Relatiile Romano Sovietice ( 1989 1991 )

=== 4ed2d2c9416ed16298a47df6c71a8f1e7c7af59c_515552_1 ===

RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE

CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONTEXTUL RELAȚIILOR ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE ………………………………………….………..3

1.1 U.R.S.S. – marele câștigător al puterii ……………………………………………..3

1.2 Începuturile Războiului Rece . …………………………………………………….6

1.2.1 Planul Marshall – motiv de îngrijorare pentru sovietici …………………7

1.3 „Prietenia” sovieto-română . ……………………………………………………….8

1.4 Sovieticii și sfera lor de influență …………………………………………………16

CAPITOLUL 2. ROMÂNIA, PRO ȘI CONTRA U.R.S.S. …………………………22

2.1 România trece peste „indicațiile” U.R.S.S. și dă startul dezvoltării socialiste …..30

CAPITOLUL 3. U.R.S.S. ȘI INFLUENȚA LIDERULUI MIHAIL GORBACIOV ..35

3. 1. Mihail Gorbaciov – „omul marilor erori strategice” …………………………… 35

3.2 Politicianul care a reușit să prăbușească întreg sistemul comunist european …….37

3.1.1. Mihail Gorbaciov și fenomenul „Europei Unite” ………………………38

3.2.2. Implicarea liderului U.R.S.S. în unificarea Germaniei . ……………….43

3.3 Influența „Perestroicăi”. „Glasnostului” și a „Uskoreniei” asupra statelor socialiste europene . …………………………………………………………………………….47

CAPITOLUL 4. RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA INFLUENȚEI DEOSEBITE MANIFESTATE DE MIHAIL GORBACIOV ………………………51

CONCLUZII …………………………………………………………………………69

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………..74

ANEXE ……………………………………………………………………………….78

CAPITOLUL 1. CONTEXTUL RELAȚIILOR ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

De-a lungul ultimelor decenii, relațiile țării noastre cu fostul colosul U.R.S.S., au cunoscut numeroase fluctuații, unele dintre acestea fiind chiar majore. Iar paradigma dedicată relațiilor dintre aceste două state a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile acestora de-a lungul istoriei, ci mai ales prin modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, remarcate la nivelul scenei politice regionale, respectiv continentale.

Anterior momentului „Decembrie 1989”, moment de deosebită relevanță pentru țara noastră și ulterioarele relații derulate de aceasta pe scena politică regională, România a traversat o perioadă destul de tumultuoasă, ultimele decenii aflându-se sub influența controversatului regim comunist.

1.1 U.R.S.S. – marele câștigător al puterii

Instaurarea regimului comunist în țara noastră s-a realizat în contextul amplului proces de impunere al fostului colos al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (respectiv U.R.S.S.) în partea de est a continentului european, la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Iar puternica Germanie, statul pe care liderul nazist, Adolf Hitler, reușise să îl aducă în centrul atenției mondiale, prin numeroasele sale acțiuni, ca și prin expansiunea militară fără precedent, s-a prăbușit, ea având foarte multe de suferit la finele războiului, inclusiv o destructurare artificială.

În momentul capitulării din luna mai a anului 1945, Germania reușise să piardă aproape șapte milioane de oameni (cu mențiunea că peste șase sute de persoane au murit în timpul așa-numitelor bombardamente strategice inițiate de către Forțelor Aliate), iar alte câteva milioane au fost relocate în estul statului, la finalul războiului. În plus, după înfrângerea pe care a suferit-o, căreia i s-a adăugat și declanșarea așa numitului „Război rece”, fosta puternică Germanie a ajuns să fie fragmentată de „câștigătorii” celei de-a doua conflagrații mondiale, în două mari blocuri politice și militare, respectiv în blocul occidental (R.F.G.) și în blocul răsăritean (R.D.G).

Ulterior capitulării, Germania ar fi urmat să fie guvernată de așa numita „Comisia Aliată de Control”, în cadrul zonelor de ocupație ce fuseseră clar delimitate de către forțele aliate, comandații militari ai acestora deținând puterea absolută și acționând în comun acord. Ulterior momentului mai 1945, Aliații au luat decizia, în cadrul Conferinței de la Potsdam, conferință ce s-a desfășurat în ziua de 2 august 1945, să împartă Germania în patru zone de ocupație militară:

Zona militară a ocupației franceze – în sud-vestul statului

Zona militară a ocupației americane – în sudul țării

Zona militară a ocupației britanice – în partea de nord-vest a Germaniei

Zona militară a ocupației sovietice – în partea răsăriteană a statului german

În acest fel, fostele provincii ale Germaniei, ce erau situate la est de cunoscuta linie Oder – Neisee (în speță Pomerania, Prusia Răsăriteană, ca și Silezia) au ajuns să-i fie transferate Poloniei. Iar zona Prusiei de răsărit, situată în apropierea Königsbergului, i-a fost anexată fostei Uniunii Sovietice. Forțele aliate s-au înțeles, cu prilejul Conferinței de la Potsdam, și cu privire programul descentralizării Germaniei, aceasta urmând să fie fragmentată în mai multe regiuni autonome, ca și cu departamente administrative poziționate la nivel central și limitate.

Din nefericire pentru Germania, toate planurile ce au vizat reorganizarea sa post-belică au fost ulterior abandonate, iar puterile forțelor aliate au început să aibă tot mai multe probleme în domeniul comunicării, ceea ce, pe fondul acumulării tot mai multor tensiuni, a determinat și declanșarea Războiului Rece.

În faza inițială, puterile occidentale au încercat să implementeze renumitul Plan Morgenthau, ele aplicând politica așa-denumită a „pământului sărat”. Conform acestui plan, se avea în vedere o împărțire a Germaniei la finele celui de-al Doilea Război mondial, măsurile dure ce urmau să fie luate de Forțele Aliate având scopul de a-i elimina acesteia orice posibilitate de a mai declanșa un potențial conflict armat.

Planul Morgenthau, ce a fost conceput de secretarul Trezoreriei S.U.A, Henry Morgenthau, includea:

O împărțire a Germaniei în două state germane independente

O internaționalizare, ca și o anexare de către țările vecine, a principalelor centre de minerit și industrie germane (incluzând regiunile Ruhr, Saar, ca și regiunea Silezia de Sus)

Demontarea și ulterior distrugerea întregului arsenal al industriei grele ce aparținuse fostei Germanii

Acest plan a fost prezentat Aliaților, care în mare, au fost de acord cu el. Mai mult, la conferința desfășurată la Quebec (16 septembrie 1944), președintele american, Franklin Roosevelt a reușit să-l convingă și pe premierul Marii Britanii, Winston Churchill, de necesitatea punerii în aplicare a acestuia, ulterior structura planului fiind modificată chiar de Churchill.

Ulterior, în ciuda faptului că planul Morgenthau a fost în mod oficial respins, conținutul acestuia a influențat semnificativ politica aplicată Germaniei de către Aliați, regiunea germană cu cele mai mari zăcăminte minerale, Saar, fiind ocupată de francezi în anul 1947.

Tot ca urmare a înțelegerii de la Potsdam peste trei milioane de germani care se mai aflau, după cel de-al doilea război mondial, pe teritoriile situate în partea de răsărit a țării, au fost expulzați. Și tot cu prilejul acelei întâlniri s-a luat și decizia ca milioane de germani să fie transferați din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, România.

Nu de puține ori, etnicii germani au căzut victimele unor acte de răzbunare de o violență ieșită din comun, deportarea în fosta Germanie nazistă fiind cea mai bună soluție la acea vreme. Conform statisticilor, peste 12 milioane de germani au reușit să plece din partea de răsărit a Europei, aproape un sfert dintre aceștia murind fie din cauza condițiilor precare în care s-au realizat evacuările, a foametei, a epuizării, ori a condițiile deosebit de proaste de care au beneficiat în taberele de refugiați, fie tratamentului la care au fost supuși de unii militari ori civili dornici de răzbunare.

Iar fosta Uniune Sovietică a ținut să-și plătească polițele în fața germanilor, peste 150 de mii de persoane ajungând să fie deportate în celebra Siberie.

1.2 Începuturile Războiului Rece

Odată cu trecerea timpului, neînțelegerile și rivalitățile dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică au început să fie tot mai mari. În plus, îngrijorate de gradul de sărăcie al populației germane, care se accentua continuu, SUA, Marea Britanie și Franța au început să-și modifice politica aplicată inițial Germaniei, deteriorarea situației economice a acesteia fiind evidențiată pentru prima dată de însuși secretarul de stat american, James F. Byrnes, în discursul său oficial ținut la Stuttgart (6 septembrie 1946) și denumit sugestiv „Redefinirea politicii față de Germania”.

Preocupați de situația economică a Germaniei, occidentalii au decis extinderea celebrului plan Marshall și pentru germani.

1.2.1 Planul Marshall – motiv de îngrijorare pentru sovietici

Planul Marshall, denumit oficial European Recovery Program (ERP) a fost planul conceput de americani pentru reconstrucția și susținerea economică a statelor europene, după cel de-al Doilea Război Mondial. Lansat oficial la data de 5 iunie 1947, printr-un discurs al secretarului de stat al SUA, George Marshall, planul reprezenta un amplu program de asistență economică ce viza atât refacerea economiilor țărilor grav afectate de război, cât și stoparea extinderii comunismului, fenomen considerat responsabil de sărăcirea populației.

Planul a fost repede agreat de către europeni, miniștrii de externe Georges Bidault (Franța) și Ernest Bevin (Regatul Unit) semnând la finele lunii iunie a anului 1947 un comunicat prin care le invita pe toate cele 22 de state ale Europei să-și trimită reprezentanți la Paris, pentru schițarea comună a unui plan general de reconstrucție.

Propunerea nu a fost deloc pe placul liderilor Uniunii Sovietice, care au catalogat planul americanilor drept „imperialism economic american” și le-au interzis statelor afiliate să ia parte la Conferința de la Paris. Și asta deoarece rușii s-au temut foarte tare că, prin aplicarea planului Marshall exista un mare risc ca statele ce se aflau în sfera lor de influență să se desprindă de sub „tutela” colosului U.R.S.S., ceea ce le-ar fi atras enorme pierderi economice, politice, dar și strategice.

Extinderea planului Marshall și pentru Germania occidentală a dus ulterior și la reforma monetară, ce fusese interzisă în timpul aplicării politicii ocupației militare. Reforma monetară s-a dovedit, în primii ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, imposibil de aplicat în Germania, SUA, Franța, Uniunea Sovietică și Regatul Unit nereușind să negocieze ceva în acest sens.

Pe fondul tensiunilor acumulate între statele aliate, în fiecare zonă germană erau impuse monedele proprii ale aliatului ocupant, americanii acționând după celebrele directive JCS 1067 (funcționabile până în anul 1947) ce interziceau luarea oricăror „măsuri pentru întărirea financiară germană”.

Urmare a declanșării reformei monetare germane, SUA a început să tipărească noua monedă Deutche Mark (DM), aceasta înlocuind Reichmark-ul, ce încă mai era folosită. Inițial rata de schimb a fost de 1:1 pentru primele Reichmark, pentru următoarele fiind aplicat raportul de 10:1. Reforma monetară i-a adus în pragul falimentului pe cei care își păstrau economiile în bani lichizi.

Rușii s-au opus categoric introducerii acestei valute, în luna martie a anului 1948 ei luând decizia de a se retrage din sistemul de guvernare al Aliaților. Iar în luna iunie a aceluiași an ei au declanșat celebra criză a Berlinului, blocând toate rutele terestre care legau Germania Occidentală de Berlin. Ulterior însă au urmat aceeași procedură ca și Aliații și au creat marca est-germană a Republicii Democrate Germania (RDG), denumită deseori și Ostmark.

Urmare a blocadei instaurate de sovietici, foștii aliați ai acestora au declanșat așa-numitul pod aerian, prin intermediul căruia s-a reușit aprovizionarea corespunzătoare a tuturor germanilor ce au fost surprinși de inițiativa rușilor în partea vestică a Berlinului.

1.3 „Prietenia” sovieto-română

În acest context global, U.R.S.S. a reușit ca în scurt timp de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial să „comunizeze” zona estică europeană, fără ca restul puterilor aliate să intervină. În țara noastră, armata U.R.S.S. a intrat inițial ca o armată inamică de ocupație, după momentul istoric 23 august 1944 statutul forțelor armate modificându-se în forțe armate aliate de ocupație.

Abia în anul 1958, ca urmare a unei înțelegeri dintre Gheorghe Gheorghiu Dej și liderul sovietic Nichita Hrușciov, trupele sovietice au părăsit țara România.

Demn de menționat este faptul că statutul internațional al țării noastre fusese stabilit de Forțele Aliate în cadrul Tratatului de Pace de la Paris (1947), în conținutul acestuia prevăzându-se faptul că România rămânea în sfera de influență a U.R.S.S. Astfel țara noastră a fost considerată ca fiind țară învinsă în război, trupele militare ale Uniunii Sovietice având rolul de a impune pe teritoriul românesc toate prevederile Tratatului de la Paris.

În aceste condiții, U.R.S.S. a reușit destul de ușor regimul comunist în România, fapt realizat prin intermediul Partidului Comunist din România, ce luase ființă încă din anul 1921, în urma desprinderii comuniștilor din cadrul Partidului Socialist. După doar trei ani de înființare, Partidul Comunist Român a pus la cale în Basarabia o lovitură de stat, motiv pentru care s-a luat decizia interzicerii acestuia.

Partidul Comunist Român a revenit în viața publică românească după momentul 23 august 1944, când Regele Mihai a reușit să-l înlăture pe Mareșalul Ion Antonescu, cu sprijinul armatei române, dar și al partidelor democratice.

Astfel, România a reușit să iasă din alianța Axei, ea continuând războiul cu Germania hitleristă împreună cu Națiunile Unite. Așa cum deja s-a menționat, comunismul a reușit să se impună în România cu rapiditate, mai ales în contextul politic internațional. Apărut în viața publică internațională după Revoluția din Octombrie (1917) din Rusia, comunismul și-a menținut și dezvoltat dominația prin intermediul terorii, al violențelor, dar și a crimelor.

În ciuda faptului că evoluția comunismului la nivel european s-a manifestat în mod diferit de la un stat la altul, aceste a reușit să se impună și să supraviețuiască zeci de ani ca urmare a politicii de represiune, politică ce era îndreptată împotriva oricui era considerat dușman, opozant.

Și chiar dacă era menționată ca un principiu în ideologia partidului, așa numita „luptă de clasă” nu i-a împiedicat pe comuniști să încerce în permanență să își extermine adversarii, cărora de-a lungul timpului le-au fost atribuite diverse denumiri, respectiv „moșieri”, „burghezi”, „fasciști”, „imperialiști”, etc. Și nu de puține ori comuniștii și-au executat chiar foștii colegi, activiști de partid la rândul lor.

Principala cale prin care comunismul a înțeles să supraviețuiască și să de dezvolte a fost instaurarea terorii, a asasinatului moral, fizic dar și psihic, cu impact deosebit la nivelul maselor. Comunismul instaurat în România la finalul celui de-a Doilea Război era unul de tip evoluat, el fiind preluat după modelul sovietic, transformat și adaptat în cei peste 30 de ani de teroare, sub influența liderului Stalin.

Prin intermediul cunoscutului N.K.V.D., Stalin a reușit să creeze așa numitele Comitete naționale de eliberare, pentru statele ce urmau să intre sub ocupația U.R.S.S. la finalul războiului, din care făceau parte diverși activiști ce se refugiaseră la Moscova.

După momentul 23 august 1944, când prin înlăturarea lui Antonescu, România a luat decizia să treacă de partea Uniunii Sovietice, s-a impus necesitatea stabilizării relațiilor cu colosul sovietic, și asta deoarece, chiar dacă pe plan teoretic țara noastră era independentă, ea fusese deja invadată de armata sovietică.

U.R.S.S. a invocat faptul că armata română este o armată inamică, ea luând prizonieri peste 150 de mii de militari români ce sperau într-un ajutor. Ulterior trupele sovietice au început să devasteze zone întregi din România, au ucis oameni, au rechiziționat diverse bunuri, astfel că în scurt timp țara noastră s-a transformat într-un imens teatru de operațiuni.

În aceste condiții s-a luat decizia instaurării ordinii la nivel național, motiv pentru care la data de 12 septembrie a anului 1944 a fost semnată „Convenția de armistițiu”, prin care U.R.S.S. a primit libertatea, în calitatea sa de „înalt comandant aliat”, să monitorizeze modalitatea prin care erau exercitate pe teritoriul țării noastre libertățile civile, dar și cele politice.

Astfel, această Convenție de armistițiu s-a transformat într-o pseudo-constituție ale cărei prevederi limita drastic suveranitatea României, care intra sub „protectoratul” U.R.S.S., ce exercita în numele Alianței, restul puterilor aliate neimplicându-se în nici un fel în controlarea modului în care sovieticii înțelegeau să intervină pe teritoriul românesc.

Demn de menționat este faptul că, în anul 1944, în România se aflau puțin peste 1000 de comuniști, aceștia reușind însă să preia puterea statului, după tiparul general, caracteristic zonei est-europene. Astfel, folosindu-se de formula marii coaliții a Blocului Național Democratic, din care făceau parte comuniștii, social democrații și naționaliștii, Partidul Comunist Român ajunge să revendice în totalitate atât formarea guvernului României, cât și preluarea monopolului asupra puterii politice. Așa numita „Falsa Mare Coaliție” s-a transformat în certitudine la data de 26 decembrie a anului 1944, când s-a publicat „Proiectul Platformei Frontului Național Democrat”, proiect la care au aderat, pe lângă Partidul Comunist Român și Frontul Plugarilor, P.S.D., o parte dintre sindicate, ca și Uniunea Populară Maghiară.

Profitând de contextul creat, comuniștii au început să se manifeste din ce în ce mai totalitar, el îndepărtându-i pe ceilalți lideri politici incomozi și preluând controlul în toate sectoarele considerate vitale, în paralel cu demersurile concentrare de acapararea sprijinului maselor largi ale populației.

În ciuda faptului că România avea un guvern (guvernul Rădescu), acesta avea o influență foarte limitată în luarea deciziilor importante pentru țară, toate „indicațiile” și deciziile venind direct de la Moscova, a cărei influență a crescut exponențial după vizita realizată la începutul anului 1945 de către Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker. Cei doi lideri politici au primit asigurări, cu ocazia acestei vizite făcute la Moscova, că dispun de tot sprijinul de care au nevoie pentru a prelua controlul total asupra României.

La nivel internațional, la începutul aceluiași an, 1945, are loc Conferința de la Yalta, în cadrul căreia liderii Forțelor Aliate (S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S.) își împart lumea în diverse sfere de influență, Uniunii Sovietice revenindu-i zona estică și centrală a Europei.

În același timp în țara noastră încep să se acutizeze tensiunile pe scena politică, iar pe fondul acestora ministrul adjunct al Ministerului de externe al U.R.S.S,. Andrei Vașinski, s-a deplasat la București, unde i-a impus Regelui Mihai să înlocuiască guvernul Rădescu cu unul nou, în fruntea căruia trebuia să se afle dr. Petru Groza.

În prima fază Regele Mihai a încercat să tergiverseze pretenția rușilor, dar în ziua de 6 martie a anului 1945 acesta a fost nevoit să confirme noul guvern Groza, din care făceau parte diverși reprezentanți ai Frontului Național Democrat, ca și ai grupării liberale în fruntea căreia se afla Gheorghe Tătărăscu.

Instaurarea guvernului dr. Petru Groza a reprezentat o schimbare majoră pe scena politică românească, Partidul Comunist Român devenind astfel forța politică decisivă. Astfel a început instaurarea în România a structurilor de tip sovietic, în paralel cu procesul complex de lichidare al adversarilor politici ce reprezentau un pericol pentru noua putere.

Imediat după instalarea guvernului Groza, la nivel intern se declanșează un proces complex de „sovietivizarea” României, comuniștii începând, prin diverse metode, să preia puterea în toate domeniile de activitate. Mai mult, ei au elaborat și un cadrul juridic adecvat, prin intermediul acestuia reușind :

Să confiște economia națională (impunând apoi planificări aberante)

Să perfecționeze și să dezvolte instituțiile de tip represiv

Să instituie regimul de muncă

Să instituie monopolul statului și al Partidului Comunist Român asupra presei naționale și locale

Să înceapă procesul de ideologizare al populației

Prima conferință a Partidului Comunist Român a avut loc în data de 6 octombrie a anului 1945, prilej cu care se decide alegerea unui comitet central, ca și a unui birou politic, membrii acestuia aflându-se la conducere până în anul 1952. Liderul Gheorghe Gheorghiu Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Române, iar ca secretari sunt aleși Ana Pauker și Teohari Georgescu.

Din nefericire pentru partidele istorice din România, marile puteri Aliate, S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut guvernul dr. Petru Groza în ziua de 4 februarie a anului 1946, în acest fel Partidul Comunist Român primind mână liberă în țara noastră.

La mijlocul lunii noiembrie ale aceluiași an, s-au organizat primele alegeri, așa zisa asigurare a cadrului democratic pentru desfășurarea acestora nefiind decât o simplă concesie de ordin tactic din partea liderilor comuniști.

La scurt timp au început să se sesizeze și diferențele dintre viziunea U.R.S.S. asupra libertăților politice și exigențele impuse de opoziția democratică. Blocul Partidelor Democratice, coaliția falsă ce era dominată de membrii P.C.R, a avut drept principal scop elaborarea și constituirea unui cadru prielnic prin intermediul căruia să se reușească mobilizarea resurselor generale pentru eliminarea oricăror încercări de manifestare și eventual impunere din partea partidelor democratice din România.

Demn de semnalat este faptul că, în Decretul – Lege nr. 2219/16.07.1946, emis de guvernul dr. Petru Groza a omis deliberat să facă vreo precizare legată de independența birourilor din cadrul secțiilor de vot, ca și de transparența numărătorii voturilor.

Organizarea alegerilor a venit pe fondul unui deficit de legitimitate deosebită a guvernului Petru Groza, la care se adăuga un suport destul de mic din partea marii majorități a populației. Pentru aceasta, în lunile anterioare alegerilor, membrii P.C.R. au făcut eforturi deosebite pentru a mobiliza întreg aparatul de stat de care dispuneau pentru a dezvolta și implementa propaganda oficială.

Pe lângă acest partizanat al administrației centrale, autoritățile centrale au profitat din plin de puterea de care dispuneau, ele anihilându-i prin violențe fizice pe toți potențialii candidați din partea partidelor democratice române. În acest context, alegerile ce s-au desfășurat la finele anului 1946 au generat impresia falsă a legitimității democratice a noii minorități politice pe care o reprezenta Partidul Comunist Român.

Ziua alegerilor a rămas în istorie drept ziua neagră a democrației, aceasta fiind de altfel consemnată și în unele depoziții ale emisarilor occidentali, ca și în arhivele și memoriile partidelor democratice din România.

Conform acestora, în ziua alegerilor partidele democratice, respectiv reprezentanții acestora nu au avut acces în secțiile de votare, mulți dintre votanții partidelor de opoziție fiind agresați fizic, cu intervenția în forță a autorităților represive în cadrul activității de vot, toate acestea contribuind la realizarea obiectivului propus de către Partidul Comunist Român, respectiv acela de a împiedica o posibilă victorie a partidelor democratice din România.

Toate problemele ce s-au semnalat în ziua alegerilor în România au fost urmare de fraudarea alegerilor, rezultatele acestora fiind amânate de mai multe ori, până în ziua de 22 noiembrie a anului 1946. Atunci s-a anunțat victoria oficială a Blocului Partidelor Democratice (Partidul Comunist Român având majoritatea), cu un procent covârșitor (aproximativ 70 % din numărul total al voturilor exprimate) și un număr de 348 de locuri în ceea ce avea să devină Adunarea Națională.

Comparativ cu numărul imens de locuri așa zis obținute de către Blocul Partidelor Democratice, autoritățile române au anunțat că Partidului Național Țărănesc îi reveneau doar 32 de locuri, în vreme ce alte 33 de locuri erau dedicate celorlalte partide ce nu făceau parte din Blocul Partidelor Democratice.

Reacția partidelor democratice la această fraudare masivă nu a întârziat să apară, ca și cea a S.U.A. și Marea Britanie, care au denunțat frauda comisă în alegeri, ca și lipsa e credibilitate a rezultatelor oficiale. Sprijinite puternic de U.R.S.S., autoritățile române s-au arătat indiferente la reacțiile Aliaților, comunismul fiind instaurat oficial, prin intermediul alegerilor fraudate, în România.

Concluzionând, se poate aprecia că instaurarea (impusă de influența sovietică) comunismului în țara noastră s-a realizat pe parcursul a patru etape clar delimitate, respectiv:

Instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, guvern ce era controlat de membrii Partidului Comunist Român, prin obligarea Regelui Mihai (de către reprezentantul Ministerului de Externe a U.R.S.S.) să numească acest guvern, după demiterea guvernului ce era condus de către generalul Nicolae Rădescu. Sub amenințarea executării tinerilor ce fuseseră arestați de armatele U.R.S.S. în perioada noiembrie 1944-februarie 1945, Regele Mihai a cedat șantajului și a numit guvernul Groza, guvern în spatele căruia se aflau comuniștii

Alegerile din luna noiembrie a anului 1946, ce s-au derulat sub teroare și amenințări, pe fondul regimului impus de comuniști la nivel central. Pe lângă intimidarea electoratului, puținii membrii ai Partidului Comunist Român au reușit să falsifice rezultatele alegerilor de la nivel central, profitând de influența deosebită pe care o avea în mod direct comisia centrală. În ciuda rezultatelor anunțate, comuniștii (în speță Blocul Partidelor Democratice) nu erau adevărații câștigători, alegerile fiind câștigate cu 78% de către Partidul Național Țărănist. Cifrele au avut la bază procesele verbale întocmite de țărăniști în secțiile de votare organizate pe întreg teritoriul României.

Distrugerea principalelor partide de opoziție, respectiv PNL, PSD și PNȚ, prin procesul ce a fost declanșat împotriva liderilor acestora (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, etc.), ce au fost acuzați de trădare, ca și de complot la adresa ordinii de stat.

Gestul Regelui Mihai (realizat la data de 30 decembrie 1947) de a abdica sub amenințarea cu moartea, la care s-a adăugat amenințarea uciderii tinerilor români arestați de armatele sovietice la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În aceeași zi a abdicării, liderii Partidului Comunist Român au proclamat Republica Populară Română, astfel reușindu-se înlăturarea ultimei instituții ce era garantul constituționalității, monarhia.

1.4 Sovieticii și sfera lor de influență

Anul 1948 a rămas în istorie drept momentul în care puternicul Kremlin a reușit să se impună în toate țările ce se aflau sub influența/dominația sa, instaurând regimul totalitar socialist, bazat pe doctrina stalinistă, realizându-se lichidarea tuturor opozițiilor politice, exproprierea marii burghezii, ca și instituirea unui monopol ideologic în interiorul nou-createlor partide comuniste (respectiv celebrul marxist/leninist/stalinist).

În acest moment s-a reușit delimitarea clară a celor două sisteme politice antagonice, respectiv:

Sistemul capitalist – în care se remarca Statele Unite ale Americii și aliații săi din Occident, care au reușit să pună bazele celebrei Alianțe Nord-Atlanice, N.A.T.O.

Sistemul socialist – în care s-a impus U.R.S.S. și statele din așa numita „democrație populară”, în realitate aflate sub stricta supraveghere a colosului sovietic, care au reușit să inițieze Tratatul de la Varșovia

De-a lungul anilor, între cele două sisteme politice, s-au sesizat numeroase confruntări în plan ideologic, în plan cultural, ca și în plan politic și economico-social, un rol important fiind deținut de către mass-media vremii, care în mod permanent a promovat și alimentat disputa acestor sisteme antagonice.

În acest context, ce s-a prefigurat a fi deosebit de tensionat, relațiile derulate de țara noastră cu restul statelor lumii au cunoscut evoluții spectaculoase și uneori dificil de prognosticat, primul pas major făcut de România în perioada Războiului Rece fiind semnarea Tratatului de pace cu Puterile Aliate Asociate.

Prin semnarea acestui Tratat, țara noastră a reușit să iasă de sub influența Convenției de armistițiu, ea transformându-se, cel puțin la nivel teoretic, într-un stat suveran și independent.

Ulterior celei de-a doua deflagrații mondiale, politica externă a țării noastre s-a subordonat „indicațiilor” primite de la Moscova, cele două state (ca și restul statelor de sub influența sovietică) încheind așa numitele „tratate de prietenie”, în conținutul cărora părțile își luau angajamentul de a lua toate măsurile ce se impunea în vederea înlăturării tuturor amenințărilor posibile, în paralel cu participarea la diversele acțiuni internaționale ce erau dedicate asigurării păcii, ca și a securității statelor.

Ca urmare a tratatului semnat de dr. Petru Groza și Molotov prevedea obligația părților de a nu încheia nici un fel de alianță și nici de a nu se implica în coaliții ori măsuri îndreptate spre cealaltă parte, în paralel cu o consultare comună asupra tuturor problemelor internaționale ce le vizau interesele părților, punându-se bazeze principiului independenței, al respectului reciproc, ca și al suveranității naționale și implicit al unui neamestec în probleme interne ale statului partener.

În plus, în conținutul acestui tratat, se prevede în mod explicit rolul pe care îl juca U.R.S.S. în cadrul politicii externe a țării noastre, aceasta luându-și „angajamentul” să „se consulte” în „toate chestiunile internaționale” cu colosul sovietic.

De asemenea, se remarcă și lipsa oricărei baze reale a respectării principiului „respectului reciproc”, ca și al „suveranității naționale” și implicit al unui „neamestec în probleme interne ale statului partener”, țara noastră fiind ocupată de către sovietici, care își aveau reprezentanți în toate instituțiile și întreprinderile românești (aceștia fiind cei care trebuiau să-și dea acordul în cazul unor decizii importante), în vreme ce conducerea partidului era direct subordonată Kremlinului.

Se remarcă astfel că relațiile internaționale ale țării noastre se limitau practic numai la relațiile cu statele din aceeași sferă de influență sovietică, restul relațiilor cu alte state ale lumii fiind practic inexistente.

În tot acest context, pe fondul unor neînțelegeri între Groza și Molotov, la finele lunii mai a anului 1948 s-a semnat celebrul acord prin care U.R.S.S. a preluat Insula Șerpilor, țara noastră pierzând, după nordul Bucovinei și Basarabia, un important teritoriu al său, cu modificarea granițelor, aspect ce contravenea total termenilor Tratatului de pace semnat cu doar un an mai devreme.

Între anii 1947-1953 se remarcă o dinamică deosebită în evoluțiile relațiilor dintre Vest și Est, ca și a diverselor raporturi pe care Uniunea Sovietică le-a impus statelor socialiste, sateliții săi. În această perioadă s-a reușit definirea politicii de bloc, ca și a blocurilor comuniste la nivelul continentului european, cu influențarea deosebită a percepțiilor liderilor politici și modificarea substanțială a evoluției realităților politice, sociale, dar mai ales economice la nivelul fiecărui stat socialist, aflat sunt „sfera influenței” sovietice.

La nivel zonal, s-a remarcat conturarea unui proces al „reașezării” așa-numitelor raporturi diplomatice între Moscova, devenit un adevărat pol hegemonic, și statele din sfera sa de influență, proces ce poate fi, cu facilitate asemuit, unui veritabil război rece.

Ulterior izolării Iugoslaviei de restul statelor socialiste aflate sub influența sa, Uniunea Sovietică reușește să înființeze C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), la care vor adera, rând pe rând, nu doar statele est-europene, ci și state ca Cuba, Republica Democrată Germană, Mongolia ori R.P.D. Vietnam, în acest fel colosul sovietic reușind să își impună interesele și concepțiile proprii în toate aceste state.

În această perioadă România nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot.

Chiar și planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia.

La moartea liderului sovietic Stalin, în luna martie a anului 1953, înlocuitorul său a înțeles să modifice ușor politica internă, ca și politica externă a U.R.S.S. Hrusciov declarându-se pentru:

Coexistența liniștită a socialismului în proximitatea capitalismului

O oarecare destindere a relațiilor internaționale

Restabilirea relațiilor cu Iugoslavia

Ca urmare a acestei repoziționări a Moscovei, România a înțeles să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea.

Un an mai târziu, la data de 14 mai, toate statele socialiste, exceptând statul iugoslav, au semnat Tratatul de la Varșovia, creat ca urmare a inițiativei Uniunii Sovietice, urmare a acestui acord armatele tuturor statelor socialiste trecând sub comanda armatei sovietice.

Ulterior semnării și a tratatului de stat cu Austria, acest stat a redevenit unul suveran, impunându-se retragerea de pe teritoriul său a tuturor trupelor altor state, inclusiv cele ale sovieticilor, context în care liderul român Gheorghe Gheorghiu Dej a luat în discuție, în fața liderilor din partidul comunist, o eventuală retragere a trupelor sovieticilor din țara noastră, prin prisma faptului că nu se mai justifica prezența acestora pe teritoriul României.

Ideea i-a fost prezentată liderului sovietic Hrușciov cu ocazia vizitei acestuia la București, în luna august a anului 1955, ipoteza fiind respinsă cu agresiune de către acesta.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (decembrie, 1955) țara noastră a urmat pentru o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești, cu ocazia Plenarei Comitetului Central al P.M.R.

Gestul a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i țării noastre spații extinse în tiraj. Luată prin surprindere, media din Uniunea Sovietică a preferat să nu se implice, liderii sovieticii provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a U.R.S.S. să critice România, acuzând-o de naționalism.

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România).

Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României, aceasta fiind structurată pe baza principiului:

Independenței și suveranității naționale

Avantajului reciproc

Egalității în drepturi

Neamestecului în treburile interne

Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

CAPITOLUL 2. ROMÂNIA, PRO ȘI CONTRA U.R.S.S.

Politica extinderii și a întăririi diverselor relații de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Iar la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta a reușit să preia și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (respectiv Republica Socialistă România).

Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României, aceasta fiind structurată pe baza mai multor principii, respectiv:

Principiul independenței și suveranității naționale

Principiul avantajului reciproc

Principiul egalității în drepturi

Principiul neamestecului în treburile interne

Noul lider comunist al României a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Spre deosebire de restul omologilor săi, din statele „satelit” al U.R.S.S., Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe liderii comuniști din statele socialiste vecine României, criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (respectiv în cursul lunii mai, 1966).

În paralel, acesta a reușit să stabilească și relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Tot Nicolae Ceaușescu a fost cel care a ales să se apropie de controversatul lider iugoslav, Iosip Broz Tito, cel pe care sovieticii deciseseră să-l izoleze, ca urmare a diverselor luări de atitudine ale acestuia, ce nu erau deloc pe placul Uniunii Sovietice, imperiul ce își făcuse un obicei din a se amesteca și a-și impune propriile opinii în toate statele pe care, în mod artificial, le introdusese în larga sa sferă de influență.

Și categoric, cel mai surprinzător gest al lui Nicolae Ceaușescu, cel care i-a atras atenția întregii lunii internaționale, a fost atitudinea pe care acesta a adoptat-o în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia.

În vreme ce țara noastră încerca să-și extindă relațiile la nivelul regional, dar și continental, un alt stat socialist, Cehoslovacia, își propusese să experimenteze promovarea așa numitului „socialism cu față umană”, în fruntea proiectului găsindu-se prim secretarul C.C. al Partidului Comunist Cehoslovac, Alexander Dubcek.

Iar dacă Nicolae Ceaușescu se arăta optimist asupra reformelor anunțate pe teritoriul cehoslovac, restul liderilor din statele socialiste, ce semnaseră celebrul Tratat de la Varșovia, considerau că inițiativa lui Dubcek nu face decât să promoveze o reinstaurare a capitalismului în Cehoslovacia, mai ales că se anunțase promovarea pluralismului de idei în evoluția statului, acordarea unei anumite libertăți presei, ca și acordarea dreptului constituirii organizațiilor civice.

În aceste condiții, liderul Uniunii Sovietice a preluat inițiativa și a reunit liderii mai multor state ce erau semnatare ale Tratatului de la Varșovia, în intenția de a pune în aplicare ceea ce ulterior a fost denumit „doctrina Brejnev”, conform căreia în situația sesizării unui pericol într-un stat socialist, privind doctrina, restul statelor aveau datoria de a interveni, inclusiv pe cale militară, pentru a-l readuce pe drumul „cel drept”.

Coincidență sau nu, cu doar câteva zile înaintea invadării Cehoslovaciei de către U.R.S.S., Nicolae Ceaușescu a făcut o așa numită „vizită de prietenie” în acest stat, ocazie cu care cele două state au semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală. Liderul Dubcek a avut ocazia să îl informeze pe Ceaușescu despre rezultatele deosebite ale reformelor pe care le inițiase, el lăudându-se chiar că nu mai are probleme cu restul liderilor comuniști din statele socialiste est-europene, respectiv Leonid Brejnev, Todor Jivkov, Walter Ulbricht, Wladyslaw Gomulka și Janos Kadar.

Cu prilejul conferinței de presă, organizată la semnarea tratatului, liderul român a fost întrebat de un jurnalist, prezent la eveniment, cu privire la atitudinea țării noastre în eventualitatea unei intervenții militare sovietice pe teritoriul cehoslovac, acesta invocând Tratatul de la Varșovia, special creat pentru a preveni o eventuală agresiune din partea statelor capitaliste, intervențiile militare ale statelor membre acestui tratat nefiind niciodată luate în discuție, fiecare stat socialist fiind liber să își realizeze și promoveze în mod independent politica internă, fără amestecul altor țări.

Cu toate acestea, ulterior, Ceaușescu l-a informat pe omologul său cehoslovac cu privire la planurile aliaților de a invada Cehoslovacia, Dubcek declarând că „îi primim cu flori”.

Și după numai trei zile de la vizita liderului P.C.R. în Cehoslovacia, în noaptea de 20-21 august 1968, peste 500.000 de soldați al Uniunii Sovietice, Bulgariei, Ungariei, Poloniei și Germaniei Democrate au luat cu asalt toate granițele Cehoslovaciei, forța de intervenție fiind comparabilă cu cea desfășurată de Statele Unite ale Americii în Vietnam.

Despre atacul asupra Cehoslovaciei, Ceaușescu a fost informat cu puțin timp înaintea declanșării acestuia, un angajat al Ambasadei U.R.S.S. transmițându-i prin președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, o scrisoare oficială, informări asemănătoare fiind transmise tuturor statelor inclusiv Franței, Marii Britanii și S.U.A. Liderul cehoslovac a ales să nu se opună intervenției militare, invazia luând prin surprindere întreaga populație a Cehoslovaciei. În dimineața atacului, la București au fost convocate toți liderii marcanți ai României, aflați în fruntea diverselor comitete și organisme, între care și guvernul țării, părerea unanimă fiind aceea de a condamna invadarea statului cehoslovac și declararea ripostei în cazul unui potențial atac asupra teritoriului național.

Cu ocazia ședinței Comitetului Executiv, unii oameni politici au sugerat inițierea contactului cu Iugoslavia, în eventualitatea unei potențiale amenințări militare venite asupra României din partea Uniunii Sovietice. Nicolae Ceaușescu deținea încă de la finele lunii iulie informații privind pregătirea unei invazii asupra Cehoslovaciei, existând date cu privire și la o potențială intervenție armată în țara noastră, dar și în statul vecin, Iugoslavia.

Cu toate acestea, Ceaușescu a ezitat să contacteze Iugoslavia prin prisma faptului că, ulterior negării de către guvernul țării noastre a „rolului de lider” pe care și-l asumase Uniunea Sovietică, iugoslavii au perceput această reacție drept o dovadă a concurenței pe care România le-o făcea în relațiile cu statele puternice ale lumii, relații la care Iugoslavia tindea, considerându-le drept cruciale pentru dobândirea independenței politice.

Îngrijorarea Iugoslaviei era justificată, în condițiile în care România era deja percepută de către observatorii politici ai S.U.A., drept un stat „la fel de independent de Moscova ca și Belgradul”, aceștia apreciind că România va reuși să depășească Iugoslavia în domeniul distanțării de Uniunea Sovietică pe plan militar.

Mai mult, conform raportului privind relațiile R.S.F.I.-S.U.A., ca și concluziilor aparținând Comitetului Federal Executiv (CWIHP-1964), încă din luna iulie a anului 1964 Comitetul Executiv al Iugoslaviei constatase că Statele Unite ale Americii începuse să inițieze diverse contacte cu unele state din zona est-europeană, în vreme ce relațiile sale cu americanii erau în cădere liberă, guvernul SUA fiind tot mai dezinteresat de statul în fruntea căruia se poziționase Tito, mai ales de când România începuse să își manifeste independența în zonă, motiv pentru care a fost aleasă pentru contacte de colaborare. În aceste condiții, Comitetul Executiv al Iugoslaviei concluzionase că nu se putea permite înlocuirea poziției sale cu cea a României, mai ales în condițiile în care se dorea transformarea statului într-unul independent.

Nu în ultimul rând se impune a se menționa că liderului statului de peste Dunăre îi fusese amintit că relațiile cu Uniunea Sovietică erau unele de dependență, situație în care se impunea imperios ca Iugoslavia să își mențină așa numitul avantaj al relațiilor cu americanii, mai ales în contextul în care țara noastră începuse să fie tot mai „curtată” de aceștia, ceea ce o transforma dintr-un potențial partener al Iugoslaviei într-un redutabil rival.

De cealaltă parte, și Nicolae Ceaușescu avea o reticență în raport cu statul vecin de peste Dunăre, știut fiind faptul că acesta avea o relație specială cu Uniunea Sovietică, prin prisma relațiilor istorice în cadrul cărora Rusia sprijinise Iugoslavia în fața invaziei turcilor, Tito declarând de câteva ori că se teme de sovietici, mai ales după experiențele de care avusese parte în perioada lui Stalin.

În plus, într-un raport al C.I.A., apare menționat faptul că Iosip Broz Tito se dovedește a fi un puternic suporter al Uniunii Sovietice în conflictul pe care aceasta îl avea cu China, Iugoslavia fiind apropiată Uniunii Sovietice în probleme de securitate, ca și de politică externă.

Ulterior morții lui Stalin, liderul iugoslav s-a aliat cu sovieticii împotriva Statelor Unite ale Americii împotriva oricăror probleme ale politicii externe, americanii reclamând frecvent că Belgradul avea o atitudine ostilă în relațiile comune, mai ales în problemele internaționale ce implicat diversele interese naționale ale americanilor.

În vreme ce Tito ținea partea Uniunii Sovietice în diferendele pe care aceasta le avea cu S.U.A. pe teme precum relațiile cu China, problemele din Orientul Mijlociu ori problema Vietnamului, Nicolae Ceaușescu se poziționase întotdeauna de partea Statelor Unite ale Americii.

Și chiar dacă părea dificil de crezut., România era aliatul militar al Uniunii Sovietice, iar Iugoslavia nu, ofițerii iugoslavi începând să se instruiască în U.R.S.S. la un an după ce țara noastră a renunțat la stagiile de pregătire și instruire militară și pe probleme de securitate ale militarilor români în Moscova.

Mai mult, cu doar trei ani înaintea declanșării invaziei în Cehoslovacia, în vreme ce țara noastră dădea startul propriei industrii de armament, în paralel cu diversificarea surselor de aprovizionare, în încercarea de a renunța la dependența sovietică, Iugoslavia achiziționa de la sovietici echipamente militare de ultimă generație, ea schimbându-se radical poziția în raport cu S.U.A., cu care colaborase deosebit în domeniul militar cu mai puțin de un deceniu în urmă.

Ulterior atacului Cehoslovaciei, cunoscând planul potențialei invazii ce include și țara noastră, guvernul român a încercat să-și găsească un aliat în apropiere, mai ales în contextul în care existau informații privind o concentrare a forțelor militare sovietice, ungare și bulgare în zona granițelor României.

În acel moment, Uniunea Sovietică reușea să dețină controlul pe aproape 80% din totalul frontierei țării noastre, fie în mod direct, știut fiind faptul că frontiera România-U.R.S.S. se întindea pe o lungime terestră de 1330 km, alți 193 de km fiind poziționați în zona țărmului Mării Negre, fie în mod indirect, a urmare a forțelor militare ale Bulgariei și Ungariei, ce erau fidele Uniunii Sovietice și care controlau granițele comune cu țara noastră, ce se întindeau pe lungimea de 1079 km.

Așa cum aprecia și Ion Gheorghe, șeful statului major al Armatei Române, în august 1968 forțele armate române erau nu doar depășite numeric de forțele armate din jurul lor, ci și înconjurate de acestea, potențialii adversari „prezumtivi ne cunoșteau bine forța și dispersarea forțelor armate”.

În momentul invaziei Cehoslovaciei, serviciile de informații din Elveția le-au transmis autorităților române că în zona frontierelor României au fost mobilizate 15 divizii ale Uniunii Sovietice, cinci divizii ale forțelor armate ale Republicii Socialiste Bulgare și alte trei divizii ale forțelor militare ungare.

În aceste condiții, la câteva ore de la invadarea Cehoslovaciei, în fața sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român s-a organizat cea mai mare adunare populară de până atunci, în fața căreia liderul Nicolae Ceaușescu a condamnat intervenția militară în termeni extrem de duri, el declarând că țara noastră era gata să își apere suveranitatea națională și independența cu orice preț, a doua fiind adoptată, în cadrul sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naționale, și Declarația privind principiile de bază ale politicii externe românești, ce a fost transmisă pe canale oficiale nu doar Organizației Națiunilor Unite, ci și tuturor statelor lumii, în conținutul acesteia regăsindu-se declararea faptului că Organizația Tratatului de la Varșovia nu se poate utiliza ori invoca în cadrul acțiunilor militare îndreptate împotriva unui stat socialist.

Poziția adoptată de țara noastră a făcut înconjurul lumii, marile state ale acesteia urmărind cu interes desfășurarea evenimentelor de la finele lunii august a anului 1968.

În același timp, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și identificarea unui aliat în vecinătate, Iugoslavia fiind singurul stat care urma, conform informațiilor recepționate pe căi nediplomatice, să fie invadată, asemenea țării noastre.

În aceste condiții, Ceaușescu a decis că ia de urgență legătura cu președintele iugoslav, Iosip Broz Tito, șeful Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, primind dispoziții stricte privind informarea acestuia în regim de urgență, prin intermediul canalelor de comunicații directe.

Răspunsul liderului iugoslav a venit la scurt timp de la invadarea Cehoslovaciei, în ziua de 23 august a anului 1968, ministrul de Interne al Iugoslaviei, Stiyacic, autoinvitându-se la parada militară pe care țara noastră o organiza cu ocazia Zilei Naționale. Ministrul i-a mulțumit lui Nicolae Ceaușescu, în numele lui Tito, pentru informațiile transmise, invitându-l pe liderul român să se întâlnească cu omologul său iugoslav, a doua zi, pe teritoriu iugoslav, la Virset.

Întâlnirea celor doi lideri, care a marcat începutul colaborării ulterioare dintre România și Iugoslavia, s-a derulat în cea mai mare taină, despre existența acesteia neștiind nici primul ministru al României, Ion Gheorghe Maurer.

Nicolae Ceaușescu a fost însoțit de cel care, de altfel, îl și sfătuise să încerce să îl contacteze pe Tito, liderul care avusese îndrăzneala de a i se împotrivi lui Stalin, Emil Bodnăraș, acesta prezentând la întâlnirea secretă rapoarte informative ce conțineau planurile Uniunii Sovietice privind intervenția în România și ulterior în Iugoslavia.

Nicolae Ceaușescu i-a transmis lui Tito că susține condamnarea publică a acțiunii forțelor militare în Cehoslovacia, că refuze să capituleze în fața invaziei planificate în România și că intenționează să reziste militar la orice tentativă de pătrundere străină pe teritoriul statului.

Nicolae Ceaușescu i-a solicitat direct ajutorul lui Tito, precizându-i că România se bucură și de sprijinul Chinei, care își reafirmase susținerea necondiționată pentru apărarea independenței țării noastre. În plus, el și Bodnăraș nu s-au sfiit să recunoască faptul că, în situația unei invazii a sovieticilor și aliaților acestora asupra țării noastre, se luase în calcul atacarea a trei frontiere, singurul flanc vulnerabil fiind frontiera cu Iugoslavia.

Iosip Broz Tito l-a asigurat pe Ceaușescu de tot sprijinul său, în paralel sfătuindu-l să fie prudent și calm, evitând orice prilej care ar fi putut fi speculat de Uniunea Sovietică drept pretext pentru a invada România.

2.1 România trece peste „indicațiile” U.R.S.S. și dă startul dezvoltării socialiste

După cum s-a mai precizat în cuprinsul prezentei lucrări de diplomă, Uniunea Sovietică își făcuse un obicei din a defini „direcții de acțiune” în absolut toate domeniile de activitate ale statelor socialiste ce se aflau în aria sa de influență, viitorul țării noastre fiind prefigurat de către aceasta ca urmând a fi unul agrar, fiind exclusă din start orice fel de industrializare și tehnologizare.

Cu toate acestea, Nicolae Ceaușescu își făcuse propriile planuri pentru țara noastră, printre care se număra și dezvoltarea deosebită a industriei, realizarea unor importuri uriașe de mașini și o retehnologizare la nivel național, cu introducerea în toate domeniile de activitate a utilajelor performante, de ultimă generație.

La finalul celui de-al șaselea deceniu al secolului trecut, țara noastră își propusese să facă progrese însemnate în reforma economică, în special după ce U.R.S.S. încercase de câteva ori să își impună propriile idei, dar și principii de dezvoltare.

După ce a luat decizia să se declare independentă și să devină adepta principiului de neamestec al altor țări în treburile interne, România s-a concentrat în principal pe inițierea și dezvoltarea unei industrii de tip modern, ceea ar fi dus la creșterea considerabilă a relațiilor de colaborare cu cele mai mari state ale lumii Și în ciuda tuturor planurilor, din nefericire pentru România, sursele de finanțare de la acea vreme erau destul de reduse, cu toate că fondul de acumulare în cadrul venitului național utilizat crescuse considerabil în ultimii ani.

În faza inițială, oficialii de la București au agreat ideea de a solicita credite diverse de la Banca Internațională de Colaborare Economică, ce activa în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) ce își avea sediul la Moscova. Aceasta a refuzat însă orice colaborare, ea invocând lipsa lichidităților în valută.

În lipsa unor alte variante viabile, România a decis să facă apel la piața financiară mondială, liderul socialist, Nicolae Ceaușescu, luând decizia de a trece peste „indicațiile” sovieticilor și de a se orienta spre Occident, sens în care a optat pentru apropierea și implicit colaborarea cu celebra Bancă Mondială.

Primele negocieri vizând aderarea României la Banca Mondială au început la finele lui 1969, când președintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a vizitat țara noastră, la invitația Ministerului Afacerilor Externe.

Principala problemă ce a apărut în timpul negocierilor a constat în stabilirea cotei de capital de participare, atât ca formă de depunere, cât și ca mărime.

Și asta deoarece se prevedea clar faptul că orice stat care intenționează să devină un membru era obligat să depună cota de 90% în aur, cota fiind recompensată ulterior prin diversele creditele obținute, credite a căror dobândă era cu mult mai mică decât dobânda de pe piața bancară internațională.

Demn de menționat este faptul că negocierile cu Banca Mondială au durat doi ani, perioadă în care România lua parte frecvent și la diversele conferințe ale Comisiei Financiar – Valutare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), după programele ce fuseseră anterior stabilite.

Și, dând dovadă de o diplomație deosebită, Nicolae Ceaușescu, președintele României comuniste, a amânat până în ultimul moment informarea partenerilor C.A.E.R. cu privire la intenția de aderare la Banca Mondială, în acest fel evitându-se tensionarea relațiilor cu sovieticii, ce erau oricum destul de încordate în zonă.

Un adevărat scandal a fost declanșat în jumătatea a doua a anului 1972, când în timpul unei ședințe a Comisiei Financiar – Valutare C.A.E.R., desfășurate la Moscova, țara noastră și-a anunțat intenția de aderare la Banca Mondială, în contextul unei dezvoltări a relațiilor cu toate țările lumii, ca și cu diversele organismele financiare internaționale, sprijinul acestora fiind vital pentru ulterioara dezvoltare economică a țării.

Cum reglementările Băncii Mondiale menționau că după semnarea tuturor documentelor de aderare, fiecare stat membru trebuie să voteze pentru primirea unui nou membru, Ministerul Afacerilor Externe român a început, prin intermediul majorității ambasadelor sale, o puternică campanie de informarea țărilor membre, ea fiind prima din CAER care lua această decizie de a adera.

Demersurile diplomatice au fost eficiente, state precum SUA, Franța, Anglia, Germania Federală, Olanda și Italia, susținând fără nici un fel de rezerve aderarea țării noastre la Banca Mondială.

Aderarea României la Banca Mondială s-a realizat în cursul anului 1972, țara noastră fiind unicul stat din blocul socialist ce a decis să ignore planurile făcute de sovietici și să facă acest pas decisiv ce a dus la o dezvoltarea ulterioară fără precedent a economiei naționale.

Aderarea țării noastre le-a luat prin surprindere pe toate statele socialiste, mai ales în contextul în care acest adevărat eveniment pentru blocul socialist est-european s-a produs după ce U.R.S.S. a încercat să îi stabilească României principalele obiective de dezvoltare, asemenea tuturor statelor socialiste din sfera sa de influență.

Iar semnarea primului acord al unei țări socialiste cu Banca Mondială a ținut prima pagină a presei internaționale, care a comentat în diverși termeni această colaborare, României fiindu-i alocate spații deosebite în cotidianele consacrate.

Acordul aderării României la Banca Mondială s-a semnat la Washington, în data de 15 decembrie 1972, din partea țării noastre semnatar fiind ministrul finanțelor din acea vreme, Florea Dumitrescu. După ce a fost semnată aderarea la cea mai importanță instituție financiară a lumii, România a putut să primească credite în valoare de un miliard de dolari, acestea fiind destinate strict domeniului dedicat infrastructurii.

Datorită faptului că banii folosiți pentru construirea și pentru modernizarea autostrăzilor, a drumurilor, ca și a podurilor nu puteau să fie restituiți la scandeța impusă (10-15 ani), respectivele obiectivele construite atrăgând după ele venituri abia după un interval de 20-30 de ani, țara noastră a venit cu propunerea către bancă, respectiv ca o parte dintre credite să fie destinate exclusiv pentru creșterea producției industriale și pentru crearea de noi locuri de muncă, situație în care s-ar fi realizat și o creștere a veniturilor economiei naționale, dar într-un timp mult mai scurt.

În primă fază, Banca Mondială a refuzat propunerea țării noastre, reglementările acestea fiind deosebit de stricte în domeniul dedicat acordării creditelor. După câteva săptămâni însă, conducerea instituției financiare mondiale a revenit asupra deciziei pe care o luase inițial, ea modificând regulile ce fuseseră aplicate vreme de trei decenii.

Și astfel, ignorând total planurile pe care i le elaborase Uniunea Sovietică, România a reușit să primească credite deosebite pentru dezvoltarea producției materiale, respectiv bunuri de consum, utilaje diverse, echipamente și diverse mașini.

Între perioada 1973-1989, țara noastră a reușit să acceseze numeroase credite internaționale, valoarea totală a acestoa ajungând la suma de șase miliarde de dolari, sumă din care s-a reușit atât modernizarea agriculturii, cât și industrializarea deosebită a României, în această perioadă creșterea economică fiind una fără precedent.

CAPITOLUL 3. U.R.S.S. ȘI INFLUENȚA LIDERULUI MIHAIL GORBACIOV

În acest moment se poate afirma, în mod categoric, că modificările substanțiale ce au fost sesizate la finele secolului trecut nu doar în toate statele socialiste ce se aflau în sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice, ci și la nivelul marii majorități a continentului european s-au datorat, într-un fel sau altul, marelui imperiu sovietic, mai precis liderului acestuia, controversatul Mihail Gorbaciov.

3. 1. Mihail Gorbaciov – „omul marilor erori strategice”

Mihail Gorbaciov, omul care, așa cum se va demonstra în conținutul acestui capitol al prezentei lucrări de diplomă, a reușit ca în numai câțiva ani să determine fluctuații radicale la nivelul întregii scene politice naționale, regionale, dar și continentale și implicit internaționale, a avut o copilărie deosebit de dificilă în perioada în care U.R.S.S.-ul, imperiul la a cărei destrămare va contribui în mod esențial, era condus de Stalin, bunicii acestuia fiind chiar deportați pe considerente așa-zis politice.

Ulterior ocupației naziste, micul Gorbaciov a avut ocazia să trăiască pe propria piele condițiile deosebit de grele din zonele rurale ale U.R.S.S., perioadă care l-a impresionat în mod deosebit, după cum acesta avea să recunoască după câteva decenii. Cu toate acestea, viitorul lider al sovieticilor s-a dovedit a fi nu doar un elev strălucit, ci și un adevărat sprijin pentru toți membrii familiei sale, la vârsta de 16 ani el fiind, de altfel răsplătit cu celebrul Ordin Steagul Roșu pentru Muncă.

Această „recunoaștere” i-a facilitat accesul ulterior la Universitatea din Moscova, și nu mult timp după accesul în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la finalul facultății lucrând în procuratură, în paralel cu accederea în diverse funcții politice.

După ce, în cursul lunii octombrie a anului 1961 ajunge să fie delegat în cadrul celebrului Congres al XXII-lea al P.C. al U.R.S.S, în timpul căruia liderul de atunci al sovieticilor, Nikita Hrușciov, anunța celebrul plan al sovieticilor pe două decenii, perioadă în care Uniunea Sovietică trebuia să depășească, prin prisma economică, invidiatul stat american, Mihail Gorbaciov devine în anul 1970 prim secretar al partidului comunist în Stavropol, el fiind, de altfel, și cel mai tânăr șef de partid, la nivel regional, din U.R.S.S.

După numai un an, ca urmare a reorganizării deosebite realizate la nivel fermelor colective, a îmbunătățirii nivelului de trai a familiilor de agricultori, ca și a acordării unor libertăți deosebite lucrătorilor agricoli în planificarea diverselor activități ale acestora, conducerea partidului ia decizia de al promova ca și membru în cadrul Comitetului Central, iar în cursul anului 1972, din această poziție, Mihail Gorbaciov ajunge în fruntea unei delegații a U.R.S.S. în Belgia.

După ocuparea poziției de deputat în cadrul celebrului „Soviet Suprem”, ca și a funcție de președinte în cadrul Comitetului pentru problemele tineretului, acesteia alăturându-i-se alte importante funcții politice, Mihail Gorbaciov devine în cursul anului 1979 protejatul celebrului șef al K.G.B, Iuri Andropov, care ulterior ajunge în fruntea sovieticilor, pentru o scurtă perioadă de timp.

În acest context, Gorbaciov, proaspăt promovat ca și secretar de partid pe problemele legate de cadrele din interiorul acestuia, ajunge să îi înlocuiască pe mulți dintre șefii de partid aflați în fruntea ministerelor ori a regiunilor, el promovându-i și pe viitorii săi colaboratori, Egor Ligaciov și Nicolae Rijkov și ajungând să devină prietenul celebrului succesor al lui Iuri Andropov, Constantin Cernenko.

În postura conferită de diversele funcții pe care le-a deținut în cadrul Partidului Comunist al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov a realizat numeroase călătorii în diverse state ale lumii, în timpul cărora a avut nu doar ocazia de a cunoaște diverse percepții politice, ci și de a cunoaște lideri importanți (în 1983 se întâlnește cu prim-ministrul Canadei, Pierre Trudeau, anul următor reușind să o cunoască pe celebra Margaret Thatcher).

3.1 Politicianul care a reușit să prăbușească întreg sistemul comunist european

Mihail Gorbaciov a rămas în istorie drept liderul care a zdruncinat din temelii întreaga scenă politică europeană, o parte dintre efectele acțiunilor sale reflectându-se la nivelul întregii lumi internaționale.

Născut în luna martie a anului 1931, Gorbaciov a reușit ca în numai șase ani, perioadă în care s-a aflat la conducerea Uniuni Sovietice, să determine:

Finalizarea celebrului Război Rece

Finalizarea monopolului politic pe care îl exercitase, ani la rândul, celebrul Partid Comunist al U.R.S.S., în marea majoritate a statelor socialiste aflate în sfera sa de influență

Prăbușirea colosului U.R.S.S.

3.1.1. Mihail Gorbaciov și fenomenul „Europei Unite”

Finalul Războiului Rece a atras după sine numeroase consecințe, pe planuri diverse, cel mai afectat fiind însă planul politic. Mulți au fost cei care au refuzat să creadă că finalul Războiului Rece va avea influențe majore și de durată asupra vieții politice internaționale, în timp ce diverși politicieni și analiști de renume s-au grăbit să le supraevalueze.

Astfel, la finele anilor 80, în Europa de Est s-a ajuns la o compromitere totală a sistemului comunist, ca și a ideologiei acestuia. Chiar și marea putere comunistă, colosul U.R.S.S., a renunțat și ea la statutul de lider politic, la scurt timp după aceasta producându-se și destrămarea sa.

Pe lângă dispariția bipolarismului la nivelul statelor europene, s-a constatat și evaporarea echilibrului și așa destul de precar ce exista între statele impropriu delimitate Est-Vest. Întreg spațiu euroatlantic s-a înscris într-o tranziție de durată, spre noul sistem de securitate, ce a fost permanent modificat de diversele raporturi de putere, aflate la rândul lor într-o continuă stare de fluență.

Principalul personaj, aflat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, acesta fiind considerat de către mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”.

La finele anilor '80, liderul sovietic susținea că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând și „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”.

La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, care va fi evoluția politică a super puterii de care dispunea fosta U.R.S.S, dar și care va fi influența acesteia la nivel european și implicit global. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea.

Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței N.A.T.O., dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea U.R.S.S..

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global.

Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate.

La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social.

Pe lângă fenomenul de multiplicarea centrilor de putere, s-a remarcat și predilecția tot mai crescută a diverșilor subiecți implicați în ecuația de putere la nivel global de a se manifesta asimetric. Astfel, pe lângă potențialul militar al fiecărui stat implicat în ecuația de putere, s-au adăugat și potențialul tehnico-științific, dar și potențialul economic.

Fenomenul Europei unite poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind în topul evenimentelor de amploare din ultimii ani ce a dus la o reașezare a hărții polilor de putere la nivel global. Și tocmai de aceea, atât restul lumii, cât și cel al europenilor, depind de capacitatea și abilitatea manifestată de principalii poli de putere în rezolvarea problemelor inerente de securitate, dar și de capacitatea de a-și echilibra interesele pe spații diverse. Orice eliminare a interesului unui centru de putere poate genera un dezechilibru major la nivelul securității globale, în ciuda scenariilor geopolitice ce ar sta la baza unei astfel de decizii.

La nivel european pot fi evidențiate mai multe așa zise formule de organizare, prima aparținându-i fostului lider comunist, Mihail Gorbaciov. Acesta a gândit și lansat proiectul geopolitic al Casei Comune Europene, pe care l-a definit, cu ocazia mitingului desfășurat în 1987 la Praga, ca fiind „cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”.

Ulterior, liderul sovietic a redefinit conceptul, fără însă a explica clar cum se definește arhitectura ideală de securitate pentru europeni. Astăzi însă mare parte dintre ideile lui Gorbaciov par a se regăsi în fondul principalelor teze ale eurasianismului. Proiectul geopolitic al Casei Comune Europene a fost primit destul de bine de către unii importanți lideri politici din Occident, liderul Mihail Gorbaciov bucurându-se de un uriaș capital de simpatie, ca urmare a deciziei pe care a luat-o cu privire la statele ce proveneau din fosta URSS.

Astfel, prima care a reacționat a fost „doamna de fier”, respectiv primul ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher. Invitată la Moscova în cursul lunii aprilie a anului 1987, aceasta a declarat că susține proiectul Casei Comune Europene, promovat de Gorbaciov, acesta fiind realizabil în condițiile amplificării procesului demarat la Helsinki (1975).

La rândul său, și fostul președinte al Franței, Francois Mitterand s-a arătat încântat de ideea liderului sovietic, el declarând că „dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipui continentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid".

Mihail Gorbaciov a reușit să îi stârnească interesul și politicianului german Willi Brandt, care a declarat în luna aprilie a anului 1988 că este posibilă o integrare economică europeană, dar și deschiderea Europei Occidentale către „sora vitregită”. Și fostul șef de cabinet Manfred Brunner, ce i-a stat alături comisarului german al C.E., aprecia că Uniunea Europeană „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

De departe însă, cea mai amplă și pertinentă analiză, legată de scenariul geopolitic ce a fost generit denumit „Cămin european comun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski.

Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite „Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică".

Brzezinski a susținut că ideea liderului sovietic este viabilă, în condițiile acceptării de către toate statele a faptului că „există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună".

În opinia fostului consilier, proiectul lui Gorbaciov nu putea fi realizat fără implicarea activă atât a U.R.S.S, cât și a S.U.A., Brzezinski considerând că „Europa nu este o realitate geografică, ci, în primul rând, o realitate filozofică și culturală. Europa, din această perspectivă, include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”. Astfel, politologul a intuit perfect potențialele probleme ce ar fi putut apărea la implementarea proiectului lui Mihail Gorbaciov.

Ideea liderului sovietic nu a putut fi pusă în practică în principal din cauza problemelor de natură economică, decalajul dintre dezvoltarea economică a Europei de Vest și cea a Europei de Est fiind foarte mare. Acestui decalaj i s-a mai alăturat și complexul proces de tranziție spre economia de piață al statelor foste comuniste, proces ce s-a dovedit nu doar dificil, ci și foarte greoi.

De asemenea, proiectul geopolitic al lui Gorbaciov a fost împiedicat și de criza unui echilibru de putere ce s-a semnalat la nivelul Europei Occidentale, atât ca urmare a imploziei ulterioae a fostului colos sovietic, U.R.S.S., cât și din cauza reunificării Germaniei, proces în cadrul căruia, de asemenea, Gorbaciov a avut o contribuție deosebită.

3.2.2. Implicarea liderului U.R.S.S. în unificarea Germaniei

Fostul lider sovietic a fost foarte apreciat în statele occidentale nu doar pentru diversele demersuri ce au determinat finalul Războiului Rece, ci și pentru că nu s-a opus și chiar a încurajat reunificarea celor două Germanii, momentul celebrul al căderii emblematicului Zid al Berlinului reușind să declanșeze adevărate „reacții în lanț” în statele socialiste, printre care și România.

Reunificarea celor două Germanii a reprezentat un subiect de interes pentru marile state ale lumii încă din primii ani de la proclamarea noilor state germane, demersul rămânând însă, din păcate, doar la stadiul de proiect.

Iar primii care au luat în discuție unificarea Germaniei au fost chiar sovieticii, în luna martie a anului 1952 guvernul U.R.S.S. propunând un plan privind organizarea alegerilor pentru un așa numit parlament al Germaniei unite.

În acel moment, toate guvernele statelor aliate au refuzat propunerea ce venea din partea Uniunii Sovietice, continuând să facă demersuri pentru integrarea Republicii Federale Germane în toate structurile de la nivel euro-atlantic.

În aceste condiții reunificarea R.F.G. cu R.D.G. a fost din nou luată în discuție în cadrul Conferinței miniștrilor de externe, ce a avut loc la Berlin la începutul anului 1954. Și de această dată, marile puteri aliate occidentale nu au fost de acord cu propunerea transformării Germaniei într-un stat de tip neutru. Iar după ce, în luna mai a anului 1955, R.F.G. a aderat la N.A.T.O., tentativele de inițiere a unor proiecte de reunificare au fost abandonate de toate părțile implicate.

Planul de reunificare al Germaniei a început să devină din nou un subiect de interes de la mijlocul anului 1989, când tot mai mulți cetățeni din Republica Democrată Germană au început să emigreze în R.F.G., trecând prin Ungaria, după ce autoritățile acestei țări au decis să nu mai încerce să împiedice valul de refugiați germani.

În acest fel mii de est-germani au făcut tot posibilul să ajungă în ambasadele sau în reprezentanțele comerciale ale Germaniei Federale aflate în diferitele capitale europene. Mai mult, în R.D.G. au început să se intensifice numărul demonstrațiilor în stradă, la care participau tot mai mulți cetățeni.

Aflat în vizită în Berlin, cu prilejul aniversării celor 40 de ani de la înființarea Republicii Democrate Germane, liderul U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, le-a sugerat liderilor politici să încerce inițierea unui proces de reformă.

Propunerea liderului sovietic, Mihail Gorbaciov, a fost în mod categoric respinsă de liderul comunist german, Erich Honecker, care însă după numai 11 zile din acel moment (respectiv la data de 18 octombrie a anului 1989) s-a văzut obligat să demisioneze atât din fruntea statului, cât și din cea a partidului pe care îl conducea și reprezenta.

Locul său a fost imediat preluat de către Egon Krenz, dar acest lucru nu a contribuit cu nimic la diminuarea exodului cetățenilor est-germani, și nici la demonstrațiile ce puneau o presiune imensă pe regimul politic, pentru demararea unor reforme mult așteptate.

Luna noiembrie a anului 1989 a fost una de cotitură pentru R.D.G., un milion de germani ieșind în stradă pentru a demonstra în ziua de 4. Iar după numai cinci zile s-a produs și evenimentul mult așteptat, Zidul Berlinului fiind deschis la presiunea străzii.

După ce mii de est-germani au trecut prin punctele de trecere în zona occidentală, pe 12 noiembrie 1989 autoritățile R.D.G. au decis să treacă la demolarea oficială a Zidului Berlinului, proces ce fusese deja inițiat de miile de manifestanți și lăudat public de către Gorbaciov.

Trebuie precizat și faptul că în momentul căderii Zidului Berlinului, cancelarul german Helmut Kohl se afla în Polonia, în vizită oficială. Aflând de evenimentele din Germania Democrată, liderul politic și-a întrerupt imediat vizita și s-a deplasat de urgență în Berlinul ce se afla sub presiunea sutelor de mii de demonstrați pentru a trece împreună cu aceștia în zona estică.

Și, în ciuda faptului că mulți au fost cei care au declarat că ideea deschiderii punctelor de trecere ar fi fost sugerată chiar de la Moscova, sovieticii au negat tot timpul implicarea acestora, ei susținând că gestul deschiderii granițelor i-ar fi aparținut în mod exclusiv noului guvern format în R.D.G.

În această perioadă, multe au fost speculațiile conform cărora Modrow a optat pentru această soluție în încercarea disperată de a salva economia statului est-german, ce se afla într-o situație dezastruoasă, o eventuală unificare putându-l propulsa în poziția de om al momentului.

Cancelarul german Helmut Kohl, considerat pe bună dreptate artizanul unificării Germaniei, a reușit, împreună cu Mihail Gorbaciov, să întrevadă oportunitatea imensă nou apărută, și a reacționat ca atare, dând dovadă de un real talent diplomatic și un simț al politicii înnăscut.

Astfel, Kohl a purtat în regim de urgență mai multe discuții atât cu noul lider al RFG, Krenz, (care continua să susțină că ideea unificării Germaniei nu poate fi pusă pe primul loc al ordinii de zi), dar și cu liderul controversat al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, căruia i-a solicitat sprijinul.

Din fericire atât cancelarul german, Helmut Kohl, cât și Mihail Gorbaciov au înțeles din timp că orice accelerare a proceselor de reformă în RDG ar putea duce la instaurarea haosului, cu repercursiuni negative la nivelul relațiilor dintre RFG și U.R.S.S..

Sesizând oportunitatea imensă ce se întrevedea pentru cele două statele germane, la finele lunii noiembrie a anului 1989, renumitul om politic Helmut Kohl a inițiat un plan de reunificarea Germaniei în 10 puncte, printre care se menționa organizarea de alegeri libere în RDG și reunificarea economiilor celor două state germane.

Dând dovadă de diplomație și tact, Helmut Kohl a reușit să întocmească în regim de urgență programul de unificarea Germaniei în 10 puncte, pe care l-a prezentat în data de 28 noiembrie a anului 1989 la Bonn, în fața Bundestagului.

În paralel, cancelarul german a început să militeze tot mai puternic pentru unificare, explicându-le partenerilor săi politici, dar și liderilor altor state că încă din momentul încheierii Tratatului cu Republica Democrată Germană (în anul 1952) statele aliate se pronunțaseră pozitiv la adresa propunerii de unificare. În plus, în cadrul declarației comune semnate la data de 15 iunie a anului 1989 dintre părțile germane și cele sovietice, au fost clar delimitate elementele ce puteau constitui baza unei așa numite Case Comune Europene, drepturile statale privind alegerea destinelor politice și sociale, cu respectarea necondiționată a integrității, dar și a securității statale.

În cadrul programului de 10 puncte, cancelarul german Helmut Kohl a acordat o atenție deosebită condiției bine conturată (în ultimul punct al programului) ca unificarea celor două state germane să nu fie sancționată cu ieșirea Germaniei reunite din alianța NATO. În acest fel, noul stat unificat avea garanția redobândirii unității la nivel global, politicile ulterioare inițiate având rolul de susține și menține noua ordine europeană și nu numai.

Din păcate, cel puțin în faza inițială, planul în 10 puncte al cancelarului german Kohl nu s-a bucurat de susținerea nici măcar a unor politicieni din Germania de Est, programul de unificarea Germaniei nefiind văzut cu ochi buni nici de statele aliate, dar nici de mass-media internațională, care l-a acuzat pe Kohl de interese obscure.

După unificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, Germania reunită nu s-a concentrat asupra ei, ci asupra repoziționării sale pe scena politică europeană, astfel că în timp s-a ajuns la o remodelare și repoziționare a întregului centru de greutate european.

Astfel, „ofensiva germană a conturat limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane”, Germania implicându-se ulterior „politic, diplomatic și (indirect) militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia". Pe lângă toate acestea, Germania „s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele țări socialiste, în special cu Ungaria și Republica Cehoslovacă”.

Și pentru activitatea sa politică, liderul sovietic a fost recompensat în cursul anului 1990 cu Premiul Nobel pentru Pace.

3.3 Influența „Perestroicăi”. „Glasnostului” și a „Uskoreniei” asupra statelor socialiste europene

Pe lângă implicarea deosebită pe care a avut-o, așa cum s-a arătat, și în reunificarea Germaniei, Mihail Gorbaciov nu a reușit să-și mențină reputația chiar în propriul său stat, el fiind ulterior acuzat de marea majoritate a populației de :

Destrămarea U.R.S.S.

Pierderea de către sovietici a statutului de cea mai mare putere din zona continentului european

Ulterioara criză economică, ce a determinat numeroase efecte mai ales la nivelul Rusiei

Cu toate acestea, există și păreri conform cărora adevăratul motiv a fost reprezentat de controversatul război din Afganistan, ce a reușit consume o cantitate impresionantă din resursele imperiului sovietic, cursa dedicată înarmării pentru susținerea acestui conflict aducând prejudicii financiare deosebite economiei U.R.S.S.

Așa se face faptul că încă din momentul în care Mihail Gorbaciov a reușit să ajungă în fruntea fostei Uniuni Sovietice, economia acesteia era în cădere liberă, fapt ținut în mare secret, din motive ușor de înțeles.

Din acest considerent liderul Gorbaciov a luat decizia de a iniția diverse acțiuni, ulterior dovedindu-se că toate demersurile sale au fost demarate mult prea târziu pentru colosul sovietic.

Astfel, la începutul lunii martie a anului 1985, ulterior decesului lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov reușește să ajungă în funcția de Secretar General al Partidului Comunist din U.R.S.S., poziție din care plănuiește un adevărat proces de reformare a partidului comunist, ca și de remontarea economiei sovietice, ce se afla în plin proces de recesiune, din motivele anterior menționate în cuprinsul prezentului capitol.

Demararea reformelor, ce vor determina ulterior numeroase mutații pe întreaga scenă politică europeană, s-a produs, în mod oficial, în cursul lunii februarie a anului 1986, cu ocazia desfășurării lucrărilor Congresului al XXVII-lea al Partidului Comunist din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

În contradicție cu opiniile unor lideri conservatori ai Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov a reușit să demareze și implementeze programul perestroikăi (respectiv al reconstrucției), al glasnostului (respectiv al transparenței), ca și uskorenia (ceea ce reprezenta o accelerare a procesului dedicat dezvoltării economice în interiorul U.R.S.S.).

În cursul anului 1985, liderul Uniunii Sovietice declară în mod public că sistemul economic al Uniunii Sovietice era unul cu mult învechit, impunându-se o reorganizare a acestuia din temelii, primele demersuri reformatoare constând în celebra „uskorenie”, ce ulterior s-a transformat în „perestroika”.

Demn de menționat este faptul că reforme economice mai fuseseră experimentate și de către Brejnev, care încercase să realizeze o combinație între întreprinderile sovietice mixte și diversele companii aflate pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Ajuns în funcția de secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov vine cu un program propriu de reforme, program ce este adoptat și în cadrul Plenarei Comitetului Central și pentru implementarea căruia s-a impus înlocuirea ministrului relațiilor externe din Uniunea Sovietică, Andrei Gromiko (poreclit, ironic, „Mister Niet”, acesta aflându-se vreme de 28 de ani în aceeași funcție), cu celebrul Eduard Șevardnadze.

Prima reformă în cadrul Uniunii Sovietice a inclus așa-denumita „reforma alcoolului”, în vederea eradicării alcoolismului ce se răspândi-se la nivelul întregii țări, cu creșterea semnificativă la principalele băuturi preferate de sovietici (respectiv votca, berea și vinul) și limitarea deosebită a vânzărilor.

De asemenea, s-a luat decizia ca toate persoanele ce erau identificate în stare de ebrietate în locuri publice ori la locul de muncă să fie reținute, judecate și condamnate ulterior, interzicându-se cu desăvârșire consumul de băuturi alcoolice atât în toate zonele publice, cât și în cursele pe distanțe lungi, în paralel cu distrugerea numeroaselor podgorii și cenzurarea imaginilor/scenelor cu alcool, ce erau difuzate public în media ori în cinematografe.

Ca urmare a acestei campanii nu s-a reușit reducerea numărului persoanelor alcoolice, ci diminuarea drastică a bugetului statului sovietic, reducerea fiind de peste 100 miliarde de ruble, producția de alcool, ca și vânzările migrând pe piața neagră.

Cu ocazia desfășurării lucrărilor Congresului al XXVII-lea al P.C. al U.R.S.S. (în cursul lunii februarie/martie a anului 1986) s-a realizat anunțarea publică a reformelor perestroikăi, acestea fiind implementate în regim de urgență, în paralel sesizându-se primele semne ale viitoarelor probleme de natură naționalistă, ce ulterior vor determina destrămarea imperiului sovietic.

În luna ianuarie a anului 1987, cu ocazia derulării Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, s-a dat startul adevăratelor reforme în statul sovietic, propunându-se :

Organizarea de alegeri la care să participe nu doar un unic candidat

Numirea în diverse funcții guvernamentale și a altor persoane ce nu făceau parte din aparatul Partidului Comunist al URSS

Accentuarea reformelor economice deosebite, prin intermediul dezvoltării la nivelul economiei a sistemului de tip cooperatist

În paralel cu derularea numeroaselor reforme economice, cu efecte vizibile în rândul populației, Mihail Gorbaciov a reușit să implementeze și glasnostul, ce prevedea mai multe libertăți acordate sovieticilor, printre care se impune a se menționa și libertatea cuvântului, aspect ce a reprezentat o modificare radicală în raport cu celebra cenzură guvernamentală ce fusese practicată, decenii la rând, de între sistemul sovietic.

În paralel cu reducerea considerabilă a controlului asupra presei, s-a decis eliberarea a sute de dizidenți și prizonieri politici, în acest fel Mihail Gorbaciov exercitând presiuni numeroase la nivelul conservatorilor din Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care încercau să se opună în mod constant punerii în aplicare a diverselor reforme economice și politice.

CAPITOLUL 4. RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA INFLUENȚEI DEOSEBITE MANIFESTATE DE MIHAIL GORBACIOV

Instaurarea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Uniunii Sovietice și ulterioarele proiecte instaurate de acesta la nivelul întregului colos sovietic au afectat nu doar teritoriul național, ci și teritoriile regionale din proximitatea U.R.S.S.

Procesul dedicat restructurării interne, ce a vizat nu doar economia Uniunii Sovietice, ci și societatea și inclusiv așa-numitul partid-stat, caracteristic statelor socialiste, s-a derulat prin intermediul deja consacratelor concepte, respectiv:

Perestroika

Uskorenia

Glasnost

Gândirea politică nouă a liderului Gorbaciov, ca și influența deosebită la nivelul statelor socialiste a controversatei perestroika, a determinat, în scurt timp, o abordare inedită nu doar a relațiilor Uniunii Sovietice cu restul statelor din sfera sa de influență, ci și cu marile state capitaliste ale lumii.

În încercarea sa de a-și atrage simpatia statelor occidentale, ca și de a șterge din conștiința opiniei publice internaționale conceputul asociat Uniunii Sovietice, de către președintele SUA, Reagan, respectiv „imperiul răului absolut”, liderul sovieticilor începe o amplă campanie pacifistă la nivelul continentului european, cu evidențierea diverselor valori umane și diminuarea consacratelor „valori de clasă”, în paralel cu disponibilitatea declarată de a diminua considerabil volumul armamentului nuclear al Uniunii sovietice.

În ceea ce le priveau pe statele socialiste din proximitatea ori din aria de influență a U.R.S.S., liderul Gorbaciov înțelege să-și modifice radical politica pe care o derulaseră, până în acel moment, predecesorii săi, acesta nemaimpunându-le acestora un „curs” al Moscovei, și preferând să practice o politică a persuasiunii.

În opinia liderului sovietic, statele socialiste din sfera de influență sovietică ar fi trebuit să aibă în vedere realizarea unor restructurări de tip controlat, urmând modelul deja aplicat în interiorul U.R.S.S., aspect subliniat de Mihail Gorbaciov și cu prilejul vizitei derulate în țara noastră în cursul lunii mai a anului 1987 (a se vedea Anexa 1), când a susținut că este bucuros de faptul că activitatea „creatoare” derulată în cadrul Uniunii Sovietice este considerată a fi una „utilă” de către „statele frățești”.

Ulterior alegerii controversatului Mihail Gorbaciov în fruntea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, se remarcă faptul că relațiile dintre țara noastră și uriașul stat vecin intră într-o nouă etapă, ce după numai câțiva ani va duce la prăbușirea regimului comunist în țara noastră (ca și în restul statelor socialiste din această zonă a Europei), un element definitoriu fiind reprezentat de căderea Zidului Berlinului, aspect anterior prezentat în conținutul unui capitol al prezentei lucrări și la care a avut o contribuție importantă tot liderul Gorbaciov.

Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană.

Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Deja obișnuit cu abordarea pe care o manifestase, în ultimii ani, în raport cu liderii moscoviți, abordare în care Ceaușescu nu prezenta nici un fel de inhibiții (spre deosebire de liderii din restul statelor socialiste din sfera de influență sovietică), liderul P.C.R. a apreciat că deține dreptul unei ascendențe asupra Moscovei, el ignorând total planurile elaborate și în curs de derulare ale noului lider, Mihail Gorbaciov, planuri ce vizau, printre altele, și renunțarea la orice fel de pretenții privind impunerea ori implicarea în diversele probleme de natură internă ale statelor din sfera de influență sovietică, liderilor acestora revenindu-le deplina libertate de a dispune/alege politica internă/externă, ca și relațiile derulate cu restul statelor lumii.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești (dezvoltate în dezacord cu opinia U.R.S.S., după cum s-a evidențiat în cuprinsul prezentei lucrări), ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Fin diplomat, așa după cum, de asemenea a fost precizat în conținutul acestei lucrări de diplomă, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu a descoperit cu uimire că principiile pentru care el, personal, militase în momentul venirii sale la putere, principii ce îi atrăseseră numeroase probleme (cea mai mare fiind considerată riscul invadării țării noastre de către forțele aliate ale Uniunii Sovietice, după modelul Cehoslovaciei, anterior menționat în cadrul prezentei lucrări) erau acum promovate chiar de liderul puternicului stat care avusese în plan o eventuală „pedepsire” a României.

În acest context, Nicolae Ceaușescu l-a invitat pe liderul Gorbaciov să facă o vizită în țara noastră, încă din cursul anului 1985, cu ocazia participării acesteia, în fruntea delegației Partidului Comunist Român, la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Demn de semnalat este faptul că politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Încă de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, liderul comunist român a început să constate că, la nivel internațional, urmare a diverselor politici interne controversate pe care înțelesese să le aplice, are loc o erodare galopantă a capitalului său de imagine, în paralel cu accentuarea nemulțumirii populației, pe fondul înăspririi condițiilor de trai (determinată de intenția lui Ceaușescu de a achita într-un timp extrem de scurt diversele datorii acumulate la instituțiile financiare internaționale), căreia i s-a adăugat și o accentuare exponențială a așa-numitului cult al personalității.

După venirea la putere a liderului sovietic, Gorbaciov, ce, așa cum deja s-a menționat, a reușit ca într-un timp extrem de redus să-și atragă simpatia marilor lideri politici ai lumii (a se vedea contribuția acestuia la proiectul european comun, anterior prezentat), Nicolae Ceaușescu s-a trezit „aruncat” nu doar într-un con de umbră, ci el a devenit din ce în ce mai frecvent subiect de critică al unor importanți lideri de pe scena politică europeană și nu numai.

În vederea dezvoltării relațiilor dintre România și noua Uniune Sovietică, condusă de popularul Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu face o vizită la Moscova în cursul lunii mai a anului 1986 ( a se vedea Anexa 2), ocazie cu care s-a reușit semnarea unor numeroase acorduri privind colaborarea celor două state în domeniul economic, în domeniul științific, în domeniul tehnic, dar și în cel cultural, în paralel cu definirea unor programe comune.

Cu toate acestea, conform mărturiilor vremii, liderul comunist al României nu a fost deloc mulțumit de rezultatele acestei întâlniri, la întoarcerea în țară acesta mulțumindu-se să declare doar că a fost o vizită scurtă de lucru, în urma căreia s-a reușit obținerea unor „bune rezultate”.

Așa cum deja s-a menționat în cuprinsul prezentului capitol, Gorbaciov fusese invitat în țara noastră încă din cursul anului 1985, acesta ezitând de mai multe ori înainte a opta pentru a veni în România, în cadrul unei vizite de lucru ce s-a desfășurat în perioada 25 mai – 27 mai 1987 (vezi Anexa 1).

Motivul acceptării acestei invitații de către liderul sovietic a constat în intenția acestuia de a distruge așa numita „blocadă informațională” ce se sesizase în raport cu recentele reforme pe care Gorbaciov le derulase în Uniunea Sovietică, acesta intenționând să-l convingă pe Ceaușescu că se impune necesitatea realizării unei democratizări a sistemului comunist din România, pe baze cu adevărat reale, și nu doar la nivel declarativ.

Cu ocazia sosirii la București a liderului sovietic, uriașul aparat de partid din România a organizat un miting în centrul capitalei, cei doi șefi de stat rostind în fața populației adunate discursuri oarecum paralele, în cadrul cărora atât Ceaușescu, cât și Gorbaciov au încercat să își prezinte și susțină viziunea proprie asupra diverselor probleme specifice dezvoltării construcției socialismului.

Ulterior acestei vizite, Mihail Gorbaciov le declara în fața colegilor săi de partid că încearcă să dea dovadă de „răbdare și de principialitate” în relațiile cu liderul din statul vecin, România.

Și chiar dacă nu au fost realizate progrese deosebite în vederea implementării reformelor adoptate de Uniunea Sovietică în cadrul sistemului socialist din țara noastră, Ceaușescu a reușit să își atingă adevăratul scop al acestei întrevederi, respectiv o dezvoltare a relațiilor economice bilaterale derulate între cele două state, România aflându-se într-o poziție nu tocmai favorabilă.

Și după această vizită de lucru a lui Mihail Gorbaciov la București, Nicolae Ceaușescu a făcut dovada că a înțeles exact adevăratul scop urmărit de politica de tip reformator ce era promovată de liderul sovietic, și cu toate acestea a continuat să o renege, continuând să promoveze politica internă falimentară, ce îi adusese nu numai un imens deficit de imagine la nivel internațional, ci și tot mai numeroase nemulțumiri sesizate în rândul populației.

În ciuda diferențelor majore de opinie ce se remarcaseră între cei doi lideri comuniști, se remarcă faptul că relațiile de colaborare dintre cele două state nu sunt influențate în mod deosebit, atât intensitatea, cât și volumul schimburilor economice dintre România și Uniunea Sovietică derulându-se în parametrii stabiliți inițial.

Vizita liderului sovietic în țara noastră a atras interesul marii majorități a mediei occidentale, care a consacrat evenimentului spații importante, în conținutul acestora regăsindu-se și diverse informații privind izolarea impusă poporului român de Nicolae Ceaușescu, ca și regimul dictatorial pe care acesta îl practica tot mai frecvent, în ultimii ani.

Marea majoritate a discuțiilor dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă.

Lăsând la o parte teama lui Nicolae Ceaușescu de „contaminare” cu eventualele efecte ale reformelor instaurate în Uniunea Sovietică, vizita lui Gorbaciov i-a facilitat acestuia ocazia de a le prezenta românilor numeroasele transformări ce erau în curs de derulare în statul vecin.

Mai mult, Gorbaciov, profitând de ocazie, a declarat în fața Marii Adunări Populare, ce fusese convocată pentru a elogia relațiile de colaborare dintre România și Uniunea Sovietică, care sunt avantajele determinate de reformele implementate de el pe teritoriul U.R.S.S, cu:

Accentuarea importanței conferită de perestroika, dar și de glasnost

Sublinierea diversele probleme sesizate în cadrul marii majorități a domeniilor de activitate

Necesitatea unei reformări reale a partidului comunist

Necesitatea eradicării cât mai rapide a diverselor fenomene distructive, sesizate în interiorul regimului comunist, pentru cultul personalității, ca și nepotismul

Discursul lui Mihail Gorbaciov s-a dovedit a fi un adevărat „duș rece” pentru liderul comunist român, care nu se așteptase la așa ceva și care promovase sub forma sloganelor socialiste așa numita unitate dintre declarații și fapte.

Nu în ultimul rând, cu ocazia întâlnirilor spontane pe care Gorbaciov le-a avut, pe perioada vizitei, cu o parte a populației din țara noastră, venită să-l întâmpine și aclame pe liderul sovietic care declanșare schimbarea mult dorită în statul vecin, acesta a avut ocazia să ia cunoștință de diversele critici adresate regimului socialist condus cu o mână forte de Nicolae Ceaușescu, aspect ce s-a regăsit în spații largi în cadrul mass-mediei internaționale, ce a relatat cu interes această întâlnire de la București.

Ulterior încheierii acestei vizite de lucru, Mihai Gorbaciov a concluzionat că aceasta i-a conferit un argument în plus pentru a continua seria reformelor declanșate în Uniunea Sovietică, el precizând că prin intermediul perestroikăi se urmărește finalizarea așa-numitelor demersuri dedicate instaurării forțate la nivelul unei societăți a așa-numitei „fericiri cu sila”.

De asemenea, Gorbaciov mai notează, tot urmare a acestei vizite, că se impune finalul sistemului de manipulare în masă a populației, a sistemului îndobitocirii conștiente, ca și sfârșitul reprobabilului sistem al manipulării, instaurat de regimul comunist depășit cu mult de contextul actualității.

Se impune a se aminti în conținutul prezentului capitol și mișcarea de revoltă care a avut loc la Brașov în data de 15 noiembrie a anului 1987, eveniment despre care au relatat pe larg instituții de prestigiu din mass-media internațională și ca a determinat decizia din data de 26 februarie a anului 1988 a Guvernului Statelor Unite ale Americii privind retragerea României a așa-numitei clauze a națiunii celei mai favorizate, eveniment ce urma să fie pus în aplicare începând cu luna iulie a aceluiași an.

După doar două zile de la acest anunț, România comunistă face publică o declarație în cuprinsul căreia anunță că s-a luat decizia renunțării, în relațiile de colaborare derulate cu Statele Unite ale Americii, la celebra „Clauză a națiunii celei mai favorizate”.

În același an, în cursul lunii mai, liderul ungur, Janos Kadar, ia decizia de a demisiona de la conducerea Partidului Comunist Ungar, locul acestuia fiind preluat de către reformatorul Karoli Grosz.

Ulterior vizitei lui Gorbaciov în țara noastră, Nicolae Ceaușescu s-a deplasat din nou la Moscova pentru a lua parte la festivitățile deosebite ce au fost organizate de Uniunea Sovietică cu ocazia aniversării a șapte decenii din momentul realizării celebrei Revoluții din Octombrie.

Și tot în același an, Ceaușescu l-a primit într-un mod deosebit pe președintele Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Andrei Gromiko, care i-a și înmânat distincția cea mai înaltă a U.R.S.S., respectiv „Ordinul Lenin”, Ceaușescu străduindu-se să-l convingă pe acesta de justețea și necesitatea promovării politicii interne aflate deja în derulare în România.

La începutul lunii octombrie a anului 1988, liderul comunist Nicolae Ceaușescu, însoțit de soția sa, face o vizită oficială în U.R.S.S., ocazie cu care ies la iveală dovezile numeroaselor divergențe de natură ireconciliabilă dintre acesta și liderul Gorbaciov, bazate pe diferențele majore de opinie privind aspectele teoretice, dar și practice dedicate dezvoltării societății socialiste.

Cu ocazia întâlnirilor oficiale ce s-au derulat între cei doi șefi de stat, liderul român a pus accentul pe necesitatea realizării unei intensificări deosebite a colaborării celor două state în domeniul economic, Mihail Gorbaciov declarându-se, la finalul acestora, mulțumit de rezultatele obținute, cu singurul regret legat de abordările teoretice și practice ale reformelor concrete în țara noastră.

La rândul său, Nicolae Ceaușescu, s-a arătat deosebit de reticent cu privire la adevăratele rezultate obținute pe parcursul acestei vizite de lucru, el declarând public că este mulțumit de acordul încheiat cu partea sovietică privind colaborarea în domeniul economic, fără a face nici un fel de referire la discuțiile purtate cu omologul său, pe temele politice de actualitate.

În cursul anului de cotitură, 1989, în vreme ce în restul statelor socialiste se constată o influență tot mai mare a reformelor declanșate de liderul Gorbaciov, liderul Nicolae Ceaușescu este tot mai izolat pe scena politică internațională, locul în care, odinioară, era apreciat și dat ca și exemplu restului țărilor din sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Iar urmare a întâlnirilor pe care le-a avut cu Mihail Gorbaciov, Ceaușescu a constatat și o reducere considerabilă a interesului manifestat de acesta pentru o colaborare bilaterală cu România, în ciuda faptului că acordurile economice încheiate între cele două state au continuat să se deruleze, conform graficelor și înțelegerilor inițiale.

La începutul anului 1989, mai precis la finele lunii ianuarie, liderul comunist român a primit vizita secretarului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Vadim Medvedev, în vederea semnării Planului privind colaborarea ideologică la nivelul celor două partide comuniste, în perioada 1989-1990, acestei vizite urmându-i o alta a unei delegații a Partidului Comunist din URSS, prilejuită la ceea ce avea să fie ultimul mare celebru congres al Partidului Comunist Român.

Se remarcă faptul că de la jumătatea anului, la nivelul relațiilor derulate între România și Uniunea Sovietică, nivelul de tensiune atinge valori impresionabile, ce se accentuează constant, odată cu anunțurile privind prăbușirea regimurilor comuniste din statele socialiste din zona european-centrală, respectiv din zona est-europeană.

Vizibil îngrijorat de mișcările sesizate în statele socialiste din jurul României, Nicolae Ceaușescu începe să bănuiască faptul că în spatele acestora s-ar afla nimeni altul decât liderul Mihail Gorbaciov și implicit efectele reformelor sale, el acuzând faptul că împotriva țării noastre se organizează o campanie dirijată din umbră de la Moscova.

În cursul lunii iulie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu se întâlnește din nou cu liderul sovietic la București, cu ocazia derulării întâlnirii Comitetului Politic Consultativ din cadrul statelor ce erau semnatare ale Tratatului de la Varșovia, discuțiile dintre cei doi șefi de state fiind deosebit de tensionate, după cum au relatat, ulterior, martorii.

În aceeași perioadă, se constată tot mai multe nemulțumiri în rândul populației din țara noastră, mai ales sub imperiul transformărilor sesizate în statele socialiste învecinate (transformări ce erau bine ascunse de propaganda comunistă, sursele de informare reale fiind Europa Liberă și Vocea Americii, două posturi de radio interzise în țara noastră).

Politica dedicată dezvoltării economice pe care o promovase în ultimul deceniu liderul Nicolae Ceaușescu își pusese puternic amprenta asupra nivelului de trai al populației, proiectele construcțiilor megalomane, ca și regimul de austeritate prelungit, în vederea achitării datoriei externe a României, deteriorând dramatic situațiile materiale a marii majorități a populației.

Iar prezența permanentă a organelor de represiune ale statului român comunist (în speță, Securitatea) în cadrul tuturor instituțiilor și domeniilor de activitate din țara noastră au transformat România într-un adevărat stat polițienesc.

În contextul în care Mihail Gorbaciov promova constant, cu orice ocazie, necesitatea realizării în toate statele socialiste a unor reforme reale, Nicolae Ceaușescu continua să promoveze cultul exagerat al personalității, preluat din zona est-asiatică, ca și megalomania.

Primul semn al revoltei în România s-a sesizat în cursul lunii martie, când mai mulți membrii marcanți ai Partidului Comunist Român, în fruntea căruia se afla nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu, au înțeles să protesteze prin intermediul unei scrisori deschise trimisă la o importantă instituție media din străinătate (celebra „Scrisoarea celor șase”).

Și în scurt timp, liderul socialist român anunță că țara noastră a reușit să achite întreaga datorie externă a țării, în valoare de 11 miliarde $, înaintea termenului preconizat. În aceeași perioadă, respectiv în prima jumătate a lunii noiembrie, mai mulți studenți din București și din Cluj Napoca au încercat să protesteze împotriva regimului lui Nicolae Ceaușescu, prin intermediul unor pancarte improvizate pe care era scris cu litere de-o șchioapă „Vrem reforme!”. Protestatarii au fost reținuți, arestați și anchetați de către Securitate în Penitenciarul de la Rahova, principala acuzație fiind cea a propagandei îndreptată împotriva societății socialiste. Tinerii au fost eliberați în timpul derulării Revoluției din Decembrie 1989.

Ulterior căderii Zidului Berlinului (aspect evidențiat în cuprinsul anteriorului capitol al prezentei lucrări), a urmat schimbarea din funcție a liderului comunist al Bulgariei, Todor Jivkov (în luna noiembrie), în perioada 20.11-24.11. 1989 fiind organizat celebrul Congres al XIV-lea al Partidului Comunist Român, ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a fost reales ca și lider suprem, cu reconfirmarea liderilor de vază ai partidului și menținerea întregii politici anterioare. La finalul discursului rostit de Nicolae Ceaușescu, acesta a menționat celebrul Pact Molotov-Ribbentrop, el solicitând anularea diverselor consecințe pe care acesta l-a avut asupra țării noastre, incluzând retrocedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către puternica Uniune Sovietică.

La începutul lunii decembrie a anului 1989, are loc la Malta o întâlnire de „grad 0” între S.U.A. și U.R.S.S., ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a înțeles să se exprime și să îi transmită lui Mihail Gorbaciov numeroasele sale obiecții legate de agenda discuțiilor pe care acesta le derula cu omologul său american, în ciuda faptului că această întâlnire nu intra sub nici o formă în sfera relațiilor de tip bilateral ale României.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat improbabilitatea de a lua participa la celebra întâlnire planificată să se desfășoare în data de 4 decembrie 1989 între șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, el impunându-i lui Gorbaciov condiția de a lua parte la această mare întâlnire numai în condițiile organizării unei întâlniri speciale România-U.R.S.S.

Solicitarea liderului comunist din România a fost acceptată de către Mihail Gorbaciov, Ceaușescu exprimându-și dorința abordării unor numeroase probleme dedicate colaborărilor economice bilaterale, în centrul acestora poziționându-se necesitatea unui import masiv al materiilor prime dedicate economiei României, ce intrase într-o criză fără precedent, criză ce se reflecta cu precădere asupra nivelului de trai al populației din țara noastră.

Întâlnire a avut loc în aceeași zi cu cea în care s-a derulat întâlnirea dintre șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, în cadrul discuțiilor purtate între Ceaușescu și Gorbaciov evidențiindu-se nu doar problemele de natură economică, ci și potențialele evoluții sesizate la nivelul statelor socialiste, o atenție specială fiind acordată de liberul român viitorului regimului socialist în țara noastră.

În timpul discuțiilor purtate de cei doi lideri comuniști, s-au evidențiat din noul abordările contrare ale acestora privind posibilitățile dedicate unei dezvoltări viabile a socialismului, Nicolae Ceaușescu insistând ca la începutul anului 1990 să se organizeze o întâlnire a primilor miniștrii din cele două state în vederea analizării diverselor relații economice derulate între acestea, cu posibilitatea dezvoltării relațiilor româno-sovietice.

În fața propunerii lui Ceaușescu de a se organiza o conferință în cadrul căreia să se realizeze o analiză complexă a socialismului contemporan, liderul sovietic a reacționat destul de reticent, el încercând din nou să-l convingă pe omologul său român să declanșeze în România o democratizare a regimului comunist, nu doar la nivel formal, ci practic.

Ulterior acestei ultime discuții pe care a purtat-o cu Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a avut convingerea că numeroasele transformări ce fuseseră sesizate la nivelul restului statelor socialiste (inclusiv căderea emblematicului Zid al Berlinului) erau determinate, într-o anumită măsură, ori cunoscute de către liderul sovietic.
Și, în ciuda izolării deosebite pe care o cunoscuse în ultimele luni România, ca și pe fondul unei deteriorări deosebite a situației economice interne, liderul țării noastre a continuat să susțină că politica promovată și implementată de pe parcursul ultimelor decenii era cea mai potrivită țării noastre.

Se impune a se remarca faptul că, chiar dacă Nicolae Ceaușescu dăduse de nenumărate ori dovadă de o perspicacitate nativă ieșită din comun, de această dată el nu a avut capacitatea de a intui necesitatea adaptării politicii sale la trendul ce se remarca la nivelul întregii Europene comuniste, el continuând să rămână adeptul idealurilor socialiste de odinioară, fapt ce i-a determinat, după numai câteva zile, și colapsul.

Demn de menționat este faptul că țara noastră a fost unica din zona estică a continentului european în care trecerea la regimul democratic s-a realizat numai prin intermediul unei revoluții deosebit de violente, în cadrul căreia 1104 persoane și-au pierdut viața și alte aproape trei mii de persoane au fost rănite (peste 600 dintre acestea au fost militari), liderul Nicolae Ceaușescu și soția acestuia fiind împușcați în ziua de 25 decembrie a anului 1989.

Momentul „zero” al revoluției s-a declanșat în ziua de 16 decembrie, la Timișoara, când mai multe persoane s-au adunat să protesteze pașnic în fața bisericii reformate din Piața Maria, în susținerea pastorului reformat Laszlo Tokes, ce trebuia să fie evacuat. Mulțimii i s-au adăugat, treptat, alte câteva zei de oameni, de profesii și vârste diferite, ulterior începând altercațiile cu autoritățile din localitate, care au intervenit în încercarea de a împiedica creșterea numărului manifestanților.

Plecat într-o vizită de lucru în Iran, Nicolae Ceaușescu nu s-a întors de urgență în țară, el preferând să organizeze o teleconferință și să solicite deschiderea focului, fără somație, asupra civililor ce manifestau pașnic, strigând sporadic „Jos, Ceaușescu!”.

Ulterior primelor decese, ce au iritat și mai mult populația, se declanșează și lupte de stradă între forțele armate și civilii aflați în zonă, din transportoarele deplasate în zonă începând să se tragă asupra manifestanților.

Nicolae Ceaușescu s-a întors în România abia în ziua de 20 decembrie, când starea conflictuală se deteriorase deosebit, în cursul aceleiași seri el transmițând populației un mesaj televizat, în care îi cataloga pe protestatarii din Timișoara ca fiind „dușmanii Revoluției Socialiste”, manevrați de „forțe oculte din străinătate”.

A doua zi, respectiv în 21 decembrie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu face o mare greșeală strategică, el convocând în centrul Bucureștiului așa numita Adunare populară, principalul scop urmărit fiind atragerea sprijinului populației pentru conducerea statului român și implicit a P.C.R. Mii de oameni, adunați din marile întreprinderi și uzine bucureștene, au ascultat discursul înălțător al liderului Nicolae Ceaușescu, care încerca să scoată în evidență numeroasele realizări ale regimului socialist pe care îl consolidase în România.

Pe fondul unor promisiuni ce vizau mărirea alocațiilor pentru copii și creșterea salariilor, în marea de oameni adunată de aparatul de propagandă s-a auzit sunetul produs de câteva petarde, moment în care s-a declanșat haosul, ce ulterior a cuprins și câteva orașe din țară (dimensiunea violențelor în acestea fiind însă cu mult mai redusă).

Ulterior fugii lui Nicolae Ceaușescu, în aceeași zi, la bordul unui elicopter, s-a reușit „ocuparea televiziunii libere”, în scurt timp fiind puse bazele unui guvern provizoriu din care făceau parte controversatul lider Ion Iliescu, dar și Petre Roman. În ciuda numeroaselor zvonuri și scenarii privind implicarea Uniunii Sovietice în Revoluția din Decembrie 1989, ca și apropierea lui Ion Iliescu de sovietici, respectiv a lui Petre Roman de occidentali, până în acest moment nu s-a reușit demonstrarea nici uneia dintre numeroasele supoziții sesizate de-a lungul anilor, abia după 27 de ani reușindu-se trimiterea în judecată a persoanelor găsite vinovate pentru alte evenimente violente ce s-au produs în București în primăvara anului următor, 1990, respectiv celebra Mineriadă.

Pe fondul numeroaselor evenimente derulate nu doar în interiorul statelor din proximitatea U.R.S.S., ci și în interiorul fostului imperiu sovietic, s-a impus necesitatea liberalizării parțiale a economiei, economiei de tip socialist, strict dependentă nu doar de un întreg complex industrial-militar, ci și de procesul extragerii diverselor resurse naturale.

În paralel, la nivel central, s-a remarcat tendința descentralizării parțiale a puterii, avându-se în vedere menținerea unui control asupra forțelor armate, ca și a eventualelor încercări dedicate reformării clasei politice, respectiv destructurării acesteia.

În situația în care, până în acel moment, se reușise conturarea unui adevărat vid în jurul oricărei potențiale reforme (indiferent de tipul acesteia), impunerea noului suflu în politică, respectiv celebra „perestroikă” a liderului Mihail Gorbaciov, prin intermediul principiului tracțiunii inverse, a determinat ireversibilitatea tuturor proceselor ce anterior fuseseră atent controlate și stopate, incluzând nu doar o reconstituire a conștiințelor naționale aferente statelor membre ale imperiului sovietic, ci și conturarea culturilor proprii, respectiv reconstituirea limbii fiecărui stat.

Ca urmare a acestui aspect, în multe dintre statele fostei Uniuni Sovietice (incluzând și Rusia) s-a remarcat tendința instaurării complete (și nu a unei instaurări parțiale, așa cum s-a dorit) a diverselor principii ce stau la baza instaurării regimurilor democratice, în paralel cu evidențierea principiilor specifice egalității și libertății statelor.

În acest fel s-a reușit actualizarea tuturor realităților istorice (ce fuseseră anterior reprimate de regimul sovietic), iar diversele evenimente ce au urmat au determinat declanșarea și implicit implementarea proiectelor dedicate unei edificări naționale.

În anul 1990, în paralel cu eforturile disperate privind supraviețuirea sistemului sovietic, s-a remarcat și o accentuare a mișcărilor dedicate obținerii independenței pentru unele republici din zona Baltică, cu precădere în Georgia, în Ucraina și în Moldova promovându-se poziții multiple dedicate emancipărilor naționale.

Pe fondul implementării tuturor acestor proiecte, s-a remarcat o reducere dramatică a influenței și puterii manifestate anterior de Kremlin, liderii politici din acea vreme fiind luați prin surprindere de toate aceste „schimbări” ce se doreau a fi atent dozate și monitorizate de la centru. Auto-considerat, prin prisma instituțională, drept liderul incontestabil al tuturor instrumentelor dedicate gestionării puterii asupra statelor membre, Kremlinul a început să refuze toate procesele ce nu îi erau prielnice, în ciuda faptului că mare parte dintre acestea erau obiective.

Iar pe fondul transferului de putere spre statele ce încercau să se adapteze noilor democrații, transfer ce atrăgea după sine și pierderea diverselor privilegii deținute până în acel moment, Kremlinul a reacționat, încercând astfel să-și mențină nu doar influențele de putere, ci și pe cele economice, strategice și inclusiv militare.

Prin intermediul stilului autoritar (deja consacrat), liderii moscoviți au luat decizia de a elabora diverse proiecte dedicate stopării proceselor de edificare națională, proiecte care, în cazul Republicii Moldova, au vizat, printre altele, declanșarea unor campanii de amploare și deosebit de dure îndreptate asupra proiectelor de lege națională ce vizau limba statului. Toate proiectele de lege privind limba națională fuseseră elaborate de nomenclatura sovietică din Republica Moldova, ce includea persoane originare din diverse regiuni ale Uniunii Sovietice, acestea devenind ulterior cetățeni ruși.

În vederea asigurării vizibilității, ca și a viabilității diverselor contra-proiecte îndreptate împotriva Republicii Moldova, liderii moscoviți au reușit să pună în mișcare diversele mecanisme dedicate generării sprijinului social, astfel fiind sesizate diverse acțiuni prin intermediul cărora s-a reușit provocarea în partea sudică a Moldovei a unor tensiuni de tip inter-etnic, în paralel cu conturarea unor numeroase mișcări sociale în partea stângă a Nistrului.

S-a reușit astfel conturarea celebrului O.S.T.K – Sovietul Unit al Colectivelor Muncitorești, în cadrul căruia existau diverse manifestări de tip fundamentalist și instinctiv la nivelul conștiinței publice, mergându-se pe premisa „moștenirii” anterioare a socialismului, aflat acum în cădere liberă.

În tot acest timp, în zona transnistreană, liderii din acea perioadă, lideri ce făceau parte din structurile nomenclaturii sovietice, anterior menționate, au încercat și reușit să substituie motivația aferentă fenomenului separatismului, prin prisma diverselor directive ideologice specifice perioadei sovietice, remarcându-se multiple abordări, cu evoluție diversă, respectiv:

Inițial s-a invocat o așa zisă rezistență îndreptată împotriva legilor ce priveau limba națională

S-a trecut ulterior la adoptarea rezistenței îndreptată împotriva aderării Republicii Moldova la statul vecin, România

S-a luat în calcul și ideea promovării rezistenței la demolarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

A urmat perioada dedicată „apărării drepturilor pentru poporul din Transnistria”

S-a trecut la proclamarea regiunii Transnistria ca fiind un subiect ce poate fi asociat doar Federației Ruse, etc

Iar momentul definitoriu a fost marcat de proclamarea suveranității și independenței statelor Georgia, Ucraina și Moldova, când, urmând un scenariu atent elaborat, contra-proiectul Moscovei a intrat într-o nouă fază după ce Republica Moldova a reușit să își proclame suveranitatea, inițiativa ce a fost urmată și de proclamarea Republicii Găgăuze, respectiv a Republicii Sovietice Socialiste Nistrene Moldovenești în cadrul componenței Uniunii Sovietice.

CONCLUZII

Relațiile României cu fosta Uniune Sovietică au cunoscut, de-a lungul vremii numeroase fluctuații, unele dintre acestea fiind chiar majore. În ceea ce privește paradigma relațiilor dintre cele două țări, se remarcă faptul că aceasta a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile statelor de-a lungul istoriei, ci mai ales prin intermediul modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, ce s-au remarcat la nivelul scenei politice regionale, respectiv a scenei continentale.

În perioada imediat ulterioară instaurării regimului comunist în România, țara nostră nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției Românie a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot. Inclusiv planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia.

După decesul marelui lider sovietic Stalin, urmașul acestuia a modificat politica internă, el optând pentru o relaxare ușoară a diverselor relații internaționale, ca și pentru realizarea unei coexistențe relaxate a socialismului în proximitatea capitalismului. Urmare a modificării atitudinii Uniunii Sovietice, România a început să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea. Iar în anul 1955 s-a reușit semnarea, de către toate statele socialiste, mai puțin statul iugoslav, a Tratatului de la Varșovia, creat urmarea inițiativei Uniunii Sovietice, și care a determinat trecerea armatelor tuturor statelor socialiste sub comanda armatei sovietice.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (1955) România a mai urmat o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată și celebra Declarație privind poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești. Acest gest a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i Românii spații extinse, în vreme ce mass-media sovietică, surprinsă, a preferat să nu se implice, liderii URSS provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a Uniunii Sovietice să critice România, pe care au acuzat-o de naționalism.

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România). Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României. Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor. Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G

Noul lider comunist al României a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare. În paralel, acesta a reușit să stabilească și relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Tot Nicolae Ceaușescu a fost cel care a ales să se apropie de controversatul lider iugoslav, Iosip Broz Tito, cel pe care sovieticii deciseseră să-l izoleze, ca urmare a diverselor luări de atitudine ale acestuia, ce nu erau deloc pe placul Uniunii Sovietice, imperiul ce își făcuse un obicei din a se amesteca și a-și impune propriile opinii în toate statele pe care, în mod artificial, le introdusese în larga sa sferă de influență. Și categoric, cel mai surprinzător gest al lui Nicolae Ceaușescu, cel care i-a atras atenția întregii lunii internaționale, a fost atitudinea pe care acesta a adoptat-o în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia.

Instaurarea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Uniunii Sovietice și ulterioarele proiecte instaurate de acesta la nivelul întregului colos sovietic au afectat nu doar teritoriul național, ci și teritoriile regionale din proximitatea U.R.S.S. În opinia liderului sovietic, statele socialiste din sfera de influență sovietică ar fi trebuit să aibă în vedere realizarea unor restructurări de tip controlat, urmând modelul deja aplicat în interiorul U.R.S.S., aspect ce a fost subliniat de Mihail Gorbaciov și cu prilejul vizitei derulate în țara noastră în cursul lunii mai a anului 1987.

Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană. Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești (dezvoltate în dezacord cu opinia U.R.S.S., după cum s-a evidențiat în cuprinsul prezentei lucrări), ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional. Iar politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Încă de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, liderul comunist român a început să constate că, la nivel internațional, urmare a diverselor politici interne controversate pe care înțelesese să le aplice, are loc o erodare galopantă a capitalului său de imagine, în paralel cu accentuarea nemulțumirii populației, pe fondul înăspririi condițiilor de trai (determinată de intenția lui Ceaușescu de a achita într-un timp extrem de scurt diversele datorii acumulate la instituțiile financiare internaționale), căreia i s-a adăugat și o accentuare exponențială a așa-numitului cult al personalității.

În ciuda diferențelor majore de opinie ce se remarcaseră între cei doi lideri comuniști, se remarcă faptul că relațiile de colaborare dintre cele două state nu sunt influențate în mod deosebit, atât intensitatea, cât și volumul schimburilor economice dintre România și Uniunea Sovietică derulându-se în parametrii stabiliți inițial. Marea majoritate a relațiilor pe care țara noastră le-a derulat cu statul vecin, în ultimii ani ai existenței regimului socialist pe teritoriul României, dar și al fostei Uniuni Sovietice, au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

N. Anghel, Miza europeană în jocul actual de putere, volumul Crizele Europei, Institutul de Teorie Socială Academia Română, București, 1992

M. Bărbulescu et. all, Istoria României, București, Editura Corint, 2002

Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceaușescu, 2009, Editura Polirom

N. Cojocaru, Nationalism and Identity in Transnistria. Innovation: The European Journal of Social Sciences, 2006

Elena Dragomir, Cold War Perceptions: Romania’s Policy Change towards the Soviet Union, 1960-1964, 2015, Cambridge Scholars Publishing

A.Dugin, Bazele geopoliticii, București, 2011

V. Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, București, Editura Humanitas,1995

C Hlihor, Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, „Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

C. Hlihor, Noua arhitectură de securitate în Europa, în Strategii XXI, Supliment al Buletinului A.I.S.M., nr. 2/1997

C. Ionescu, România.Viața politică în documente, 1946, București, Editura Litera, 1994

I. M. Pacepa, Cartea Neagră a securității, București, Editura Omega, 1999

Ioan Scurtu, Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24), București, 1998

I.Scurtu, Istoria contemporană a României, București, Editura Fundația România de Mâine, 2002

V.Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, București, Editura Polirom, 2005

Autori străini:

N. Balabkins, Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial Disarmament 1945–1948, Rutgers University Press, 1964

Z. Brzezinski, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci

H. Bush, B.A.Scowcroft, World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

M.Brunner, Un Europe des Etats souverains

M.H. Ciscel, Uneasy Compromise: Language and Education in Moldova. Bilingual Education and Bilingualism, 2009, 11(3)

Ronald Cohn, Jesse Russel, Restatement of Policy on Germany, ABC Versandantiquariatm 2012

D. Deletant, Teroarea Comunistă în România. Gh. Gheroghiu-Dej și statul polițienesc 1948-1965, Iași, Editura Polirom

J. Dietrich, The Morgenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, New York: Algora, 2002

A.Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992/1994

F.Gareau, „Morgenthau's Plan for Industrial Disarmament in Germany”, The Western Political Quarterly, University of Utah, 1961

Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans, 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, 2013, Routledge

H. Griffiths, A Political Economy of Ethnic Conflict, Ethno-Nationalism and Organised Crime. Civil Wars, 1999

Dieter Grosser, German unification: the unexpected challenge, 1992

M. Gorbaciov, Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

K. Kaiser, Les responsabilités internationales de l'Allemagne unifiee, Geopolitique, Revue de l'Institut International de Geopolitique, Hiver, 1993-1994

C.H. King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Cultures, 1999, Stanford: Hoover Institution Press

H.Kissinger, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, 2002, București

M. Klimke, J. Scharloth, 1968 in Europe: A History of Protest and Activism, 1956–1977, 2010

William E. Griffith, Relațiile chino-sovietice, 1964-1965, 1967, Cambridge, MIT Press

P. Messmer, Le noveau contexte geopolitique, „Defense nationale", nr. 2, 1995

K.R. Monroe, Perestroika! The Raucous Rebellion in Political Science, 2005, New Haven: Yale University Press

Angus Roxburgh,The Second Russian Revolution: The Struggle for Power in the Kremlin, 1991, Londra: BBC Books

W.A. Sanchez, The “Frozen” Southeast: How the Moldova – Transnistria Question has become a European Geo-Security Issue. Journal of Slavic Military Studies, 2009

Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998

Jürgen Thomaneck, William John Niven, Dividing and Uniting Germany, Psychology Press, 2001

H. Toffler, A.Toffler, Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere de M.Columbeanu, 1995, București

Jürgen Weber, Germany – 1945-1990: A Parallel History, Central European University Press, 2004

Site-uri consultate:

http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html

http://www.history.com/topics/world-war-ii/marshall-plan

http://www.lege-online.ro/lr-TRATAT-din%20-1947-(126153)-(1).html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-fost-insula-serpilor-inapoiata-urss-dupa-cel-de-al-doilea-razboi-mondial

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1964%20Declaratia%20PMR.pdf

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ascuns-ceau-escu-fmi-situa-ia-real-economiei-rom-ne-ti

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/gorbaciov-la-80-de-ani-de-la-incaierarea-cu-ceausescu-la-destramarea-urss

https://www.congress.gov/congressional-report/104th-congress/house-report/629/1

The Chicken or the Egg? Causes of the Moldova-Transnistria Conflict

Alte documente consultate:

National Intelligence Estimate: Prospects for the International Communist Movement, C.I.A, 1964

Raportului Special al CIA: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, 1965

The Yugoslav Military Elite, RAND prin CIA, Biroul pentru Analize Politice și regionale, 1977

Toward a Common European Norue, Problem of Communism, November/December, 1989

ANEXA 1

VIZITA LUI MIHAIL GORBACIOV ÎN ROMÂNIA – 1987

Sursa imaginii – https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/gorbaciov-la-80-de-ani-de-la-incaierarea-cu-ceausescu-la-destramarea-urss

Sursa imaginilor- https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/gorbaciov-la-80-de-ani-de-la-incaierarea-cu-ceausescu-la-destramarea-urss

ANEXA 2

VIZITA LUI NICOLAE CEAUȘESCU LA MOSCOVA – 1986

Sursa imaginii – google.ro