders Ronald Reagan and the Fall of Comunism, Editura Harper Collins, New York, 2001.

KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura All, București, 1998.

MCCAULEY, Martin, Rusia, America și Războiul Rece, Editura Polirom, Iași, 1999.

MILZA, Pierre, BERSTEIN, Serge, Istoria secolului XX. În cautarea unei noi lumi (1973 până în zilele noastre), vol. III, Editura All, București, 1998.

MURTHA, John P., PLASHAL, John, From Vietnam to 9/11 on the front lines of national security, The Pennsilvanya State University Press, University Park Pennsilvanya, 2006.

NICOLAS, Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (1953-1985), Editura Corint, București, 2000.

PASCAL, Lorot, Perestroika (URSS sub Gorbaciov 1985-1991), Editura Corint, București, 2002.

POP, Adrian, Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, București, 2002.

RÉMOND, Rene, Istoria SUA, Editura Corint, București, 1999.

RIASANOVSKY, Nicholas, O istorie a Rusiei, Editura Institutul European, Iași, 2001.

ROTHSCHILD, Joseph, Istoria politică a Europei Centrale și de Est după al Doilea Război Mondial, București, 1997.

SCHULZINGER, Robert D., U. S. Diplomacy Since 1900, Editura Oxford University Press, New York, 2002.

SOULET, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pană în zilele noastre, Editura Polirom, Iași, 1998.

TISMĂNEANU, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1999.

ȚÎRĂU, Liviu C., Între Washington și Moscova: politicile de securitate națională ale SUA și URSS și impactul lor asupra României (1945-1965), Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2005.

Anexe

1.Președintele Jimmy Carter împreună cu primul-ministru al Israelului, Menachem Begin și președintele Egiptului

Anwar Sadat la Camp David (Septembrie 1978)

2.Prizonieri luați de trupele americane în timpul ocupării

Grenadei (Octombrie 1983)

Președintele R. Reagan, Robert McFarlane și George Shultzla bordul lui „Air Force One“

4. Harta lumii după Războiul rece (1989-2001)