Relatiile Romano Sovietice In Timpul Razboiului Rece Distantarea Graduala A Romaniei DE Politica U.r.s.s
RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE DISTANȚAREA GRADUALĂ A ROMÂNIEI DE POLITICA U.R.S.S.
CUPRINS
Argument
Cap. 1 Războiul Rece – între ideologie și conflict
Primii pași spre Războiul Rece
“Cortina de fier”. Împărțirea ideologică și efectivă a lumii
Confruntarea dintre Vest și Est. Războiul Rece între momente de criză și colaborare pașnică
Cap. 2 Regimul Comunist din România. Primele forme de distanțare față de politica URSS
2.1. Instaurarea comunismului în România
2.2. Instaurarea regimul Dej. Coordonarea politicii interne și externe cu Moscova în cadrul unui regim ambiguu
2.3. Primele forme de distanțare
Cap. 3 Distanțarea de URSS ca politică de stat în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu
3.1. Normalizarea relațiilor externe în cadrul unui regim de tip totalitar
C 3.2. „Epoca de aur’’
C.3.3 Revoluția din decembrie 1989-act final al regimului comunist din România
Studiu de Caz: Momentul 1968 – construirea imaginii omului de stat în presa națională și în presa internațională
România și „Primăvara de la Praga
Presa ca instrument de propagare a „mitului” Ceaușescu
Concluzii
ARGUMENT
Obiectul cercetării lucrării de față este reprezentat de surprinderea și analiza celor mai „vocale” momente ale distanțării politicii interne și externe a României comuniste de politica ghidată de la centru de Moscova în contextul Războiului Rece. Regimul comunist din România reprezintă și astăzi un subiect de cercetare amplu dezbătut atât de istoricii români, cât și de cei străini. Vorbim de o ideologie politică ce a însoțit dezvoltarea țării noastre pe parcursul a 44 de ani, influențând puternic modul în care aceasta s-a manifestat pe scena politică a relațiilor internaționale și colaborarea pe care a avut-o cu celelalte state europene și extra-europene. Mai mult, putem resimți și în zilele noastre un ecou al acestor decenii, existând o tendință generalizată în cadrul populației din România, precum și în cadrul instituțiilor de stat, de a se debarasa de indicii culturali și mentali specifici regimului comunist și de a se deschide spre partea dezvoltată a continentului, cu precădere Vestul Europei. Pe de-o parte, principala linie urmărită de majoritatea istoricilor, mai ales în perioada anilor 1990, este aceea a demascării atrocităților și crimelor comise de regimul comunist și a creării unui loc de cinste în cadrul literaturii de specialitate mișcării disidente, mai mult sau mai puțin susținută și consecventă. Pe de altă parte, la nivelul mentalului colectiv, în special în rândul categoriilor de vârstă mai înaintată, se regăsește un sentimente de nostalgie față de regimul comunist, regim considerat de aceștia, în raport cu realitatea cotidiană marcată de creșterea șomajului și de incapacitatea de a face față eficient crizelor economice, ca fiind mai benefic decât forma actuală de democrație din România.
În studiul de față voi încerca să mă distanțez, pe cât posibil, de orice judecăți de valoare cu privire la justețea sau injustețea comunismului din România și voi încerca să redau o imagine clară a modului în care cei doi lideri ai perioadei, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, și-au adus aportul la „construirea socialismului” din țara noastră, dar mai ales la construirea pe plan extern a imaginii de stat socialist autonom și independent. În acest sens voi urmări modul în care cei doi s-au manifestat politic la nivel intern și extern, dar mai ales încercările acestora de a da României o voce distinctă de cea a Rusiei în planul relațiilor externe. Voi încerca să evidențiez politica duală a celor doi, care a pendulat între conformismul față de dictatele Moscovei și încercările de a impune o linie proprie, de cele mai multe ori distinctă de cea a altor state „nealiniate” precum Iugoslavia, de rezolvare a problemelor apărute în cadrul spațiului european de-o potrivă comunist și capitalist și de cooperare economică și politică. Mă voi concentra mai ales pe perioada anilor 1964-1989, perioadă pe care o consider emblematică pentru evidențierea acestui echilibru între conformism și detașare datorită victoriilor câștigate de Nicolae Ceaușescu (aderarea României la o serie de instituții de factură capitalistă precum Banca Mondială sau FMI sau menținerea unui dialog neîntrerupt cu principalele state occidentale), dar voi urmări să evidențiez și contextul extern care a favorizat lupta României pentru independență decizională.
Studiul de caz al lucrării se va concentra pe momentul 1968, an care este echivalent cu apogeul celebrității lui Ceaușescu, celebritate câștigată în urma refuzului acestuia de a lua parte la invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, stat la rândul său socialist. În acest sens mă voi folosi de articolele publicate în presa internațională (Le Monde și The New York Times) și în cea națională (Scânteia) pentru a demonstra modul în care mass-media în general aduce un aport însemnat la construirea imaginii unui personaj politic. Voi încerca să demonstrez modul în care politica de distanțare a României față de U.R.S.S., desfășurată încă din timpul regimului lui Gheorghiu Dej, a fost amplificată de vizibilitatea pe care a dobândit-o în cadrul articolelor de presă publicate în luna august a anului 1968, lună esențială pentru escaladarea conflictului din Cehoslovacia și pentru trasarea unei linii viitoare de acțiune a celor 5 state socialiste agresor și a statului cehoslovac. Detașarea față de Moscova a devenit în opinia presei occidentale o realitate inerentă statului român și a dus la creșterea prestigiului intern și extern a lui Ceaușescu și la construirea mitului omului politic român favorabil reformelor și liberalizării. Pe acest fundal, voi încerca să surprind și efectele benefice în plan politic, social, economic și cultural pe care acest moment le-a avut pentru România, dar și modul în care schimbarea de atitudine a liderului român după 1970 a dus la o decădere lentă, dar sigură a regimului său.
Pe cale de consecință, voi încerca să evidențiez evoluția statului român în cadrul unui regim ambiguu care s-a manifestat între doi poli, unul pozitiv și unul negativ, influențat adesea de realitatea politică de la granițele sale. Urmăresc să răspund la o serie de întrebări: care au fost premisele declanșării confruntării ideologice denumită Războiul Rece și ce a alimentat cele 5 decenii de diferende? Care au fost premisele instaurării regimului comunist din România? Cât de sincere au fost momentele de susținere a unei politici autonome în România și care au fost evenimentele care au stat la baza manifestării lor? Cei doi lideri români au urmărit în politica lor interesul țării și instaurarea unui regim naționalist comunist sau au încercat să mențină cu orice preț regimul comunist în România apelând în acest sens la pretextul reformării țării pe baza unei interpretări proprii a ideologie marxiste? Și, mai ales, în ce măsură mass-media a influențat opinia publică din România și din afara țării și în ce măsură aceasta și-a adus aportul la construirea mitului Ceaușescu?
C.1 Războiul Rece – între ideologie și conflict.
C.1 Războiul Rece – între ideologie și conflict
C.1.1 Primii pași spre Războiul Rece
„Dacă ar trebui să fac bilanțul secolului XX, aș spune că a trezit cele mai mari speranțe concepute vreodată de omenire și a distrus toate iluziile și idealurile.”
Termenul de conflict ar îngloba cel mai bine evenimentele majore ale secolului al XX-lea. Acesta a fost o perioadă care a deschis calea unui dialog internațional, pe fondul a numeroase conflicte locale, dar mai ales a celor două mari războaie mondiale care au generat puternice crize economice și o stare de panică la nivel internațional, în general, european în special. Dialogul vicios care s-a lansat între marile puteri, în căutare de noi sfere de influență, a avut impact asupra unei părți importante din populația actorilor în cauză. Dacă în cazul Primului Război Mondial vorbim de mobilizări ce afectează 12,5% din populația masculină din Anglia, 15,4% în Germania sau 17% în Franța, în cazul celui de-al doilea Război Mondial numărul mobilizaților a crescut considerabil, ajungându-se la 20% din populația masculină.
Pe cale de consecință, industria, un domeniu de activitate specific masculin în epocă, a avut de suferit din cauza lipsei forței de muncă și a fost necesară introducerea femeilor în procesul de producție pentru a răspunde nevoilor create de război. Este important de specificat acest aspect pentru a evidenția amploarea conflictelor din secolul al XX-lea și modul în care acestea au afectat viața cotidiană, chiar și în cazul indivizilor care nu au participat direct la operațiunile militare. Din acest punct de vedere, secolul XX a creat o scenă internațională de desfășurare a conflagrațiilor, dar, mai ales, a implicat direct toate categoriilor sociale, element necunoscut în cazul războaielor anterioare. Nu este de mirare, deci, angoasa lăsată în urmă de finalul celui de-al doilea Război Mondial, precum și teama referitoare la izbucnirea unui nou conflict.
Este interesant de analizat cum mentalitatea europenilor s-a schimbat radical în decursul a câtorva decenii. Dacă Primul Război Mondial fusese încheiat cu o speranță asupra unei păci îndelungate, speranță ce a crescut și s-a sedimentat timp de un deceniu, generația celui de-al Doilea Război Mondial se va raporta complet diferit la perioada postbelică. Vorbim de o generație marcată direct de experiența primului război, sau cel puțin de relatările legate de acesta. Idealismul specific anului 1918 va fi ucis cu brutalitate și înlocuit de un pesimism general și chiar de o stare de acceptare a eventualității unui al treilea conflict pe scară mondială.
Acest conflict s-a produs, însă într-o manieră total diferită față de ceea ce europenii cunoscuseră până în acel moment. Războiul clasic, care urmărea ocuparea de noi teritorii și care se manifesta prin confruntări directe între cele două tabere, a fost înlocuit de un război ideologic, așa numitul Război Rece, purtat între doi foști aliați, URSS și Statele Unite, devenite principalele puteri ale lumii.
Cum ar trebui, totuși, să înțelegem termenul de „război rece”? Citându-l pe Thomas Parish, rădăcinile acestui termen se regăsesc în secolul al XIV-lea, fiind folosit de regentul Castiliei, prințul Juan Manuel pentru a determina lupta dintre creștinii spanioli și mauri. Vorbește de un conflict care „începe fără o declarație de război și se încheie fără un tratat de pace”. În accepțiunea sa modernă, acesta se referă la „conflictul politic, ideologic, strategic și militar de după 1945 dintre aliații occidentali – conduși de Statele Unite – pe de o parte, și Uniunea Sovietică și blocul comunist, pe de altă parte”. Cu alte cuvinte, Războiul Rece este o realitate istorică tradusă prin încercările celor două superputeri de a obține supremația mondială pe plan economic, politic, militar și chiar cultural. Specificul acestuia constă în faptul că cele două state nu au apelat la confruntări armate propriu-zise în vederea realizării acestui scop, ci și-au „jucat” rolul prin intermediul unor actori secundari.
Dorința marilor puteri de a-și lărgi sfera de influență este naturală și a existat dintotdeauna. Dacă luăm în considerare și realitatea europeană de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, această atitudine este cu atât mai ușor de înțeles. În continuare, voi analiza o serie de acțiuni politice și diplomatice care au constituit premisele declanșării și menținerii conflictului ideologic numit Războiul Rece.
Capitularea Germaniei a constituit o primă premisă pentru răcirea relațiilor diplomatice între aliații din perioada războiului. Analizând alianța formată împotriva Axei, se observă că acesta era formata din actori care promovau sisteme politice diferite și chiar contradictorii, comunismul și capitalismul, singurul liant veritabil al acestei alianțe fiind lupta împotriva blocului nazist. În aceste condiții, este de la sine înțeleasă răcirea relațiilor î nu au apelat la confruntări armate propriu-zise în vederea realizării acestui scop, ci și-au „jucat” rolul prin intermediul unor actori secundari.
Dorința marilor puteri de a-și lărgi sfera de influență este naturală și a existat dintotdeauna. Dacă luăm în considerare și realitatea europeană de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, această atitudine este cu atât mai ușor de înțeles. În continuare, voi analiza o serie de acțiuni politice și diplomatice care au constituit premisele declanșării și menținerii conflictului ideologic numit Războiul Rece.
Capitularea Germaniei a constituit o primă premisă pentru răcirea relațiilor diplomatice între aliații din perioada războiului. Analizând alianța formată împotriva Axei, se observă că acesta era formata din actori care promovau sisteme politice diferite și chiar contradictorii, comunismul și capitalismul, singurul liant veritabil al acestei alianțe fiind lupta împotriva blocului nazist. În aceste condiții, este de la sine înțeleasă răcirea relațiilor între foștii aliați în momentul în care scopul legăturii dintre ei, combaterea nazismului, fusese atins. Viitorul conflict a fost anunțat imediat după capitularea Germaniei prin gesturi la prima vedere neînsemnate, dar care au constituit o bază solidă a unui exercițiu de echilibru politic și diplomatic desfășurat timp de aproximativ 5 decenii. Un astfel de gest îl reprezintă acțiunea autorităților sovietice de a stopa demonstrațiile pro-americane spontane care cuprinseseră Moscova imediat după ce s-a anunțat oficial capitularea Germaniei. De cealaltă parte, autoritățile americane au suspendat în săptămâna ce a urmat capitulării Germaniei o mare parte a ajutorului îndreptat către Rusia, în conformitate cu Acordul Lend-Lease, pentru a-l relua ulterior.
Motivul acestor acțiuni rezidă în faptul că războiul fusese câștigat de două state ce își propuseseră deja ca obiectiv preluarea statutului de mare putere. În acest sens, au fost organizate o serie de conferințe internaționale, încă din timpul războiului, precum Conferința de la Teheran, la 1 decembrie 1943, în cadrul căreia se făceau schimburi de opinii privind perioada ce va urma încheierii războiului, sau Conferința de la Yalta, în februarie 1945, prin care s-a realizat împărțirea efectivă a Europei între puterile Alianței. Tot în cadrul acesteia, Stalin a convenit să respecte suveranitatea „popoarelor eliberate”, alternativa la încălcarea acestui drept fiind declararea unui nou război, de data aceasta împotriva blocului sovietic. Aparent, acest demers diplomatic oferea un răspuns la îngrijorările statelor aliate. Cu toate acestea, acordurile mai sus menționate vor sfârși prin a fi o altă sursă a menținerii conflictului dintre SUA și URSS.
La acest lucru se adaugă și faptul că, așa cum am menționat deja, cele două state aveau ideologii diferite astfel încât și ideile de reformare a Europei și de combatere a mizeriei și ruinei în care acesta se afla erau diferite. Conflictul ideologic și geostrategic dintre cele două fusese ținut în frâu în timpul războiului de necesitatea imediată de a combate pericolul expansionist al Reichului german și de a proteja, prin intermediul alianței, granițele propriilor state. Odată rezolvată această problemă, prin înfrângerea definitivă a lui Hitler, pe scena relațiilor internaționale a apărut o nouă problemă – instaurarea unei păci durabile și împiedicarea oricăruia din foștii aliați să urmeze linia nazistă de instaurare a propriei dominații în continentul european și în afara acestuia. Dacă în timpul războiului această tentație a fost combătută de lupta comună împotriva adversarului german, la finalul acestuia nu mai exista un motiv viabil care să stea în calea tendinței de impunere a propriei influențe. A apărut întrebarea, încă din timpul războiului, dacă într-o lume în care amenințarea nazistă va fi fost eradicată, s-ar mai putea vorbi de o colaborare bazată pe respect și nerecurgere la forță între cele două puteri.
C.1.2 „Cortina de Fier”. Împărțirea ideologică și efectivă a lumii
La nivelul discursului politic, separarea celor două tabere s-a făcut rapid, și într-un mod extrem de clar. Virulența cu care diverși lideri politici își acuzau adversarii de încălcarea tratatelor mai sus menționate, precum și de tendințe expansioniste poate fi considerată o altă premisă a declanșării efective și fățișe a unui conflict între Vest și Est. Tot discursul politic este cel care a alimentat Războiul Rece dar și cel care, pe perioade destul de mici ca durată, a menținut un echilibru și a dat speranța instaurării unei păci durabile.
La numai doi ani de la finalul războiului, lumea era deja împărțită în două tabere. Așa numita „cortină de fier” era vizibilă încă din primăvara anului 1947 trasând o „graniță lungă, ce merge de la Lubeck la Triest trecând prin Praga” și care a separat lumea capitalistă, democratică, de cea socialistă, comunistă. Cortina a apărut inițial ca un element discursiv, lucru reflectat de luările de poziție ale diverșilor lideri, s-a dezvoltat din punct de vedere ideologic prin doctrina Truman și doctrina Jdanov, și a devenit o realitate prin lansarea planului Marshall, prin blocada Berlinului sau prin crearea de organizații internaționale (NATO, Organizația Tratatului de la Varșovia) care aveau ca scop susținerea demersurilor celor două tabere.
Posibilitatea unui nou conflict părea iminentă. La 5 martie 1946 Churchill a ținut un discurs la Fulton prin care atrăgea atenția asupra situației postbelice a Europei. Prim-ministrul britanic saluta apariția unei noi superputeri pe scena internațională, URSS, și vorbea de necesitatea menținerii relațiilor dintre Marea Britanie și SUA în vederea asigurării unui echilibru de putere. Ceea ce a atras atenția în mod special în discursul său este utilizarea pentru prima oară a sintagmei „cortina de fier” ce despărțea lumea capitalistă, liberă, de spațiul sovietic. De altfel, discursul său a fost considerat de mulți istorici sovietici ca marcator al debutului Războiului Rece: „ De la Stettin în Marea Baltică la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât deasupra continentului. În spatele acelei cortine sunt așezate toate capitalele vechilor state ale Europei Centrale și de Est. Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia, toate aceste orașe faimoase și populația din jurul lor sunt așezate în ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică și toate sunt subiecte, într-o formă sau alta, nu numai a influenței sovietice dar, într-o formă clară și în continuă creștere, și ale măsurilor de control ale Moscovei.”
Churchill nu considera amenințarea unui nou război ca fiind reală întrucât, la rândul său, URSS nu dorea război ci mai de grabă urmărea să-și extindă influența și doctrina. Acest lucru era evident din acțiunile săvârșite de blocul sovietic după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial: extinderea ideologiei comuniste în țări în care Partidul Comunist, controlat direct de către Guvernul Sovietic, nu avea o influență atât de mare, iar comuniștii reprezentau o minoritate în sfera politică. La aceasta se adăuga și încercarea Moscovei de a pune temelia unei Germanii pro-comuniste în sfera lor de influență. În opinia lui Churchill, deși un nou război nu era iminent, un conflict era totuși posibil în situația în care țările democratice și capitaliste nu creau cât mai rapid o bază a democrației și a libertății pe care să o consolideze și să o răspândească în întreaga lume. Era necesară, conform politicianului britanic, o colaborare între Marea Britanie și SUA în vederea menținerii păcii și a unui echilibru de forțe, folosindu-se în acest demers și de cadrul ONU.
Cu alte cuvinte, era evidentă instaurarea unei lumi bipolare condusă de două super puteri promotoare a două doctrine diferite și chiar contradictorii și era necesară o acțiune organizată a blocului capitalist liber pentru a preveni o sovietizare efectivă a cadrului internațional. Asistăm la o primă prezentare clară și reală a situației de după război, iar linia fixată de Churchill a definit timp de decenii cadrul confruntărilor dintre democrație și totalitarismul de stânga. În acest caz, discursul politic nu a fixat un agresor și o victimă. Nu vorbim nici de un demers al lui Churchill de a organiza o acțiune împotriva Moscovei. O putem considera mai degrabă o atitudine defensivă. Prin recunoaștere puterii pe care fostul aliat sovietic o căpătase după război se recunoștea și posibilitatea ca acesta să capete tendințe expansioniste.
Discursurile ce au urmat sunt însă mai critice. Conflictul a fost pornit, iar adversarii stabiliți. SUA și URSS porniseră pe calea confruntării, fiecare domeniu, de la cultură la armament sau politică fiind un spațiu propice derulării acestuia.
Noul conflict a fost rapid acceptat și recunoscut aproape pretutindeni. Francois Furet observă că „există puține conflicte în istorie care să fi fost însoțite de un asemenea sentiment de fatalitate precum conflictul numit războiul rece”. Se creează o adevărată filosofie a acestuia. Stalin va condamna imperialismul, în centrul căruia plasează Statele Unite, iar Harry Truman va prezenta „doctrina” sa împotriva comunismului. Deciziile sale erau o reacție clară împotriva Moscovei, președintele american acuzându-l pe Stalin de faptul ca nu respectase principiul primordial al Conferinței de la Yalta. „Alegerile libere” în statele de sub influența URSS fuseseră fie o farsă, fie nu avuseseră loc.
Poziția americană față de URSS a fost mai radicală decât cea a Marii Britanii. La baza doctrinei Truman stau observațiile făcute de diplomatul american George Kennan în așa numita Telegramă Lungă. Problema centrală era aceea a coexistenței pașnice între cele două sisteme, capitalist și comunist, într-o lume post-conflict. Pe de-o parte, realitatea din Rusia acelui moment era într-un contrast puternic cu realitatea din vest, lucru care, conform lui Kennan, nu poate duce la o colaborare pașnică pe termen lung. Pe de altă parte, se punea și problema conflictelor interne din cadrul sistemelor capitaliste care puteau genera conflicte. Ideal ar fi fost ca aceste conflicte să nu se traducă printr-o lupta a două sau mai multe sisteme capitaliste, ci să fie îndreptate asupra sistemului socialist. La acest lucru se adăuga și o teamă istorică a Rusiei față de societățile mai competente, mai puternice și mai organizate. Pentru Kennan erau imposibil, datorită faptului că liderii sovietici din acel moment și cei anteriori au căutat securitatea propriei țări mai degrabă prin distrugerea puterii adverse decât prin dialog.
Rusia nu era văzută de secretarul american ca un partener de încredere. În primul rând, politica acesteia era divizată în două linii; o linie oficială, bazată pe acțiuni realizate în numele Guvernului Sovietic, și o linie pe care Kennan o numește „subterană”, condusă de agenții față de care Kremlinul nu-și asuma responsabilitatea. Pericolul unei Rusii hegemonice era prezentat în telegrama de față ca fiind unul real și iminent. Prin această politică duală Rusia urmărea, în opinia lui Kennan o cucerire efectivă a puterii în cât mai multe state. Partidele comuniste, instrument secret al Moscovei, și membri acestora urmau să ocupe poziții vitale în cadrul organizațiilor interne. De asemenea, propaganda comunistă dusă în cadrul unor asociații naționale și internaționale precum uniuni ale muncii, ligi ale tinerilor, organizații feministe, societăți rasiale etc., avea același scop final – prin masca unei acțiunii legale datorită asocierii cu toate aceste organizații și instituții și printr-un discurs anti-american și anti-britanic, să creeze conflicte între categoriile sociale din țările capitaliste și conflicte externe între țările în cauză.
Colaborarea Vest-Est era, deci, imposibilă în condițiile unui stat care avea înrădăcinată în memoria colectivă ideea că nu poate exista compromis cu alte puteri. În acest caz, linia pe care SUA trebuiau să o urmeze era clară în viziunea lui Kennan. Trebuia înțeles faptul că Rusia nu era un partener sincer și căuta să-și extindă printr-o acțiune neoficială, ghidată de la centru, influența în cât mai multe state europene și extraeuropene. De asemenea, SUA trebuiau să combată toată această propagandă pro-comunistă prin educarea populației, educație ce urma să fie bine controlată de guvern și nu lăsat strict în responsabilitatea mass-mediei. Domeniul public și cel al afacerilor externe trebuia de asemenea contopit în vederea creări unui echilibru extern și intern pentru a nu permite sovieticilor să infiltreze ideea de criză și de revoluție socialistă în cadrul unui stat slăbit economic și social. Rusia trebuia să fie stopată, să-i fie „îngrădită” politica pentru a nu cuprinde întreaga lume.
Punctul terminus care a declanșat reacția președintelui american a fost Războiul Civil din Grecia disputat între armata guvernamentală greacă, ce se bucura de sprijinul SUA și al Marii Britanii și Armata Democrată a Greciei, organ al Partidului Comunist Grec și situația din Turcia, unde URSS pretindea să-i fie dată partea de Nord-Est a Anatoliei. La 12 martie 1947 președintele își va prezenta doctrina legată de situația Greciei și a Turciei în față Congresului. Marea Britanie, care susținuse financiar Grecia până în acel moment se găsea în incapacitatea de a mai susține programul de ajutor financiar și economic în acest stat, aceeași situație fiind și în cazul Turciei. Guvernul Grecesc transmisese o cerere de ajutor către Statele Unite pentru a depăși criza și foametea ce planau în interiorul statului și, de asemenea, se dorea asistența SUA pentru a se asigura o bună gestionare a materialelor primite. Trecând cu vederea rezolvarea problemelor de natură economică din Grecia, acest ajutor era necesar pentru a-i menține calitatea de stat liber. Într-o situație similară se afla și Turcia. Truman cerea Congresului să ofere Executivului autoritatea necesară pentru a începe acțiunea de ajutorare a celor două state în cauză.
Președintele american a legat necesitatea ajutorării acestor state de menținerea unei lumii libere. Pericolul sovietic era unul real și în continuă creștere. Așa cum am menționat, Stalin era acuzat de occident de faptul că nu lua în seamă prevederile Conferinței de la Yalta, drept urmare în țări precum România, Polonia sau Bulgaria fusese impus un guvern pro-sovietic ce asigurase calea instaurării regimului comunist. Teroarea roșie nu se oprea însă aici, ci, așa cum atrăgea atenția Truman, aceasta era prezentă și urma aceleași linii și într-o serie de alte state. Grecia și Turcia erau legate prin poziția lor geostrategică și era imperios necesar ca ajutorul să se îndrepte spre ambele. Cucerirea Greciei de către comuniști ar fi declanșat o „reacție în lanț” ce ar fi permis URSS-ului să treacă mai departe în Turcia și spre Orientul Mijlociu. Drept urmare, Truman cerea acordarea unei sume de 400.000.000 dolari pe o perioadă extinsă până la 30 iunie 1948 și începerea imediată a programului de ajutorare și asistență economică, financiară și tehnică.
Proiectul de lege a fost aprobat de către cele două camere, iar la 22 mai 1947 Truman a promulgat legea prin care se oferea ajutorul prevăzut către cele două state și prin care poziționa SUA, ca apărătoare a democrației și libertății, în lupta contra Moscovei.
Dintr-un punct de vedere critic, acuzele aduse Moscovei în ceea ce privește cazul Greciei nu s-au bazat în totalitate pe fapte reale.. În Grecia vorbim mai mult de o gherilă a comuniștilor și nu de un conflict susținut și alimentat de la centru. Mai mult, reacția lui Stalin față de acest moment a fost conformă cu prevederile Conferinței de la Yalta. Intervenția liderului sovietic s-a limitat la a acorda azil politic, mai ales copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani în statele din blocul comunist. Acesta considera comuniștii din Grecia „niște aventurieri zănateci, luptând pentru o cauză pierdută și riscând să declanșeze o intervenție americană”. Stalin era conștient de faptul că Grecia reprezenta o zona de interes maxim pentru SUA și Marea Britanie, așa cum reieșise și în urma Acordului de Procentaj din 1944 prin care vestul trecea Grecia în proporție de 90% în sfera lor de interes, astfel că punea această țară pe un plan secund în interesele sale.
Atitudinea sa poate fi analizată din două perspective. Pe o parte, acesta nu dorea declanșarea unui conflict inutil cu Vestul. Pe de altă parte, reacția sa poate fi considerată și ca o formă de neîncrederea față de Iugoslavia, care dorea crearea unei federații balcanice. Relațiile dintre Stalin și Tito se schimbaseră fundamental. Dacă la început Iugoslavi fusese un model de comunizare rapidă și efectivă, treptat liderul din acest stat manifesta reacții contrare politicii Kremlinului, iar Stalin devenea din ce în ce mai suspicios față de loialitatea celui dintâi. În cazul concret al Greciei, Tito era suspectat de faptul că urmărea să-și creeze o zonă de influență. Cert este că Stalin nu a privit cu ochi buni sprijinul acordat de Tito rebelilor greci, mai mult, a considerat că situația putea fi rezolvată pe cale pașnică, iar intervenția iugoslavă nu făcea decât să întârzie capitularea comuniștilor greci . Relația dintre cei doi lideri a fost una controversată. În primii ani ai instaurării socialismului în Iugoslavia, Tito era văzut de Stalin ca un lider comunist exemplu, reușind într-un timp extrem de scurt să reformeze statul după principiile naționalizării și colectivizării. Treptat, liderul Iugoslav a început să se detașeze de ideile comandate de Stalin și să instaureze propria formă de comunism care permitea menținerea unei economii competitive în cadrul unui stat centralizat. Principalele evenimente care au generat ruptura dintre cele două state a fost refuzul lui Tito de a aproviziona U.R.S.S.-ul cu materie primă pentru a susține programul de industrializare gândit de Stalin, lansarea în Iugoslavia a propriului plan de industrializare și întreținerea de relații diplomatice cu alte state, fără a cere în prealabil acordul Moscovei (spre exemplu semnarea unei înțelegeri comerciale cu Bulgaria lui Georgi Dimitrov). Pe cale de consecință, foștii aliați au devenit inamici, iar Tito s-a manifestat pe toată perioada Războiului Rece împotriva deciziilor luate de liderii sovietici.
Ca o continuare a Doctrinei Truman și a ajutorului economic prevăzut de aceasta, Planul Marshall va extinde acest ajutor spre toată Europa, inclusiv spre partea sa Estică. Ajutorul financiar oferit de SUA urmărea să combată mizeria din bătrânul continent și să împiedice ca țări precum Franța, în care existau partide comuniste puternice să fie atrase spre blocul sovietic. Influența pe care URSS-ul o avea în statele est-europene a făcut ca acest ajutor să se limiteze la partea occidentală a continentului întrucât Stalin considera acțiunea americanilor ca o încercare a acestora de a-și impune autoritatea în statele care acceptau banii și ca o modalitate a acestora de a le dirija politica internă și externă.
În mod natural, reacția Moscovei la aceste declarații și acte nu a întârziat. URSS-ul era condus de un lider paranoic, a cărui vârsta înaintată și izolare îl făcea să vadă în doctrina lui Truman sau în planul Marshall o ofensiva a blocului capitalist împotriva „statului proletarilor”. La acest fapt se adăuga și supremația clară a Statelor Unite, care erau deținătorii armei atomice. S-a trecut la o politica de „satelizare”, de infiltrare a comuniștilor în posturi importante în guvernele țărilor pe teritoriul căruia se afla Armata Roșie, printre care și România, Bulgaria, Ungaria și Cehoslovacia. Se urmărea crearea unui „cordon sanitar” care să apere URSS-ul de agresiunile din Vest.
Vorbim de o „satelizare economică și politică” a țărilor unde se afla Armata Roșie. Înființarea Cominformului în septembrie 1947 susținea acest demers, iar opoziția împotriva taberei democrației și a păcii, așa cum numea Jdanov blocul comunist condus de URSS, urma să fie eliminată definitiv prin lichidarea fizică a liderilor acestora.
Cominformul, al cărui sediu a fost stabilit inițial la Belgrad și mutat mai apoi în 1948 în București ca urmare a ruperii relațiilor dintre Stalin și Tito, se anunța ca organizând „schimbul de experiență și, în caz de necesitate, coordonarea activităților partidelor comuniste, pe baza liberului consimțământ”. În realitate, așa cum s-a speculat și în occident, acesta nu a fost decât o reîncarnare a Cominternului dizolvat în 1943. Adevăratul său obiectiv era acela de a controla sub toate aspectele activitatea partidelor comuniste, inclusiv a unor partide din afara blocului socialist, precum Partidul Comunist din Italia sau din Franța. Statele în cauză erau cuprinse într-o structură anti-capitalistă și erau obligate să urmărească fiecare punct al politicii dictate de Moscova și să-și însușească și să urmeze întocmai experiența Partidului Comunist din Rusia. Jdanov a susținut înființarea Cominformului și va declara în raportul său împărțirea lumii în două lagăre: pe de-o parte erau imperialiștii, care „sub conducerea capitalismului monopolist american pregătesc războiul”, iar pe de altă parte, socialiștii conduși de URSS „care reunește pretutindeni în lume pe campionii păcii și ai democrației”.
Împărțirea lumii era acceptată de ambele tabere. Se recunoștea existența a două blocuri promotoare a unor valori distincte. Din acest moment, așa cum reiese din declarațiile oamenilor politici din cele două tabere, confruntarea părea să se rezume strict la acțiunile de a-i împiedica pe opozanți să nu-si răspândească sfera de influență și să nu declanșeze un nou conflict prin aceste tendințe „expansioniste”. Așa cum voi demonstra în ceea ce urmează, demersul lor nu s-a oprit aici, și ciocnirea dintre cei doi titani va lua forme diferite și va acoperi domenii vaste.
La nivel instituțional se observă înființarea în blocul comunist a unor instituții, create practic în oglindă cu cele apărute în vest, care aveau drept scop să ferească țările socialiste și proletariatul din cadrul lor de pericolul capitalismului. Sovieticii au răspuns Planului Marshall prin înființarea Comitetului de Ajutor Economic Reciproc – CAER. Mai târziu, înființării NATO îi va corespunde semnarea Tratatului de la Varșovia de către țările socialiste. Astfel, ambele puteri aveau acorduri care puneau bazele economice și de apărare în cadrul taberei din care făceau parte.
Germania, motivul pentru care cele două puteri își uniseră forțele va deveni o sursă de dispută între cei doi. Dacă britanicii și americanii renunță la politica de distrugere industrială și de denazificare pentru a elimina pericolul ca populația germană, slăbită și sărăcită să nu fie atrasă de mirajul comunist, URSS-ul încearcă să-și slăbească și mai tare fostul inamic printr-o acțiune de demontare a uzinelor din zona aflată sub controlul său, politică prin care urmărea să-și reconstruiască propria economie.
C.1.3 Confruntarea dintre Est și Vest. Războiul Rece între momente de criză și colaborare pașnică
Odată încheiat conflictul, după căderea blocului comunist în 1992, a apărut întrebarea „Cui ar trebui să i se atribuie vina declanșării Războiului Rece?” Legat de acest subiect, există mai multe teorii care plasează în poziția de „țap ispășitor” fie Statele Unite, fie URSS-ul. În capitolul de față voi încerca să ofer un răspuns acestei întrebări. În urma cercetării întreprinse, am ajuns la concluzia că la baza războiului a stat chiar teama comună a adversarilor față de un posibil conflict. Voi încerca să susțin această poziție, bazându-mă pe o serie de evenimente și conflicte mai mult sau mai puțin locale ce au avut loc în anii de desfășurare a Războiului Rece, pe o serie de declarații făcute de liderii politici, dar și pe analiza unor experți în domeniu.
Eric Hobsbawn observa că nu a existat efectiv pericolul degenerării competiției dintre cele două superputeri într-un conflict armat. Chiar dacă ambele au ajuns să dețină mult temuta armă nucleară și exista posibilitatea ca la un moment dat să o folosească, între cele două a existat un acord tacit prin care respectau zonele de influență câștigate de fiecare. Astfel, URSS accepta zona capitalistă, a emisferei occidentale și a oceanelor, așa cum SUA accepta zona ocupată de forțele comuniste, și nu interveneau. Însă, dacă în cadrul continentului European liniile de influență fuseseră deja stabilite prin acorduri în perioada 1943-1945, problema se punea în cazul spațiului extra-european în care nu existau linii clare de demarcație. Pe cale de consecință, au avut loc mai multe conflicte, prin interpuși în cea mai mare parte, prin care cele două superputeri încercau sa-și mărească zona de influență.
Este important de văzut care au fost premisele acestui război. Chiar dacă nu vorbim de o confruntare militară directă, există mai multe considerente care stau la baza Războiului Rece și care l-au alimentat timp de 45 de ani.
Acea înțelegere tacită de care vorbește Hobsbawn este cea care a menținut o coexistență pașnică între cele două tabere și care a împiedicat un război „cald”. Pe cale de consecință, cei doi adversari își recunoșteau sferele de influență. Spre exemplu, în timpul războiului din Coreea, (1950-1953), SUA a știut că cele 150 de avioane chinezești aparțineau de fapt URSS-ului, dar au preferat să treacă sub tăcere acest aspect întocmai pentru a nu se lansa într-o confruntare cu aceasta. Aceeași politică o regăsim și în cazul crizei rachetelor din Cuba (1962). Ceea ce a pornit ca o acțiune de autoapărare a liderului sovietic, Nichita Hrușciov, împotriva rachetelor americane plasate în Turcia, aproape de granița URSS, putea sfârși ca o confruntare atomică. Este clar că acțiunea celor două superputeri a urmărit întocmai stingerea acestui pericol, întrucât apăsarea butonului nuclear nu ar fi dus decât la o distrugere efectivă și inutilă.
S-ar fi putut crede că dobândirea armei nucleare de către URSS ar fi precipitat soarta războiului. În realitate notorietatea acestei arme a fost folosită ca instrument de negociere. Nici una din puteri nu dorea să se îndrepte spre sinucidere, ci doar au folosit amenințarea pentru a stabili un anumit echilibru, așa cum a fost cazul SUA în războiul din Coreea, în 1951 sau în cazul URSS în China în 1969.Cu alte cuvinte, o confruntare armată directă era imposibilă datorită unui instinct de autoconservare al celor doi adversari. Faptul că liderii și oamenii politici au înțeles că distrugerea adversarului ar însemna propria distrugere a acționat ca un „ballancer” în relațiile dintre cele două.
Războiul Rece rămâne, deci, o confruntare ideologică în cadrul căreia SUA și URSS au „luptat” pentru a-și menține și extinde influența. Problema SUA era aceea a unei Uniuni Sovietice care își consolida puterea în mare parte din statele europene, ruinate de cel de-al doilea Război Mondial. Pe cale de consecință, sistemul capitalist avea de suferit, slăbirea sa graduală, dar sigură, ducând în viziunea liderilor americani la un viitor colaps al Statelor Unite.
Americanii au promovat o viziune apocaliptică în care SUA nu luptau doar pentru supremația armelor ci, așa cum a evidențiat premierul britanic Harold Macmillam, lupta împotriva unei ideologii vicioase, și căutau „ libertatea sub Dumnezeu împotriva tiraniei nemiloase fără Dumnezeu.”Pe cealaltă parte, vorbim de o URSS care ieșise afectată din război și care dorea, în primă fază, să-și reconstruiască economia. La acest lucru se adăuga și neîncrederea lui Stalin în populația din afara țării sale, care își manifestase nemulțumirea față de regimul comunist în nenumărate rânduri. Comuniștii erau convinși că sistemul capitalist va cădea în cele din urmă, și va fi înlocuit de cel comunist. Profeția lui Marx urma să se împlinească, singura problemă în acest sens erau Statele Unite, care îl mențineau prin bunăstarea și puterea lor. Observăm și în cazul URSS-ului o gândire de tip mesianic. Exista acea convingere că lumea va fi eliberată prin revoluția socialistă, iar clasa proletarilor va salva întreaga umanitate de sub robia capitalismului.
Politica celor două superputeri se caracteriza prin idealism. Conceptul de idealism în relațiile internaționale presupune că pacea și colaborarea dintre oameni și națiuni sunt cele care dictează în mod natural relațiile internaționale, iar războiul este un produs al acțiunilor statelor autoritare. Fiecare dintre adversari se credea apărător al binelui. SUA trebuia să limiteze puterea Kremlinului care promova o „ideologie utopică – aceea a cuceriri lumii”, iar URSS trebuia să stopeze o hegemonie reală a SUA în zonelor care nu se aflau sub ocupația Armatei Roșii.De aici competiția între cele două „blocuri”, competiție extinsă în toate domeniile, de la cucerirea spațiului la evenimente sportive sau culturale.
Anii 1960 s-au bucurat de o destindere a conflictului. Pe fondul creșterii bunăstării generale, dar și a încercărilor liderului sovietic de atunci, Nichita Hrușciov, care credea în coexistența pașnică și care a trecut la o politică de condamnare a crimelor lui Stalin. Instalarea telefonului „fierbinte”, care a legat începând cu anul 1963 Casa Albă de Kremlin, a pornit un dialog mai eficient între cei doi adversari, iar ridicarea zidului Berlinului în 1961, are meritul de a fi evenimentul care a închis „ultima frontieră încă neidentificată dintre Europa de Răsărit și Europa Occidentală.
Mijlocul anilor 1970 va degenera însă în ceea ce istoricii numesc „cel de-al doilea Război Rece”. Criza economică ce a dus la creșterea prețului petrolului și al gazelor naturale, aparenta destabilizare a SUA, eșecul suferit în cazul Războiului din Vietnam, lucru ce a dus la scăderea prestigiului acestora pe plan extern, au creat o adevărată isterie în rândul populației americane. SUA păreau să decadă și multe regimuri din Africa, Asia și chiar America păreau din ce în ce mai atrase de blocul sovietic. A apărut un nou val de revoluții. SUA i-au expulzat pe comuniștii din Egipt și au trecut la apropierea de China. URSS a răspuns prin impunerea controlului în noile regimuri din fostul imperiu colonial portughez, prin stabilirea de baze militare pe ambele maluri ale Oceanului Indian precum și prin intrarea trupelor armate în Afganistan în 1979.
Venirea la putere a lui Gorbaciov și prăbușirea ulterioară a blocului comunist a dus la o calmare a spiritelor. Gorbaciov a menținut cel mai eficient dialog cu SUA și, așa cum consideră mare parte din istorici, are meritul de a fi deschis o cale spre finalizarea Războiului Rece. Acesta a lansat o serie de reforme în plan socio-economic, cunoscute sub sintagma de perestroika i glasnost pe care le anunța ca fiind o „politică reală” și nu o simplă acțiune a Kremlinului de a detensiona opinia publică. Gorbaciov a înțeles situația delicată în care se găsea Uniunea Sovietică, posibilul dezastru agricol pe plan intern și eșecul din Afganistan pe plan extern. Faptul că era necesară o unire a socialismului cu revoluția tehnico-științifică devenise o realitate apăsătoare, iar pentru realizarea efectivă a acesteia era nevoie de sprijinul populației și al intelectualilor. Astfel, desființarea graduală a cenzurii și ca urmare creșterea libertății de exprimare, denunțarea unor „pete albe” din istoria stalinismului au jucat un rol vital în lansarea URSS-ului pe calea democratizării.
Poziția liderului comunist a fost apreciată imediat de administrația americană. Deși existau și voci care denunțau o posibilă atitudine teatrală a acestuia, sau chiar posibilitatea unei eventuale revolte în sânul oamenilor politici din Rusia, pentru liderii Statelor Unite de atunci, Ronald Regan și mai apoi George Bush, era evident că menținerea unei legături strânse cu Gorbaciov și chiar negocierile la nivel public ar fi fost favorabile ambelor părți.
Gorbaciov nu și-a dezmințit poziția manifestată și chiar a făcut clar prin diverse hotărâri politice și tratate semnate că dorește să pună capăt conflictului ideologic care ținea de mai bine de 4 decenii continentul european, dar și spațiul exterior acestuia, într-o continuă alertă. În cadrul întrunirii de la Reykjavik din octombrie 1986 avută cu liderul Statelor Unite, Regan, Gorbaciov a veni cu propunerea ca cele două țări să-și reducă arsenalele nucleare. Chiar dacă nu s-au trasat termenii finali ai acestei întrevederi, cei doi au ajuns la o idee comuna: trebuiau eliminate armele strategice ofensive. Doi ani mai târziu, în decembrie 1988, Gorbaciov declara în cadrul unui discurs ținut la Națiunile Unite că „ «folosirea forței și a amenințării cu forța» nu mai puteau constitui «un instrument al politicii externe»”. Așa cum am văzut, această amenințare a fost cea care a menținut perioada anilor 1950-1980 departe de folosirea armelor nucleare. Gorbaciov propunea un nou tip de dialog între cele două superputeri și declara ca urma să schimbe atitudinea Armatei Roșii în una pur defensivă și să reducă efectivele militare și aparatura de război din Europa de Est, continuând ideea tratativelor cunoscute sub numele de Salt 1 și Salt 2 din anul 1969 respectiv 1979.
Finalul acestui conflict ideologic îl reprezintă căderea blocului comunist la sfârșitul anilor 80. Procesul a fost unul rapid, alimentat de nemulțumirile populației din țările comuniste legate de naționalizarea tuturor instituțiilor și a mijloacelor de producție, colectivizarea pământurilor sau de salariile mici. Lipsa libertății de exprimare a unei opiniei, cenzura și monopolul în cadrul tuturor sferelor culturii au determinat o serie de reacții și în rândul intelectualilor. Timp de patru decenii, dar mai ales în timpul conducerii staliniste acestea au fost ținute în frâu prin diverse măsuri represive. După moartea lui Stalin și după prezentarea Raportului Secret a lui Hrușciov vorbim de o liberalizare și de apariția unei disidențe în mare parte din țările comuniste, dar venirea lui Gorbaciov la putere este cea care a grăbit procesul de destrămare a blocului socialist. Trecerea spre democrație s-a făcut în majoritatea statelor pe cale pașnică. Vorbim totuși și de excepții, cum este cazul României unde schimbarea regimului s-a făcut prin revoluție.
În Polonia a luat naștere Solidaritatea, sindicat neoficial, cu care forțele comuniste au intrat în contact în primăvara anului 1989. La scurt timp după aceasta a fost constituit, după 40 de ani, un guvern în mare parte necomunist sub conducerea lui Tadeusz Mazowiecki. În Cehoslovacia trecerea a fost făcută prin așa numita „Revoluție de catifea”, de asemenea o schimbare de regim pașnică sub conducerea lui Vaclav Havel, care ulterior va deveni primul președinte al Cehiei. Cazul URSS-ului este cel mai interesant, cu atât mai mult cu cât a influențat și restul statelor satelit. În aprilie 1989 Gorbaciov a permis desfășurarea unor alegeri semi libere, urmând astfel linia reformelor de transparență și restaurare pe care le inițiase, iar în guvern și-au găsit locul foarte mulți disidenți ruși.
Căderea blocului comunist a fost necesară pentru instaurarea regimurilor democratice libere și pentru reformarea statelor care cunoscuseră opresiunea comunistă timp de patru decenii. Aceasta, am putea spune, nu a încheiat doar Războiul Rece, ci a lansat mare parte din Europa de Est și Centrală pe cale unei dezvoltări economice, sociale și politice reale.
Per total, Războiul Rece a însemnat un conflict ideologic între două superputeri care promovau doctrine diferite. Desfășurat pe parcursul a 5 decenii, acest conflict a cunoscut perioade tensionate care ar fi putu duce la izbucnirea unui nou conflict pe scară mondială și perioade de dialog care au creat impresia normalizării relațiilor dintre cei doi oponenți. Teama unei distrugeri totale a lumii prin intermediul armelor nucleare a funcționat ca un element de destindere a situației tensionate. Astfel, acesta s-a manifestat mai mult la nivel discursiv, prin critici adresate adversarilor de reprezentanții politici a celor două blocuri, prin instaurarea unor regimuri care să sprijine ideologia celor două puteri, dar mai ales prin promovarea unui „război prin interpuși”.
Capitolul 2. Regimul comunist din România. Primele forme de distanțare față de politica URSS
Pe tot parcursul desfășurării Războiului Rece, România a făcut parte din tabăra socialistă. În cea mai mare parte a anilor 1950 trupe sovietice au staționat pe teritoriul României, în vreme ce influența URSS se manifesta în domenii precum cultură, economie, politica externă. De-a lungul celor peste patruzeci de ani de comunism România a fost integrată complet în blocul comunist, și a urmat liniile acestuia de dezvoltare și reformare după război. Putem vorbi, totuși, de momente în care deciziile liderilor români au fost contrare politicii de la centru. Procesul de distanțare față de URSS nu a urmărit o linie temporară clară. Au existat momente de distanțare totală, urmate de momente în care România a sprijinit acțiunile Moscovei, pentru a se reveni în cele din urmă la aceeași idee de distanțare și de autonomie a deciziilor la nivel intern și extern. Cu alte cuvinte, tot acest proces de distanțare a fost unul complex și complicat, susținut adesea de evenimentele petrecute la nivel internațional.
Primele forme de detașare le observăm în timpul regimului Dej, pentru ca acestea să atingă un maximum în timpul regimului Ceaușescu. Modul în care cei doi au încercat să dea o voce statului român a fost adesea controversat, motiv pentru care nu este clar dacă politica lor a fost una oportunistă, de moment, cazul lui Gheorghiu Dej, respectiv o încercarea de a lansa o politică de stat contrară Moscovei, benefică o perioadă și vătămătoare în timpul procesului de reconstrucție lansat de Gorbaciov, cazul lui Ceaușescu. Cert este că în România Războiului Rece au existat momente de „occidentalizare”, în care a încercat să se îndrepte spre blocul capitalist și să întrețină relații diplomatice, economice, și de schimb cu acestea. Mai mult, aceste momente au creat o stare de bine și au crescut nivelul de trai și moralul populației și, totodată, prestigiul celor doi lideri la nivel internațional.
Capitolul de față urmărește principalele etape parcurse în cazul instaurării regimului comunist în România, precum și evidențierea primilor pași de distanțare în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
C.2.1 Instaurarea comunismului în România
Pentru România cel de-al Doilea Război Mondial a fost un conflict în care a urmărit să-și mențină integritatea teritorială. Nu putem vorbi de alianțe bazate pe încredere sau loialitate, cu excepția perioadei regimului Antonescu în decursul căreia discursul era marcat de termeni ai loialității față de aliatul nazist. Mai degrabă, oamenii politici români au urmărit ca prin intrarea țării într-o tabără sau alta să se servească interesul național. În acest sens, întoarcerea armelor împotriva Germaniei s-a dovedit, cel puțin în aparență, a fi o mișcare înțeleaptă, țara noastră plasându-se la încheierea conflictului în tabăra învingătorilor. Istoria relațiilor internaționale este însă una complicată și plină de surprize și a demonstrat, nu de puține ori, că victoria nu este neapărat varianta cea mai bună în cazul unui război. În cazul României, a fi un stat învingător nu a fost decât un pretext pentru ca așa numitul aliat rus să înceapă un proces susținut de sovietizare a României în urma căruia aceasta ar fi devenit un avanpost al ideologiei socialiste în spațiul balcanic.
Am stabilit în primul capitol al lucrării faptul ca Războiul Rece a reprezentat o confruntare între două ideologii diferite reprezentate de cele două super-puteri SUA și URSS. Rezumându-ne strict la cazul României, aceasta a fost plasată pe întreaga durată a conflictului în tabăra socialistă. În Romania vorbim de un regim comunist bine articulat, ce a punctat fiecare element al socialismului, de la cooperativizarea pământurilor la naționalizare și la instaurarea unei cenzuri stricte și chiar la aplicarea unor măsuri represive împotriva celor care erau considerați dușmani ai regimului. Consider necesară, înainte de a prezenta principalele momente de afirmare a unei politici independente a statului român în raport cu URSS-ul, stabilirea principalelor etape de instaurare a regimului comunist în România.
Instaurarea comunismului în România a depins de o serie de factori externi și interni. Forma cea mai evidentă a factorilor de natură externă a fost cea a acțiunilor diplomatice și a acordurilor încheiate de Moscova. Interesul lui Stalin pentru România a fost manifestat în mai multe ocazii. Spre exemplu, într-o serie de memoranduri din perioada ianuarie1944 – vara anului 1945 se specifica necesitate încheierii unor tratate mutuale de apărare între URSS, o serie de state din zona balcanică (România, Bulgaria, Iugoslavia) și un stat baltic, Finlanda. În aceiași perioada, în relația cu Marea Britanie, diplomații sovietici subliniau faptul că România, alături de Ungaria, Cehoslovacia, Finlanda și Turcia, reprezentau sfera de maxim interes a URSS.
Un alt document internațional care preconiza plasarea României în blocul comunist este Acordul de Procentaj din octombrie 1944, prin care Churchill și Stalin și-au împărțit sferele de influență în Europa. Conforma acestuia România era lăsată în proporție de 90% în sfera de influență rusească, Uniunea Sovietică având practic acordul tacit al aliaților occidentali să intervină pe teritoriul acesteia.
Armata Roșie, intrată în România la 6 zile după momentul 23 august 1944 a fost însă cel mai eficient factor extern de sovietizare. Formal, aceasta se intitula „armată eliberatoare”, în realitate, însă, a fost un element de terorizare a poporului român. Dacă ar fi să rezumăm acțiunile sale în cei 14 ani de ocupație, teroarea, violența și jaful „efectuate haotic la început, apoi în mod sistematic” ar fi cei mai potriviți termeni. Moscova, explica menținerea trupelor sale în România ca fiind necesară pentru a păstra o linie de comunicare cu centrul continentului și cu zona de ocupație austriacă: „Uniunea Sovietică își rezervă dreptul de a păstra forțe armate pe teritoriul României care i-ar putea fi necesare pentru menținerea liniilor de comunicație dintre armata sovietică și zona de ocupație austriacă.”
Comunizarea României fusese decisă încă din 1945. Conform mărturiilor unui agent al Oficiului de Servicii Strategice, aceasta urma să se realizeze printr-un plan de 3 ani, iar instituțiile comuniste urmau să fie dezvoltate prin două planuri pe 5 ani. Astfel, urma să se pună baza cooperativizării printr-o primă reformă agrară, care viza să lovească marii moșieri, micile gospodării țărănești urmau să fie desființate pentru a-i atrage pe țărani în sistemul colectivist, armata trebuia și ea desființată și creată o armată nouă, pro-sovietică, lansarea pe linia naționalizărilor era gândită prin lichidarea băncilor și suprimarea firmelor de import-export, trebuia creată o poliție internă pe modelul NKVD, și nu în ultimul rând, trebuia eliminată orice opoziție politică.
Pe plan intern, trecerea spre un sistem de tip comunist s-a făcut gradual, un pas important în acest sens fiind instaurarea unui guvern pro-sovietic sub conducerea Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. După lovitura de stat de la 23 august 1944, situația din România era destul de incertă. Guvernul Rădescu a fost aspru criticat de către comuniști, considerându-se că împiedica procesul de denazificare a țării. Prin intervenția ministrului de externe rus, Vîșinski, și mai ales la insistențele acestuia, s-a instaurat guvernul pro-comunist condus de Dr. Petru Groza, dominat de Frontul Național Democrat, ocupând 14 din cele 18 posturi din cabinet. S-a trecut la represiuni împotriva „fasciștilor” din zona publică, la subordonarea forțelor de ordine comuniștilor și la controlul efectiv al populației. Greva regală a regelui Mihai nu i-a adus acestuia decât o victorie minoră în lupta contra comuniștilor. Hotărârea luată de puterile aliate în cadrul Conferinței de la Moscova de a include în guvern câte un reprezentant al PNL și PNȚ a asigurat o conducere legală doar pe hârtie, cei doi desemnați, Emil Hațieganu din partea PNȚ și Mihai Romniceanu din partea PNL, participând doar formal la ședințele guvernului și neavând posibilitatea de a-și manifesta acordul sau dezacordul în legătură cu deciziile luate. Tranziția s-a făcut rapid spre alegerile din noiembrie 1946, care au sedimentat mai mult regimul comunist din România.
În România, ca în majoritatea statelor est europene în care s-a instaurat regimul comunist, Partidul Comunist a funcționat ca un instrument al Moscovei de instaurare a ideologiei comuniste. Chiar dacă numărul comuniștilor în România la 1945 era de aproximativ 1000 de indivizi, în perioada anilor 1945-1950 numărul acestora a crescut exponențial. Au reușit, inclusiv prin recrutarea anumitor categorii politice, ca de exemplu „orfanii” lui Carol al II-lea (oameni politici de diverse culori, țărăniști sau liberali care se pronunțaseră în favoarea dictaturii regale din Romania și care nu mai era primiți în partidele de proveniență după abdicarea acestuia în 1940) sau tinerii legionari (aflați într-o situație delicată după încheierea războiului datorită schimbării de tabere a României și a procesului de „pedepsire” a dușmanilor pro-naziști inițiat de Moscova) să își creeze o bază legitimă de funcționare și chiar să ocupe posturi cheie în stat, ca de exemplu cele din Ministerul de Interne sau din Ministerul de Justiție. Odată ajuns la putere, acesta și-a îndreptat atenția spre a obține monopolul absolut în stat, în acest sens acționând și în vederea lichidării celorlalte partide politice concurente. Cel mai cunoscut demers în acest sens rămâne operațiunea Tămădău din iulie 1947, prin care au scos din legitimitate Partidul Național Țărănist.
În cazul comunizării țării, putem vorbi de trei evenimente cheie care au pus baza comunismului în România: naționalizarea principalelor mijloace de producție, în oglindă cu legea cooperativizării pământurilor, legea învățământului și înființarea Securității. Dacă în urma loviturii de stat din 1944 România a revenit la forme ale democrației prin reinstaurarea Constituției din 1923, sau dacă după falsificarea alegerilor și câștigarea acestora de către comuniști vorbim de menținerea unor forme ale vechiului sistem, dacă noua Constituție din 1948 prevedea încă o economie mixtă: „În Republica Populară Română, mijloacele de producție aparțin sau Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperative, sau particularilor, persoane fizice sau juridice” (Art. 5.), odată cu punerea în practică a acestor legi și decrete vorbim de instalarea efectivă a regimului comunist și integrarea completă a României în blocul socialist. Constituția din 1948 începea cu următoarea frază: “Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran.” În practică, toate acestea nu erau decât o farsă întrucât, la acel moment, liderii români aveau nevoie de acordul Moscovei pentru orice tip de acțiune, iar Armata Roșie, precum și o serie de agenți și consilieri KGB se aflau pe teritoriul țării noastre. România pornise pe o cale sigură, cea a instaurării unui regim stalinist.
Procesul de naționalizare a început la 11 iunie 1948, acesteia căzându-i „victime” întreprinderile industriale, băncile, întreprinderile de transport, instituțiile private, de genul Academiei Române, etc. Până la 2 martie 1949 orice formă de proprietate privată a fost eradicată în Romania. În perioada 9-11 iunie 1948 au avut loc Plenara C.C al P.M.R. în cadrul cărora s-a discutat problema naționalizării, iar la 11 iunie proiectul de lege va fi depus în Marea Adunare Generală și votat în aceeași zi. Articolul 1 prevedea faptul că: „ Se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției Republicii Populare Române, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații”. Ulterior aceeași soartă au cunoscut-o și alte instituții private din domeniul culturii, teatrele și cinematografele, sau din domeniul medical, iar în România a încetat să mai funcționeze o economie de piață bazată pe concurență.
Procesul de colectivizare a fost mai îndelungat, terminându-se definitiv abia în 1962 și a constat în confiscarea pământurilor de la țărani, înființarea de gospodării de stat sau de gospodării colective, sub controlul direct al Ministerului Agriculturii care fixa prețurile și culturile ce urmau să fie lucrate. La final, 60% din terenul agricol a revenit gospodăriilor colective, 30% celor de stat si doar un procent de 9% au rămas în proprietatea personală a populației.
Învățământul a fost reformat prin legea din august 1948 care prevedea închiderea școlilor străine și renunțarea la vechile manuale, fiind introduse manuale noi conforme cu ideologia comunistă. Organizarea învățământului intra în preocuparea directă a statului. Școala elementară urma să dureze 7 ani, iar învățământul obligatoriu era de 4 ani. Se punea mare accent pe disciplinele tehnice, necesare pentru a da statului, pornit pe calea industrializării, specialiști în acest domeniu. De altfel, se specifica faptul că învățământul era strict în limba națională, limba română, urmând ca începând cu clasa a patra să fie introdusă și limba rusă, ca urmare a strânsei relații de prietenie între România și URSS. Se avea în vedere și alfabetizarea unei categorii de persoane cu vârste cuprinse între 14 și 55 de ani prin cursuri pe durată de un an sau doi, precum și excluderea din sistem a tuturor celor care colaboraseră cu frontul fascist sau care aveau o atitudine prin care ar fi împiedicat progresul socialist. Ca urmare a acestei legi au avut loc mari epurări în rândul profesorilor și studenților din universități.
August 1948 este și data la care, prin decretul 221/30 a fost înființată securitatea. Aceasta avea un rol bine definit, acela de a „apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului dușmanilor externi și interni”. România a devenit astfel un stat polițienesc, iar Securitatea a avut un rol central de-a lungul întregului regim comunist în menținerea ordinii și a puterii comuniste prin măsuri represive.
Anul 1948 a fost un an suprarealist ce a marcat destinul statului român. Perioada ce a urmat acestui an și sedimentarea regimului comunist a scos la iveală o serie de ambiții de factură, mai mult sau mai puțin, naționalistă ce au asigurat României un parcurs original și controversat de-a lungul Războiului Rece.
C.2.2 Instaurarea regimul Dej. Coordonarea politicii interne și externe cu Moscova în cadrul unui regim ambiguu
Regimul lui Gheorghiu Dej a avut ca notă distinctă ambiguitatea. În esență, vorbim de o conducere care, cel puțin în primii ani după dobândirea puterii, era controlată din exterior, dar care a ajuns în final să-și contureze o linie proprie. Ar fi absurd să punem la îndoială natura comunistă a regimului Dej prin prisma unor momente de detașare și de liberalizare a politicii acestuia. Regimul Dej a avut toate caracteristicile ce definesc și diferențiază această ideologie: cenzură, represiune, desființarea opoziției de orice fel, naționalizarea și cooperativizarea tuturor mijloacelor de producție și a întreprinderilor, controlul populației, etc. Ar fi însă la fel de nedrept să negăm meritul unor momente de detensionare în cadrul politicii interne și de afirmare a unei identități proprii pe scena relațiilor internaționale.
Primii ani ai regimului Dej plasau România în imposibilitatea de a întreține relații diplomatice cu alte state decât URSS. Așa cum observa și Lucian D. Petrescu, statul român era organizat și cenzurat în toate domeniile, de la cel economic și politic, la cel social și cultural, de către experții sovietici. Ca și Armata Roșie, misiunea acestora era clară, trebuiau să se asigure că în România regimul comunist era instaurat conform planului și că aceasta devenea un stat socialist dependent și supus Kremlinului. În acest sens, controlau și ghidau activitatea guvernului român. În ceea ce privește instrumentele de conducere, după alegerile din 1946, care au adus victoria comuniștilor, s-a continuat procesul de preluare a puterii de către aceștia. Se urmărea prin acest lucru eliminarea oricărei forme de opoziție care ar fi stat în calea creării unui stat socialist român puternic și de lungă durată. În cadrul Congresului General din 21-23 februarie 1948 a avut loc fuziunea dintre Partidul Comunist și cel Socialist, sub numele Partidul Muncitoresc Român, avându-l pe Gh. Gheorghiu Dej ca secretar general și pe Ana Pauker, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu ca secretari. Se realiza o „unitate politică, organizatorică și ideologică a proletariatului” în cadrul P.M.R., unitate tradusă prin monopolul comuniștilor în toate organele de conducere ale noului partid, așa cum o demonstrează următoarea statistică:
Gheorghiu Dej a avut un parcurs politic la fel de agitat și controversat ca și politica sa. După alegerile din 1948 și după abrogarea Constituției din același an, Dej va ocupa în noul guvern funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii, președinte al Consiliului Economic Superior și al Comisiei de Redresare Economică și Stabilizare Monetară. Pe lângă acestea se adăuga și funcția de secretar general al C.C. al P.M.R. Cu alte cuvinte, Dej avea sub egida sa întreaga economie a țării și instituția reprezentativă a puterii în stat.
Politica sa internă și externă, mai ales în primii ani, părea să se ghideze după modelul sovietic. Pe plan intern va fi elaborată așa numita „Constituție a construirii socialismului” – constituția din 1952 care consacra „rolul dominant al sectorului socialist în economia națională, în orânduirea socială și de stat a României”, și, care conferea Partidului Comunist rolul de „forță politică conducătoare atât a «organizațiilor celor ce muncesc», cât și a organelor și instituțiilor de stat” Este evident faptul că prin acest act constituțional procesul de sovietizare a țării era unul consfințit, iar România se plasa sub influența unei entități ce domina o parte a scenei de desfășurare a jocului politic la nivel internațional. La rândul său, Armata Roșie, de care oamenii politici români încercaseră să scape cu câțiva ani înainte, căpăta statutul de armată prietenă și eliberatoare datorită efortului depus pentru a rupe „jugul” fascist și pentru a scoate poporul român de sub influența unui regim nociv – regimul nazist.
Este adevărat că România fusese salvată de un pericol, cel nazist, dar este la fel de adevărat că aceasta intrase sub influența unei puteri în continuă creștere, motivată să-și consolideze sferele de influență. Constituția din 1952 devenea în acest caz o modalitate de îndoctrinare a maselor, acceptată în mod conștient de Dej, iar pentru URSS era un act prin care își asigura controlul asupra mai nou Republicii Populare Române. Propaganda a avut un rol central în tot acest proces. De la centru se porneau idei conform cărora România și Moscova era state aliate și prietene. Blocul comunist era cel care asigura, conform acestei propagande „independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea”, iar România, pe cale de consecință, trebuia să răspundă prin susținerea necondiționată a tuturor acțiunilor externe în care se lansa Stalin, iar pe plan intern, trebuia să devină un model al socialismului.
Cel mai mult au avut de suferit în tot acest proces de stalinizare și de consolidare a unui regim vicios cetățenii români, acei oameni care au avut neșansa de a le fi pusă eticheta de dușmani ai socialismului sau de trădători ai patriei, sau personaje care au avut curajul de a observa neregulile noului sistem și care s-au opus în mod fățiș acestuia. Fie că au fost închiși în închisori sau lagăre, exterminați efectiv ca opoziție politică, denigrați și eliminați din viața culturală, în cazul elitelor, sau expulzați, represiunea a atins cote inimaginabile, în tot acest proces securitatea având un rol central. Controlul populației se făcea prin teroare, fiecare gest era urmărit și fiecare poziție ce părea disidentă eradicată din rădăcină pentru a nu căpăta ecou.
Represiunea nu s-a rezumat doar la pedepse de natură fizică. S-a considerat că era nevoie, în aceeași măsură, de o reeducare, de instaurarea unor noi valori, crearea a ceea ce comuniști au numit „omul nou” care să urmeze regulile jocului impus de Moscova și care să se dăruiască trup și suflet partidului și unui așa zis „interes național”. A-ți servi partidul însemna a fi un cetățean model, iar ideologia comunistă putea să supraviețuiască și să înfrângă ororile capitalismului doar prin susținerea acestor cetățeni.
Pe cale de consecință, în România comunistă, în primii ani ai regimului Dej reeducarea sub forma torturii psihologice era o practică extinsă, lagărele de concentrare și sanatoriile fiind pline de deținuți. Experimentul Pitești (decembrie 1949-august 1952) este considerat cel mai inuman și îngrozitor procedeu în acest sens din lumea comunistă. Sub atenta supraveghere a șefului torționarilor, Eugen Țurcanu, tineri treceau printr-un procedeu de reeducare „în 3 pași” ce urmărea degradarea umană până la pierderea conștiinței de sine. În primă fază se urmărea renunțarea de către deținuți la „măștile exterioare”, acest lucru presupunând că aceștia urmau să mărturisească tot ce ascunseseră Securității, apoi se trecea la renunțarea „măștilor interioare” ce presupunea o degradare umană, pierderea oricărei idei de solidaritate și de prietenie și transformarea într-un element supus al sistemului, iar în final se urmărea renunțarea la „măștile intime”, adică renunțarea la orice credință și la familie, și transformarea tinerilor în atei și buni cetățeni comuniști. Aplicând metode înjositoare, reușeau să-i îndoctrineze și să-i depărteze atât de tare de natura lor până în punctul în care aceștia „se transformau în roboți” iar mai apoi în călăi ai celorlalți deținuți, nou veniți sau chiar prieteni. „În câteva luni fiecare își putea supune tovarășul la același tratament la care fusese el însuși spus. Victimă și călău în același timp, fiecare avea să fie singur în această oroare, iar mărturiile vor fi imposibile.”
Teroarea și aplicarea măsurilor represive împotriva „dușmanilor patriei” au reprezentat o altă formă pe care a luat-o conformismul față de URSS. Metodele represive de eliminare a disidenței și a opoziției politice aveau rădăcini în statul sovietic, cel mai evident eveniment din Rusia în acest sens fiind marea teroare susținută de Stalin în perioada anilor 1936-1938.
Pe plan extern se promova o politică de apărare a păcii de prietenie și de alianță cu URSS. România a devenit membru fondator al CAER în 1949 și al Pactului de la Varșovia din 1955, alăturându-se efectiv pozițiilor sovieticilor, atât în ceea ce reprezenta domeniul economic, cât și cel militar și de apărare.
Cel mai important moment în ceea ce privește sincronizarea politicii României cu cea a Moscovei a fost octombrie 1956. La 23 octombrie 1956 în Ungaria a izbucnit revoluția ce va determina intervenția trupelor sovietice și a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia din cauza degenerării acesteia într-un discurs anti-moscovit și comunist. La nivelul blocului comunist, momentul este controversat întrucât a însemnat o nerespectare a Tratatului de la Varșovia, care prevedea protejarea membrilor tratatului de pericolul armat din exterior și intervenția militară a celorlalți semnatari în cazul în care unul dintre aliați era atacat. Dej s-a afirmat de partea lui Stalin și a sprijinit intervenția rusească în Budapesta. În cadrul ședinței Biroului Politic, din 24 octombrie 1956 s-au luat o serie de decizii cu privire la atitudinea ce trebuia promovată în România. S-a dispus cenzurarea corespondenței care pleca sau care venea din Ungaria, cenzurarea știrilor legate de revoluție, întărirea pazei la granița, pregătirea afectivelor militare terestre și aeriene în vederea unui posibil conflict, acordarea unei atenții sporite față de minoritățile maghiare și germane, precum și păstrarea unei linii pașnice în ceea ce privește regimul de arestări pentru a nu nemulțumi populația.
Spre deosebire de liderul iugoslav care a salutat mișcarea din Ungaria, Dej va acționa împotriva acesteia. Citând comunicatul a doi reprezentanți trimiși incognito de către Dej la Budapesta, se observă o îngrijorare reală față de transformarea discursului revoluționar în unul anti-partid și anti-sistem, precum și față de faptul că aceste evenimente ar fi putut pătrunde și în România:
“Ținem să comunicăm că, din primele contacte (…), reiese că în momentul de față situația în general este mai gravă decât o știam la București. Nu există în prezent o forță politică constituită care să țină în mână situația.(…) Nu se simte prezența partidului. (…) Spiritul antisovietic a atins și cadrul de partid și de stat. (…) Ambasada sovietică este înconjurată de tancuri. Spiritul naționalist este mai puternic decât ne-am închipuit.”
În cadrul ședinței din 31 octombrie a Biroului Politic, s-a reafirmat prietenia dintre poporul român și popoarele URSS-ului, precum și necesitatea menținerii Tratatului de la Varșovia: „(…) prietenia de nezdruncinat dintre poporul român și popoarele Uniunii Sovietice este unul din principiile de bază ale politicii partidului și guvernului nostru.” Republica Populară Română se angaja să sprijine demersurile armatei sovietice în Ungaria, lucru ce s-a și întâmplat, din România fiind constant trimise ajutoare pentru a înăbuși „contrarevoluția fascistă”. S-a acționat și la nivel intern, printr-o propagandă susținută prin care se solicita sprijinul muncitorilor față de frații maghiari și prin arestarea celor care erau suspecți, sau promovau fățiș o atitudine de susținere a „rebelilor” din Budapesta.
Conformismul ideologic a fost evident și în cazul conflictului sovieto-chinez. Atât în cazul Consfătuirii de la Moscova din 1957, cât și în cazul Consfătuirii de la București din 1960, Dej a combătut acuzele aduse de chinezi Moscovei, a criticat broșura Trăiască leninismul publicată la Beijing în primăvara anului 1960 prin termeni precum „confuză” sau „contradictorie”.
C.2.3 Primele forme de distanțare
Aparent, prietenia dintre România și Rusia era una bine închegată. În realitate, în toate deciziile luate de Dej se pot regăsi elemente care susțin ideea conform căreia s-a urmărit de fapt o depărtare subtilă de Rusia fără ca aceasta să simtă nevoia să aplice în România aceeași pedeapsă ca în Ungaria. Discursul pro-sovietic avea un revers, cel al stabilirii unui interes național și al acționării propriu-zise în vederea satisfacerii acestuia.
Dej s-a folosit de o serie de factori favorabili interni și externi pentru desfășurarea unei politici relativ independente. În acest sens, acesta și-a concentrat atenția asupra eliminării concurenței din cadrul partidului. În 1952, sub acuze de „deviere de dreapta” sau „cosmopolitism” a obținut acordul lui Stalin să-i destituie din funcție pe Ana Pauker, în cazul căreia s-a folosit și de pretextul etniei acesteia, și, în urma unei perioade de câteva luni, februarie-iunie 1953, de interogatoriu al Securității îi va fi fixat domiciliu obligatoriu, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Pasul următor a fost executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, posibil concurent al lui Dej la șefia partidului, în aprilie 1954. În 1957 Iosif Chișinevschi și Miron Constantinesu au căzut pradă la rândul lor acestei epurări. Odată eradicată orice formă de opoziție, i-a fost mai ușor să se lanseze într-o politică diferită de cea promovată până în acel moment, ce se va caracteriza mai ales prin detașarea față de Moscova.
Chiar dacă România a susținut pozițiile sovietului, scopul Partidului Comunist Roman și a diplomației României era acela de a dobândi autonomie pe planul relațiilor internaționale. Căutând un punct declanșator al îndepărtării României de Moscova, îl putem fixa în anul 1955, când România a devenit membră ONU. Dacă pentru vest acest moment a fost unul de normalizare a relațiilor cu unul din sateliții Moscovei, pentru România acesta a reprezentat un moment cu mult mai important, având un substrat de natură diplomatică și economică. România, prin aderarea la ONU începea să capete ceea ce Lucia D. Petrescu a numit „o voce distinctă în politica externă”, iar acest lucru s-a tradus prin deschiderea acesteia spre occident, spre relații diplomatice și posibilitatea de a se menține în contact cu statele liberale din blocul democratic.
Chiar dacă se încerca depărtare de Moscova, nu putem spune că România s-a manifestat vocal, cel puțin în primii ani de detașare, împotriva acesteia. Analizând modul de acțiune al lui Dej, am observat mai de grabă un conformism de fațadă al statului Român care ascundea încercările liderului român de a face din Republica Populară Română un stat socialist cu o poziție proprie în relațiile internaționale. Pe cale de consecință, statul român, în ceea ce privește politicile interne, se menținea pe linia trasată de URSS, dar, în același timp, urmărea să traseze, cât mai subtil posibil, o linie proprie de acțiune. Acest lucru l-am observat extrem de clar în ceea ce privește încercările de a înlătura trupele sovietice de pe teritoriul țării.
Retragerea trupelor sovietice din România a fost un real exercițiu de echilibru diplomatic dus la bun sfârșit de către Dej. În august 1955 Gheorghiu Dej a început să pună în cadrul Biroului Politic problema retragerii acestor trupe și s-a hotărât ca acesta să susțină această cauză în fața liderului sovietic Hrușciov. Pentru acest demers s-a folosit însă de Emil Bodnăraș, care se bucura de o reputație bună la Moscova, crescând astfel șansele de succes și, totodată, asigurându-și poziția în cazul în care reacția Kremlinului nu ar fi fost una favorabilă. N.S. Hrușciov a întreprins o vizită în România în data de 21-26 august, iar Bodnăraș a profitat de acest eveniment pentru a-i propune retragerea trupelor sovietice, problemă pe care, așa cum va mărturisi acesta din urmă, nu o luase niciodată în calcul. Natural, reacția acestuia a fost una dură, iar discuția a fost încheiată pentru o perioadă.
În noiembrie 1955 o delegație română condusă de Emil Bodnăraș s-a prezentat la Moscova cu ocazia sărbătoririi Marii Revoluții Socialiste din Noiembrie. În cadrul unei discuții confidențiale cu Bodnăraș, Hrușciov i-a adus în atenție omului politic român faptul că URSS era favorabilă retragerii trupelor rusești din România. Victoria fusese aproape obținută, iar modul în care Dej s-a comportat în raport cu politica URSS din acest moment a fost esențial pentru transformarea ideii în realitate. La rândul său, Hrușciov dorea să creeze o nouă imagine statului său pe plan internațional, considerând că în cadrul unei sistem internațional bazat pe relații pașnice între cele două super-puteri sistemul socialist ar fi ieșit învingător. În acest sens, a întreprins demersuri pentru încheierea unui pact de neagresiune între țările blocului socialist și cele ale Pactului Nord-Atlantic, a denunțat prin raportul din februarie 1956 crimele comise de Stalin și cultul personalității acestuia și chiar a permis o relativă liberalizare în sânul statelor satelit ce a născut mișcările din Polonia și Ungaria. În condițiile în care evenimentele din Ungaria au degenerat în manifestații naționaliste și proteste anti-sovietice, Moscova a considerat necesară intervenția armată pentru a înăbuși „contrarevoluția”. Legat de ideea de promovare a unor relații bazate pe colaborare pașnică, delegația României la Moscova, condusă de Bodnăraș, a reușit să-i convingă pe Molotov și Malenkov de faptul că era imposibil de obținut un echilibru între imaginea de promotor, în cadrul ONU și al continentului european în genere, al unui spațiu balcanic pașnic și realitatea unui stat românesc gazdă a trupelor sovietice.
Am prezentat deja modul în care s-au desfășurat evenimentele în Ungaria, precum și poziția adoptată de liderul român și rolul jucat de acesta în menținerea demersului armatei Pactului de la Varșovia în acest stat. Problema pusă de unii istorici, printre care și Ioan Scurtu, este legată de sinceritatea atitudinii lui Dej. Se consideră că ceea ce părea supunere față de centru, era în fapt masca unui interes propriu, mască ce a reușit să inducă în eroare conducerea de la Moscova. Încurajat de semnarea Acordului din 15 aprilie 1957, referitor la statutul juridic al Armatei Roșii și de desființarea sovrom-urilor și retragerea consilierilor sovietici, Dej și-a intensificat acțiunile în vederea negocierii retragerii efective a trupelor sovietice. Printr-o serie de măsuri ce vizau destinderea internă, și-a atras simpatia cetățenilor și s-a folosit de un punct sensibil al liderului sovietic. Acesta i-a demonstrat lui Hrușciov că retragerea trupelor sovietice ar contrazice teoriile occidentale conform cărora sistemul socialist se menținea datorită prezenței acestora pe teritoriul țării. Astfel, acționând în acest sens, retragerea trupelor sovietice ar fi devenit un mijloc de propagandă, URSS-ul devenea un exemplu pentru statele capitaliste, care ar fi procedat în același fel. În 1958 s-a obținut mult dorita retragere a Armatei Roșii, acest moment intensificând lansarea României într-o politică internațională independentă, de multe ori contrară Moscovei.
Consider că, în ceea ce privește cazul revoluției din Ungaria, susținerea acordată Moscovei a fost una reală și nu a reprezentat un mod de a-l induce în eroare pe Hrușciov. Analizând declarațiile din cadrul ședințelor Biroului Politic și a celor din cadrul întrunirilor P.C.R., am observat interesul sporit față de a menține populația calmă și pentru a elimina orice pericol al unei eventuale revolte în România. Dej era îngrijorat de faptul că evenimentele din Ungaria ar fi putut deveni un exemplu pentru muncitorii și studenții români, fapt pentru care se realiza o propagandă susținută în fiecare raion, în concordanță cu relatările din presă, care, așa cum am văzut, erau cenzurate. Se acționa și în vederea eliminării oricăror elemente „agitatoare”. Se poate identifica, totuși, o linie naționalistă. Vorbim mai de grabă de o atitudine protectoare, întrucât se urmărea eradicarea din rădăcină al oricărui element revoluționar. Este o poziție individualistă, de menținere a echilibrului intern care a răspuns liniei sovietice de acțiune. Nu putem suspecta ajutorul acordat Moscovei ca fiind unul care ascundea un interes de menținere a încrederii sovietului în „prietenia” statului român, a fost un ajutor oferit Rusiei prin care se răspundea unei necesități interne. Cu toate acestea, momentul a fost prielnic pentru realizarea scopului fixat încă din 1955, iar ceea ce a urmat după retragere Armatei Roșii poate fi încadrat în mod clar într-o atitudine de culise, menită să „adoarmă” vigilența Kremlinului. La acest fapt se adăuga și poziționarea geografică a României. Aceasta era singura țară din Europa de Est care nu avea graniță cu un stat ne-comunist, argument ce a fost folosit în menținerea unui sentiment de siguranță în sânul Moscovei.
România a fost singurul stat din blocul sovietic care a obținut această victorie. După acest moment, liderul Român a continuat, pe plan intern, să adopte măsuri represive împotriva celor care se opuneau sistemului. Asigurând Kremlinul că îi este în continuare supus, a reușit, pe plan extern să își reia relațiile cu statele occidentale întrerupte brutal de instaurarea regimului comunist. Se aveau în vedere mai ales acorduri cu întreprinderile occidentale în vederea modernizării tehnologice a țării. România a început să întrețină relații cu statele vecine, în afara celor prevăzute de tratatele la care aceasta aderase. Au fost reluate și relațiile cu Iugoslavia, cel mai „occidental” stat din blocul comunist, singurul, de altfel, care reușise să se opună procesului de epurare a comuniștilor de suprafață întreprins de Stalin cu câțiva ani înainte, singurul care promova o politică independentă Moscova și singurul care reușise să mențină o economie de piață concurentă în cadrul unei economii bazată pe naționalizare, colectivizare și planuri de producție. În 1963, ca urmare a vizitei lui Dej în acest stat, s-au pus bazele acordului de construcție în comun a Porților de Fier.
În ceea ce privește deschiderea spre occident, România a început să reprezinte un interes pentru SUA. Întâlnirile dintre ministrul de externe român, Corneliu Mătăsaru și secretarul Departamentului de Stat, Dean Rusk, două având loc la New York și una la Washington, au avut ca rezultat creșterea atenției Statelor Unite față de politica de independență a României. Secretarul american declara după această întâlnire faptul că, în conformitate cu afirmațiile ministrului român, România urma să-și păstreze neutralitatea, conform articolului trei al Tratatului de la Varșovia, în cazul în care URSS ar fi pornit un conflict. Este evidentă o schimbare radicală a României în ceea ce privește politica externă. Dacă la momentul 1956, când Tratatul fusese în mod evident încălcat de Moscova, s-a preferat susținerea trupelor sovietice, la momentul anilor 1960 se declara neutralitatea statului român în condițiile unor acțiuni represive venite din partea URSS-ului.
În cadrul celei de-a XV-a sesiune a ONU din vara anului 1960, Dej a refuzat să participe la instructajele pe care Hrușciov le ținea în fiecare seară, vizând luările de cuvânt și problemele ce urmau să fie abordate a doua zi. Pe tot parcursul sesiunii, în timpul din afara ședințelor propriu-zise, acesta a rămas la sediul misiunii române la ONU, iar la întoarcerea în țară, cu avionul și nu la bordul vasului Baltica pe care liderul rus îl voia simbol al prieteniei și colaborării dintre statele socialiste, a făcut o vizită oficială în Austria, având în perioada 21-22 octombrie discuții cu vice-cancelarul Bruno Pittermann și cancelarul Juluis Raab.
Începând cu anii 1960, Dej s-a erijat în apărător al păcii mondiale, al colaborării internaționale și al dreptului fiecărui stat de a se conduce singur, poziție care a atins un maximum prin Declarația din 1964. Spre exemplu, în mesajul adresat celei de-a 7-a Conferințe Mondiale de la Tokio pentru interzicerea armei atomice cu hidrogen, Dej afirma: „Guvernul Republicii Populare Române se pronunță cu hotărâre pentru înfăptuirea dezarmării generale, complete și controlate, pentru interzicerea armelor nucleare […] și respectarea dreptului popoarelor de a dispune de propria lor soartă. Țelurile pe care și le propune Conferința dv. întrunesc adeziunea profundă a poporului și guvernului român, care militează cu consecvență pentru promovarea principiilor coexistenței pașnice și dezvoltării colaborării internaționale, pentru însănătoșirea climatului internațional”.
Depărtarea de Moscova și diferența de perspective a fost vizibilă în cadrul vizitelor oficiale ale lui Hrușciov în România din 1962 și 1963. Cele două vizite se caracterizează printr-o atmosferă tensionată de nemulțumirea liderului sovietic și de răspunsul direct dat acestuia de către Dej și ceilalți membrii din corpul oficial. Nemulțumirea la nivelul oamenilor politici români a fost generată de ideea de „diviziune internațională socialistă a muncii” pe care Hrușciov a prezentat-o în cadrul Consfătuirii de la Moscova din februarie 1960. Pe scurt, în cadrul CAER-ului fiecare dintre statele socialiste urmau să se specializeze într-un anumit sector pentru a susține blocul comunist. România urma conform acestui plan să se specializeze mai ales în domeniul agricol, devenind practic pentru a doua oară „grânar”, de data aceasta al blocului estic. Ideea a fost respinsă de politicienii români bazându-și argumentele pe principiul dezvoltării economiei socialiste prin industria grea. România se plasa împotriva dictatului Moscovei, și se bucura în tot acest demers de sprijinul Cehoslovaciei și al RDG-ului. Nu-i de mirare, deci, că vizitele ulterioare ale lui Hrușciov au degenerat într-o dispută subtilă între liderii celor două țări.
Vizita s-a desfășurat conform normelor de etichetă specifice comunismului, cu discursuri și mitinguri care elogiau prietenia dintre cele două țări. Ceea ce s-a petrecut în culise, în schimb, demonstra o poziție total diferită în ceea ce reprezintă viziunea despre cum trebuia ghidată România în procesul de dezvoltare internă și în relațiile din exterior. Este bine-cunoscut episodul vizitei la Uzina Electroputere din Craiova, unde Hrușciov a refuzat să privească locomotivele Disel, pentru care România cumpărase licența de producție de la Elveția, dublat de vizita la Uzina Grivița Roșie, unde s-a legat de vechimea utilajelor, sau momentul hilar legat de reproșurile aduse cu referire la tăierea porcilor în România la o greutate mult prea mică, sau insistențele acestuia ca în România să fie utilizată o anumită metodă, cea a cuibului, de a planta porumb pentru a se obține productivitate maximă. Reacția acestuia venea ca urmare a planului său clar de a convinge conducerea de partid de faptul că România nu ar fi putut menține o economie bazată pe industrie, profilul său fiind mai degrabă agricol.
În cadrul vizitei din 1963, desfășurată la Snagov s-a pus problema suveranității de stat și a spionilor sovietici care puseseră diplomații români în numeroase situații deranjante. Ca o concluzie a acestei întâlniri, Dej și alți oameni politici printre care și Bodnăraș au considerat atitudinea liderului sovietic ca fiind cea a unui stăpân ce le dicta sclavilor, iar posibilitatea oferită de acesta de a rupe legăturile economice dintre cele două state și de a lansa un schimb comercial în dolari a fost înțeleasă ca o amenințare din partea rusească și ca un semnal de alarmă pentru statul român pentru a-și reforma economia în așa fel încât să se rupă dependența de Moscova în ceea ce privește schimburile comerciale și exportul și importul de materii prime.
Punctul maxim al acestei atitudini contrare Moscovei a fost Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată la 22 aprilie 1964 în Plenara lărgită a Comitetului Central al PMR. Este o declarație în care România a pus în discuție ideea de suveranitate, egalitate și colaborare în cazul țărilor socialiste. S-a afirmat faptul că este de preferat soluționarea problemelor pe cale pașnică, prin intermediul tratativelor. La nivel internațional, dialogul cu vestul capitalist era vital în vederea menținerii unui echilibru și a promovării unei existențe pașnice pe scena internațională:
„Republica Populară Română promovează o politică de dezvoltare a legăturilor de prietenie și colaborare frățească cu toate țările socialiste, […] de solidaritate și sprijinire absolută a mișcărilor de eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relațiilor de colaborare cu țările cu altă orânduire social-politică, pe baza principiilor coexistenței pașnice”.
Legat de ideea de suveranitate, se considera că trecerea unor funcții de natură economică din competența statului în cea a unor organisme suprastatale în cadrul CAER-ului reprezintă o încălcare gravă a suveranității statelor, dar și a principiilor care stau la baza colaborării în blocul socialist. De asemenea, statul Român își manifesta dezacordul și în ceea ce privea amestecul în treburile interne ale partidelor politice din fiecare stat socialist, lucru văzut atât ca o încălcare a suveranității, cât și a principiului egalității de drepturi între partidele comuniste: „este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile și metodele atingerii acestora.”
La nivel național, politica s-a ghidat mai ales în vederea dezvoltării economice și industriale a țării. În acest sens, perioada anilor 1960-1961 a fost dedicată în special negocierilor cu firmele occidentale ale căror bunuri fuseseră confiscate în urma procesului de naționalizare început la finele anilor 1940. România a început să-și deschidă comerțul spre o serie de state capitaliste, printre care și SUA, Italia, Franța sau Elveția, în care a obținut licențe de export. Prin achiziționarea de mașini și utilaje moderne, precum și prin împrumuturile externe se urmărea o modernizare a sectorului industrial, pentru a face din statul român o piață competitivă.
Pe plan intern s-a trecut la o politică de desovietizare prin recuperarea unor simboluri ale culturii și istoriei românești și prin importul unor elemente culturale din Occident. În ianuarie 1959 în România s-au sărbătorit prin manifestații publice, încurajate de partid, 100 de ani de la unirea Principatelor Române de către domnitorul Alexandru I. Cuza. Natural, în toată această manifestare era prins și un discurs caracteristic comunist, legat de alianța dintre muncitori și țărani și alianța dintre popoul român și minoritățile naționale în lupta de construcție și susținere a socialismului. Cu toate acestea, era revendicată o pagină a istoriei smulsă din manualele lui Roller, se recunoștea o identitate națională și o conștiință proprie, de neam care a ținut vie Hora Unirii până noaptea târziu în Piața Unirii.
În domeniul filologic, istoric și educațional în anul 1963 au fost desființate instituții marcă a influenței sovietice în domeniul cultural din România: Institutul Maxim Gorki, Librăria Cartea Rusă a fost înlocuită de Librăria pentru Cartea Străină, s-a desființat și Muzeul Româno-Rus. În sistemul educațional au fost redactate manuale școlare noi, care reintroduceau personalități ale istoriei și culturii române, pe lângă limba rusă au fost introduse și alte limbi, franceză, engleză, germană. În general s-au investit sume mari în cultură și educație. De asemenea au fost reabilitați și eliberați o serie de deținuți politici. În paralel a crescut producția bunurilor de consum și s-a acționat în vederea modernizării ramurii agriculturii și a industriei în general. A fost anulată și „luna de prietenie româno-sovietică”.
Dej va acționa, pe lângă eliberarea deținuților politici și în vederea reabilitării unor nume importante ale elitelor românești în domeniul istoric și artistic. Nume precum Titu Maiorescu, Nicolae Iorga sau Constantin Brâncuși, care până în acel moment fuseseră trecute la index vor reapărea în spațiul cultural românesc. Au început să fie publicați și autori interziși până în acel moment, precum Eugen Ionesco. În ceea ce privește orașul Brașov, care luase numele marelui conducător și „salvator” al poporului român de sub „jugul nazist”- Stalin, se va reîntoarce în anul 1960 la denumirea sa de dinainte de 1950. Deschiderea spre occident s-a făcut și prin adoptarea unor bunuri culturale specifice culturii de masă. În România, ca și în alte state din blocul de vest, cinematografele rulau filme produse de regizori americani, iar tinerilor le erau prezentate stiluri de dans precum twistul, madisonul sau hully gully.
Capitolul 3. Distanțarea de URSS ca politică de stat în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu
Dej are meritul de a fi deschis calea independenței politicii de stat și a afirmării României ca stat suveran, de sine stătător, în relațiile întreținute atât cu statele prietene, din blocul socialist, precum și cu statele capitaliste. În capitolul de față voi analiza modul în care a fost înțeleasă această independență politică în timpul regimului ceaușist. Nicolae Ceaușescu a făcut din distanțarea de Moscova o adevărată politică de stat. Pe plan intern și extern acesta a manifestat, nu de puține ori, o atitudine contrară Moscovei. Chiar dacă la nivel național încă vorbim de un regim comunist stalinist, care își coordona economia și producția în funcție de planurile cincinale, chiar dacă securitatea își juca rolul de „protector” al socialismului prin represiuni asupra populației și a celor care încercau orice formă de disidență, au existat momente de destindere și chiar de prosperitate care au adus liderului român și implicit țării notorietate pe plan extern.
Întrebarea care se pune în cazul regimului lui Ceaușescu este dacă acesta a urmat pur și simplu drumul deschis de predecesorul său, neavând capacitatea de a discerne între un Kremlin represiv și un Kremlin lansat pe cale liberalizării, sau dacă, sub influența evenimentelor petrecute pe plan extern, a trecut de la o viziune liberală și progresistă la un izolaționism ce a avut drept rezultat colapsul regimului comunist în România? Voi încerca să găsesc un răspuns, sau, cel puțin o explicație schimbării radicale, în decurs de câțiva ani, a imaginii pe care Ceaușescu reușise să și-o creeze pe plan extern. Cert este că în cazul său vorbim de un regim cu o evoluție sinuoasă: primii ani se caracterizează prin dezvoltare și deschidere pentru ca ceea ce a urmat anilor 1970 să fie văzut ca un regim represiv al unui tiran.
C.3.1. Normalizarea relațiilor externe în cadrul unui regim de tip totalitar
Preluarea funcției de prim-secretar al partidului de către Ceaușescu a fost controversată, fiind considerată de mulți ca o „lovitură de partid” dată de acesta împreună cu Maurer și Stoica. Există discuții legate de faptul că G. Apostol ar fi fost preferat pentru funcția în cauză, atât în interiorul partidului, cât și de către Moscova. Legat de acest moment, Ion Gheorghe Maurer preciza în cadrul unui interviu acordat Laviniei Betea faptul că alegerea lui Ceaușescu s-a bazat pe o dorință a acestuia de a salva România de la o restaurare a unor raporturi umilitoare cu sovieticii. Conform lui Maurer, preferința lui Dej pentru Gheorghe Apostol a fost una reală și exprimată în nenumărate rânduri în cadrul vizitelor pe care cel dintâi i le făcea lui Dej în ultimele zile de viață. Posibilitatea ca Apostol să devină succesorul lui Dej a fost respinsă în cadrul ședinței Biroului Politic de către Drăghici și Ceaușescu. Dacă Ceaușescu era inofensiv, Maurer îl vedea pe Drăghici ca un om al rușilor, un comunist ilegalist înflăcărat care ar fi generat în primă fază o luptă pentru a prelua puterea pentru sine, iar ulterior ar fi readus țara în aceleași relații de supunerea față de Moscova. În acel moment Ceaușescu a devenit o soluție viabilă. În argumentarea acestui lucru s-a folosit de un moment petrecut în cadrul vizitei lui Hrușciov în România. Hrușciov l-a criticat pe Maurer pentru impertinența de a-l fi criticat la rândul său pe liderul sovietic pentru reacția neprietenoasă din cadrul vizitei acestuia în România din 1962. Ceaușescu a fost singurul dintre toți cei prezenți care a avut curajul să-l contrazică pe liderul sovietic, a adoptat o poziție contrară liderului de la centru, lucru ce l-a determinat pe Maurer să considere propunerea sa. În fond, Ceaușescu făcea parte din generația tânără, generație care avea curajul să spună nu, spre deosebire de membri mai vechi ai partidului care se caracterizau prin conformism.
Chiar dacă a fost amplu dezbătut, parcursul său politic s-a concretizat, cel puțin în primii ani ai regimului, într-o susținerea reală din partea populației. Cu toate că pregătirea sa nu-l recomanda ca un bun orator și ca un om politic abil, a reușit să câștige încrederea populară și să crească odată cu fiecare decizie luată la nivel intern și extern. Astfel, a înțeles nevoia, născută în rândul românilor de liberalizarea lui Dej, de a se identifica un interes național distinct de cel al URSS-ului. În cadrul elogiului adus lui Dej acesta a reafirmat principiile care stăteau la baza Declarației din 1964, dând impresia unei continuități a politicii lansate de predecesorul său: „Conform liniei trasate prin Declarația din aprilie 1964, elaborată de partid în frunte cu tovarășul Gheorghiu-Dej, România și-a întemeiat relațiile internaționale pe principiile solide ale egalității între popoare, respectul reciproc și neamestecul în treburile interne. Promovarea acestor principii în plan internațional este o necesitate a dezvoltării și cooperării între popoare.”
La nivel intern, primii ani au fost favorabili pentru afirmarea în România a unui regim de tip naționalist comunist. Perioada anilor 1960 a fost critică pentru consolidarea propriei puteri la nivel intern, în condițiile în care moștenirea lăsată de Dej era bine asimilată la nivelul mentalului colectiv. Sub pretextul reformelor sociale, Ceaușescu a reușit să dea o lovitură puternică mitului Dej, creând astfel premisele propriei ascensiuni politice. Reformele din primi ani au fost într-adevăr benefice țării, dar s-a urmărit în același timp ca prin pași mici și hotărâri care nu căutau să elimine definitiv persoanele politice pe care le aveau în vedere să se creeze fundamentul pentru o dominație unilaterală a personajului Ceaușescu. Urmărind aceeași linie de distanțare față de Moscova și de dobândire a unei voci distincte pe plan extern, reformele din primi ani ai regimului au deschis drumul atât spre afirmarea României pe plan extern ca stat pornit pe calea dezvoltării și a dialogului pașnic, dar mai ales spre prăbușirea ulterioară a acesteia în urma revoluției din 1989.
Reorganizarea pe plan intern s-a realizat în toate domeniile, de la linia de partid, la domeniul social, economic și cultural. În ceea ce privește reformarea internă a partidului comunist și a organizațiilor acestuia, în cadrul Plenarei Comitetului Central al PCR, din 22-25 aprilie 1968 au fost reabilitate o serie de activiști de partid, printre care și Lucrețiu Pătrășcanu. Momentul pare a fi inspirat de raportul lui Hrușciov asupra crimelor comise de Stalin, dar nu a avut aceleași dimensiuni, și nu s-a căutat cu aceeași virulență să fie demontată imaginea liderului anterior. Se dorea demascarea „abuzurilor și nelegiuirilor înfăptuite de oameni cărora le este străin spiritul de partid” fără a aduce vreo atingere activității „glorioase” a partidului comunist. Pe de altă parte, era în mod clar o acțiune ghidată de diminuare a memoriei lui Dej și de instaurare a propriei influențe, dacă luăm în considerare și faptul că Ceaușescu se afla în plin proces de epurare a vechii gărzi a Biroului Politic din timpul predecesorului său, Alexandru Drăghici fiind principala țintă a discursului lui Ceaușescu. Concluzia plenarei, în urma unei analize temeinice a documentelor legate de procesul lui Pătrășcanu și a mărturisirilor celor care au fost implicați direct în acest caz, analiză care, conform declarației lui Ceaușescu s-a extins pe doi ani, s-a ajuns la concluzia că arestarea și executarea lui Pătrășcanu nu s-a realizat pe un motiv real și a fost mai degrabă o înscenarea politică soldată cu o crimă. La aceeași concluzie s-a ajuns și în cazul lui Ștefan Foriș și Vasile Luca
Alexandru Drăghici era acuzat și de faptul că se folosise de securitate ca un organ de conducere superior organelor administrative de conducere naționale sau locale, practicile represive fiind extinse și în domenii artistice sau de cercetare științifică, lucru ce generase o întârziere a revoluției în aceste sectoare. Ceaușescu dorea o epurare a sistemului de toți „aghiotanții” lui Dej, pentru a avea astfel putere decizională absolută, fără a se lovi de opoziția acestor personaje care reușiseră să dobândească destul de multă influență în funcțiile pe care le aveau. Astfel, acest demers s-a extins pe mai mulți ani, reabilitările din 1968 fiind o încununare a întregului proces. Spre exemplu, noul lider român a căutat să restructureze Miliția și Securitatea, pentru a-l înlătura astfel pe Drăghici. Prin legea nr. 25/27 din decembrie 1967 se amnistiau o serie de infracțiuni (Art.1), se grațiau anumite categorii sociale, bătrâni femei gravide și copii, sau cei care săvârșiseră crima în mod neintenționat (Art.2) și se reduceau pedepsele cu închisoarea (Art.3).
Legat de sfera învățământului și a culturii în general, vorbim de o liberalizare a accesului în universități și de o întredeschidere a frontierelor. Conform lui Șerban Papacostea, în România exista impresia liberalizării datorită posibilității de a călători, lucru ce a făcut mai ușor schimbul cultural și manifestarea artistică a unor simboluri românești în afara granițelor blocului comunist, excepție făcând-o, în mod evident, cei care aveau un trecut politic. Cât despre deschiderea României spre formele culturale occidentale, în primii ani ai regimului Ceaușescu se puteau găsi la chioșcurile de ziare presă străină occidentală, lucru ce nu ar fi fost posibil în timpul regimului de tip stalinist. De asemenea în librării se puteau găsi opere ale literaturii universale.
La nivelul vieții politice, cea mai democratică măsură, în adevăratul sens al cuvântului, a reprezentat-o ideea introducerii unei conduceri colective, ce urma să se realizeze prin separarea funcțiilor de conducere din cadrul partidului și din cadrul statului. Fiecare membru urma să dețină o singură funcție de conducere politică în care își concentra întrega activitate, fie că era vorba de funcții în cadrul partidului, fie că erau funcții în organele de stat. Măsura viza să evite posibilitatea ca o singură persoană să acumuleze prea multă putere și va fi adoptată în cadrul plenarei din 22 martie 1965, iar în urma Congresului din iulie 1965 va deveni regulă și va fi introdusă în Statutul PCR.
Noua constituție din 1965 reprezintă la rândul său un act important prin care se legitima depărtarea de principiile URSS-ului. Republica Populară Română devenea Republica Socialistă română, stat care, conform primelor două articole ale Constituției era „suveran, independent și unitar”, având un teritoriu „inalienabil și indivizibil” și o populație liberă și stăpână pe soarta sa. Ceea ce este important în cazul Constituției din 1965 este faptul că, spre deosebire de Constituțiile din 1948 și 1952, nu mai era specificat rolul jucat de prietenul și aliatul URSS în construcția socialistă a țării. Nu numai că legătura cu URSS nu mai era menționată în niciun mod, dar se prevedea prin Art. 14 faptul că RSR întreținea relații atât cu statele din blocul socialist, ca urmare a spiritului internaționalismului socialist, dar și cu state cu altă „orânduire social-politică” și cu organizațiile internaționale în vederea menținerii unui climat pașnic. Cât despre resortul care stătea la baza acestor relații, se prevedea faptul că ele se fondează pe ideea de neamestec în treburile interne și pe respectarea suveranității independenței naționale a fiecărui stat.
Se avea în vedere și creștere nivelului de trai în rândul muncitorilor pentru a se susține dezvoltarea socialistă a statului. În cadrul Congresului al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965 se prevedea ca în cadrul planului cincinal 1965-1970 venitul național să crească cu 40%, ceea ce presupunea o majorare cu 20-25% a salariului real al muncitorilor. Se avea în vedere și majorarea pensiilor tuturor categoriilor de pensionari și a veniturilor populației rurale, ca urmare a progresului producției agricole, susținerea migrației din zona rurală spre cea urbană prin construirea a aproximativ 300.000 de apartamente, precum și creșterea vânzării de mărfuri către populație și dezvoltarea sectorului socio-cultural, prin îmbunătățirea sistemului sanitar și a celui de asigurări și prin construirea de localuri noi pentru teatrele din Craiova și Târgu Mureș, case de cultură și studiouri de televiziune. Pe aceeași idee urma să fie mărită producția industriei ușoare în procent de 50-55% și a celei alimentare în procent de 50% pentru a oferi populației bunurile de consum necesare noului stil de viață preconizat de planul cincinal.
Toate aceste majorări ale producției atrăgeau după sine și o modernizare a întreprinderilor de producție naționale și locale și dotarea acestora cu aparatură modernă și tehnologie de ultimă oră pentru o prelucrarea superioară a materiilor prime care să corespundă cerințelor cumpărătorilor și care să rezulte în produse competitive pe piața externă. Cu alte cuvinte, Ceaușescu dorea o creștere generală a nivelului de trai în cadrul tuturor categoriilor sociale și a zonelor în care aceștia trăiau, precum și o îmbunătățirea a produselor românești pentru ca acestea să fie concurente pe piața externă. Se încerca adoptarea modelului capitalist de competitivitatea a bunurilor de consum la economia planificată de tip socialist, scopul fiind acela de a satisface cererea la nivel intern a populației, precum și nevoia de protecție față de hegemonia URSS în ceea ce privește schimbul de mărfuri și comerțul cu statele din exterior. Prin modernizarea și creșterea nivelului de producției, statul român reușea să se desprindă de dependența sa față de Rusia în domeniul importului și exportului și să se deschidă și spre alte state, socialiste sau nu, lucru ce s-a și concretizat încă din timpul lui Dej prin acordurile încheiate cu firmele occidentale. Ceaușescu nu a făcut decât să reafirme această poziție de detașare economică.
Reformele lui Ceaușescu au vizat și minoritățile din România. Conform reformei învățământului din 1948, învățământul se făcea strict în limba română. Minoritățile maghiare și germane din țară au avut mult de suferit ca urmare a acestei reforme. Ceaușescu a permis publicarea de o editură din București a unor opere în limba maghiară și germană aparținând unor etnici din Transilvania sau marilor clasici germani și unguri. Totodată, în Transilvania s-a permis folosirea mai răspândită a limbii etnicilor, chiar dacă acest lucru nu s-a tradus și în schimburile culturale. Se recunoaște și dreptul minorităților la o cultură și limbă proprie, în limitele naționalismului comunist. În cadrul Conferințe Naționale a P.C.R. din data de 6 decembrie, 1967 unde s-a dezbătut, printre altele, și problema îmbunătățirii organizării administrativ teritoriale Ceaușescu afirma egalitatea deplină în drepturi a muncitorilor români și a celor de altă naționalitate de pe teritoriul statului român ca element central al politicii naționale marxist-leniniste: „o importanță esențială a avut și are aplicarea consecventă a politicii naționale marxist-leniniste a partidului nostru, în centrul căreia stau dezvoltarea frăției, asigurarea egalității depline în drepturi a oamenilor muncii români, maghiari, germani, sârbi și de alte naționalități […] afirmarea deplină a personalității fiecărui cetățean al patriei noastre socialiste”. În acest sens, se prevedea ca în localitățile în care locuiau minorități, organele administrative să se preocupe de respectarea prevederilor Constituției cu privire la „folosirea limbii materne în administrația de stat, în școli și în instituții de cultură” și la principiul egalității în drepturi și al afirmării personalității prin susținerea unei prese locale și în limba maternă a minorităților. Integrarea minorităților s-a realizat și prin acordarea unor funcții înalte în partid a unor reprezentanți ai etnicilor maghiari precum Mihai Gere și Janos Fazekas.
Pe plan extern în primii ani ai regimului său a făcut din politica de distanțare față de Moscova principala linie a politicii sale. Prima vizită a sa ca lider de stat la Moscova a surprins prin poziția tranșantă adoptată față de problema tezaurului dus în această țară în anii 1916-1917. Era de așteptat că se vor relua principiile menționate de Dej prin Declarația din 1964, însă Alexandru Bârlădeanu, desemnat de delegația Română să pună problema tezaurului, a atras atenția liderilor sovietici și lui Brejnev asupra faptului că la acel moment se ajunsese la un acord între Lenin și statul român ca cel dintâi să restituie tezaurul în momentul în care oligarhia ar fi fost înlăturată. Un an mai târziu, Ceaușescu va face o serie de propuneri și în ceea ce privește structura militară a Pactului de la Varșovia: considera necesară înființarea unui Comandament, separat de Înaltul Comandament Sovietic, în care să fie reprezentanțe din fiecare țară socialistă, funcția de comandament și de șef al statului major al Pactului să fie atribuită Comitetului Politic al Pactului și ca fiecare stat membru al Tratatului să poată să ia sub propria comandă internă o parte din forțele cu care participa în cadrul Pactului.
Depărtarea de Moscova a fost evidentă, la fel de evident a fost și stabilirea unui politici de interes național, care nu se identifica în niciun fel cu filosofia URSS-ului bazată pe un sentiment de frăție și unitate între statele membre. Pentru a oferi un exemplu, în cadrul misiunii diplomatice din China (1965-1969), desfășurată în condițiile izbucnirii Revoluției Culturale în statul chinez, se observă deschiderea spre un stat condamnat de centru pentru atitudinea sa ostilă arătată Moscovei. În acest caz, Romania a avut rolul de arbitru, încercând să deschidă o cale de negociere între cele două state. Mai mult, așa cum am arătat în capitolul anterior, în zorii declanșării acestui conflict de idei liderul de la acel moment, Gheorghiu Dej, a înclinat balanța în favoarea Moscovei. Cu toate acestea, România și-a urmărit acel interes național de care vorbeam, având nevoie de ambele state ca prietene și aliați. Așa cum observa diplomatul Ion Pătrașcu, „deși ori ce necazuri ale Moscovei puteau să-i bucure pe români, ei nu puteau să jubileze și să exclame”: « Întărâtă-i drace că mie îmi place»”. Cu alte cuvinte, trebuiau să mențină un echilibru fin între revoltă și conformism pentru a masca adevăratul interes, cel al păstrării unei autonomii decizionale.
De asemenea, în cadrul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, reunit la București în perioada 4-6 iulie 1966 Ceaușescu a refuzat să semneze declarația cu privire la problema Vietnamului propusă de liderul Polonez Gomulka și acceptat de Brejnev și implicit celelalte state membre ale Tratatului, motivând că poziția față de americani este mult prea blândă. Drept urmare a avut loc o nouă întrevedere care s-a soldat cu două declarații, una privind securitatea în cadrul continentului, iar una care condamna intervenția americană în Vietnam. Atitudinea liderului român a fost atât o dovadă de curaj, cât și o declarație clară a faptului că România nu se lăsa intimidată de Moscova, și era gata în orice moment, chiar în condițiile opoziției întregului bloc comunist, să susțină principiile pe care se baza politica sa externă. Deci, Ceaușescu a oferit un exemplu de manifestare a autonomiei decizionale și a prelungirii intereselor naționale în sfera relațiilor internaționale.
Evident, acest lucru a determinat o răcire a relației de prietenie româno-sovietică, așa cum s-a sesizat și în cadrul raportului Ambasadei Române de la Moscova din februarie 1966. Chiar dacă se încerca păstrarea unei aparente colaborări dintre cele două țări, colaborarea bazată pe principiul prieteniei și colaborării enunțat în relațiile dintre statele socialiste, ambasadorii români la Moscova observau anumite atitudini care trădau dezacordul URSS-ului față de politica de distanțare a României și de stabilire de relații mai strânse cu celelalte partide comuniste, din și din afara blocului comunist. Referindu-se la vizitele delegației Marii Adunări Naționale, a delegațiilor UTC, respectiv a delegației Ministerului Minelor este apreciată primirea bună făcută la Moscova, dar este adus în vedere și faptul că nu fusese respectat principiul reciprocității în ceea ce privește nivelul de primire. Per total, atitudinea Rusiei în ceea ce privea relațiile economice și comerciale (în cadrul cărora statul român, cu excepția Albaniei, ocupa ultimul loc în schimburile și comerțul cu URSS), relațiile cultural-științifice precum și imaginea construită în presa și media sovietică se observa o atitudine vindicativă a Moscovei, de denigrare a statului român și de minimizare a victoriilor obținute de aceasta în domeniile enumerate. În mod evident, așa cum s-a observat și în raport, acestă atitudine era dictată de nemulțumirea Kremlinului față de politica de autonomie decizională dusă în acea perioadă de Ceaușescu. Cu toate acestea, în condițiile în care la nivel extern trebuia promovată o imagine de unitate a blocului comunist, și pe fondul sărbătoriri a 50 de ani de la victorioasa revoluție din octombrie, URSS-ul încerca aceeași politică de prietenie/desprindere ca și România, păstrând impresia de unitate prin menținerea schimburilor economice sau culturale și prin vizitele diplomatice în statul român.
S-a militat și pentru normalizarea relațiilor cu celelalte state. Referitor la statele din blocul socialist, Ceaușescu dorea o colaborare mai strânsă și se preconizau o serie de vizite ale delegațiilor RPR în state precum Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, RDG și Polonia, precum și în țări capitaliste precum Austria, Italia sau Franța pentru a se intra în contact cu partidele comuniste care activau în aceste țări. De asemenea se dorea o deschidere și către zona extra-europeană, spre țările socialiste din Asia, Africa și America, și se acorda sprijin material pentru susținerea învățământului de partid sau învățământului de stat unor țări din afara blocului comunist, precum Spania, Portugalia sau Grecia sau unor mișcări progresiste din Africa, America Latină și Asia. În cazul discuției cu Iugoslavia în ceea ce privește construirea hidrocentralei Porțile de Fier s-a observat promovarea unei politici de independență întrucât tratativele legate de pornirea construcției, precum și tratativele cu celelalte state riverane la Dunăre pentru a susține economic demersul nu au vizat nici o secundă implicarea Moscovei pentru soluționarea problemei. Vorbim de un dialog a două state suverane, și de o decizie luată de comun acord, fără a fi influențată din exterior. România va fi și prima și singura țară din tabăra socialistă care a recunoscut și a întreținut relații diplomatice cu RFG. Totodată, s-a impus Moscovei în ceea ce a privit problema Israelului, în timpul așa numitului Război de 6 zile și a menținut relațiile cu acest stat.
Ceaușescu a reafirmat ideea lui Dej de colaborare economică extinsă și în zona statelor cu „orânduiri sociale diferite”. Spre exemplu, în cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din 6 decembrie 1967 a specificat faptul că dezvoltarea economică a țării atrage după sine nevoia întreținerii schimburilor cu statele din afara blocului socialist. Se avea în vedere și necesitatea dezvoltării independente a fiecărei economii care, nu ar fi dus așa cum se considera, la o izolare a statului, ci ar fi fost baza unui stat socialist liber și suveran capabil să susțină cooperarea economică între diferite țări și, implicit, un cadru de manifestare a unor relații pașnice la nivel mondial.
În cadrul organizațiilor internaționale statul român s-a manifestat vocal, militând pentru o colaborare eficientă între state având sisteme politice diferite în vederea menținerii păcii la nivel mondial. În 1965, bucurându-se de susținerea reală a lui Ceaușescu, care dorea ca statul său să joace un rol activ în cadrul organizațiilor internaționale, mai ales în ONU, și nu doar acela de spectator, Corneliu Mătăsaru șeful MAE la acel moment va redeschide discuțiile asupra unei rezoluții propuse de România la ONU încă din 1960: „Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între state europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”. Aceasta presupunea colaborarea a trei state socialiste, trei state occidentale și trei state neutre. Se dorea transmitere mesajului că și statele mici, chiar dacă aparțineau de o tabără sau alta, se pot desprinde de interesele inerente blocului în care sunt alipite și pot promova o politică externă de interes propriu. Rezoluția va fi adoptată în cele din urmă, în ciuda opoziției URSS și a dus la creștere prestigiului internațional al României. Se reafirmau liniile convocate de Dej în politica externă: colaborare, coexistență pașnică, neamestec în treburile intern și respect față de suveranitatea statelor.
Punctul culminant al refuzului de supunere față de Moscova rămâne însă intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia în anul 1968. Ceaușescu a condamnat acest demers, acuzând încălcarea gravă a tratatului și a suveranității statului cehoslovac. Voi dezbate momentul 1968 și impactul pe care acesta l-a avut asupra imaginii omului de stat pe larg în studiul de caz al acestei lucrări. În capitolul de față voi încerca să demonstrez efectele benefice pe care le-a avut atitudinea lui Ceaușescu pentru statul român, traduse printr-o integrare, cel puțin la nivel formal, a României în blocul capitalist.
Atitudinea de opoziție a liderului român a fost văzută în occident ca un moment de normalizare a relațiilor dintre Est și Vest și ca o bază solidă a lansării unui dialog eficient între cele două blocuri. Pe cale de consecință, României i s-au deschis porțile spre principalele state ale lumii. În 1968 va primi vizita președintelui francez Charles de Gaulle, în august 1969 Ceaușescu va primi vizita președintelui american, Nixon, la București, urmând ca în decembrie 1970 și aprilie 1978 Ceaușescu să întreprindă la rândul său o vizite oficiale la Washington. În iulie 1978 va deveni primul lider al unei țări socialiste care va întreprinde o vizită în Marea Britanie. Toate aceste vizite se vor concretiza în acorduri semnate de statul român cu țările occidentale. În 1971 va deveni membra GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), un an mai târziu va deveni primul stat comunist membru al FMI și al Băncii Mondiale, iar în 1973 va primi regimul preferențial în relațiile cu statele Comunității Europene pentru ca în 1975 președintele american Gerald Ford să acorde României clauza națiunii celei mai favorizate. În 1982 România va încheia cu Comunitatea Economică Europeană un acord referitor la regimul preferențial vamal. Exporturilor românești i se deschideau astfel porțile spre vestul continentului, lucru ce a avut un efect benefic în economia de stat. În ceea ce privește relația cu Franța, în domeniul economic s-a decis să se caute soluții pentru sporirea exporturilor de produse românești în Franța, iar în domeniul politic s-a ajuns la concluzia că România și Franța au puncte de vedere comune în legătură cu problemele internaționale, ca de exemplu cazul Vietnam.
C 3.2. „Epoca de aur”
Momentul 1968 a fost vital în construirea unei imagini favorabile liderului român. Prestigiul lui Ceaușescu a crescut, așa cum am arătat, atât la nivel intern, unde se bucura de o reală susținere din partea populației, dar mai ales la nivel extern. Imaginea omului de stat este adesea esența unui regim, cea care susține, sau, din contră, care pune punct ideologiei pe care acesta încercă să o promoveze și să o implementeze. Regimurile de tip totalitar, în special, au ca forță motrice existența unui lider carismatic. Vorbim în primă fază de o politică a acestui lider carismatic, pentru ca odată obținut acordul și sprijinul popular să se treacă la aplicarea măsurilor represive și a practicilor mai mult sau mai puțin vicioase caracteristice oricărui regim de tip totalitar.
Aceeași situație o putem regăsi și în cadrul regimului lui Nicolae Ceaușescu. Am pus întrebarea dacă activitatea politică a lui Ceaușescu a fost pur și simplu o continuare, fără discernământ, a liniei deschise de Dej, sau dacă a existat în spatele deciziilor acestuia un anumit interes, un plan coerent care să ducă din punctul A în punctul B. Analizând perioada ce a urmat imediat morții lui Dej, și bazându-mă pe declarațiile unor indivizi din imediata apropiere a liderului român, consider că politica lui Ceaușescu poate fi văzută ca o politică duală alimentată de o dorință personală a acestuia de a-i fi recunoscută și apreciată existența ca factor politic și decident suprem în cadrul unui stat socialist cu pretenții de occidentalizare. Nu trebuie înțeles, însă, că momentele de destindere, evidente în statul român, au fost mai degrabă o farsă care să susțină ambițiile unui lider controversat. Momentele de deschidere spre vest ale României și de liberalizare ale culturii au fost cât se poate de reale și benefice pentru statul român. Ceea ce a urmat vizitelor în Coreea de Nord și China, proiectele megalomanice ale lui Ceaușescu din ultimii ani ai conducerii sale, și întreg procesul de izolaționism și individualism în planul relațiilor externe au demonstrat, însă, că s-a încercat adoptarea unor forme liberale la un fond mult prea socialist pentru ca acestea să fuzioneze și să corespundă realităților din România. Putem explica transformarea unei practici politice apreciate de blocul capitalist într-o practică politică contestată și combătută de aceeași tabără în cadrul aceluiași regim și ca rezultatul unei viziuni retrograde ale liderului care a atras după sine degradarea întregii națiuni. Luând în considerare momentul decembrie 1989, tind mai degrabă spre a doua variantă. Formele din exterior au dat populației, pentru o perioadă scurtă, posibilitatea de a experimenta ideea unui regim mai liberal, în timp ce fondul ultimelor două decenii de regim comunist au creat fermentul revoluției naționale.
Ceaușescu a căutat să obțină puterea absolută în stat și a urmărit să păteze memoria lui Dej prin acțiunile de reabilitare a lui Pătrășcanu și a celorlalți activiști de partid în timp ce formal urmărea încă linia acestuia de destindere și depărtare de Moscova. Chiar și poziția României din 1968, de refuz total de a sprijini intervenția rusească în Cehoslovacia, a fost folosită ulterior de Ceaușescu pentru a susține monopolul a ceea ce Victor Duculescu numea „politica de clan”. Liderul român și-a sporit puterea în cadrul Comitetului Central, argumentând acest lucru prin necesitatea autonomiei conducătorului de partid pentru a nu se ajunge la situația din statul vecin. De asemenea, a atribuit patru din șapte locuri ale Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv – echivalent al Biroului Politic, membrilor familiei sale.
Legat de acest eveniment, Ion Iliescu a afirmat în cadrul unui dialog cu istoricul Vladimir Tismăneanu faptul că, în mod paradoxal, „1968 a fost momentul de ruptură în procesul de relativă liberalizare internă, ruptură care s-a finalizat în 1971, prin măsurile bine cunoscute”. Momentul de glorie a fost umbrit de teama liderului român de a nu fi înlăturat de la putere, iar adoptarea modelului chinezesc câțiva ani mai târziu a părut un răspuns sigur la o problemă acută.
Am numit regimul său unul dual, referindu-mă la faptul că politica dusă de Ceaușescu a oscilat între elemente de liberalizare și relaxare a regimului comunist și elemente de represiune și izolare totală. Acest lucru se explică și prin trăsăturile inerente omului de stat. Referindu-se la Ceaușescu, Santiago Carillo l-a caracterizat ca fiind „o persoană fără educație, dar cu o istețime nativă și cu o bună pregătire marxistă; un om cu o prefăcută smerenie și o aparentă modestie țărănească , dar în realitate animat de o ambiție fără margini; un lider care va da conceptului de cult al personalității o nouă dimensiune internațională.” La aceasta se adăuga și un spirit belicos al acestuia, manifesta prin ordinele date în vederea eradicării oricărui oponent real sau închipuit, precum și o paranoia care l-a determinat adesea să ia decizii la limită. Pentru a argumenta această poziție, se poate lua drept exemplu ideea separării funcțiilor de conducere în stat și în partid, adoptată în anul 1965 și abandonată doi ani mai târziu în cadrul Conferinței Naționale a PCR din data de 6-8 decembrie în baza considerentului că între stat și partid se crea o relație de paralelism prin această regulă și nu de fuziune, așa cum se dorea. În cadrul Conferinței Naționale a PCR din 19-21 iulie 1972 se menționa faptul că era favorabilă cumularea de către conducătorii statului a cât mai multe funcții, pentru ca societatea să se bucure astfel de conducători „cu o pregătire amplă, multilaterală, cu un larg orizont politico-ideologic și profesional, cu o concepție modernă asupra muncii pe care o prestează”. Astfel, urma să fie instaurat „principiul rotației muncii de partid și de stat”. În realitatea, acest principiu ascundea interesul lui Ceaușescu de a controla întregul aparat de stat. Prin principiul rotației muncii, acesta se asigura că nici un alt activist de partid nu va acumula prea multă influență în cadrul organismului în care activează și elimina astfel orice tip de concurență din interiorul sistemului. Era și o formă de sporire a puterii „clanului Ceaușescu”, mai exact a soției sale care preluase sectorul de cadre.
Momentul de cotitură îl reprezintă anul 1971. În urma unor vizite întreprinse în China și Coreea de Nord, Ceaușescu va lansa așa numitele „teze din iulie” care au stat la baza „revoluției culturale” din România și a „epocii de aur”. Ca majoritatea momentelor de graniță din cadrul politicii românești din timpul regimului comunist, și această schimbare radicală de viziune a liderului român este discutată din două puncte de vedere. Pe de-o parte, se consideră că vizita în cele două state, care se depărtaseră de modelul socialismului rusesc prin instaurarea unui regim totalitar de tip comunist având ca punct de sprijin conducătorul și cultul personalității acestuia, au scos la lumină ambiția lui Ceaușescu de a căpăta cât mai multă putere. La această dorință personală s-ar fi adăugat și presiunea soției acestuia, Elena Ceaușescu, care își dorea la rândul ei un rol mai influent în cadrul statului, după exemplul soției lui Mao. Un alt punct de vedere, susținut de istoricul Florin Constantiniu ia în considerare situația tensionată la nivel extern dintre România și Rusia cunoscută și ca „războiul nervilor”. URSS-ul nu a fost de acord cu apropierea dintre România și China, astfel că, referitor la acest subiect, au apărut o serie de critici în presa statelor satelit la adresa statului român și s-a trecut chiar la concentrarea de trupe în sudul URSS-ului. Forma cea mai clară a dezacordului a luat-o însă atitudinea rusească față de liderul român din timpul escalei acestuia la Moscova la 24 iunie același an. Brejnev nu a dorit să-l întâlnească pe Ceaușescu, punând această sarcină în atribuția lui Kosîghin care a criticat aspru vizita în țările asiatice, acuzând românii de „slăbirea unității mișcării comuniste în lume” prin ralierea acestora la tezele chineze.
„Doctrina Brejnev”, devenise o amenințare pentru România, aceasta fiind pusă în poziția de a repeta situația din Cehoslovacia. Pe cale de consecință, Ceaușescu încerca prin restructurarea statului să dea Moscovei „o nouă dovadă de ortodoxie marxistă” dar să păstreze în același timp imaginea de stat independent și autonom în relațiile externe pe care reușise să și-o creeze în ultimii ani. Modelul chinez a răspuns practic acestei nevoi întrucât presupunea un regim axat pe ideologia marxistă și pe învățămintele lui Marx, regim în cadrul căruia liderul era cel mai puternic om din stat, fără a exista o concurență și o amenințare reală în cadrul partidului, și în care cultul personalității era un element bine dezvoltat și permanent susținut. La nivel intern, însă, acest compromis doctrinar a lui Ceaușescu a dus la scăderea drastică a nivelului de trai și la o represiune asupra populației asemănătoare cu cea din anii 1950.
Modelul asiatic a fascinat mai ales prin independența acestuia față de centru și dezvoltarea acestuia strict pe baza propriilor forțe. Această independență, care mai târziu se va traduce în România prin izolarea completă la nivel extern, era susținută și de revoluția culturală din China care a eupurat toate formele occidentale din cultura, lăsând doar elemente ale specificului național și al tradiției, necontaminate de concepțiile „burgheze”. Ceaușescu a ajuns la concluzia că aparatul de propagandă din România fusese contaminat de influența culturii occidentale pătrunsă în stat prin intermediul formelor de exprimare artistică și că venise timpul ca producția artistică să se axeze pe ideea de revoluție care stă la baza regimului, pe spiritul socialist de continuă luptă de clasă, de dezvoltare economică și socială:
„noi am împânzit cinematografia cu filme de aventuri, iar teatrul cu piesele occidentale. Am scos piesele revoluționare și am introdus piese fără nici un conținut. […] Înainte să plec am avut o ședință de Secretariat și acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulțumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului și poporului în general. […] Ceea ce am văzut în China și Coreea demonstrează că concluzia la care noi am ajuns este justă.”
Pe cale de consecință, s-a trecut la aceeași cenzură a textelor literare specifică anilor 1950, și tot progresul obținut în scurta perioadă de liberalizare a fost în mod brutal înăbușit de așa zisa producție culturală din timpul „epocii de aur”, caracterizată prin literatură de proastă calitate, limbaj de lemn, și opere care elogiau partidul comunist în general, și cuplul Ceaușescu în special. Dacă pe moment s-a sperat că „Tezele din iulie 1971” aduceau doar un scurt moment de cenzură, care urma să fie destins după modelul anterior al relației dintre represiune și destindere, „Tezele de la Mangalia” din 1983 au pus sigiliul definitiv asupra hotărârii de a continua și definitiva așa-numita „revoluție culturală”. Au fost interziși o serie de scriitori care voalat sau în mod direct criticau regimul și conducătorul statului. S-a trecut și la ruperea contactului cu presa străină prin interdicția clară de a fi publicate în străinătate articole care aduceau o imagine negativă regimului, precum și interzicerea de a asculta stații radio sau de a citi presă străină care criticau regimul de la București.
Dorința de obținere a independenței față de Rusia, pe toate planurile, a fost cea care va face ca România să aibă în anul 1981 o datorie externă de 9,5 miliarde de dolari, ca urmare a accelerării și amplificării procesului de industrializare. Ceaușescu era admirator a lui Stalin, fapt pentru care susținerea procesului de dezvoltare a industriei a reprezentat întotdeauna un lucru important pe agenda sa. Dacă în primii ani producția era susținută de rata exporturilor, după anii 1970 acest lucru a dus la creșterea datoriei externe. Opoziția față de ideile reformatoare ale lui Gorbaciov și ideile sale megalomanice care nu erau susținute de o pregătire efectivă în domeniu au dus încet dar sigur la ruina statului. Spre exemplu, în ceea ce privește procesul de rafinare a petrolului,Ceaușescu a extins capacitatea de rafinare peste producția internă, lucru ce a dus la un import masiv de țiței. Acest lucru a avut un efect nociv pe fondul crizei petrolului și a revoluției din Iran, principalul furnizor al statului român, România cunoscând un deficit imens. Cu toate acestea, trebuia să se mențină autonomia țării cu orice preț, astfel că liderul român s-a lansat într-o cursă nebunească de plată a datoriei externe, chiar dacă acest lucru a însemnat privarea populației țării de principalele bunuri de consum și de indici ai unui trai decent, precum încălzire termică sau curent electric.
Diplomația secretă desfășurată în cea de-a doua perioadă a regimului ceaușist se caracteriza prin manipularea imaginii realităților din interiorul statului în presă și în dialogul cu celelalte state prin traducerea în numeroase limbi a operelor sale și a unor elogii aduse acestuia. Pe plan extern, România era prezentată ca un stat puternic din punct de vedere economic în care respectarea drepturilor omului erau principiul de bază pe care funcționa aparatul de stat, iar independența națională era un element bine definit și înrădăcinat. Cenzura lucra în toate domeniile. Delegații și miniștrii de externe putea să exprime în cadrul discuțiilor cu alte state doar opinii gata fabricate ale lui Ceaușescu, opinii care de cele mai multe ori nu erau în temă cu problematica discutată ci doar urmăreau să mențină mirajul liderului român pornit pe cale modernizării. În acest sens, era necesară instaurarea unui „terorism politic” îndreptat împotriva populației și a oricărui element disident, cel mai celebru caz fiind cel al lui Paul Goma.
Cu toate acestea, represiunea în România nu era un secret în afara granițelor statului. Ca urmare a închiderii pe plan intern, Ceaușescu și-a pierdut din credibilitatea pe care o câștigase în ochii occidentalilor. Cea mai puternică lovitură a venit din partea SUA. La 26 februarie 1988 Departamentul de stat al SUA a anunțat că începând cu data de 8 iulie 1988 România nu se va mai bucura de clauza națiunii celei mai favorizate, ca răspuns, Ceaușescu a decis să se renunțe la această clauză în relațiile externe cu SUA, rupând astfel legăturile cu cea mai mare putere economică de la acel moment precum și orice posibilitate de a mai juca un rol extern important pe scena relațiilor internaționale.
C.3.3 Revoluția din decembrie 1989-act final al regimului comunist din România.
În capitolul al doilea al lucrării am vorbit despre anul 1948 ca fiind un an suprarealist, care a cuprins în lunile sale principalele evenimente și procese care au dus la instaurarea efectivă a regimului comunist. În oglindă cu acest an, putem considera și anul 1989 ca un an suprarealist, de data aceasta pentru răsturnarea regimului comunist și revenirea României la forma democrației. Lucrarea de față are drept scop să prezinte și să analizeze principalele momente din procesul de detașare al țării de politicile URSS-ului. Cu toate acestea, ceea ce pentru o perioadă a părut să fie benefic statului român s-a transformat în cele din urmă în cel mai apăsător element de teroare asupra populației. Detașarea de politica Moscovei în contextul reformării a avut ca finalitate decăderea nivelului de trai până în pragul foametei, ceea ce a condus, în mod natural, la revoluția din decembrie 1989.
Ideea reformării și a transparenței surâdea statelor din blocul socialist, care începuseră să aplice primele politici în acest sens. Nu am să intru în discuții dacă adoptarea noii linii sovietice venea ca urmare a unei tradiții de conformism față de centru – mă refer în acest caz la state precum Bulgaria care, pe tot parcursul celor patru decenii de regim comunism, nu făcuse decât să se supună regulilor impuse de Moscova – sau ca o încununare a efortului lor continuu de a-și deschide granițele spre un sistem mai liberal, de a realiza un melanj între socialism și formele de capitalism acceptate de centru – cazul Iugoslaviei sau al Poloniei. Ceaușescu nu vedea tot acest proces cu ochi buni, ci din contră, a considerat mai dezirabil să rămână apărător al învățămintelor lui Marx. Statul său era în plină „epocă luminoasă”, „omul nou” fiind cel care îi popula granițele și susținea „progresul” socialismului. La acest lucru se adăuga și faptul că rolul statului său, de punte între lumea occidentală și cea estică, era diminuat de eforturile noului lider al URSS, Gorbaciov, de a se lansa într-un dialog eficient cu SUA în vederea stabilirii unui echilibru de putere.
În realitate, România anului 1989 era un stat în ruină, un stat izolat la nivel extern ca urmare a izolării interne a unui lider ajuns într-un punct maxim al paranoiei și al megalomaniei. În decurs de un deceniu, imaginea sa la nivel intern și extern se degradase atât de mult încât, dintr-un șef de stat cu viziune liberală, apreciat în occident de principalii lideri politici ai lumii și susținut de popor în deciziile sale, ajunsese să fie întreținut în nebunia sa de minciunile miniștrilor și funcționarilor care, temându-se de reacțiile sale violente, preferau să-i ascundă adevărata situație în care se afla țara și să îi prezinte o realitate dinainte trecută de acesta pe hârtie. Cât despre relațiile externe, treptat au încetat colaborările cu occidentul și chiar și cu o serie de state din blocul socialist. România era văzută ca „«un sistem dictatorial și bazat pe nepotism» corcit cu elemente de «bizantinism» și de «balcanism»” (Matyas Szuros).
Pe cale de consecință, încep să se rupă treptat toate legăturile cu spațiul exterior. Pe 6 februarie 1989 în cadrul ședinței anuale a Comisiei pentru drepturile omului din cadrul ONU prim-ministrul francez Michel Rocard atrage atenția asupra încălcării sistematice a drepturilor omului în România și cere o anchetă în acest sens. La 21 februarie în cadrul unei audieri publice a Comisiei politice a Parlamentului European de la Bruxelles specialiști și martori discută situația din România, ajungându-se la concluzia că, în cadrul unei Europe care se străduiește să normalizeze relațiile dintre statele sale, țara noastră se află într-un proces retrograd de detașare totală de spațiul european și de propria identitate care îi afectează direct pe locuitorii săi. Tot la Bruxelles la 16 martie Comunitatea Economică Europeană decide să încheie dialogul cu România în ceea ce privește acordul referitor la regimul preferențial vamal încheiat în 1982. Franța și RFG își vor rechema ambasadorii din București, iar Congresul american a început să facă presiuni asupra președintelui din acel moment, Bush, pentru a limita și revizui relațiile cu Ceaușescu. Acestui cor de reproșuri aduse statului român i s-au alăturat și o serie de state socialiste, așa numiții aliați. În cadrul Comisiei ONU pentru drepturile omului din 9 martie cer începerea anchetei în România, iar Ungaria întrerupe orice tip de relații științifice și culturale. Răspunsul lui Ceaușescu a fost unul cât se poate de neașteptat. Nu numai că nu a acceptat criticile aduse politicii sale de represiune asupra populației, ci chiar a ajuns pe 15 ianuarie în punctul în care nu va mai recunoaște clauzele Conferinței de la Helsinki cu privire la drepturile omului semnat de acesta la 1 august 1975.
La nivel intern, revoluția din decembrie 1989 a fost anunțată de o serie de evenimente pe care însă Ceaușescu nu le-a luat în seamă, fiind convins de susținerea populară. Un prim moment a fost greva minerilor de pe valea Jiului, cauzată de legea din iulie 1977 care prevedea desființarea pensiilor de invaliditate pentru mineri și ridicarea vârstei de pensionare de la 50 la 55 de ani. Momentul va fi retrăit prin greva din noiembrie 1986 în Cluj la fabrica de mașini grele și la cea de frigidere și mai ales prin greva de la Brașov din 15 noiembrie 1987 generată de decretul prin care erau reduse cu 30% cotele de încălzire și de faptul că era micșorat salariul. În rândul intelectualilor, opoziția cea mai clară s-a manifestat în același an 1989 printr-o serie de scrisori deschise adresate liderului român. Cele mai cunoscut text este așa-numita Scrisoare a celor 6,semnată de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu și Silviu Brucan, prin care se critica încălcarea gravă a actului constituțional în ceea ce privea respectarea vieții private a fiecărui individ, represiunea Securității asupra populației, planurile din economie care nu puteau fi susținute de realitatea internă. La aceste reproșuri se adăugau și nemulțumiri legate de deteriorarea imaginii externe a țării ce atrăsese după sine ruperea relațiilor de colaborare dintre statul român și restul Europei: „cum să îmbunătățești relațiile externe ale României când toți liderii țărilor necomuniste din Europa refuză să se întâlnească cu dumneavoastră?”
Concret, punctul declanșator al revoluției l-a reprezentat data de 16 decembrie 1989 când, la Timișoare, dintr-o acțiune de solidaritate față de pastorul Lazlo Tokes, care urma să fie evacuat, s-a ajuns la o adevărată revoltă de stradă și la scandarea unor sloganuri de genul: „Jos cu Ceaușescu!”, „Libertate!”. Evenimentele din Timișoara s-au extins pe câteva zile, ajungând să dea tonul revoltelor și în alte orașe din vecinătate precum Arad, Sibiu, Cluj-Napoca sau Brașov, iar prin intermediul posturilor radio clandestine Europa Liberă sau Vocea Americi s-a răspândit știrea în toată țară. Bine-cunoscuta încercare a lui Ceaușescu de a calma populația, din data de 21 decembrie 1989 s-a finalizat prin declanșarea efectiva a revoluției și moartea cuplului Ceaușescu 4 zile mai târziu.
Legat de revoluția din decembrie s-au născut o serie de controverse și opinii, mergând de la susținerea ideii unei revoluții apărute în mod natural, ca o consecință a regimului represiv din ultimii ani ai comunismului din România, până la idei mai mult sau mai puțin conspiraționiste ce susțin că revoluția din România ar fi fost un produs artificial construit la comanda forțelor rusești. Îmi permit să fiu de acord ideea de revoluție națională. În fond, așa cum afirma și Ion Iliescu, evenimentele din Timișoara din 16 decembrie, răspândirea lor mai apoi în alte orașe din țară și mai ales în București și momentul de afirmare a armatei de partea poporului sunt cele care au condus la căderea comunismului. Vorbim în mod clar de o revoluție și nu de o „lovitură de stat”.
Politica de distanțare față de Moscova a avut, așa cum am încercat să demonstrez în lucrare de față, două valențe. Pe fondul unei politici represive a URSS-ului aceasta a dus la câștigarea de către România a unui loc însemnat pe harta Europei. Odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, însă, aceasta a devenit nocivă pentru statul român, ducând la degradarea atât a imaginii sale externe, dar mai ales a nivelului de trai al populației. Vorbim aici de un revers al medaliei. Ceaușescu a avut în primii ani ai regimului său toate premisele pentru a ridica statul român la un rang însemnat în relațiile internaționale. Acest lucru a fost obținut, România bucurându-se, așa cum am văzut, de privilegii de natură economică sau politică în relațiile sale cu statele din afara blocului comunist. Cu toate acestea, chiar politica de așa-zisă liberalizare a fost cea care a adus sfârșitul regimului său. Liderul român a creat pentru o perioadă mirajul unei normalizări a relației Vest-Est pe plan extern, și a unui regim național-comunist liberal pe plan intern. Schimbarea radicală de poziții din a doua jumătate a anilor 1970 a atras după sine, în mod natural, nemulțumirea factorilor decidenți din exterior și a poporului, nemulțumire care, în primă vază a generat o încetare a oricăror relații ale occidentului cu România și ulterior primele forme de disidentă fățișă a tuturor claselor sociale în interiorul statului. Revoluția din 1989 a fost deznodământul celor patru decenii de regim comunist în România, dar mai ales a politicii ambigue și de moment încercată de cei doi lideri.
Studiu de Caz
Momentul 1968 – construirea imaginii omului de stat în presa națională și în presa internațională
Războiul Rece a generat o împărțire a lumii în două tabere, capitalistă si comunistă. Așa cum am arătat, România a fost plasată de-a lungul celor patru decenii de conflict în tabăra socialistă, fiind unul din punctele de sprijin ale ideologiei marxiste în zona balcanică. Premisele integrării sale în blocul comunist au fost atât de natură geografică, ținând cont de poziția țării noastre în imediata apropiere a Rusiei, dar au ținut și de o serie de interese de natură politică și strategică ale Moscovei care făcuse din România un punct de interes pentru politica sa. Cert este că regimul de la București nu s-a manifestat ca majoritatea regimurilor din celelalte state. Vorbim de un regim ambiguu care a pendulat între momentele de conformism față de politica URSS-ului, mai ales în primii ani ai instaurării sale, și momente de detașare care au creat la nivel internațional impresia normalizării relațiilor dintre Est și Vest. De cele mai multe ori ghidați de interesul național, liderii români s-au remarcat pe scena relațiilor internaționale, și au creat prin deciziile lor momente unice în cadrul istoriei regimului comunist din Europa. Avem drept exemplu victoria diplomatică din timpul lui Dej, care a obținut retragerea Armatei Roșii de pe teritoriul țării, sau victoria lui Ceaușescu în domeniul economic care a făcut ca România să fie primul și singurul stat comunist membru al FMI și al Băncii Mondiale.
Studiul de Caz al acestei lucrări urmărește să surprindă modificările pe care le-a suferit imaginea lui Ceaușescu și implicit a României pe plan extern ca urmare a opoziției manifestată de acesta față de intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. În acest sens, voi analiza evenimentele care au dus la invadarea Cehoslovaciei, reacția lui Ceaușescu de la acel moment modificările care au apărut în presa națională și cea internațională referitor la politica de la București, respectiv la dialogul Est – Vest. Momentul este important pentru construirea imaginii omului de stat, în cazul concret a lui Ceaușescu acest lucru fiind vital pentru solidificarea relațiilor cu occidentul. Așa cum am observat în corpul lucrării, pe fondul liberalizării la nivel intern și al politicii de autonomie decizională la nivel extern ale României, țara noastră a devenit importantă pentru statele dezvoltate din Vest și chiar a ajuns să își impună o parte din filosofia politicii sale de stat (spre exemplu ideea rolului important pe care îl joacă statele mici, indiferent de tabăra în care se află, în cadrul relațiilor internaționale). Anul 1968 a fost punctul maxim al politicii externe dusă de Ceaușescu și cel care a hotărât modul în care s-au desfășurat legăturile sale cu spațiul extern în următorii ani.
România și „Primăvara de la Praga”
Dacă ar trebui să căutăm un motiv politicii de stat din Cehoslovacia care a generat intervenția URSS-ului din data de 21 august 1968, acesta s-ar regăsi în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS când Hrușciov a denunțat cultul personalității lui Stalin. Discursul liderului sovietic a fost urmat un moment de liberalizare a politicii statelor comuniste, unele dintre ele, precum Polonia, pornind pe drumul unui regim comunist naționalist. Totodată, a generat și crize în cadrul sistemului, fiind bine cunoscută criza din Ungaria, doi ani mai târziu de la Congres care, ca și în cazul statului cehoslovac s-a soldat cu intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia. Blocul comunist în sine era departe de unitatea care îl caracteriza în primii ani ai existenței sale. Ideologia din spatele regimului comunist a devenit o sursă a divergențelor dintre principalii actori ai scenei socialiste. China lui Mao a fost prima care s-a aventurat spre o revizuire a sistemului conform propriei înțelegeri a „învățăturilor lui Marx”, lucru ce a degenerat la sfârșitul anilor 1950 într-un adevărat conflict sino-sovietic. Aceeași cale a fost urmată și de Albania lui Enver Hodja, la începutul anilor 1960. Cu alte cuvinte, unitatea care ar fi trebuit să fie forța motrice a socialismului era zdruncinată de interesele interne ale fiecărui stat și de dorința, normală în cele din urmă, a fiecăruia de a se detașa de un centru represiv și de a se manifesta în mod autonom.
În Cehoslovacia schimbarea care va duce la opresiunile din august se va petrece în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac din 3-5 ianuarie 1968. Fostul lider Antonín Novotný, pro-sovietic și conservator va fi înlocuit de o conducere formată din mai mulți tineri, printre care și Alexander Dubcek care aveau viziuni reformiste. Reformele vizau în primă fază partidul comunist, dar, ulterior, pe fondul tradiției democratice a țării din perioada interbelică, acestea s-au extins și în alte sfere ale vieții sociale. Se dorea instaurarea unui „socialism cu față umană”. În acest sens, pe plan extern se preconiza o revizuire a relațiilor dintre partidele comuniste care presupunea stoparea influenței URSS-ului și a PCUS asupra partidelor comuniste din statele satelit și începerea unor relații între partidele blocului socialist bazate pe respectarea ideii de egalitate, suveranitate, putere decizională împărțită în mod egal și nu deținută doar de centru. Per total se dorea o liberalizare socială, economică și politică în spiritul comunismului naționalist.
Cehoslovacia a pornit pe drumul liberalizării, Dubcek primind suport în acest sens atât din partea reformiștilor, cât mai ales din partea Partidului Comunist Cehoslovac. O mișcare importantă în acest sens a fost destinderea cenzurii în ceea ce privește presa scrisă și cea vorbită. Ulterior, pe măsură ce evenimentele din această țară au escaladat și mai ales după invazia propriu-zisă a trupelor Tratatului de la Varșovia, presa liberă, a devenit un adevărat instrument de guerilă acționând din anonimat pentru a menține unitatea în cadrul cetățenilor cehoslovaci pe tot parcursul crizei.
Evident, reformele din Cehoslovacia nu au fost privite cu ochi buni de Moscova. Ceea ce încerca Dubcek să facă era o detașare de centru și o apropiere de „dușmanii imperialiști” lucru care ar fi dus la slăbirea unității în cadrul blocului socialist. Așa numita „Primăvară de la Praga”, caracterizată prin reforme ce vizau modernizarea și destinderea la nivel intern a avut un ecou puternic printre statele „vecine și prietene” determinând mișcări ale intelectualilor și studenților în speranța instaurării în statele lor a unui model de tip cehoslovac. Un exemplu în acest sens este mișcarea studenților din Polonia în cadrul căreia au apărut sloganuri de genul „Polonia își așteaptă propriul Dubcek”. Pe cale de consecință s-a produs o mobilizare a celorlalte state socialiste, în frunte cu Rusia, iar „Programul de Acțiune” care conținea liniile de dezvoltare a Cehoslovaciei a început să fie criticat ca fiind „antirevoluționar” sau „imperialist”.
Perioada lunilor mai – august a fost una de tratative între Cehoslovacia și „ Alianța celor 5” – Rusia, Bulgaria, RDG, Ungaria și Polonia. S-a încercat o remediere pe cale pașnică a situației în spiritul colaborării și prieteniei atât de vociferat de ideologia blocului socialist. Cele mai importante discuții au avut loc la Cierna Nad Tisou în iulie, în cadrul căreia Dubcek a susținut politica aripi reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia și, în același timp a asigurat Moscova de bunele sale intenții și de adeziunea la Pactul Tratatului de la Varșovia, respectiv Cominform și în Bratislava la începutul lunii august unde a fost semnată Declarația de la Bratislava prin care Cehoslovacia reafirma credința sa față de doctrina marxist-leninistă și adeziunea sa în războiul împotriva sistemului capitalist și a dușmanilor socialismului. La aceste discuții bilaterale se adaugă și numeroase vizite ale liderului cehoslovac în Moscova, respectiv a șefilor de stat, inclusiv a lui Walter Ulbricht, președintele RDG-ului, care au acționat ca un element de detensionare, mai mult sau mai puțin eficient. Dubcek a fost pus într-o situație delicată în tot acest timp. Una dintre cerințele Moscovei a fost aceea de a reinstaura cenzura asupra presei. Pe de altă parte, presa liberă era esența întregii mișcări din primăvară. Cert este că scena politică Est-Europeană s-a transformat într-un cadru al unui război la nivel al declarațiilor, având pe de-o parte blocul celor 5 state socialiste fidele ideologiei marxist-leniniste, iar pe de altă parte statele socialiste „nealiniate” care susțineau mișcarea cehoslovacă.
La 14-15 iunie 1968 a avut loc la Varșovia o Consfătuirea a statelor membre ale Tratatului, consfătuirea în cadrul căreia trebuie precizat faptul că România nu a fost invitată. În cadrul acesteia s-a stabilit liniile în care o țară socialistă își poate urma o cale proprie, precum și un lider al blocului socialist. Momentul decisiv a fost 17 august când, în cadrul unei reuniuni la Moscova a „celor 5” s-a hotărât în unanimitate acordarea de asistență Partidului Comunist din Cehoslovacia prin intermediul forțelor armate ale Tratatului de la Varșovia. 3 zile mai târziu, în noaptea de 20 spre 21 august, Cehoslovacia a fost invadată și ocupată de soldații sovietici aparținând Rusiei, RDG-ului, Poloniei, Bulgariei și Ungariei în ceea ce a purtat denumirea de Operațiunea Dunărea.
România alături de Iugoslavia au fost singurele state europene socialiste care s-au pronunțat, pe tot parcursul acestor luni în favoarea Cehoslovaciei. În cazul Iugoslaviei, condamnarea deciziei de a invada Praga a venit pe fondul unei tradiții istorice în cadrul blocului comunist, Tito manifestându-se de la bun început ca un lider reformist, independent de deciziile luate de centru. Cazul României a fost însă unul mai special. Așa cum s-a observat și în cadrul celor două publicații străine pe care le-am avut în vedere în acest studiu de caz, Le Monde și The New York Times în România, în ciuda eforturilor constante de detașare față de Moscova manifestate în deceniul anterior evenimentelor din Cehoslovacia, exista în continuare un sistem centralizat caracterizat printr-un „ortodoxism comunist”. Cu toate acestea, Ceaușescu a făcut paradă alături de Tito susținând principiile de colaborare și egalitate între statele socialiste, de autodeterminare și suveranitate, care deveniseră mottoul politicii sale externe încă de la preluarea funcției de secretar de partid în anul 1964.
Astfel, acuzând Rusia de încălcarea autonomiei unui stat „vecin și prieten” Ceaușescu s-a alăturat corului de critici adresate în primă fază presiunilor făcute asupra Cehoslovaciei iar mai apoi intervenției din august, sfârșind prin a declara opoziție armată trupelor sovietice în cazul unei eventuale invazii în România. Alături de cele două state din Europa s-a alăturat și China, principalul combatant al Moscovei din cadrul blocului comunist. Pe fondul conflictului sino-sovietic, China avea tot interesul să susțină o revoltă împotriva Rusiei, astfel că s-a anunțat și ea ca fiind susținătoare a Cehoslovaciei și chiar a României în cazul în care aceasta ar fi fost pusă în situația de a se confrunta cu trupele Tratatului de la Varșovia.
Bine cunoscutul discurs din 21 august susținut de liderul român în fața mulțimii adunată în Piața Palatului Republicii sintetiza atitudinea pe care Ceaușescu a avuto până în acel moment cu privire la problema cehoslovacă, precum și liniile viitoare de acțiune. Referitor la intervenția sovietică acesta afirma că este „o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume” și „un moment rușinos din istoria mișcării revoluționare”. Totodată s-a afirmat și concentrarea gărzii patriotice înarmate, formată din țărani, muncitori și intelectuali care să apere România în drumul ei spre independența națională. Cauza cehoslovacă a fost anunțată ca fiind de-o potrivă cauza poporului român. Discursul lui Ceaușescu este unul puternic naționalist.
Pe lângă problema încălcării suveranității, acesta îndemna populația să lupte alături de organele de stat pentru „construcția pașnică a socialismului” în România, fără intervenția din afară a altei puteri care să impună liniile de dezvoltare. Totodată, se observă și o încercare a acestuia de a crea o forță națională bine sudată, care să nu facă diferențe între minorități și majoritate, singurul bine căutat fiind cel al patriei ca întreg. Cu alte cuvinte, era transmis în mod public un reproș Trupelor Tratatului de la Varșovia, precum și mesajul clar că România nu ar fi permis, fie în cazul altui stat, fie în cazul propriilor granițe o altă manifestare de forță ale statelor socialiste îndreptată spre un alt stat socialist.
Momentul este esențial pentru omul politic Nicolae Ceaușescu, este, așa cum consideră mulți istorici, apoteoza regimului său. Făcând abstracție de presa națională, care era subordonată partidului, acest moment va fi redat și în presa străină, mai ales în cea occidentală, ca fiind o exprimare de forță fără precedent a unui lider român. Odată cu acest moment a fost finalizat profilul de lider deschis spre reformă și dialog a lui Ceaușescu, profil ce se va sedimenta în mentalul colectiv și care va ghida pe mai departe relațiile externe ale țării spre o colaborare eficientă cu Vestul, așa cum am încercat să surprind în capitolul anterior.
Privind cu un ochi critic, se observă, totuși, existența unui motiv de natură naționalist în cazul acestui discurs al lui Ceaușescu, motiv care trece mai departe de acele principii de colaborare și egalitate mult amintite de liderul român. Cehoslovacia nu era singura țintă a URSS-ului, invazia urma să se îndrepte și asupra României și Iugoslaviei, state considerate de Moscova ca având regimuri slabe datorită politicii duse de liderii lor. Planul lui Brejnev, prezentat într-un document sinteză al organelor de securitate numerotat 148 prevedea faptul că pe teritoriul țării fuseseră trimiși agenți care să pregătească invazia ulterioară. La câteva săptămâni după demonstrațiile din Cehoslovacia urmau să fie făcute manevre și în celelalte state avute în vedere, în România mai exact la data de 22 noiembrie 1968 la ora 04.00.
La nivel extern, ecoul declarației lui Ceaușescu a fost unul puternic și s-a concretizat într-o susținere reală din partea unor state occidentale. Legat de posibilitatea unei invazii a trupelor Tratatului de la Varșovia în România, ministrul britanic Michael Steward a transmis o comunicare lui Ceaușescu în data de 21 noiembrie prin care informa statul român de faptul că sovieticii pregăteau o acțiune militară pe teritoriul țării noastre în cel mai scurt timp.
România nu s-a limitat doar la declarația liderului. În aceeași zi a avut loc o întâlnire la Mangalia între Emil Bodnăraș și ambasadorul URSS la Varșovia, A. B. Aristov în cadrul căreia s-a reafirmat poziția RSR față de încălcarea gravă a Pactului de la Varșovia și a autonomiei Cehoslovaciei. În cadrul discuției Bodnăraș a caracterizat intervenția aliaților ca fiind „o greșeală, o prostie, o aventură care se va transforma într-o catastrofă pentru soarta socialismului însuși” și critica ocuparea unei țări socialiste de către o altă țară socialistă lucru care, conform acestuia, demonstra faptul că după 20 de ani de la instaurarea socialismului acesta nu mai putea funcționa pe principiile enunțate inițial ci trebuia să fie „păzit în interiorul țării cu baioneta”. De asemenea, cu rugămintea de a se transmite mai departe la Moscova cele discutate de cei doi la Mangalia, Bodnăraș a afirmat și faptul că România nu se va rezuma doar la declarația din aceeași zi, ci va lua măsurile necesare. La acestea se adăuga și cererea de a se retrage trupele din Cehoslovacia pentru a nu se ajunge la o „catastrofă”.
Per total, Ceaușescu și-a atras animozitatea Moscovei, dar a câștigat în schimb o cheie spre partea dezvoltată a Europei. Ce a urmat lui august 1968 a fost o colaborare eficientă cu state occidentale puternice precum Franța, Marea Britanie sau SUA. România a dobândit în final acea mult dorită voce pe planul relațiilor internațională. Totodată, bucurându-se de încrederea occidentalilor, a obținut beneficii de natură economică, a aderat la structuri precum Banca Mondială sau Fondul Monetar Internațional sau a primit tratament preferențial în cazul exporturilor realizate spre statele din vest. Țara noastră, propulsată pe fondul unui moment tensionat, a reușit să se dezvolte în toate planurile, social, economic, industrial și chiar cultural și politic. Cel mai important aspect, însă, este faptul că la nivel intern vorbim de o detensionare și de o colaborare reală între partid și populația sa. 21 august 1968 a lăsat în urmă atât un discurs rememorat timp de ani la rând, cât și un popor unit în convingerea că se află sub aripa protectoare a unui lider interesat de buna sa stare.
Presa ca instrument de propagare a „mitului” Ceaușescu
Este unanim acceptat faptul ca mass-media oferă cea mai mare vizibilitate unui eveniment. În același timp, instrumentele folosite de acestea pot și sunt mijloace eficiente de manipulare a opiniei publice. În studiul de față urmăresc să evidențiez modul în care politica dusă de omul de stat, în cazul de față Nicole Ceaușescu, este amplificată de vizibilitatea pe care o obține în presă ajungându-se la o notorietate incredibilă a celui care se află în spatele deciziilor. Politica de detașare a României nu poate fi cuprinsă în mod concret într-o anumită perioadă, ci s-a repetat mai degrabă la intervale nedefinite de timp, fiind influențată de contextele externe favorabile. Am făcut din momentul 1968 apogeul acestei politici, ghidându-mă după deschiderea spre vest obținută ulterior de statul român. Comportamentul lui Ceaușescu, declarațiile sale și faptul că și-a menținut neschimbată poziția a făcut din România un centru de interes. Prin imaginea construită ulterior de presă națională și cea internațională mitul Ceaușescu a luat amploare. La nivel intern vorbim de nașterea unui erou, la nivel extern de apariția unui personaj liant între cele două blocuri care ar fi avut puterea de a ameliora conflictul Vest-Est alimentat de neîncrederea combatanților.
Întreaga perioadă a anului 1968 a fost amplu dezbătută în presa din întregul spațiu european, creând o paletă amplă de reacții cu privire la modul în care s-au derulat tratativele înainte și după intervenția armată a trupelor celor 5 state socialiste. Vorbim pe de-o parte de reacții favorabile cu privire la linia reformistă lansată în Cehoslovacia, venite mai ales din partea statelor occidentale, dar și din partea unor state membre ale blocului comunist, printre care și România și Iugoslavia, iar pe de altă parte de critici aduse politicii lui Dubcek, venite mai ales din partea celor 5 state care s-au mobilizat în vederea eradicării mișcării „antirevoluționare” din statul cehoslovac.
În studiul de față am urmărit articolele de presă care făceau referire la modul în care liderul român de la acel moment, Nicolae Ceaușescu, a ales să se raporteze la evenimentele din statul „vecin și prieten”. În acest sens, am monitorizat întreaga presă apărută în intervalul de timp al lunii august, lună pe care o consider ca fiind cea mai emblematică pentru escaladarea conflictului și pentru trasarea unei linii de acțiune viitoare în vederea soluționării problemei. Am ales pentru a-mi argumenta ipoteza 2 publicații străine, una aparținând Franței, Le Monde și una aparținând SUA, The New York Times, precum și ziarul Partidului Comunist Român, Scânteia.
În ceea ce privește publicația română, este de așteptat ca poziția liderului român, de susținere a Cehoslovaciei și de critică a intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia, să fie prezentată într-o lumină favorabilă. În fond, vorbim de un ziar al partidului care s-a manifestat în cadrul unui regim în care presa în general, precum și celelalte mijloace de informare, erau aservite partidului și funcționau ca mijloc central de propagandă și manipulare a opiniei publice. Situația este diferită însă în cazul publicațiilor străine, ambele fiind mărci ale presei mature și libere. În cazul acestora vorbim de opinii argumentate rațional și, așa cum voi demonstra în continuare, de o schimbare radicală de atitudine față de liderul român în decursul a câtorva săptămâni.
Am observat, atât în ceea ce privește publicația franceză, cât și ce americană, o creștere semnificativă a interesului față de politica externă a lui Ceaușescu în decursul lunii august. Astfel, dintr-un total de 143 de articole publicate pe întreaga durată a anului 1968 în ziarul Le Monde, care îl menționau și pe liderul român, 42 au apărut în luna august. În cazul ziarului The New York Times, dintr-un total de 91 de articole publicate pe întreaga durată a anului 1968, 31 au apărut în luna pe care am avut-o în vedere. Este evident faptul că Ceaușescu s-a bucurat în toată această perioadă de o deschidere fenomenală spre publicul occidental, populația celor două state în cauză intrând în mod indirect, prin intermediul mass-mediei, în contact cu politica din România. Era de așteptat suscitarea interesului față de performanța viitoare a lui Ceaușescu, în condițiile în care opinia publică franceză și cea americană se lovea la nivel cotidian de imaginea liderului român.
În presa franceză am observat o creștere graduală a rolului jucat de Ceaușescu în toată această confruntare. În primele articole ale lunii acesta era plasat într-un plan secund, fiind amintit în relație cu șeful de stat iugoslav, Tito, ca prieteni ai mișcării cehoslovace. Cu toate acestea, se observa o preferință clară a jurnaliștilor pentru Tito, acesta fiind plasat în prim-plan ca simbol al unei politici independente față de Moscova. Impresia generală față de Ceaușescu era aceea că ducea o politică de moment, susținerea acordată lui Dubcek fiind doar o formă de a se apăra la rândul său de o eventuală intervenție în politica de stat a României. Entuziasmul legat de declarațiile liderului român este dublat de un spirit critic la adresa sincerității acestuia. Citind articolul francez, statul român este descris ca fiind o „ capodoperă a regimului socialist clasic”. Politica lui Ceaușescu la rândul ei este descrisă ca fiind una rigidă, centralizată și concentrată asupra cenzurării presei, care se caracterizează prin „conformism de partid”, fără a arăta semne de schimbare după modelul celei din Cehoslovacia.
Cu toate acestea, pe fondul agravării situației, Ceaușescu devine punctul central al acestei manifestări de opoziție. Se observă o schimbare în preferințele jurnaliștilor, în favoarea lui Ceaușescu, modul său de acțiune fiind considerat ca fiind unul mai eficient decât cel al lui Tito. Discursul său este dublat de acțiuni concrete, precum înființarea unei gărzi naționale pentru a susține lupta de independență a țării sau stabilirea pe parcursul invaziei a unei legături cu stația de radio Radio Praga Liberă, intrată în ilegitimitate, pentru difuzarea informațiilor legate de trupele ocupante și primirea vizitei președintelui cehoslovac la București.Este apreciată și reamintită în decursul întregii luni prietenia dintre cele două state, cehoslovac și român, dar mai ales se prezintă în mod constant principiile urmărite de politica externă a României enunțate și repetate cu fiecare ocazie de Ceaușescu. Suveranitatea și independența națională, neamestecul în treburile interne ale altor state, egalitate în drepturi ale tuturor statelor socialiste dar mai ales autonomia decizionale sunt atribuite ca fiind idei esențiale în lupta liderului român.
Aprecierea presei franceze vine și din faptul că România este singurul stat membru al Tratatului de la Varșovia care s-a opus voinței generale a celorlalte state. Punctul culminant al susținerii franceze este atins în urma discursului lui Ceaușescu din dimineața zilei de 21 august, redat fragmentar în articolele ziarului. Imaginea per totală pe care o câștigă liderul român este cea a unui șef de stat pornit la rândul său pe calea reformării și a liberalizării în granițele propriului stat. Declarațiile sale legate de politica externă și de intervenția în Cehoslovacia criticată ca fiind o mare greșeală sunt dublate de declarațiile legate de politica internă, de unitate și luptă națională în vederea menținerii autonomiei și independenței țării.
Articolele din primele zile ale lunii în care acesta este criticat pentru o posibilă atitudine nesinceră sunt înlocuite de articole care salută lupta sa de menținere a unității blocului socialist, a păcii la nivel internațional și a instaurării unei linii de negociere pașnică între statele prinse în conflict. Ceaușescu este prezentat ca un bun strateg care balansează dorința de autonomie cu menținerea unei colaborări eficiente cu Moscova. Caracterizat prin termeni precum „calm” sau „ferm” apare ca un personaj politic echilibrat, ca un șef de stat interesat de binele poporului său și de afirmarea unei „politici de independență la București”. Presa franceză redă și o serie de declarații ale altor personaje prin care se atestă faptul că România este pornită la rândul său pe drumul liberalizării și nu se joacă o simplă scenă a Partidului Comunist care să impresioneze restul Europei. Un exemplu este mesajul marelui rabin al României în cadrul căruia se apreciază menținerea unei egalități reale în drepturi în România, indiferent de confesiune sau etnie, precum și libertatea acordată de șeful satului român cultelor religioase.Mai mult, acesta devine la rândul său o victimă urmărită de pericolul sovietic, victimă care, conform jurnalistului francez, trebuie susținută și ajutată în cazul unei agresiuni.
Spre deosebire de presa franceză, în presa americană imaginea pozitivă creată lui Ceaușescu este cu atât mai grăitoare cu cât atitudinea jurnaliștilor față de acțiunile Moscovei este mai critică. Dacă în ziarul Le Monde se păstrează, în mare parte, o poziție neutră față de evenimentele descrise, în ziarul The New York Times se resimte un ton malițios la adresa celor 5 state sovietice, pe fondul confruntării ideologice dintre cele două blocuri. Articolele urmăresc aceeași logică regăsită și în cazul celor din presa franceză. În primele zile ale lunii liderul român este plasat într-un con de umbră, fiind în mod evident preferat Tito. Neîncrederea jurnaliștilor în sinceritatea actelor lui Ceaușescu este susținută și de prezentarea atitudinii populației cehoslovace îndreptată mai de grabă spre sprijinul iugoslav decât spre cel românesc: „Ceaușescu s-a dovedit a nu fi la fel de carismatic pentru cehoslovaci ca Tito”. Situația se schimbă, mai ales după discursul acestuia din 21 august, moment care îl propulsează în rolul de personaj central, iar politica sa de reformare și liberalizare, privită cu scepticism, devine o realitate inerentă statului român.
Presa americană insistă la rândul ei pe prezentarea principiilor de politică externă și internă enunțate cu multă vitalitate de liderul român, lucru care amplifică imaginea de om politic pozitiv la schimbare și la deschiderea dialogului dintre Est și Vest. Este interesant de urmărit în cadrul acestor articole importanța pe care jurnaliștii o acordă susținerii populare îndreptată către liderul român. Spre deosebire de presa franceză, jurnaliștii americani depun un real efort în a descrie, pe lângă discursurile lui Ceaușescu în cadrul căruia acesta critica intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia și anunța crearea gărzii naționale în vederea protejării statutului de țară independentă, și sentimentele de susținere stârnite în rândul cetățenilor români. Fie că redau susținerea întregii mase, indiferent de etnia lor, fie că prezintă imaginea unei populații dezinvolte pe străzile animate ale „Micului Paris” care nu pierd nici o șansă în a-și exprima adeziunea totală la calea deschisă de liderul lor impresia generală creată este aceea a unui stat echilibrat, bazat pe un dialog eficient între lider și popor.
Politica duală, criticată în articolele din prima săptămână devine și ea un motiv pentru a lăuda calitățile diplomatice ale lui Ceaușescu, iar poziția tranșantă, menținută indiferent de amenințările adresate de celelalte state socialiste devine o premisă pentru îngrijorarea manifestată de presa americană față de o eventuală intervenție în granițele României. Mai mult, se trasează linia urmărită de-a lungul timpului de politica de distanțarea a României față de Moscova prin reiterarea unor evenimente precum recunoașterea RFG-ului de către liderul român sau menținerea relațiilor cu Israelul sau refuzul de a accepta crearea unui organism suprastatal în cadrul Pactului Tratatului de la Varșovia.
Evoluția imaginii de lider carismatic și deschis spre nou a fost treptată, dar susținută și reală. Ca și în cazul preluării funcției de secretar general al PCR în 1964, și în acest caz Ceaușescu a dus o luptă, indirectă de această dată, pentru a câștiga simpatia presei occidentale. Tito a preluat rolul lui Dej, în cazul său vorbind de o lungă tradiție de opoziție față de Moscova. Cu toate acestea, rămânând fidel declarațiilor inițiale, Ceaușescu a câștigat în cele din urmă cel mai mare credit. Presa străină l-a portretizat ca fiind „liderul comunist independent al României” și a redat convingerea vie că acesta poate aduce o schimbare pe scena internațională a relațiilor dintre capitalism și comunism, schimbare care să asigure un dialog eficient și o limitare a forței în relațiile dintre state.
Așa cum era de așteptat, în presa română momentul august 1968 a fost amplu dezbătut. Nu putem vorbi de o opinie critică în acest caz. Singurul lucru care trebuie menționat este rolul propagandist pe care îl are presa în general. Ar fi nedrept să negăm importanța poziției adoptată de Ceaușescu. În fond, 1968 este cel mai prolific an al manifestării politicii de detașare față de Moscova. Este interesant de analizat modul în care presa română s-a axat pe ideea de „prietenie frățească indestructibilă”. Fiecare articol apărut în perioada lunii august a anului amintea această legătură dintre statul român și cehoslovac ca fiind una de lungă tradiție, bazată inițial pe lupta contra nazismului iar mai apoi pe eforturile depuse, în mod egal de cele două state în a-și construi sistemul socialist. Tot acest discurs a urmărit o țintă sigură, aceea de a crea în mentalul colectiv ideea unei unități și colaborări îndelungate a celor două state. Așa cum demonstrează articolele apărute după data de 21 august acest scop a fost atins de propaganda comunistă, ziarul redând zilnic scrisori de susținere și de aliniere totală la poziția adoptată în cadrul Adunării Naționale venite din partea tuturor categoriilor socio-profesionale.
Ceaușescu a fost prezentat ca un erou, ca un personaj popular și carismatic, atât în rândul românilor, dar mai ales al cehoslovacilor, ținta „carității” statului român. „Conducătorul încercat al poporului, inspiratorul și organizatorul victoriilor noastre” sunt termenii cei mai folosiți în a-l descrie pe liderul român. Poziția sa tranșantă, critica intervenției prin termeni precum „mare și tragică greșeală” a determinat o schimbare de poziție a populației țării, inclusiv a celor mai sceptici, care au văzut în Ceaușescu speranța normalizării relațiilor cu Vestul. Decizia de a înființa gărzile naționale luată în urma sesiunii Marii Adunări Naționale din 22 august și decizia de a apăra principiile de suveranitate națională și independență au crescut enorm popularitatea liderului român. Drept dovadă a acestui lucru stă adeziunea la structura gărzilor naționale a unor persoane marcă ale disidenței din România, printre care și Paul Goma, una dintre vocile cele mai perseverente ale disidenței. Referitor la momentul 21 august acesta consemna în memoriile sale: „Ceaușescu îndrăznea să spună ceea ce gândea, să spună răului nu, să-l veștejească, să spună da adevărului, dreptății, libertății. Era bine. Era chiar foarte bine.”
Cu alte cuvinte, prin repetarea discursului cu fiecare ocazie, în cadrul fiecărei vizite, s-a imprimat în gândirea românilor faptul că „România luptă pentru libertatea Cehoslovaciei” și în același timp luptă pentru sine și pentru susținerea liderului său, un lider preocupat de soarta țării sale și a sistemului internațional. Articolele din această lună sunt un bun exemplu al modului în care mass-media poate manipula opinia publică până în punctul în care aceasta ajunge să-și însușească noi repere, să-și creeze eroi și să fie dispusă să-și jertfească propria viață în lupta pentru împlinirea idealului liderului.
Pentru a trasa o concluzie, presa, atât națională, cât mai ales internațională, a jucat un rol decisiv în construirea, menținerea și promovarea mitului Ceaușescu. De la un personaj neutru pe scena relațiilor internaționale acesta a devenit o sursă de interes spre care se întorceau majoritatea privirilor. Așa cum am încercat să evidențiez, în primă fază, Ceaușescu era pus în umbra lui Tito, pentru ca ulterior să devină el însuși eroul central al faptelor relatate. Politica de distanțarea a României, promovată încă din timpul lui Gheorghiu Dej a devenit un subiect de discuție și o realitate a statului român întocmai prin prisma modului în care aceasta a fost prezentată de mass-media. Îmi permit să afirm faptul că, ajutat fiind de elogiile aduse de jurnaliștii din diverse state occidentale, Ceaușescu a devenit un personaj internațional, un punct de interes pentru marii lideri ai lumii capitaliste, dar și pentru populația pe care aceștia o conduceau. Drept dovadă avem, așa cum am evidențiat în capitolul anterior, intensificarea relațiilor de natură economică și chiar culturală cu state puternice precum SUA, Marea Britanie sau Franța și susținerea populară la nivel intern, toate acestea permițând statului român să cunoască o creștere economică fără precedent în sistemul comunist.
Concluzii
Secolul al XX-lea, numit pe bună dreptate secolul extremelor, a fost martorul a numeroase confruntări. În decursul deceniilor sale s-au plasat două conflagrații la nivel mondial, Primul și cel de-al Doilea Război Mondial, care au schimbat pentru totdeauna conceptul despre război, numeroase conflicte locale în perioada postbelică și o nouă formă de conflict, Războiul Rece care a fundamental relațiile dintre statele europene și extraeuropene în cea de-a doua jumătate a secolului și care și-a lăsat o amprentă puternică inclusiv asupra relațiilor actuale dintre actorii scenei relațiilor internaționale.
În lucrarea de față am încercat să prezint modul concret în care statul Român s-a manifestat la nivel intern și extern în decursul acestor 45 de ani de ciocniri între cei doi titani ai lumii postbelice, SUA și URSS. Destinul României a fost pus încă dinaintea sfârșirii celui de-al Doilea Război Mondial sub incidența nefastă a Rusiei socialiste. Stalin și-a manifestat în nenumărate rânduri, așa cum am demonstrat, interesul pentru statul român. Fie că a fost vorba de memorii în cadrul căreia Rusia își manifesta dorința de a crea o sferă de influență pentru apărarea propriilor granițe, fie că a fost vorba de acte mai mult sau mai puțin oficiale, dar extrem de explicite precum Acordul de Procentaj, statului român îi era pregătit un viitor sigur: acela de a deveni o țară socialistă, avanpost al ideologiei comuniste în zona balcanică.
România celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea s-a zbătut între necesitatea de a corespunde cerințelor lansate de centru și dorința acesteia, pe care am putea-o numi tradițională, de a fi independentă și de a se manifesta vocal, ca un stat autonom și suveran în cadrul sistemului internațional. Regimul comunist din România s-a instalat treptat, începând încă din anul 1945 datorită unor factori precum prezența trupelor armatei roșii pe teritoriul țării precum și câștigarea controlului pe cale aparent legală de către Partidul Comunist. În anul 1948 a ajuns să fie un regim semi-articulat și bine înrădăcinat. Cu toate acestea, cei doi lideri ai comunismului din România, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu au încercat să se desprindă de centru și să ducă o politică proprie, contrară așa-numitelor principii ale blocului sovietic.
În cadrul celor două capitole dedicate acestora am încercat să răspund la o serie de întrebări: a urmărit sau nu politica de distanțare din România ruperea completă de Moscova? Au existat anumite interese ascunse ale celor doi lideri porniți pe cale liberalizării sau toate deciziile lor, favorabile destinderii, au venit ca urmare dorinței lor de reformare și de deschidere spre Vest? Și, mai ales, regimul lui Ceaușescu a fost rezultatul unui om politic abil sau a fost o simplă continuare, fără discernământ a liniei lansată de predecesorul său?
Am ajun la concluzia ca politica celor doi a fost una duală, care a pendulat între momentele de conformism față de trendul lansat de Kremlin și momente de manifestare vocală împotriva deciziilor luate de centru. Analizând diverse opinii ale istoricilor, precum și o serie de documente oficiale ale administrației din timpul regimului comunist sau mărturii ale celor care au trăit în decursul acestor ani, îmi permit să susțin faptul că, de cele mai multe ori, în spatele destinderii și liberalizării se afla un interes de natură personală, mai ales în cazul lui Ceaușescu. Totuși, ar fi nedrept să negăm aportul pe care aceste decizii, de moment ce-i drept, l-au avut în dezvoltarea politică, economică, socială și chiar culturală a țării. În timpul lui Dej, datorită acestei distanțări față de Moscova România a reușit să intre într-un dialog economic cu state puternice din Occident, cel mai benefic dintre acestea fiind cel cu SUA și chiar a aderat la o serie de organizații de profil internațional, externe blocului socialist, precum ONU. În timpul lui Ceaușescu victoria a fost cu atât mai mare cu cât statul român a reușit să devină membru al unor structuri precum FMI sau Banca Mondială, să obțină tratament preferenția în exportul de mărfuri îndreptat spre SUA și chiar să devină un stat vizibil pentru puterile occidentale, cu un cuvânt puternic de spus în relațiile internaționale. Drept dovadă a colaborării cu partea dezvoltată a continentului stau o serie de vizite primite de șeful statului român din partea președintelui francez Charles De Gaulle și a președintelui american Richard Nixon, negocierile pentru aderarea la Comunitatea Europeană sau vizitele făcute de Ceaușescu în SUA sau Marea Britanie.
Regimul comunist din România a fost unul ambiguu, caracterizat de o politică de moment. La nivel intern, construcția statului s-a făcut după modelul sovietic, represiunea, cenzura (cu excepția scurtelor momente de destindere ale acesteia), naționalizarea, colectivizare dar mai ales propaganda fiind elemente ce au caracterizat cei 44 de ani de regim. Cu toate acestea, încurajați de o serie de factori externi favorabili, liderii români au îndrăznit să lanseze politici proprii. Fie că vorbim de obținerea victoriei diplomatice fără precedent a lui Dej din 1958, când a reușit să obțină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării, de declarația acestuia din 1964 prin care se afirma ideea suveranității statelor socialiste în general și a României în special, sau de lansarea țării pe cale industrializării masive cu sprijinul SUA, fie că vorbim de refuzul clar de a accepta înființarea unei structuri suprastatale în cadrul CAER, de condamnarea invaziei din Cehoslovacia din 1968 sau nealinierea la tendința generală din cadrul blocului socialist în ceea ce a privit atitudinea față de o serie de state precum RFG sau Israel, momentele de refuz față de dictatele Moscovei au fost clare și au avut un ecou puternic.
De cele mai multe ori s-a aflat, așa cum am încercat să demonstrez, un interes ascuns al liderilor români. Dej a făcut un fin exercițiu de echilibru diplomatic, încercând să păstreze aparența unei relații de prietenie reală și strânsă cu URSS-ul, Ceaușescu a încercat la rândul său acest lucru dar, conform multor mărturii asupra personalității acestuia, în spatele politicii sale s-a ascuns mai degrabă dorința de a obține susținere populară și prestigiu de cât dorința de a acționa în favoarea poporului său. Nu-i de mirare în acest sens schimbarea radicală a acestuia după vizitele de la începutul anilor 1970 în Coreea de Nord și China în urma cărora a schimbat procesul de liberalizare cu un proces de construire a propriului cult.
Cu toate acestea, scopul a fost atins. Politica de detașare fașă de Moscova a devenit o realitate inerentă statului român, acceptată unanim de Vestul continentului mai ales după 1968. În studiul de caz al lucrării am încercat să demonstrez modul în care mass-media din statele occidentale au făcut vizibilă lupta liderului român de a se afirma la nivel extern. Ceea ce am denumit „mitul Ceaușescu” a însemnat apariția la nivel extern a unui personaj carismatic, a unui „rebel” așa cum a fost numit de presa americană, care, în ochii occidentalilor a devenit simbolul normalizării relațiilor dintre cele două blocuri. La nivel „mitul Ceaușescu” a însemnat nașterea unui erou al neamului. Ceea ce a urmat mai ales în timpul anilor 1980 a denaturat termenului de „rebel” într-un sens negativ și pe cel de erou în cel de călău al neamului.
Pe cale de consecință, detașarea graduală a Românie față de politica URSS-ului s-a extins în decursul a două mandate politice, luând forme diferite, dar având ca punct central dorința de menținere a unei imagini de stat suveran. Detașarea a adus beneficii uriașe statului român. Totodată, a fost cea care, în condițiile reformării lui Gorbaciov din anii 1980, a dus la ruina statului și la decăderea unui lider dacă nu controversat atunci condamnat de incapacitatea de a se plia asupra unui climat internațional radical schimbat de momentul în care a preluat puterea.
BIBLIOGRAFIE
Corpus de texte
ALEXANDRESCU, Io, BULEI, Ion: Enciclopedia de istorie a Românie. București: Editura Meronia, 2000, p. 56.
BERSTAIN, Serge, MILZA, Pierre:Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),Vol. 5.Traducere de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu. Iași: Institutul European, 1998.
BESCHLOSS, R. Michael, TALBOTT, Strobe: La cele mai înalte nivele. Relatare din culisele puterii referitoare la sfârșitul Războiului Rece, Traducere de Anca Irina Ionescu și Radu Paraschivescu. Ploiești: Editura Elit, 1995.
BETEA, Lavinia: Maurer și lumea de ieri. Mărturisiri despre stalinizarea României. Arad: Editura Fundației Ioan Slavici, 1995.
BOSOMITU, Ștefan, BURCEA, Mihai: Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator. București: Editura Polirom, 2012.
BRUCAN, Silviu: De la capitalism la socialism și retur. O biografie între două revoluții. București: Editura Nemira, 1998.
CARPENTIER, J., LEBRUN, F: Istoria Europei. Traducere de A. Skultety și S. Skultety. București: Humanitas, 1997.
CĂTĂNUȘ, Ana Maria:Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980. București: Editura Institutului Național pentru Studierea Crimelor Totalitarismului, 2014.
CEAUȘESCU, Nicolae: Cuvântare la adunarea activului de partid a municipiului București 26 aprilie 1968.București: Editura Politică, 1968.
CEAUȘESCU, Nicolae: România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 2. București: Editura Politică, 1968.
CHIPER, Ioan, CONSTANTINIU, Florin: Sovietizarea României. Percepții anglo-americane. București: Editura Iconica, 1993.
CONSTANTINIU, Florin: Doi ori doi fac șaisprezece. A început războiul în România. București: Editura Eurosong&Book, 1997.
CONSTANTINIU, Florin: O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a. București: Editura Univers Enciclopedic, 2008.
COURTOIS, Stéphan, WERTH, Nicolas: Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare, represiune. Traducere de Maria Ivănescu. București: Editura Humanitas, 1998.
DELETANT, Dennis: Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989. Traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea. București: Editura Humanitas 1998.
DELETANT, Dennis:.România sub regimul comunist. Ediția a II-a. Traducere de Delia Răzdolescu. București: Editura Fundația Academică Civică, 2006.
DU BOIS, Pierre:Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice. Traducere din engleză de Ioana Ilie. București: Editura Humanitas, 2008.
DUCULESCU Victor: Diplomația secretă. București: Editura Casa Europeană, 1992.
DUPLAN, Cristian, GIRET, Vincent: Viața în roșu. Varșovia, Praga, Budapesta, București 1968-1989. Nesupușii. Vol. IV. Traducere din franceză de Nicolae Baltă. București: Editura Nemira, 2000.
FONTAINE, André :Istoria Războiului Rece, vol. 2. Traducere și note de George G. Pota și Delia Răzdolescu. București:Editura Militară, 1992.
FURET, Francois:Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX. Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo. București: Humanitas, 1996.
GADDIS John Lewis: Războiul Rece. Traducere de Diana Pușcașu Țuțuianu. București: RAO, 2009.
HLIHOR, Constantin: Armata Roșie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. București: Editura Academia de înalte Studii Militare, 1996.
HOBSBAWM, Eric: Secolul extremelor. Traducere de Anca Irina Ionescu. București: Lider, 1998.
JUDT, Tony: Epoca Postbelică. O istorie a Europei de după 1945. Traducere de Georgiana Perlea. Postfață de Mircea Mihăieș. București: Polirom, 2008.
KRAMER, Mark: 1968 The World Transformed. Cambridge: Press Syndicate of the University of Cambridge, 1999.
MILWARD, Alan: War, Economy and Society 1939-1945, Londra 1979.
OȘCA, Alexandru: Istorie și societate, vol. 1. Coordonatori: Marius Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu. București: Editura Mica Valahie, 2011.
PAPACOSTEA, Șerban: Școala memoriei 2004. Prelegeri și discuții de la a VII-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet. Editor Romulus Rusan. București: Editura Fundația Academia Cicică, 2004.
PARISH, Thomas: Enciclopedia Războiului Rece. Traducere de Ion Nastasia. București: Univers Enciclopedic, 2002.
SCURTU, Ioan: Istoria contemporană a României (1918-2001). București: Editura Fundației României de Mâine, 2002.
SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe: Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București: Editura Paideia, 1999.
SCURTU, Ioan: Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu. București: Editura Mica Valahie, 2011.
SCURTU, Ioan: Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX și începutul celui de-al XXI-lea. București: Editura Mica Valahie, 2011.
SOULET, Jean François Soulet : Istoria Europei de Est de la al Doilea Război Mondial până în present. Traducere de Marius Roman. București: Editura Polirom, 2008.
STANCIU, Cezar: Războiul nervilor. Dispute Ceaușescu-Brejnev 1965-1971. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2011.
TISMĂNEANU, Vladimir: Marele șoc din finalul unui secol scurt. București: Editura Enciclopedică, 2004.
VLAD, Constantin: Diplomația secolului XX. București: Editura Fundației Europene Titulescu, 2006.
Publicații și ziare
Articole și cuvântări. 1961-1962. București: Editura Politică, 1962
Conferința Națională a Partidului Comunist Român. 19-21 iulie 1972. București: Editura Politică, 1972.
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. București: Editura Politică, 1965.
Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. București: Editura Politică, 1964.
Pagini din diplomația României, vol. I-II-lea. Iași: Editura Junimea, 2010.
Principiile de bază ale politicii externe a României”. București: Editura Politică, 1968.
Scânteia Anul XXXVII Nr. 7798
Scânteia, Anul XXXVII Nr. 77802
Scânteia, Anul XXXVII Nr. 77803
Scânteia, Anul XXXVIII Nr. 77804
Scânteia, Anul XXXVIII Nr. 77811
Statutul Partidului Comunist Român. București: Editura Politică, 1965, pp. 33-34.
ARHIVE
Arh. Comitetului Central al PCR, fond Biroul Politic, dosar nr. 354, ff 1-5.
Arh. MAE, fond Budapesta, dosar nr. 34/1956, ff. 141-142.
Arh. CC al PCR, fond Biroul Politic, dosar nr. 359/1956 ff 1-2.
Arh. CC al PCR, fond nr. 1, dosar nr. 74/1956, ff. 26-33, 34-41, 52-61.
AMAE, fond URSS, Problema 20/1967, Direcția a I-a, Raportul general al Ambasadei RSR la Moscova pe anul 1966, filele 2-10, 14-20.
ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 90/1965, filele 90-99.
ANIC, fond CC al PCR-secția Cancelarie, dosar nr. 72/1971, f. 11-14.
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 102-103.
Surse WEB:
https://www.dropbox.com/s/ctazvax3a6zo7zf/Serviciile%20de%20informatii%20in%20timpul%20Razboiului%20din%20Coreea_1%E2%80%A6.pdf .
http://www.historyplace.com/speeches/ironcurtain.htm.
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/coldwar/documents/index.php?pagenumber=5&documentid=6-6&documentdate=1946-02-22&studycollectionid=coldwar&groupid=.
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/doctrine/large/documents/pdfs/5-9.pdf#zoom=100
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/doctrine/large/documents/pdfs/5-2.pdf#zoom=100.
https://books.google.ro/books?id=fkMBAwAAQBAJ&pg=PA69&dq=tito+and+stalin&hl=ro&sa=X&ei=CoV1VYmRF8qhsAGZjYC4CA&ved=0CEwQ6wEwBg#v=onepage&q=tito%20and%20stalin&f=false.
http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/mihail_gorbaciov_perestroika_si_glasnosti/.
http://foaienationala.ro/acordul-de-procentaj-sau-ftrnicia-lui-churchill.html.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1575
http://lege5.ro/Gratuit/g42domzq/decretul-nr-175-1948-pentru-reforma-invatamantului
http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-25%20-1967-%2822098%29-%281%29.html.
http://www.monitoruljuridic.ro/act/constitutia-republicii-socialiste-romania-republicata-emitent-marea-adunare-nationala-publicat-n-buletinul-oficial-nr-65-din-14938.html.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/23/roumanie-soyons-prets-a-defendre-notre-patrie-socialiste-declare-m-ceausescu_2485189_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=20 .
http://query.nytimes.com/gst/abstract.html?res=9D03E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE#.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/16/m-ceausescu-est-en-visite-a-prague-pour-signer-un-nouveau-traite-d-amitie-roumano-tchecoslovaque-la-roumanie-a-trouve-un-allie-de-poids_3066055_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=30.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/23/les-sovietiques-s-efforcent-de-mettre-sur-pied-a-prague-une-equipe-acceptant-de-collaborer-avec-eux-la-pravda-condamne-l-opportunisme-droitier-de-m-dubcek-les-manifestations-de-rep_3066121_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=19.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/26/vendredi-le-general-svoboda-est-recu-a-moscou-avec-tous-les-honneurs_2486177_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=12.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/28/bucarest-la-roumanie-evite-d-envenimer-son-conflit-avec-l-u-r-s-s_2484029_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=4.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/belgrade-le-masque-des-dirigeants-sovietiques-est-tombe_2486192_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=7.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/l-armee-roumaine-se-declare-prete-a-defendre-a-tout-moment-l-integrite-des-frontieres_2485009_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=9.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/l-armee-roumaine-se-declare-prete-a-defendre-a-tout-moment-l-integrite-des-frontieres_2485009_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=9.
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9C01E7DC123AEF3BBC4052DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9806E7D71030E034BC4051DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9C03E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE.
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9B01E2D71030E034BC4950DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9B00E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE.
BIBLIOGRAFIE
Corpus de texte
ALEXANDRESCU, Io, BULEI, Ion: Enciclopedia de istorie a Românie. București: Editura Meronia, 2000, p. 56.
BERSTAIN, Serge, MILZA, Pierre:Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),Vol. 5.Traducere de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu. Iași: Institutul European, 1998.
BESCHLOSS, R. Michael, TALBOTT, Strobe: La cele mai înalte nivele. Relatare din culisele puterii referitoare la sfârșitul Războiului Rece, Traducere de Anca Irina Ionescu și Radu Paraschivescu. Ploiești: Editura Elit, 1995.
BETEA, Lavinia: Maurer și lumea de ieri. Mărturisiri despre stalinizarea României. Arad: Editura Fundației Ioan Slavici, 1995.
BOSOMITU, Ștefan, BURCEA, Mihai: Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator. București: Editura Polirom, 2012.
BRUCAN, Silviu: De la capitalism la socialism și retur. O biografie între două revoluții. București: Editura Nemira, 1998.
CARPENTIER, J., LEBRUN, F: Istoria Europei. Traducere de A. Skultety și S. Skultety. București: Humanitas, 1997.
CĂTĂNUȘ, Ana Maria:Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980. București: Editura Institutului Național pentru Studierea Crimelor Totalitarismului, 2014.
CEAUȘESCU, Nicolae: Cuvântare la adunarea activului de partid a municipiului București 26 aprilie 1968.București: Editura Politică, 1968.
CEAUȘESCU, Nicolae: România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 2. București: Editura Politică, 1968.
CHIPER, Ioan, CONSTANTINIU, Florin: Sovietizarea României. Percepții anglo-americane. București: Editura Iconica, 1993.
CONSTANTINIU, Florin: Doi ori doi fac șaisprezece. A început războiul în România. București: Editura Eurosong&Book, 1997.
CONSTANTINIU, Florin: O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a. București: Editura Univers Enciclopedic, 2008.
COURTOIS, Stéphan, WERTH, Nicolas: Cartea Neagră a Comunismului. Crime, teroare, represiune. Traducere de Maria Ivănescu. București: Editura Humanitas, 1998.
DELETANT, Dennis: Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989. Traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea. București: Editura Humanitas 1998.
DELETANT, Dennis:.România sub regimul comunist. Ediția a II-a. Traducere de Delia Răzdolescu. București: Editura Fundația Academică Civică, 2006.
DU BOIS, Pierre:Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice. Traducere din engleză de Ioana Ilie. București: Editura Humanitas, 2008.
DUCULESCU Victor: Diplomația secretă. București: Editura Casa Europeană, 1992.
DUPLAN, Cristian, GIRET, Vincent: Viața în roșu. Varșovia, Praga, Budapesta, București 1968-1989. Nesupușii. Vol. IV. Traducere din franceză de Nicolae Baltă. București: Editura Nemira, 2000.
FONTAINE, André :Istoria Războiului Rece, vol. 2. Traducere și note de George G. Pota și Delia Răzdolescu. București:Editura Militară, 1992.
FURET, Francois:Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX. Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo. București: Humanitas, 1996.
GADDIS John Lewis: Războiul Rece. Traducere de Diana Pușcașu Țuțuianu. București: RAO, 2009.
HLIHOR, Constantin: Armata Roșie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. București: Editura Academia de înalte Studii Militare, 1996.
HOBSBAWM, Eric: Secolul extremelor. Traducere de Anca Irina Ionescu. București: Lider, 1998.
JUDT, Tony: Epoca Postbelică. O istorie a Europei de după 1945. Traducere de Georgiana Perlea. Postfață de Mircea Mihăieș. București: Polirom, 2008.
KRAMER, Mark: 1968 The World Transformed. Cambridge: Press Syndicate of the University of Cambridge, 1999.
MILWARD, Alan: War, Economy and Society 1939-1945, Londra 1979.
OȘCA, Alexandru: Istorie și societate, vol. 1. Coordonatori: Marius Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu. București: Editura Mica Valahie, 2011.
PAPACOSTEA, Șerban: Școala memoriei 2004. Prelegeri și discuții de la a VII-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet. Editor Romulus Rusan. București: Editura Fundația Academia Cicică, 2004.
PARISH, Thomas: Enciclopedia Războiului Rece. Traducere de Ion Nastasia. București: Univers Enciclopedic, 2002.
SCURTU, Ioan: Istoria contemporană a României (1918-2001). București: Editura Fundației României de Mâine, 2002.
SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe: Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București: Editura Paideia, 1999.
SCURTU, Ioan: Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu. București: Editura Mica Valahie, 2011.
SCURTU, Ioan: Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX și începutul celui de-al XXI-lea. București: Editura Mica Valahie, 2011.
SOULET, Jean François Soulet : Istoria Europei de Est de la al Doilea Război Mondial până în present. Traducere de Marius Roman. București: Editura Polirom, 2008.
STANCIU, Cezar: Războiul nervilor. Dispute Ceaușescu-Brejnev 1965-1971. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun, 2011.
TISMĂNEANU, Vladimir: Marele șoc din finalul unui secol scurt. București: Editura Enciclopedică, 2004.
VLAD, Constantin: Diplomația secolului XX. București: Editura Fundației Europene Titulescu, 2006.
Publicații și ziare
Articole și cuvântări. 1961-1962. București: Editura Politică, 1962
Conferința Națională a Partidului Comunist Român. 19-21 iulie 1972. București: Editura Politică, 1972.
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. București: Editura Politică, 1965.
Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. București: Editura Politică, 1964.
Pagini din diplomația României, vol. I-II-lea. Iași: Editura Junimea, 2010.
Principiile de bază ale politicii externe a României”. București: Editura Politică, 1968.
Scânteia Anul XXXVII Nr. 7798
Scânteia, Anul XXXVII Nr. 77802
Scânteia, Anul XXXVII Nr. 77803
Scânteia, Anul XXXVIII Nr. 77804
Scânteia, Anul XXXVIII Nr. 77811
Statutul Partidului Comunist Român. București: Editura Politică, 1965, pp. 33-34.
ARHIVE
Arh. Comitetului Central al PCR, fond Biroul Politic, dosar nr. 354, ff 1-5.
Arh. MAE, fond Budapesta, dosar nr. 34/1956, ff. 141-142.
Arh. CC al PCR, fond Biroul Politic, dosar nr. 359/1956 ff 1-2.
Arh. CC al PCR, fond nr. 1, dosar nr. 74/1956, ff. 26-33, 34-41, 52-61.
AMAE, fond URSS, Problema 20/1967, Direcția a I-a, Raportul general al Ambasadei RSR la Moscova pe anul 1966, filele 2-10, 14-20.
ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 90/1965, filele 90-99.
ANIC, fond CC al PCR-secția Cancelarie, dosar nr. 72/1971, f. 11-14.
A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, vol. 25, f. 102-103.
Surse WEB:
https://www.dropbox.com/s/ctazvax3a6zo7zf/Serviciile%20de%20informatii%20in%20timpul%20Razboiului%20din%20Coreea_1%E2%80%A6.pdf .
http://www.historyplace.com/speeches/ironcurtain.htm.
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/coldwar/documents/index.php?pagenumber=5&documentid=6-6&documentdate=1946-02-22&studycollectionid=coldwar&groupid=.
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/doctrine/large/documents/pdfs/5-9.pdf#zoom=100
http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/doctrine/large/documents/pdfs/5-2.pdf#zoom=100.
https://books.google.ro/books?id=fkMBAwAAQBAJ&pg=PA69&dq=tito+and+stalin&hl=ro&sa=X&ei=CoV1VYmRF8qhsAGZjYC4CA&ved=0CEwQ6wEwBg#v=onepage&q=tito%20and%20stalin&f=false.
http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/mihail_gorbaciov_perestroika_si_glasnosti/.
http://foaienationala.ro/acordul-de-procentaj-sau-ftrnicia-lui-churchill.html.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1575
http://lege5.ro/Gratuit/g42domzq/decretul-nr-175-1948-pentru-reforma-invatamantului
http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-25%20-1967-%2822098%29-%281%29.html.
http://www.monitoruljuridic.ro/act/constitutia-republicii-socialiste-romania-republicata-emitent-marea-adunare-nationala-publicat-n-buletinul-oficial-nr-65-din-14938.html.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/23/roumanie-soyons-prets-a-defendre-notre-patrie-socialiste-declare-m-ceausescu_2485189_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=20 .
http://query.nytimes.com/gst/abstract.html?res=9D03E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE#.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/16/m-ceausescu-est-en-visite-a-prague-pour-signer-un-nouveau-traite-d-amitie-roumano-tchecoslovaque-la-roumanie-a-trouve-un-allie-de-poids_3066055_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=30.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/23/les-sovietiques-s-efforcent-de-mettre-sur-pied-a-prague-une-equipe-acceptant-de-collaborer-avec-eux-la-pravda-condamne-l-opportunisme-droitier-de-m-dubcek-les-manifestations-de-rep_3066121_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=19.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/26/vendredi-le-general-svoboda-est-recu-a-moscou-avec-tous-les-honneurs_2486177_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=12.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/28/bucarest-la-roumanie-evite-d-envenimer-son-conflit-avec-l-u-r-s-s_2484029_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=4.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/belgrade-le-masque-des-dirigeants-sovietiques-est-tombe_2486192_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=7.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/l-armee-roumaine-se-declare-prete-a-defendre-a-tout-moment-l-integrite-des-frontieres_2485009_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=9.
http://abonnes.lemonde.fr/archives/article/1968/08/27/l-armee-roumaine-se-declare-prete-a-defendre-a-tout-moment-l-integrite-des-frontieres_2485009_1819218.html?xtmc=ceausescu&xtcr=9.
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9C01E7DC123AEF3BBC4052DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9806E7D71030E034BC4051DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9C03E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE.
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9B01E2D71030E034BC4950DFBE668383679EDE
http://query.nytimes.com/mem/archive/pdf?res=9B00E4DF1F3BE73ABC4D51DFBE668383679EDE.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Romano Sovietice In Timpul Razboiului Rece Distantarea Graduala A Romaniei DE Politica U.r.s.s (ID: 123535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.