Relatiile Sino Americane (china Sua) In Perioada Primului Mandat al Lui Obama
Capitolul I. Introducere
Trăim astăzi într-o lume în plină schimbare, generată de o serie de tendințe care se manifestă la nivel global cu o virulență greu de estimat nu cu mult timp în urmă. De la o zi la alta, realizăm că totul se schimbă rapid, puterea informației și rapiditatea de propagare a acesteia au devenit covârșitoare, iar capacitatea de adaptare a devenit cheia succesului individual, al grupului social sau în ultimă instanță al statului și grupurilor de state.
Cooperarea dintre state poate decide soarta economică și politică a acestora. Scopul fiecărui stat este aliarea cu state în plină dezvoltare sau cu influență politică și economică. Fiecare stat în parte urmărește cooperarea cu un alt stat de pe urma căruia are beneficii .
Implicit apar semne de întrebare care vizează natura tendințelor generatoare ale acestor manifestări reale. Pe seama cărui element al relațiilor internaționale pot fi puse succesele sau insuccesele Lumii de astăzi este o problemă la care cu certitudine nu se poate da un răspuns exhaustiv, dar cu siguranță se pot face aprecieri fundamentate.
Această lucrare urmărește prezentarea pe larg a evoluției relațiilor internaționale în perioada primului mandat a lui Barack Obama, mai exact în perioada în care SUA suferea o criza economică, iar China se afla în plină ascensiune, care au fost principalele motive ce au dus la direcționarea atenției SUA spre zona Pacificului, precum și prezentarea principalelor conflicte dintre regiunea transpacifică și SUA.
În lucrarea mea plec de la ipoteza că dezvoltarea Chinei a dus la consolidarea relațiilor sino-americane.
Huntington releva faptul că,în secolul XXI, China “se va impune drept hegemon economic, iar dezvoltarea Chinei prezintă unul dintre cele mai importante pericole pentru Occident și implicit pentru supremația americană”
Obama între anii 2008-2010 a adus un val de speranță americanilor în drumul său spre statutul de președinte. După alegerile din 2008, el a devenit cea mai puternică persoană din America. Și în momentul acela a apărut întrebarea: Barack Obama, în campaniile electorale, a adus cu el într-adevăr un val de speranță sau a fost doar o dezamăgire? La întrebarea aceasta o să răspund în capitolul acesta al lucrării mele, analizând evoluția SUA și China pe perioada mandatului, ca apoi să stabilesc relația dintre ele făcând referire atât la dezvoltarea dependentă celor două țări, cât și cea independentă.
Sloganul prin care Obama și a convins semenii că merită poziția de președinte al SUA este „Suntem un singur popor, suntem o singură națiune și împreună vom începe noul capitol din povestea Americii cu trei cuvinte care vor răsuna:Da, împreună putem!”.
Dacă ar fi să analizăm istoria Americii, observăm că Americanii sunt foarte conservatori și prudenți în alegerea președintelui. În anul 2008 poporul american a fost supus unei alegeri foarte importante deoarece omul care urma să fie ales ca președinte era omul care hotăra soarta Americii vis a vis de criza în care se afla poporul american în acel moment.
Limitele lucrării mele sunt reprezentate de limitele temporale. Deși în cel de al doilea capitol o să prezint teoriile relațiilor publice, în general, și evoluția acestora, în ultimul capitol o să ma axez pe relațiile sino-americane din perioada primului mandat a lui Barack Obama. De asemea, se poate face o includere și a limitelor teritoriale, interesându-mă doar zona est-vest a Pacificului.
Motivul pentru care am ales acest subiect ca cercetare pentru lucrarea mea de dizertație este reprezentat de multitudinea controverselor ce au existat în această perioadă între SUA și China, precum și diversele modalități în care Barack Obama a ales să gestioneze relațiile cu țările vecine ce era în conflict cu China. SUA, aflându-se în plină criză, în acea perioada avea nevoie de sprijinul Chinei pentru a remedia declinul financiar, dar și China avea nevoie de consultarea SUA pentru a putea gestiona noua putere. În acea perioadă SUA a încercat să stabilească relații și cu Japonia, însă Japonia se afla în război cu Coreea de Nord, Coreea de Nord având ca și principal aliat China. Asfel de controverse mi-au trezit interesul pentru perioada primului mandat a lui Barack Obama a relațiilor internaționale.Principalul motiv în alegerea temei l-a reprezentat tocmai această stare de fapt care a marcat relațiile internaționale.
Pentru a pătrunde sensurile și motivațiile adânci ale acestor controverse devenite de amploare internațională, am conceput această lucrare, pe care o consider un aport important la studierea relației transpacifice.
Dar înainte de a analiza relațiile internaționale din cadrul relațiilor sino americane, în cel de al doilea capitol o să fac o descriere a teoriilor internaționale pentru a observa apoi ce caracteristici au fost utilizate între relațiie dintre SUA și China. De asemenea, o să explic principalele concepte ale teoriilor relațiilor internaționale ca apoi să le identific în cadrul relațiilor sino americane.
1.1.Gradul de actualizare al lucrării
Gradul de actualizarea al lucrării mele este unul ridicat deoarece prezint date din anii 2008-2012, ba chiar 2013, doar în partea toretică a lucrării mele făcând referire la o evoluție a relațiilor internaționale, prezentând și primele teorii înființate.
Disciplina Relațiilor Internaționale a apărut oficial după Primul Razboi Mondial cu scopul de a preveni conflictele majore și a asigura pace lumii dupa cel mai atroce conflict cu care se confruntase omenirea până atunci. Politica internațională s-a schimbat mult de atunci, a devenit mult mai complexă, și pe scena internațională a apărut o serie de probleme mult mai variate. Odată cu aceste schimbări teoria relațiilor internaționale a evoluat și s-a schimbat. Cu trecerea timpului au apărut tot mai multe teorii care își propuneau să explice evenimentele mondiale. Acest lucru a fost necesar, și din punct de vedere teoretic benefic, pentru a putea fi create politici mai bune pentru înțelegerea relațiilor internaționale și a evenimetelor ce se desfășurau pe scena politica internațională.Teoria relațiilor internaționale presupune crearea și dezvoltarea unor cadre conceptuale și teoretice care să ușureze și să permită înțelegerea și explicarea fenomenelor și evenimentelor care au loc în viața politică mondială.
În cel de al doilea capitol o să prezint teorii ce sunt aplicate în cadrul relațiiloe sino-americane pentru a întelege evenimentele ce s-au desfășurat pe scena politică internațională în perioada primului mandat a lui Barack Obama. O să fac referire la teoriile realiste și idealiste ca apoi, în cel de al treilea capitol să găsesc caracteristici ale acestora în cadrul relațiilor sino-americane. Practic, o să descriu modalitățile în care teorii are relațiilor internaționale înființate acum câteva decenii sunt aplicate în actualitate.
Nici o relatie va fi la fel de importantă pentru secolul XXI ca cel dintre Statele Unite, o mare putere a lumii, și China, o puterea în creștere. Creșterea economică rapidă a Chinei, extinderea influenței regionale și globale, modernizarea militară sunt, de asemenea, elemente care contribuie la viitorul curs al Chinei. După treizeci de ani de "angajament", Statele Unite și China au o relație care a fost cu adevărat de neimaginat două generații în urmă. În același timp, există americani care cred că interesele strategice ale Chinei sunt incompatibile cu cele din Statele Unite.
Politica externă americană are în centru, în momentul de față, interesul național și urmărirea prioritatilor ce decurg de aici. Obiectivele implicite sunt:
Asigurarea faptului ca puterea militară americana poate preveni razboiul, proteja puterea și poate lupta pentru apărarea propriilor interese
Promovarea creșterii economice și deschiderea politica fața de liberul schimb și un sistem monetar internațional stabil
De a reînnoi și încuraja relațiile cu aliații Americii, care împartașesc aceleași valori și care sunt dispuși sa lupte pentru promoarea păcii, prosperității și libertății
De a-și concentra energiile asupra relațiilor cu marile puteri, care vor și pot sa modifice structura relațiilor internaționale
De a rezolva problemele și amenințarile presupuse de puterile și regimurile ostile, care includ un potențial terorist și dezvoltarea armelor de distrugere in masa
Nu o să cercetez celelalte relații internaționale stabilite între SUA și țările menționate, dar o să mă opresc asupra relației cu China. Am spus că SUA are ca și interes sprijinirea Chinei. Obiectivele SUA s-au modificat considerent odată cu dezvoltarea Chinei. Marile influențe ale acestei țări au îndreptat atenția SUA spre o nouă direcție.
Secolul XXI, a găsit China într-un paradox socio-politico-economic: administrație comunistă, economie de piață și un drept la informație, parțial cenzurat de guvern. Pentru a putea căștiga piață după piață, guvernul a hotărât să producă cel mai ieftin. Astfel, exporturile au adus la buget sume uriașe, dar care însă au fost distribuite într-o filosofie comunistă, deloc pragmatică. Ca mâna de lucru să fie atât de ieftină, drepturile fundamentale ale omului au trebuit încalcate.
Iată cum vede Friedman lucrurile: "Lumea are un apetit grozav pentru produse de export ieftine, iar banii care vin de pe urma lor țin pe linia de plutire o afacere înglodata în datorii. Dar, cu cât China scade mai mult prețurile, cu atât mai mic este profitul de pe urma lor. Exporturile făra profit pun în mișcare mașinăria economiei, dar cu toate acestea nu se ajunge nicăieri. Gândiți-vă la asta ca la o afacere care face bani buni vânzând produsele sub prețul de producție. Visteria afacerii se umple pe o parte și se golește, la fel de repede, pe alta" .
Se impune în felul acesta în evidență faptul că tema lucrării își validează înscrierea în actualitate prin faptul că urmărește să pună în prim plan rezultatele utilizării teoriilor relațiilor internaționale în cadrul consolidării relațiilor sino-americane.
Descriind situația actuală a statelor menționate în lucrarea mea de dizertație se poate face o analiză a modului în care sunt aplicate teoriile relațiilor internaționale în política actual. Inovația lucrării mele se bazează pe cercetarea politică, abordarea bilaterală a teoriei politice internaționale, fiind urmărite atât interésele Chinei, cât și ale SUA.
În lucrarea mea, m am axat și pe interésele economice, examinarea politicelor economice internaționale ale celor două state prin prisma intereselor lor economice.
1.2.Scopul lucrării
Scopul lucrării de față este reprezentat de determinarea motivelor ce au dus spre întărirea relațiilor transpacifiste și punerea în umbră a relațiilor transatlantice. În perioada primului mandat a lui Barcak Obama, în domeniul relațiilor transatlantice, a apărut o criză generată de interese dintre SUA și unul dintre principalii săi aliați europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul intervenției militare din Irak. Existența acestor divergențe a declanșat o amplă dezbatere la nivel transatlantic, în mediile politice și academice, referitoare la rolul NATO în asigurarea securițății și promovarea intereselor statelor membre așa că atenția lui Barack Obama s-a îndreptat spre zona Pacificului.
O primă ipoteză a lucrării mele are la bază analizarea cauzelor ca au dus la consolidarea unei relații între SUA și China în perioada primului mandat a lui Barack Obama. De asemenea, voi argumenta că relațiile sino americane s au consolidat datorită dezvoltării din ultimii ani ai Chinei.
Zona asiatică are câteva caracteristici care o diferențiază de cea europeană:
nu există o singura organizație dominantă care să ofere integrarea regională: APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) își propune eliminarea barierelor comerciale între membrii săi be o parte și se golește, la fel de repede, pe alta" .
Se impune în felul acesta în evidență faptul că tema lucrării își validează înscrierea în actualitate prin faptul că urmărește să pună în prim plan rezultatele utilizării teoriilor relațiilor internaționale în cadrul consolidării relațiilor sino-americane.
Descriind situația actuală a statelor menționate în lucrarea mea de dizertație se poate face o analiză a modului în care sunt aplicate teoriile relațiilor internaționale în política actual. Inovația lucrării mele se bazează pe cercetarea politică, abordarea bilaterală a teoriei politice internaționale, fiind urmărite atât interésele Chinei, cât și ale SUA.
În lucrarea mea, m am axat și pe interésele economice, examinarea politicelor economice internaționale ale celor două state prin prisma intereselor lor economice.
1.2.Scopul lucrării
Scopul lucrării de față este reprezentat de determinarea motivelor ce au dus spre întărirea relațiilor transpacifiste și punerea în umbră a relațiilor transatlantice. În perioada primului mandat a lui Barcak Obama, în domeniul relațiilor transatlantice, a apărut o criză generată de interese dintre SUA și unul dintre principalii săi aliați europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul intervenției militare din Irak. Existența acestor divergențe a declanșat o amplă dezbatere la nivel transatlantic, în mediile politice și academice, referitoare la rolul NATO în asigurarea securițății și promovarea intereselor statelor membre așa că atenția lui Barack Obama s-a îndreptat spre zona Pacificului.
O primă ipoteză a lucrării mele are la bază analizarea cauzelor ca au dus la consolidarea unei relații între SUA și China în perioada primului mandat a lui Barack Obama. De asemenea, voi argumenta că relațiile sino americane s au consolidat datorită dezvoltării din ultimii ani ai Chinei.
Zona asiatică are câteva caracteristici care o diferențiază de cea europeană:
nu există o singura organizație dominantă care să ofere integrarea regională: APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) își propune eliminarea barierelor comerciale între membrii săi bogați până în anul 2010 și între cei săraci până în 2020, ea nereprezentând mai mult decât o posibilă zonă de comerț liber iar ASEAN (Association of Southeast Asian Nations) nu a fost concepută inițial ca organizație economică;
datorită lipsei de similitudini în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și neîndeplinirii convergenței reale, există ambiguitate în definirea unei regiuni economice în Asia;
obiectivele organizațiilor regionale din Asia sunt mult mai modeste decât cele ale U.E.;
se contestă rolul de lider natural: China si Japonia luptă pentru supremația regională, dar nici una dintre aceste țări nu își folosește moneda proprie ca ancoră monetară în regiune.
China a reprezentat secole întregi o civilizație de frunte, depășind restul lumii în domeniul artei și științei. În cursul istoriei, societatea a pendulat între centralizare și anarhie – punctată de repetate invazii străine, statul fiind instrumentul principal de coeziune internă și prestigiu extern. China face parte dintr-o multitudine de organizații internaționale, dintre care cele mai importante sunt: ASEAN, G7, ONU, Organizația Mondială a Comerțului etc.
Ca repere de informație am folosit, pentru cel de al doilea capitol, renumite cărți din domeniul relațiilor internaționale, iar pentru cel de al treilea, subiectul dezbătut fiind foarte recent, preluat informațiile din conferințele de presă și articole.
Luând în discuție raporturile care se stabilesc între teorie și practică putem susține că orice lucrare care se încadrează în orientarea generală a cercetării științifice cu privire la relațiile internaționale poate să-și aducă o anumită contribuție la îmbogățirea cunoașterii mai amănunțite a domeniului de referință cu repercursiuni directe asupra îmbunătățirii rezulatelor obținute.
Așadar rezultatul este o prezentare generală a relațiilor sino-americane din perioada primului mandat a lui Barack Obama, precum și prezentarea motivelor ce au dus la consolidarea acestor relații și modalitățile de gestionare a eventualelor conflicte existente.
1.3.Metodologii și procedee de cercetare utilizate
Metodologia reprezintă, într-o accepție general㸠“principii și reguli privind dezvoltarea și utilizarea unui sistem de metode,tehnici și procedee aplicate pentru a descoperi relațiile generale și legile fenomenelor cercetate”.
Într-o accepțiune particulară, metodologia apare ca o “metodică a cercetă rii fenomenului, dar fără a fi reductibilă la aceasta; ea se preocupă de evaluarea metodelor (validitate și fidelitate), de certitudinea tipurilor explicative utilizate într-o cercetare științifică”.
Metoda este “un ansamblu de operații care permit evoluția gândirii spre aflarea adevărului. Ca ansamblu de operații cucaracter sistematic, metoda se poate delimita în raport cu un fenomen concret cercetat și cu un cercetător oarecare. Având în vedere diversitatea căilor de aflare a adevărului, evident că se poate vorbi și despre o diversitate a metodelor care, ca atare, pot fi clasificate după diverse criteria”.
Orice cercetare pornește de la o teorie a fenomenului studiat. Teoria de la care am pornit în cercetarea mea a fost că în perioada primului mandat a lui Barack Obama s-au dezvoltat relațiile sino-americane, înlăturându-se relația cu UE.
Carl Hempel face distincție între două tipuri fundamentale de explicație științifică: deductivă și inductivă: în cazul explicației deductive fenomenele sunt explicate demonstrând că pot fi deduse dintr-o lege universală. Daca premisele (afirmații care specifică apartenența la domeniul de aplicabilitate a legii) sunt îndeplinite atunci concluzia are loc în mod necesar. Ex: legea gravitației, abordarea economică asupra comportamentului uman.
În cazul explicației inductive există un tip de raționament/explicație în care generalul este dedus (inferat) din particular.
În partea teoretică a lucrării mele am utilizat metoda deductivă, explicând teoriile generale ale relațiilor internaționale, ca apoi să le particularizez la cazul meu, relațiile sino-americane.
Pentru partea practică a lucrării mele am utilizat analiza de conținut ca și metodă de cercetare. În cazul acestei metode, cercetarea sociologică, “urmărește concluzii calitative deduse din analize cantitative. Astfel de analize constă în „decuparea și clasarea” elementelor unui context semnificativ. Elementele sunt numărate și clasate pe categorii, frecvența lor fiind „un indice al semnificației și importanței lor în cadrul contextului respectiv”.
“Contextele semnificative sau sursele supuse analizei pot fi: documente scrise, mesaje orale (inclusiv emisiunile radio-fonice), sursele picturale, texte obținute prin convorbiri etc”.
Am utilizat documentele scrise, textele obținute prin convorbiri din anii 2008- 2012 pentru a aduce argumente ipotezei formulate în subcapitolul anterior al lucrării mele.
.
Capitolul II. Rolul teoriei în relațiile internaționale
2.1Concepte cheie ale teoriei relațiilor internaționale
Relațiile Internaționale reprezintă „ansamblul relațiilor și comunicațiilor ce se stabilesc între diversele grupuri umane, travesând anumite frontiere”, „ca raporturi și fluxuri sociale de orice natură care trec peste anumite granițe, angajând sau scăpând astfel controlului unei puteri de stat unice sau la care participă actori legați de societăti etnice diferite.” Domenii foarte vaste și diferite cum ar fi științele politice, economia, dreptul, istoria, filosofia, sociologia și altele care țin de stiințele sociale contribuie la formarea relațiilor internaționale, la conturarea lor. De aici se poate deduce ca Relațiile Internaționale se referă la o gamă foarte variată de probleme cum ar fi probleme ce țin de drepturile omului, de dezvoltare economică, proliferarea armelor nucleare, naționalism, mediu. . Înainte de a începe să cercetez mai amănunțit teoriile internaționale, doresc să definesc principalii termeni la care fac referire aceste teorii. Am spus mai devreme că teoria relațiilor internaționale presupune crearea și dezvoltarea unor cadre conceptuale și teoretice care să ușureze și să permită înțelegerea și explicarea fenomenelor și evenimentelor care au loc în viața politică mondială, dar care sunt factorii care influențează viața politică? Și ce fel de schimbări determină apariția unor noi teorii internaționale? La întrebările acestea o să răspund în următoarele subcapitole, definind fiecare concept pe care se bazează teroriile relațiilor internaționale.
2.1.1.Conceptul de actor în relațiilor internaționale
La începutul capitolului am definit relațiile Internaționale ca fiind „ansamblul relațiilor și comunicațiilor ce se stabilesc între diversele grupuri umane, travesând anumite frontiere”, „ca raporturi și fluxuri sociale de orice natură care trec peste anumite granițe, angajând sau scăpând astfel controlului unei puteri de stat unice sau la care participă actori legați de societăti etnice diferite.” Nu este foarte greu să deducem că actorii relațiilor internaționale sunt reprezentați de indivizii care hotărăsc ce fel de relații trebuie stabilite între diversele grupuri umane și cei care stabilesc aceste relații.
Este adevărat că atunci când facem acestă afirmație și anume că actorii în relațiile internaționale sunt statele și doar ele contează trebuie să avem în vedere și fenomenul de globalizare deoarece în ultimele decade acestă perspectivă a început să se schimbe . Au început să fie luați în considerație printre factori de influență actori nonstatali; corporațiile multinaționale care își întind activitățile peste granițele statale și au la dispoziție resurse economice și politice mai puternice decât multe din statele naționale.
Pentru a înțelege rolul actorilor în relațiile internaționale, bazându-ne pe perspectiva realistă care susține că actorii în relațiile internaționale sunt statele, este important să menționăm că statul este cel care determină poziția unei țări în sistemul internațional.
În funcție de modul în care actorii relațiilor internaționale își îndeplinesc sarcinile pot fi identificate patru tipuri de state: state cu performanțe relativ bune: Senegal, Honduras; state slabe din punct de vedere al capacității, dar au voința de a furniza bunurile politice fundamentale: Mozambic, Timorul de Est; state care au mijloace, dar nu au voință, fiind corupte sau represive: Burma, Zimbabwe; state care nu au nici capacitatea, nici voința de a realiza funcțiile de bază ale statalității: Haiti, Sudan.
2.1.2. Conceptele de politică și puterea în relațiile internaționale
Omul a trăit în grupuri întotdeauna. De la apariția speciei umane și până în prezent, omul nu a trăit niciodată izolat de semenii săi, el fiind prin natura sa, după cum bine spunea Aristotel, un animal politic. Toate tipurile de grupuri, în care oamenii s-au organizat de-a lungul timpului, începând cu cel mai mic, familia, și până la cel mai larg, statul sau societatea, au determinat anumite relații între membrii săi, în funcție de rolul pe care fiecare îl avea în cadrul grupului. „Politica se ocupă de comportamentul oamenilor în cadrul unor astfel de grupuri organizate permanente sau semi-permanente.”.
„Politica nu poate fi desparțită de putere. Însa homo politicus care nu urmărește altceva decât puterea este la fel de ireal ca și mitul despre homo economicus care nu urmărește nimic altceva decat câștigul. Acțiunea politică trebuie să se bazeze pe îmbinarea moralei cu puterea.” De aceea în politică, poate fi fatal să ignori puterea sau morala. Idealiștii care cred că democrația nu se bazeaza pe forță, și realiștii care cred că dacă urmărești puterea, moralitatea vine de la sine greșesc în egală măsura. „Teoria separării dintre politică și morală este atractivă, doar pentru că soluționează dificila sarcina de a gasi o justificare morală pentru folosirea forței.”
Dupa părerea lui E. H. Carr în politică trebuie luate în considerare atât morala cât și puterea. Propunându-și să analizeze rolul pe care cele două elemente îl au în politica internatională, el își demersul afirmând: „Politica este, deci, într-un anumit sens întotdeauna o politică a puterii.”. În limbajul comun folosim termenul de „politică” atunci când ne referim la un conflict de putere. Dacă acest conflict încetează, problema devine una administrativă (și nu politică). Statele între ele înterprind o mulțime de acțiuni, însă numai cele strict legate de conflicte de putere sunt denumite politice; celelalte sunt descrise ca non-politice sau tehnice. Puterea este deci un element esențial al politicii.
„Politica internațională, ca orice politică, este o luptă pentru putere. Oricare ar fi scopurile politicii internaționale, puterea este întotdeauna scopul imediat. Conducătorii statelor și popoarele pot urmări în final libertatea, securitatea, prosperitatea, sau însăși puterea. Ei pot să-și definească scopurile în termeni de idealuri religioase, filosofice, economice sau sociale. Ei pot spera ca idealul lor să se realizeze prin însăși forța lui interioară, prin intervenția divină, sau prin dezvoltarea naturală a afacerilor umane. Ei pot de asemenea să încerce realizarea idealului lor prin mijloace non-politice, cum ar fi cooperarea tehnologică cu alte națiuni sau organizații internaționale. Însă oricând vor încerca să-și realizeze obiectivul prin mijloacele politicii internaționale, ei fac acest lucru urmărind puterea. Cruciadele au vrut să elibereze locurile sfinte de sub dominația necredincioșilor; Woodrow Wilson a vrut să facă lumea sigură pentru democrație; naziștii au vrut să deschidă Europa de Est colonizării germane, să domine Europa, și să cucerească lumea. Ținând cont de faptul că toți aceștia s-au folosit de putere pentru a-și atinge scopurile, ei au fost actori pe scena politicii internaționale.”
Morgenthau, la fel ca și Carr, considera că nu toate acțiunile înterprinse de state sunt politice. Statele pot avea relații economice, legale, umanitare, culturale etc., însă acestea nu sunt de natura politică. Nu toate națiunile sunt implicate în politica internațională în același grad. Gradul lor de implicare în politica internațională poate varia de la neimplicarea deplină (Liechtenstein, Monaco) și implicarea minimă (Venezuela, Elveția) și până la implicarea maximă (Statele Unite ale Americii).
Morgenthau definește puterea ca și capacitate a unei persoane de a controla mintea și acțiunile altei persoane. „Prin putere politică mă refer la relațiile mutuale de control dintre detinatorii autorității publice, și dintre aceștia și publicul larg. Puterea politică este o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este exercitată. Ea oferă primilor control asupra anumitor acțiuni ale celor din urmă prin impactul pe care îl manifestă asupra minții lor. Impactul derivă din trei surse: asteptarea de beneficii, teama de dezavantaje, respectul sau dragostea față de instituții. Poate fi exercitat prin ordine, amenințări, autoritatea sau charisma unei persoane sau instituții, sau printr-o combinație a oricărora dintre acesști factori.”
Puterea politică trebuie deosebită de forță, în sensul exercitării acesteia din urmă. Amenințarea cu folosirea forței este un element intrinsec al politicii. Atunci cand se regurge la forță acest lucru presupune abdicarea puterii politice în favoarea celei militare.
Oricare ar fi obiectivele materiale ale unei politici internaționale (dobândirea de resurse și de materii prime, controlul asupra unor teritorii) ele urmăresc întotdeauna să controleze acțiunile celorlalți prin influențarea minților lor. Statul A are putere politică asupra statului B dacă poate să influențeze acțiunile statului B.
Puterea este valoarea supremă a politicii internaționale. Toate deciziile politicii internaționale au și trebuie să aibă în vedere cum vor afecta ele distribuția puterii.
Pe plan internațional puterea politică poate fi divizată în trei categorii: putere militară, putere economică și putere asupra opiniei. Importanța supremă a forțelor armate este dată de faptul că ultima ratio a puterii în relațiile internaționale este războiul. Orice acțiune a unui stat, dacă o privim din punctul de vedere al puterii se îndreaptă către război, căci după cum spunea Clausewitz „razboiul nu este altceva decât continuarea relațiilor politice prin alte mijloace.” Prin urmare războiul este o posibilitate continuă a relațiilor internaționale și de aceea forța militară este deosebit de importantă. Recunoașterea statutului de mare putere se dobândește prin câștigarea unui război important (Germania după războiul franco-prusac, SUA după războiul cu Spania, Japonia după razboiul cu Rusia). Puterea militară este cu atât mai importantă cu cât din ea decurge și statutul de stat puternic; de aceea puterea militară devine un scop în sine. Securitatea statului se bazează pe forța militară. Un stat are nevoie de putere militară pentru a se apăra și pentru a-și urmări interesele.
Puterea economică a fost și ea dintotdeauna un instrument al puterii politice, dar numai coroborată cu puterea militară. Puterea, un element al politicii în general, este indivizibilă. Ea se folosește de puterea militară și de cea economică pentru realizarea acelorași obiective. Puterea militară și puterea economică merg împreună; ele nu pot fi separate, căci nici una nu ar exista fără cealaltă. În urmărirea puterii este nevoie atât de putere militară cât și de putere economică. Politica economică trebuie să fie separată de politica națională, ea trebuie să servească politica națională.
Puterea asupra opiniei este după părerea lui E. H. Carr a treia formă a puterii. Ea este la fel de importantă ca și puterea militară și cea economică, și a fost întotdeauna asociată cu acestea. Arta persuasiunii a fost întotdeauna o armă foarte importantă a liderului politic. Astăzi puterea asupra opiniei este cu atât mai importantă cu cât numărul celor a căror părere politică contează a crescut considerabil.
O altă definiție importantă a puterii o oferă Raymond Aron. Pentru Aron puterea este principalul scop al politicii externe. De aceea în Relațiile Internaționale puterea nu ar trebui fi văzută ca „resursă”, ca „forță” sau ca și „capacitate coercitiva” deoarece dacă am considera-o astfel am omite multe dintre scopurile politicii externe. Aron realizează o triadă a scopurilor politicii externe: puterea, securitatea și gloria și idealurile. Comportamentul politic extern nu poate fi redus la nici una din cele trei componente ale triadei.
Pentru realiști politica este o expresiei evidentă a luptei pentru putere. Puterea este conceptul cheiei al teoriei realiste. Însăși situația existențială a omului, marcată de o multitudine de incertitudini și incapacități, explică tendința sa de a acumula tot mai multă putere ca un garant al securității, ființa umană aspirând continuu spre siguranță. Garantarea siguranței și a libertății existențiale presupune un proces de acumulare permanentă a puterii. Conștiința slabiciunii sale îl determină pe om instinctual să acapareze putere. Acest lucru se reflectă întocmai în politică. În sopul asigurării securității lor statele sunt angajate într-un proces de acumulare permanentă a puterii.
2.1.3. Conceptul de interes național în relațiile internaționale
Alături de conceptul de putere, conceptul de interes național are o importanță deosebită pentru teoria realistă. „Principalul indiciu care ajută realismul politic să-și găsească calea în peisajul politicii internaționale, este conceptul de interes definit în termeni de putere. Acest concept asigură legatura dintre rațiunea care încearcă să înțeleagă politica internațională și faptele ce trebuie întelese. El conferă sferei politice autonomia față de celelalte sfere, cum ar fi economia (înteleasă în termeni de interes definit ca bunăstare), etică, estetică sau religie. Fără un astfel de concept o teorie a politicii, fie ea internă sau internațională, ar fi imposibilă, deoarece fără el nu am putea distinge între faptele politice și non-politice, și nici nu am putea oferi sferei politice măcar o măsura a ordinii sistemice.”
Morgenthau afirmă ca liderii politici gândesc și acționează în „termeni de interes definit ca și putere”, iar dovada acestui fapt este oferită de evidența istorică. Acest concept cheie al teoriei realiste a lui Morgenthau, oferă continuitate și unitate diferitelor politici externe ale statelor națiune. Conceptul de „interes definit în termeni de putere” permite evaluarea acțiunilor liderilor politici în diferite momente istorice. În viziunea lui Morgenthau politica externă este un proces în care interesul național este urmărit sau îndeplinit prin diplomație sau război. „Conceptul de interes național nu presupune nici o lume pașnică și armonioasă, și nici inevitabilitatea războiului ca și o consecință a urmăririi de către toate națiunile a interesului lor național. Dimpotrivă, presupune minimizarea unui conflict continuu și a amenințării permanente a razboiului, prin soluționarea conflictelor de interese prin acțiuni diplomatice.”
Interesul național se compune din funcția de protecție, din suveranitatea națională și din monopolul folosirii forței fizice din interior. Societatea internațională este divizată în popoare și națiuni care au interese specifice în funcție de identitatea lor. Aceste interese specifice se împletesc și se înlănțuie pe scena internațională formând conținutul relațiilor internationale. Fiecare națiune își urmărește propriul interes prin forță și putere. „Nefiind altă cale de a promova interesul național, numai politicile externe concrete ale diverselor țări pot oferi explicații ale evoluției relațiilor internaționale și nu considerații morale, valorice, culturale. De aceea relațiile internaționale sunt expresia eforturilor statelor de a-și promova interesele proprii în termeni de forță, și deci de a urmări un echilibru al acestora.”
2.2. Teorii ale relațiilor internaționale
Faptele petrecute la nivel mondial au fost interpretate, gândite și explicate în diferite feluri. Modurile diferite de a explica evenimentele au dus la conturarea mai multor teorii ale relațiilor internaționale cum ar fi: idealismul, realismul clasic, raționalismul, interdependența complexă, neorealismul, liberalismul, pozitivismul, constructivismul. Dintre acestea două teorii par să domine: realismul și liberalismul. Diferitele școli de gândire din Relațiile Internaționale explică și înțeleg aceleași evenimente. Ele diferă în schimb prin faptul că pleacă de la asumpții diferite. Spre exemplu un realist și un liberal pot prezice amândoi pacea sau războiul, deci să ajungă la aceeași concluzie, însă premisele, asumpțiile de la care ei pleacă sunt complet diferite. Kenneth Waltz în lucrarea Theory of Internațional Politics (1979) vorbește despre cum ar trebui să fie o teorie a Relațiilor Internaționale. Analizând care sunt criteriile pe care o bună teorie să le îndeplinească, el propune o teorie sistemică a Relațiilor Internaționale, dând naștere teoriei neorealiste a Relațiilor Internaționale.
Kenneth Waltz la începutul lucrării sale Theory of Internațional Politics își propune să clarifice conceptul de teorie și să-l distingă de cel de lege. „Legile stabilesc relații între variabile, variabilele fiind concepte ce pot lua diferite valori. Dacă a, atunci b, unde a reprezintă una sau mai multe variabile independente, iar b reprezintă variabila dependentă. Acesta este formă unei legi. Și totuși enunțul nu ar avea deloc valoarea unei legi dacă relația nu ar fi fost găsită foarte des și sigur în trecut astfel încât probabilitatea ca ea să se intample și în viitor să fie foarte mare. ”
În opinia lui Waltz, corelațiile dintre variabile nu sunt altceva decât niște numere la care ajungi efectuând niște operații matematice simple. De aceea el consideră că descrierile numerice nu explică nimic din ceea ce descriu. “Statistica nu arată cum funcționează ceva sau cum se potrivesc lucrurile. Statistica nu este altceva decat o decriere sub forma numerică. Statistica este folositoare datorită operațiilor meticuloase care pot fi efectuate, dintre care unele pot fi folosite pentru a arata semnificația altora. Rezultatul rămâne oricum doar o descriere a unei părti a lumii și nu o explicație a sa. Operațiile statistice nu pot face un pod peste prăpastia care se află între descriere și explicație.” Teoriile ar putea fi definite ca fiind niște seturi sau colecții de legi care țin de anumite fenomene sau comportamente. Unii autori definesc teoriile ca fiind niște ipoteze care sunt confirmate și legate între ele. Pentru aceștia teoriile sunt niste edificii ale adevărului. Cunoașterea emipirică în științele sociale este problematică. Nici experiența nu este întotdeauna de mare ajutor. Dupa cum spunea H. Hertz „ceea ce provine din experiență poate fi la rândul său eliminat tot de experiență.”
Dar teoriile nu sunt pur și simplu niste seturi de legi; pe lângă aceasta funcție pe care am putea să o numim enuntațivă, ele mai au și o altă funcție – aceea explicativă, întrucât explică legile pe care le formulează. Acest fapt face ca din punct de vedere calitativ teoriile să se diferențieze de legi, acestea din urmă identificând asociații invariate sau probabilistice, în timp ce teoriile merg mai departe arătând la ce conduc aceste asociații. „Fiecare termen descriptiv al unei legi este direct legat de proceduri observaționale sau de laborator, iar legile sunt formulate numai dupa ce trec de testele observaționale și experimentale.” Teoriile conțin pe lângă termenii descriptivi și notiuni teoretice. Având în vedere că noțiunile teoretice pot fi doar descoperite și nu inventate, teoriile nu pot fi construite doar prin inductie. O noțiune teoretică poate fi un concept sau o asumpție, și ea nu explică și nici nu prezice ceva; ele își găsesc justificarea prin succesul teoriilor care le utilizează, iar succesul unei teorii este dat de puterea explicativă pe care o are.
Chiar dacă teoriile explică lumea ele rămân separate de lume. Realitatea nu este congruența nici cu teoriile nici cu un model al acestora. Dintr-un anumit punct de vedere modelul reprezintă o teorie. Dintr-un alt punct de vedere un model nu este altceva decât o imagine simplificată a realității. „Un model al unei teorii va fi la fel de îndepartat de realitate ca și teoria pe care o reprezintă. În modelarea unei teorii, se încearcă a se găsi feluri sugestive de a zugrăvi teoria, și nu realitatea pe care încearcă să o explice. Prin urmare modelul prezintă teoria, omițând în mod necesar noțiunile ei teoretice, fie prin expresii organice, mecanice sau matematice.” Teoria explică anumite părți ale realității și de aceea este diferită de realitatea pe care o explică. „Daca distincția se păstrează devine evident că inducția rezultată în urma observațiilor nu poate da naștere la o teorie care să explice cele observate. O teorie poate fi testată de experiență, dupa cum spunea candva Albert Einstein, dar sub nici o formă experiența nu va da naștere la o teorie. A spune că putem ajunge la o teorie pe cale inductivă este la fel cu a spune că putem înțelege anumite fenomene înainte ca mijloacele pentru explicarea lor să fie descoperite.” Teoria nu este „un edificiu al adevărului și nici o reproducere a realității”, ci este o imagine a unui anumit domeniu de activitate. În alte cuvinte teoria este o imagine a organizării unui domeniu, și a relațiilor ce se stabilesc între diferitele sale părți. Orice domeniu poate fi ordonat și poate funcționa după o infinitate de reguli și principii, unele dintre ele având o importanță mai mare decât altele, iar teoria tocmai asta își propune: să descopere care sunt factorii cei mai importanți și relațiile de bază într-un anumit domeniu. De asemenea teoria izolează domeniul pe care încearcă să-l explice de alte domenii cu care interacționează pentru a putea să explice mai bine ce se intampla în cadrul acelui domeniu. Teoriile nu sunt în strânsă legătura cu experimentele și observațiile. Acest lucru i-a facut pe mulți autori să considere că teoriile nu pot fi niciodată dovedite ca adevarate. K. Waltz vine să argumenteze acest fapt susținând că dacă vorbim de adevăr ne aflăm pe tărâmul legilor, nu al teoriilor. Un alt conta-argument este că „o teorie este detronată numai de o altă teorie mai bună.” „Teoriile construiesc o realitate, însă nimeni nu poate spune că aceea este realitatea. Ne confruntăm așadar atât cu o infinitate de date cât și cu o infinitate de moduri posibile de a explica datele. Problema este una dublă. Faptele nu determină teoriile; mai multor teorii li se pot potrivi același set de date. Teoriile nu explică faptele concluzionând; nu putem fi niciodată siguri că o teorie bună nu va fi înlocuită de una și mai bună” Pentru Raymond Aron conceptul de „teorie” are un sens dublu, fiecare provenind dintr-o tradiție diferită. Un prim sens este acela al teoriei ca și cunoaștere contemplativă, ce se fomeaza din idei sau din ordinea de bază a lumii și este echivalentă filosofiei. În acest caz teoria se deosebește atât de practică cât și de cunoașterea de dragul de „a ști pentru a prezice și prin urmare a fi capabil de acțiune”. Un al doilea sens este acela al teoriei științifice ce are ca model perfect fizica. Din acest punct de vedere R. Aron definește teoria ca fiind „un sistem ipotetic, deductiv constând dint-o serie de ipoteze a cărui termeni sunt definiți cu exactitate, și care stabilește o relație matematică între termeni sau variabile.” Și Aron ca și Waltz consideră cercetarea sau descrierile empirice ca nefiind suficiente în elaborarea unor teorii. În același timp subliniază importanța definirii clare a termenilor cu care teoria va operă.
Raymond Aron în discuția teoriei Relațiilor Internaționale pleacă de la teoria keynesiană din economie. El își propune să răspundă următoarelor întrebări: Este posibil, și dacă da cum, să definești și să delimitezi sub-sistemul Relațiilor Internaționale? Care este relația acestei teorii cu studiul empiric, a sub-sistemului cu contextul social? Este această teorie istorică sau meta-istorică? Care sunt legăturile dintre terorie și doctrina sau dintre teorie și praxeologie? Se redescoperă astfel antiteza clasică prin care este definită teoria: realitate și teorie, empirism și teorie, practică și teorie.
Ca răspuns la prima întrebare R. Aron consideră că adevăratul domeniu al Relațiilor Internaționale poate fi descoperit în două feluri. O cale ar fi să încercam să delimităm ceea ce deosebește acest domeniu de alte domenii, deci să identificăm particularitățile lui, deosebind relațiile dintre comunitățile organizate politic de toate celelalte forme de relații sociale, inclusiv de relațiile din cardul comunităților politice, pentru că asta e marea întrebare: în ce măsură studiul relațiilor politice din interiorul societății și cele dintre societățile politice sunt același domeniu sau nu, ce le deosebește? Aron consideră că felul în care definește Morgenthau „puterea” în Politics among Nations, atât ca și scop al politicii cât și ca mijloc, creează confuzie conceptuală, și că înțelesul termenului se schimbă în funcție de paragraful sau propoziția pe care o citești. Propunându-și să definească societatea internațională Aron scoate în evidență caracteristicile esențiale ale acesteia: absența unui tribunal sau a poliției, dreptul de a reinstala pacea, pluralitatea centrelor autonome de decizie, alternanța păcii și a războiului, însă consideră că acestea sunt lucruri observate de toată lumea, de actorii internaționali, și că e un fapt ce ține de intuiția lor sociologică. De ceea caută o formulă mai satisfăcătoare din punct de vedere științific și plecând de la defintita pe care Max Weber o dă statului, „monopolul violenței legitime”, Aron consideră că societatea internațională este caracterizată în principal de „absenta unei entități care să dețină monopolul violenței legitime .” O astfel de definiție teoretică nu poate fi demonstrată în același fel în care în fizica se verifică un fapt sau o ecuație, adică pe cale experimentală, dar nici nu poate fi invalidată. O bună teorie definește caracteristicile esențiale ale unui sub-sitem, prezintă variabilele principale, sugerează anumite ipoteze în legătură cu operațiile sub-sistemului în funcție de structura sa (bipolară, multipolară, etc.). De asemenea permite diferențierea teoriei de ideologie, sau altfel spus face diferența între pseudo-teorii și teorii.
Morgenthau consideră că cea mai mare dificultate cu care trebuie să se confrunte o cercetare teoretică în domeniul Relațiilor Internaționale, este ambiguitatea „materialului” asupra căruia cercetătorul trebuie sa se orienteze. Evenimentele pe care el încearcă să le cerceteze sunt unice. Ele se intamplă într-o anumită formă o singură dată. Pe de altă parte însă aceste evenimente prezinta similitudini, deoarece sunt rezultatul manifestării forțelor sociale. Forțele sociale sunt rezultatul naturii umane, iar cum natura umană se comportă similar în condiții asemănătoare, se poate deduce ca forțele sociale pot avea aceleași manifestari în aceleași conditii.
„Nu există nici o formă si nici un eveniment identic cu altul, dar în același timp nu există nici unul complet diferit de altele: un amestec ingenios al naturii. Dacă nu ar exista asemănari între chipurile noastre, nu ne-am mai deosebi de animale; dar dacă nu ar exista nici o diferență, nu ne-am putea distinge între noi.”
În științele sociale în general, si prin urmare și în Relațiile Internaționale, o„cercetare științifică”, „oricât de atent proiectată și pusă în aplicare, este doar o aproximație.”
În științele sociale teoria poate fi definită ca „o speculație rațională și precisă asupra răspunsului la o problemă de cercetare și care include motivele pentru care răspunsul propus este corect. Teoriile implică de obicei mai multe ipoteze descriptive sau cauzale. O teorie trebuie să fie în concordanță cu rezultatele anterioare legate de o problemă de cercetare.”
III.Relațiile dintre SUA și China în perioada primului mandat a lui Obama
3.1.Cadrul general al relației dintre SUA și China
“Relația SUA-China reprezintă în momentul de față cel mai puternic binom de pe scena relațiilor internaționale. Cele două țări sunt polii economiei globale, iar Uniunea Europeană este ecuatorul acesteia. De-a lungul vremurilor, legăturile diplomatice dintre SUA și China au cunoscut numeroase moment de îngheț și dezgheț. Legătura SUA-China s-a creat destul de greu și a evoluat în aceeași manieră. În viitoarele decenii planeta va gravita în jurul axei create de SUA-China.” spune Prof. dr. Ghețău Gh. Florin.
În ultimul an, în domeniul relațiilor transatlantice, a apărut o criză generată de divergențele de interese dintre SUA și unii dintre principalii săi aliați europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul intervenției militare din Irak. Existența acestor divergențe a declanșat o amplă dezbatere la nivel transatlantic, în mediile politice și academice, referitoare la rolul NATO în asigurarea securității și promovarea intereselor statelor member .
Aceste evoluții reflectă o schimbare a structurii legăturilor dintre SUA și aliații lor europeni, evidențiată și prin faptul că politicile externe și de securitate ale SUA și ale membrilor europeni sunt centrate mult mai puțin pe NATO (pe relația transatlantică), în comparație cu perioada Războiului Rece. Mai mult, fostul secretar al Departamentului de Stat al SUA, M. Albright, sublinia că psihologia parteneriatului, ce a caracterizat relațiile transatlantice în ultimele decenii, a fost înlocuită, în ultimul timp, cu o psihologie a ignorării aliaților europeni de către SUA, pe de o parte, și cu una a competiției cu SUA de către principalele state membre ale UE, pe de altă parte.
Relația transatlantică a suferit modificări o dată cu dezvoltarea Chinei. Pe perioada mandatului lui Barack Obama întreaga atenție a Statelor Unite s-a îndreptat spre Asia Pacific, înlăturîndu-se Europa.Ba chiar în prezent, preșesintelui Barack Obama i s-a reproșat că pe perioada primului mandat s-a ocupat doar de relația SUA-Pacific.
Cooperarea dintre China și SUA a fost foarte strânsă în perioada primului mandat a lui Barack Obama. Putem sustrage din această ipoteză că principalul motiv al cooperării este faptul că China în acea perioada se afla se afla într-o continuă dezvoltare, iar SUA încerca să depășească criza în care intrase. Ministrul de Externe al Marii Britanii a avertizat că „de fapt, cele două părți par să se înțeleagă atât de bine încât al treilea motor economic al lumii, Uniunea Europeana, a devenit geloasă. UE riscă să devină "un spectator într-o lume șlefuită de SUA și China".
„China este cea mai importantă țară în curs de dezvoltare care își concentrează întreaga energie pe modernizare, în timp ce Statele Unite sunt țara cea mai puternică din lumea dezvoltată, care încearcă să aducă prosperitatea economică în secolul al XXI-lea, iar o rupere a acestora ar duce la undeclin dramatic al accesului Chinei la capitalul și tehnologia străine. Pe de altă parte însă dezvoltarea unor relații foarte strânse este împiedicată de problema delicată a Taiwanului dar și de unele aspirații globale mai ambițioase (încercarea de a înlocui „hegemonia” americană cu „multipolaritatea”).
Actorii din cadrul acestei relații internaționale sunt reprezentați de cele două state, China și SUA, mai exact conducerea acestor state. În cazul Statelor Unite actorul principal a fost Barack Obama. Deși el lua decizii împreună cu celelalte departamente ale conducerii SUA, cuvântul final i-a aparținut lui. Un lucru e clar: actorul Barack Obama a decis să își îndrepte atenția spre noua țară în dezvoltare și anume China. În cazul Chinei actorul principal a fost tot președintele și anume Hu Jintao numai că deciziile acestuia întâlneau mult mai multe impedimente. Țelul SUA a fost unul clar:atragerea Chinei deoarece aceasta urma să fie o mare putere, iar o alianță SUA China ar fi adus numai beneficii. În schimb, China nu știa, în acea perioadă să mânuiască o asemenea putere. Avea nevoie de sprijinul SUA pentru a lua deciziile corecte.
Între SUA și China putem spune că relația este una realistă. Cele două puteri s-au aliat fiind motivate de acțiunile lor de interese de putere și securitate. În capitolele următoare o să observăm că securitatea a fost principal motiv de alianță între multe state care fie pot afecta relația SUA China, fie o pot întări.
Cum am zis și mai sus, această alianță a adus beneficii SUA deoarece e evident că o rivalitate între aceste țări ar fi afectat considerabil SUA, China fiind în plină dezvoltare, iar SUA în perioadă de criză.
Între cele două țări putem vorbi și de o relație idealistă, ideliasmul fiind „un concept care se referă la o abordare a relațiilor internaționale din perspectiva valorilor morale, a normelor legale,a interționalismului și a armoniei dintre interese”. Barack Obama a folosit idealismul în stabilirea intereselor dintere SUA și zona pacifistă stabilind o armonie a intereselor SUA cu toate celelalte state unele dintre ele aflate în conflict sau război.
Morgenthau face distincția între interesul național vital și alte interese secundare. Primul, după cum am spus deja, este asigurarea securității statului și a supraviețuirii sale. O problemă esențială între SUA și China a fost securitatea informatică. Din moment ce ambele țări dețineau tehnologii informatice dezvoltate, de foarte multe ori atacurile cibernetice ale Statelor Unite au fost realizate de societatea chineză. Deci, ca un prim interes al alianței între SUA și China a fost crearea unui grup de lucru între cele două societăți pentru securitatea informatică.
O problemă foarte disputată pe perioada primului mandat a lui Obama privind relația dintre SUA și China a fost reprezentată de moneda națională a Chinei. Așa cum era de așteptat, factorul principal al controversei este unul economic, dar pentru rezolvarea problemei a fost necesară intervenirea relațiilor internaționale. Principala problemă a fost faptul că moneda chineză era mult prea „ieftină” în raport cu dolarul american.
Principalul motiv pentru care China își menținea valoarea monezii naționale scăzute era “ pentru a-si creste economia prin exporturi si a crea noi locuri de munca, o strategie considerata protectionista de catre Statele Unite, care suferea din cauza somajului în creștere, multe companii închizindu-și portile, nefiind capabile să facă față concurenței produselor ieftine provenite din Asia. Singura rezolvare a acestei probleme a fost intervenirea președintelui Barack Obama care a desfășurat o acțiune diplomatică cu președintele Chinei și au ajuns la un punct comun privind subiectul schimbării cursului valutar”. Inițiativa președintelui Barack Obama a avut un rezultat pozitiv deoarece ambele puteri, SUA și China au înțeles că este nevoie de cooperare pentru dezvoltarea unei economii mondiale. "Niciodată în istorie nu am avut o situație atât de riscantă, dar, în timpul căreia, principalele puteri mondiale să se comporte ca niște adulți responsabili", a spus Richard Medley, fost consilier pentru Soros Fund Management, în prezent managerul propriului fond hedge. "Sunt foarte impresionat de China, SUA, Marea Britanie și câțiva alți europeni", a adaugat Medley.
Am oferit acest exemplu pentru a da o viziune clară a relației dintre SUA și China în acea perioadă. Factorul economic este cel care stabilește relațiile internaționale; factorul economic și puterea. Principalul motiv al relației atât de strânse dintre SUA și China? SUA este principalul client al Chinei, cu alte cuvinte China este creditorul, SUA este debitorul. Chiar dacă motivul este unul economic, pereședinții celor două state trebuiau să fie foarte atenți în stăpânirea relațiilor dintre acestea deoarece hotărârile președinților influențau creșterea sau stoparea dezvoltării economiei.
Consiliul pentru Relații Externe al SUA a stabilit un grup operativ independent care să țină seama de schimbările pe care le suferă China astăzi și de a evalua ceea ce înseamnă aceste schimbări pentru China și pentru relația SUA-China. Pe baza evaluării atentă a evoluțiilor din țară și probabil traiectoria viitoare a Chinei, Task Force recomanda ca “Statele Unite să urmărească o strategie axată pe integrarea Chinei în comunitatea globală și consideră că o astfel de abordare va încuraja China de a acționa într-un mod compatibil cu interesele Statelor Unite și normele internaționale”.
În acest capitol am răspuns la întrebările menționate în primul capitol și anume “De ce s-a intamplat acest lucru? Care a fost cauza care a declanșat acest eveniment? Cum funcționează acest sistem?” Inițial am plecat de la teoria că există o relațiii sino americane, urmând ca în capitolele următoare să le urmărim evoluția.
3.2. REDEFINIREA INTERESELOR FUNDAMENTALE ALE S.U.A
Statele Unite ale Americii reprezintă astăzi cea mai mare putere economică și militară a lumii, suficient de puternică „să plătească orice preț, să poarte orice povară” pentru a asigura succesul libertății și preeminența democrației.
Definirea intereselor americane a avut totdeauna o particularitate, și anume, dacă celelalte tipuri de definiții au ca numitor comun identitatea națională, interesele americane au fost definite în jurul noțiunilor de Cultură, și de Crez American (un set de idei și principii universale ca: libertatea, egalitatea, democrația, constituționalismul etc.).
Huntington în studiul "Eroziunea intereselor naționale americane", susține că: interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică; politica de securitate încearcă, în general, să mențină un echilibru între capacități de apărare și angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane; SUA este o țară puternică, dar politica externă este tot mai mult influențată de interesele economice și de lobby-urile grupurilor etnice; Aici putem face referire la China meționând faptul că SUA depinde foarte mult de China datorită dezvoltării pe care a cunoscut-o China în ultima perioadă. De asemenea, pe perioada mandatului lui Barack Obama SUA și a îndreptat întregaga atenție spre SUA și Pacific, înlăturând Europa. SUA este o putere "soft", se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură și putere și cu importul de "inteligențe", capital și bunuri.
De asemenea, Brzezenski, în studiul "O strategie pentru Eurasia", consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influență decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale.
În ultimii ani, creșterea constantă a influenței economice și politice a Chinei a modificat politica internațională a SUA. Urmărind această continuă dezvoltare a Chinei, următoarea întrebare este cât timp va mai fi considerată SUA principala putere politică și economică. Dar “liderii chinezi nu sunt în căutarea unei confruntări la nivel mondial cu SUA. Principalul lor interes este piața internă”. Dar obiectivul principal al Chinei nu trebuie să ignore existența unor conflincte între China și SUA. In articolul The Rise of China and the Interests oh the US sunt menționate preocupările SUA vis a vis de această creștere a Chinei și cum a hotărât SUA să coordoneze acestă dezvoltare pentru a îi aduce avantaje și nu pierderi.
În primul rând SUA a hotărât să privească China nu ca pe o amenințate, ci ca pe o provocare. Ei au abordat concurența chineză nu prin pretecționism economic, ci mai degrabă prin investiții susținute în educația copiilor din America. SUA a abordat creșterea influenței politice din China, nu prin unilateralism, ci mai degrabă prin extinderea instituțiilor existente, pentru a oferi autorităților chineze un rol în modelarea ordinii internaționale și să poarte responsabilități corespunzătoare în gestionarea crizelor internaționale, cum ar fi Coreea de Nord și Sudan. Având acest obiectiv, imediat după câștigarea alegerilor Barack Obama a făcut o vizită Asiei cu scopul de a rebalansa strategia americană, departe de Europa și Orientul Mijlociu. Un alt scop al acestei vizite a fost îndemânarea Asiei de a renunța la conflictul cu Coreea de Nord. Vizita lui Barack Obama a arătat interesul acestuia spre zona pacifistă și a fost și un impuls prntru statele aflate în conflict de a înțelege sprijinul american ce urma.
Pentru SUA relația cu China trebuie să reprezinte a patra dintre cele mai importante relații ale Washingtonului. După mulți ani de cercetare a lumii asiatice, autorul polonez a spus următoarea afirmațiedeosebit de reprezentativă pentru a defini China din punctul de vedere al relațiilor internaționale:„China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche ca să nu fie respectată, prea slabă ca sa nu fie tratată cu înțelegere și prea ambițioasă pentru a avea deplină încredere în ea.”
Astfel, China se înfațișează în complexitatea ei privind relațiile cu alte state.”..,China este deja un jucător regional, deși nu suficient de puternic ca să conteste, în prezent, fie primordialitatea globală a Americii sau chiar preponderența sa în regiunea Extrem Orientului”.
Un alt obiectiv al SUA vis a vis de creșterea politică și economică a Chinei, Statele Unite trebuie să își reafirme angajamentul față de normele internaționale și instituții multilaterale, ca un mijloc de a proteja interesele sale. Oficialii americani nu doresc să vadă dezvoltarea economică și politică a Chinei canalizată către crearea unor alianțele politice care exclud Statele Unite. Din auto-interes național, oficialii americani ar trebui să coopereze cu China și să ofere acestora o perspectivă de a coordona și controla noul statut al țării.
Ca și dovadă a faptului că americanii au îmbrațișat această strategie, în anul 2012, la conferința de presă susținută de Leon Panetta, secretarul american al Apărării, la Beijing, acesta a declarat „noua strategie militară a Washingtonului, care face parte din Asia prioritatea sa, nu vizează împiedicarea dezvoltării Chinei, ci extinderea rolului său.”
Ca o concluzie, este momentul ca SUA să privescă China ca un partener cu care să formeze viziuni strategice ample, iar perioada mandatului lui Barack Obama a fost principalul martor al acestei schimbări.
3.3. Interesele Chinei și influența dezvoltării economico-politice
China, ca și regiune în dezvoltare nu poate fi înțeleasă decât prin compararea acesteia cu SUA. Ambele națiuni se numără printre cele mai mari țări ale lumii, mai mari decât Australia și mai mici decât Europa.
China nu a ajuns încă la fel de bogată ca Statele Unite, însă are marele avantaj de a ieși aproape neafectată din criza economică." O tendință actuală este de realizare a unei colaborări între Statele Unite ale Americii și China, pentru combaterea crizei economice mondiale, însă, în realitate, se duce o adevărată luptă pentru cine va fi liderul lumii, după ieșirea din recesiune”, lucru ce reiese și din spusele secretarului de stat Hillary Clinton, citată de Financial Times: „Deși punem bazele unei colaborări mai apropiate, acest lucru s-ar putea să nu producă efecte concrete imediate, totuși, nivelul de cooperare va fi unul nemaîntâlnit până acum între cele două țări.”
Acest punct de vedere este susținut și de negocierile dintre președinții celor două state, Barack Obama și Hu Jintao în care au persistat diferențele, care au devenit și mai evidente în timpul aparițiilor comune. „Deranjat de taxele americane pe importurile de cauciucuri chinezești sau țevi de oțel, Hu declara că i-a transmis lui Obama că având în vederea starea economiei globale, ambele state trebuie să se opună și să respingă protecționismul în toate manifestărilesale." De cealaltă parte, Obama a cerut Chinei să relaxeze controlul ce păstrează valuta chineză relativ slabă și astfel alimentează exporturile. Liderul american a recunoscut de altfel că "relația noastră înaintează fără dezacorduri și dificultăți. Dar datorită cooperării noastre, atât Statele Unite cât și China sunt mai prospere și mai sigure”.
În perioada mandatului său, “Președintele SUA, Barack Obama, a încurajat directorii executivi ai unora din cele mai mari companii de outsourcing să investeasca în China”.
Președintele American a ținut să sublinieze că “SUA speră într-o creștere economică a Chinei întrucât acele milioane de chinezi care lucrează acum pe piața muncii în SUA vor fi potențiali clienți ai companiilor americane pe viitor”
Huntington releva faptul că, în secolul XXI, China se va impune drept hegemon economic, iar dezvoltarea Chinei prezintă unul dintre cele mai importante pericole pentru Occident și implicit pentru și pentru supremația americană .
La 1 octombrie 2009, PRC a celebrat cea de a 60 a aniversare. În timpul acestor 60 ani, China a fost transformată dintr-una dintre cele mai sărace țări într-una dintre țările cu cea mai rapidă dezvoltare economică.Alexander L.George numește dezvoltarea Chinei „una dintre cele mai mari îmbunătățiri ale bunăstării umane” .
În 2009, China a fost cel mai mare investitor în privința companiilor din domeniul energiei și al furnizării energiei și al doilea investitor în ordinea mărimii în privința materialelor: resursele au reprezentat două treimi din toate tranzacțiile externe ale Chinei.. “Larry Summers, principalul consilier economic al presedintelui Obama, spunea recent că, la sfârșitul secolului, atunci când oamenii vor privi înapoi, nu vor vorbi despre actuala criză, ci despre ascensiunea Chinei”.
Deși China în perioada primului mandat a lui Barack Obama se afla în plină dezvoltare politică și economică, era în interesul acesteia să păstreze o cooperare cu SUA. SUA este declarată prima putere politică a lumii, așa că noua țară în dezvoltare avea nevoie de sprijinul SUA pentru a parcurge un drum final al dezvoltării. În ianuarie 2012, ministrul de externe Zang Jichi a declarat "Suntem pregătiți să lucrăm cu Statele Unite și alte țări din regiune pentru a dezvolta regiunea Asia Pacific, care să se bucură de mai mare dezvoltare și stabilitate"
"În același timp, speram că Statele Unite vor respecta interesele și preocuparile principale ale Chinei", a afirmat oficialul chinez.
„Mare putere este un termen vag, dar China, îl merită cu orice măsură: mărimea și dinamismul populației sale, valoarea și rata de creștere a economiei sale, dimensiunea masivă a cotei sale de la nivel mondial comerciale, precum și puterea de armată.” China a devenit unul dintre un număr mic de țări care au interese naționale importante în fiecare parte a lumii și care atrage atenția fiecărei țări și fiecărei organizații internațională și, poate cel mai important, China este singura țară văzută ca o posibilă amenințare la adresa predominantă SUA. Într-adevăr, ascensiunea Chinei a dus la temeri că țara va coplesi curând vecinii săi și într-o zi va înlocui Statele Unite ca un hegemon global.
Ce s-a schimbat în ultimele două decenii, iar Barack Obama a fost nevoit să gestioneze aceste schimbări, este că China este acum atât de adânc integrat în sistemul economic mondial încât prioritățile sale interne și regionale au devenit parte dintr-o misiune mai mare: pentru a defini un rol global care servește interesele chineze, dar, de asemenea, acceptarea de la alte puteri.
Șef printre aceste puteri, desigur, este în Statele Unite, precum și gestionarea relației plină SUA-China este o provocare, în primul rând,a politicii externe a Beijingului.
China acordă o mare atenție și războiului informațional și are în vedere o viitoare restructurare a APE, în sensul transformării sale într-o forță mai mică și mai flexibilă. Probabil că aceste transformări vizează continuarea desfășurării de capacități militare avansate în Taiwan. În aceste condiții, SUA se tem că superioritatea calitativă a Taiwanului, în condițiile unei modernizări încete a forțelor, va fi anulată de continua expansiune a capacităților militare ale Chinei. De aceea, unele surse afirmă că SUA intenționează să îmbunătățească atât sistemul taiwanez de comandă, control, supraveghere și recunoaștere, cât și apărarea antiaeriană. Dacă balanța calității se va înclina spre China, în următorii ani, va crește și presiunea cercurilor politice și militare chineze asupra Taiwanului. China și Taiwan se află într-un conflict de interdependență. În perioada mandatului lui Barack Obama, SUA și a declarat un loc în acest conflict prin vânzarea de arme nucleare spre Taiwan. Ministerul taiwanez al Apărării a declarat în acea perioadă că "salută și multumește Statelor Unite pentru decizia lor". "Acest lucru va oferi Taiwanului mai multă încredere în procesul său de reconciliere cu China, va contribui la pace și la stabilitate în strâmtoarea Taiwanului". .
"Diversele arme defensive furnizate de Statele Unite vor facilita si transformarea si modernizarea apararii noastre nationale". Însă China nu a privit această hotărâre a SUA ca un pas spre reconciliere, ba chiar a cerut Statelor Unite să anuleze vânzarea de arme spre Taiwan. Sprijinul SUA pentru Taiwan este prezentat în Actul privind Relațiile cu Taiwanul (TRA) din 1979. Aceasta este o politică de susținere a Taiwanului prin furnizarea de arme cu "caracter defensiv" și afirma că Statele Unite ar fi "profund îngrijorate" dacă China va încerca să impună unificarea prin alte metode decât mijloace pașnice – cum ar fi boicoturi, embargouri și forță armată. Relațiile SUA Taiwan periclitează relațiile SUA China. În cazul în care Beijing ar încerca să forțeze unuificarea, SUA ar intra în conflict cu China.Barack Obama a declarat în perioada mandatului său că “problema de a abandona Taiwanul este de neconceput” deoarece Taiwan nu ar trebui să fie obligat să accepte un statut care este împotriva popriului său, așa cum cere Beijingul.
Un alt lucru important ce trebuie menționat în relația SUA-China- Taiwan este faptul că administrația Obama a vândut Taiwanului arme încât acesta să și asigure capacități de auto apărare adecvate pentru nevoile sale,deci atunci cînd Statelor Unite i s-au cerut să vândă, în 2011, noile avioane F 16, administrația Obama a refuzat căutâng legături militare mai strânse cu China.
Ministrul adjunct de externe, He Yafei, a precizat sambata că acordurile de vânzare "vor deteriora relațiile chino-americane, având un impact negativ serios în schimburile și cooperarea din domenii majore între cele două țări, cauzând efecte pe care ambele părți nu vor să le vadă".
Decizia SUA reprezintă "o interferență grosolană în problemele interne ale Chinei, care amenință serios securitatea națională a Chinei și care deteriorează reunificarea pașnică a Chinei".
Ca o concluzie, putem spune că SUA a administrat corect conflictul de interdependență dintre China și Taiwan gestionând hotărârile sale în așa fel încât între cele două să nu pornească un război ce ar fi afectat relațiile sino americane.
În ceea ce privește relațiile internaționale, China face parte dintr-o multitudine de organizații internaționale, însă este și actor principal într-o serie de dispute teritoriale. Relația cu Taiwan, prezentată succint în paragraful anterior, constituie un element important al politicii externe a RPC. În ultimul deceniu, Taiwan, prin reafirmarea unității sale teritoriale, a creat noi tensiuni în relațiile cu RPC. Performanța economică impresionantă a Taiwanului și integrarea sa în sistemul de comerț internațional au devenit sursa mândriei naționale și au influențat pozitiv perceperea statutului în lume al acestei țări. Schimbarea a fost văzută ca fiind împotriva constrângerilor impuse de China și de comunitatea internațională, ca răspuns la poziția acesteia în lume. Drept consecință, mulți taiwanezi au acuzat China că a impus această „cămașă de forță” internațională.
De asemenea, amenințările militare ale Chinei (1995) au întărit identitatea taiwaneză și au slăbit sprijinul pentru revenirea teritoriilor la RPC. În prezent, ideea că Taiwanul este deja o țară independentă și suverană nu mai constituie un curent radical, ci viziunea majorității populației. Din aceste motive, liderii chinezi sunt profund preocupați de tendințele din evoluția politicilor interne taiwaneze și de relațiile militare dintre Taiwan și SUA. Specialiștii consideră că RPC trebuie să fie pregătită pentru confruntarea cu o situație în care Taiwan își va declara independența de facto, pe baza recunoașterii internaționale a faptului că această independență nu constituie o amenințare la adresa securității regiunii. Deși competiția înarmării este încă în curs de desfășurare, China și-a modificat, în sensul moderării, tonul în dezbaterile cu Taiwan. Analiștii sunt de părere că RPC continuă să spere că integrarea economică a Taiwanului cu continentul va conduce spre o opțiune unică a insulei – realizarea unei uniuni politice.
Între Taiwan și China putem vorbi despre o relație de interdependență complexă. “Toreticienii marxiști, precum Andre Gonder Frank au subliniat interdependența dintre centru și periferie. Sistemul capitalist a format și întărit această interdependență economică.”
Pentru China, relațiile cu Statele Unite sunt de o importanță majoră, concepție sintetizată în anumite formule lapidare: „China este cea mai importantă țară în curs de dezvoltare care își concentrează întreaga energie pe modernizare, în timp ce Statele Unite sunt țara cea mai puternică din lumea dezvoltată, care încearcă să aducă prosperitatea economică în secolul al XXI
-lea”, iar o rupere a acestora ar duce la un declin dramatic al accesului Chinei la capitalul și tehnologia străine. Pe de altă parte însă “dezvoltarea unor relații foarte strânse este împiedicată de problema delicată a Taiwanului dar și de unele aspirațiiglobale mai ambițioase (încercarea de a înlocui „hegemonia” americană cu „multipolaritatea”)”.
Pe de cealaltă parte, “Washingtonul trebuie să fie atent ca intereselesale eurasiene să nu fie periclitate de pașii săi tactici greșiți înmanevrarea Chinei și să țină cont de capacitatea Chinei de a impune Americii costuri inacceptabile în eventualitatea unui conflict local în Extremul Orient care să pună în joc interese chineze vitale, dar doar periferice pentru America”
3.4.Relația transpacifică și influența acesteia asupra Chinei
Este un fapt că relațiile politice cu partenerul tradițional, UE, de peste ocean nu traversează cea mai bună perioadă. Nimic surprinzător din acest punct de vedere. De câte ori se ridică o nouă putere, acceptarea și integrarea ei în sistemul puterilor vremii este o problemă dificilă, care s-a soldat, de-a lungul istoriei, cu mari conflicte și tensiuni.
SUA încearcă să stabilească o relatie transpacifică deoarece Pacificul cuprinde puteri precum Japonia, Coreea de Sud și Coreea de Nord și China ca lideri regionali și medii si mici.
Revista Forbes declară că „adevarata putere a Chinei vine din faptul că oamenii deafaceri din oricare colț al lumii și din orice ramură a industriei nu mai au cum să ignore forța economică a chinezilor".
În primul rând, China a ajuns să-și exercite influența în locuri greu de imaginat în urmăcu doar câțiva ani. “Dacă în ultimele decenii Beijingul a abordat o poziție diametral opusă din punct de vedere ideologic față de cea a Statelor Unite, făcând afaceri cu țări ca Iranul și Sudanul,ocolite prin tradiție de țările democratice, China a devenit de curând și un partener comercialextrem de important al celor mai apropiati aliați ai SUA”. În timpul recesiunii, “când Europa și Statele Unite erau devastate de criza economică, China a câștigat miliarde de dolari din contracte cu Marea Britanie și Franța”.
Un al doilea motiv pentru care China trebuie considerată o superputere consacrată și capacitatea extraordinară a chinezilor de a inova, contrar concepției generale că aceștia preferă în deosebi să copieze. “Beijingul cheltuiește în fiecare lună câte 9 miliarde de dolari pentru dezvoltarea energiilor nepoluante, iar în următorii cinci ani va devenicel mai mare producător de energie solară și eoliană. Cele mai multe locuințe din zonele rurale folosesc deja panouri solare pentru încălzirea locuințelor, iar China a început să exporte tehnologia de producere a energiei eoliene în Statele Unite”
În al treilea rând, pe lângă impresionanta putere economică, China a început să-și exercite și puterea politică la nivel global într-o manieră mai responsabilă ca până acum. “Chiar dacă Beijingul a abordat o poziție oarecum ostilă în timpul conferinței de la Copenhaga, nu poate fi ignorată implicarea fără precedent a țării în politica internațională și asumarea rolului de lider al G20 e cuprinde: Marea Britanie, Germania, Franța, Italia, Austria,Statele Unite, Canada, Japonia, Rusia, Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea de Sud și Turcia), grup a cărui importanță este pe cale să o depășească pe cea a G8 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și SUA), grupul celor mai bogate țări din lume”
Actualmente, “industria Chinei este diversificată, China producând atât avioane, nave, autovehicule, cât și sateliți, echipamente industriale moderne. Industria chineză a cunoscut schimbări structurale care a propulsat-o până la a treia poziție mondială în 2009, momentan reliefându-se faptul că în 2010, China a surclasat Japonia și a devenit a doua putere economică a lumii”. China este una dintre cele mai importante producătoare de minereuri.. În 2009, China a fost cel mai mare investitor în privința companiilor din domeniul energiei și al furnizării energiei și al doilea investitor în ordinea mărimii în privința materialelor: resursele au reprezentat două treimi din toate tranzacțiile externe ale Chinei.
Unii politologi afirmau că “orice hegemonie este trecătoare” și că rolul Statelor Unite de cea mai mare putere globală nu este unul imuabil. Zbigniew Brzezinski, acesta releva ideea conform căreia chiar și în anul 2020, chiar și în cele mai favorabile împrejurări, “este foarte puțin probabil ca această țară să devină cu adevărat competitivă în ce privește dimensiunile – cheie de putere mondială”
Japonia, Coreea de Sud și China “nu caută doar să diminueze influența Americii pe continent, ci și sa joace un rol mai important pe scena internațională”. De asemenea ele sunt incântate de multilateralism deoarece îl consideră util, acesta reușind prin prisma aspectelor procedurale să ofere fiecăruia o șansa să își exprime opinia.
Considerată a fi una dintre primele trei puteri economice ale lumii, Japonia și-a început refacerea după înfrângerea sa în cel de-al doilea război mondial, devenind un actor important pe scena internațională. Relația dintre SUA și Japonia pe perioada mandatului lui Barack Obama a fost destul de controversată. Marile puteri SUA și China și-au intersectat de foarte multe ori interesele politice. Zonele în care acestea s-au intersesctat cel mai des a fost zona Pacificului, respectiv zona Chinei. „Ambele puteri au încercat să obțină zona Chinei ca principală zonă de influență. Ba chiar, pe perioada mandatului lui Barack Obama, disputele teritoriale dintre China și Japonia ar fi putut declanșa cea mai mare criză din ultimii 40 ani”. Barack Obama a încercat să consolideze relațiile dintre SUA și Japonia pe perioada mandatului său. Dar cum am spus mai sus, este o relație controversată deoarece Japonia se află în conflict cu Coreea de Nord, iar Coreea de Nord are ca și principal aliat China. Situația aceasta nu a dus la o degradare a relației dintre China și SUA deoarece atât Japonia, China și SUA au avut ca și principal obiectiv convingerea Coreei de Nord de a renunța la armele sale nucleare. Japonia nu este singura țară cu care Coreea de Nord se află în conflict. Coreea de Nord atacă și Coreea de Sud. De multe ori Coreea de Sud a acuzat Coreea de Nord pentru atacurile cibernetice la companiile de stat, băncile și centralele nucleare.
Narushige Michishita a afirmat că “Japonia ar putea reprezenta o țintă potențială a atacurilor nucleare coreene deoarece: este suficient de aproape de Coreea de Nord pentru a fi lovită cu o rachetă convențională sau cu focos nuclear; între cele două țări se menține o stare de animozitate și neîncredere ce datează din timpul colonizării nipone a Peninsulei Coreene, în 1910, lucru care oferă un motiv ideologic puternic statului comunist; o amenințare împotriva Japoniei ar putea fi folosită pentru a provoca o ruptură între Tokyo și Washington; Japonia ar fi o tintă "mai bună" decât Coreea de Sud deoarece un atac nuclear lansat prea aproape de Coreea de Nord ar face ca o mare parte din teritoriul nord-coreean să fie expusă la radiații.”
Un alt motiv pentru care relația dintre SUA și Japonia este controversată este faptul că în cazul în care China atacă Japonia, SUA va intra în război cu prima menționată. Ca o ipoteză putem susține că relația SUA China este periclitată de relația SUA Japonia. Putem lua ca și exemplu disputa teritorială dintre China și SUA. Recent, „Japonia a luat sub conducere insulele Sankaku/Diaoyu din Marea Chinei de Est, iar în anul 2012 China a trimis peste 1000 de vase de pescuit în acele zone”. “Menționăm că, pentru ambele state, Japonia și SUA, pot exista și alte motive pentru care Insulele Diaoyu sunt foarte importante. În anii 1968-69, potrivit unui raport emis de o agenție zonală a Națiunilor Unite, în urma unor prospecțiuni s-au descoperit potențiale rezerve de petrol și gaze în apropierea insulelor Diaoyu. Și apoi, poate nu întâmplător și destul de puțin cunoscut publicului larg, armata SUA folosește una dintre cele cinci insule – Kuba – ca bază de antrenament pentru forțele sale aeriene”. Pentru a rezolva conflictul și pentru a detensiona relațiile dintre Japonia și China, Leon Panneta, secretarul de stat American al Apărării, a făcut o vizită ministrului japonez discutând despre Tratatul de Securitate si Cooperare semnat de SUA cu Japonia in 19 ianuarie 1960. Comform acestui tratat dintre SUA si Japonia, fiecare parte va considera orice agresiune impotriva aliatului ca pe un atac la adresa securitatii nationale. Deci, SUA va fi obligată să inițieze un război cu China în cazul în care aceasta va ataca Japonia. De aici observăm motivul pentru care secretarul de stat American al Apărării a facut o vizită minstrului Japoniei. Încercarea de a detensiona relațiile dintre China și SUA are ca și obiectiv eliminarea atacurilor dintre cele două țări deoarece în acest caz relațiile dintre SUA și China ar avea de suferit, mai exact s-ar destrăma.
Relațiile dintre SUA și Coreea de Nord nu a fost una puternică deoarece între cele două state nu au existat nici conflicte putenice, nici cooperări. Ceea ce afecta SUA, însă nu direct, erau testele nucleare pe care Coreea de Nord le efectua. Cum am zis mai sus, Coreea De Nord se află în dispute cu Japonia. Însă Barack Obama nu a ținut cont de acest lucru când, în anul 2012, oficialii Casei Albe au făcut două vizite secrete Coreei de Nord. Vizitele au avut loc în lunile aprilie și august și au avut drept scop determinarea noului lider nord-coreean să aibă o politica externă mai moderată. Oficialii Casei Albe nu au confirmat și nici nu au infirmat aceste vizite, dar putem deduce că aceste vizite au avut loc deoarece Coreea de Nord are ca și principal aliat SUA, iar o alianță cu prima țară menționată ar fi întărit relațiile SUA cu cea de a doua. Observăm că pe perioada primului mandat a lui Obama au fost nenumărate încercări de a stabili alianțe cu zona Pacifistă, principal motiv fiind dezvoltarea rapidă a țărilor din acestă zonă. Aceste vizite au fot făcute după ce în iuna februarie Coreea de Nord a renunțat la activitățile nucleare pentru ajutor alimentar American, dar a renunțat la acest angajament după câteva luni.
Barack Obama a avut numeroase încercări de a înlătura conflictele dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord. Pe perioada mandatului său a făcut vizite și Coreei de Sud având ca și principal obiectiv concentrarea asupra dosarului nord coreean. Încă din anul 2009 când Obama a ajus președintele Americii a declatat că are în vizor problema coreeană. La numai patru luni de la mandatul lui Barack Obama, Coreea de Nord a lansat un atac nuclear înlăturând orice șansă de alianță între cele două țări. Dar pe toată perioada mandatului său, Barack Obama a încercat să realizeze o înțelegere cu Coreea de Nord, ba chiar a fost o perioadă când Barack Obama nu a răspuns atacurilor Coreei de Nord pentru a nu declanșa un război, în special pentru că aliata principal a Coreei de Nord este China.
Coreea de Sud nu a avut nicio influență în relațiile sino americane. Relațiile sino americane au fost private ca o oportunitate de a rezolva conflictele dintre Coreea de Sud și Coreea de nord. Un interes comun al Chinei și SUA a fost reprezentat de denuclearizarea pașnică a Peninsulei Coreea.
Ceea ce trebuie menționat, în afara relațiilor sino americane, este faptul că atât China, cât și SUA au încercat o alianță cu Rusia. Încă o dovadă că cele două țări au o serie de interese comune.
În perioada primului mandat a lui Barack Obama, relațiile sino americane au fost foarte disputate de către jurnaliștii americani. Aceștia au ajuns la concluzia că SUA ar trebui să se roage să ajungă sub influența Chinei. “Într-adevăr, economia Statelor Unite are nevoie disperată de China pentru a continua sa creasca. Obama nu trebuie să fie jenat atunci când economia Chinei preia cea a SUA”. A fost chiat un jurnalist, Naill Ferguson, care a primit nenumărate critici pentru scrierea unui articol cu titlul „Pornește la drum, Barack”.
Părerile americane sunt împărțite: pentru unii, China reprezintă o piață imensă , un dragon ce trebuie îmblânzit și care va fi îmblânzit prin comerț. “Concesiunile de ordin geopolitic sunt deci necesare: trebuie să-i recunoască Chinei adevăratul loc sub soare și totul va urma firesc:prinsă în plasa întinsă prin intermediul acordurilor, tratatelor liorganizațiilor internaționale, China va fi obligată să se conformeze regulilor bunei- cuviințe internaționale”.
Concluzii
Ca o concluzie generală putem afirma că pe perioda primului mandat a lui Barack Obama au fost consolidate relațiile sino-americane. Întrega atenție a președintelui a fost canalizată spre zona Pacificului datorită dezvoltării pe care a cunoscut-o aceasta în ultima perioadă.
Ascensiunea Chinei ca a doua țară cea mai puternică economic are loc într-un interval istoric scurt de timp. În plus, Marea Recesiune din 2008-2009, și progresul economic lent, ulterior, de către Statele Unite și Occidentul, a accelerat ritmul Chinei. China este în apropiere de America, în termeni de produs intern brut. În ceea ce privește China, aceasta este un pretendent probabil pentru statutul de superputere al secolul 21.
„China este singurul stat care are un volum de investiii străine care îl depășește pe cel al tuturor economiilor în curs de dezvoltare la un loc. China își folosește puterea economică și cea geopolitică pentru a contrabalansa hegemonia americană, fiind unul dintre puținele state care au dobândit putere militară prin intermediul forței sale economice.”
„În prezent, politica chineză față de SUA este o combinație de cooperare funcțională în zonele de interes specific și o definire adversă a rolului Americii în lume. Aceasta din urmă adat naștere unor inițiative diplomatice destinate să submineze conlucrarea globală a SUA , precum politica prietenoasă față de Rusia sau Franța împotriva „hegemoniei” americane.Declarațiile publice chineze și ziarele de specialitate în mod frecvent denunță SUA ca fiind o putere perfidă, dominantă și internaționistă, contând mai mult pe folosirea forței și fiind virtualtentată să intervină chiar și în problemele înterne ale Chinei.”
Relația transatlantică a suferit modificări o dată cu dezvoltarea Chinei. Pe perioada mandatului lui Barack Obama întreaga atenție a Statelor Unite s-a îndreptat spre Asia Pacific, înlăturându-se Europa. Ba chiar în prezent, președintelui Barack Obama i s-a reproșat că pe perioada primului mandat s-a ocupat doar de relația SUA-Pacific. Pe perioada mandatului lui Obama relația transatlantică s –a pierdut și s-a pus accentual pe relația transpacifică.
Relațiile dintre SUA și China au întâlnit numeroase controverse pe periada primului mandat a lui Barack Obama. De exemplu, “în perioada 2007-2008, hackerii chinezi, probabil aparținând armatei, ar fi atacat doi sateliți americani” a scris presa. “Potrivit oficialilor americani, in cazul unui conflict, chinezii ar putea compromite, distruge sau degrada satelitii. Mai mult, riscul cel mai mare ar putea fi legat de faptul ca hackerii ar putea pune in pericol organizarea si pozitionarea trupelor”. Blamarea Chinei pentru atacurile hakerilor a devenit o obișnuință în ultimii ani. De asemenea, purtătorul de cuvînt al ambasadei chineze, Wang Baodong, a precizat că statul chinez "nu ar pune in pericol interesele de securitate ale altor state".
Un alt exemplu este este faptul că în cazul în care China atacă Japonia, SUA va intra în război cu prima menționată. Ca o ipoteză putem susține că relația SUA China este periclitată de relația SUA Japonia. Barack Obama a încercat să consolideze relațiile dintre SUA și Japonia pe perioada mandatului său. Dar cum am spus mai sus, este o relație controversată deoarece Japonia se află în răboi cu Coreea de Nord, iar Coreea de Nord are ca și principal aliat China. Situația aceasta nu a dus la o degradare a relației dintre China și SUA deoarece atât Japonia, China și SUA au avut ca și principal obiectiv convingerea Coreei de Nord de a renunța la armele sale nucleare.
Genul acesta de controverse au fost gestionate de președintele Barack Obama, iar acum după ce am făcut o analiză a evenimentelor putem menționa că gestionarea a fost una bună deoarece nu a apărut niciun conflict major între SUA și China.
Practic, pe perioada primului său mandat, Barack Obama a încercat să rezove conflictele între statele din zona Pacificului, deoarece o cooperare între aceste state ar fi dus și la o cooperare liniștită între SUA și statele menționate.
SUA a încercat o cooperare cu toate statele din zona Pacificului, iar poziția Chinei de multe ori a fost una defensivă vis a vis de acese acțiuni ale SUA. Dar președintele Obama a reușit mereu să calmeze spiritele evitând conflictele.
În lucrarea mea am dat argumente solide pentru ipotezele pe care le am formulat în introducerea lucrării. În perioada primului mandat a lui Obama relațiile sino americane s au consolidate, făcându-se vizite tot mai dese în zona Pacificului. Toate aceste vizite au la bază cooperarea datorită noii puteri a acestei zone. SUA, aflându-se în perioadă de criză, avea tot interesul pentru cooperarea cu China, care se afla în plină dezvoltare în acea perioadă.
Ca o concluzie generală putem spune că relația SUA China a adus numai beneficii statelor implicate, iar președintele Barack Obama a reușit să gestioneze conflictele apărute pe perioada mandatului cu success.
Și reprezentanții celor două state au interese pentru cooperarea acestora. “SUA si China trebuie să-și dezvolte cooperarea în spatiul cibernetic și să facă tot posibilul pentru a evita potențiale conflicte în acest domeniu. Statele Unite ale Americii și China sunt puteri importante în regiunea Asia-Pacific și se impune ca ele să aibă relații de parteneriat", a declarat secretarul american al apărării Leon Panetta.
China si SUA sunt blocate într-o relație imperfectă de co-dependență. SUA consumă prea mult și economisește prea puțin, așa că trebuie să se împrumute de la China. Aceasta din urmă, economisește prea mult și consumă prea puțin, așa că este obligată să îi împrumute pe americani pentru a le permite acestora să cumpere în continuare ceea ce China produce.
Cu alte cuvinte, deși se arată nemulțumită de situația SUA, China nu va renunța prea curând la datoria americană, cu excepția cazului în care va găsi o modalitate de a „ingropa propria dependență” de comerț.
.
Bibliografie
Alexander L.George, The Operațional Code :A Neglected Approach to the Study of Political Leaders and Decisions-Making, The Rand Corporation, Santa Monica, 1967
Andrew J. Nathan and Andrew Scobell , Foreign Affairs, Published by the Council on Foreign Relations, septembrie 2012
Anthony Giddens: Sociologie, București, Ed. BIC ALL, 2001
Brezinski Zbigniew – A geostrategy for Eurasia "Foreign Affairs", sept/oct. 1997
Brzezinski, Zbigniew, Triada geostrategică, Editura Historia, Bucuresti, 2006,
David Elliot, Cohen, Mark, Obama: The Historic Front Pages, From Annoucement to Inauguration, Chronicled by Leading US and International Newspaper, published by Sterling Publishing Co, Inc, New York, 2009
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura comunicare.ro, București, 2008.
Edwart, Hallett, Carr. The Twenty Years Crisis 1919-1939. Harper & Row Publisher, New York 1946
Fischer, S., „Exchange Rate Regimes: Is the Bipolar View Correct?“, Journal of Economic Perspectives, nr. 15:2, 2001.
Gary, King, Robert, Keohane, Sidney Verba. Fundamentele cercetarii sociale, Editura Polirom, Iași2000
GOLSTEIN, Joshua S., Pevehouse Jon C., Relații Internaționale , EdituraPolirom, Iași, 2008
Hans J., Morgenthau. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace. Sixth Edition. McGraw- Hill, Inc, New York., 1985
Henry Kissinger, Diplomația, București, editura Bic All, 2007
Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureti, 1997
Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureti, 1997
James E., Dougherty. & Robert L. Pfaltzgraff Jr. Contending Theories of International Relations. A Comprehensive survey. Forth Edition. , Longman, New York, 1997
Kenneth, Wlatz. Theory of International Politics., McGraw-Hill, Inc., New York, 1979
Leonida Moise, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Paideia, București, 2008
Liviu-Petru Zapartan. Relatiile internationale. Editura Studia, Cluj Napoca, 2001
Luisnea, Daniela, China: țara cu cel mai rapid ritm de creștere din lume, Institutul de Economie Mondială, București, 2004.
Narushige Michishita, North Korea’s Military-Diplomatic Campaigns, 1966–2008, Published by Routledge, 2009
Neguț, Silviu, Introducere in geopolitică , Editura Meteor Press, București, 2006,
Patrick, Stewart, Weak States and Global Threats: Fact or Fiction?, în „The Washington Quarterly”, No. 29:2, Spring 2006
Petech, Luciano. China and Tibet in the Early 18th Century. Westport, CT: Hyperion Press, 1973
R. Daval, Traité de psychologie sociale, tome I, cap. VI
R. Raschaty, Théorie et critique des faits sociales, Bruxelles, 1971
Raymond, Aron. What is a Theory of International Relations? In John C. Farrell si ASA P. Smith editors, Theory and Reality in International Realtions” , Columbia University press, London and New York, 1968
Russel, Bertrand, Idealurile politice. Puterea, Editura Antaios, Oradea, 2002,
Samuel P. Huntington– The erosion of American National Interest, "Foreign Affairs", sept/oct 1997
Sandu, Antonio, Fundamente ale științelor sociale. , editura lumen, Iași, 2012
Sandu, Antonio, Metode de cercetare în știința comunicării, Editura Lumen, Iasi, 2012
Sorensen, T.C., Phillips, D.L., Legal Standards and Autonomy Options for Minorities in China: The Tibetan Case, Cambridge, 2004
Task Force Report, US-China Relations
Voicu, Ioana-Iulica. Locul și experiența Chinei în economia mondială, Editura A.S.E., București, 2007.
Site-uri
http://business.globaltimes.cn/china-economy/2011-04/647760.html [accesat 02.06.2013]
http://militar.infomondo.ro/actualitate/leon-panetta-in-vizita-la-baza-navala-chineza-din-qingdao.html#more-13310, [accesat 20.04.2012], Infomondo Militar.
http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/country_profiles/1217752.stm, [accesat 23.04.2013], BBC News , United States of America-country profile, 10 ianuarie 2012
http://powerpolitics.ro/disputa-china-japonia-lasati-adevarul-sa-triumfe/, Powerpolitcs.ro, [accesat 04.06.2013].
http://www.business24.ro/barack-obama/stiri-barack-obama/relatia-sua-china-prea-complicata-pentru-solutii-simple-1466803, [accesat 20.04.2012], Bussines24, News about Barack Obama
http://www.cfr.org/china/rise-china-interests-us/p13455, [accesat 20.04.2013], The Rise of China and Interets of the US
http://www.cfr.org/china/us-china-relations/p12985, [accesat 24.04.2013], Task Force Report, US-China Relations.
http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/china-a-devenit-a-doua-putere-economica-a-lumii-depasind- japonia-46692 [accesat 03.06.2013]
http://www.forbes.com/2009/12/15/china-superpower-status-leadership-citizenship-trends.html%5C , accesat [ 02.06.2013.
http://www.ft.com/cms/s/0/31b4fb2a-edcd-11e1-8d72-00144feab49a.html#axzz2VMdwfUkT, John Authers, Financial Times, Obama should Pray thet China overtakes US, [accesat 02.-6.2013].
http://www.geostrategic.eu/sua-china.html, [accesat 23.04.2013], Prof.dr.Ghețau. Gh. Florin, Geopolitics.ro.
http://www.hotnews.ro/stiri-international-11681209-china-indeamna-statele-unite-respecte-interesele-asia.htm, accesat [accesat 25.04.2013], HotNews.
John Makin, Financial Times: Beware going over the fiscal cliff/.
Shaun Rein, Revista Forbes, Yes, China has fully arrived as a superpower,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Sino Americane (china Sua) In Perioada Primului Mandat al Lui Obama (ID: 145904)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.