Relatiile Si Rolul F.m.i. In Economia Romaniei
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. I – F.M.I. – Istoric, structura si functii
Aparitie
Evolutie
Structura organizatorica
Functii
CAP. II – Resursele F.M.I
Structura resurselor F.M.I. si contributia tarilor membre la formarea lor
Acordurile Generale de Împrumut
Emisiunea de Drepturi Speciale de Tragere
Resursele din dobânzi si alte surse
CAP. III – Rolul F.M.I. în economia mondială
Modalitățile de colaborare între F.M.I. și membrii săi
Crizele și evoluția acestora
Teorii ale rolului F.M.I. în sistemul monetar international
Relațiile între FMI și alte organizații internaționale
F.M.I si rolul sau pentru economiile in tranzitie
CAP. IV STUDIU DE CAZ – Relatiile si rolul F.M.I. în economia României
Contextul general al relatiilor României cu F.M.I
Rolul si activitatile Biroului Reprezentantei Rezidente a F.M.I. in Romania
Diagnostic F.M.I
Sprijinul acordat de FMI României. Acordurile Stand-By
Perspectiva relatiilor României cu F.M.I
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Rațiunea obiectivă a apariției FMI își are originea în necesitatea existenței unei instituții cu putere de acțiune la nivel mondial, care, prin competențele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar țărilor care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți. Se crea, astfel, cadrul instituțional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale și regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internațională, care în anii 1930 a provocat imense costuri și tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.
Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare și comerciale profunde, respectiv frecvente devalorizării competitive ale monedelor naționale, practicate de mai multe țări cu pondere în comerțul internațional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecționiste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naționale.
Ca rezultat al acestor acțiunii haotice și contradictorii, între anii 1929 și 1923 valoarea comerțului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbușirea producției și creșterea fără precedent a șomajului în cvasitotalitatea țării lumii.
Deși în cadrul mai multor conferințe internaționale s-a convenit reinstaurarea ordini monetare și relansarea economică, toate aceste încercării au eșuat din cauza lipsei de cooperare dintre țări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaționismului.
Dintre mai multe runde de negocieri între delegațiile engleză și americană, în anul 1943 acesta ajung la un compromis, care poate fi calificat drept istoric pentru stabilitatea monetară internațională și creșterea economică care aveau să se înregistreze în lume ulterior acestui moment.
În privința celor două abordării esențiale, respectiv cea a asistenței financiare și a efortului de ajustare, englezii – aflați într-o poziție defavorabilă de negocieri, datorită dependenței față de S.U.A, în legătură cu asigurarea armamentului și finanțarea efortului de război – au înregistrat cedări mai substanțiale comparativ cu propunerile inițiale avansate de Keynes. Astfel în problema sprijinului financiar, s-a optat pentru varianta White (crearea unui „Fond de stabilizare al Națiunilor Unite și al asociațiilor acestora”), englezii beneficiind de consolarea că, pe baza observării lor privind insuficienta mărime a Fondului, capitalul acestuia a fost majorat de la 5 la 9 miliarde de dolari. În celălalt domeniu fundamental de acțiune a instituției, cel al ajustării s-a stabilit că efortul pe care-l generează procesul ajustării să-l suporte țările cu deficite ale sectorului extern, preluându-se astfel propunerea americană Harry White.
În iulie 1944, în micul orășel Bretton Woods din statul New Hampshire în prezența delegațiilor a 45 de țări, inclusiv Uniunea Sovietică, se semnează acordul final asupra unei serii de rezoluții, între care două texte au rămas în istoric pentru importanța și semnificația lor: statului FMI și cel al Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare (instituție propusă pentru constituire de H. White, în scopul finanțării reconstrucției țărilor afectate grav de confruntări militare, precum și al dezvoltării țărilor rămase în urmă din punct de vedere economică).
Noutatea absolută a Acordului de înființare a FMI a constituit-o transferul către această instituție al puterii fiecărui națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirmă faptul că statele lumii au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb și al comerțului internațional afectează deopotrivă interesele tuturor țărilor și prin urmare se impune asigurarea unui regim coerent și a unei evoluții predictibile a acestora.
Prin statutul FMI sunt stabilite obiectivele instituției și regulile de funcționare ale acesteia. Coordonatele de esență ale statutului se referă la:
Definirea rolului FMI ca instituție permanentă, având ca scop asigurarea funcționării armonioase a sistemului monetar internațional, ceea ce permite dezvoltarea comerțului mondial și creșterea numărului locurilor de muncă în țările membre;
Obligativitatea ca toate statele membre să asigure convertibilitatea monedelor proprii pentru operațiunile curente, respectiv cele vizând tranzacțiile de import-export cu bunuri și servicii. Ca excepție de la această regulă, țările membre cu deficite ale balanțelor de plăți pot amâna, cu justificările de rigoare, liberalizarea schimburilor de bunuri și servicii și implicit trecerea la convertibilitatea propriei monede, prevedere care a permis statelor europene menținerea de restricții comerciale și valutare până în 1961;
Stabilirea de către fiecare țară membră a unei parități oficiale a monedei față de aur și implicit comparativ cu dolarul, paritate care trebuia să se mențină, în practică, în limitele unui palier de fluctuație de 1%;
Posibilitatea ca țările membre să apeleze la credite de la FMI, în vederea susținerii unor programe de reformă având ca scop echilibrarea balanței de plăți. Politicile promovate de FMI în relațiile cu țările care prezintă dificultăți financiare au ca obiective liberalizarea schimburilor comerciale a regimului valutar, precum și reducerea deficitelor interne,; nu se admit sub nici o formă politici de izolare economică, cum ar fi devalorizările competitive și blocarea schimburilor externe;
CAP. I – F.M.I. – ISTORIC, STRUCTURA SI FUNCTII
FM este o organizatie internationala care are 188 de tari membre, infiintata pentru a promova cooperarea monetara internationala, stabilitatea valutara si acorduri valutare sistematice, pentru a stimula cresterea economica si niveluri inalte de folosire a fortei de munca si pentru a acorda asistenta financiara temporara tarilor membre, in conditii adecvate, pentru a contribui la ajustarea balantei de plati.
In momentul aderarii la FMI, fiecare tara contribuie cu o anumita suma de bani numita "cota de subscriere". In urma reevaluarii din 1998, cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungand la 216.75 mld DST (aprox. 323.31 mld USD) in ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nicio modificare cotelor. In 2006, cotele au fost majorate cu 1.8 procente, aceasta masura inscriindu-se intr-un program de reforme ce se desfasoara pe o perioada de doi ani. La sfarsitul lunii octombrie 2009, totalul cotelor se cifra la 217.4 mld. DST (aprx 346 mld. USD).
Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar si Monetar International si Consiliul Director.
Directorul General al FMI este dna. Christine Lagarde.
Directorul Departamentului Europa, care coordoneaza Biroul Regional pentru Romania si Bulgaria este dl.Reza Moghadam. De la infiintare, in decembrie 1945, obiectivele FMI au ramas neschimbate dar operatiunile sale, care includ supravegherea si asistenta financiara si tehnica, au evoluat pentru a raspunde cerintelor economiei mondiale in schimbare.
Cu excepția unui mic grup de economiști și oficialități financiare, Fondul Monetar Internațional este pentru mulți o prezență misterioasă. Există confuzii considerabile despre ce face acesta și de ce există. Unii observatori, care posibil îl confundă cu Banca Mondială sau altă instituție suplimentară, trăiesc cu impresia că FMI-ul există pentru a subvenționa dezvoltarea economică a națiunilor mai sărace. Imaginea altora este a unei bănci centrale internaționale care controlează emisiunea monetară pe o scară mondială. Totuși unii privesc FMI-ul ca pe o instituție politică puternică și severă, plină de un entuziasm de misionar cu privire la echitatea fiscala, astfel încât impune într-un oarecare mod membrii acestuia să urmeze o cale a stricteții economice.
Contrar concepțiilor răspândite, FMI-ul nu are autoritate efectivă asupra politicilor economice interne a membrilor săi. Acesta nu are autoritatea, spre exemplu, să forțeze un membru să finanțeze mai mult școlile sau spitalele și să cheltuiască mai puțin pe achiziționarea de avioane militare. Însă, acesta poate să atenționeze, și adesea o și face, membrii asupra unei mai bune gestionări a resurselor insuficiente prin diminuarea cheltuielilor inutile cu armata sau prin majorarea lor în domeniul mediului înconjurător. Din păcate, membrii FMI-ului pot să ignore aceste sfaturi bine-intenționate. În acest caz, Fondul Monetar Internațional poate doar să încerce, folosind argumente raționale, să determine acel membru să adopte politici favorizate de întreaga comunitate. Nu se pune problema niciodată de forțare a unui membru de a adopta sau nu o politică. Autoritatea pe care o posedă FMI-ul se reduce la cerința către membru de a divulga informația privind politica sa monetară și fiscală și să evite, cât mai mult posibil, restricționarea schimbului valutei naționale contra celei străine și efectuarea plăților către alți membri.
Membrii Fondului au dat acestuia o autoritate oarecare asupra politicilor de plăți, pentru că aceste politici au o importanță supremă în circuitul banilor între națiuni și pentru că experiența a confirmat că, fără o agenție de monitorizare globală, sistemul plăților în monedă străină pur și simplu nu funcționează. Schimbul de bani este obiectivul principal al interacțiunii financiare între națiuni și un element indispensabil al comerțului internațional. Fiece monedă, fie ea dolarul, francul sau ceva mai puțin familiar ca, de exemplu, dalasiul gambian sau gourda haitiană, are un echivalent in alte valute. Valoarea relativă sau de schimb a majorității monezilor lumii fluctuează continuu la momentul dat, spre marea încântare sau nenorocire a comercianților valutari și este anunțată zilnic în rubricile financiare ale ziarelor. Chiar dacă operațiunile de pe piața valutară, unde banii (aproape la fel ca și grâul sau merele) sunt cumpărați sau vânduți, par a fi izolate de viața de zi cu zi, ele ne afectează profund. Cel mai adesea, putem sesiza realitatea valorilor de schimb, oarecum brusc, atunci când vom călători ca turist într-o țară străină și vom vedea că întâi de toate trebuie să cumpărăm bani pentru a putea cumpăra și altceva. Cumpărarea de valută este un fapt din viața nu numai a unui turist , dar, de asemenea, și a importatorilor, băncilor, guvernelor și altor instituții care trebuie să dobândească monedă străină, deseori pe o scară foarte mare, înainte de a putea tranzacționa în străinătate.
1.1.Aparitie
Fondul Monetar Internațional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituția responsabilă cu asigurarea condițiilor monetare și financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internațional din istoria relațiilor internaționale și vizează un ansamblu de principii și reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb și al cooperării monetare multilaterale (Drăgoescu, 2000, p. 21)
Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept inițiatori Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituțiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalități marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, și Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariția unor recesiuni economice de proporții, precum și izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluția comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituție globală care să fie o versiune îmbunătățită a Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, pacea și prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerțul liber între națiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizația Internațională a Comerțului (ITO).Plecând de la lecțiile perioadei interbelice, politicile monetare și ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerțului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine (Helleiner, 1993). Pentru consacrarea acestei lecții în modul de funcționare al economiei internaționale s-a avut în vedere fondarea unei instituții financiare internaționale care să monitorizeze politicile monetare și de schimb ale statelor membre.
Datorită diferenței semnificative dintre poziția internațională (politică și economică) a Marii Britanii și a SUA, la acea oră, cele două planuri inițiale au evidențiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naționale în cazul importului de tendințe deflaționiste și de furnizarea de lichidități internaționale pentru țările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea și stabilitatea cursurilor și de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privința comerțului liber. Totuși, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economiști au crezut ferm în importanța unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerțului liber”, pentru asigurarea păcii și prosperității internaționale. Pe plan național, ocuparea totală a forței de muncă și un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de țeluri. Controlul capitalului, control direcționat împotriva mișcărilor speculative și ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerțului și prin urmare, supuse cerințelor acestuia (Ruggie, 1982).
Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deși în negocierile politice dintre cele două părți s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câștig de cauză ținând cont de circumstanțele economice și politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere și cel mai important creditor al lumii, deținând 75% din rezervele monetare mondiale. (Drăgoescu, 2000, p. 20)
Scopurile declarate ale noii organizații, Fondul Monetar Internațional, așa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:
promovarea cooperării monetare internaționale;
facilitarea expansiunii și a creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin acestea, la promovarea și menținerea unor nivele înalte de ocupare și de venituri reale și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;
promovarea stabilității ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb și evitarea deprecierii schimbului prin competiție;
contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăți și la eliminarea restricțiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;
punerea la dispoziție de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanțelor de plăți, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea națională și internațională”.
diminuarea duratei și nivelului dezechilibrului din balanța de plăți externă a membrilor săi.
Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internațional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internațională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI poate adera la această organizație și, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internațional, fixitatea parității și cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desființarea restricțiilor asupra plăților curente, în vederea multilateralizării plăților, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede și asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaționale în concordanță cu nevoile de echilibrare a balanței de plăți externe ale țărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Bruon, 1990, cap. 1, Lenain, 1993, p.50, Drăgoescu, 2000, p. 22-23).
Resursele FMI, esențiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuțiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare țară plătea o cotă în aur și valută națională, proporțională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esențiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota și numărul de voturi au asigurat de la început o poziție superioară a Statelor Unite, în interiorul instituției. Aceasta poate fi percepută ca o primă breșă în spiritul idealist și multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluție menită să asigure Congresul că SUA și-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituții, fără de care nu și-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.
Rațiunea obiectivă a apariției FMI își are originea în necesitatea existenței unei instituții cu putere de acțiune la nivel mondial, care, prin competențele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar țărilor care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți. Se crea, astfel, cadrul instituțional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale și regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internațională, care în anii ’30 a provocat imensele costuri și tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.
Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare și comerciale profunde, respectiv frecvențele devalorizării competitive ale monedelor naționale, practicate de mai multe țări cu pondere în comerțul internațional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecționiste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naționale.
Ca rezultat al acestor acțiuni haotice și contradictorii, între anii 1929 și 1932 valoarea comerțului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbușirea producției și creșterea fără precedent a șomajului în cvasitotalitatea țărilor lumii.
Deși în cadrul mai multor conferințe internaționale s-a convenit reinstaurarea ordinii monetare și relansarea economică, toate aceste încercări au eșuat din cauza lipsei de cooperare dintre țări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaționismului.
Începând din 1941, doi gânditori originali, John Maynard Keynes – reputat economist, aflat la cotele cele mai înalte ale prestigiului său în Marea Britanie – și Harry Dexter White – un alt funcționar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii – au conceput aproape simultan planuri pentru instituirea unui nou sistem monetar internațional. Prin aceste lucrări se urmărea atingerea a două obiective principale, respectiv stabilizarea ratelor de schimb și lansarea comerțului liber, ca premise ale reluării creșterii economice și ocupării la nivel ridicat a forței de muncă în toate țările lumii.
Locul unor acorduri temporare, adoptate la diferite conferințe ad-hoc, cu participarea țărilor cele mai importante, se impunea a fi luat de o instituție internațională cu caracter permanent, care să supravegheze funcționarea sistemului monetar. Această instituție a fost proiectată cu scopul acordării de asistență financiară țărilor cu deficite ale contului curent al balanței de plăți, urmând ca statele în cauză, prin aplicarea unor programe de reformă economică, să obțină echilibrarea balanței lor de plăți. Se eliminau astfel condițiile ca țările care se confruntau cu deficite ale sectorului extern să apeleze la măsuri protecționiste sau la devalorizări competitive pentru refacerea echilibrului balanței de plăți, ambele practici conducând la izolaționism, reducerea comerțului și producției mondiale, a numărului locurilor de muncă, respectiv, premisele unei crize economice generalizate.
Deși concepute în mod separat, planurile Keynes și White conțin abordări identice în ceea ce privește obiectivele esențiale ale reformării sistemului monetar internațional: stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilității libere a monedei, stimularea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de asistență financiară țărilor cu deficite ale balanței de plăți.
Deosebirile de concepție au apărut în două dintre punctele esențiale ale celor două planuri, care reprezentau, totodată, soluțiile-pârghie pentru realizarea obiectivelor evocate mai sus, respectiv: asistența financiară și ajustarea economică.
„Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaționale care să aibă cu băncile centrale naționale relații asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală și băncile sale subordonate.” John Maynard KEYNES, Traité sur monnaie.
Planul Keynes. Planul lui Keynes, a cărui primă versiune apare în septembrie 1941, se bazează în același timp pe elemente de raționalitate economică, ca și pe o apărarea a intereselor naționale, cum ar fi planul american. La sfârșitul războiului, economia Regatului Unit se află într-o situație critică, neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur și îndatorarea externă contractată față de Statele Unite. Planul lui Keynes pune în evidență un mecanism destinat să ajute Marea Britanie și celelalte țări europene aflate în dificultate în această perioadă. El reia ideea înființării unei Bănci supranaționale, idee avansată încă din 1930. Acest organism, pe care Keynes îl numește „Camera internațională de compensație”, va fi însărcinat să efectueze o compensație multilaterală între băncile centrale și să acorde credite țărilor în dificultate. Keynes prevede ca toate plățile să fie făcute într-o nouă monedă, cu acoperirea în aur, pe care o denumește „bancor”. El recomandă ca avuțiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur și asta pentru a obliga țările excedentare să-și reducă surplusurile. De exemplu, în ipoteza unui deficit al balanței de plăți al Marii Britanii față de S.U.A., Banca Angliei ar putea obține un credit din partea Camerei internaționale de compensație (în limita cotei-părți ce-i revine), în timp ce Rezerva federală americană ar acumula surplusurile în bancori. Pentru a evita acumularea unor surplusuri importante inutilizabile, guvernul american ar avea interesul, în acest caz, să-și mărească importurile din Marea Britanie și să plătească aceste mărfuri în bancori. Este vorba, deci, de un mecanism care privilegiază țările ale căror balanțe de plăți sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, și care ar face ca efortul de ajustare să apese asupra țărilor a căror situație este excedentară, cum ar fi Statele Unite.
Planul White. Propunerea americană elaborată de Harry White reunește punctele de vedere avansate de diferite servicii ale administrației americane, care pun accentul pe restabilirea liberului schimb, relansarea comerțului mondial, destrămarea măsurilor protecționiste, reducerea taxelor vamale și eliminarea barierelor netarifare. White vrea neapărat să restabilească o cooperare monetară internațională; el pleacă de la ideea că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternică instabilitate a schimburilor și frecvente devalorizări competitive. El propune să se creeze un „Fond de stabilizare a Națiunilor Unite și a asociațiilor acestora”, care să împiedice revenirea la politici de schimb necooperative și să acorde credite țărilor care vor să-și apere monedele. Acest Fond ar avea un capital de 5 miliarde de dolari la care S.U.A. ar fi gata să contribuie cu 2 miliarde. El prevede, de asemenea, crearea unei „Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare” (BIRD) însărcinată să finanțeze reconstrucția țărilor distruse de conflictele militare, precum și dezvoltarea economică a țărilor slab dezvoltate.
Deși elaborate în mod separat, cele două planuri coincid în privința obiectivelor de atins: stabilizarea convertibilității libere a monedei, încurajarea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de finanțări țărilor în dificultate. În schimb, se opun în două domenii principale:
în cel al finanțărilor: englezii estimează că suma prevăzută în proiectul american este insuficientă și că riscă să provoace „o penurie de dolari și să blocheze expansiunea comerțului mondial”; în mod contrar, americanii apreciază că sistemul de finanțare imaginat de Keynes va duce la o „îndatorare nelimitată” a țărilor ale căror balanțe de plăți sunt în deficit și că această îndatorare riscă să pună în pericol stabilitatea sistemului monetar internațional;
în cel al modului de ajustare: planul Keynes propune ca efortul de ajustare să fie suportat de către țările excedentare obligându-le să-și mărească importurile; în mod contrar, planul White propune ca ajustarea să fie suportată de țările deficitare obligându-le să prevadă programe de stabilizare prin reducerea importurilor.
Pentru a apropia cele două planuri, în septembrie și octombrie 1943, la Washington, au avut loc nouă reuniuni bilaterale între negociatorii englezi și cei americani. Keynes și White încearcă să pună bazele unui proiect în comun. După câteva săptămâni de tratative, englezii – care sunt într-o poziție defavorabilă de negociere, depinzând de S.U.A. în ceea ce privește armamentul și finanțarea efortului de război – abandonează planul Keynes pentru a se ralia planului White. În schimb americanii acceptă să mărească capitalul prevăzut pentru Fondul de stabilizare de la 5 la 9 miliarde de dolari. Pe această bază, zece state aliate sunt invitate, în iunie 1944, în mica stațiune balneară de la Atlantic City (New Jersey) în vederea elaborării unui raport care să propună o „Cartă” pentru această nouă organizație care a fost botezată definitiv Fondul Monetar Internațional. Această „Cartă” va fi prezentată la conferința de la Bretton Woods.
Pe data de 1 iulie 1944, trei săptămâni după debarcarea aliaților pe plajele din Normandia, 730 de delegați provenind din patruzeci și cinci de țări se întâlnesc în orășelul Bretton Woods, la hotelul „Mont Washington”. Conferința este dominată în mare parte de delegațiile engleză și americană. De fapt, țările Europei continentale nu sunt reprezentate decât de guvernele acestora din exil (Franța este reprezentată de Pierre Mendès-France, în numele Comitetului de eliberare națională). Uniunea Sovietică participă la reuniune fără a căuta să influențeze rezultatul; Germania și Japonia nu sunt reprezentate fiindcă războiul continuă; numărul țărilor în curs de dezvoltare prezente este restrâns (India, China, Brazilia precum și alte câteva țări din America latină). Trebuie acționat repede, căci hotelul „Mont Washington” va găzdui trei săptămâni mai târziu o convenție democrată. Harry White prezidează comisiaI, consacrată Fondului Monetar Internațional, fiindcă în cadrul acesteia se va discuta esența proiectului său; Keynes, pe de altă parte, prezidează comisia II-a, consacrată BIRD. Conferința se desfășoară într-o manieră destul de haotică; Keynes relatează că delegații se înghesuie în săli prea mici și rău sonorizate, unii dintre ei se exprimă într-o engleză aproximativă (traducerile nefiind prevăzute), iar delegații sovietici nu participă deloc la aceste dezbateri cu toată importanța strategică a țării lor. Cea mai mare parte a dezbaterilor se poartă asupra repartizării cotelor-părți și a definirii precise a Statutului FMI-ului. În realitate, conferința se termină, cu câteva zile de întârziere, printr-un acord final asupra unei serii de rezoluții. Delegații adoptă două texte care vor rămâne în istorie; Statutul FMI-ului și cel al BIRD.
Noutatea absolută a Acordului de înființare a FMI a constituit-o transferul către această instituție al puterii fiecărei națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel, după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirmă faptul că statele lumii au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb și al comerțului internațional afectează deopotrivă interesele tuturor țărilor și, prin urmare, se impune asigurarea unui regim coerent și a unei evoluții predictibile a acestora.
Crearea în 1944 a sistemului monetar internațional a însemnat primul mare succes al ideii de cooperare internațională în domeniul monetar, un succes al concepției potrivit căreia o monedă națională poate îndeplini funcții internaționale și ca atare poate servi ca pivot al sistemului.
1.2. Evolutie
Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabilește o delimitare precisă între noțiunea de sistem monetar internațional și cea de organizație creată să servească sistemul, Fondul Monetar Internațional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internațional, considerându-se că acesta reprezintă statutul organismului nou creat.
Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods conține 31 de articole care definesc obiectivele și regulile sale de funcționare.
FMI-ul este înființat ca o instituție permanentă însărcinată să mențină o funcționare armonioasă a sistemului monetar internațional. Pentru aceasta el trebuie să favorizeze schimburile de informații între țările membre, să încurajeze o apropiere între responsabilii monetari și să pună în funcțiune mecanisme de cooperare internațională, cu scopul de a împiedica acțiuni unilaterale. Acest „Cod de conduită”, la care FMI-ul trebuie să vegheze să fie respectat, nu este obiectivul final în sine. El urmărește, înainte de toate, să contribuie la expansiunea comerțului internațional și, în concluzie, să creeze locuri de muncă în țările membre. Mai explicit, Fondul trebuie să contribuie la instalarea unui sistem de „parități fixe” (în versiunea de la Bretton Woods) și la restabilirea liberei convertibilități a monedelor pentru operațiunile curente.
Țările care au ratificat Statutul Fondului se angajează să nu efectueze devalorizări competitive și să facă tot posibilul pentru a garanta stabilitatea monedelor lor. Articolele IV și XX ale Statutului (în versiunea din 1945) stipulează ca toate țările membre să declare oficial FMI-ului o paritate centrală pentru monedele lor. Aceste parități trebuie exprimate în aur, practic însă ele sunt deseori exprimate în dolari. Dolarul devine, de fapt, etalonul sistemului, deoarece este singura monedă convertibilă total în aur la un curs fix (35 dolari pentru o uncie de aur). Paritățile trebuie comunicate Fondului Monetar în timp de 30 de zile de la începerea operațiunilor, fiind exceptate țările care au fost ocupate de forțele inamice în timpul războiului. O dată declarate paritățile, țările membre trebuie să mențină cursul monedei lor la un nivel de fluctuație limitat la 1% din paritatea centrală oficială. Stabilitatea schimburilor nu este însă văzută în Statutul FMI-ului ca sinonim al unei rigidități irevocabile; sistemul imaginat este un regim de schimburi fixe, dar ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental.
Țările membre pot modifica paritățile lor oficiale din proprie inițiativă, cu condiția să obțină acordul prealabil al Fondului Monetar. O țară membră care și-ar modifica cursul monedei fără să fi obținut acordul Fondului Monetar ar fi exclusă de la creditele Fondului în anii următori sau, sancționată mai sever, adică ar fi obligată să se retragă din această instituție. Pe de altă parte, fiecare stat membru are obligația unei „consultări” anuale cu FMI-ul, în vederea discutării evoluției politicii sale economice.
Statutul Fondului impune o a doua obligație (articolul VIII): toți membri trebuie să facă în așa fel încât monedele lor să fie convertibile în vederea operațiunilor curente. Pentru aceasta, se angajează să elimine restricțiile la cumpărarea de devize străine de către rezidenți și nerezidenți pentru operațiunile curente (adică pentru operațiunile referitoare la bunuri și servicii). Totodată, este prevăzută o clauză de protecție (articolul XIV) care să permită statelor membre cu dificultăți ale balanțelor de plăți să mențină un control al schimburilor pe o perioadă de 5 ani de la crearea Fondului și chiar mai mult, dacă pot justifica această necesitate. Această clauză de protecție va permite statelor europene să mențină restricții asupra convertibilității monedelor lor până în 1961.
Statutul FMI prevede pentru țările membre posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmărește să ușureze adoptarea de politici de deschidere și de liberalizare, asigură autoritățile că o finanțare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul impact al acestor politici asupra balanțelor de plăți. FMI-ul încurajează astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe și facilitatea mișcărilor de capital internațional. În același mod, aceste credite încurajează țări, care se confruntă cu un deficit al balanței de plăți să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internațională, cum ar fi devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor externe. Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe termene medii sau lungi ar putea încuraja menținerea de politici nefaste.
Statutul FMI a fost modificat de 3 ori după conferința de la Bretton Woods pentru adaptarea sa la noile trăsături ale SMI.
Prima modificare, la 28 iulie 1969, permite ca drepturile speciale de tragere să fie utilizate ca instrument de gestiune a lichidității sistemului monetar internațional pentru „evitarea stagnării economice și a deflației, precum și a excesului de cerere și inflației în lume.
A doua modificare a Statutului și cea mai importantă ca amploare a avut loc cu ocazia ratificării acordului de la Kingstone (Jamaica), în ianuarie 1976, ca urmare a dispariției sistemului de schimburi fixe instaurat la Bretton Woods.
Al treilea paragraf din noul text al articolului IV prevăzut în noul Statut arată că FMI-ul „trebuie să exercite o supraveghere fermă asupra politicilor de schimb ale țărilor membre”. Cu toate că nu poate supraveghea toate aspectele politicilor economice ale țărilor membre, obligația de a supraveghea politicile de schimb dă FMI-ului dreptul să examineze toate politicile ce au o legătură directă sau indirectă cu politicile lor de schimb, printre care și politicile monetare și de finanțe publice, deschiderea și reglementarea piețelor financiare ca și politicile comerciale.
Consultările anuale „în baza articolului IV al Statutului” au devenit repede ocazia unei examinări de ansamblu a politicilor economice.
A treia modificare, în 1992, vizează introducerea de sancțiuni împotriva țărilor care au acumulat întârzieri la achitarea datoriilor către Fond ocazionate de rambursarea creditelor și care refuză să coopereze în vederea găsirii unei soluții pentru această problemă. Sancționarea constă în suspendarea dreptului de vot al țărilor membre care refuză să-și respecte obligațiile către FMI.
1.3. Structura organizatorica
Fondul Monetar Internațional este o organizație hibrid, reunind caracteristici ale unei organizații internaționale interguvernamentale dar și ale unei societăți anonime pe acțiuni, de drept american. 10 Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C. „Acționarii” săi sunt țările participante la Conferința de la Bretton Woods și cele care au semnat Acordul de înființare până la data de 27 decembrie 1945, plus țările care au aderat între timp la acest acord și la organizație.11 Guvernele statelor (viitoare) membre au decis așadar înființarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizație internațională, afiliată de altfel sistemului specializat al agențiilor ONU. Spre deosebire de alte organizații, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proporționalitate cu puterea economiei naționale.
Țările membre ale FMI au următoarele drepturi:
dreptul la vot și la participare în adoptarea deciziilor
dreptul de a efectua tranzacții și operații cu FMI
dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, în schimbul monedei naționale, pe termen scurt sau mediu, în caz de nevoie pentru echilibrarea balanței de plăți;
dreptul de a primi alocații de DST
dreptul de a deveni membu al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Dreptul la vot este proporțional cu participarea țării la resursele de ansamblu ale Fondului, similar cu acționarii, în cazul unei societăți pe acțiuni. Țările membre subscriu și participă la capitalul Fondului prin cote-părți; o cotă parte are valoarea nominală egală cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI.12 Numărul de cote-părți care poate fi subscris de către o țară anume este decis de conducerea FMI, în funcție de situația economică și financiară a țării membre. Tendința generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a crescut, cotele-părți să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majorități calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de cote-părți, alocarea DST, vânzarea unor părți din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificată de 85% din voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor (Lenain, 1993, p. 17).
Structura de conducere a FMI cuprinde organisme care oglindesc similitudinile cu o societate pe acțiuni: există un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu executiv (de administrație), un director executiv și două comitete ale Consiliului guvernatorilor.
Consiliul guvernatorilor reunește reprezentanții fiecărei țări membre, mai exact guvernatorii cu drept de vot și câte un membru supleant pentru fiecare guvernator, cu drept de vot doar în cazul absenței guvernatorului.13 Consiliul guvernatorilor este organul suprem de conducere al FMI și se reunește în ședințe plenare, cel puțin o dată pe an. Reuniunea sa plenară reprezintă de fapt Adunarea Generală a FMI, care are loc de obicei în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an. Între prerogativele Consiliului se numără primirea de noi membri, retragerea calității de membru, schimbarea Statutului, cooperarea cu alte organizații internaționale, tranformări ale cotelor de participare ale țărilor membre.
Următorul organ, în ordine ierarhică descrescătoare, este Consiliul executiv (Consiliul de administrație), alcătuit din 24 de administratori (directori executivi). Cinci dintre ei sunt reprezentanți direcți ai unor state membre ale FMI (SUA, Japonia, Franța, Germania și Marea Britanie). Federația Rusă, China și Arabia Saudită au obținut și ele, ulterior membrilor citați anterior dreptul de a avea propriul reprezentant.14 Restul de 16 administratori reprezintă țări grupate în „circumscripții”, care își aleg un singur reprezentant. Deciziile Consiliului executiv se iau cu majoritate calificată, fiecare director executiv dispunând de un număr de voturi egal cu suma voturilor de care dispune fiecare țară membră a grupului care l-a ales. Consiliul este răspunzător de administrarea activităților curente ale FMI. El asigură coordonarea operațiunilor și respectarea principiilor în relațiile financiare, valutare și de creditare internațională. Consiliul decide aprobarea acordurilor negociate de reprezentanții statelor și experții FMI și, prin aceasta, acordarea de credite.
Următoarea poziție de autoritate în cadrul Fondului este reprezentată de funcțiadirectorului general (managing director). Directorul general este ales de Consiliul de administrație. El nu poate fi ales dintre guvernatori sau dintre directorii executivi (membri ai Consiliului de administrație). Printre atribuțiile sale se numără prezidarea întâlnirilor Consiliului de admnistrație, exprimarea votului în caz de balotaj, participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor. Directorul FMI reprezintă organizația în mod curent, în relațiile cu terți și asigură gestionarea permanentă a Fondului, sub supravegherea Consiliului executiv. Decizia statelor, devenită cutumă, a stabilit că directorul executiv al FMI va fi întotdeauna un european, iar președintele Băncii Mondiale (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare) va fi întotdeauna un american.
Consiliul guvernatorilor și Consiliul de administrație beneficiază, în activitatea lor, de sprijinul a două organe suplimentare: Comitetul Interimar și Comitetul Dezvoltării.
Comitetul Interimar a fost înființat în 1974 și are un rol consultativ. El este alcătuit din 24 de membri, miniștri de finanțe sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre, desemnați de o manieră similară cu membrii Consiliului de administrație. Cea mai importantă menire a sa este formularea de opinii și rapoarte referitoare la problemele gestionării și transformării sistemului monetar internațional, inclusiv în ceea ce privește posibilele schimbări de profunzime în cadrul FMI sau în modalitățile sale de interacțiune cu mediul extern.
Comitetul Interimar se reunește de două ori pe an, în aprilie sau mai, respectiv odată cu Adunarea generală. Scopul său constă în avansarea unor propuneri referitoare la orientările generale ale FMI în perioada următoare, în contextul analizei sistemului financiar internațional și a evoluțiilor mediului internațional în general. Dimensiunea sa redusă, comparativ cu membrii Consiliului guvernatorilor (24, prin contrast cu 184 de membri, în 2005) îl consacră ca un forum mult mai propice discuțiilor despre starea și perspectivele sistemului financiar internațional și rolul FMI (Lenain, 1993, p. 16).
În ultimii ani, au existat voci care au arătat că rolul de sfătuitor al acestui Comitet și de consilier al marilor decizii ale Fondului a fost subminat continuu de puterea G7 de a lua decizii referitoare la viitorul sistemului financiar internațional și al economiei globale (Killick, 1995, Buira, 2003).
Între organele de conducere ale FMI se numără și Comitetul dezvoltării, înființat în 1972, ca urmare a încredințării unui mandat de către G77 președintelui grupului, pentru înființarea unui comitet care să reprezinte țările membre, având ca arie de specializare chestiunile monetare. Comitetul dezvoltării este un organism de nivel ministerial care are ca scop promovarea intereselor țărilor în curs de dezvoltare și a participării lor la dezbaterea chestiunilor monetare, financiare și referitoare la dezvoltare, în cadrul instituțiilor Bretton Woods.15 Comitetul asistă Consiliul guvernatorilor, prin activități de analiză și consultanță în domeniul sprijinirii dezvoltării și al transferului real de resurse către țările în curs de dezvoltare. Comitetul are 24 de membri, nouă de pe continentul african, opt de pe continentul latino-american și șapte țări asiatice, care se întâlnesc de două ori pe an, de obicei simultan cu reuniunile Comitetului interimar.16
Structura operațională a Fondului cuprinde, în afara acestor organe de conducere și consiliere la nivelul conducerii, departamente geografice, departamente funcționale și servicii speciale, departamente care au atribuții în domeniul informațiilor și legăturilor și serviciile de susținere. Departamentele geografice sunt organizate în prezent pe următoarele regiuni: Europa I, Europa II, Asia și Pacific, Africa, Orientul Mijociu și Emisfera Occidentală. Negocierea acordurilor privind utilizarea resurselor financiare ale FMI de către statele membre și monitorizarea îndeplinirii angajamentelor revine în sarcina departamentului de care aparține fiecare stat care solicită asistență. Tot din aceste departamente provin și repezentanții rezidenți ai FMI, care sunt funcționari detașați în unele din țările membre pentru a facilita comunicarea dintre FMI și guverne și pentru a constitui un factor suplimentar de monitorizare și presiune în vederea respectării angajamentelor asumate de țara respectivă în raport cu Fondul (Drăgoescu, 2000, p.38).
În ceea ce privește personalul FMI, acesta număra, în aprilie 2005, 1633 de cadre, dintre care aproximativ 1008 economiști (un procent de cca 62%, Raportul anual, 2005, p. 89). Din anii 1960, personalul FMI crește în medie cu 5,1% pe an (conform calculelor lui Vaubel, în Bandow și Vasquez, 1994).
1.4.Functii
În domeniul financiar valutar FMI este cel mai important organism de cooperare. Principala lui activitate este elaborarea programelor de finanțare și creditare pe termen scurt și lung a țărilor cu dificultăți economice. Aceste credite au ca obiect echilibrarea balanțelor de plăți și sunt condiționate de luarea unor măsuri de redresare macroeconomice în țările beneficiare de aceste credite. Mai multe din aceste programe vizează țările cel mai puțin dezvoltate.
Principalele scopuri ale FMI sunt menționate în articolul 1 din Prevederile Acordului de înființare al FMI. Cel mai important dintre ele este acea de a promova cooperarea monetară internațională între toate țările din lume.
Obiectivele principale ale FMI sunt : încurajarea unui comerț echilibrat , iar pe baza extinderii relațiilor comerciale, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și a veniturilor reale; sprijinirea țărilor membre în păstrarea unor balanțe de plăți echilibrate; liberalizarea comerțului și a acordurilor de plăți.
Între funcțiile principale ale FMI putem să menționăm supravegherea sistemului monetar internațional. Toate țările care aderă la FMI sunt obligate să renunțe la restricțiile asupra efectuării de plăți și transferuri pentru tranzacțiile internaționale curente.
Activitatea FMI este legată de asigurarea lichidităților internaționale de creditare țărilor membre în scopul echilibrării financiare a balanței de plăți, în cazul în care deficitul are un caracter temporar.
Printre mijloacele de echilibrare a lichidităților internaționale este DST (Drepturi Speciale de Tragere). Acesta nu este un instrument monetar efectiv, ci un ban de cont. El este si principalul activ de rezervă și FMI.
Statutul FMI mai precizează că ceea ce trebuie urmărit pe plan general este să se faciliteze schimburile internaționale de bunuri, servicii si capitaluri, să se sprijine o creștere economică sănătoasă, să se realizeze acele condiții ordonate de dezvoltare care să sprijine stabilitatea financiară si economică. Din această cauză toate țările membre trebuie să colaboreze cu FMI și între ele, pentru a asigura un sistem stabil de cursuri valutare.
CAP. II – Resursele F.M.I
2.1.Structura resurselor F.M.I. si contributia tarilor membre la formarea lor
MI folosește, pentru evidența operațiunilor și resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind inițial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcție de un coș valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să își raporteze cotele lor părți la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naționale determinată de FMI. 20
Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor națională la activele Fondului, o alta în devize și în aur, dar această contribuție se calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei țări generează o debitare sau o creditare, în raport cu țara respectivă, pentru a menține constantă valoarea în DST a deținerilor FMI în moneda țării.
Resursele de creditare ale FMI sunt împărțite, după cum rezultă și din prezentarea funcțiilor organizației, în resurse proprii și resurse atrase din exterior. În prima categorie intră cotele-părți ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane și dobânzi, precum și alte resurse proprii. În a doua categorie intră împrumuturile contractate de FMI pentru completarea și diversificarea resurselor de creditare și alte angajamente ale FMI față de țările membre.
Membrii FMI cu economii puternice, alte organizații financiare internaționale sau alte instituții financiare private pot decide să aloce resurse către FMI, la cererea de împrumut venită din partea acestuia, pentru ca la rândul său, Fondul să acorde credite în cadrul unor programe de asistență financiară pentru statele membre aflate în dificultate. Cele mai „impunătoare” cazuri, din punctul de vedere al sumelor mobilizate de FMI au fost Mexic, în februarie 1995, acordul de confirmare prevăzând un împrumut de 12,1 miliarde DST și Coreea de Sud, în decembrie 1997, cu un împrumut de tip FRS în valoare de 15,5 miliarde DST.21
Rezervele FMI se constituie pe baza profitului net înregistrat de instituție la finele fiecărui an financiar. Potrivit Statutului FMI, profitul instituției poate fi canalizat către constituirea și sporirea rezervei speciale, constituirea și sporirea rezervei generale și distribuirea de dividende țărilor membre, proporțional cu cotele-părți. Este de remarcat că a treia variantă nu a fost utilizată niciodată de către FMI.
Cotele-părți subscrise de statele membre pot fi revizuite, atât în sensul creșterii lor, cât și în sensul scăderii. Până la acest moment, fiecare modificare a adus o creștere a cotelor-părți, fapt ce a fost primit în general foarte favorabil de țările care recurg la ajutorul financiar al FMI, întrucât creșterea cotelor-părți semnifică și creșterea cuantumului împrumuturilor pe care o țară le poate primi de la FMI (Lenain, 1993, p. 97).
Țările cărora Fondul le-a acordat împrumuturi de-a lungul timpului au fost de altfel nemulțumite, în general, de cantitatea limitată de resurse pe care Fondul o poate pune la dispoziția statelor membre (nu mai mult de 300% față de cota-parte a unei țări, pentru fiecare caz individual, și nu mai mult de 60% din rezervele sale, ca total agregat al împrumuturilor acordare la un moment dat). „Având în vedere că mărimea cotei de participare a unei țări determină drepturile țării membre, înțelegem de ce, cu toată strădania Fondului de a perfecționa modul de stabilire a mărimii cotelor-părți, acesta este frecvent, permanent am putea spune, criticat, mai ales de către țările în curs de dezvoltare care apreciază că ele au cele mai mici cote, deși au cele mai mari nevoie de credite.” (Drăgoescu, 2000, p. 73). De altfel, în 1987, în cadrul unei reuniuni la Washington, Comitetul dezvoltării a propus stabilirea unui indice al sărăciei, de care să se țină cont în determinarea mărimii cotei-părți pentru fiecare țară. Această propunere, ca de altfel alte proiecte reformatoare, au rămas fără ecou pentru moment. (vezi Toderean, 2002a).
Revizuirea cotelor-părți se face o dată la fiecare cinci ani, Fondul dorind ca resursele sale să reprezinte un procent aproximativ constant din valorea schimburilor comerciale globale. Creșterea substanțială a schimburilor comerciale internaționale în ultimele decenii a dus la creșterea cotelor-părți ale statelor. Prin revizuirea lor, FMI dorește să oglindească schimbările intervenite în economia mondială, în poziția diferitelor țări în cadrul acesteia și, totodată, să mențină un anumit echilibru între grupe de țări. Semnificativ rămâne faptul că revizuirile cotelor-părți au decurs de fiecare dată, până în prezent, de o manieră care să nu aducă primele cinci economii ale lumii la o pondere totală a voturilor lor sub 40%. În mod similar, indiferent de evoluția economiei lor, Statele Unite nu au avut niciodată un număr de voturi mai mic de 17%, ceea ce implică un drept de veto în chestiunile fundamentale ale FMI, care trebuie adoptate cu 85% din voturi.
2.2.Acordurile Generale de Împrumut
Cooperare și reconstrucție (1944-1971)
În timpul Marii Crize din anii 1930, țările au încercat să consolideze economiile lor, nu prin ridicarea barierelor în calea comerțului exterior, devalorizarea monedelor lor, pentru a concura unul împotriva celuilalt pentru piețele de export, și a limitării libertății cetățenilor lor să dețină de schimb valutar. Aceste încercări s-au dovedit a fi auto-înfrângerea. Comerțul mondial a scăzut considerabil (a se vedea graficul de mai jos), și standardele de ocuparea forței de muncă și de trai a scăzut în multe țări.
Această defalcare în cooperarea monetară internațională a condus fondatorii FMI de a planifica o instituție însărcinată cu supravegherea sistemului monetar internațional de sistemul ratelor de schimb și de plăți internaționale, care permite țărilor și cetățenilor lor, pentru a cumpăra bunuri și servicii unii de la alții. Noua entitate globala ar asigura stabilitatea ratei de schimb și ar încuraja statele membre să elimine restricțiile de schimb care împiedicau comerțul.
Acordul de la Bretton Woods
FMI a fost conceput in iulie 1944, când reprezentanți ai 45 de țări, reuniți în orașul de la Bretton Woods, New Hampshire, în nord-estul Statelor Unite, au convenit asupra unui cadru de cooperare economică internațională, care urmează să fie stabilit după al doilea război mondial. Ei credeau că un astfel de cadru a fost necesară pentru a evita o repetare a politicilor economice dezastruoase, care au contribuit la Marea Depresiune.
FMI a venit în existență oficială în decembrie 1945, atunci când primele 29 de țări membre au semnat articolele sale de acord. A început operațiunile de la 1 martie 1947. Mai târziu în acel an, Franța a devenit prima țară care a împrumuta de la FMI.
Membru al FMI a început să se extindă la sfârșitul anilor 1950 și 1960 în timpul cât mai multe țări africane au devenit independente și a depus candidatura pentru aderare. Dar Războiului Rece limitat de membru al Fondului, cu majoritatea țărilor din sfera de influență sovietică, nu aderare.
Țările care au aderat la FMI între 1945 și 1971 a fost de acord să păstreze ratele lor de schimb (valoarea monedelor lor în termeni de dolarul SUA și, în cazul Statelor Unite, valoarea dolarului în termeni de aur), raportat la Ratele care ar putea fi ajustate numai pentru a corecta un "dezechilibru fundamental" în balanța de plăți, și numai cu acordul FMI. Acest sistem, de asemenea, valoarea nominală, cunoscut sub numele de sistemul Bretton Woods, dominat până în 1971, când guvernul SUA a suspendat convertibilitatea dolarului (și rezervele în dolari deținute de alte guverne), în aur.
Sfârșitul sistemului Bretton Woods (1972-1981)
Până la începutul anilor 1960, valoarea dolarului SUA fix față de aur, în cadrul sistemului de la Bretton Woods a ratelor de schimb fixe, a fost văzut ca supraevaluat. O creștere considerabilă a cheltuielilor interne privind programele de președintele Lyndon Johnson Marea Societate și o creștere a cheltuielilor militare cauzate de războiul din Vietnam înrăutățit treptat supraevaluare a dolarului.
Sistemul de dizolvat între 1968 și 1973. În august 1971, președintele SUA Richard Nixon a anunțat "temporar" suspendarea convertibilității dolarului în aur. În timp ce dolarul a luptat în cea mai mare din anii 1960 în cadrul paritatea stabilit la Bretton Woods, aceasta criza a marcat defalcarea a sistemului. O incercare de a revigora ratele de schimb fixe a eșuat, și până în martie 1973 de principalele valute au început să plutească unul împotriva celuilalt.
De la colapsul sistemului Bretton Woods, membrii FMI au fost liberi să aleagă orice formă de aranjament de schimb doresc (cu excepția pegging moneda lor la aur): permite monedei să plutească liber, pegging-l la o altă monedă sau de un coș de valute, de adoptare a monedei de o altă țară, participă la un bloc monedă, sau care fac parte dintr-o uniune monetară.
Mulți se temeau că prăbușirea sistemului Bretton Woods ar aduce perioada de creștere rapidă la capăt. De fapt, trecerea la ratele de schimb flotant a fost relativ buna, si a fost cu siguranță în timp util: rate de schimb flexibile a făcut mai ușor pentru economiile să se adapteze la petrol mai scump, atunci când prețul de brusc a început să meargă până în octombrie 1973. Rate variabile au facilitat ajustări la șocurile externe de atunci incoace.
FMI a răspuns la provocările create de șocurile prețurilor petrolului din anii 1970, prin adaptarea instrumentelor sale de creditare. Pentru a ajuta importatorii de petrol a face cu deficite anticipate de cont curent și inflația în fața a prețurilor petrolului, a înființat prima instalațiilor petroliere două.
De la mijlocul anilor 1970, FMI a căutat să răspundă la balanța de plăți dificultăților cu care se confruntă multe din cele mai sărace țări ale lumii prin furnizarea de finanțare preferențiale, prin ceea ce a fost cunoscut sub numele de Fondul fiduciar. În martie 1986, FMI a creat un nou program de împrumut preferențiale numit Facilitatea de ajustare structurală. SAF a fost urmat de către Facilitatea de ajustare structurală consolidată în decembrie 1987.
Statutul FMI, elaborat de asemenea de experții Conferinței, a fost aprobat de Conferința Monetară de la Bretton Woods și, pe baza lui, FMI a început să funcționeze în 1946 (acordurile de la Bretton Woods au intrat în vigoare la 31 decembrie 1945). Statutul inițial a fost modificat mai apoi de încă 2 ori : prima oară la 28 iulie 1969, prin introducerea unei părți referitoare la Dreptul Special de Tragere (DST), iar a doua oară în 1976, când a suferit și importante modificări de fond.
Datorii și reforme dureroase (1982-1989)
Șocurile petroliere din anii 1970, care a obligat mai multe tari importatoare de petrol să se împrumute de la băncile comerciale, precum și creșterea ratei dobânzii în țările industriale, care încearcă să controleze inflația a dus la o criza datoriei internaționale.
În timpul anilor 1970, băncile comerciale de Vest a împrumutat miliarde de petrodolari "reciclate", obtinerea depozite de la exportatorii de petrol și de creditare a acestor resurse importatoare de petrol și în curs de dezvoltare, de obicei, la variabila, sau rate plutitoare, dobânzilor. Deci, atunci când ratele dobânzilor au început să crească în 1979, ratele flotante pentru împrumuturi țărilor în curs de dezvoltare, de asemenea, împușcat în sus. Plăților de dobânzi mai mari sunt estimate a fi costat țările non-producătoare de petrol în curs de dezvoltare de cel puțin 22 miliarde dolari în timpul 1978-81. În același timp, prețul de mărfuri din țările în curs de dezvoltare au scazut din cauza recesiunii adus de politici monetare. De multe ori, răspunsul de către țările în curs de dezvoltare la aceste șocuri incluse politici fiscale expansioniste și a ratelor de schimb supraevaluate, susținute de împrumuturi suplimentare masive.
Atunci când o criză a izbucnit în Mexic în 1982, FMI a coordonat răspunsul global, angajarea chiar băncile comerciale. Acesta a dat seama că nimeni nu ar beneficia în cazul în care țară după țară nu a reușit să ramburseze datoriile.
Inițiativele FMI calmat panica inițială și dezamorsat potențialul său exploziv. Dar un drum lung de reforma dureroase în țările debitoare, precum și măsuri suplimentare de cooperare la nivel global, ar fi necesar pentru a elimina problema.
Schimbarea social pentru Europa de Est și revoltelor din Asia (1990-2004)
Căderea zidului Berlinului în 1989 și dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a permis FMI pentru a deveni o instituție de (aproape) universal. În trei ani, membri a crescut de la 152 la 172 de țări, creșterea cea mai rapidă, deoarece afluxul de membri din Africa, în 1960.
În vederea îndeplinirii responsabilităților sale de noi, personalul FMI a crescut cu aproape 30 la sută în ultimii șase ani. Comitetul executiv a crescut de la 22 la 24 de locuri pentru a se potrivi directorilor din Rusia și Elveția, și unii directori existente văzut circumscripțiile lor electorale se extindă, prin mai multe țări.
FMI a jucat un rol central în a ajuta țările de tranziție fostului bloc sovietic de la planificarea centralizată la piață bazate pe economii. Acest tip de transformare economică nu a mai fost încercat, și, uneori, procesul a fost mai puțin netedă. Pentru cea mai mare din anii 1990, aceste țări a lucrat îndeaproape cu FMI, beneficiind de consiliere politica sa, asistență tehnică și sprijin financiar.
Până la sfârșitul deceniului, majoritatea economiilor în tranziție au absolvit cu succes la statutul de economie de piață, după mai mulți ani de reforme intense, cu multe aderarea la Uniunea Europeană în 2004.
Criza financiară din Asia
În 1997, un val de crize financiare, a cuprins peste Asia de Est, din Thailanda în Indonezia în Coreea de Sud și de dincolo. Aproape fiecare țară afectată a cerut FMI, atât pentru asistență financiară și de ajutor în reformarea politicilor economice. Conflictele au apărut cu privire la modul cel mai bine pentru a face față cu criza, și FMI a fost criticat că a fost mai intensă și pe scară largă decât în orice alt moment din istoria sa.
Din această experiență, FMI a atras de mai multe lecții care ar putea modifica răspunsurile sale la evenimente viitoare. În primul rând, a realizat că aceasta ar trebui să acorde o atenție mult mai multe deficiențe în sectoarele bancare ale țărilor și la efectele acestor deficiențe în domeniul stabilității macroeconomice. În 1999, FMI, împreună cu Banca Mondială a lansat Programul de evaluare a sectorului financiar și a început efectuarea evaluărilor naționale pe bază de voluntariat. În al doilea rând, Fondul a dat seama că premisele instituționale pentru liberalizarea cu succes a fluxurilor internaționale de capital au fost mai dificila decât au crezut anterior. Împreună cu profesia de economie în general, FMI a umezit entuziasmul său pentru liberalizarea contului de capital. În al treilea rând, gravitatea de contracție a activității economice care au însoțit criza asiatică a necesitat o re-evaluare a modului în care politica fiscală trebuie să fie ajustate atunci când o criză a fost precipitată de o oprire brusca a fluxurilor financiare.
Reducerea datoriilor pentru țările sărace
În timpul anilor 1990, FMI a lucrat în strânsă colaborare cu Banca Mondială pentru a atenua povara datoriei țărilor sărace. Inițiativa pentru țările sărace puternic îndatorate a fost lansat în 1996, cu scopul de a se asigura că nici o țară săracă se confruntă cu o povara datoriilor nu se poate gestiona. În 2005, pentru a ajuta la accelerarea progresului spre Obiectivele Națiunilor Unite pentru Dezvoltare ale Mileniului (ODM), Inițiativa HIPC a fost completată de către Inițiativa multilaterală reducerea datoriilor (MDRI).
Globalizarea și a criza (2005 – prezent)
FMI a fost pe prima linie de creditare a țărilor pentru a ajuta la creșterea economiei globale, deoarece suferă de o criză profundă cum nu s-a vazut de la Marea Depresiune.
Fluxurile de capital internationale au alimentat o expansiune globală, care a permis multor țări de a rambursa banii le-au împrumutat de la FMI și de la alți creditori oficiali și de a acumula rezerve valutare.
Criza economică mondială care a început cu prăbușirea a creditelor ipotecare în Statele Unite în 2007, și sa răspândit în întreaga lume în 2008 a fost precedată de mari dezechilibre în fluxurile globale de capital.
Fluxurile de capital la nivel mondial au fluctuat între 2 și 6 la suta din PIB-ul mondial în 1980-1995, dar de atunci au crescut cu 15 la suta din PIB. În 2006, acestea au totalizat 7200 miliarde dolari, mai mult de o triplare din anul 1995. Creșterea mai rapidă a fost experimentat de către economiile avansate, dar piețele emergente și țările în curs de dezvoltare au devenit, de asemenea, mai mult financiar integrat.
Cea mai recentă criză globală a descoperit o fragilitate în piețele financiare avansate, care în curând a condus la cea mai gravă recesiune mondială de la Marea Depresiune. Dintr-o data, FMI a fost inundat cu cereri de stand-by de acorduri și de alte forme de sprijin financiar și de politică.
Comunitatea internațională a recunoscut faptul că resursele financiare ale FMI au fost la fel de important ca niciodată și au fost susceptibile de a fi întins subțire înainte de criză a fost de peste. Cu un sprijin larg din partea țărilor creditoare, capacitatea Fondului de creditare a fost triplat, la aproximativ 750 miliarde USD. Pentru a utiliza în mod eficient aceste fonduri, FMI a revizuit politicile sale de creditare, inclusiv prin crearea de o linie de credit flexibilă pentru țările cu fundamente economice puternice si un palmares de punere în aplicare politici de succes. Alte reforme, inclusiv cele adaptate pentru a ajuta țările cu venituri mici, a permis FMI de a vărsa sume foarte mari de repede, în funcție de nevoile țărilor în curs de împrumut, și nu strict limitată de cote, ca și în trecut.
Pentru mai multe idei care au modelat FMI de la începuturile sale până la sfârșitul anilor 1990, să ia o privire la James Boughton lui "FMI și Forța de Istorie:. Zece evenimente și zece idei care au modelat instituției"
2.3.Emisiunea de Drepturi Speciale de Tragere
Drepturile speciale de tragere (DST) reprezintă moneda de cont a FMI și este determinată pe baza unui coș valutar, menit să completeze activele de rezervă existente. FMI a stabilit să se ia în considerare 16 monede din țările care participă cu peste 1% la exportul mondial de bunuri și servicii. Ponderea aleasă pentru fiecare monedă din coș a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial, cu excepția dolarului, pentru considerentul că importanța dolarului în tranzacțiile internaționale este mai mare decât partea din exportul mondial care revine SUA.
Actualmente o altă monedă cu pondere crescută in DST este EURO, și aceasta, tocmai datorită importanței acestei noi monede europene in schimburile internaționale.
DST este utilizat ca unitate de calcul în cadrul FMI, dar și de către alte instituții, și îndeplinesc următoarele funcții:
Etalon monetar, în sensul că valoarea unei monede poate fi definită în DST;
Instrument de rezervă;
Mijloc de plată pentru decontarea anumitor operațiuni între Fond și membrii.
DST-urile sunt alocate țărilor membre proporțional cu cotele de participare la capitalul Fondului. DST poate fi utilizat în tranzacțiile între țările membre. Acestea sunt : emiterea de hârtii de valoare exprimate în DST ; operațiuni la termen ; stabilirea unor prețuri și tarife pe plan internațional ; utilizarea clauzei DST pentru acoperirea riscului valutar.
Orice unitate monetară poate fi convertită în DST, la un curs de schimb oficial. Prin intermediul Fondului, țările deținătoare de DST pot obține în schimb orice altă valută convertibilă. Toate tranzacțiile efectuate de FMI sunt schimbate în DST. Dacă situația rezervei oficiale o permite, țările membre sunt obligate să accepte DST-uri până la o valoare de maxim două ori mai mare decât valoarea DST-urilor alocate inițial.
În aprecierea acestui instrument de rezervă au fost aduse următoarele argumente pozitive :
DST este mai stabil decât orice altă monedă națională ;
DST este emis de un organism internațional, astfel încât este independent de situația economică și financiară a unei țări și nu propagă această situație în economia mondială, așa cum este cazul, de exemplu cu dolarul SUA ;
DST poate servi mai bine la menținerea unor rezerve monetare internaționale echilibrate, având în vedere că emisiunea de DST este dozată de FMI în mod conștient, în funcție de nevoile efective de rezerve ale pieței mondiale .
Totodată au fost formulate următoarele obiecții :
DST nu îndeplinește decât parțial funcțiile unei monede internaționale – nu este un mijloc direct de plată ca și USD spre exemplu, ci doar indirect prin mecanismul de convertire a DST în valute ;
DST nu circulă decât între autoritățile monetare (FMI, Bănci Centrale), particularii neavând acces la DST ;
Inflația și deflația de DST nu sunt excluse, FMI putându-se orienta greșit în determinarea necesarului de emisiune ;
DST reprezintă un mijloc potențial de întărire a puterii financiare a statelor industrializate ;
DST este un element minor în structura rezervelor internaționale.
2.4.Resursele din dobânzi si alte surse
Disponibilitățile Fondului sunt create prin vărsăminte de cote ale membrilor, efectuate integral la aderare. Mărimea cotei fiecărui membru a fost inițial stabilită la Bretton-Woods după o formulă ce cuprindea următoarele elemente :
2% din venitul național ;
5% din rezervele de aur și dolari ;
10% din media importului ;
10% din variația maximă a exportului
suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu față de venitul național.
După această dată, stabilirea mărimii cotelor s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparația cu cotele țărilor membre care au aproximativ același nivel de dezvoltare economică și financiară ca țara aderentă.
După cum mai precizat în paragrafele anterioare, cota reprezintă participarea financiară a țării membre la Fond, de ea depinde de numărul voturilor, dreptul de a obține credite de la Fond. Potrivit statutului inițial cota se vărsa în aur și în monedă națională. Nivelul de 75% pentru partea vărsată în monedă națională reprezenta « partea neutră » sau « ideală » a unei țări față de Fond, în care țara nu este nici debitoare și nici creditoare a Fondului.
Periodic (la 3 ani) aceste cote sunt revizuite. Ponderea fiecărei țări în comerțul internațional este un element cheie în determinarea cotei părți. Din acest motiv, țările dezvoltate din punct de vedere economic sunt favorizate, având cea mai mare pondere în comerțul internațional. Acesta este motivul pentru care cota de participare este mare din partea țărilor dezvoltate, de aici rezultând toate celelalte avantaje pentru aceste țări.
Exemplu de alocare a resurselor pentru acordare de asistență tehnică (Tabel 1, Grafic 1):
Tabel 1.1: Alocarea resurselor FMI
Grafic 1.1.: Resurse FMI utilizate pentru asistența tehnică
Sursa : IMF, Annual Report, 2011 – IMF Survey, vol. 30, sept, 2011
CAP. III – ROLUL F.M.I. ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
3.1.Modalitățile de colaborare între F.M.I. și membrii săi
Teoretic, crearea unei piețe mondiale a capitalurilor, concurențială, funcționând fără piedici, trebuia să stimuleze creșterea eficienței sistemului financiar permițând o reducere a costului de finanțare și o mai bună alocare a capitalurilor între țări și sectoare de activitate, de unde să rezulte o mai rapidă creștere a economiei mondiale.
După mai mulți ani de schimburi și mișcări de capitaluri, se credea că s-a găsit remediul: liberul joc între deținătorii de resurse și cei care au nevoie de finanțare, aceștia întâlnindu-se mai ușor si cu cost scăzut (dereglementare), utilizând din ce în ce mai puțin intermedierea băncilor (dezintermediere) și circulând mai ușor de la un tip de activitate la altul (deschiderea piețelor). Această triplă revoluție a permis țărilor și firmelor să-și finanțeze nevoile și a ajutat întreprinderile să investească. Din anii '90 piețele emergente din Asia, America Latină și Europa de Est au fost încorporate în sistem. Observarea realității conduce însă la concluzii mai nuanțate. În primul rând, nu este cert faptul că a avut loc o ameliorare a eficienței de alocare a capitalurilor. Dacă a avut loc o reducere a costurilor de finanțare, de aceasta au beneficiat marile întreprinderi multinaționale și instituțiile financiare, singurele în măsură să acceadă la noile instrumente financiare și mai puțin multitudinea de întreprinderi mici și mijlocii ce reprezintă țesutul productiv. De asemenea, ne putem întreba dacă noul sistem financiar internațional a condus într-adevăr la o mai bună alocare a capitalurilor între regiunile lumii. Începând de la criza datoriei Lumii a treia, cea mai mare parte a finanțărilor internaționale se concentrează în țările dezvoltate. La începutul anilor '90, țările în curs de dezvoltare "vărsau" țărilor dezvoltate cu titlu de rambursare a datoriei lor mai mult decât primeau de la acestea.
Pe de altă parte, globalizarea financiară determină o instabilitate crescândă a piețelor ce pare să devină cronică și accentuarea speculației. Se creează astfel premisele că viteza de propagare si aria geografică de cuprindere a crizelor să crească semnificativ. Unul din exemplele adecvate în acest sens este criza financiară asiatică din 1997 care a afectat nu numai continentul asiatic, ci și o mare parte a țărilor dezvoltate, țări din Europa Centrală și de Est și se poate spune că a stat la baza declanșării unei serii de crize financiare pe piețele latino-americane.
Procesul de globalizare financiară s-a produs în același timp cu creșterea instabilității ratelor dobânzii, ratelor de schimb și cursurilor titlurilor financiare. Se poate spune chiar că există o relație de interdependență între instabilitatea financiară si globalizare. Aceasta deoarece, pe de o parte, cea mai mare parte a inovațiilor financiare au ca obiect protejarea agenților economici împotriva instabilității ratelor de schimb, ratelor dobânzii, a volatilității cursurilor titlurilor, iar pe de altă parte, noile instrumente sunt ele însele factori de instabilitate.
Globalizarea financiară a presupus de asemenea o uriașă dilatare a sferei financiare: pe piața valutară se schimbă zilnic 1500 mld dolari, de 7 ori mai mult decât în 1986. În ceea ce privește acțiunile, numai la New York volumul tranzacțiilor acestora (8700 mld $ la sfârșitul lui noiembrie 1997) s-a multiplicat de 4 ori în 10 ani la sfârșitul. Această explozie a tranzacțiilor pe piețele financiare nu mai este în raport direct cu finanțarea producției și a schimburilor internaționale. După estimările Băncii Regelementelor Internaționale, valoarea tranzacțiilor financiare internaționale este de 50 de ori mai mare decât valoarea comerțului internațional cu bunuri si servicii. Rezultă deci acest decuplaj – în creștere – între activitatea financiară si cea reală.. Acum, piețele sunt cele care decid dacă politicile economice naționale sunt eficiente. În câteva momente, investitori din lumea întreaga – Tokyo, Singapore, New York, Londra, Frankfurt, Paris – sunt conectați la informația exactă de pe piețele financiare și își pot exprima neîncrederea si dezaprobarea.
Integrarea financiară mondială și mobilitatea internațională a capitalurilor au modificat profund natura relațiilor existente între diferite economii. Altădată, transmiterea internațională a conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri și servicii. Astăzi, variabilele financiare sunt cele care joacă rolul determinant în transmiterea conjuncturilor, acestea devenind din ce în ce mai interdependente.
Globalizarea financiară presupune de asemenea un risc sistemic crescut. Prin risc sistemic se înțelege un risc de instabilitate globală care rezultă din disfuncționalități în sistemul financiar-bancar, când interacțiunea comportamentelor individuale nu determină ajustări corectoare, ci agravează dezechilibrele. Procesul de criză sistemică se desfășoară în două faze. În primul rând este vorba de declanșarea turbulenței prin speculație, a cărei putere s-a amplificat prin noile instrumente financiare. Apoi intervine propagarea undei de șoc pe ansamblul sistemului financiar planetar. Această propagare se realizează prin fenomenul de contagiune deoarece piețele financiare sunt puternic interconectate. Pe baza mijloacelor moderne de comunicare, informația se difuzează aproape imediat de la o extremitate la alta a planetei. Fiecare piață este influențată de informații comune tuturor piețelor. Reacțiile operatorilor pe o piață considerată directoare (ex. Wall Street) sunt imediat repercutate asupra celorlalte piețe financiare. Acest proces de propagare și repercusiuni în lanț este amplificat de comportamentele de "contagiune prin mimetism", foarte frecvente pe piețele financiare: participanții pe piețele financiare își fundamentează deciziile nu pe baza propriilor lor criterii, ci luând în considerare pe cele ale altora. Astfel, evenimente care nu au nici o legatură cu situația financiară a unei țări sau firme pot provoca aici o criză.
Un rol regulator important în gestionarea crizelor revine Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale. Creat în 1944, FMI a avut inițial sarcina de supraveghere a stabilității financiare internaționale, dublată mai apoi de cea de finanțator al deficitelor publice și de coordonator al programelor de ajustare strucurală pentru țările care se confruntă cu probleme economice și financiare. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, componentă a Băncii Mondiale, a fost creată pentru sprijinirea statelor afectate de război, pentru ca mai apoi fondurile sale să se îndrepte înspre ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare.
Atât FMI cât și BM reprezintă actori pe cât de importanți pe atât de controversați ai sistemului financiar și monetar internațional. Misiunea lor fundamentală este aceea să promoveze dezvoltarea ȚCD și să servească drept “finanțatori de ultimă instanță “ în situațiile în care aceste țări se confruntă cu criză financiară. Aceste fonduri se constituie în veritabile garanții în favoarea solvabilității ȚCD, în catalizatori pentru creditele acordate de băncile comerciale sau alte instituții financiare private.
Proliferarea crizelor în spațiul mondial a condus la o diminuare progresivă a capacității FMI de a acționa în calitatea de împrumutător de ultimă instanță, intervențiile sale din ultimii ani (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Thailanda și Indonezia în 1997, Rusia în 1998 și cel mai recent în Argentina) intrând puternic sub incidența unor considerente de ordin politic și strategic. Această slăbiciune crescândă a FMI, ca și constatarea că, de cele mai multe ori capitalul privat a mizat pe intervenția salvatoare a FMI pentru a-și recupera investițiile în cazul unei crize majore, a impus o reconsiderare a procedurilor de intervenție. Directorul executiv adjunct al FMI, Stanely Fischer4 sublinia astfel că „dacă nu se vor găsi modalități mai bune de a implica sectorul privat în gestionarea crizelor, organizația pe care o reprezintă nu-și va putea exercita cu brio funcția de împrumutător de ultimă instanță”. S-a sugerat astfel atragerea investitorilor privați în suportarea unor pierderi determinate de crizele financiare. Necazul cu această procedură este că s-a izbit de o mare rezistență din partea investitorilor privați, țările aflate în criză de lichiditate fiind prinse ca într-o menghină.
Participanții summit-ului de la Halifax al grupului G7 din iunie 1995 au propus un nou rol pentru FMI, acela de prevenire a crizelor prin intervenția timpurie în țările aflate în pericolul unei crize financiare și acordarea asistenței de urgență guvernelor.
Pentru a susține noul rol al FMI la summit-ul de la Halifax s-a propus ca națiunile dezvoltate să dubleze suma de 28 miliarde de dolari pentru finanțarea FMI-ului conform acordurilor generale de împrumut. Această propunere a fost inițiată de guvernul S.U.A ca răspuns la criza mexicană din decembrie 1994, care a condus la mobilizarea unui credit de 50 miliarde de dolari pentru guvernul mexican. Din această sumă, aproximativ 20 miliarde au fost acordate de către Fondul de Stabilizare al Trezoreriei Americane, (S.U.A era interesată să salveze piața mexicană și să redreseze mediul de afaceri unde numeroși investitori direcți americani dețineau afaceri), o sumă similară s-a acordat de către FMI, iar restul de către alte țări. FMI a reacționat și înainte la crizele financiare, dar nu cu o astfel de sumă pentru o urgență creată de o scurgere masivă de capital privat.
Pentru evaluarea rolului propus FMI-ului este necesar să luăm în considerare dacă FMI poate într-adevăr să intervină la timp în țările aflate în dificultate financiară pentru a preveni o eventuală criză financiară sau pentru a acorda asistență. FMI-ului i s-a recomandat să ofere asistență guvernelor țărilor aflate în dificultate, prin prezentarea experiențelor relevante ale altor țări care s-au confruntat deja cu fenomenul unei crize financiare.
În ultimul timp, FMI începe să țină cont din ce în ce mai mult de necesitățile specifice ale țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, orice acord de asistență din partea Fondului presupune existența a patru elemente principale:
– elaborarea unui program de macrostabilizare economică;
– determinarea obiectivelor și politicilor naționale în acest sens, cu definirea criteriilor cantitazive de realizare;
– eșalonarea tragerilor în funcție de necesitățile efective;
– consultări periodice cu experții FMI.
Mexicul a primit asistență economică din partea FMI-ului înaintea crizei financiare, un fapt care ridică întrebări în ceea ce privește eficiența cu care FMI ar putea concepe un sistem de prevenire al crizelor. Mai mult, trebuie evaluat dacă un ajutor substanțial este cel mai benefic pentru capitalul public internațional. Dacă asistența de urgență este utilizată ca și în cazul Mexicului, o mare parte a fondurilor ar fi utilizate pentru acoperirea datoriilor externe. Doar dacă scurgerea de capital ar putea fi stopată, FMI-ului i s-ar putea returna fondurile într-o perioadă scurta de timp, însă acest lucru nu poate fi garantat.
Criza mexicană a constituit un semnal de alarmă pentru FMI, reputați analiști conchizând că acesta nu a știut să prevadă și să prevină criza, recomandând totodată ca Fondul să-și schimbe „cultura” internă și procedurile de lucu.
Odată cu apariția crizei asiatice FMI-ul s-a văzut confruntat cu probleme cu care nu se mai confruntase înainte. Criza asiatică era o criză complexă, cu o componentă monetară și una de credit. Componenta de credit, a avut la rândul ei, un aspect internațional și unul intern și toate elementele componente erau intercorelate. Criza asiatică a fost diferită de toate celelalte crize cu care se confruntase FMI-ul înainte, datorită faptului că ea și-a avut obârșia în sectorul particular.
FMI-ul a impus terapia tradițională: creșterea ratei dobânzii și reducerea cheltuielilor guvernamentale, în scopul stabilizării monedei și al reinstaurării încrederii investitorilor internaționali. El a identificat de asemenea, defectele structurale din fiecare țară și a impus fiecăreia condiții specifice, cum ar fi închiderea instituțiilor financiare nesănatoase, dar programele FMI nu au dat rezultate întru-cât ele se adresau doar unor anumite aspecte ale crizei și nu tuturor. Deoarece diversele aspecte erau intercorelate, ele nu puteau fi stabilizate până nu erau abordate problemele datoriei, pentru că debitorii se grăbeau să își acopere expunerea la risc în momentul deprecierii monedei, iar deprecierea monedei sporea expunerea la risc, ca într-un cerc vicios. Se pare însă că FMI-ul nu a înțeles această situație întru-cât și-a elaborat o metodologie de rezolvare a dezechilibrelor în sectorul de stat și nu în cel particular; înțelegerea modului de funcționare a piețelor financiare de către FMI lăsând mult de dorit. Acest lucru a fost demonstrat în Indonezia, unde FMI a insistat să se închidă unele bănci fără asigurarea provizioanelor corespunzătoare, necesare pentru protecția depunătorilor. S-a provocat, astfel, o clasică retragere masivă a depunerilor bancare.
Misiunea FMI-ului este să contribuie la menținerea sub control a unei crize de lichidități. Crizele de lichidități sunt inevitabil legate de dezechilibrele strucutrale, iar acestea nu pot fi ameliorate decât print-o infuzie de bani într-o țară. Atunci când atât băncile, cât și corporațiile sunt supraîndatorate (adică raportul capital de împrumut/capital al acționarilor este prea ridicat), se crează o necesitate de infuzie de capital. Problema este că, într-o situație de criză, nici capitalul nou al acționarilor și nici creditul suplimentar nu sunt imediat disponibile. Singura soluție o reprezintă conversia datoriei în capital acționarial. În accepțiunea lui George Soros, programele FMI din Asia au eșuat pentru că nu au insistat asupra unor astfel de aranjamente de conversie a datoriei.
În apărarea FMI-ului, trebuie recunoscut însă că ar putea fi imposibilă rezolvarea unei crize de lichiditate și introducerea în același timp a unui program de conversie a datoriei. Creditorii internaționali s-ar fi opus, iar fără cooperarea acestora nici un program de salvare nu ar fi avut succes. Pe de altă parte, eșecul în abordarea problemei datoriei a avut ca rezultat devalorizări foarte puternice ale monedelor naționale și rate ale dobânzii cu caracter punitiv, care i-au făcut insolvabili pe debitori și au azvârlit țările implicate într-o adâncă recesiune.
FMI-ul se află acum într-o criză proprie. Încrederea în mecanismele pieței a fost un ingredient esențial al succesului său din trecut, care acum și-a pierdut însă credibilitatea.
Economistul Messers Boorman5 accentuează ideea că îmbunătățirea gestionării crizelor este o cerință destul de grea, deoarece odată ce o criză apare este imposibil să fie gestionată așa încât să nu aibă efecte negative, cel mult se poate spera ca acestea să fie cât mai mici. Tocmai de aceea trebuie să se acorde o atenție deosebită prevenirii crizelor.
Boorman afirmă că prevenirea crizelor s-ar putea realiza prin evitarea regimului de cursuri de schimb fixe, întru-cât este foarte greu să se opereze cu cursuri fixe în faza unei mobilități internaționale a capitalului și prin liberalizarea financiară care trebuie făcută cu atenție, bazându-se pe un plan coerent.
Recente studii empirice asupra crizelor asiatice arată că păstrarea unui nivel adecvat al rezervelor valutare este o metodă eficientă în protejarea țării de contagiune. Păstrarea unui nivel ridicat al rezervelor este costisitoare, însă apariția unei crize este cu mult mai costisitoare.
Trăgând concluzii din experiența deceniului trecut, directorul FMI-ului, Horst Kohler, a afirmat că pe viitor FMI-ul va avea un rol mai limitat și mai bine axat decât în trecut, specificul noii sale orientări rămânând să fie definit. Nu se știe dacă va fi o nouă abordare a numeroaselor țări care nu se confruntă cu crize financiare, dar care dispun de programe FMI sau se referă la o nouă abordare a țărilor care trec printr-o criză financiară.
Este clar însă faptul că FMI-ul poate ajuta la rezolvarea situațiilor de criză și la reducerea riscului apariției crizelor viitoare dacă va face aprecieri corecte asupra capacității țărilor debitoare de a-și rambursa datoria externă. De asemenea va trebui să anunțe băncile centrale din SUA, Europa și Japonia asupra deficitului balanței de plăți, astfel ca acestea, în calitate de supraveghetori să poată interveni la timp pentru a evita riscurile asumate de băncile comerciale.
3.2.Crizele și evoluția acestora
În anul 1990 au fost efectuate cele mai semnificative schimbări în istoria FMI. Acestea au fost legate de procesul de integrare a piețelor de mărfuri, servicii și capital. O parte importantă în activitatea FMI deține acordarea împrumuturilor în domeniul bancar și supravegherea sistemului monetar internațional.
Între țările care au beneficiat de ajutorul financiar al FMI în anii '90 au fost țările din Europa Centrală și regiunea Baltică, Rusia și alte țări din fosta Uniune Sovietică pentru înlesnirea trecerii lor dificile din economia planificată la economia de piață. Multe eforturi au fost depuse în formarea structurilor financiare și economice, foarte importante pentru funcționarea economiei de piață.
O parte importantă în activitatea FMI ocupă colaborarea strînsă cu Banca Mondială în vederea sprijinirii celor mai sărace țări din lume.
În criza financiară la mijlocul acestei decade în Mexico FMI a aprobat pe data de 1.02.1995 cel mai mare pachet financiar pentru o țară membră a FMI în valoare de $17,8 billion. Acest ajutor avea scopul să stsbilizeze situatia financiară și să oprească ieșirile masive de capital din Mexic.
Criza financiară din Asia din anul 1998 a fost evenimentul financiar a anului. Cel mai mult afectate au fost Indonesia, Coreea si Tailanda.
Printre cauzele principale pentru această criză putem să considerăm împrumuturile externe făcute de aceste țări în exces, cu scădente scurte. Pe de altă parte regurile bancare inadecvate și intervenția sa nereușita n-au putut să contribuie la stabilizarea situației economice. Întărzierea semnificativă în adaptării măsurilor corespunzătoare în rezolvarea acestor dificultăți a aprofundat criza financiară și a afectat și alte țări din această regiune.
FMI a ajutat cele trei țări cel mai mult afectate – Indonesia, Coreea si Tailanda – aranjănd programe pentru reforme economice, care ar treebui să ajute refacerii situației financiare. Coreea a beneficiat de ajutor financiar la valoare totală de $ 11,2 bilioane și Tailanda $ 4,0 bilioane.
Au fost intensificate consultațiile cu celelalte țări membre pentru a fi luate măsuri, care să nu mai permit în viitor afectarea altor țări din această regiune.
Au fost aplicate proceduri accelerate organizate sub numele de Mecanism Urgent de Finanțare. Astfel FMI a elaborat programe, care au fost adăugate la programele deja existente și care au avut drept scop să adapteze FMI către cerințele acestei perioade.
De asemenea a fost creată facilitatea de Rezerve suplimentare pentru a ajuta țările afectate prin acordarea împrumuturilor pe termen scurt, necesare pentru recuperarea încrederii pierdute a investitorilor.
FMI a colaborat cu alte instituții internaționale financiare, de exemplu cu Banca Mondială și Banca da Dezvoltare din Asia pentru a mări suportul financiar pentru programele de reforme economice.
Principalele concluzii făcute de funcționării FMI sunt patru și se referă la necesitatea punerii la dispoziție la FMI a unei informații, cât se poate mai concrete, de către țările membre. Pe de altă parte cu o mai mare atenție trebuie să fie analizate rezultatele macroeconomice ale țărilor pe termen scurt. Un rol crucial joacă existența unei transparențe în privința programelor, care se aplică pentru ieșirea din criză. Nu pe ultimul loc ca importanță este faptul că țările membre trebuie să binevoiască să ia în considerare sfaturile politice de la FMI.
Pentru a colabora mai străns cu țările afectate de criza din Asia și din cauza rolului important, pe care aceste țări îl au în economia mondială FMI a deschis un nou office pentru Asia și Pacific în Tokyo.
Directorul acestui office este Kunio Saito. Între scopurile principale sunt păstrarea unui dialog permanent cu politicienii din Asia si supravegherea pieței financiare în această regiune.
În luna iulie 1998, după dificultățiile financiare serioase, Rusia a primit un împrumut de $11.2 bilioane, care va avea drept scop să suplimenteze cele $ 9.2 bilioane primite în luna martie 1996.
A 50-a anivarsare a FMI în anul 1994 a creat ocazia pentru efectuarea unui număr mare de întălniri si discutii privind activitatea fondului în viitor.
Schimbările în mediu economic international impun într-un fel si reevaluare a rolului FMI si eventual efectuarea unor schimbări în rolul său în economia mondială.
Folosirea largă a ratelor de schimb flexibile a dezavantajat tările industriale si ele au beneficiat mult mai putinde ajutor financiar din partea FMI, așa cum a fost prevăzut în Bretton Woods. Mai mult decât aceasta, multe țări membre n-au avut aces la fluxurile de capital privat, mai ales în perioade de dificultăți economice și numărul acestor țări a crescut mult, afectând și țările în traziție. Aceste țări se bazează pe asistența financiară din partea FMI în resolvarea problemelor financiare legate de balanța de plăți.
În viitor descentralizarea în sistemul valutar al țărilor industrializate va continua. De aceea va fi necesară o reevaluare a rolului FMI privind supravegherea și finanțarea țărilor membre. De exemplu a fost făcută o propunere în sensul că valutele mai puternice să fie legate și fixate întru-n sistem. Comisia din Bretton Woods a propus FMI să preia de la Grupul Celor 7 responsabilitatea de a efectua politica de coordonare, care să aibă ca scop reducerea instasbilității ratei de schimb și eventual trecerea la un sistem mult mai flexibil.
Cu totul altă direcție a fost propusă de la ceilalți funcționari FMI să abandoneze rolul său în domeniul financiar și să concentreze activitatea sa asupra disciplinei comerciale, exercitată de fluxurile de capital privat, scopul fiind corectarea neadaptibilității bilanțelor de plăți ale țărilor membre. Astfel FMI poate să devină un fel de agenție de evaluare pentru politiciile economice de stat ale țărilor membre. Mai mult decât aceasta a fost propus în acest context FMI să joace un rol central în coordonarea restructurării datoriilor statelor, ca un fel de curte de faliment.
Toate aceste propuneri deocamdată n-au găsit o acceptare mai largă. În momentul în care FMI va acționa ca o agenție de evaluare, atunci relațiile între FMI și țările membre se vor schimba substanțial.
În prezent rolul FMI este de a facilita relațiile dintre debitor si creditor. Probabil schimbările, care se vor efectua nu mai vor fi cu rolul financiar, pe care l-are FMI și în natura politicii de supraveghere a Sistemului Monetar International.
3.3.Teorii ale rolului F.M.I. în sistemul monetar international
În prezent, FMI se afla în fata unor noi provocari. S-au înmultit criticile la adresa sa, considerându-se ca FMI este o institutie privata, sau subordonata intereselor tarilor dezvoltate, mai ales ale SUA.
Printre criticile aduse Fondului se numara:
1) a dobândit o putere mult prea mare, ce risca sa scape de sub control. Argumentul adus în acest sens este interventia FMI în criza asiatica, îndatorând aceste tari în scopul de a salva bancile internationale care au garantat creditele plasate în economia acestor tari;
2) este acuzat de lipsa transparentei, de faptul ca operatiunile pe care le deruleaza nu sunt cunoscute în amanunt, oferindu-se opiniei publice doar informatii sumare;
3) atitudinea FMI si politica acestuia în tarile sarace si în cele aflate în procesul de tranzitie de la economia centralizata la cea de piata: de cele mai multe ori FMI a fost acuzat ca nu tine cont de conditiile concrete din aceste tari, iar conditiile impuse duc la înrautatirea situatiei;
4) aplicarea unei retete unice în materie de tranzitie nu a condus la o crestere economica în tarile sarace si cele în curs de tranzitie. Analistii economici considera ca în cazul tarilor în tranzitie si sarace, programele FMI trebuie sa realizeze un compromis viabil între ajustare si dezvoltare;
5) FMI-ul în calitatea sa de institutie centrala a Sistemului Monetar International, este incapabil sa faca fata unei crize declansate în interiorul Sistemului. Exista opinii care sustin ca o criza în SUA sau Japonia ar duce la prabusirea întregului sistem financiar international. Crizele din Mexic, Asia de Sud-est si Argentina au aratat o vulnerabilitate deosebita a Sistemului. De aceea multi experti considera necesara realizarea unor mecanisme flexibile care sa permita interventia FMI în cazurile de urgenta de tipul crizei asiatice;
6) globalizarea tot mai accentuata a economiei mondiale necesita racordarea actiunilor FMI la noile realitati economice mondiale, inclusiv la îmbunatatirea statutului si a obiectivelor functionale.
3.4.Relațiile între FMI și alte organizații internaționale
În anii 1997/98 relațiile între FMI și Banca Mondială , Națiunile Unite și Organizatia Mondială de Comerț au continuat să se dezvolte ca răspuns a schimbărilor care se efectuează în domeniul economic mondial.
Criza financiară din Asia a arătat necesitatea pentru o colaborare mai strânsă dintre FMI și Banca Mondială mai special în sectorul financiar și social. În anul 1997 a fost semnat un acord între Directorul General al FMI și Președintele Băncii Mondiale. Scopul semnării acestui acord a fost legat de adoptarea unor măsuri mai efective pentru rezolvarea problemelor care provin din datoriile financiare ale statelor. Acordul acoperă o gamă largă în sectorul financiar incluzînd diagnostica, sfaturi politice, asistența tehnică și proceduri operaționale în situații de criză. În particular acest acord clarifică rolul pe care îl joacă fiecare din cele două instituții.
În timp ce Banca Mondială se ocupă cu problemele din sistemul financiar în țările în curs de dezvoltare, FMI supraveghează aspectele macroeconomice ale sistemului financiar și piețele în toate țările membre.
Sfaturile politice pe care le dă FMI sunt legate și de impactul social pe care îl provoacă ele de protecția mai bună a celor mai vulnerabile grupe din societate. FMI apelează și pentru o colaborare mai strânsă cu Organizația Agriculturală și de Hrană și UNICEF.
În timpul anului financiar FMI a continuat să lucreze foarte strâns cu Banca Mondială inițiativa HIPC pentru cele mai îndatorate țări. Unul din principiile din această inițiativă este că asistența pe care o acordă țările trebuie să fie coordonată între toate țările – creditori cu cotă de participare egală. FMI și Banca Mondială au inițiat un proces de consultații cu alți creditori pentru a se asigura că această inițiativă va reflecta răspunsul cel mai potrivit al comunității internaționale. Directorul General și Președintele Băncii Mondiale au trimis o scrisoare până la creditorii multilaterali și bilaterali cu scopul de a informa despre deciziile adoptate de FMI și Banca Mondială.
Relațiile între FMI și ONU s-au dezvoltat la nivel instituțional și la nivel local. Colaborarea la nivel instituțional este efectuată prin oficiul FMI în New York. A crescut numărul de funcționari din FMI care participă la conferințe și întâlniri organizate de către comisarii de la ONU. De asemenea a crescut și volumul informației care se schimbă între cele două organizații. Există o colaborare mai strânsă în domeniul statistic și în cazul situațiilor postconflictuale. În plus oficiul FMI din Geneva lucrează în colaborare cu UNCTAD.
În luna aprilie anului 1998 Consiliul Economic și Social al ONU (ECOSOC) a organizat o întălnire la nivel înalt la tema “ Integrarea globală financiară și rezulatele recente “. Acest forum a fost onorat de câtre Directorul General al FMI.
La nivel de țară funcționarii FMI continuă să colaboreze cu funcționarii de la ONU să schimbe diferite puncte de vedere asupra dezvoltării economice, să stea în contact permanent și să participe la întălnirile locale. Colaborarea cu reprezentanții ONU sunt foarte intensive în țări în care ONU și FMI au luat parte împreună în proiecte de asistență tehnică.
Relațiile între FMI și Organizația Mondială a Comerțului au fost reglamentate prin acordul de cooperare care a intrat în vigoare în luna decembrie anului 1996. Acest document conține precizări referitoare la consultațiile instituționale și schimbul de informație. Grupurile de lucru au studiat foarte activ toate inițiativele în acest sens. Un alt aspect din cooperarea între FMI și OMC este legat de participarea celor două organizații la inițiativa de integrare a țărilor în curs de dezvoltare. Această dorință a fost exprimată și prin declarația făcută în anul 1996 la conferința a OMC în Singapure. La următoarea întâlnire în luna octombrie a anului 1997 a fost negociată și acordarea asistenței tehnice pentru țările care au nevoie de ajutor tehnic. De asemenea FMI este una din cele șase organizatii internaționale care și-au asumat responsibilitatea de a asigura asistența tehnică pentru 27 țări până la sfîrșitul acestui an financiar. Recomandările făcute de FMI în sfera politică și asistențele în domeniul fiscal și statistic sunt reconoscute ca un suport important pentru instalarea celor mai favorabile condiții macroeconomice care va ajuta țările respective de a participa mai efectiv în sistemul comercial global.
Colaborare între FMI și Organizația Mondială a Muncii au fost intensificate în anul acesta mai ales în contextul crizei financiare din Azia. În cursul acestui an funcționarii de la FMI au participat la Conferința Rigională din Azia care a fost sponsorizată de Organizația Mondială a Muncii și care a avut loc în Bangkok în perioada 9-11 decembrie . Atenția prticipanților a fost atrasă de problemele legate de dezvoltarea resurselor umane în această regiune. Funcționarii de la FMI deasemenea au participat la întălnirea la nivel înalt la Bangkok în perioada 22 – 24 aprilie în anul 1998 cu tema principală “Reflectările sociale ale crizei din Azia “.
Activitățiile care desfășoară FMI împreună cu alte organizații internaționale sunt coordonate de la centralele FMI situate în Paris și în Tokyo.
FMI lucrează în strănsă cooperare cu astfel bănci de dezvoltare cum sunt Bancă Asiatică pentru Dezvoltare, Bancă Europeană pentru Reconsrucție și Dezvoltare. În acest sens Consiliul Executiv al FMI a aprobat pe 24 iulie 1997 propunerea pentru participarea reprezentanțiilor acestor instituții la discuțiile legate de inițiativa HIPC. Colaborarea cu aceste bănci multilaterale pentru dezvoltare include consultații asupra programelor pentru ajustări structurale, care include finanțarea acestor pragrame, acordarea asistenței tehnice, schimbări de informații, vizitele funcționarilor, întălniri și conferințe. Funcționarii din FMI vizitează regular seminarile și forumurile sponsorizate de le alte organizații regionale, sociale și financiare în Africa, Azia și Pacificul, America Latină și Caraibii.
Aceste activități care desfășoară FMI cu alte organizații internaționale au scopul principal de a sprijini țările în cauză pentru a preîntămpina problemele sale financiare și nu numai, dar aceste țări au nevoie de investiții directe care să stimuleze anumite sectoare din economia lor. Asistențele tehnice acordate de FMI și alte organizații internaționale numai ameliorează problemele economice, dar nu le rezolva complet.
3.5.F.M.I si rolul sau pentru economiile in tranzitie
În anii recenți, pe plan mondial s-a manifestat în creștere numarul țărilor în care există instabilitate politica, convulsii sociale sau conflicte armate internaționale. Pentru a sprjini preîntămpinarea intr-un moment inițial necesitățiile speciale în astfel de țări, în anul 1995 FMI a întărit politica sa financiară prin întroducerea Asistenței de Urgență pentru țările postconflictuale. Din această cauză, șase țări- Albania, Bosnia și Herzegovina, Republica Congo, Ruanda, Sierra Leone, și Tajikistan au beneficiat de această asistență. În procesul de intrajutoare al acestor țări pentru restabilirea stabilității macroeconomice, FMI lucrează în colaborare cu alte organizații internaționale și creditori bilaterali .
În anii ‘70, ’80, și începutul anilor ’90, FMI a ajutat un numar mare de țări postconflictuale – cum ar fi Bangladesh, Cambodgia, Chad, El Salvador, Etiopia, Georgia, Haiti, Jordan, și Nicaragua- printr-o varietate mare de facilități acordate de FMI. Pentru a întări aceste eforturi, în luna octombrie 1995 Bordul Executiv a stabilit ca atat timp căt sunt disponibile instrumentele financiare ale FMI și sunt adecvate pentru a face față situațiilor postconflictuale, sprijinul FMi se poate dovedi benefic.
În anul 1995, la întalnirea la Halifax, reprezentanților grupului celor 7 au invitat instituțiile înființate în Bretton Woods și Organizația Națiunilor Unite să stabileasca procedurile de coordonare, aplicate în funcție de necesitățiile de resurse, în scopul de a facilita o tranziție lina în faza de rehabilitare a crizei, și pentru coordonarea activității de cooperare mai efectiva cu creditorii.
Pentru a primi asistență postconflictuală, trebuie sa se stabilezeze o balanță de urgentă a plăților necesare pentru a ajuta refacerea rezervei și întâlni plățile curente, inclusiv serviciul datoriei catre instituțiile multilaterale, și rolul pe care îl joaca FMI în catalizarea sprijinului de alte surse oficiale. De asemenea este important să se determine capacitatea administrativa și instituționala a statului care a fost întrerupta la punctul în care țările membre sunt momental incapabile să se dezvolte și să implementeze un program economic multilateral care poate fi sprijinit sub aranjamentului FMI. Totuși acolo unde există capacitatea suficienta pentru planificarea și implementarea politicii, și se demonstrează angajament ferm de catre autoritațile care vor garanta că resursele FMI vor fi protejate și folosite adecvat.
Ca urmare, Consiliul Executiv a hotarat să extindă politica sa existentă asupra asistenței de urgență – care pănă la acest moment a fost acordată pentru a acoperi numai calamitățile naturale .
Elementele necesare pentru întrebuințare a asistenței de urgență includ o declarare clară a situației economice; quantificare a cadrului macroeconomic, pozitia autorităților și intenția lor de a apela căt mai repede la forma tradiționala de finanțare a FMI (cum ar fi a acordurile stand-by sau ESAF aranjament).
FMI intervine pentru a sprjini preîntâmpinarea necesitățiilor speciale ale țărilor postconflictuale și aceasta este ca o parte din efortul coordonat internațional depus de diferite agenți multilaterali și donatori bilaterali luând rolul principal în coordonarea și mobilizarea asistenței.
Rolul cheie al FMI în țările postconflictuale este sa ajute restabilirea stabilității macroeconomice. Aceasta este realizat în faza inițiala prin intermediul asistenței tehnice și sfaturile politice pentru ajutarea refacerii administrative și instituționale și pentru a crea capacitatea necesara pentru a pune un program economic multilateral corespunzător.
Odata ce situația economică a fost stabilizata, FMI poate face disponibila asistenta financiară care joaca deseori rolul cheie în catalizarea sprijinului de alți creditori și donatori.
Asistența tehnică a FMI se focalizeaza pe capacitatea de reconstruire -de exemplu, înființarea și reorganizarea instituțiilor monetare și de shimb valutar pentru a putea țara respectiva să efectueze rambursările legate de creditele luate și operațiunile de schimb valutar străine și să asigure întrebuințarea efectiva a resurselor existente țării respective.
Astfel de asistenta mai poate fi acordată și de alte instituții cum ar fi UNDP, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, și donatori bilaterali și multilaterali .
Sfaturile politice date de către FMI acopera toata gama ale politicii macroeconomice și de asemenea asigura și necesarul de măsuri structurale.
Acordarea asistenței financiare depinde de factorii specifici ai statelor, cum ar fi cât de repede este clarificata situația politică, capacitatea membrilor să formuleze și să implementeaze programele economice, timpul necesar pentru mobilizarea sprijinul donorilor și dacă e important, aprecierea datoriilor către instituțiile multilaterale.
Asistența postconflictuala de urgență a devenit disponibila în anul 1995 și astfel șase țări au fost alese pentru a primi acest ajutor. Pe 20 decembrie 1995, Bosnia și Herzegovina care au moștenit calitatea de membru ale fostei Republice Socialiste Federale Yugoslaviei au intrat în FMI. La acelasi zi, a fost acordată suma de $45 millioane pentru redresarea politica și reintegrarea economica, refacerea ale infrastructurii, și crearea noilor structuri economice pentru trecerea la economiei de piață.
Asistenta de urgență pentru Rwanda, care a fost acordată, a fost in jur de $20 milioane pentru sprijinirea programului economic al guvernului pentru anul 1997 și al programului de asistența tehnică coordonat de FMI. Acest ajutor a fost acordat din cauza imposibilității Băncii Nationale ale Ruandei de a efectua funcțiile sale principale și pentru consolidarea bugetului și veniturile administrative. Asistența a fost folosita pentru restaurarea autoritaților administrative civile.
Asistența Postconflictuala de urgență
Țara Data Cantitate Suma aprobata
(milioane de DST) (% din cota)
Albania Nov., 1997 8.8 25.0
Bosnia si Herzegovina Dec., 1995 30.3 25.0
Rep. Congo Iulie, 1998 7.2 12.5
Ruanda Aprilie, 1997 8.9 15.0
Dec., 1997 6.0 10.0
Sierra Leone Nov., 1998 11.6 15.0
Tajikistan Dec., 1997 7.5 12.5
Martie, 1998 7.5 12.5
În Albania, cu asistența de urgență a fost sprijinita programa guvernului cu $12 milioane pentru a putea fi redusă inflația severă și restartarea creșterii economice.
Asistența tehnica a fost acordată de câtre donatori multilaterali inclusiv FMI, pentru a putea fi redresate veniturile care, împreunã cu măsurile de revenire puternice, a reușit să pună deficitul budgetului pe cale stabilă. Reformele structurale includ măsuri pentru a opri activitatea companiilor piramidale, restructurarea băncilor de stat și de a dezvolta mai bine administrația publică.
Asistența de urgență acordată pentru Tajikistan este în jur de $20 milioane și a fost folosita pentru sprijinirea programei economice a guvernului pentru anii 1997-98. Din această cauza policile fiscale și monetare au început să lucreze semnificativ, ducând la reducerea inflației, la stabilizarea ratei de schimb valutar.
Siguranța socială a început să fie mult mai puternică și au fost facute pași importante pentru inițierea reformei sistemului bancar.
Asistența de urgență la valoare de $10 milioane a fost folosita în Republica Congo pentru sprijinirea programei economice a guvernului pentru anul 1998 cu scop de a recupera condițiilor normale economice ducînd la stabilitatea macroeconomica, refacerea infrastructurii capitalei Brazzaville, reorganizarea administrației centrale, refacerea capacității instituțiilor și recuperarea sigutanței sociale.
Asistența de urgență pentru Sierra Leone la valoare de $16 milioane a fost folosita pentru sprijinirea programei economice a guvernului pentru anii 1998/99 , care are ca scop accelerarea creșterii economice, reducînd problemele financiare și normalizînd relațiile cu creditorii externi .
CAP. IV STUDIU DE CAZ – RELATIILE SI ROLUL F.M.I. ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI
4.1.Contextul general al relatiilor României cu F.M.I
In Romania, FMI conduce procesul de supraveghere in mod regulat prin Cosultarile din cadrul Articolului IV. Incepand cu anul 2000, aceste rapoarte sunt disponibile si in limba romana si pot fi accesate pe acest website. Rapoartele anterioare anului 2000 sunt numai in engleza, pe site-ul: http://www.imf.org/external/country/ROU/index.htm.
România este membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) din anul 1972, având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST sau 0,43% din cota totală. România deține 11 043 voturi, echivalentul a 0,44% din total. Potrivit prevederilor OUG 123/27 decembrie 2011 și a Rezoluției Consiliului Guvernatorilor FMI nr. 66-2/15 decembrie 2010 cota de participare a României la FMI va fi de 1 811,4 milioane DST. Această nouă cotă va intra în vigoare după îndeplinirea condițiilor prevăzute în paragraful 5 din Rezoluția nr. 66-2.
În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituența) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina. Grupa de țări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez, România având un reprezentant în cadrul biroului acestuia care îndeplinește funcția de consilier. Anual, prin rotație, una dintre aceste țări este gazda întâlnirii reprezentanților țărilor din constituență (guvernatori și guvernatori supleanți). În anul 2012, această întâlnire va avea loc la București (România a mai fost gazdă a acestui eveniment în anul 1998).
Poziția de guvernator al României la FMI este deținută de guvernatorul BNR, iar cea de guvernator supleant de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice cu responsabilități în domeniu.
România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricții cu privire la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente și să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI. (Comunicat FMI: "Romania Accepts Article VIII Obligations").
Începând cu anul 1991, asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat prin aprobarea unui număr de nouă aranjamente stand-by (Romania and IMF). La 4 mai 2009, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României privind încheierea unui aranjament stand-by pentru o perioadă de doi ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ 12,9 miliarde euro sau 17,1 miliarde dolari SUA) și eliberarea primei tranșe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde euro sau 6,6 miliarde dolari SUA). Din acest aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranșe prevăzute, însumând 10,57 miliarde DST1 (aproximativ 11,9 miliarde euro). În ceea ce privește cea de-a 8-a tranșă, aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităților române, ca fiind de tip preventiv și, în contextul evoluțiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.
În ședința din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent și a aprobat încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui aranjament este 31 martie 2011. La 19 decembrie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a încheiat cea de-a treia evaluare a îndeplinirii criteriilor de performanță asumate de România în cadrul aranjamentului menționat, punând la dispoziția țării noastre a patra tranșă, în valoare de 430 milioane DST. Autoritățile române au informat FMI că nu intenționează să efectueze nici această tragere din aranjament. Scrisoarea de intenție și memorandumul tehnic de înțelegere vor fi disponibile pe http://www.fmi.ro/.
La 7 august 2009, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat rezoluția privind o nouă alocare generală de DST, în valoare totală de 250 miliarde DST. Această alocare generală a fost însoțită de o alocare specială, care a fost propusă încă din anul 1997, dar care la acea vreme nu a întrunit cvorumul necesar aprobării.
În prezent, suma alocărilor cumulative de DST-uri aferentă României este de 984,8 milioane DST. Conform Statutului Fondului, alocările de DST nu sunt purtătoare de dobândă, țările membre primind dobândă doar atunci când deținerile de DST cresc peste nivelul alocărilor și plătind dobândă atunci când deținerile scad sub nivelul alocărilor.
4.2.Rolul si activitatile Biroului Reprezentantei Rezidente a F.M.I. in Romania
Biroul Independent de Evaluare al FMI a dat publicitatii, in februarie 2011, un raport de monitorizare intitulat "Performanta FMI in perioada premergatoare crizei financiare si economice 2004 – 2007". Concluziile raportului sunt cel putin nelinistitoare, dezvaluind problemele grave care afecteaza capacitatea FMI de a analiza obiectiv si lucid situatia tarilor in care intervine, de a implementa masurile corecte pentru redresarea economiilor nationale.
Biroul Independent de Evaluare a fost infiintat in 2001 cu misiunea de a realiza analize independente cu privire la aspectele relevante pentru mandatul FMI. Biroul este complet independent de administratia FMI si colaborareaza cu Consiliul Directorilor Executivi, reprezentand cele 187 de tari membre ale FMI. Din 2010, Biroul este condus de economistul Moises Schwartz.
Monitorizarea operata de Birou a confirmat chestiuni deja cunoscute despre FMI. Activisti anti-globalizare si economisti de prestigiu avertizasera ca FMI nu este capabil sau nu doreste sa previzioneze pericolele iminente care pot afecta economia mondiala, expertii sai ignorand efectele pe care le pot avea "inovatiile" lansate de concernele bancare, gen derivate, contracte swap pe riscul de credit etc., favorizand astfel colapsul sistemului bancar din SUA si mai apoi, din restul statelor capitaliste.
Esecul de a interactiona corect, in interesul statelor membre, cu "oculta bancara" este completat de numeroase falimente nationale provocate de masurile impuse de FMI.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al Braziliei. In 1998, FMI a cerut Braziliei sa adopte masuri bugetare severe pentru a i se aproba un imprumut de 30 miliarde dolari, suma care nu era absolut necesara pentru relansarea economiei braziliene. In ciuda asigurarilor FMI, increderea investitorilor a fost grav afectata, investitiile pe termen scurt au disparut, iar anularea subventiilor publice in agricultura a provocat saracirea populatiei rurale. Efectele masurilor FMI aplicate in Brazilia se pot sintetiza in doua cifre, conform CIA The World Factbook: in 2010, datoria publica a Braziliei era de 60% din PIB, iar datoria externa insuma 310,8 miliarde USD.
Raportul Biroului Independent de Evaluarea al FMI atrage atentia, inainte de toate, asupra deficientelor de analiza ale FMI care au fost in centrul disfunctionalitatilor FMI in materie de supraveghere a componentelor economiei mondiale, in special a marilor economii avansate.
Raportul arata ca expertii FMI au convingerea total eronata ca in economiile avansate este putin probabil sa se intample crize, aceasta deoarece "sofisticatele" piete financiare ar prospera in conditii de siguranta, daca statele ar renunta sa aplice reglementari de disciplina financiar-bancara.
Viziunea expertilor FMI a fost in acord cu a guvernelor SUA, Marea Britanie si a altor state occidentale avansate, incurajandu-se astfel politici economice intemeiate pe ideea ca sistemele financiare sunt puternice, ca au capacitatea de aloca eficient atat resursele, cat si riscurile.
Raportul Biroului subliniaza, cu un fel de ironie involuntara, ca expertii FMI au fost afectati de un "intellectus captivus", devenind prizonierii teoriilor optimiste privind viitorul pietelor financiare lansate de diferite personalitati din domeniul analizei economice, mai mult sau mai putin in temeiul unor stranse si conditionate pecuniar relatii cu mediile bancare.
Expertii FMI au insistat in a folosi macro-modele inadecvate de interventie asupra economiilor nationale, dovedind dezinteres fata de necesitatea identificarii unor instrumente de interventie adaptate situatiilor concrete in care se afla economia statelor in care FMI a intervenit. Raportul intergral poate fi lecturat pe site-ul Biroului Independent de Evaluare al FMI.
FMI si oricare institutie in slujba globalizarii, nu poate ramane straina de influentele stapanilor acestei lumi si nici de autosuficienta si lipsa de profesionalism ale propriilor functionari. Criza in care ne aflam ramane deci, efectul lacomiei fiecaruia dintre noi, conducatori si supusi ai Noului Babilon in care s-a transformat lumea noastra.
4.3.Diagnostic F.M.I
Reprezentantul Fondului Monetar International (FMI) in Romania, Jeffrey Franks, a declarat ca tara noastra nu mai are imaginea de student mediocru, deoarece noul guvern a trecut cu bine peste motiunile de cenzura si peste proteste, mentinand, in acelasi timp, angajamentele luate fata de FMI.
Al doilea cel mai sarac membru al Uniunii Europene a vandut un numar record de obligatiuni in primele doua luni ale anului, cu mult peste asteptari, datorita politicilor economice, aflate sub indrumarea FMI, care s-au dovedit a fi extrem de eficiente.
Astfel, tara noastra a vandut obligatiuni in valoare de 22,8 miliarde de lei pe piata locala si bonduri in dolari in valoare de 2,25 miliarde de dolari pe piata din Statele Unite.
Diferenta dintre randamantele oferite pentru bondurile romanesti cu scadenta pe cinci ani si cele germane a scazut cu 125 puncte de baza, pana la 3,98 procente. In cazul Ungariei, acest indice a scazut cu 110 puncte de baza, pana la 7,65%.
Prima de asigurare pentru riscul de tara al Romaniei a inregistrat cel mai bun nivel din ultimii ani. Acesta a scazut cu 150 de puncte de baza, pana la 299. Indicele CDS este cu 213 puncte de baza sub cel al Ungariei si cu 30 puncte de baza peste cel al Poloniei.
"Romanii si-au dus foarte bine la indeplinire sarcinile anul trecut, iar FMI este foarte multumit de aceasta performanta", a spus analistul Credit Agricole, Guillaume Tresca.
Vizita Fondului Monetar International, care se defasoara in aceste zile in Romania, nu pare sa fie de bun augur, seria de reprosuri care vin din partea oficialilor staini facandu-ne sa tragem un semnal de alarma ca tara noastra ar putea sa resimta criza si anul viitor.
Prima problema pusa de reprezentantii FMI este aceea ca tintele fiscale stabilite pentru 2011 nu vor mai putea fi atinse daca salariile bugetarilor vor fi readuse la nivelul dinainte de reducerea cu 25%. Seful misiunii FMI in Romania, Jeffrey Franks, a declarat ca ar putea fi loc pentru o majorare a salariului minim, insa aceasta decizie trebuie analizata cu atentie, deoarece ar putea avea efecte negative serioase.
Mai mult, FMI nu accepta nici propunerea de scadere a cotei unice la 12% mai devreme de anul 2012. Potrivit ministrului Mediului, Laszlo Borbely, coalitia de guvernare i-a informat pe reprezentantii FMI ca doreste reducerea cotei unice de impozitare de la 16% la 12%, impreuna cu alte masuri de relaxare fiscala, din anul 2011, insa FMI si-a exprimat dezacordul fata de aceste reduceri.
Marea ingrijorare cu privire la economia Romaniei consta in faptul ca principalii piloni din acordul de finantare externa pe care se baza reluarea cresterii economice au esuat in mare parte. Cum acordul cu FMI si UE nu a ajutat Romania sa reia cresterea economica, 2011 ar putea fi pentru tara noastra al treilea an de criza.
Avertismentul vine chiar din partea FMI, care accepta sa ia in calculele sale pentru prima data posibilitatea ca evolutia PIB sa fie de -1%. "Pot sa va spun ca noutate ca FMI ia in calcul un scenariu negativ de -1%, pe o plaja de la -1% pana la +1%, dupa ce pana acum vorbeau numai de crestere economica pentru anul urmator", au afirmat pentru Ziarul Financiar surse participante la discutiile din aceste zile cu misiunea Fondului.
Faptul ca situatia economica dramatica a tarii ar putea sa se extinda si anul viitor este confirmat si de estimarile fostului ministru al Economiei, Varujan Vosganian, care nu vede prognoza Guvernului de crestere de 1,5% in 2011 drept una fondata.
"Am avertizat atunci cand se punea problema constructiei bugetului pe crestere economica asupra faptului ca nu avem semnale de sustinere a cresterii economice pe 2011. Aceste semnale trebuie sa vina din doua directii. Prima directie este cea a investitiilor, pentru ca nu poti sa cresti economia intr-un an fara ca in anul precedent sa ai o pregatire investitionala. Ori, in 2010, investitiile straine directe scad la o treime fata de 2008, iar cheltuielile de capital, potrivit realizarilor pe 9 luni, vor fi in termeni reali la jumatate fata de 2008 si la 60% fata de 2009.
Al doilea element este legat de numarul de salariati din economie. Avem, pe de o parte, un avertisment privind reducerea salariatilor din sistemul bugetar, dar fata de decembrie 2008 avem un minus de peste 600.000 de salariati in 2010. La acestea se adauga si contractia cererii, deci in clipa in care nu ai resurse principale de a face mai mult si nu ai o piata pe care sa vinzi mai mult, este greu de presupus ca poti avea crestere economica".
Intrebat care este consecinta in plan bugetar a acestei situatii, senatorul liberal a atentionat ca zona care va resimti cel mai rau aceasta problema este cea deficitului.
"In plan bugetar, o crestere de 1,5%, asociata cu o inflatie de 4-5%, ar putea sa duca in nominal la o crestere a veniturilor bugetare cu o suma importanta, de pana la 10-12 miliarde de lei, ceea ce ar permite acoperirea unor cheltuieli suplimentare, privind mai ales politica salariala. Acest lucru nu se va putea face daca nu avem crestere economica si mi-e greu sa cred ca salariatii vor accepta sa pastreze veniturile de dupa 1 iulie 2010. Iar daca se maresc salariile este greu sa se mentina deficitul la 4,4%".
Romania, daca va fi din nou in criza, va avea nevoie de bani si chiar daca respectam intelegerile cu Fondul Monetar International tot ne trebuie cel putin 5 miliarde de euro ca sa acoperim deficitul bugetar.
In cazul in care Romania chiar va ajunge sa ia bani de la FMI, Vosganian este sigur ca acestia nu vor mai veni pentru salarii si pensii si daca vor merge tot la Banca Nationala "vom fi intr-o situatie stanjenitoare, in primul rand pentru BNR, pentru ca nu este usor sa infrunti opinia publica cand PIB-ul se prabuseste".
"BNR nu are nevoie de bani in plus pentru rezerve internatioanale. De aceea, daca vrem sa marim datoria publica, o marim pe imprumuturi catre Guvern si nu pe imprumuturi catre Banca Nationala, care sa vina de la Fondul Monetar. Cu FMI putem face un acord, dar daca avem nevoie de bani, nu de acolo trebuie sa ii luam. Daca nu luam bani de la Fond nu inseamna ca nu vom avea nevoie de bani, ci ca nu de la Fond trebuie sa ii luam", a conchis Varujan Vosganian.
4.4.Sprijinul acordat de FMI României. Acordurile Stand-By
România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972.
Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10.552 voturi sau 0,49% din total.
România a acceptat obligațiile prevazute in Articolul VIII ale Statutului FMI referitor la convertibilitatea de cont curent la 25 martie 1998.
Guvernatorul României la FMI este Excelența Sa, dl. Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale a României; Guvernator Supleant este Excelența Sa, dna. Daniela Cernat, Secretar General Adjunct, Ministerul Finanțelor.
Asistența Financiară
Dl. J. de Beaufort Wijnholds (Olanda) este Director Executiv pentru România în cadrul FMI; constituența sa include Armenia, Bosnia si Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Georgia, Israel, fosta Iugoslavie, Republica Macedonia, Moldova, Olanda și Ucraina. Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în opt ocazii (detaliate mai jos) ca suport financiar al programelor economice ale Guvernului. Totalul creditelor și împrumuturilor nerambursate la sfârșitul lunii iunie 2000 se ridică la 395,4 milioane DST.
Asistența Tehnică
FMI a acordat României asistență tehnică în câteva domenii, incluzând domeniul fiscal și vamal, politica monetară și organizarea băncii centrale, supraveghere bancară și statistică.
Acord Stand – by Aug 1999 – Feb 2001
În 1999, autoritățile din România și-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente. În august 1999 Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cotă), pentru a sprijini programul de reformă și stabilizare economică a Guvernului României. Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).
Încheierea primei revizuiri a programului, prevazută inițial pentru octombrie 1999, a fost întârziată in mod considerabil – mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii in pofida remarcabilelor schimbări în poziția externă a României. La inceputul anului 2000, autoritațile au conceput și au inceput implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la FMI. În urma ședinței Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a declarat că: : “De la jumatatea lui 1999, s-a înregistr0at o imbunatatire semnificativă în poziția externă a României ca raspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita și preveni o criză financiară. Drept consecintă, s-a înregistrat o reducere semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor și o îmbunătațire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creșterii economice și reducerea inflației.” Mai mult decât atât, în ședința sa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzatoare a tranșelor .
Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au impiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului sustinut prin aranjamentul stand-by. În consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfarșitul lunii februarie a.c. cu numai două transe disponibilizate in cadrul aranjamentului, insumând 140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).
Acord Stand-by Aug 1999 – Feb 2001
În 1999, autoritățile din România și-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente. În august 1999 Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cotă), pentru a sprijini programul de reformă și stabilizare economică a Guvernului României. Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).
Încheierea primei revizuiri a programului, prevăzută inițial pentru octombrie 1999, a fost intarziată în mod considerabil – mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii în pofida remarcabilelor schimbări in poziția externă a României. La inceputul anului 2000, autoritățile au conceput și au început implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la FMI. În urma ședinței Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a declarat că: : “De la jumatatea lui 1999, s-a inregistrat o îmbunătățire semnificativă în poziția externă a României ca raspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita și preveni o criză financiară. Drept consecință, s-a inregistrat o reducere semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor și o îmbunătățire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creșterii economice și reducerea inflației.” Mai mult decât atât, în ședinta sa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzătoare a tranșelor .
Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au impiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului susținut prin aranjamentul stand-by. În consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfârșitul lunii februarie a.c. cu numai două tranșe disponibilizate in cadrul aranjamentului, însumând 140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).
4.5.Perspectiva relatiilor României cu F.M.I
Riscurile la adresa perspectivei economiei sunt in linii mari echilibrate in acest an, iar scenariul de baza prevede o redresare sustinuta si mai extinsa a economiei in 2014, se arata in raportul FMI dupa primele doua evaluari ale acordului cu Romania, publicat marti pe site-ul institutiei.
Cresterea ar urma sa fie anul acesta de 2,2%, mai putin decat in 2013 (3,5%), dar cu un avans semnificativ al sectoarelor non-agricole. O absorbtie mai buna a fondurilor UE ar urma sa sprijine o redresare graduala a investitiilor. Consumul privat este asteptat sa se redreseze, cu o crestere a venitului real disponibil, in urma recentei politici de relaxare si a nivelului scazut record al inflatiei, a salariului minim mai ridicat, precum si a imbunatatirii generale a increderii consumatorilor, pe fondul revenirii pe crestere a zonei euro, se arata in raportul FMI.
Inflatia va ramane scazuta in primul trimestru din 2014
Inflatia va ramane scazuta in primul trimestru din 2014 (sub nivelul inferior al intervalului de variatie stabilit de Banca Nationala a Romaniei), inainte de a reveni in partea superioara a intervalului, in a doua jumatate a lui 2014, in urma majorarii preturilor administrate. Potentiala volatilitate a pretului alimentelor, totusi, va continua sa fie un factor major de incertitudine privind evolutia inflatiei.
FMI estimeaza ca deficitul de cont curent se va amplifica usor, la 1,5% din PIB in 2014 si 1,9% din PIB in 2015 deoarece cererea pe plan intern incepe sa se redreseze. Intrarile de capital ar urma sa stagneze, pe fondul majorarii investitiilor straine directe (FDI) fata de nivelul recent (deoarece perspectiva cresterii Europei se imbunatateste), al ritmului lent al procesului de deleveraging al bancilor straine si al intrarilor continue de fonduri UE.
In timp ce performanta solida din industrie ar putea continua sa sprijine cresterea pe partea de furnizare, iar absorbtia mai buna a fondurilor UE ar putea sprijini o redresare mai solida in privinta investitiilor, gospodariilor, corporatiilor, procesul de deleveraging al bancilor straine alaturi de majorarea creditelor neperformante ar putea continua sa constranga avansul creditarii si sa intarzie redresarea cererii interne, semnaleaza raportul FMI.
Mai mult, inasprirea politicii monetare in economiile avansate ar putea duce la iesiri de capital, deoarece investitorii reevalueaza riscurile portofoliilor si profitul, ceea ce ar putea pune presiuni asupra cursului valutar. Iesirile de capital ar putea fi afectate si de scaderea increderii din cauza turbulentelor din Ucraina. Tinand cont de volumul masiv al creditarii in valuta, o depreciere severa a cursului valutar ar putea determina o deteriorare suplimentara a bilanturilor bancilor si a sectorului privat, avertizeaza FMI.
Incertitudinile politice crescande privind alegerile din 2014, in special alegerile prezidentiale, ar putea afecta stabilitatea discutiilor politice si increderea consumatorilor si a investitorilor, se arata in raportul FMI.
CONCLUZII
Trei etape în istoria FMI:
Perioada de 25 de ani a regimului dela Bretton Woods, în timpul căreia Fondul a (încercat, n.n.) să ajute țările occidentale pentru a-și stabiliza eocnomiile
Perioada în care s-a axat pe programe de ajustare structurală, în țările în curs de dezvoltare.
Perioada de dupa 1989, când a contribuit la programele de reformă ale țărilor est-europene și la tranziția lor la economia de piață.
Se adaugă, perioada de după mijlocul anilor 1990, când devine lender of last resort. N.n.
Faptul că FMI a început să funcționeze propriu-zis abia la începutul anilor 50 și că în anii 60 era deja în criză, ca de altfel modul în care a survenit și a fost soluționată criza sistemului monetar intrernațional, la finele anilor 60 și în ani 70, arată că FMI nu a fost folosit niciodată ca o expresie autentică a cooperării monetare internaționale. Din contră, pus în fața faptului împlinit prin deciziile unilaterale ale statelor membre, mai ales ale celor cu economii puternice, însuși Fondul a trebuit să se adapteze și să își caute noi „nișe” de acțiune.
Între anii 70 – 90 soluțiile pentru reformarea sistemului financiar internațional nu au putut fi convenite, în ciuda presiunilor și semnalelor în acest sens venite dinspre unele cercuri politice, ale societății civile, sau chiar dinspre piețele financiare internaționale. Supravegherea funcționării sistemului monetar internațional a rămas formal în sarcina FMI, care și-a asumat acest rol prin soluții care să îi asigure utilitatea și permanența.
Dacă în primele decenii de funcționare a FMI, accentul politicilor de condiționare cădea pe politici de controlare și limitare a cererii, pentru a încuraja stabilitatea financiară și economiile interne, în ultimii zece ani accentul s-a deplasat treptat înspre politici de consolidare a fundamentelor economice ale producției și spre utilizarea cât mai eficientă a resurselor.
Tensiuni semnificative din cauza contradicțiior societate pe acțiuni – organizație interguvernamentală.
Pe parcursul anilor de asistență acordată țărilor în curs de dezvoltare, FMI și-a schimbat doctrina de mai multe ori, ca urmare a criticilor care i-au fost adresate de către guverne și de către observatori exterior, dar mai ales ca urmare a experienței practice acumulate. Doctrina Fondului a trecut prin mai multe stadii: programe de ajustare economică și financiară, programe orientate către creșterea economică, programe de ajustare structurală și programe menite să combată sărăcia.
Nu întotdeauna țările vizate au adoptat cu adevărat măsurile cerute de FMI, care lovesc în anumite grupuri de interes. „Liberalizarea importurilor elimină surse de profit de care beneficiau câțiva importatori și câteva întreprinderi privilegiate; dereglementarea financiară este însoțită de rate ale dobânzii mai ridicate, ceea ce provoacă revolta întreprinderilor cu datorii; de asemenea, eliminarea subvențiilor pentru anumite produse de consum provoacă nemulțumirea populației urbane. Din toate aceste motive, guvernele preferă adesea programe de ajustare pur marcoeconomice, care sunt în aparență mai „neutre” și mai abstracte, față de refrome structurale care aduc atingere unor interese particulare.” (Lenain, 1993, p. 59) Experiența arată că sunt respectate mai degrabă criteriile macro-economice, decât reformele structurale, care întârzie adesea să fie implementate.
BIBLIOGRAFIE
Codruta Maria Fat, 2007 ‚’’Finante Internationale’’ Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca
Dragoescu Elena, 2000, ’’Fondul Monetar International’’ Editura Dimitrie Cantemir, Targu-Mures
Gaftoniuc Simona, 2000, ’’Finante Internationale’’ Editura Economica, Bucuresti
Teodor Rosca, 2003, ’’Moneda si credit’’Editia a II-a revazuta, completata si actualizata, Editura Altip, Alba-Iulia
Stancu I. , 2002, ’’Finante’’ Editura Economica, Deva
www.imf.org
BIBLIOGRAFIE
Codruta Maria Fat, 2007 ‚’’Finante Internationale’’ Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca
Dragoescu Elena, 2000, ’’Fondul Monetar International’’ Editura Dimitrie Cantemir, Targu-Mures
Gaftoniuc Simona, 2000, ’’Finante Internationale’’ Editura Economica, Bucuresti
Teodor Rosca, 2003, ’’Moneda si credit’’Editia a II-a revazuta, completata si actualizata, Editura Altip, Alba-Iulia
Stancu I. , 2002, ’’Finante’’ Editura Economica, Deva
www.imf.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Si Rolul F.m.i. In Economia Romaniei (ID: 145903)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.