Relatiile Rusia Germania In Contextul de Putere Dintre Sua Si Rusia

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………..3

Realismul și balanța de putere………………………………………………………………….3

Proiectarea puterii. Europa de Est…………………………………………………………….5

Germania. Ascensiunea……………………………………………………………………………5

Cooperarea Rusia-Germania…………………………………………………………………….6

Criza din Ucraina…………………………………………………………………………………..8

Concluzii……………………………………………………………………………………………….9

Bilbiografie…………………………………………………………………………………………..11

Introducere

Lucrarea urmărește să analizeze dinamica relațiilor dintre Rusia și Germania, în contextul impactului actual al politicilor celor două țări asupra mediului de securitate european. Plecând de la teoria relațiilor internaționale, în particular realismul și balanța de putere, sunt surprinse aspecte relevante care în primul rând vizează competiția dintre SUA și Rusia pentru obținerea hegemoniei în Europa de Est și în al doilea rând rolul Germanei în procesul de balansare.

Realismul și balanța de putere

Realismul, alături de constructivism și liberalism, constituie una dintre teoriile generale care caracterizează relațiile internaționale. Printre principalii teoreticieni ai realismului se numără Kenneth Waltz, Hans Morgenthau și John Mearsheimer. Dată fiind diversitatea abordărilor acestora, încercarea de enunțare a unei definiții cât mai cuprinzătoare a fost înlocuită de stabilirea unor elemente comune tuturor teoriilor, care au conturat mai dinamic realismul. O primă caracteristică așa cum se regăsește ea în lucrările lui Waltz este aceea că interesul statului generează nevoia acestuia de a acționa și de a-și elabora politici care să răspundă competitivității mediului internațional. Succesul unei politici este dat de prezervarea și întărirea statului în arena internațională. Morgenthau definește conceptul de interes național în termeni de putere, considerând că principiile morale universale nu pot fi aplicate în analiza acțiunilor unui stat și că realismul politic este o sferă autonomă, care refuză să se identifice cu aspirațiile unei națiuni. Mearsheimer pornește de la premisa că sistemul internațional este unul anarhic, în care principiul director ar fiecărui stat este supraviețuirea. Prin definiție statele sunt raționale, astfel că deținerea inerentă a unor capabilități militare ofensive de către un stat duce la existența unei stări permanente de scepticism și suspiciune față de intențiile actorilor statali.

Balanța de putere este principalul instrument la care se raportează realiștii. Prin balanță de putere se înțelege o stare de fapt care vizează o distribuție uniformă a puterii în sistemul internațional (adică o egalitate relativă). Waltz a fost cel care a explicat în lucrarea Theory of International Politics (1979) existența și motivația unui astfel de instrument al relațiilor internaționale. Se pleacă de la trei premise. În primul rând consideră că domeniul relațiilor internaționale este unul al structurilor anarhice (non-ierarhice) și că ordinea derivă din interacțiunile actorilor statali. În al doilea rând, structurile politice se diferențiază prin capabilitățile lor, și nu prin funcțiile lor (caracteristice sistemelor ierarhice): capabilitățile sunt cele care le abilitează să-și atingă obiectivele. În al treilea rând, structurile politice dispun de o distribuție diferențiată a capabilităților, așadar și de oportunități diferite a le valorifica și de a domina. Apar astfel sistemele bipolare (în care domină două superputeri) și multipolare (dominate de trei sau mai multe puteri) și conceptul de ”balanță de putere”. În mediul anarhic în care trăiesc, statele se raportează la puterea relativă pe care o dețin și consideră că puterea altor state este mereu o amenințare. Obiectivul fiecărui stat este obținerea puterii pe plan internațional. Unul dintre cele mai cunoscute instrumente utilizate este balansarea: atragerea unui stat la una dintre părțile balanței de putere pentru a obține beneficii și a îndeplini obiectivele propuse.

Balanța de putere caracteriza ordinea mondială în timpul Războiului Rece. Cei doi poli de putere (SUA și URSS) reprezentau două sisteme, două abordări și viziuni prin esență diferite.

Pe de-o parte, SUA erau principalele promotoare ale democrației ca sistem politic și ale capitalismului ca abordare economică. Separarea puterilor în stat, votul liber și universal, implicarea societății civile în procesul de guvernare prin activități de lobby și ONG-uri, respectarea drepturilor și libertăților omului, proprietatea privată, legea cererii și a ofertei – sunt principii pe care liderii americani le respectau, le aplicau și supravegheau adoptarea acestora în toate țările cu care dezvoltau relații. Printre acestea se numărau țările Europei de Vest, democratice la rândul lor, care s-au bucurat de sprijinul economic (Planul Marshall) și militar (NATO) al SUA încă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945).

Pe de altă parte, URSS a fost principalul promotor al unui sistem totalitar, comunismul. Caracterizat prin economie etatizată, centralizată, colectivizare, naționalizarea mijloacelor de producție și a principallilor factori de producție, industrializarea forțată, partid unic și conducător unic, propagandă, cenzură, cultul personalității liderului, interzicerea oricăror forme de asociere profesională, comunismul a fost din punct de vedere ideologic cea mai mare amenințare la adresa SUA. Acesta era răspândit atât în cadrul republicilor sovietice din componența URSS, dominate de centrul de la Moscova, cât și în state satelit, precum cele est-europene.

Confruntarea dintre cei doi poli s-a făcut pe plan militar (NATO-Pactul de la Varșovia), economic (războaiele pentru resursele din Orientul Mijlociu, opoziția dintre economia de piață și economia centralizată), politic (democrația versus totalitarismul și impunerea lor în cât mai multe spații), cultural (dreptul la libera exprimare și contraponderea sa, cenzura și represiunea), psihologic și social (confruntarea dintre încercările de încurajare și reprimare a dezvoltării societății civile). Rezultatul a fost menținerea balanței de putere pentru 40 de ani, timp în care niciuna dintre cele două puteri nu a reușit să se impună în raport cu cealaltă, ci a încercat să acapareze cât mai multe state mici în jurul ei pentru a crea un efect de contrabalansare.

Proiectarea puterii. Europa de Est.

Chiar dacă în prezent nu mai putem vorbi de doi mari poli dominanți, modelul balanței de putere este încă de actualitate și putem spune că aplicabil în raport cu relațiile SUA – Rusia. În prezent atât SUA, cât și Rusia au cel puțin o miză comună: Europa de Est. Scopul vizat este atragerea fostelor țări din blocul socialist spre o colaborare fie cu NATO (obiectiv vizat de SUA), fie cu Federația Rusă. S-ar restabili astfel echilibrul pierdut în viziunea Rusiei, după anul 1991, odată cu implozia URSS-ului.

Prinsă între cele două puteri se află Uniunea Europeană, care la momentul actual constituie o putere politică și economică, dar care este dezavantajată de lipsa dimensiunii militare. Fondul istoric, ideologic și economic comun cu cel al SUA ar putea reprezenta un factor decisiv în orientarea UE, dar contextul actual a intensificat rolul dimensiunii energetice, astfel că UE se găsește într-o ipostază în care se vede dependentă și de Federația Rusă.

Un exemplu relevant și ilustrativ este cazul Germaniei, lider tacit al UE, dar care a reușit să se impună pe plan european prin superioriatea economică și politică. Atragerea decisivă a Germaniei de partea NATO, respectiv SUA, ar însemna aplicarea unor politici și sancțiuni ferme împotriva Rusiei. În contrapondere, atragerea ei spre o colaborare intensă cu Rusia ar însemna eșecul UE și ar implica o serie de consecințe negative asupra NATO. Pentru o mai bună înțelegere a poziției Germaniei, un punct de plecare în analiză este prezentarea succintă a evoluției germane.

Germania. Ascensiunea.

Istoria Germaniei a fost marcată de personalități precum Bismarck, Wilhelm al II-lea, Hitler și Konrad Adenauer. Datorită viziunii acestora, abordarea țării în relațiile internaționale a fost mereu de factură realistă. Bismarck a reușit unificarea statelor germane în jurul Prusiei și aplicarea Realpolitik-ului în relațiile cu celelalte state europene, Wilhelm a promovat colonialismul, Hitler a marcat Europa prin consecințele războiului pe care l-a declanșat – împotriva evreilor și împotriva Aliaților, Adenauer a militat pentru unificarea europeană, fiind considerat unul dintre părinții Uniunii Europene.

Astăzi Germania deține cea mai dezvoltată economie din Europa și poate fi considerată unul dintre liderii cei mai puternici ai UE. Încă de la unificarea celor două Germanii, RDG și RFG (1990), consecințe ale divizării Europei în timpul Războiului Rece, țara s-a situat în prima linie a unor organizații politice, economice și de securitate ca UE, OSCE și NATO. În prezent, șeful statului este președintele Joachim Gauck (din 2012), însă cea mai mare putere se concentrează în mâinile șefului Cancelariei, Angela Merkel (numită în funcție în anul 2005), precedată de Gerhard Schröder (1998-2005).

La momentul preluării puterii executive, Angela Merkel beneficia din punct de vedere social și politic de efectele reformelor structurale inițiate de Schröder, care vizau problema ratei scăzute a natalității și provocările demografice datorate globalizării, cea mai mare fiind migrația. Merkel a acționat așadar în principal pe palierul economic, implementând măsuri care au dus la creșterea considerabilă a deficitului bugetar (4,1% în 2010). Rata de consum scăzută și sistemul de taxare au redus însă acest deficit la 0.8% în 2011 și 0.1% în 2012.

Cea mai mare provocare a Germaniei la momentul actual o constituie însă securitatea sa energetică. Chiar dacă din punct de vedere politic și economic, statul este un model de bună practică, în ceea ce privește palierul energetic, Germania nu se prezintă la fel de bine. Ea se bazează în proporție de 87% pe importurile de gaze naturale: 38% provin din Rusia, 24% din Norvegia, 23% din Olanda și 11% din surse locale. În ceea ce privește petrolul, 39% este importat din Rusia. Dependența Germaniei de resurse a fost amplificată și de decizia luată de Merkel ca urmare a dezastrului nuclear de la Fukushima din martie 2011. Cancelarul a decis închiderea a 8 din cele 17 reactoare nucleare ale țării, urmând ca același lucru să se întâmple și cu celelalte până în anul 2022.

Cooperarea Rusia – Germania.

Relația dintre Rusia și Germania a fost dintotdeauna văzută ca oportunitatea creării liantului dintre Europa și spațiul euroasiatic, reprezentat de Rusia. Legătura dintre cele două state ar putea să asigure premisele securității sistemului european și ale dezvoltării economice. Cu toate acestea, evoluțiile actuale, marcate de evenimentele din Ucraina, demonstrează că legătura are deopotrivă o latură pozitivă și una negativă.

Cooperarea recentă ruso-germană este atent fructificată și gestionată. În 1998 relațiile dintre cele două state s-au răcit: devalorizarea masivă a rublei a dus la imposibilitatea Rusiei de a plăti Germaniei datoria de 30 de miliarde de dolari. Inaugurarea mandatului lui Gerhard Schröder a dus la depășirea impasului, astfel că politica germană față de Rusia a primit un contur mult mai clar, materializat într-o primă fază prin semnarea unui parteneriat strategic bilateral (2000).

Interesele convergente ale celor două țări au dus la întărirea relațiilor de colaborare în domeniul economic și energetic. Pe de-o parte, Rusia reprezintă o importantă piață de desfacere pentru produsele nemțești, iar pe de altă parte Germania constituie o destinație a exporturilor de resurse rusești. Relația lor economică este cuantificabilă prin sumele uriașe la care au ajuns schimburile lor economice și prin numărul de firme germane care apelează la strategia externalizării pe piața rusească.

O altă formă de cooperare este proiectul energetic comun Nord Stream. Este principala conductă prin care gazele naturale ajung direct în Germania prin Marea Nordului, evitând tranzitul prin țări precum Polonia, Belarus și țările baltice. Nord Stream este un joint-venture între gigantul rusesc Gazprom (51%) și alte patru mari companii energetice – BASF SE/Wintershell Holding GmbH (15,5%), E.ON Ruhrgas (15,5%), Gasunie și GDF SUEZ (fiecare câte 9%). În prezent, fostul cancelar Gerhard Schröder este șeful comitetului de acționari al Nord Stream.

Un aspect de interes este legat de prețul cu care gazele naturale sunt tranzacționate. Prețul pe care Germania îl plătește Rusiei este de două ori mai mic decât cel cu care cumpără de la Norvegia și Olanda și decât cel pe care alte state europene îl plătesc rușilor. Pot fi formulate două concluzii de aici. În primul rând Rusia aplică prețuri preferențiale, în funcție de interesele pe care la are într-o anumită țară și în funcție de relația cu anumiți lideri politici. În al doilea rând, Germania se bucură de o poziție privilegiată în Europa în ceea ce privește importurile de gaze naturale, poziție pe care dorește să o mențină în contextul creșterii constante a producției industriale.

Un obstacol în calea dezvoltării cooperării au fost pozițiile celor două în raport cu UE și SUA. Germania ca lider tacit al UE este artizanul extinderii Uniunii și al politicii sale de bună vecinătate, iar ca membru NATO susține interesele de securitate promovate de alianță, inclusiv cele vizând extinderea sa înspre Estul Europei. Rusia în contrapondere vede ca o amenințare expansiunea NATO și intrarea în sfera de influență UE a fostelor republici sovietice și își revendică dreptul de a le păstra sub umbrela ei politică și economică.

Criza din Ucraina.

Recentele evenimente din Ucraina au demonstrat această teză. Pe fondul unor disfuncționalități interne, legate de administrația coruptă a președintelui Viktor Ianukovici și abrogarea unor legi vizând statutul minorităților, populația din Ucraina a început să protesteze împotriva guvernării în toamna anului 2013. Protestele de pe Maidan au degenerat, astfel că Rusia a hotărât intervenția militară (martie 2014), cu scopul acordării ajutorului umanitar populației rusofone. În urma unui referendum organizat în Crimeea, unde majoritatea populației era rusofonă, a fost votată anexarea peninsulei în cadrul Federației Ruse, decizie la scurt timp implementată (aprilie 2014).

Occidentul și SUA au considerat intervenția Rusiei ca fiind nelegitimă și au condamnat-o prin aplicarea unor sancțiuni de natură economică. Alegerea unui nou președinte ucrainean – Viktor Poroșenko – și semnarea Acordului de Asociere la UE (septembrie 2014) nu au avut efectul scontat, astfel că situația tensionată din Ucraina reprezintă încă o realitate actuală.

Într-un astfel de context, relațiile dintre Rusia și Germania se transformă într-un aspect de mare interes. În primul rând, Germania ca lider european, a dus o politică moderată în raport cu gestionarea situației din Ucraina. Dovadă în acest sens este recent proclamata republică separatistă de la Donbass, eveniment ce arată că măsurile întreprinse de europeni cu scopul stabilizării situației din Ucraina au fost mai degrabă superficiale. O motivație a Germaniei care stă în spatele politicii adoptate ar putea fi situația dependenței energetice și interesul economic din spațiul rusesc. În al doilea rând, Rusia și-a stabilit propria ”linie roșie” în ceea ce privește vecinătatea sa apropiată, iar Ucraina se află cu siguranță în parametrii acesteia. Profitând de atitudinea permisivă a Europei, guvernul de la Moscova continuă să finanțeze mișcările separatiste din Estul Ucrainei, în vederea menținerii climatului de instabilitate. Avantajul de care Vladimir Putin este conștient este acela că Europa, și în special Germania, depind prea mult de resursele sale și că timpul pe care europenii îl au la dispoziție pentru dezvoltarea unor surse alternative de aprovizionare este în defavoarea lor.

Concluzii

Privită ca fiind cea mai dură dintre abordările relațiilor internaționale, realismul pleacă de la premisa că statul, actor suveran, egoist și rațional, se află în centrul sistemului internațional. În interacțiunea dintre ele, statele au ca scopuri apărarea interesului național și obținerea puterii. Lupta dintre ele a generat de-a lungul timpului balanțe de putere, cea mai cunoscută fiind cea din timpul Războiului Rece, binomul SUA-URSS. Unul dintre instrumentele cele mai cunsocute ale balanței de putere este contrabalansarea prin atragerea altor state.

Dinamica actuală a lumii ne permite să vorbim despre mai multe tablouri geopolitice, care includ o serie de paliere ale relațiilor internaționale. Unul dintre cele mai importante este astăzi palierul SUA-Germania-RUSIA. În încercarea de a înclina balanța de putere înspre un pol sau altul, cele două puteri – SUA și Rusia – interacționează în spațiul est european și amândouă au pe termen scurt un obiectiv comun: atragerea în totalitate a sprijinului Germaniei.

Status quo-ul din prezent este însă complex. Din punct de vedere ideologic, politic și militar, Germania aderă la valorile și principiile democrației promovate de americani. Din punct de vedere economic și energetic, Rusia constituie însă la momentul de față alegerea Germaniei. Împărțit între cei doi poli, liderul tacit al Uniunii Europene exercită o influență negativă asupra politicilor de securitate și economice europene: tergiversarea crizei din Ucraina și atitudinea permisivă față de Rusia nu fac altceva decât să înrăutățească situația de pe continent, să submineze mediul de securitate și să încurajeze ascensiunea unei Rusii tot mai autoritare.

Bibliografie

1. Buzan Barry, Little Richard – Sistemele internaționale în istoria lumii, ed. Polirom, 2009

2. Kissinger Henry – Diplomația, ed. All, 2007

3. Ionescu E. Mihail – Sfidarea Westphaliei. Relațiile internaționale 1996-2004, ed. Politeia SNSPA, 2005

4. Mongrenier Jean-Sylvestre – Rusia amenință oare Occidentul?, ed. Humanitas, 2010

5. Galeotti mark – The politics of security in modern Russia, ed. Ashgate Publishing, 2013

6. Donnely Jack – Realism and International Relations, Cambridge University Press, 2000

Surse online: