Relatiile Romniei cu Marile Puteri Democratice
CRAIOVA
2015
CUPRINS
INTRODUCERE – PRINCIPALELE EVENIMENTE CARE AU DUS LA DESTABILITATEA ROMÂNIEI…………………………………………………………………
CAPITOLUL 1
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA TRIPLEI ALIANȚE…………………..
1.1. Reorientarea politicii externe a Regatului român dinspre Tripla Alianță către Tripla Înțelegere în preajma izbucnirii războiului…………………………………………………………
1.2. Participarea României la activitatea diplomației europene……………………………………
1.2.1. Consiliul de Coroană și decizia expectativei armate. Conducitatea tratatului cu
Puterile Centrale…………………………………………………………………………….
1.2.2 Ecourile neutralității (la Viena și Berlin) României în rândul Marilor Puteri………..
1.3. Funcționarea sistemelor de alianță a României………………………………………………..
1.3.1. Tratatele bilaterale………………………………………………………………….
1.3.2. Tratate multilaterale destinate menținerii unității de stat……………………………
CAPITOLUL 2
LEGĂTURILE POLITICE, DIPLOMATICE ȘI ECONOMICE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI CELE DOUĂ MARI PUTERI EUROPENE – ANGLIA ȘI FRANȚA ÎNTRE ANII 1933-1939………..
2.1. Evoluția raporturilor anglo-române între 1933-1939 …………………………………………..
2.1.1. relațiile politico-diplomatice………………………………………………………….
2.1.2. relațiile economice……………………………………………………………………
2.1.3. relațiile militare………………………………………………………………………
2.2. Colaborarea româno-franceză și neînțelegerile ruso-române………………………………….
2.3. Pactul de organizare al Mici Înțelegeri (16 februarie 1933)……………………………………
2.4. Convențiile de definire a agresiunii (Londra 3-4 iulie 1933 )………………………………….
2.5. Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena 9 februarie 1934)…………………………………………
2.6. Convencția de la Montreux (22 iunie – 20 iulie 1936)……………………………………….
2.7. Acordul de la Salonic (31 iulie 1938 – 1939)………………………………………………….
CONCLUZII – GARANȚIILE ANGLO-FRANCEZE…………………………………………..
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..
INTRODUCERE –
PRINCIPALELE EVENIMENTE CARE AU DUS LA DESTABILITATEA ROMÂNIEI
Dezechilibrul rezultat din dezvoltarea economică și politică inegală și în salturi a devenit tot mai evident, ducând în ultima sa fază la declanșarea primului război mondial, care "trebuia" să pună de acord organizarea lumii cu noul raport de forțe pe arena internațională. Alături de vechile puteri apăruseră altele noi care, nemulțumite de locul pe care îl dețineau în stăpânirea sferelor de influență economică și politică, au tins la reîmpărțirea acestora, firește, în dauna și deci pe seama celor ce le dominau.
Evoluția situației internaționale în deceniile premergătoare primei conflagrații mondiale a fost marcată prin constituirea celor două puternice coaliții politico- militare: Tripla Alianța (Puterile Centrale) și Tripla Înțelegere (Antanta), care vor grupa inițial principalele puteri europene.
Împletirea și ciocnirea de interese a dus în cele din urmă, încă înainte de declanșarea conflictului, la formarea celor două tabere politice și militare, "Tripla înțelegere" și "Tripla Alianță". Cele două coaliții au desfășurat o vie activitate pentru câștigarea de noi parteneri, până atunci neangajați sau chiar angajați în tabără adversă. Dar atragerea de noi state nu a micșorat rolul principalelor puteri în cadrul acestor coaliții – Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, Anglia, Franța și Rusia, pe de alta.
În vederea înfăptuirii programelor lor de politică externă, imposibil de realizat în mod singular, marile puteri au inițiat și urmărit constituirea unor alianțe politice și militare bazate pe coincidența temporară de interese a unora dintre ele. Astfel tratatul secret de alianță dintre Germania și Austro-Ungaria, semnat la 7 octombrie 1879, a pus bazele blocului Puterilor centrale, aparent ca o alianță defensivă, dar de fapt urmărind realizarea unui vast program de cuceriri. Dar acest tratat a fost numai una din verigile politicii externe a lui Bismarck, a cărui atenție s-a îndreptat și spre Rusia cu speranța refacerii vechii alianțe a celor trei monarhi. Trebuiau însă înfrânte și înlăturate ezitările Austro-Ungariei determinate de contradicțiile dintre ea și Rusia în problema Balcanilor. Manevrând cu abilitate, diplomația germană a reușit să obțină la 18 iulie 1881 reînnoirea vechii alianțe a celor trei imperii.
După înfrângerea Rusiei în războiul cu Japonia, Germania a voit să profite de slăbirea ei, urmărind să-i impună un tratat comercial, care să îngreuneze exportul produselor agricole rusești pe piața germană și să favorizeze interesele expansioniste ale capitalului german pe piața rusă; să submineze alianța franco-rusă și să izoleze Franța pe continentul european; să creeze condiții mai favorabile pătrunderii economice și politice în Orientul Apropiat. Acest program a fost de fapt urmărit în tratatul secret de alianță semnat în urma întrevederii dintre țarul Nicolae al II-lea și împăratul german, Wilhelm al II-lea, ce a avut loc la Bjorke la 24 iulie 1905.
Austro-Ungaria, interesată și ea în slăbirea Rusiei și ca atare, în a pune un obstacol în calea politicii expansioniste a acesteia, nu a putut decât să secondeze Germania în realizarea acestei politici, conștientă fiind că singură nu putea realiza mimic.
La alianța Puterilor Centrale, încheiată în 1879, a aderat Italia la 20 mai 1882 și România la 30 octombrie 1883. Tratatul ce le unea a fost apoi reînnoit în 1892 1896, 1902 și 1913. Ca atare, în ajunul războiului, cele patru puteri erau legate între ele printr-un tratat de alianță defensiv, care a stat însă 1a baza tuturor planurilor și calculelor politico-militare ale principalelor puteri ce formau nucleul alianței, anume Germania și Austro-Ungaria.
Imensitatea imperiului britanic și, mai ales, necesitatea de a face față în orice moment unui eventual atac al dușmanilor europeni ai Angliei, au pus pentru aceasta, cu multă acuitate, problema ieșirii din izolarea de până atunci. De cine se putea apropia? Chamberlain făcuse avansuri Germaniei, dar acestea fuseseră respinse.
Orientarea spre Franța s-a născut din teama oamenilor de stat din Anglia și Franța "înspăimântați de puterea germană". Deci apropierea se dorea din ambele părți, în fața pericolului german. Aceasta a făcut ca la 8 aprilie 1904 să se semneze acordul franco-englez, punându-se de fapt bazele "Antantei cordiale". Criza marocană, prin consecințele ei, a contribuit în mare măsură la apropierea dintre Franța și Anglia și, mai ales, dintre Anglia și Rusia, în profida contradicțiilor dintre ele în problema Orientului Apropiat.
Încercarea Franței, după 8 aprilie 1904, de a se impune în Maroc s-a lovit de opoziția Germaniei, care era departe acum de a mai accepta o atare situație, având mai ales în vedere slăbirea Rusiei în războiul împotriva Japoniei, fapt ce o punea în imposibilitatea de a mai fi un aliat solid pentru Franța, prin sprijinul militar ce i l-ar fi putut da.
Încercarea Germaniei de a se impune în rezolvarea unor conflicte internaționale și, mai ales, de a submina Antanta cordială a reușit numai în mică parte. Ea nu a izbutit decât să transforme criza marocană într-o problemă internațională, obiect al actului semnat la Algesiras, la 7 aprilie 1906, nu însă și să slăbească această alianță. Dimpotrivă, apropierea dintre Anglia, Franța și Rusia s-a accentuat, devenind amenințătoare pentru Puterile Centrale.
Guvernele engleze, conservatoare sau liberale, deși erau împotriva alianțelor continentale, care ar fi putut atrage Anglia într-o politică puțin favorabilă, n-au rămas totuși indiferente la evoluția politicii externe a Germaniei, oglindită atât în criza marocană cât și în tratatul secret de alianță semnat cu Rusia la Bjorke.
În această situație, Anglia s-a orientat spre reglementarea diferendelor pe care le avea cu Rusia și, drept urmare, la 31 august 1907 s-a semnat acordul dintre ea și Rusia. Asemănător celui semnat cu Franța în 1904, acordul punea capăt unor vechi litigii care puteau avea grave consecințe, dar nu conținea nici un angajament de ordin general și nici o promisiune de colaborare sau de prietenie. Mai mult, cu toată strădania lui Isvolski, acordul nu făcea nici o mențiune referitoare la chestiunea Constantinopolului și Strâmtorilor.
Anglia nu-și lua în această privință nici un angajament față de Rusia.
Momentul rămâne însă important fiindcă a fost prilejul prin care "s-a desăvârșit crearea Triplei Înțelegeri. La ea vor adera în anii următori și chiar în timpul războiului și alte state. Antanta s-a dorit a fi o barieră contra ambițiilor germane. În anul 1912, Rusia a hotărât să depășească reținerea la care fusese silită de războiul cu Japonia. Teama față de evoluția și urmările pentru Peninsula Balcanică a războiului italo-turc (septembrie 1911) a împins-o la acțiune, pentru a nu pierde cu totul influența în această regiune.
După eșuarea încercărilor de a obține de la guvernul otoman, în octombrie 1911, o reglementare a regimului Strâmtorilor, Rusia s-a orientat spre realizarea alianței balcanice, compusă din Serbia, Grecia și Bulgaria. Diplomația rusă vedea în formarea blocului balcanic o etapă în pregătirea războiului mondial care se întrezărea. Planurile Rusiei fiind cunoscute, nici Austro-Ungaria, nici Germania nu puteau rămâne indiferente. Austro-Ungaria spera ca din conflictul balcanic atât alianța balcanică (Serbia, Grecia, Bulgaria, Muntenegru) cât și Turcia să iasă slăbite, iar ea, păstrându-și armata și finanțele intacte, să poată juca un rol important în reglementarea situației în Balcani.
Izbucnirea primului război balcanic și succesele obținute de alianța balcanică împotriva Turciei au îngrijorat serios Austro-Ungaria, care a început o serie de demersuri diplomatice, atât la Berlin cât și la Londra și Belgrad, pentru a limita pretențiile Serbiei. Poziția negativă a Serbiei față de aceste încercări a dus la adâncirea contradicțiilor sârbo-austriece. Dar o intervenție brutală din partea Austro-Ungariei împotriva Serbiei nu era însă posibilă, atâta timp cât alianța balcanică nu era încă scindată. Atacarea Serbiei ar fi putut consolida alianța balcanică, fapt ce nu corespundea tradițiilor politicii austriece bazată pe disensiunile dintre statele balcanice. Pe de altă parte, marile puteri nu erau nici ele favorabile unei intervenții a Austro-Ungariei în Balcani.
Rusia sfătuia Serbia la prudență, recomandându-i să nu se lase provocată de incidentele de graniță, în timp ce Anglia a început o politică de "pacificare", luând inițiativa convocării conferinței ambasadorilor de la Londra în problemele balcanice. Italia, aliată cu Puterile centrale, dar având interese diferite de ale Austro-Ungriei în Balcani, nu dorea s-o vadă controlând economic Serbia, Albania și Muntenegrul. Nici din partea Germaniei, Austro-Ungaria nu putea fi sigură de un ajutor, aceasta având unele ezitări cu privire la o acțiune militară pe care o aprecia ca posibilă numai pentru sfârșitul anului 1913 sau începutul anului 1914.
Sub presiunea Germaniei, Viena a fost silită să dea înapoi. La baza politicii germane a stat faptul că încă de la sfârșitul anului 1913, Eduard Gray, ministrul de externe al Marii Britanii a dat de înțeles că Anglia trece de partea Serbiei, Rusiei și Franței, dacă din conflictul sârbo-austriac va decurge un război general. La 30 mai 1913 se semna la Londra tratatul între participanții la Liga balcanică și Turcia care aducea importante modificări teritoriale. Dar tratatul nu a înlăturat, ci dimpotrivă, a ascuțit și mai mult contradicțiile atât între marile puteri cât și între țările balcanice. Germania s-a folosit de contradicțiile dintre țările ligii pentru a-și "consolida pozițiile atât în Bulgaria, sprijinind tendințele revanșarde, cât și în Turcia, unde la 8 noiembrie 1913 a fost trimis generalul Liman von Sanders și un număr important de ofițeri germani, care să contribuie la reorganizarea armatei turcești. Faptul nu a rămas fără urmări; el a înăsprit mai ales relațiile dintre Germania și Rusia, ultima nevăzând cu ochi buni prezența germană în Turcia”.
Austro-Ungaria a acționat și ea în vederea consolidării influenței ei în Bulgaria. Dar participarea României la al doilea război balcanic împotriva Bulgariei a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziția acesteia în eventualitatea unui conflict mondial.
S-a produs astfel o nouă repartizare a forțelor în Balcani. În locul unui singur bloc balcanic, sub egida Rusiei, se schițau acum două grupări: Serbia, Grecia și România, pe de o parte; Bulgaria, care intra în curând în tratative cu Turcia, pe de altă parte, ceea ce dovedea "că războaiele balcanice au dus la încordării în relațiile internaționale. Este evident că în urma războaielor balcanice, în condițiile date, nu s-a putut ajunge la o rezolvare justă și definitivă a problemelor statelor, din această zonă. Urme de teamă, de neîncredere au agravat în continuare relațiile dintre statele din această zonă ca și dintre marile puteri”.
Înfrângerea Bulgariei în al doilea conflict balcanic, a însemnat, totodată, o lovitură dată influenței Austro-Ungariei, precum și creșterea influenței rusești în Balcani. Aceasta explică, de altfel, și atitudinea Austro-Ungariei față de tratatul de pace de la București, din august 1913, încercările ei de a-l revizui în favoarea Bulgariei și în defavoarea, îndeosebi, a Serbiei.
În mai 1914, Francisc Iosif spunea ministrului său la Constantinopol, marchizul Pallavicini, că : "Puterile centrale nu pot primi tratatul din București ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluție convenabilă".
După războaiele balcanice, Rusia a rămas mai departe "protectoarea" Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut o clipă din vedere principalul scop al politicii sale balcanice, Strâmtorile. Neliniștit de posibila trecere completă a Turciei sub influență germană, guvernul rus și-a pus la un moment dat problema exercitării unei presiuni directe asupra Turciei pentru a îndepărta misiunea lui Liman von Sanders. Se considera chiar, în februarie 1914, că o ocupare a Strâmtorilor "poate deveni «necesară» în cazul în care Constantinopolul ar risca să cadă în alte mâini decât cele ale francezilor".
Balcanii au rămas deci, un ”butori de pulbere” un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri. Urmarea a fost o intensă activitate de pregătire diplomatică și militară pentru soluționarea problemelor existente. S-au depus eforturi pentru consolidarea înțelegerilor în vigoare, pentru conturarea și precizarea obiectivelor lor, ca și a obligațiilor dintre aliați.
Sub aspectul eforturilor militare, ambele grupări de state au desfășurat, în anii premergători izbucnirii războiului, intense pregătiri care au vizat atât organizarea sau reorganizarea armatei cât și înzestrarea ei cu tehnică de luptă.
CAPITOLUL 1
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA TRIPLEI ALIANȚE
1.1. Reorientarea politicii externe a Regatului român dinspre Tripla Alianță către Tripla Înțelegere în preajma izbucnirii războiului
Spre deosebire de cercurile oficiale care se păstrau într-o justificată rezervă, presa comenta pe larg și deschis semnificația deosebită a evenimentului, vizita țarului Rusiei, Nicolae al II-lea, la Constanța. O corespondență din Petersburg trimisă ziarului "Neue Freie-Presse", intitulată "Speranțele României", din 21 mai/3 iunie 1914, apărută în ziarul amintit din 7 iunie 1914 (s.n.), vorbea despre importanța politică a acestei vizite "care tinde să apropie România de Rusia". Comentând scopul vizitei și părerile existente în legătură cu aceasta în Rusia, în același articol se spunea: "Asupra existenței acestui scop ”mai mare”, a ruperii definitive a României din Tripla alianță și a alipirii ei la Tripla înțelegere, nu are aici nimeni îndoieli".
Într-un articol trimis aceluiași ziar din Viena, intitulat "Atitudine …rezervată la București", se relatează schimbarea însăși a atitudinii țarului în ultimul timp față de România. Astfel, se spunea că "până nu de mult nu se manifestase din partea țarului dorința de a întoarce vizita regelui Carol și trata se destul de rezervat invitația de a fi naș principelui Nicolae. Acum acest interes a crescut foarte mult și nu întâmplător". Punându-și întrebarea dacă România se va lăsa împinsă împotriva vechilor prieteni, corespondentul era de părere că răspunsul era foarte delicat, dar condițiunile, în care se pregătea apropierea rusa-română "nu lasă nici un fel de îndoială asupra faptului că România se pregătește a apuca alte căi".
Și din Roma veneau știri asemănătoare. Un raport al ministrului român la Roma, din 31 mai/13 iunie 1914, era însoțit de traducerea unor articole din presa italiană care reflectau evenimentul ce se pregătea. Un articol din ziarul "Stampa" din 23 mai/5 iunie 1914, intitulat semnificativ "Svonuri de tentative diplomatice pentru a dezlipi România de Tripla Alianță", corespondență primită de ziar din Viena, informa și el asupra problemei amintite. "La Viena, natural, sferele de sus se interesează de un eveniment care e în perspectivă în România: vizita țarului. Dacă ne gândim că de câțiva ani Rusia și Austria își dispută amiciția României, care, mai ales după războiul balcanic, a devenit un aliat prețios pentru cine va ști să-i câștige sprijinul, se înțelege fără de alta, semnificatul ce va lua în ochii cercurilor vieneze vizita țarului la București și Constanța". Un articol din ziarul napolitan "II Mattino", bazat tot pe o corespondență din Viena, releva că "la Viena se atribuie specială importanță întâlnirei de la Constanța, pentru că există convingerea că diplomația rusă, recurgând direct la cooperațiunea personală a Țarului, va face o sforțare supremă și decisivă pentru a deslipi România din Tripla Alianță și a o face să intre în Tripla Înțelegere". De asemenea, se aprecia că de fapt la București și Constanța se desfășoară zilele acestea "o retroscenă a intensei și îndârjitei lupte a diplomației celor două grupuri de puteri". Ziarul "Popalo Romana" din Roma scria, la rândul său, că "Guvernul român se străduiește în mod leal, cu ocazia vizitei țarului la Constanța, să nu dea propriei politici față de Petersburg un caracter de mai puțină cordialitate față de Viena", ceea ce era, evident, o remarcă mai realistă.
Un raport trimis în aceste zile de Constantin Diamandy, ministrul României în Rusia, are și el anexate o serie de articole apărute în presa rusă pe această temă. ”Novoe Vremea", din 31 mai/13 iunie 1914, publică un articol din care se desprinde o idee interesantă cu privire la perspectivele ce s-ar deschide țărilor balcanice în eventualitatea alăturării lor la tabăra Antantei. Susținând că acest lucru l-au făcut deja Belgia, Olanda, Danemarca "care văd că nu-și pot păstra independența națională altfel", articolul atribuia un mare rol întrevederii de la Constanța care "poate deveni punctul inițial al unei noi evoluțiuni în istoria politică a Europei", subliniind că "România are ocaziunea să facă începutul în această direcțiune, care făgăduiește consecințele cele mai favorabile". Într-un articol apărut în "Petersburger Zeitung" din 1 iunie 1914 (reprodus după "Neue Freie Presse") se afirmă că o chestiune mult mai importantă și de care ar depinde nu numai soarta relațiilor dintre România și Austro-Ungaria ci chiar "pacea europeană", s-ar pune în fața întrevederii de la Constanța. Este vorba de a convinge România de a nu mai reînnoi convențiunea încheiată cu Austria".
După cum se vede, de data aceasta se merge mult mai direct spre punctul nevralgic al relațiilor dintre România și Austro-Ungaria. Dându-se dovadă de circumspecție în același articol se nega, totodată, intenția Rusiei de a încheia vreun tratat cu România care să înlocuiască convențiunea militară cu Austria a cărei reînnoire trebuie împiedicată, subliniindu-se dorința Rusiei de a obține de la România doar "asigurări privitoare la o politică de mână liberă în viitor".
Cercurile guvernamentale românești nu puteau să nu-și pună problema felului în care se va repercuta această vizită asupra relațiilor cu Puterile Centrale. Se înțelegea foarte bine că deși vizita contribuia în mod sigur la consolidarea poziției României și, mai ales, la creșterea valorii alianței ei, aceasta nu putea să nu determine o nouă încordare a relațiilor cu aceste puteri. Din acest motiv conducătorii politici români au procedat cu abilitate, ferindu-se să facă declarații angajante în legătură cu vizita, menținându-se la declarații generale, evazive, subliniind caracterul ei de "curtoazie".
Ottoher Czernin ministrul Austro-Ungariei în România, sesizând bine dublul aspect al vizitei țarului la Constanța, comunica la Viena că "oamenii de stat de aici (din România – n.a.) pun o anumită greutate în privința efectului pe care-l va avea vizita țarului și par că sunt oarecum îngrijorați ca acest efect să nu fie exagerat".
Exprimând punctul de vedere al Austro-Ungariei, Czernin comunica totodată lui Brătianu, Porumbaru și Take Ionescu, că guvernul său nu are nimic împotriva vizitei dacă ea "răspunde la vizita făcută de principele moștenitor în Rusia", cu toate că opinia publică din monarhie va reacționa puternic față de aceasta. Dacă și până acum exista impresia în Austro-Ungaria că România se îndepărtează de ea apoi, spunea Czernin, "vizita țarului va pune punctul pe i pentru presă și opinia publică". Pentru a diminua efectul negativ al vizitei, spunea Czernin, Brătianu putea face o declarație de simpatie față de Austria. Dar chiar și el era pesimist în legătură cu posibilitatea realizării intenției sale, comunicând că "Brătianu, ca oricând, însă evită o asemenea ocazie care l-ar pune în conflict cu opinia publică de aici și nu cred să reușesc să-l determin la aceasta. Neîndoielnic că regele Carol, foarte grijuliu de ecoul la Viena și Berlin al vizitei țarului a făcut multe eforturi pentru a demonstra caracterul inofensiv al acesteia, apreciind-o numai ca un act de curtoazie, fără influențe adânci asupra politicii României”, după cum îi scria Czernin lui Berchtold.
În această atmosferă generală foarte agitată, în zgomotul celor 31 de salve trase de pe bricul "Mircea", a sosit la Constanța familia imperială rusă, la 1/14 iunie 1914. Țarul era însoțit de țarină, de marele duce moștenitor, Alexei, marile ducese Olga, Tatiana, Maria și Anastasia precum și de o numeroasă suită. Au fost primiți de familia regală a României, de membri ai guvernului precum și de membri ai legației ruse la București. A fost de față și Sazonov, ministrul de externe rus care sosise ceva mai înainte la București.
Concomitent îi trimitea și epoleții cu emblema lui Carol pe care, scria el, "s-o primiți ca un semn al înaltei prețuiri pe care v-o dau". Scrisoarea se încheia în mod deosebit de curtenitor pentru Carol: Cu asigurarea perfectei mele stime și a unei adevărate prietenii rămân al Majestății Sale văr și frate prieten". Intervenția împăratului german într-un moment critic în relațiile dintre România și Puterile Centrale era, fără îndoială, o încercare menită să pondereze atmosfera creată de vizita țarului și să re stabilească vechi legături, bazându-se pe sentimentele pe care regele Carol le nutrea față de țara lui de origine, și, prin el, să influențeze cercurile politice românești. Dar influența regelui era din ce în ce mai mică, iar împăratul își făcea iluzii dacă spera să realizeze ceva prin intermediul lui. Acest lucru fusese sesizat chiar și de ministrul Germaniei la București, Waldburg, care considera că "România care nu mai crede în viabilitatea monarhiei sau, cel puțin, în puterea ei de rezistență, caută un punct de sprijin în altă parte pentru a fi gata la orice posibilitate în viitor".
Revenind la vizita ce o întreprindea familia imperială rusă în România, este interesant de urmărit schimbul de amabilități, de apeluri la vechi legături de luptă pe baza cărora, de fapt, se dorea consolidarea relațiilor prezente. Era evident că în pofida declarațiilor cu caracter general, neprecizate, cu privire la scopul vizitei țarului, aceasta însemna un pas deosebit de important pe calea atragerii României alături de Antantă. Cu toate încredințările date chiar de regele Carol în legătură cu caracterul de curtoazie al vizitei țarului, tot mai mulți erau cei care vedeau că ea a depășit acest caracter. Chiar și Czernin începea să se îndoiască că vizita ar fi avut un asemenea caracter, considerând că acesta este "un punct de vedere care nu concordă cu atitudinea plină de agitație a oamenilor politici ruși și români și a sateliților lor".
Pentru a întări și mai mult părerea sa, el se referă la rămânerea în continuare, încă 2 zile, a lui Sazonov la București și, mai ales, la vizita pe care acesta o va efectua, împreună cu Brătianu, la granița monarhiei cu intenția chiar de a o trece într-un punct oarecare, probabil la Predeal. El spunea că pentru a motiva această vizită, cercurile oficiale române au declarat colegului său german că "Dl. Sazonov și-a exprimat încă de mult dorința să cunoască țara și capitala și a profitat de prezența sa la Constanța".
Rămânerea lui Sazonov în România, dar mai ales călătoria acestuia împreună cu Brătianu spre granița cu dubla monarhie, a provocat o mare nemulțumire și chiar îngrijorare în cercurile oficiale ale Puterilor Centrale. Tisza era indignat de această calătorie. El a comunicat legației imperiale: "Am auzit că domnul Brătianu cu Sazonov vor face o excursie la Brașov. Am înștiințat că din partea funcționarilor noștri li se va veni în întâmpinare, dar trebuie să-mi exprim indignarea asupra acestei lipse de tact". Din conținutul următor al telegramei rezultă însă ce-l supăra mai mult în această vizită: "Este direct o instigare a românilor noștri, și de o evidență provocatoare a intereselor ruse pentru Transilvania"… "Ar fi foarte de dorit, scria Tisza, să se lase să se înțeleagă acest lucru la București într-o formă oarecare". Czernin și-a exprimat și el nemulțumirea față de această vizită, dar în același timp și neputința de a o împiedica. Considerând-o ca o lipsă de tact el recunoștea că "Domnul Brătianu a obținut permisiunea mea pentru călătoria în Transilvania, care cu greu am fost în stare să o admit".
Călătoria a avut loc la 3/16 iunie 1914 trecându-se peste graniță în compania colonelului de poliție maghiar Burg. Cu toate nemulțumirile Imperiului dualist, I. L. Brătianu își continua politica sa, în ciuda riscului ce-l presupunea.
Nu numai teama față de influența ce o putea avea această vizită asupra stării de spirit a românilor transilvăneni determina opoziția imperialilor. Teama lor mergea mult mai departe, spre posibila apropiere româno-rusă, spre elaborarea unor planuri comune de acțiune. Această idee apăruse și în comunicările ministrului austro-ungar la București care se referea chiar la posibilitatea regelui Carol de a acționa pentru o mediere a apropierii între Rusia și Germania.
Despre monarhia dualistă însă nu se făcea vorbire. "Se știe din surse sigure, scria Czernin, că regele Carol și-a pus ca țel să realizeze o apropiere între Germania și Rusia". El deținea această informație de la "omul său de încredere" care i-a adus la cunoștință că atunci când a plecat ministrul german de la București la Berlin, Carol i-ar fi dat niște scrisori personale către împăratul german în care se făcea o aluzie la o asemenea apropiere.
Un alt fapt care a dat de gândit în urma vizitei țarului, deși nu de importanța celor relatate până acum, l-a constituit decorarea ministrului rus la București, lucru ce a nemulțumit și a provocat vii comentarii în rândul cercurilor austro-germane. "Pentru însemnătatea ce o dă România acestei vizite vorbește faptul că Dl. Poklewski, ministrul Rusiei, a dobândit cea mai înaltă distincție românească, Marea Cruce a Ordinului Steaua României, aceasta este cu atât mai surprinzător cu cât el e de puțin timp aici și nu are nici o altă distincție românească".
Cu toată supărarea, protestele și criticile prilejuite de vizita țarului, și implicațiile ei, ea a rămas ca un moment important în relațiile externe ale României care a acționat așa cum îi dictau interesele. Considerăm că a fost un moment în care România a mers pe o linie ce contravenea politicii externe a Puterilor Centrale. Strădaniile lor de a reduce semnificația acestei vizite n-au putut împiedica ca ea să se transforme într-un început de apropiere a României de Rusia și deci de Antantă. Așa cum apreciază Nicolae Iorga, "Czernin care a fost de față, a susținut că atunci s-au pus bazele viitoarei alianțe". Dar tot el scria că "din parte-i, Brătianu a asigurat mai târziu că n-a vrut să cedeze ispitirilor rusești. Mărturisiri din această parte asigură însă că s-a discutat dacă România va păstra alianța cu Centralii. Conform aprecierilor lui Iorga, în cazul unei conflagrații, Brătianu susținea că România trebuie: să ia o atitudine dar căStatul român are să ție seama numai de interesele sale și de nevoia de a nu îngădui sfâșierea Serbiei.
În presa austro-ungară se manifestă îngrijorare față de realizarea unei viitoare cooperări româno-ruse pe baza înțelegerii stabilite cu ocazia vizitei. Un corespondent al ziarului "Az Est" din Budapesta, Paul Kery, participant la festivitățile din România prilejuite de vizita țarului, scria: "Familia regală și guvernul pare că a mers mai departe cu prietenia decât dorea opinia publică". Chiar și Francisc Iosif își pierduse încrederea că prin intermediul lui Carol va putea conta pe respectarea vechilor legături. De altfel, chiar în acest sens s-a exprimat acesta față de ambasadorul Germaniei la Viena, Tschirski, la 2 iulie 1914: "Știu că împăratul dv. Are toată încrederea în regele Carol I, dar eu nu am". Împăratul de la Viena era de părere că politica lui Carol I, cu libertatea lui de acțiune", îl va duce într-o bună zi, "să combată Austria". Desigur, referirile la această libertate de acțiune includ atât felul în care s-au manifestat cercurile politice românești cu prilejul vizitei țarului, cât și refuzul de a face o declarație de loialitate Austriei, dar ele aveau în vedere mai ales politica independentă față de Puterile centrale ce încerca să o ducă România și care contravenea intereselor lor.
Este interesant de remarcat că în timpul vizitei țarului Nicolae al II-lea în România, împăratul Wilhelm a făcut o vizită la Konopist, în Boemia, în cadrul căreia s-a întâlnit, la 1/14 iunie 1914, cu Francisc Ferdinand, principele moștenitor al Austro-Ungariei. Faptul că această vizită s-a desfășurat concomitent cu vizita țarului la Constanța nu a putut să nu dea loc la comentarii. România a reprezentat unul dintre subiectele amplu discutate cu prilejul acestei întrevederi și s-ar părea că aici s-a decis "să fie sondat regele Carol I, dacă era dispus să uzeze de toată influența sa în favoarea păcii și să asigure statu-quo-ul, așa cum era prevăzut în pacea de la București". Discutându-se problema românilor din Transilvania s-a criticat chiar cu asprime, tratamentul aplicat de către contele Tisza și s-au subliniat efectele defavorabile ale acestei atitudini în opinia publică din România. Contelui Berchtold, invitat la Konopist cu acest prilej, i s-a atras atenția asupra politicii lui Tisza care, după Wilhelm, "prejudicia alianțele imperiului".
Czernin a fost nevoit să recunoască eșecul acțiunii de influențarea atitudinii guvernului român în acest moment. Raportând cu întârziere asupra evenimentului, motiva acest lucru sperând în reușita acțiunii sale chiar și în ultima clipă. După ce reamintea toate insistențele sale personale, sau prin intermediul regelui Carol pe lângă Brătianu, pentru ca ultimul să emită o declarație favorabilă Austriei, care să diminueze importanța vizitei țarului, el scria: "M-am izbit imediat de o puternică rezistență a premierului, afirmând că nu poate să facă acest lucru fără să producă un mare refuz". Iritat de această lipsă de înțelegere, Czernin a sugerat lui Brătianu felul în care se putea provoca momentul unei asemenea declarații: "I-am explicat că nu dorim să ne jucăm reciproc o comedie, care dacă și-ar comanda o interpelare, ar fi prilejul, ci să-mi spună curat "că nu vrea" și astfel lucrurile s-ar termina, căci eu nu pot să-i silesc", scria el lui Berchtold. Regele Carol a recunoscut față de Czernin că "cererea făcută lui Brătianu este foarte grea". El recomanda evitarea discuțiilor pe această temă acum deoarece, "dacă se încearcă oprirea unui curent năvalnic, atunci el își depășește malurile și face pagube mai mari, e nevoie acum să se păstreze liniștea timp mai îndelungat".
Pentru președintele Consiliului de miniștri sl României, Ion I. L. Brătianu era vorba de o semnificație mult mai mare. Nu numai că era o acțiune impusă, dictată de la Viena, pe care nu o putea accepta, dar ea nu corespundea atitudinii opiniei publice românești, situației reale din țară și nici intereselor de perspectivă ale României. Aceasta a fost cauza refuzului categoric de a face declarația de simpatie cerută de Czernin. "Nu am raportat până acum, scria Czernin, fiindcă așteptam că poate Brătianu va căpăta curajul să facă o asemenea declarație. După știrile confidențiale ce le am de la Cameră și Senat, posibilitatea de mai sus nu mai există și de aceea relatez cazul ca încheiat cu un rezultat negativ".
Brătianu era conștient de locul. pe care-l ocupa România în planurile celor doi vecini – Imperiul Austro-Ungar și Imperiul țarist – și era firesc să caute a se apropia de acela, alături de care realizarea dezideratului național devenea posibilă.
Pentru ministrul austro-ungar la București Czernin acest guvern era "cel mai rău pe care l-a avut România". El nu putea, sau nu voia să recunoască concordanța, până la un anumit punct, între un proces istoric obiectiv în care se găsea România și politica dusă de Brătianu. De fapt, recunoașterea legitimității acestui proces ar fi însemnat recunoașterea iminenței sfârșitului imperiului pe care-l reprezenta. Raporturile României cu Franța au o istorie îndelungată, dată fiind aproprierea dintre cele două țări latine, Franța fiind considerată de către oamenii de stat de la București sora mai mare a României. Relațiile româno-franceze în secolul al XIX_lea au constituit un subiect predilect de cercetare pentru istoricii români, evidențiindu-se rolul Franței în lupta poporului român pentru emanciparea națională și socială în formarea unui spirit modern în cultură și politică. Pătrunderea capitalului francez pe piața românească era obstrucționat de prezența masivă a celui german. Relațiile comerciale vor cunoaște o relație ascendentă în continuare. La începutul secolului al XX-lea, Franța a adoptat o nouă politică în ce privește Europa de sud-est, în sensul că ea renunță treptat la ideea păstrării integrității Imperiului Otoman. Alianța Franței cu Rusia era mai importantă pentru oficialitățile de la Paris decât interesele sale economice în Imperiul otoman. Politica franceză în balcani va fi în concordanță cu politica Rusiei, din rațiuni de strategie și în principal pentru a reduce capacitatea de influență a Austro-Ungariei în arealul balcanic. Franța a privit cu simpatie formarea alianței balcanice în 1912, ea fiind creată sub auspiciile Rusiei.
1.2. Participarea României la activitatea diplomației europene
1.2.1. Consiliul de Coroană și decizia expectativei armate. Conducitatea tratatului cu Puterile Centrale
Pretextul declanșării primului război mondial l-a constituit asasinarea arhiducelui moștenitor al tronurilor de la Viena și Budapesta, Frantz Ferdinand și al soției acestuia, Sofia, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914. Austro – Ungaria a adresat un ultimatum Serbiei la 10/23 iulie, cu un conținut „vadit provocator și inacceptabil pentru un stat suveran și independent".
După izbucnirea războiului, Puterile Centrale și-au intensificat presiunile asupra aliaților lor spre a-i determina să acționeze alături de ele. La 31 iulie 1914, împăratul german a adresat o scrisoare personală regelui Carol al României, în care îi atrăgea atenția asupra obligațiilor lui de aliat. "Sunt încredințat că în calitatea ta de rege și Hohenzollern vei ține cu prietenii tăi și vei urma în mod categoric ceea ce îți impune datoria de aliat", scria Wilhelm.
A doua zi, la 1 august 1914, a sosit o telegramă cu un conținut asemănător și din partea împăratului Austro-Ungariei, adresată regelui Carol. Francisc Iosif ținea să liniștească pe Carol cu privire la un atac din partea Bulgariei, pe care îl considera încă o piedică în calea hotărârii ce urma a fi luată de România. El scria: "Guvernul meu a obținut de la Bulgaria cele mai serioase asigurări că țara ta nu va fi atacată atâta timp cât tu vei sta de partea Triplei alianțe". Și pentru a fi mai convingător, Francisc Iosif comunica lui Carol că în urma intervenției Vienei reprezentantul Bulgariei la București "a primit chiar împuternicirea de a comunica aceasta guvernului tău". Considerând că alte cauze importante nu mai sunt pentru a împiedica o acțiune a României, împăratul austro-ungar conchidea: "Eu sper și cred că tu în acest ceas serios al destinului, care pentru amintirea ta în istorie ca ofițer și conducător, cât și pentru viitorul țării tale, este de importanță decisivă, îți vei ține cuvântul și vei ordona oamenilor tăi să lupte umăr lângă umăr cu noi împotriva Rusiei". Francisc Iosif voia probabil să-l sperie pe Carol cu sumbra perspectivă a victoriei Rusiei țariste, atunci când hegemonia slavă în Balcani, așa cum Rusia năzuie, va trebui să ducă în viitor la nimicirea României, dacă țara ta va pierde siguranța apartenenței la Tripla alianță.
La 3 august 1914 a avut loc Consiliul de Coroană de la Sinaia. În general, în vara anului 1914 era cunoscut faptul că România avea un tratat de alianță cu Puterile Centrale, însă foarte puțini oameni politici erau la curent cu clauzele acestuia.
Această realitate se explică prin faptul că, tratatul era unul cu caracter defensiv, strict secret. Încă din 18/31 iulie 1914, ziarele “Universul” și “L’Indépendance” au reprodus declarația lui Take Ionescu din La Roumanie, potrivit căreia România trebuie să adopte o atitudine de neutralitate definitivă și loială. Noțiunea de neutralitate loială se referă la bunăvoința față de puterile Antantei. Prin neangajarea sa de partea Triplei Alianțe, România contribuia la ușurarea efortului de război al țărilor Antantei. În preajma Consiliului de Coroană de la Sinaia, viața politică internă era caracterizată de agitație, exprimându-se opinii în legătură cu atitudinea pe care va trebui s-o adopte România față de conflictul mondial. Astfel, vechiul liberal Costescu – Comăneanu s-a alarmat în fața posibilității unei participări a României în război alături de Austria și Germania. El își motivează opinia susținând că o atare implicare în acțiune ar fi fost contrară voinței poporului român, având în vedere 40 tendințele francofile ale acestuia. Nicolae Iorga, președintele Partidului Național Democrat, i-a declarat lui Brătianu în cursul unui dialog că era imposibil din punct de vedere moral ca România să lupte alături de Austria. Totodată, el l-a asigurat de sprijinul său pe primul ministru dacă va adopta o politică adecvată. La Consiliul de Coroană au participat regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, foștii prim – miniștrii Theodor Rosetti și Petre P. Carp, premierul în funcțiune Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Democrat Take Ionescu, membrii marcanți ai Partidului Liberal și ai Partidului Conservator. Regele a făcut cunoscut celor prezenți tratatul de alianță al României cu Austro – Ungaria și, în virtutea acestuia, a solicitat intrarea în război a României alături de Tripla Alianță. Însă, prin caracterul său defensiv, tratatul prevedea intervenția României în sprijinul Austro – Ungariei, numai dacă ultima ar fi fost atacată, nu și în cazul în care ea iniția atacul. Ori, Austro – Ungaria a atacat Serbia și nu invers.
În cadrul Consiliului de Coroană, regele susținea că neutralitatea nu reprezenta calea ce trebuia urmată într-o conflagrație mondială, întrucât aceasta rezerva un loc secundar la negocierile de pace. Carol I considera că singura alternativă viabilă era alianța cu Puterile Centrale, care datorită pregătirii lor militare deosebite, vor obține victoria în război. Într-adevăr, neutralitatea definitivă nu putea asigura compensații cu prilejul conferinței de pace. Pe de altă parte, în final, potențialul militar și disciplina de fier germană erau în măsură să marcheze deznodământul ostilităților. Dar Austro – Ungaria nu se putea împăca cu pierderea Transilvaniei în favoarea României. Luând cuvântul, premierul Ion I.C. Brătianu a solicitat ca România să rămână neutră. Argumentele președintelui Consiliului de miniștri erau următoarele: Austro – Ungaria și Germania n-au adus la cunoștința României intențiile lor, România nu se poate implica într-un război care 41 urmărește exterminarea unei națiuni mici, sentimentul public era declarat împotriva războiului. La aceste argumente se adăugau situația precară a românilor ardeleni și necesitatea împlinirii idealului național.
Îndemnuri asemănătoare a primit regele Carol și de la unul dintre prietenii săi intimi, care a fost Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin în acel timp. În două lungi scrisori trimise în aceeași zi 18/31 iulie 1914, el a căutat să demonstreze regelui că locul României trebuia să fie numai alături de Tripla Alianță. De la început până la sfârșit, scrisorile sunt pătrunse de convingerea lui în victoria Puterilor centrale, de care lega soarta României, trecând cu ușurință peste o problemă fundamentală cum era realizarea unității statale.
De asemenea, ministrul român ținea să convingă că Austro-Ungaria învingătoare nu va fi niciodată un pericol pentru neamul nostru, mai cu seamă dacă România va ieși mărită și întărită din criza actuală. Pare curios faptul că Beldiman nu înțelegea că Austro-Ungaria, în forma în care exista, era o puternică frână în calea eliberării popoarelor asuprite și că o eventuală victorie ar fi însemnat perpetuarea aceluiași sistem de asuprire. Deși recunoștea că greutatea cea mare în luarea deciziei de către România o constituia problema Ardealului, el punea întrebarea dacă această chestiune este atât de îngrozitoare încât să ne facă să pierdem în momentul decisiv roadele unei politici statornice de 30 de ani. Răspunsul său la această întrebare era precis: "Nouă ne surâde o victorie care va mări în așa chip regatul nostru și va mări într-atâta puterea încât să putem lăsa dezvoltarea ulterioară a unității naționale în sarcina viitorului". După el, a merge alături de Puterile Centrale, era "nu numai o datorie a alianței ei și un instinct de conservare națională". Îndemnurile venite de la cei doi bătrâni monarhi cel austriac și cel german, față de care regele Carol se simțea profund atașat, nu numai prin tratat ci și prin originea sa, ca și cele venite din partea altor susținători ai Puterilor Centrale, nu l-au lăsat indiferent pe Carol, fapt care și-a găsit oglindirea în poziția adoptată în momentul decisiv.
Atitudinea oficială a României față de război a fost fixată în cadrul Consiliului de Coroană ce s-a ținut pe data de 3 august 1914 la Sinaia. Deși în calitatea sa de șef al statului putea lua singur o hotărâre care să angajeze România, Carol, ținând seama de poziția opiniei publice și a guvernului, s-a văzut obligat să convoace Consiliul, astfel s-a decis ca România să rămână neutră. Decizia adoptată a reprezentato lovitură diplomatică și morală de proporții aplicată puterilor Centrale, care a văzut un semn al nedreptății sale de foștii aliați.
Într-o scrisoare adresată împăratului german Wilhelm, la 1/14 august 1914, el arăta că era pătruns de datoria lui de aliat și că a încercat să ia măsurile cerute de împrejurări, dar miniștrii i-au replicat că "ei nu-și pot lua singuri răspunderea unei hotărâri atât de grave fără să se supună hotărârea unui mare consiliu". De altfel trebuie arătat că nici în interiorul principalelor partide politice din România – liberal și conservator – nu se cristalizase încă o poziție clară în ceea ce privește politica de urmat, reprezentanții lor dorind amânarea Consiliului.
Consiliul de Coroană, deschis sub președinția regelui Carol, reunea întreg guvernul în frunte cu Brătianu, președinții corpurilor legiuitoare, foștii prim-miniștri, șefi de partide politice. Toți aceștia erau chemați să hotărască poziția României în contextul evenimentelor grave ce se desfășurau. Regele Carol, luând primul cuvântul, a surprins prin faptul că, în contradicție cu atitudinea sa anterioară, nu a mai propus neutralitatea, ci acțiunea imediată alături de Puterile Centrale. Argumentul principal cu care și-a susținut propunerea a fost obligația ce rezulta din tratatul existent între România și Puterile Centrale. El amintea celor prezenți că toate partidele politice și guvernele care s-au succedat la conducerea statului până atunci au respectat respectinul tratat. Dintre toți cei prezenți numai Petre Carp l-a susținut pe rege. Această poziție nu a surprins, fiind cunoscute sentimentele filogermane ale acestuia. Având și el unele rezerve față de Austro-Ungaria, și considerând că România este de fapt aliata Germaniei, Carp a pledat pentru respectarea obligațiilor de aliat, ridicându-se hotărât împotriva neutralității.
Neutralitatea, după el, nu ne putea oferi nici un avantaj, ca atare trebuia "să nu șovăim o clipă" și să intrăm în război alături de Tripla Alianță. Dar, Petre Carp a rămas o voce izolată, majoritatea celor prezenți exprimând opinii diferite. Tratatul de alianță, pus în discuție (unii dintre cei prezenți îl vedeau pentru prima dată), a stârnit o vie dispută în legătură cu împrejurările care ar obliga sau nu România să intre în război.
Adversarii intrării imediate în acțiune, deși nu toți erau împotriva ideii de a participa la război alături de Tripla Alianță, au căutat să demonstreze că tratatul a fost încheiat cu scop defensiv, că prevederile sale intrau în acțiune într-o serie de împrejurări precise, înscrise în clauzele sale: consultarea prealabilă a partenerilor; intrarea în vigoare numai în situația când există "casus feoderis" și altele. Imperiul Austro-Ungar, procedând la atacarea Serbiei, era statul agresor, nu victima unei agresiuni neprovocate. Tratatul din 1883 stipula ajutorarea dublei monarhii de către România, numai dacă cea dintâi ar fi fost atacată. În condițiile în care Austro-Ungaria a atacat Serbia, nu invers, tratatul de alianță din 1883 semnat de România devenea caduc (lipsit de trăinucire). România, fără a-și încălca datoria de aliat, nu era obligată să intre în acțiune. Brătianu, apreciind tratatul, arăta că acesta "avea un caracter pur defensiv contra Rusiei și constituia o alianță de pace; el era o alianță făcută între state care voiau să ferească pacea Europei de un nou război". Comentând faptul că regele a pus tratatul în fața celor prezenți pentru a-l consulta, Nicolae Iorga remarca că aceștia "n-au putut decât să constate că tratatul nu prevedea colaborație militară când Austro-Ungaria nu e atacată din două părți fără provocare, ci însăși atacă o țară cu alta mai slabă decât dânsa, în ajutorul căreia vine o alta, Rusia".
La cererea lui Marghiloman, regele a citit pasajul din tratat cu privire la "casus foederis", din care rezultă că acesta s-ar crea numai în cazul unei acțiuni neprovocate. Or, a susținut Marghiloman, "Austro-Ungaria a atacat Serbia. Nu există «casus foederis»". Tot el a ridicat problema precedentului care s-ar crea prin a da dreptate celui mai tare. "S-ar putea ca ceea ce s-a făcut Serbiei să ni se facă și nouă de Ungaria. Atunci independența statelor mici ar fi o ficțiune și existența națiunilor libere ar fi grav amenințată". Marghiloman a propus să se aștepte spre a se vedea și poziția Italiei, care avea, după el, aceeași situație ca și România. Take Ionescu, deși se declara partizanul executării loiale a obligațiilor contractate, considera că România nu și le încalcă și după părerea lui nu există. "casus foederis". În concluzie, neexistând "casus foederis", conchidea că "după o lungă și dureroasă reflecțiune, eu nu văd pentru România decât o singură posibilitate: "neutralitatea armată".
1.2.2 Ecourile neutralității (la Viena și Berlin) României în rândul Marilor Puteri
Din punctul de vedere al reprezentantului francez în capitala României, declarația română de neutralitate reprezenta un succes pentru Franța și pentru Antantă în ansamblul său, întrucât tratatul secret româno – austro – ungar nu a fost aplicat, rămânând literă moartă. Oficialitățile și diplomații francezi erau convinși că poziția de neutralitate a României constituia o etapă tranzitorie. O ulterioară aliniere la Antantă în războiul mondial era văzută drept consecință a unei procesualități firești. Era vorba numai de o chestiune de timp. Guvernul Brătianu dorea să obțină toate asigurările din partea Antantei. Din acest moment, diplomația franceză își va amplifica constant și sistematic eforturile pentru câștigarea concursului României.
Declarația de neutralitate din 3 august 1914 a fost urmată de o activitate diplomatică deosebit de complexă, determinată de situația internă și de conjunctura internațională, acțiune care va evidenția unele trăsături caracteristice neutralității României. Continuând tratativele secrete cu puterile Antantei, guvernul român nu dorea, din pricina slabei pregătiri militare, să declanșeze un atac împotriva Puterilor Centrale. Dimpotrivă, pentru a pregăti desăvârșirea unității național – statale, guvernul român încerca să tempereze presiunile Puterilor Centrale pentru a câștiga timp și a putea pregăti în liniște alianța cu statele Antantei.
În perioada neutralității României, politica franceză față de statul român s-a modelat în funcție de interesele generale ale Antantei, păstrând și o notă aparte. Franța a intervenit pe lângă guvernele englez și rus pentru a mijloci o înțelegere între părți.
La remarca regelui Carol I potrivit căruia "neutralitatea e cea mai rea politică" a venit replica lui Take Ionescu: "E singura posibilă". Brătianu, care, așa cum a dorit a vorbit ultimul în cadrul Consiliului de Coroană a susținut și el neutralitatea: "Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații săi să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. Austria și Germania au pregătit războiul și l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice să luăm armele alături de ele".
Brătianu acuza direct Puterile centrale de a fi pregătit și declarat războiul, în ciuda faptului că reprezentanții acestora se străduiseră să scoată Serbia drept vinovată. El a criticat, de asemenea, cu asprime tratamentul aplicat României, care era incompatibil cu poziția de stat suveran. "Un stat ca al nostru care a intrat în alianță ca un stat suveran și pe picior de egalitate, nu poate primi să fie tratat în asemenea chip", spunea el Brătianu considera că și în urmă cu 30 de ani, atunci când s-a încheiat alianța cu Puterile Centrale, la fel s-a avut în vedere respectarea suveranității României. Aceste afirmații vizau firește și poziția regelui care stăruia asupra îndeplinirii cu tot dinadinsul a "obligațiilor de aliat", Brătianu ridica ca un obstacol, în calea unei acțiuni alături de Puterile centrale, problema românilor din Ardeal. "Nu putem înlătura această problemă din preocupările și grijile noastre", punând totodată, problema asentimentului național pentru o acțiune atât de gravă.
În atmosfera agitată a dezbaterilor din Consiliu, a sosit telegrama care anunța faptul că Italia, considerând că nu există "casus foederis", se declară neutră, Adoptarea neutralității de către Italia nu putea să nu influențeze și pe ultimii dintre cei care mai stăteau la îndoială în ce privește atitudinea României. Consiliul de Coroană a hotărât cu o majoritate zdrobitoare neutralitatea armată a României, fapt ce a îndemnat și pe Carol să declare: "Sunt rege constituțional și nu voi declara eu singur războiul".
Carol nu s-a putut abține totuși să critice hotărârea adoptată. Amărăciunea regelui în fața insuccesului din Consiliul de Coroană răzbătea și mai mult din scrisoarea trimisă împăratului german peste câteva zile, "După discuții de trei ore, în care am folosit toate mijloacele mele de convingere și după ce am respins toate argumentele contrare, adunarea, cu excepția D-lui Carp, care este însă parabil de ceilalți – cu o unanimitate care m-a surprins, s-a pronunțat contra aplicării tratatului pe motiv că ”casus foederis” de acum nu obligă România să intre în război, întemeindu-se pe expresia articolului «Sans provocation aucune» și se pronunță pentru neutralitate". În situația critică în care s-a aflat, Carol s-a împăcat totuși cu ideea că a reușit să împiedice cel puțin o declarație de neutralitate absolută, fapt care îi da speranțe că va reuși încă să schimbe ceva. "Nădăjduiesc că în felul acesta avem mână liberă pentru viitor și se va putea găsi un pretext pentru a intra în acțiune", scria el lui Wilhelm. Apare evident că regele Carol nu admitea ca România să renunțe în nici-un fel la alianța cu Puterile Centrale. Recunoscând că fără un guvern responsabil nu poate începe un război împotriva căruia se ridică întregul popor, el nu voia totuși să renunțe la vechea alianță: Profund afectat de hotărârea Consiliului de Coroană, Carol a fost înclinat să abdice. Într-o nouă scrisoare adresată lui Wilhelm, dar neexpediată, mărturisea că "în urma unor greutăți de nebiruit am luat grava hotărâre de a renunța la domnie". El motiva hotărârea sa prin faptul că nu se mai bucură de încrederea oamenilor politici și că nu poate, în atari condiții, să-și asume riscul unei acțiuni "necugetate". Ceea ce îl supără mai mult, așa cum rezultă din scrisoarea citată, era că nu-și poate îndeplini obligațiile de aliat. "Mi se sfâșie inima, scria el plin de amărăciune, la gândul că armata (oastea) făurită de mine, care în anul trecut m-a urmat cu entuziasm ar putea să mărșăluiască sub ochii mei (tocmai) în direcția în care eu nădăjduiam să dau ajutor".
Problema neutralității adoptată de România a constituit în anii care au urmat până la intrarea ei în acțiune obiectul unor înverșunate dispute între partizanii și adversarii ei. Important de reținut este însă faptul că pentru toate grupările, neutralitatea nu era socotită definitivă. Brătianu afirmase în Consiliul de coroană că "după toate prevederile războiul va fi probabil lung. Vom mai avea deci prilejul să ne spunem cuvântul". Take Ionescu a afirmat și el că neutralitatea nu a fost decât "zidul pe care îl ridicam în contra posibilității/ de a se merge cu puterile centrale, zidul la spatele; căruia noi aveam să preparăm viitorul atac'". Și Alexandru Marghiloman vedea în neutralitate o soluție provizorie. El motiva necesitatea ei momentană mai ales ca vina declarării războiului să nu cadă numai asupra regelui.
În Consiliul de Coroană Marghiloman afirma că "astfel cum procedăm acoperim pe rege. Dacă am ieși de aici cu războiul, toată lumea ar zice: «Acesta e războiul regelui» și nu o vrem. La cea dintâi înfrângere regele ar fi acela care ar fi atacat. Dacă noi oamenii politici preparăm opinia publică, când vom declara războiul, noi vom fi răspunzători", Petre Carp, care se declarase hotărât pentru o acțiune imediată alături de Puterile Centrale, a continuat să demonstreze "ineficiența" și "consecințele grave" ale menținerii neutralității.
Interesant că la el apare o idee identică cu cea formulată de Take Ionescu, în sensul că "ar fi o neînțeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai conflictului european și că biruitorii se vor "grăbi a ne plăti inacțiunea noastră", doar că pentru el singurii biruitori nu puteau fi decât Puterile Centrale, trebuia să acționăm fiindcă, după el, "bilanțul neutralității urma a fi lipsa de amici în afară, lipsa de mijloace în lăuntru, și stagnațiunea complectă în înzestrarea țării cu mijloace de producțiune, fără să mai vorbim de reducerea armatei și unui număr însemnat de funcționari peste care s-ar altoi depresiunea morală a unei inacțiuni suspecte". Din cele de mai sus se poate conchide că, într-adevăr, misiunea lui Brătianu de a menține neutralitatea, fie și, pe o perioadă mai scurtă decât cei doi ani cât a durat, nu a fost deloc ușoară, El a trebuit să ducă o politică abilă, rezistând atât presiunilor celor două curente principale formate în interior, cât și reprezentanților oficiali ai celor două tabere beligerante, care s-au întrecut în promisiuni și presiuni pentru a atrage România.
Neutralitatea, deși adoptată ca o soluție provizorie, a reușit să capete adeziunea celor mai largi cercuri ale opiniei publice din țară. Hotărârea de neutralitate a României, lăsând ambelor tabere beligerante speranța în posibilitatea atragerii ei, nu a produs mari îngrijorări nici de o parte nici de cealaltă, nici Imperiilor Centrale, nici Antantei. Puterile centrale au considerat favorabil faptul că tratatul din 1883 nu a fost anulat, iar Antanta întrevedea cu speranță, posibilitatea ruperii României din vechea ei alianță.
Chiar la 4 august 1914, Czernin a informat Viena asupra celor hotărâte de România scoțând în evidență consecințele pozitive pe care le-ar avea pentru imperiu din această hotărâre. El se oprea, în mod deosebit, asupra măsurilor de întărire militară hotărâte în Consiliul de coroană, pe care le considera ca fiind "în favoarea monarhiei austro-ungare întrucât granițele ei întinse pe mai multe sute de kilometri vor fi astfel acoperite". Tot la 4 august 1914, a sosit la București răspunsul oficial al Puterilor Centrale. Ministerul de externe austro-ungar Berchtold în numele acestora comunica: "cele două Puteri centrale apreciază hotărârile Consiliului de coroană român … consideră că corespunzând relațiilor amicale anterioare …continuă a privi România ca aliată lor". Totodată el preciza cadrul relațiilor viitoare. "În viitor vom ține de aceea în mod larg în seamă interesele românești și așteptăm cu încredere că România va păzi frontierele sale din Moldova și va respinge o eventuală invaziune a Rusiei". Este limpede că Puterile Centrale nu renunțau să creadă în posibilitatea atragerii României și voiau, evident, să întărească și acesteia convingerea în menținerea alianței. În raportul său din 5 august 1914 către Berchtold, Czernin afirma că declarația Puterilor Centrale ar fi produs asupra lui Brătianu o "impresie excelentă".
Nu încape nici o îndoială însă că dacă Ion I. C. Brătianu va fi lăsat lui Czernin o asemenea impresie aceasta ține de abilitatea sa diplomatică, deoarece în această perioadă se duceau deja intense discuții în vederea încheierii unei înțelegeri cu Rusia. Deși discuțiile s-au purtat de la început pentru încheierea unui tratat ce ar fi situat România alături de Antantă, el nu s-a semnat. Se pare că la aceasta a contribuit și preocuparea manifestată de cercurile politice românești față de tratatul ce urma să se semneze între Turcia și Bulgaria, țări care înclinau tot mai mult spre Puterile Centrale. La 12 august 1914 Brătianu a declarat ministrului Rusiei la București că nu poate semna convenția propusă de Sazanov, fiindcă aceasta ar contraveni hotărârii Consiliului de Coroană, dar consideră o asemenea convenție ca o dovadă de prietenie și se declară gata să o ia în considerație dacă Rusia nu insistă pentru un răspuns imediat. Convenția s-a semnat ceva mai târziu, așa cum arăta ulterior Brătianu: "în urma invitațiunii ministrului Rusiei" și prevedea angajamentul Rusiei de a garanta unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români din Austria și Ungaria, în schimbul neutralității binevoitoare a României față de conflictul ce se declanșase. Declarația poate fi privită ca o respingere a intrării României în blocul balcanic prevăzut pentru a se reînființa.
Este vorba de Convenția semnată cu Rusia la 18 septembrie/1 octombrie 1914, cu știrea regelui Carol, dar cunoscută puțin în acel timp, ea devenind publică abia după intrarea României în război alături de Antantă. Ministerul Franței la București, Camile Blondel argumenta pericolul bulgar pentru a-și motiva ezitările. Așa s-au pus bazele colaborării dintre România și Antantă, colaborare care se circumscria strict la obiectivul național fundamental – întregirea patriei. În primele zile ale lunii octombrie 1914, severanul Ionel Brătineanu mărturisea lui I. G. Duca: ”Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă ara crede că interesele îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale nu în mine va găsi piedica la realizarea idealului ei național. Un singur lucru cer însă țării și cred că am dreptul să-l cer, având în vedere gravitatea unei atari hotărâri, săs e gândească bine înainte de a-și pune ultimul cuvând și de a-și trage spada”.
1.3. Funcționarea sistemelor de alianță a României
1.3.1. Tratatele bilaterale
Consimțământul Micii Înțelegeri în perioada 1920-1921
Odată cu încheierea tratatelor de pace, instrumente prin care se recunoscuse pe plan mondial unitate a de stat a României, se putea constata și o consolidare internă a statului național unitar, ca și o puternică, o vie viață politică în parlament, în presă și în sânul diverselor partide politice. Întreaga atmosferă era dominată de năzuința maselor largi spre libertate și democrație. Aceasta cu atât mai mult cu cât în 1921 se crease Partidul Comunist Român. În aceste condiții istorice începe o altă fază în activitatea diplomatico-politică a țării. Se știe că imediat după încheierea tratatelor securitatea internațională, și îndeosebi cea europeană, a început să slăbească din cauza carențelor manifestate de Societatea Națiunilor, mai ales în principiul universalității; din cauza poziției de cvasiretragere a Statelor Unite, care nu au ratificat Tratatul de la Versailles; din cauza divergențelor franco-engleze în problema echilibrului de forțe în Europa; din cauza contradicțiilor dintre marile puteri și micii lor aliați; din cauza contradicțiilor dintre statele învinse și cele învingătoare; din cauza situației economice postbelice și din multe alte cauze specifice, îndeosebi pentru Europa, care pierduse, evident, hegemonia mondială.
Grăitoare în această ordine de idei este și o scrisoare a lui Nicolae Titulescu din 19 august 1920 adresată lui Take Ionescu, ministrul de externe al României. Marele diplomat își exprima profunda indignare față de faptul că marile puteri occidentale voiau să poarte războiul cu Rusia Sovietică utilizând micile state vecine. Pentru a le dejuca – sublinia Titulescu -, după ce am constatat că aliații noștri cehoslovaci și iugoslavi nu vor nici ei să scoată castanele din foc pentru alții, am văzut pe toți oamenii politici din Franța și de la Londra.
Într-un asemenea climat politic și în lumina necesității de a-și întări securitatea, România, ca și alte state mici și mijlocii cu interese similare, a trecut la inițierea unor aciuni politice și diplomatice destinate să ofere un plus de garanție statului său teritorial. În acest context se înscriu tratatele bilaterale semnate în deceniul 1920-1930. Pentru a înțelege esența alianței celor trei state din Europa Centrală care au fundat Mica Înțelegere absolut necesară o scurtă incursiune în epoca istorică ce a procedat întemeierea alianței dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia.
Mica Întelegere. „A fost prima alianță încheiată în spiritul Pactului Societății Națiunilor, cu scopul declarat de a apăra statu-quo-ul european”. Mica Înțelegere a fost o alianța politico – militară regională cu caracter defensiv, care s-a constituit la începutul deceniului al treilea, respectiv între anii 1920-1921, din România, Cehoslovacia și Iugoslavia, prin metoda convențiilor bilaterale. Mica Antanta – menționa Nicolae Titulescu – este prima asociație de state cu caracter defensiv, în vederea menținerii noii stări de lucruri. „Rolul acestei organizații regionale a fost să apere statu-quo-ul teritorial, independența și suveranitatea țărilor componente și să contracareze eventualele izbucniri iredendiste ungare sau ale altor state nemulțumite de pe urma hotărârilor Conferinței de pace”.
În ceea ce privește situația românilor, istorici ca A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, I. Ursu, I. Minea mai ales, Nicolae Iorga au scos în evidență în operele lor atât arzătoarele năzuințe naționale ale românilor și aspirațiile lor consecvente pentru unitate, cât și rolul nefast al dublei monarhii, care făcea totul pentru a stăvili dezvoltarea procesului istoric obiectiv ce se desfășura. Ca și Serbia, România a intrat în război pentru a-și desărvârși unitatea de stat. Cadrul general al tratatelor de pace din 1919-1920, ridicându-se în epoca noastră până la calitatea unei permanențe de interes general, căci el sancționează un înalt și nobil principiu ce s-a impus și se impune tot mai mult în normele de conduită internațională.
Esența tratatelor de alianță ale celor trei state ce au fondat Mica Înțelegere a constat, în mod permanent, în voința fermă de a apăra principiile în acest spirit ale Tratatului de la Trianon, de a apăra, în fond, dreptul legitim al popoarelor la autodeterminare.
Împrejurările istorice în cadrul cărora au fost încheiate în 1920 și 1921 convențiile bilaterale dintre Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven, dintre România și Cehoslovacia și dintre România și Regatul sârbo-croato-sloven demonstrează, pe deplin, că aceste convenții de alianță între opera celor trei state. Convenția de alianță defensivă semnată între Roman și Cehoslovacia la 23 aprilie 1921 conține un preambul care, departe de a avea semnificația unei formule protocolare, constituie esența însăși a convenției. Iată câte idei caracteristice ale acestui preambul: "Ferm hotărâți de a menține pacea, câștigată cu prețul atâtor sacrificii și prevăzută în Pactul Societății Națiunilor, și ordinea stabilit prin tratatul încheiat la Trianon la 4 iunie 1920 între puterile aliate și asociate de o parte și Ungaria de cealaltă parte…". Idei similare conține și convenția de alianță defensivă încheiată la 7 iunie 1921 între România și Regatul sârbo-croato-sloven.
Devenind încă de la întemeierea sa un activ și consecvent colaborator și apărător al Societății Națiunilor, Mica Înțelegere s-a afirmat în tot timpul celor aproape cât a dăinuit un factor de echilibru și de cooperare, contribuind efectiv la apărarea păcii. Se consideră că alianța politico – militară Mica Înțelegere a cunoscut în existența ei trei etape principale: 1920 – 1929, etapa încheierii tratatelor bilaterale; 1929 – 1933, etapa în care Mica Înțelegere se transformă cu adevărat într-o alianță tripartită; 1933 – 1938, etapa numită a Pactului de organizare, când alianța a cunoscut apogeul. Se poate observa, în același timp, ca atâta vreme cât statele revizioniste nu reprezentau un pericol militar real, Mica Înțelegere și-a desfășurat activitatea preponderent în domeniile politico-diplomatice. Însă, pe măsura ce statele revizioniste și revansarde au început să amenințe cu folosirea forței, Mica Înțelegere a fost nevoită să acorde o atenție mai mare laturei militare.
În concluzie primul pas pentru realizarea practică a Micii Înțelegeri l-a constituit cel din 14 august 1920, marcat de încheierea Convenției între Cehoslovacia și Regatul sârbo – croato – sloven; a urmat o conventie asemănătoare între România si Cehoslovacia, la 23 aprilie 1921; la 7 iunie 1921 s-a realizat Convenția între România și Regatul sârbo – croato – sloven. Crearea Micii Întelegeri a fost precedata de o ampla si intensa activitate diplomatica pentru a demonstra că alianța are ca obiectiv principal respectarea tratatelor internaționale.
Convenția de alianță dintre România și Polonia (martie 1921)
Convenția dintre România și Polonia, realizată la circa doi ani de la stabilirea relațiilor dintre cele două stat relevă o dată mai mult principiile sub obediența cărora înțelegea România să-și încheie și să-și lărgească aria alianțelor. Se știe că Take Ionescu, ministrul de externe al României, milita pentru alianța cât mai largă a statelor din Europa centrală și din Balcani, care își desăvârșiseră unitatea de stat sau își creaseră state naționale. El dorea, de aceea, să organizeze o Mică Înțelegere în cinci, între România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia și Grecia.
În consecință, tratativele purtate cu Polonia în 1920 și 1921 au fost permanent considerate de România ca o etapa a alianței mai largi ce se prevedea în perspectivă.
Cehoslovacia și Iugoslavia, de altfel, își exprimaseră deplin acord, apreciind că tratativele purtate de România Polonia netezeau calea pentru viitoarea constelație politică. Un prim pas pe cale alianțelor l-a constituit convenția încheiată de România cu Polonia la 3 martie 1921, la București. „Esența defensivă a alianței” a fost definită în art.1: „«Polonia și România se angajează să se ajute reciproc în cazul în care una din ele ar fi atacată, fără provocare din partea sa, la frontierele sale orientale actuale»”.
Convenția militară, semnată la 3 martie 1921 în aceeași zi, parte integranta a Convenției de alianță, prevedea mijloacele defensive de apărare a frontierelor de est ale ambelor părți. „Art.6 al Convenției prevedea că România își rezervă dreptul de a transforma în alianțe defensive acordurile de principiu cu Iugoslavia și Cehoslovacia”.
Convenția româno – polonă a fost reînnoită la 26 martie 1926, când documentul în cauza a dobândit un conținut mai larg, prevăzând ajutorul mutual în situația oricărei agresiuni externe, nu se limita numai la direcția est.
În consecină, „Tratatul de alianță din 1921 fusese deci înlocuit cu unul cu garanții generale, al cărui conținut se înscria în spiritul Pactului Societății Națiunilor”. Cu aceasta ocazie s-au trasat mai precis variantele militare de acțiune în situația în care una din părți face obiectul unei agresiuni. Convenția de alianță defensivă conține opt articole, dintre care primele patru stabilesc condiții de ajutor reciproc în cazul unui atac fără vreo provocare a părților contractante, se adâncește relațiile dintre cele două state, stabilind clauzele de consultare și informare în cazul încheierii unei alianțe cu o terță putere.
Un evident interes oferă însă articolul 4 din Protocolul C, care stabilește că "guvernele român și polonez se angajează să studieze împreună mijloacele prin oare ar putea ajunge să încheie o alianță defensivă cu statele vecine ce au semnat împreună cu ele tratatele de la Versailles Trianon și Neuilly în scopul de a se garanta reciproc potriva unei agresiuni și de a se ajuta în vederea m ținerii acestor tratate sau a unora dintre ele", Tratatul româno-polon se înscrie, așadar, pe lista instrumentelor politice ce aveau drept obiectiv major păstrarea statului teritorial al țării. Națiunile din statele Micii Înțelegeri doreau ca suveranitatea și integritatea teritorială a țărilor lor să fie respectată. Noile state naționale fuseseră făurite în 1918 prin lupta eroică a popoarelor; de aceea, ele cereau să se ia toate măsurile pentru ca opera lor patriotică să fie apărată de orice primejdie.
Burghezia din statele constituite sau întregite după primul război mondial deși desfășura pe plan intern o politică profund retrogradă, reprimând atât lupta clasei muncitoare, în ansamblul ei, cât și activitatea partidelor comuniste, afirma în politica externă, pe o anumită linie, o poziție avansată, care coincidea – desigur, pornind de la interese de clasă diferite – cu poziția forțelor progresiste ale popoarelor: această burghezie considera că integritatea teritorială a statelor trebuie să fie respectată. Cele trei guverne din România, Cehoslovacia și Iugoslavia au trecut în această perioadă la acțiuni concrete, cu caracter diplomatic, în vederea consolidării și apărării statutului lor teritorial.
Tratativele pentru realizarea noii organizații politice au fost grăbite. România, Cehoslovacia și Iugoslavia au căutat mai întâi o cale de a menaja susceptibilitatea Poloniei, factor important în viitoarea constelație politică. S-a ajuns la o nouă formulă, care a apărut autorilor ei ca deosebit de promițătoare: planul de organizare a Micii Înțelegeri în cinci să se realizeze pe etape. O primă etapă trebuia să fie alianța româno-polonă.
Începutul verii anului 1920 unele discuții confidențiale cu guvernul polon, mai ales cu prilejul vizitei la București a generalului Rozwadovski. Când Benes a făcut vizita lui oficială în august 1920 în România, cele două guverne s-au înțeles și în problemele referitoare la Polonia, așa cum reiese și din memorandum-ul din 19 august 1920. De altfel, în ianuarie 1921, Benes a arătat în mod oficial că dorește colaborarea cu Polonia, afirmând că ;,se va ajunge mai întâi la o înțelegere întro Polonia și România și apoi între Polonia și noi.
La începutul lunii martie 1921 s-a trecut la semnarea oficială a tratatului româno-polon. Prințul Sapieha a sosit în acest scop la București, bucurându-se de întreaga simpatie a claselor dominante, care l-au întâmpinat cu mult entuziasm. În parlament i s-a făcut o primire călduroasă, rostindu-se discursuri, elogioase cu privire la alianța ce se contracta.
Tratatul de alianță și de amiciție cu Franța (10 iunie 1926)
Tratatul de alianță și de amiciție cu Franța, semnat la 10 iunie, 1926, a constituit, de bună seama, un eveniment important în politica de apărare a statu quo-ului teritorial promovată permanent de România. În primăvara anului 1924 de pildă, Franța a dorit și a propus României un tratat de alianță, deoarece atunci considera ca primordial sistemul săi de alianțe în Europa centrală, câteva aluni mai târziu interese cu totul egoiste au determinat-o să lase la o parte, pentru multă vreme, încheierea acestei alianțe cu România. Relatarea, pe scurt, a negocierilor franco-române din 1924-1926 ni se pare deosebit de sugestivă pentru a ilustra o situație de fapt caracteristică relațiilor dintre micile state și marii lor prieteni. În aceeași zi 25 aprilie 1925, C. Diamandy a aflat însă, cu prilejul unei convorbiri pe care a avut-o cu Loucheur, că Herriot nu-i arătase în fond toate rezervele sale în legătură cu tratatul pe care cu puțin înainte îl propusese României.
În vara anului 1925 negocierile româno-franceze băteau pasul pe loc. La începutul lunii august 1925 se ajunsese la un consens privind conținutul tratatului. Guvernul român, care ținuse mult să obțină și o convenție militară a trebuit să se mulțumească cu un schimb de scrisori ce prevedeau concertarea ambelor state majore în caz de agresiune justificată. Tot ceea ce se dorea la București era ca tratatul să se semneze imediat, și nu în octombrie, cum vroiau francezii.
Astfel, deși tratatul, încheiat la Paris de Aristide Briand și de Constantin Diamandy a fost semnat la 15 iunie 1926, Briand i-a cerut ministrului României să-l antedateze la 10 iunie din cauza crizei de guvern din Franța. O atare cerere putea fi ușor înțeleasă în România, așa încât, fără nici o reticență, I. Mitilineu a dat indicații Ministrului acreditat la Paris să exprime satisfacție "pentru consacrarea prin tratat a unei alianțe deja consacrate de mult prin sentimente de amiciție și recunoștință ce ne leagă de Franța. Astfel deși tratatul, încheiat la Paris de Aristide Briand și de Constantin Diamandy a fost semnat la 15 iunie 1926, Briand i-a cerut ministerului României să-l antedateze la 10 iunie din cauza crizei de guvern din Franța.
La 13 august 1926 s-a publicat atât la Paris, cât și la bucurești, știrea despre încheirea alianței dintre cele două state, fără însă a publica și textul tratatului.
Nicolae Titulescu și-a exprimat adesea rezervele, considerând convenția de arbitraj ca un instrument ce ar putea aduce prejudicii țării. "Cu Franța singură – arăta el" – pericolul este mai mic, dat fiind că putem spera că relațiile noastre cu ea o vor împiedica de a exercita dreptul pe care i-l confirmă tratatul de arbitraj". Ceea ce-l supăra pe ilustrul jurist era faptul că toate diferendele dintre cele două state, de orice natură, urmau conform convenției, să fie trimise Curții Internaționali Justiție de la Haga. În consecință, dacă Curtea de Casație din București s-ar fi pronunțat într-o problemă dată", ea urma, în fond, să judece sub controlul Curții de la Haga ceea ce, arăta Titulescu, lovea în drepturile suverane țării. În consecință, Titulescu preconiza inițierea unui nou model de tratat de arbitraj care să se refere numai la diferendele dintre state și nu și la acelea dintre diverșii particulari străini și statul respectiv. "Astfel – susțin el cu tărie – se omoară justiția naturală și se creează pentru un străin un privilegiu de jurisdicție". În concluzie el mai arăta că atâta "vreme cât dreptul internațional este codificat și sub pretext de arbitraj dai în realitate unor străini un mandat de legiuitor – anume nu numai un mandat de a spune dacă ai sau nu ai drept, ci mandat de a spune care este legea la care țara ta trebuie să supună și pe care nu o cunoaște dinainte – consider arbitrajul nu poate progresa decât treptat și pe bază ci experiență, care să evite, pe cît omenește posibil, sur prize". În ciuda acestor carențe, în ciuda celor doi ani de îndelungate negocieri, tratatul de alianță încheiat între România și Franța, tocmai într-o epocă în care acordurile de la Locarno creaseră o evidentă inegalitate între stat în chestiunea securității, putea constitui un sprijin pentru menținerea statu quo-ului teritorial european, un sprijin serios pentru cauza păcii.
La Belgrad, tratatul a fost primit ca vie simpatie și apreciat ”ca o întărire evidentă a legăturilor dintre Franța și Mica Înțelegere”.La 3 februarie 1927 se arata că alianța franco-română, situându-se în cadrul Societății Națiunilor, nu poate fi bănuită de nici o idee de agresiune sau de tulburare. Așadar, tratatul de alianță franco-român a fost primul în mod realist în toate acele state ce doreau rezolvarea problemelor litigioase prin mijloace politice și în cadrul Societății Națiunilor.
Pactul de amiciție și colaborare cordială cu Italia (septembrie 1926)
După semnarea acordurilor de la Lacarno, devenise evident că Italia, în calitate de stat garant, alături de Anglia, dobândise un loc important în politica internațională.
Ambițiile lui Mussolini de a asigura Italiei poziția de mare putere și de a handicapa influența franceză în Europa Centrală și sud-estică se conturau din ce în ce mai clar, el simțindu-se sprijinit în această direcție și de tradiționala politică engleză a balanței de forțe.
În ianuarie 1926, Lahovary, ministrul României la Roma, informa asupra unei convorbiri cu Contarini, înalt demnitar la Ministerul de Externe, căruia i-a declarat că România este gata de a se apropia de Italia, "oricât de departe i-ar conveni guvernului italian", mergând și până la încheierea "unei convenții militare". De România vrea să se lege mai strâns în vederea identității vederilor și scopurilor lor. Evident Contarini a dezvăluit, făcând atare afirmații, implicit intenția de a despărți România de aliatele sale din Mica Înțelegere și de Franța.
În martie 1926, negocierile au început însă a căpăta alte forme. Mussolini, exprimîndu-și față de Lahovary scepticismul în legătură cu realizarea grabnică a unui nou Locarno, se arăta acum hotărât să se ocupe mai îndeaproape de alianța cu România. Spre sfârșitul lunii martie au început să se contureze dezideratele Italiei în cazul care ea ar semna cu România o alianță de garantare reciprocă a frontierelor. În iulie A. Em. Lahovary, ministerul României la României la Roma, constata că în proiectul ce se discuta se stăruia asupra menținerii ordinii stabilite prin tratatele de pace. Situația, evident se schibase, mai ales după ce România încheiase, la 10 iunie 1926, tratatul de alianță cu Franța. Așadar, la 9 septembrie 1926, cu câteva zile înainte de semnarea tratatului, Benito Mussolini căuta să dea impresia atât în Italia cât și înafara ei, că România va da o nouă orientare politicii sale externe. În preambul aflau inserate însă idei pentru care România fusese interesată să încheie tratatul cu Italia. Se scotea în evidență faptul că ambele părți erau ferm hotărâte de a "susține ordinea juridică și politică internațională", de a-și da reciproc "garanții complimentare în cadrul Societății Națiunilor", fiind animate, concomitent, de spiritul principiilor stabilite la Locarno.
Date fiind obiectivele urmărite de România, pactul d amiciție cu Italia oferea, evident, un plus de garanție, dar era calitativ inferior din acest punct de vedere tratatului semnat cu Franța.
Pentru România, Franța rămânea, așadar, singura mar putere care îi garanta statutul teritorial în forme mai adecvate, mai corespunzătoare nevoii de securitate a țării.
Pentru perioada 1920-1930, când el a fost semnat și a funcționat, pactul italo-român s-a înscris, cu limitele sale, în rețeaua de pacte și tratate realizate de România în scopul obținerii unui plus de garanție, unui plus de securitate pentru statutul teritorial al țării. El se înscria de asemenea, în eforturile României de a-și asigura pacea în cadrul larg al unei politici europene de securitate, fapt ce conferea, în mod evident, României un anumit rol în politica internațională a continetului nostru.
1.3.2. Tratate multilaterale destinate menținerii unității de stat
Dacă tratatele bilaterale încheiate de România relevă o adâncă, o permanentă preocupare pentru întărirea propriei securități în cadrul general al unei politici europene de securitate, cu atât mai mult iese în evidență această orientare majoră din conținutul tratatelor multilaterale la care ea a aderat. Aceste tratate reflectă neîndoielnic faptul că în Europa ideea de securitate ajunsese să capete în perioada interbelică anumite caracteristici, vădind un grad înaintat de dezvoltare. Geneza ideii de securitate se găsește, în mod indubitabil, în continuele strădanii depuse de acei învățați, umaniști, de acei oameni politici care considerau că în relațiile internaționale trebuiau stabilite raporturi bazate pe primatul dreptului.
Tendința de a întări Pactul Societății Națiunilor
Încă de la începutul activității sale, Societatea Națiunilor a fost obligată să se preocupe de problema securității garantată prin articolele 10, 12 și 16 din pactul acestei organizații. În concepția copleșitoarei majorități a țărilor membre. securitatea, examinată în sens restrâns, avea semnificația unor serioase garanții acordate statului amenințat de agresiune. În sens larg și complex însă, noțiunea de securitate trebuia în concepția acelorași sate, să se bizuie pe un adevărat sistem de organizare cu caracter internațional. În această atmosferă a apărut în 1921-1922 ideea de dezarmare ca o soluție majoră pentru a risipi neîncrederea.
Generarea Tratatului de asistență mutuală elaborat în 1923 se găsește, așadar în această rezoluție, care tinde să promoveze principiul unei stricte interdependențe între garanții și dezarmare. În 1924 a luat naștere Protocolul de la Geneva. În cadrul Comisiei a III-a, care a elaborat textul împreună cu Comisia I, Nicolae Titulescu a precizat spiritul ce trebuie să stea la baza acestui nou act securitate, afirmând că, "dacă securitatea este, așa cum spune, o stare de spirit, atunci principala securitate pentru orice țară care acceptă acest protocol constă în acea că frontierele sale nu pot fi niciodată și în nici un obiect de discuție”.
Opinia publică, precum și guvernele multor state Europa centrală și din Balcani erau serios preocupată a pune, la rândul lor, la adăpost aceste regiuni europene de surdele primejdii generate, îndeosebi, de politica de "mare putere" ce-și croia din nou drum pe arena internațională.
Dacă în Europa centrală organizația defensivă și antirevizionistă a Micii Înțelegeri dădea o anumită asigur de securitate României și aliatelor sale, în Balcani, schimb, abia se căutau cu perseverență mijloace ce vizau menținerea statu quo-ului teritorial. România a colaborat și a sprijinit în toată această vreme soluțiile destinate să servească la întărirea securit acestei regiuni. Propunerea Rentis a întâmpinat însă dificultăți, ajungându-se în 1926 la ideea înfăptuirii unui pact de neagresiune între toate statele balcanice, proiect sprijinit de România și de Turcia.
Tratatul multilateral pentru renunțare la război
Pentru a înțelege mai clar semnificația tezelor incluse în Tratatul multilateral pentru Renunțare la Război, este necesară o scurtă incursiune în istoria diplomatică și politica a acestui deosebit de important instrument pus în slujba securității mondiale.
La 11 ianuarie 19 Statele Unite au răspuns Franței exprimând rezerve în legătură cu un text gata redactat și semnat, text a că formulare, se sublinia în document, ar putea fi inaccesibil pentru unele state. În consecință, guvernul american situa în continuare pe poziția de a se iniția încă de bun început un tratat multilateral. Numai că pentru unii adeziunea la un atare tratat putea să mai însemne și o discreditare a vechilor contracte, legate toate de Societatea Națiunilor.
În subtila analiză la care Titulescu supunea că situația internațională este mai ales dărâmarea alianțelor lor particulare îndreptate contra ei. În consecință, Nicolae Titulescu, deși perfect conștient de primejdiile pe care anumite formulări ale pactului multilateral le puteau aduce securității țării sale, își de dea seama că România trebuie să stea totuși alături de Franța, marea putere care avea interese primordiale similare cu ale ei privind statu quo-ul teritorial european. Pentru a înțelege mai bine modul de gândire titulescian în legătură cu Franța, ni se par pline de interes și deosebit de ilustrative părerile pe care le dezvoltă marele diplomat în același raport din 13 mai 1928: "Este o distincțiune de făcut între tratatul cu Franța și tratatele noastre cu statele Micii Înțelegeri". Tratatul cu Franța "nu este decât o repetire a obligațiilor din Pactul Societății Națiunilor", în timp ce convențiile cu statele Micii Înțelegeri conțin, așa cum reiese din textul lor, un plus de garanție; cu toate acestea, arată Titulescu, alianța cu Franța are o valoare politică” și trebuie judecată după comunitatea intereselor noastre politice nu după redactarea instrumentului care o constată.
În sfârșit la 22 iunie 1928 Conferința Micii Înțelegeri a luat decizii clare de aderare la pactul multilateral de prihobire a războiului, pe care le-a comunicat în aceeași zi. Chiar la 27 august, ziua semnării tratatului, legislația Statelor Unite la București a trimis textul documentului guvernului român, invitându-l să adere și specificând că tratatul are efect imediat între statele participate. De aceea și Tratatul de Arbitraj și Conciliațiune , semnat la 21 martie 1929 de guvernul român cu Statelor Unite devenea, în lumina și în spiritul Tratatului de Renunțare la Război, un document de evidentă valoare politică. În genere, Tratatul multilateral de Renunțare la Război a scos la suprafață idei și năzuințe noi în scopul menținerii păcii. Bunăvoința celor trei state în vederea încheierii unui acord de tip Locarno a fost cu atât mai evidentă, cu cât atunci a existat o puternică indignare în opinia publică din cauza faimoasei afaceri a falsificatorilor de monede, emise, se pare, de un grup iredentist maghiar. Cu toate acestea, cele trei state ale Micii Înțelegeri au declarat în mod oficial că sunt gata să încheie cu Ungaria un tratat de garanție reciprocă, analog cu pactul rhenan. Între timp, Cehoslovacia semnase un tratat de arbitraj cu Austria, despre care Kincic, ministrul de externe iugoslav, afirma că poate fi privit ca o dezvoltare a spiritului de la Locarno. Sub semnul unor atari tendințe de conciliere acționa în această perioadă întreaga Mică Înțelegere, având un susținut sprijin din partea guvernului Marii Britanii.
CAPITOLUL 2
LEGĂTURILE POLITICE, DIPLOMATICE ȘI ECONOMICE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI CELE DOUĂ MARI PUTERI EUROPENE – ANGLIA ȘI FRANȚA ÎNTRE ANII 1933-1939
2.1. Evoluția raporturilor anglo-române între 1933-1939
2.1.1. relațiile politico-diplomatice
2.1.2. relațiile economice
2.1.3. relațiile militare
2.2. Colaborarea româno-franceză și neînțelegerile ruso-române
Consecințele nerespectării de către Antanta a obligațiilor asumate prin convențiile din august 1916. Impactul acestor consecințe asupra relațiilor politico-diplomatice și militare franco-române din a-II-a jumătate a anului 1916.
Diplomația română – în principal președintele Consiliului de miniștri Ion I. C. Brătianu și ministrul plenipotențiar al României la Paris, Alexandru Lahovari – aprecia într-un mod cât se poate de just că una dintre problematicile esențiale înscrisă în Convenția militară, chestiunea aprovizionării armatei române, ar trebui să constituie atât obiectul preocupărilor românești cât și o responsabilitate a Franței. Aliații erau datori să nu piardă din vedere că apropiata închidere a portului Arhanghelsk, generată de îngheț, va complica foarte mult livrarea munițiilor către România în timp util și în cantități rezonabile. Prin urmare, era de recomandat restabilirea comunicațiilor prin Peninsula Balcanică. Pe de altă parte, operațiunile din Macedonia ar putea influența puternic soarta războiului și de aceea prezentau o importanță capitală. În viziunea factorilor de decizie români, acțiunea militară de la Salonic ar merita să se bucure de o atenție mai mare și eventual ea să se manifeste concomitent cu o ultimă încercare de a detașa Bulgaria de alianța sa actuală cu Puterile Centrale.
Personalități din armata franceză cu mare responsabilitate de decizie erau conștiente de nevoia de a acționa cu rapiditate și vigoare în vederea lichidării chestiunii bulgare sau măcar pentru a provoca armatei bulgare o înfrângere categorică care să pună la adăpost Bucureștiul împotriva oricărei potențiale amenințări.
În mod concomitent, oficialitățile politice și militare franceze au procedat la demersuri insistente la Petrograd, Londra și Roma și au reclamat trimiterea imediată a 200.000 de militari ruși în Dobrogea, încercând astfel să limiteze primejdia ce plutea asupra României. De altfel, chiar premierul Ion I. C. Brătianu solicitase inițial Rusiei, în cursul negocierilor pentru o alianță militară, tot 200.000 de oameni cu misiunea de a securiza granița sudică a țării. Mai apoi, pretenția sa s-a mărginit la 150.000, iar în final a trebuit să se arate mulțumit, cel puțin declarativ, cu o promisiune de 50.000 de soldați ruși sau mai curând două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie, după cum voia generalul Alekseev. Într-un puseu de cinism, acesta a informat în secret Parisul și Londra că unitățile pe care preconiza să le trimită României cuprindeau mai puțin de 50.000 de militari?5 Ceilalți membri ai Antantei au observat indiferența de care Rusia dădea dovadă în privința României. Astfel, generalul Brusilov nu s-a sfiit să declare că intervenția română a determinat slăbirea puterii militare a Imperiului țarist din cauza extinderii frontului rus.
La 9 septembrie 1916, guvernul Franței a înștiințat cabinetul Brătianu și pe ceilalți aliați că potrivit ultimelor știri, Bulgaria transporta forțe insignifiante din Macedonia la Dunăre. Luând în considerare respectivele informații, comandantul Sarrail s-a înșelat crezând că bulgarii vor cere pace imediat după intervenția României. Sarrail, în loc să surprindă pe bulgari prin ofensivă în virtutea angajamentelor, din contră a fost surprins de atacul trupelor bulgare, fapt ce a determinat un răgaz necesar pentru a-și regrupa forțele și a opera modificări în planul său inițial. Marele Stat Major francez și comandantul-șef i-au adresat un ordin categoric prin care era obligat să atace cu vigoare flancul drept bulgar. O brigadă franceză și una engleză urmau să consolideze forțele Armatei Orientului.
În 11 septembrie 1916, în urma strădanii lor reprezentantului diplomatic al României la Paris, Lahovari, comandantul Armatei Orientului, Maurice Sarrail a fost invitat de către superiori să întreprindă de îndată ofensiva mult așteptată și cu mai mult timp înainte făgăduită. În caz de neîndeplinire a ordinelor, comandantul trupelor de la Salonic ar fi fost amenințat chiar cu eliberarea din funcție, vehiculându-se numele înlocuitomlui său în persoana generalului Maurice Castelnau.
Franța a aprobat măsurile luate de către Înaltul Comandament român care au constat în întreruperea temporară a ofensivei din Transilvania, transferul de trupe în Dobrogea și crearea unei armate de rezervă în zona Bucureștiului cu scopul de a pre-întîmpina trecerea Dunării de către dușmani. Franța se angaja să procedeze totodată la noi stăruințe pe lângă Rusia pentru ca aceasta să dispună expedierea de noi trupe în Dobrogea. Toată lumea era conștientă de necesitatea stringentă a consolidării situației în provincia dintre Dunăre și Mare. Având în vedere acest lucru, Marele Stat Major francez a decis concentrarea urgentă pe malul drept al Dunării a unor unități solide, suficiente din punctul de vedere al efectivelor pentru a fi în stare să realizeze o superioritate numerică incontestabilă. Relansarea, cel puțin momentană, a ofensivei din Transilvania era condiționată de ameliorarea măcar parțială a situației din Dobrogea.
Joffre sfătuia în acest sens ca după înfăptuirea unor ameliorări în Dobrogea, Comandamentul român să revină la planul său inițial care de altfel privilegia frontul de nord, transilvan. Pentru îndeplinirea acestui deziderat se impunea mai întâi lămurirea stării de lucruri existentă în spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră. De aceea, generalul Alekseev era din nou invitat de către francezi să analizeze posibilitatea trimiterii de noi forțe în regiune.
Situația din regiunea Dobrogei continua să nemulțumească atât România cât și Franța.
La jumătatea lunii septembrie 1916, deși relațiile României cu Franța erau ușor încordate din pricina neîndeplinirii întocmai a tuturor angajamentelor asumate, diplomația Bucureștiului s-a străduit să le confere o aparență de naturalețe absolută. Mărturie în această privință stă reacția cabinetului român la discursul rostit la Verdun în 15 septembrie 1916 de către președintele republicii, Poincare. Cu acel prilej, șeful statului francez a adresat omagiul său Armatei Orientului "care-și concentrează diversele elemente pentru a aduce noilor noștri aliați, românii un ajutor frățesc împotriva germano-bulgarilor". Din politețe și posibil din simpatie pentru Franța, prom-ministrul Ion I. C. Brătianu a arătat tacit că el punea inconsistența sprijinului aliat la pasivul celorlalte puteri ale Antantei, atribuind-o între altele particularismelor și egoismului acestora. El căuta din răsputeri să menajeze Franța și făcea mai ales din Anglia un țap ispășitor pentru nereușite. Ori, britanicii se opuseseră de la bun început expediției de la Salonic. Totuși, cu toate că guvernul României se străduia să păstreze aparențele, marele public identifica Franța cu Antanta în ansamblul său. Expediția de la Salonic era de resortul Franței întrucât ea o conducea și tot ea suporta principalul efort.
Finalmente, după întârzieri și îndelungi tărăgănări, operațiunile pe frontul de la Salonic au debutat la mijlocul lui septembrie și au continuat, cu întreruperi, până la începutul lui decembrie 1916. Respectivele acțiuni s-au soldat cu împiedicarea retragerii trupelor bulgare, care astfel nu au mai putut fi folosite înspre nord. Aliații au izbutit să ocupe unele teritorii sârbe, incluzând Monastirul.
Așadar, în a doua jumătate a anului ] 9] 6 relațiile dintre România și Franța au vizat în principal chestiuni legate de Armata Orientului, căutând să o facă mai activă și mai competitivă. Pe de altă parte, Franța s-a implicat în discuțiile româno-ruse referitoare la sprijinul militar pe care Imperiul țarist se angajase să îl ofere României și uneori intervențiile hotărâte ale diplomației și ale autorităților militare franceze au adus unele ameliorări palpabile cooperării româno-ruse. De asemenea, din octombrie, o dată cu venirea misiunii Berthelot în România, s-a constatat o oarecare relaxare și diminuare a tensiunilor dintre români și ruși grație tactului și profesionalismului ofițerilor care compuneau misiunea.
Dar nu rareori rușii au devenit invidioși pe popularitatea și influența consistentă pe care misiunea militară franceză o exercita în rândul românilor. Rusia voia să se substituie Franței în privința influenței în Regatul României. Astfel putem oferi o explicație demersurilor lui Gurko pentru a obține trecerea misiunii franceze în răsăritul Rusiei.
Este de la sine înțeles că Nivele, noul comandant-șef al armatelor franceze a respins de la bun început intențiile ruse, opinând că misiunea militară a generalului Berthelot reprezenta singura bază solidă pe care încă mai putea să se sprijine greu încercata armată română.
Pentru menținerea misiunii Berthelot în România a pledat și colonelul Langlois, trimis ca reprezentant special al Comandamentului francez pentru a investiga starea de lucruri pe frontul de est. Marele Cartier General al republicii franceze a acuzat de asemeni lipsa de prevedere a Înaltului Comandament rus, subliniind consecințele negative ale ajutorului oferit trupelor române de către armata rusă.
În schimb, generalul Berthelot a adus elogiile sale manierei în care românii rezistaseră atacurilor inamice în Carpați.
3.3. Pactul de organizare al Mici Înțelegeri (16 februarie 1933)
Trăgând concluzii din examinarea situației ce se crease în Europa la sfârșitul deceniului al treilea si începutul deceniului al patrulea, statele Micii Înțelegeri au procedat la o revigorare a activității lor, au intensificat contactele dintre ele în plan politic și militar, imprimând alianței un caracter mai activ, însă preponderent politico-diplomatic. Spre deosebire de perioada anterioară, limitata la încheierea de convenții, începând cu anul 1929, reprezentanților țărilor respective, ca o expresie a dinamizării activității alianței, se întruneau odată sau de mai multe ori pe an, cu care prilej analizau cu precădere situația politico – militară europeană. Acest mod de lucru s-a reflectat și în acordul complementar de amiciție și de alianță dintre statele Micii Înțelegeri, de la Strbske-Plesso (Cehoslovacia). Totodată, a fost înviorata activitatea în domeniul militar, sporind frecventa contactelor pe linia statelor majore, între 1929 – 1937 acestea întâlnindu-se aproape în fiecare an „în ședinte comune în cadrul cărora au elaborat planuri de cooperare a celor trei armate în scopul respingerii unui atac din partea Ungariei sau Bulgariei”.
Intensificarea și extinderea activității revizioniste în Europa au determinat statele din Mica Înțelegere să întreprindă noi măsuri și acțiuni politico-diplomatice și militare.
În mai 1931, de exemplu, a avut loc o nouă întâlnire a șefilor statelor majore ale armatelor celor trei state aliate care, pe baza examinării situației din Europa, au luat în discuție măsurile ce se impuneau în cazul unui conflict, elaborând atunci și în anul următor mai multe ipoteze de cooperare militară, de fiecare dată cu caracter defensiv.
Reputatul diplomat Nicolae Titulescu ținea să sublinieze la Belgrad, la 17 iunie 1928, că „Mica Înțelegere este, ca să spunem așa, una și indivizibilă în cadrul tratatelor, cu respectarea frontierelor atât de scump plătite. Nu există vreo națiune cu care noi nu dorim să stabilim raporturi amicale. Dar dacă prețul acestei amiciții este repunerea în discuție a statutului nostru teritorial, răspundem cu două vorbe categorice și definitive: non possumus (noi nu putem, n.n.)”.
La 11 mai 1931, s-a încheiat, la București, Convenția militară unică a statelor Micii Înțelegeri. ompletarea Statutului Micii Înțelegeri, acțiune ce a avut loc în cadrul întrunirii miniștrilor afacerilor externe ai celor trei țări, la Belgrad, la 18-19 decembrie 1932, când au fost stabilite noi obiective, pe baza experienței de până atunci, în consens cu cerințele etapei.
Încheiat la 16 februarie 1933, „Pactul de organizare a Micii Înțelegeri” urmărea să formeze din România, Iugoslavia și Cehoslovacia „O forță de dimensiunile unei mari puteri, cu orientare comună în domeniul politicii externe și aprecierea situației politico – militare europene și internaționale”. Totodată, prin adoptarea Pactului de organizare, „Mica Înțelegere căpătase o bază organică de existență în virtutea căreia statele din compunerea sa duceau o politică externă comună”.
Răspunzând unor atacuri ce veneau din partea unor cercuri politice fasciste și revizioniste, Nicolae Titulescu a ținut să afirme din nou, cu prilejul semnării Pactului de organizare, caracterul defensiv al acestei asociații de state și să sublinieze ca „nu pactul de organizare a Micii Înțelegeri poate ridica nemulțumiri, ci ferma hotărâre ce implică de a lupta din toate puterile pentru ca ordinea creată de tratate să nu fie atinsă … Pactul de organizare a Micii Înțelegeri devine un instrument de conservare a ființei de stat a tuturor membrilor ei”.
În vederea semnării Pactului de organizare a Micii Înțelegeri, regele României l-a desemnat pe Nicolae Titulescu; președintele Republicii Cehoclovaciei – pe Edvard Benes, iar regele Iugoslaviei – pe Bogoliub Jevtici. Documentul adoptat, chiar cu întârziere, a avut o mare importanță pentru buna funcționare a alianței.
În cele 12 articole el definea cuprinzător și explicit, în lumina dreptului internațional, caracterul, structura și scopurile Micii Înțelegeri în acele împrejurări, relațiile interaliate, precum și modul de desfășurare a activității concrete a acesteia. „Pactul de reorganizare, semnat de miniștrii de Externe, prevedea crearea unor instituții permanente, care aveau să ridice alianță la un stadiu superior: Consiliul Permanent ca organ director al politicii comune, Consiliul Economic pentru coordonarea progresivă a intereselor economice ale aliaților: un Secretariat al Consiliului Permanent”.
Subliniem doar la unele din cele mai importante prevederi ale Pactului de organizare. articolele 1 – 3 statuează organele supreme ale conducerii Micii Înțelegeri. „Un Consiliu permanent al statelor Micii Înțelegeri, compus din miniștrii afacerilor străine ai celor trei țări respective sau de delegații speciali, numiți în acest scop – se arată în articolul 1 – este constituit ca organ director al politicii comune a grupului celor trei state. Hotărârile Consiliului permanent vor fi luate cu unanimitate”.
Modul de lucru al Consiliului permanent era specificat în articolul 2, potrivit căruia, în afara de raporturile sale regulate pe cale diplomatică, Consiliul care se întrunea obligatoriu trebuia să aibă loc, rând pe rând, în fiecare din cele trei state, urmând ca celelalte întâlniri să se țină la Geneva cu ocazia Adunării Societății Națiunilor”.
Președintele Consiliului permanent era ministrul afacerilor externe al statului unde se ținea întrunirea ordinară anuală. În răspunderea acestui consiliu intrau fixarea datei și a locului întrunirii, stabilirea ordinii de zi și pregătirea proiectelor deciziilor ce urmau să fie adoptate. Până la prima reuniune obligatorie a anului următor, acesta rămânea președintele Consiliului permanent.
Discuțiile purtate la Geneva în 16 februarie 1933 cu privire la Pactul de reorganizare „devenise evident pentru larga opinie publică de pretutindeni ca statele Micii Înțelegeri dădeau o replică agresivității crescânde a statelor fasciste”.
O interesantă prevedere cuprinsă în Pactul de organizare se referă la faptul că nici un membru al Micii Înțelegeri nu putea să încheie convenții politice sau economice cu alte state, fără consimțământul celorlalți parteneri ai săi. „Orice tratat politic a fiecăruia din statele Micii Înțelegeri, se arată în articolul 6 al Pactului, orice act unilateral schimbând situațiunea politică actuală a unuia din statele Micii Înțelegeri față de un stat terț, precum și orice acord economic care are consecințe politice importante, vor cere de aici înainte consimțământul unanim al Consiliului Micii Înțelegeri”.
Organizându-și mai bine activitatea, fiind o prezență tot mai activă pe scena politică a Europei, Mica Înțelegere se transformă, în același timp, într-un serios obstacol în calea politicii Germaniei hitleriste de revizuire a frontierelor de răsărit, atrăgându-și dușmănia acesteia. Von Neurath, ministrul afacerilor externe al Germaniei, la 7 februarie 1933, comunica ambasadorului german la Roma că „obiectivul general urmărit de noi în această regiune este numai de a acționa pentru slăbirea totală și-dacă este posibil-pentru dezintegrarea în cele din urmă a Micii Înțelegeri”.
Pactul de organizare a Micii Înțelegeri n-a prevăzut nici un organism cu caracter militar, ceea ce constituie, fără îndoială, o serioasă lacună a Alianței. Activitatea Micii Înțelegeri pe plan militar se situa sub nivelul alianțelor politico-militare din perioada premergătoare primului război mondial. Se pare că latura militară, esența unei astfel de alianțe, a fost voit ocolită din considerente politico-diplomatice pentru a crea convingerea, cum sublinia Nicolae Titulescu în discursul sau rostit cu ocazia semnării Pactului, că Mica Înțelegere n-a reprezentat “decât un instrument în serviciul păcii, căreia i-a subordonat toate interesele ei”. Și mai clar devine cunoscutul diplomat român atunci când, răspunzând celor care acuzau alianța defensivă a celor trei state de scopuri agresive și care-i doreau sfârșitul, preciza că “pactul de organizare a Micii Înțelegeri nu cuprinde nici o nouă obligațiune militară: singurele obligațiuni militare sunt acelea care derivă din convențiile de alianță dintre România și Cehoslovacia cu data de 7 iunie 1921, precum dintre Cehoslovacia și Iugoslavia cu data de 31 august 1922”. Totuși, trebuie subliniat că unele acțiuni în domeniul militar, în cadrul Micii Înțelegeri, s-au desfășurat.
Criza economică din 1929-1933 a zguduit întreaga lume, având un puternic ecou în toate sferele de activitate ale societății capitaliste. Se știe că în România criza a avut grave repercusiuni asupra nivelului de trai al maselor, afectând puternic clasa muncitoare, țărănime a, categorii sociale ale păturilor mijlocii și însemnate părți ale intelectualității, ducând la un avânt al luptei revoluționare. P.C.R., deși se afla în ilegalitate, s-a impus din ce in ce mai mult, conducând atât luptele de clasă, cât și mișcarea antifascistă din România.
În colaborare cu celelalte forțe ale clasei muncitoare, pe baza Frontului unic, s-au desfășurat, așa cum se știe, marile bătălii muncitorești, ce au culminat cu luptele ceferiștilor și petroliștilor din 11 anului 1933.
3.4. Convențiile de definire a agresiunii (Londra 3-4 iulie 1933 )
Anul 1933 se înscrie în cronica relațiilor internațional ca un moment istoric de grea cumpănă pentru pacea și securitatea mondială. Instaurarea regimului nazist în Germania și proclamarea politicii revizioniste ca politică oficială a guvernului hitlerist au produs o adâncă îngrijorare.
În România, ca și în toate statele mici și mijlocii doritoare de pace, revizionismul, parte integrantă a concepției politice hitleriste, constituia o puternică amenințare pentru integritatea țării. Este de menționat și faptul că tocmai în cursul anului 1933 Universitatea Georgetown a inclus un curs special privind istoria Micii Înțelegeri pentru candidații la doctorat, ceea ce era destul de semnificativ pentru poziția ocupată de această organizație antirevizionistă pe politică internațională. Cronica istorică a primei jumătăți a anului 1933 scrie, de bună seamă, evenimente de deosebită importul pentru securitatea Europei.
Ochii tuturora erau îndreptați în această perioadă Conferința Dezarmării de la Geneva, unde problema universalității fusese, într-un anumit fel, rezolvată prin participarea delegațiilor Uniunii Sovietice și Statelor Unite. Se nădăjduia că în cadrul marii dispute în jurul prin palelor teze: securitate și apoi dezarmare dezarmare apoi securitate și dezarmare totală, se va putea ajunge totuși la o anumită soluție. Se știe că la 6 februarie 1933 la a 31-a ședință a conferințe, Litvinov a expus remarcabilul său proiect despre definirea agresiunii, care put contribui, în mare măsură, la rezolvarea acestei controverse.
Ibidem. Reamintim cele două puncte cheie ale proiectul sovietic, conform procesului-verbal menționat al celei de-a 31 ședințe din 6 februarie 1933:
1) va fi recunoscut ca agresor într-un conflict Internațional statul care va comite primul una din următoarele acțiuni:
a) va declara război altui stat;
b) va invada cu forțe armate, chiar fără declarație de război, teritoriul altui stat;
c) va ataca cu forțe terestre, navale și aeriene, bombardând teritoriul altui stat, sau va ataca, cu bună știință vasele și avioanele altui stat;
d) va debarca pe teritoriul unui alt stat fără autorizație;
e) va stabili blocus naval asupra coastelor și porturilor unui alt stat.
2) Nici o considerație de ordin politic, strategic sau economic, nici dorința de a exploata resursele naturale din teritoriul statului atacat sau de a profita de orice beneficii sa privilegii, nici importanța capitalurilor investite sau alte interes speciale putând să existe pe aceste teritorii; nici refuzul de a recunoaște caracterul distinctiv de stat nu vor putea servi la justificare agresiunii prevăzută în paragraful 1.
Nu vor putea servi, în mod special agresiunii:
a) situația internă dintr-un stat oricare ar fi ea. De exemplu: starea înapoiată a unui popor din punct de vedere politic, economic și cultural; defecte atribuite administrației unui stat; primejdii, amenințând viața sau bunurile străinilor; mișcări revoluționare sau contrarevoluționare război civil tulburări, greve; stabilirea sau menținerea într-un stat oarecare a cutărui sau cutărui regim politic, economic și social;
b) nici un act legislativ sau dispozițiile luate de vreun stat; infracțiuni la tratatele internaționale,
c) în caz că un stat ar mobiliza sau ar con centra forțe armate importante în aproprierea frontierei altuia, statul amenințat va trebui să recurgă la mijloace diplomatice sau la altele, premițând soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.
3.5. Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena 9 februarie 1934)
Actul de naștere propriu-zis al Înțelegerii Balcanice poate fi considerat semnarea Pactului acestei alianțe la 9 februarie 1934, la Atena, care a încununat o îndelungata și vie activitate diplomatică.
În acest scop, regele României, președintele Turciei, regele Iugoslaviei și președintele Greciei i-au împuternicit pe miniștrii afacerilor externe ai țărilor lor. Pactul cuprindea trei articole. “România, Turcia, Iugoslavia și Grecia – stipula articolul 1 – își garantează mutual securitatea tuturor frontierelor lor Balcanice”.
În același timp, prin scopurile largi proclamate, alianța celor patru nu se rezuma la apărarea frontierelor balcanice, la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și securității; Înțelegerea Balcanică reprezenta, alături de Mica Înțelegere, un nou și puternic obstacol în calea fascismului și revansismului în general.
Pactul rămânea deschis oricărui stat balcanic care se obliga să respecte prevederile lui, condiția principală fiind recunoașterea statu quo-ului teritorial. “Pactul Înțelegerii Balcanice, pact cu caracter defensiv și preventiv, fusese elaborat astfel încât să servească tocmai acestor interese”. Așadar, pentru prima dată în istorie, zona balcanică, “butoiul de pulbere al Europei”, devenea o zonă de colaborare, securitate, înțelegere și pace.
Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, deși erau grupări de state distincte, fiecare cu statutul său, având însă aceleași scopuri, au acționat în comun în principalele probleme europene și internaționale, exercitând o înrâurire asupra climatului european și mondial.
O însemnată parte a reglementărilor alianței erau cuprinse în Protocolul Anex și Anexa Secretă. Protocolul Anex cuprindea precizări ce făceau parte din pact: se “considera că agresoare este orice țară care va fi comis unul din actele de agresiune preăazut de articolul 2 din convențiile de la Londra din 1933”; după ce reafirma scopul alianței celor patru, acela de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva oricărei agresiuni din partea unui stat balcanic, documentul preciza că dacă totuși una din părțile contractante ”este victima unei agresiuni din partea oricărei alte puteri nebalcanice și dacă un stat balcanic se alătura la această agresiune fie simultan, fie ulterior, Pactul de înțelegere balcanică își va produce deplinele sale efecte față de acest stat balcanic”.
Pactul de înțelegere balcanică – menționa articolul 7 din Protocol – este un instrument defensiv; prin urmare, obligațiunile decurgând din Pactul de înțelegere balcanică încetează de a mai exista pentru înaltele părți contractante în raporturile lor cu înalta parte contractantă care ar deveni agresoare, conform articolului 2 din convențiunile de la Londra, față de orice altă țară”.
Durata pactului era de 2 ani, timp în care nici o denunțare a sa nu era posibilă. Dacă însă la expirarea celor doi ani care urmau de la semnare nu era fixat nici un termen, Pactul de înțelegere balcanică avea o durată de cinci ani, socotiți de la expirarea celor doi ani ce s-au scurs de la semnarea documentului. La expirarea celor cinci ani sau a perioadei convenite de înaltele părți contractante, Pactul de înțelegere balcanică se va reînnoi automat în mod tacit pe o perioada egală cu aceea pentru care el a fost mai înainte în vigoare, afară numai dacă una din înaltele părți contractante nu îl denunța un an înainte de ziua prevăzută pentru expirarea lui.
Protocolul Anex a fost semnat de cei patru miniștri ai afacerilor externe. Anexa secretă nu conținea clauze militare deosebite, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci opinii diferite ale contractanților în legătură cu unele probleme politico-militare, la care ne vom referi la locul potrivit. Vădit satisfăcut de roadele îndelungatelor eforturi în slujba păcii și securității, puternic marcat de aprecierile elogioase față de această uriașă izbândă, în discursul rostit la 9 februarie 1934, la Atena, cu ocazia semnării Pactului Înțelegerii Balcanice, Nicolae Titulescu afirma: “Tratatul de la Atena este o operă de realism politic, care servește pacea.
Pactul Înțelegerii balcanice a rezultat in mod obiectiv din situația politică internațională și regională existentă în acea perioadă, în condițiile istorice de ascensiune a fascismului.
3.6. Convencția de la Montreux (22 iunie – 20 iulie 1936)
În timpul acesteia, situația internaională continuă să se agreveze, căci în martie 1935 Germania publicase legea pentru restabilirea serviciilor militar obligatoriu, iar în octombrie Italia fascistă cotropise Etiopia. Poporul român era profund neliniștit. Cancelarul federal Kurt Von Schuschningg a vizitat Praga la mijlocul lunii ianuarie 1936, exprimându-și adeziunea la securitatea colectivă, ca și lipsa de solidaritate cu revizionismul maghiar.
Pretutindeni, așadar, în Europa, statele mici și mijloci își afirmau cu vigoare prezența, arătând că sunt atât împotriva slăbirii garanțiilor colective înscrise în pact, și "a instaurării în Europa a unui directoriu al mari puteri și a unei ierarhii a statelor întemeiată pe forță pe dorința de cucerire". Această stare de spirit a caracterizat poziția acestor state și la Conferința de la Montreux, când Nicolae Titulescu a subliniat cu vigoare esența cererii turce revizuire a Convenției Strâmtorilor, semnată La Lausance în 1923: "Să apărăm fiecare cu energie la această conferință poruncile noastre naționale. Dar să nu uităm că dacă o țară care a făcut din restul ordinii teritoriale actuale în Europa și a mijloacelor care o asigură, fundamentul politicii ei externe, prezintă în anumite domenii cereri raționale, dar care nu întâlnesc comprhensiunea ce caută, se va fi adus o mare lovitură încrederii ce există în sistemul de adaptare a legilor, pe cale de consimțământul mutual”. Având în vedere marea importanță a problemelor militare ale Înțelegerii Balcanice, care constituiau rațiunea ei de a exista, s-au intensificat eforturile diplomatice pentru a găsi soluții de depășire a diferendelor ivite. În baza acordului intervenit între miniștrii afacerilor externe român și turc la conferința din mai 1935, în iunie același an au avut loc la Ankara discuții între delegațiile statelor majore ale celor două armate. Cu această ocazie, delegația armatei turce a informat partea română că ea încheiase o convenție similară secretă cu armata iugoslavă, cerând ca, în ceea ce întreprind, cele două părți trebuie să țină seama și de Iugoslavia. Ca urmare, în noiembrie 1935, a avut loc la Belgrad prima conferință militara româno-turco-iugoslavă.
A fost parafată o convenție militară care se referea la cei trei participanți și care, datorită rezervelor exprimate anterior de România și Turcia, n-a fost semnată atunci. România insistă că Turcia să fixeze un minimum de forțe pe care este dispusă să le întrebuințeze în toate ipotezele de conflict, iar Turcia cerea creșterea forțelor române ce urmau să fie concentrate în Dobrogea.
Actul semnării convenției s-a produs în 1936, după ce miniștrii afacerilor
externe ai României și Turciei se puseseră de acord asupra problemelor în care aveau păreri diferite, cu ocazia conferinței de la Montreux, în 1936, pentru discutarea problemei Strâmtorilor.
O convenție militară asemănătoare secretă se semnase la Ankara, în noiembrie 1934, între Turcia și Grecia. Cu ocazia sesiunii Consiliului permanent din iunie 1936, de la București, Nicolae Titulescu ținea să sublinieze din nou că unitatea de interese a statelor Înțelegerii Balcanice se întemeia pe “nobila obligație a respectării dreptului celuilalt în astfel de măsură încât cei care sunt membrii săi nu au acest titlu mai mult drept decât cei care nu sunt încă membrii”.
În condițiile înrăutățirii situației europene și internaționale – remilitarizarea Rhenaniei, războiul italo – abisinian, pericolul Anschluss-ului – statele Înțelegerii Balcanice au încheiat, în anul 1936, două convenții militare, la București: una, între Iugoslavia, România și Turcia, iar alta, între Grecia, Iugoslavia, România și Turcia – toate, state ale Înțelegerii Balcanice. Pe baza studierii mai multor ipoteze ca minimum de forțe de intervenție să fie: 120 batalioane, 150 baterii, 24 escadroane și 100 avioane. “Pentru concretizarea obligațiunilor ce rezultă din Convenție, s-a stabilit ca șefii de state majore ale Puterilor contractante să se întrunească, cel puțin o dată pe an, pentru stabilirea proiectelor de operații și menținerea lor la curent”.
Și de aceasta data, Grecia a formulat o rezervă, în esenă cea din 1934, oarecum nuanțată, care aducea în discuție următoarele trei ipoteze:
1) în situația unui conflict în Balcani, la care Italia ar lua parte, Grecia nu se putea considera automat implicată, ea va păstra neutralitatea;
2) în cazul unui conflict balcanic, Grecia va participa cu toate forțele convenite;
3) în ipoteza unui conflict în care o mare putere ar fi angajata împotriva Marii Britanii, Franței, iar Înțelegerea Balcanică ar fi de partea acestor puteri, atunci Grecia era dispusă să se pună de acord cu Marea Britanie, Franța și aliații ei balcanici, pentru a determina dimensiunile și modalitățile de implicare a sa în conflict. Conventia militara asupra careia cei patru aliati convenisera si care cuprindea mai multe ipoteze de actiune armata, desi semnata la Bucuresti la 10 noiembrie 1936, a fost definitivata în februarie 1937, la sedinta Consiliului permanent al Întelegerii Balcanice. Este de retinut ca si dupa conventia definitivata în februarie 1937, în domeniul militar, în cadrul Întelegerii Balcanice au continuat sa se manifeste pareri diferite.
La întâlnirea sefilor statelor majore din octombrie 1937, de la Ankara, de exemplu, când s-au luat în discutie unele ipoteze de actiune armata comuna, seful Marelui Stat Major grec a subliniat ca, pe baza rezervelor anuntate anterior, “aceasta colaborare militara cade de îndata ce una din cele patru parti contractante s-ar afla în razboi cu o alta putere în afara de cele prevazute în conventia militara în patru, adica: Bulgaria, Ungaria si Albania”. La aceasta rezerva s-a raliat si seful statului major al armatei iugoslave. Delegatul Marelui Stat Major al armatei române a obiectat, aratând ca formularea de mai sus ”priveste exclusiv Grecia, cooperarea militara a armatelor româna, iugoslava si turca trebuie sa ramâna valabila chiar daca Grecia nu intervine”. Ca expresie a divergentelor aparute, la aceasta întâlnire, s-a semnat o conventie numai între România, Turcia si Iugoslavia. Participarea Greciei ramânea problematica, depinzând de hotarârea unilaterala a guvernului elen.
În darea de seama a Marelui Stat Major catre regele Carol al II-lea în legatura cu Conferinta Întelegerii Balcanice din 4-11 noiembrie 1936, dupa ce prezinta prevederile conventiei militare între Turcia, Jugoslavia si România, mentiona ca "Pentru concretizarea obligatiunilor ce rezulta din Conventie, s-a stabilit ca sefii de state majore ale Puterilor Contractante sa se întruneasca, cel putin o data pe an, pentru stabilirea proiectelor de operatii si mentinerea lor la curent".
În vederea examinarii problemelor militare care interesau Mica Întelegere, Consiliul permanent a hotarât ca la 15 iunie 1936 sa se întruneasca, la Bucuresti, sefii statelor majore ale armatelor celor trei state, actiune pe care Titulescu o aprecia ca reprezinta un act de covârsitoare importanta politica. Întâlnirea sefilor statelor majore din 15-20 iunie 1936 a prilejuit, ca de fiecare data, o ampla analiza a situatiei politico-militare europene, agravata de încalcarea Tratatului de la Paris de catre Austria si Ungaria.
În Darea de seama asupra Conferintei sefilor statelor majore ai armatelor din Mica Întelegere, întocmita de Marele Stat Major al armatei române, înainte de a prezenta problemele de fond dezbatute, se facea remarca: „De fapt Ungaria a calcat clauzele militare ale Tratatului de Pace, dar nu s-a facut nici un demers din partea puterilor Micii Întelegeri, ceea ce a încurajat armarea clandestina a Ungariei, deci este probabil ca aceasta nu mai face o denuntare formala a clauzelor militare, nemaiavând nevoie de ea”. Pe baza analizei activitatii adversarilor prezumtivi, sefii statelor majore au elaborat mai multe ipoteze de actiune ale unor state agresoare.Preocuparea pentru a concepe un raspuns gravelor probleme cu care se confrunta Europa si-a gasit expresia si în întrunirea celor trei sefi de stat ai tarilor membre ale MiciiÎntelegeri ce a avut loc la 6 iunie 1936, la Bucuresti. Dupa ce au analizat situatia politico- militara internationala, cei trei sefi de stat au hotarât sa înceapa demersurile în vederea încheierii unei aliante unice între Mica Întelegere si Franta.
În acest scop, au avut loc tratative între reprezentantii statelor majore francez si iugoslav la 18-19 iunie 1937 la Belgrad, însa nu s-a realizat nici un acord. Ca urmare, ideea unei aliante între Mica Întelegere si Franta a fost abandonata.
3.7. Acordul de la Salonic (31 iulie 1938 – 1939)
Mica Întelegere, care tinuse sus atâtia ani steagul luptei antirevizioniste, care actionase energic pentru pace si securitate, se va destrama sub loviturile urzite de Germanie si Italia în ultimi ani ai deceniului al patrulea. Astfel, guvernul iugoslav, condus de Milan Stojadinovici, a încheiat, cum mentionam mai înainte, în 1937, pacte separate de amicitie cu Bulgaria, la 24 ianuarie 1937, si cu Italia, la 25 martie 1937, zdruncinând ireparabil coeziunea Micii Întelegeri, tocmai în momentele de afirmare neascunsa a agresivitatii statelor fasciste si revizioniste. Dupa anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, amenintarile si presiunile exercitate de Germania asupra statelor Micii Întelegeri s-au intensificat. O alta cauza care a contribuit la slabirea rezistentei Micii Întelegeri a constituit-o politica concesiva a marilor puteri occidentale fata de Germania. România a încercat prin toate mijloacele sa opreasca procesul de dezintegrare a Micii Întelegeri, pronuntându-se în sprijinul Cehoslovaciei la sesiunile Consiliului Permanent de la Sinaia, din mai 1938, si de la Bled, din august 1938.
În septembrie 1938, România a facut demersuri la Belgrad, Londra si Paris, în scopul prevenirii unui atac al Ungariei kortyste împotriva Cehoslovaciei si a decis sa permita, conditionat, trecerea prin spatiul sau aerian a avioanelor sovietice, în cazul în care U.R.S.S. ar fi venit în sprijinul Cehoslovaciei, în baza acordului dintre cele doua tari, încheiat în 1935.
Acordurile de la München, din septembrie 1938, prin care Marea Britanie, Franta, Germania si Italia au hotarât dezmembrarea Cehoslovaciei, au marcat momentul de destramare si apoi de lichidare a Micii Întelegeri. Disparitia acestei organizatii politice antirevizioniste a servit în mod deosebit statelor fasciste si revansarde si, mai ales, Germaniei naziste.
Ultima întrunire a reprezentanților militari ai Înțelegerii Balcanice a avut loc la Atena în decembrie 1939, luând în dezbatere între altele, unele modificări aduse planurilor de operații, probleme privind cooperarea aeriană și navala, precum și asigurarea legăturilor între armatele aliate la război.
Un element considerat atunci că pozitiv, dar care practic n-a însemnat nimic, l-a constituit acordul încheiat la 31 iulie 1938, la Atena, între Bulgaria și Înțelegerea Balcanică, prin care cele cinci state se angajau să se abțină ”în relațiile lor mutuale de a recurge vreodată la forță”. Cum s-a respectat acest acord, se știe.
În condițiile agravării situației europene, ale eșuării încercărilor Micii Înțelegeri de a realiza un acord viabil cu Franța, Înțelegerea Balcanică s-a manifestat șovăitor în relațiile continentale. “Cu toate strădăniile ce s-au depus de a se înjgeba un sistem de alianțe militare, carentele ce s-au manifestat în ceea ce privește instrumentele menite să asigure aplicarea tratatelor politice erau de natură a slăbi capacitatea organismului politic în ansamblul său și de a rezista pericolului extern în continuă creștere.
Alianța militară a României cu Iugoslavia și Cehoslovacia, în cadrul Micii Înțelegeri, a evoluat sub semnul acelorași evenimente internaționale”.
În 1939, reprezentanții militari ai celor patru tari din Înțelegerea Balcanică nu s-au mai întrunit nici măcar pentru a analiza evenimentele grave produse și a discuta cum să aplice planurile adoptate anterior. Drept urmare, în pragul celui de-al doilea război mondial, alianțele militare ale României nu prezentau nici o garanție pentru securitatea și independența ei.
Atunci s-a constatat că “eforturile depuse de statul român în scopul asigurării securității, a independenței sale naționale și a unui sistem de alianțe politice și militare subordonat acestui obiectiv major au primit lovitura hotărâtoare din partea politicii agresive a blocului statelor fasciste – revizioniste și a aliaților lor, politica în față căreia marile puteri garante ale ordinii politice postbelice, ale securității și păcii, au abdicat, degajându-se succesiv de obligațiile lor contractuale față de statele mai mici și mai slabe”.
În acele condiții, s-a observat că, din 1936, Iugoslavia nu mai participa ca până atunci la activitățile celor două alianțe, iar din mărturisirile lui Titulescu rezulta că-i era foarte greu să armonizeze acțiunile celor două grupări de state. Comunicatele Consiliului permanent al Înțelegerii Balcanice deveneau tot mai generale, fiind o dovadă a slăbirii activității alianței respective. Cu toate acestea, Nicolae Titulescu continuă să investească toată încrederea lui în Înțelegerea Balcanică, făcând și unele aprecieri ce vor fi învalidate de viață, cum ar fi aceea că “aici în Balcani, războiul nu va izbucni. El nu va izbucni fiindcă nimic nu ne desparte. Și dacă el ar veni de aiurea, se știe că vom fi uniți cu toții pentru a ne apăra frontierele și dreptul nostru”.
Statele Micii Înțelegeri și ale Înțelegerii Balcanice au sperat zadarnic în realizarea unui front comun care să impună respectarea tratatelor de pace; acesta nu s-a realizat, iar cauzele sunt cunoscute.
Anul 1939 a fost nefast atât pentru Europa, cât și pentru România. După ocuparea în întregime a Cehoslovaciei, în martie 1939, crearea „Protectoratului Cehiei și a Moraviei”, transformarea Slovaciei într-un stat marionetă al Germaniei, ocuparea de către trupele germane a portului lituanian Memel (Klaipeda) și a regiunii aferente, are loc la 1 septembrie 1939 invadarea Poloniei de către Germania, căreia, începând cu 17 septembrie i se va alătura și URSS, a marcat declanșarea celui de-al doilea război mondial. Acțiunile declanșate de germani sunt continuate. Polonia dispare și odata cu ea încă unul din potențialii aliați ai României. Mai rămăsese un singur pas până la dezmembrarea țării noastre din vara anului 1940. Este cazul să reamintim aici modul exemplar în care a acționat locotenentul colonel Alexandru Petrescu, tatsat militar român la Varșovia, care, printr-o organizare desavârșită a reușit să asigure în septembrie 1939 refugierea pe teritoriul României a președintelui guvernului și autorităților politice și militare poloneze, în deplină siguranță.
În această conjunctură, soarta României devenea tot mai nesigură ca urmare a ezitării marilor aliați de a o susține în fața expansiunii germane și rusești. Deja, în Italia se cunoștea despre acordul germano-sovietic de împărțire a României prin Tratatul Ribbentrop-Molotov. De altfel, cardinalul de origine franceză Tissendier îi scria atașatului militar român la Roma, locotenentului-colonel Gheorghe Petrescu urmatoarele: „În aceste momente, când germanii se găsesc în apropierea frontierei voastre și când rusii ocupă singura frontieră învecinată cu fosta țară prietenă, nu pot decât să va exprim sentimentul meu de condoleanțe pentru nenorocirea ce se va abate în curând asupra țării voastre, împărțirea ei între Germania și Rusia Sovietică, fapt ce îl dețin dintr-o informație pe care o posed dintr-o sursa sigura”.
În Buletinul de informații pe luna septembrie 1939, colonelul Corneliu Teodorini, atașatul militar român la Paris raporta că „Eșecul suferit de Franța (și Anglia) în negocierile cu URSS, precum și rămânerea în neutralitate a tuturor țărilor balcanice, este consecința politicii de forțe slabă abilitate dusă de Franța, chiar după razboi încoace”.
În continuare, ofiterul român remarca faptul că, dacă toate statele balcanice ar fi intrat împreună și în același timp în război și dacă URSS ar fi fost atrasă în orbita francoenglezilor, probabil, Germania nu ar fi declanșat razboiul. Referindu-se la relațiile româno-franceze din acel moment Teodorini informa că „În ceea ce privește politica Franței, dusă vis-a-vis de România această lună de razboi, și simțită aici, atât prin relațiunile oficiale, cât mai ales în cadrul livrării comenzilor noastre de armamente, ea se poate defini: rezervă și prudență”.
Lucrurile s-au adeverit. Astfel că, până în vara anului 1940, Germania, Italia și Rusia decid asupra raptului teritorial față de România, cunoscându-se și reținerea vechilor aliați ai României și a altor mari puteri.
CONCLUZII
-GARANȚIILE ANGLO-FRANCEZE
La sfîrșitul anului 1937 și la începutul anului 1938 situația internațională s-a înrăutățit, ca urmare a creșterii agresivității naziștilor. Germania a finanțat în mod substanțial Garda de fier – organizația ce reprezenta interesele naziștilor în România. Trebuie să scoatem în evidență și faptul că în legătură cu stipendierea Gărzii de fier, au fost făcute mărturisiri ele către hitleriști cu prilejul procesului marilor criminali de război.
În sânul Micii înțelegeri apăreau în aceste luni fapte care dovedeau slăbirea acestei organizații. De pildă, în timpul vizitei făcute de Benes la Belgrad, a fost oprită de Stojadinovic raporta ministrul României la Belgrad – o mare manifestație publică, atât din motive de siguranță, cât mai ales din cauză că manifestanții voiau să strige: "Trăiască Mica Înțelegere, trăiască Franța". Pe de altă parte, vizita lui von Neurath la Belgrad și discuțiile acestuia cu Stojadinovic nelinișteau Praga. Ministrul Cehoslovaciei la Paris i-a spus lui Cesianu că "de la o vreme", (în țara sa) "aqiunea primului ministru iugoslav este pusă la microscop. El și numai el, – afirma diplomatul ceh -, căci trebuie scos din cauză poporul iugoslav, devine literalmente suspect". Fapt este că gesturile lui Stojadinovie dădeau mult de gândit. De pildă, primul ministru al Iugoslaviei a trecut prin Bratislava, fără să anunțe guvernul cehoslovac, iar ministrul acestui stat la Praga a declarat lui Krofta că guvernul german a cerut lui Stojadinovie să nu treacă prim. Cehoslovacial.
În România, imediat după instaurarea în februarie a regimului dictaturii regale, politica tradițională de alianță cu Franța și de prietenie cu Marea Britanie a fost bine precizată. De relevat este faptul că în acest timp influența britanică crescuse, astfel încât atitudinea Marii Britanii era urmărită cu atenție de guvern. La 19 februarie, ministrul României la Londra dădea știri deosebit de deprimante: După faimoasa călătorie a lordului Hallifax în Germania și după convorbirile avute cu domnii Chautemps și Delbos, arăta diplomatul român, primul ministru britanic a dat ordin birourilor sale să studieze «un plan de ansamblu pentru o înțelegere cu Germania». Grigorcea își încheia raportul, concluzând că "Anglia nu are astăzi nici o dorință să se opună expansiunii germane înspre sud-est și nu putem conta pe un eventual sprijin eficace al Marii Britanii în această privință.
Spre sfârșitul lunii martie, guvernul Chamberlain a luat o hotărâre care a dat mari satisfacții naziștilor a declarat în Camera Comunelor, referindu-se la Cehoslovacia, că "nici un guvern englez nu și-ar asuma obligați: automate într-o regiune care nu intereseaza Marea Britanie, în aceeași masura ca Franța și Belgia, și nu poate da în consecința garanții anticipate" (24 martie 1938, Londra, telegramă semnată Grigorcea).
La începutul lunii aprilie, Grigorcea arăta că la Londra se exprima tot mai des interesul pentru petrolul românesc, fapt ce se mmifesta în mod incontestabil. S-ar fi putut interpreta în consecință că România va fi eventual apărată de Anglia în cazul unei agresiuni naziste. Marea Britanie nu a dat însă o atare declarație în mod precis.
Germania a crezut tot atunci că e oportun să reînnoiască vagile sale "garanții" cu privire la integritatea teritorială a României.
Cehoslovacia dorea să se încheie acordul cu Ungaria, căci respectarea tratatului de la Trianon ar fi constituit o serioasă opreliște în fața agresorilor naziști. Știa însă tot atât de bine că în cazul fericit al semnării acordului cu Ungaria și deci al neutralizării ei în fața unui atac nazist, aliațele sale din Mica Ințelegere nu o puteau ajuta, neexistând între cele trei state alte obligații decât cele referiware la respectarea tratatului de la Trianon. Niciodată nu se ajunsese la o alianță erga omnes. Cu toate acestea, dacă tratatul cu Ungaria se semna, agresiunea nazistă avea mai puține șanse de reușită. Tot atunci, în România s-a făcut o intensă propagandă pentru Mica Înțelegere, arătîndu-se multilateralele avantaje prezentate de această organizație.
România a continuat, să intensifice negocierile cu Ungaria, ajungînd la o situație relativ ameliorată. Ministrul de externe al României, care purtase tratativele în numele Micii Înțelegeri, a expus rezultatele demersurilor sale cu prilejul sesiunii Micii Înțelegeri, ce a avut loc la Bled, între 21 și 22 august 1938.
În România, neliniștea era generală. Devenise evident că revizuirea tratatelor începuse și că România va fi la rîndul ei lovită de ambițiile anexioniste ale naziștițor și ale horthyștilor.
Evenimentele desfășurate în zilele de 28 și 29 septembrie au fost considerate de poporul român, ca și de celelalte popoare din statele Mici Înțelegeri ca deosebit de grave.
Din rapoartele diplomaților români din diferite capitale, se poate vedea, în schimb, că toți erau conștienți că se petrecuse un eveniment covârșitor, mai ales în consecințele lui.
Referindu-se la cele două puneri occidentale, ministrul României la Oslo considera la 30 septembrie că astăzi aceste puteri întăresc cu semnătura lor ciopârțirea civilizației de către casapii Europei și se pleacă cu groază în fața forței brutale. Tratatul de la Versailles și cele complementare sunt ca (și) decăzute.
Dispariția Micii Înțelegeri a servit așadar, în ultimă instanță, planurilor hitleriste, ușurând pătrunderea imperialismului german în centrul și sud-estul Europei. Consecințele au fost imediat vizibile, câci înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, popoarele din această regiune europeană au avut de suportat considerabilele pierderi imateriale și spirituale.
BIBLIOGRAFIE
General Henri Berthelot, Jurnal și Corepondență, 1916-1919, ediția a-II-a, tradus de Oltița Cântec din limba franceză, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.
Eliza Campus, Mica Înțelegere, Editura Ștințifică, București, 1968.
Eliza Campus, Praga, în Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. II., Editura politică, București, 1971.
Sorin Cristescu, Relații politico-diplomatice și militare europene, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
Nicolae Dascălu, Relatii româno-polone în perioada interbelica, Bucuresti, 1991.
Constantin Diamandy, Problema strâmtorilor, în Politica externă a României, Cultura Națională, București, 1925.
General C. Dragu, Generalul Stan Poetaș, în "Revista infanteriei", București, XXXV, nr. 365, mai 1932.
V. I. Lenin, Opere vol. 29, Editura pentru literatura Politică, București, 1956.
Valentin Lipatti, Razboi si pace în Balcani, Editura Fundatia „România de Mâine”, Bucuresti, 1994.
V. N. Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, în politica externă a României, "Cultura națională", București, 1925.
I. Minea, Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului, Editura "poporul", București, 1914.
Constantin E. Olteanu, Relații militare externe ale României în secolele XIX și XX, Editura Fundației României de Mâine, București, 2000.
Dimitrie Onciul, Românii din Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor, Socec.", București, 1902, și Tradiția istorică în chestiune a originii românilor, "Carol Gobl", București, 1907.
Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Stiintifica, București, 1966.
Jipa Rotaru, Salvgardarea prin brațul înarmat al țării a Marii Uniri, în vol. România și Conferina de Pace de la Paris (1919-1920), (coord. Gh. Buzatu, V. FI. Dobrinescu, H. Dumitrescu), Focșani, Editura Empro, 1999.
Mihail Rusenescu, Ion Saizu, Viața politică în România, 1922-1928, Editura politică, București, 1979, capitolul I și II.
Ioan Scurtu, Istoria contemporana a României (1918-2005), Editura Fundatiei România de Mâine, 2005.
C. Sfetea, Istoria lui Mihai Vodă Viteazu, Editura Librăriei școalelor, București, 1915.
I. Stanciu, Un document privitor la acțiunea politică și militară a României în aprilie 1919, în "Revista istorică".
Gh. Unc și C. Mocanu, 13 decembrie 1918, București, Editura Politică, 1969.
Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967.
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucuresti, 1967.
A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Studiu asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană, Tipografia națională, Iași, 1884;
A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Românii și Austro-Ungaria, Tipografia "Goldner", Iași, 1914.
Milan Vanku, Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, București, 1979.
*** A. I. C. Fondul Casa regală. Declarația de război din 14/27 august 1916 este adresată numai Austro-Ungariei.
*** Dictionar Diplomatic, Editura Politica, Bucuresti, 1979, p. 287
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Romniei cu Marile Puteri Democratice (ID: 151407)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.