RELAȚIILE PUBLICE ȘI PROCESELE DEMOCRATICE [619731]

177
RELAȚIILE PUBLICE ȘI PROCESELE DEMOCRATICE
Lucia GROSU , cercetător științific,
Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM
Summary
Public relations are an old and noble profession that can only flourish in a democracy. Political process is impossible without a full and adequate social informing or by considering public relations activity less essential in conduc-ting and management of national political affairs. Political communication and correct applying of public relations conceptual techniques and methods stimulates informational transparency and educates a vital necessity of free –
dom to stay in touch with political and social mainstreams.
Relațiile publice au fost dintotdeauna considerate un atribut al societă-
ților democratice și deschise. Harwood L. Childs, profesor la Yale University
și fondator al periodicului de specialitate Public Relațions Quarterly, lansea-
ză în 1940 cartea An Introduction to Public Opinion [apud, 6, p. 48]. Cu acest
prilej, el susține că esența relațiilor publice nu este prezentarea unui punct
de vedere, nu este arta de a tempera atitudini, nici dezvoltarea unor relații
cordiale și profitabile, ci reconsiderarea și ajustarea în interesul publicului a
acelor aspecte ale comportamentului personal sau corporatist care au sem-nificații sociale. De-a lungul timpului, această ideea este reluată de mai mulți
autori. Rex F. Harlow, Edward L. Bernays, James E. Grunig, Todd Hunt,
Scott M. Cutlip, Dennis L. Wilcox, Fraser P. Seitel sunt doar câțiva dintre
practicienii și teoreticienii care au definit și promovat relațiile publice mo-
derne, echilibrate, dezinteresate, în care publicul este privit ca un partener
activ de lucru și nu ca un spectator [apud, 3, p. 19]. La fiecare dintre acești
autori întâlnim și preocuparea pentru definirea relațiilor publice ca element esențial în funcționarea democrației, ca factor decisiv pentru dezvoltarea
unei societăți pluraliste, ca promotor al unei comunicări etice și eficiente,
contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții.
Cercetătorul englez Brian McNair abordează utilitatea relațiilor publice
într-o societate democratică pornind de la analiza specificului democrației.
În opinia acestuia, democrația presupune un stat deschis în care oamenilor li se permite să participe la procesul de luare a decziilor și li se oferă accesul
la mijloacele de comunicare și la alte rețele informative prin intermediul
cărora sunt susținute diverse poziții politice. Ea presupune, de asemenea, un
public suficient de educat și de informat pentru a se folosi în mod rațional
și eficient de informația vehiculată în sfera publică [4, p. 41]. Autorul con-sideră că democrații sunt acele societăți în care guvernele conduc, înainte

178
Lucia Grosu
de toate, prin consimțământul majorității, și nu prin constrângere, în care
conducătorii politici au legitimitate populară, chiar dacă nu se bucură întot-deauna de popularitate, și în care opiniile cetățenilor exprimate la urna de
vot și în alte situații sunt considerate importante [ibidem, p. 33].
Prin urmare, practica relațiilor publice într-o societate democratică poa-
te fi justificată în câteva moduri [9, p. 28]:
– guvernarea de tip democratic funcționeaza cel mai bine atunci când
există un flux de idei și de informații în ambele sensuri, astfel încât atât
cetățenii, cât și cei care îi conduc să ia decizii în cunoștință de cauză;
– guvernarea democratică trebuie să adopte o atitudine responsabilă față
de cetățenii pe care îi servește, informându-i despre acțiunile pe care le
întreprinde, justificându-le;
– cetățenii, în calitatea lor de contribuabili, au dreptul să fie informați
despre activitatea celor care îi conduc (cu câteva excepții: probleme de
securitate națională, dreptul fiecărui om la intimitate).
Încă din anii ’20 ai sec. XX, în Statele Unite exista deja o industrie consi-
derabilă de management al opiniei publice, reprezentată prin experți, anga-
jați, în mare măsură de către marile corporații pentru a le promova intere-
sele în fața unui public devenit din ce în ce mai instruit și mai activ politic.
Capitalismul din secolul XX, menționa în acest sens E. Bernays, a adus cu
sine sporirea disponibilității publicului, datorată expansiunii alfabetizării și
a formelor democratice de guvernământ, de a crede că este îndreptățit să își spună părerea în privința conducerii marilor colective politice, capitaliste sau muncitorești [2, p.67].
Prin urmare, într-un climat politic, caracterizat de extinderea dreptului
de vot și de ținerea sub observație publică a activităților corporatiste, marele
capital american a conștientizat importanța managementului de opinie. De
menționat, succesul înregistrat în administrarea imaginii și identității cor-
porațiilor a fost remarcat destul de rapid de către politicieni, care n-au întâr-ziat să preia tehnicile și metodele relațiilor publice corporatiste în activitățile guvernamentale și în campaniile politice
1.
În prezent, „crearea consensului” a devenit parte integrantă a procesului
politic, iar relațiile publice, ca și activitate esențială în conducerea și manage-
mentul afacerilor politice – interne și externe – nu mai este contestată. Ceea ce-i îngrijorează pe observatori și pe analiști, este impactul pe care această
1 Pentru exemplificare: președintele W. Wilson a înființat un Comitet Federal de in –
formare publică pentru a controla opinia publică în timpul Primului Război Mondial; în
1928, democrații, primii au înființat un birou permanent de relații publice; republicanii
i-au urmat în 1932; în 1933, Campaigns Incorporated a devenit primul birou de consultanță politică în relații publice etc.

179
Relațiile publice și procesele democratice
evoluție a avut-o asupra proceselor politice, în special asupra capacității ce-
tățenilor de a beneficia de informații obiective despre politică și de a acționa
în mod rațional, în consecință. Trebuie menționat că, această îngrijorare nu
este lipsită de temei, or, din momentul lansării relațiilor publice în sfera po-
litică și până în prezent, acestea au servit scopurilor care au variat de la cele mai nobile până la cele mai reprobabile. Acest fapt a și determinat caracterul ambiguu și chiar confuz al interpretării activității de relații publice. Pentru unii, relațiile publice își aduc o contribuție legitimă, cu adevărat esențială,
la procesul democratic. Pentru alții, dezvoltarea relațiilor publice politice a
semnalat o sinistră corupere a democrației. Prin urmare, este oportun să ne întrebăm, în acest context, dacă centralizarea crescândă a relațiilor publi-ce reprezintă un semnal privind profesionalizarea inevitabilă a coordonării opiniilor într-un mediu informațional complex, sau această avansare (va) duce inevitabil la manipularea opiniei publice și la propagandizarea discur-
sului public? Contribuie sau împiedică relațiile publice funcționarea eficien-
tă a democrației?
În opinia lui D. Pop [7, p. 107], a fost un timp când nici nu era nevoie
să ne punem asemenea întrebări, de vreme ce mass-media era într-o fază incipientă, la fel, și drepturile politice ale cetățenilor. Odată, însă, cu dezvol-
tarea capitalismului timpuriu și a clasei sociale ce se bucura de prosperitate
economică, dar și de putere politică, noțiuni cum sunt democrația, libertatea și cetățenia au început să devină tot mai importante. Oricare ar fi fost reali-tatea democrației în timpul capitalismului timpuriu, cert este că principiile sale normative au fost definite foarte clar în operele lui More, Rouseau, Je-fferson [ibidem]. Reieșind din acestea, sistemele politice democratice și-au
asumat garantarea drepturilor și libertăților individuale, acordând legitimi-
tate guvernelor alese și insistând asupra prevenirii abuzului puterii politice, făcând în așa fel încât guvernele să poată fi frecvent remaniate prin votul majorității populației.
Reperele unei astfel de democrații rezidă, în primul rând, în participarea
unei părți substanțiale a populației la alegeri și, în al doilea rând, în dezvolta-
rea capacității cetățenilor de a putea face o distincție rațională între partidele
concurente și candidați. Aceasta presupune, la rândul său, existența anumi-tor instituții pentru educarea populației, cât și a unor mijloace de difuzare a
informațiilor.
În perioada timpurie a dezvoltării democrației liberale, aceste condiții,
practic, nu puteau fi îndeplinite. Nici în Marea Britanie și nici în alte țări nu
exista un sistem de educare a publicului, și nici un sistem mediatic articulat.
Dreptul la vot depindea de avere, educație și de alte privilegii, majoritatea populației fiind exclusă din viața politică activă. Noțiunea de „public” se

180
Lucia Grosu
referea pe atunci doar la un grup foarte mic, reprezentat de burghezie și aris-
tocrație. Pentru această elită, primele forme ale presei scrise au reprezentat
surse de informații și analiză, în baza cărora se formau atitudinile și com-
portamentul politic. La mijlocul secolului al XVIII-lea, termenul de “opinie publică” a început să fie folosit cu semnificația de reflecții critice ale unui public competent să-și formuleze propriile păreri. Politicienii au început să conștientizeze tot mai mult rolul opiniei publice în societate și importanța
apariției sferei publice, acestea fiind și elementele indispensabile pentru dez-
voltarea potențialului unei democrații reale.
Jurgen Habermas, filosoful care a integrat noțiunea de sferă publică în-
tr-un sistem conceptual coerent, susține că, începând cu secolul al XVII-lea,
în Europa apar diverse locuri publice, de dezbatere și de exprimare a con-științei individuale: saloanele și cafe nelele literare, academiile, cluburile și,
ulterior, presa destinată unui public mai larg [5, p. 168]. Acestea devin locu-
rile în care este exersată, în mod colectiv, abilitatea de a raționa, de a dezbate
o problemă și de a se stabili un consens asupra căilor de acțiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme. Toate aceste locuri publice sunt ex-presia libertății individuale: ele funcționează ca asocieri voluntare ale unor indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlalți, să
ajungă la un anume consens.
Din această perspectivă, exercițiul democratic este inevitabil asociat cu
educația și cu dezbaterea publică lărgită. Astfel, prin extinderea sa, spațiul
public poate ajunge să exprime nu numai părerile și atitudinile unui grup limitat (ale unei elite), ci și pozițiile unor grupuri diverse, eterogene și nu-meroase.
Pentru Habermas și pentru mulți alții, care au fost influențați de punctul
său de vedere în legătură cu dezvoltarea sferei publice, ceea ce părea a fi o mișcare progresivă spre o “adevărată” democrație, a fost împiedicată de în-săși schimbarea naturii sferei publice. În legătură cu extinderea mass-mediei în secolele XIX și XX, instituțiile ce produceau discuții publice pe marginea
afacerilor politice s-au transformat în organisme private, controlate și moti-
vate, după cum argumentează Habermas [apud, 7, p.120]. Presa a devenit o
afacere profitabilă, editorii au devenit instrumente ale proprietarilor, iar zia-rele “poarta prin care interesele private au invadat sfera publică” [ibidem].
În opinia lui Habermas, dezvoltarea mass-mediei (și, implicit, a activi-
tăților de relații publice) a transformat în mod hotărâtor statutul de bază al sferei publice, acela de forum al dezbaterilor raționale, într-o arenă domina-
tă de valorile spectacolului și a consumului. Stilul unei manifestări politice,
modelat și influențat de relațiile publice, a început să fie mai important decât esența politicii. De acum înainte, menționează Habermas, deciziile politice

181
Relațiile publice și procesele democratice
importante vor fi luate cu scop manipulativ și vor fi folosite cu desăvârși-
tă abilitate propagandistică, ca instrumente publicitare într-o sferă publică produsă pentru spectacol [ibidem, p.122].
Odată cu privatizarea sferei publice și cu trecerea mass-mediei în mâinile
câtorva indivizi și a unor monopoluri, aceasta și-a schimbat repede func-ția: nu a mai servit opinia publică, ci a început s-o administreze. În timp ce extinderea dreptului de vot a oferit opiniei publice un rol sporit în legitimi-zarea și controlul asupra elitei politice, extinderea sferei publice a furnizat
oportunități pentru administrarea și manipularea opiniei publice. Astfel, la
fel cum reclamele au apărut pentru a coordona distribuirea diverselor obiec-te de larg consum, relațiile publice au devenit mijlocul prin care politicienii puteau fi reprezentați în sfera publică și prin care aveau acces la publicul cu
drept de vot.
Nuanțele pesimiste au caracterizat și opiniile cu privire la același subiect
ale altor autori. Nicholas Garnham afirma că dezvoltarea relațiilor publice reprezintă un control direct al intereselor private sau de stat asupra fluxu-lui de informații publice, nu în slujba discursului rațional, ci a manipulă-rii [apud, 7, p.121]. Din această perspectivă, idealul burghez inițial privind sfera publică a fost deformat datorită comercializării și trivializării culturii
maselor și a sofisticării crescânde a sferei managementului de opinie. Mai
mult, sfera publică este compusă, pe de o parte, din mijloace de informare dominate ideologic de interesele proprii, și, pe de altă parte, este condusă de niște oribili profesioniști în relații publice, fără să ofere în schimb nici o speranță democrației autentice [ibidem].
Legitimitatea guvernării democratice, așa cum remarcă Brian McNair, se
întemeiază pe consimțământul celor guvernați [4, p. 45]. Dar consimțămân-tul, după cum observa Walter Lippmann, poate fi "fabricat". Or‚ "fabricarea consimțământului" devenise încă din 1922 o "artă de sine stătătoare", care le permitea politicienilor să îmbine tehnicile psihologiei sociale cu imensa arie de pătrundere a mijloacelor de comunicare în masă [ibidem]. Această teh-nică este un neajuns major al teoriei democratice: dacă informația pe care
se bazează comportamentul politic este – sau poate fi – mai degrabă un arti-
ficiu fabricat decât adevărul obiectiv, integritatea sferei publice este în mod inevitabil diminuată. În măsura în care cetățenii sunt mai curând supuși manipulării decât expuși informării, democrația își pierde autenticitatea și devine ceva sinistru [ibidem, p. 46].
Opiniile enunțate anterior se circumscriu curentului critic sau pesimist
referitor la rolul relațiilor publice în democrație. Există însă și un alt șir de opinii, ce conturează curentul favorabil sau optimist în privința subiectului abordat.

182
Lucia Grosu
Unii cercetători au văzut utilizarea relațiilor publice în politică drept
un instrument pentru realizarea unor idealuri democratice majore, acor-
dând acestora statutul de “garant al democrației”. Printre aceștia se remarcă
J. Pimlott, care susține (cu referire la cazul american) că practica relațiilor
publice este esențială pentru funcționarea democrației. Relațiile publice sunt una dintre metodele prin care societatea se adaptează la schimbări și rezolvă conflictele dintre atitudini, idei, instituții, persoane opuse [apud, 3, p. 4]. Aceeași părere este împărtășită și de către Harold Burson, președinte
al agenției de relații publice, Burson-Marsteller, care consideră că relațiile
publice au avut întotdeauna, și încă mai au, un rol în societățile libere și în procesul democratic [apud, 6, p.55]. Aspecte similare denotă și punctul de vedere formulat de Cristina Coman, atunci când afirmă că relațiile publice sunt un factor de sprijinire a democrației, asigurând transparența procese-lor, comunicarea corectă și egală, încrederea reciprocă” [3, p. 12].
În același context, Asociația Americană de Relații Publice, într-o decla-
rație oficială, adoptată în noiembrie 1982, preciza: ”Relațiile publice, ajută societatea noastră complexă și pluralistă să funcționeze într-un mod mai efi-cient, contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții” [apud, 8, p. 33]. Unul dintre principiile de conduită elaborat de aceeași organiza-
ție, caracterizează relațiile publice ca pe o “valvă a democrației”, care oferă
mijloace de corelare reciprocă, reducând șansele de apariție a unor acțiuni arbitrare sau coercitive.
Un alt punct de vedere, destul de optimist în privința contribuției
relațiilor publice la procesul democratic, aparține politicianului american Stanley Kelley, care scria cu mai bine de 50 de ani în urmă că problema rela-
țiilor publice în domeniul politic a rezultat dintr-o apropiere a democrației
de idealul său [apud, 7, p.121]. Din această perspectivă (împărtășită și de alți
practicieni), dezvoltarea relațiilor publice în domeniul politic este o conse-cință inevitabilă a procesului prin care și mass-media a devenit mai impor-tantă ca oricând în formularea opiniilor și în luarea deciziilor în plan politic.
Această asociere a dezvoltării relațiilor publice cu dezvoltarea procese-
lor democratice, ideea că relațiile publice sunt un promotor și un garant al democrației, sunt prezente și în lucrările altor autori reprezentativi, precum cele ale lui James E. Grunig, Todd Hunt sau Denis L. Wilcox, Philip H. Ault, Warren K. Agee. Teoreticienii sunt de acord că relațiile publice nu mai sunt doar un instrument de comunicare, o structură de mediere între organizații și publicurile lor, ci și un factor activ în transformarea socială, în schimbarea
mentalităților și în înnoirea practicilor instituționale și culturale.
Prin urmare, putem afirma că dezvoltarea relațiilor publice intră în dez-
voltarea logică a unei societăți democratice, iar pașii spre o creștere în im-

183
Relațiile publice și procesele democratice
portanță a activității de relații publice sunt pași ce marchează democratiza-
rea și modernizarea instituțiilor, organizațiilor și a societății în ansamblu. Acest fapt explică și noutatea relațiilor publice pentru societățile de tranziție
ale Europei de Est, care au trecut sau mai trec încă printr-o perioadă de
tranziție spre democrație și economia de piață, începând cu anii ’90. Cauza acestei întârzieri a constituit-o regimul politic și societatea socialistă existen-tă până atunci, având ca indicatori caracteristici: proprietatea de stat, piața închisă și controlată de stat, iar în plan social-politic – unipartidismul, cen-
zura, impunerea valorilor și conduitelor de un anumit tip, uniformizarea
claselor sociale și a stilurilor de viață.
Totuși, atât optimiștii, cât și pesimiștii sunt de acord că mediatizarea a
schimbat natura discursului politic. Discursul politic, după cum sugerează E. Bernstein, a fost redus la o serie de pseudoevenimente, fabricate cu scopul de a atrage atenția mass-mediei și, în special, a televiziunii. Profesioniștii re-
lațiilor publice au devenit creatori de imagine, manipulatori și producători
de evenimente, poziționându-se între politicieni și mass-media și profitând de relația de interdependență ce există între aceștia [7, p. 123]. În opinia Cameliei Beciu, practicienii de relații publice transformă „politicul” într-o anexă a „comunicării”, a diferitelor tehnici și formule de producere a „spec-
tacolului politic” [1, p. 27].
În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la
nivelul formelor, regulilor și strategiilor, mai exact fiind vorba despre un
model de comunicare politică apărut în spațiul public american și difuzat apoi spre democrațiile vest-europene [apud, 1].
Modelul include o serie de strategii comunicaționale pe baza cărora po-
liticienii susțin schimbul discursiv cu jurnaliștii, publicul, contracandida-ții și cu personalitățile publice. Aceste tehnici de comunicare a politicului transformă condiția politicianului, devenit astfel un „profesionist” al cărui „savoir faire” nu se mai poate limita doar la experiență și instinct politic.
“Americanizarea” comunicării politice presupune adaptarea la acțiunea
politică a unor strategii de comunicare specifice „pieței” (publicitare, econo-
mice și show-business-ului). Aceste strategii permit ca politicianul să devină
un „personaj” (pozitiv) care face parte din memoria colectivă – o prezență în imaginarul social. Datorită acestui lucru, actorul politic poate fi imediat „recunoscut” de electorat – politicianul se prezintă nu numai ca persoană concretă, persoana socială care se legitimează cu un „trecut”, ci și ca per-soană ideală, „persoana care este…” sau „care poate…” sau „care vrea să…”.
Strategiile de proiectare importate din marketing structurează proiectul
actorului politic ca „ofertă” politică, construită în conformitate cu „profilul pieței” electorale. „Oferta” actorului politic este destinată „grupurilor socia-

184
Lucia Grosu
le-țintă” ale căror așteptări, percepții și nevoi sunt „diagnosticate”, în preala-
bil, pe baza unor tehnici de sondare a pieței. „Oferta” este, așadar, proiectată după o „hartă” electorală care indică „segmentele” sociale „disponibile” să
accepte „oferta”.
Strategiile de mediatizare conferă „personajului” politic vizibilitate în
spațiul public. Pentru un politician, mediatizarea a devenit parte integrantă
a acțiunii sale. La ora actuală, acțiunea omului politic trebuie să fie compati-bilă, într-un fel sau altul, cu rigorile mediatizării. Este adevărat, în viziunea
lui V. Moraru, mediatizarea comportă o „sărăcire a dezbaterii publice”[10,
p.163], însă aceasta nu reduce pentru politicieni importanța recurgerii la resursele mediatice, în special, la cele audiovizuale. În condițiile în care tele-viziunea rămâne a fi principala resursă de mediatizare, politicianul trebuie să-și proiecteze în așa fel „oferta” încât ea să poată suporta constrângerile specifice arenei televizuale. Canalele de televiziune, precum și realizatorii,
ca „voci” publice, apelează la diferite formule de mediatizare care fixează
anumite unghiuri de vizibilitate a „ofertei”. Din acest punct de vedere, me-diatizarea poate să distrugă, să deturneze sau să completeze personajul pro-iectat de actorul politic. De aceea, se așteaptă ca politicianul să fie „pregătit” să „reziste” dispozitivului televizual care stabilește unghiurile de vizibilitate
a „ofertei”.
Strategiile discursive importate mai ales din publicitate și din show-busi-
ness, sunt utilizate pentru a comunica „mesajele” politice, pentru ca actorul
politic să poată oferi electoratului „versiunea accentuată” a ofertei sale. O astfel de strategie poate focaliza atenția publică asupra informațiilor și sem-nificațiilor pe care actorul politic le consideră a fi cele mai importante la
nivelul ofertei sale și la care electoratul trebuie să reflecteze în mod expres.
Strategiile discursive implică utilizarea limbajului verbal și a celui nonverbal astfel încât să se poată genera efecte de credibilitate. Prin urmare, actorul politic acționează discursiv, în sensul că el orientează electoratul spre o anu-mită interpretare a ofertei politice.
Datorită caracterului său controversat, și conceptul de „americanizare”
a comunicării politice poate fi încadrat în logica “pro” sau „contra” expu-să anterior, referitoare la contribuția RP adusă democrației. Se reproșează adesea strategiilor cuprinse în modelul american al comunicării politice că dezvoltă comercializarea politicului; că, pe baza unui sistem de seducție so-fisticat, publicul este „îndoctrinat” nu cu ideologii, ci cu „imagini” și „pse-udorealități”. Cu alte cuvinte, prea multă „comunicare” elaborată scenic și
prea puțină substanță politică.
În opinia C. Beciu, efectele contradictorii ale modelului american de co-
municare politică rezidă în faptul că acesta este un fenomen care poate să

185
Relațiile publice și procesele democratice
democratizeze, dar și să confiște acțiunea politică. Totul depinde de cei care
utilizează acest model, de tipul de democrație care se practică în societatea respectivă, precum și de gradul de democratizare [1, p. 31]. În măsura în
care politicienii au un proiect democratic, mai bine spus, dacă ei valorizează
cu precădere valorile democrației înaintea “ofertei politice”, în măsura în care există o mentalitate democratică, acest model nu poate „vasaliza” rela-ția dintre actorul politic și electorat [ibidem].
Același autor menționează că modul în care un politician își organizează
comunicarea politică poate fi adesea crucial în ceea ce privește răspunsul electoratului. În mod cert, avem de-a face cu un puternic mecanism de in-fluențare. Este însă greu de susținut o legătură cauzală între modalitatea de a comunica acțiunea politică și comportamentul electoral. Istoria recentă arată că electoratul nu este atât de ușor “manipulabil”; acțiuni politice ex-trem de bine orchestrate din punct de vedere comunicațional, de mai multe
ori, nu au primit aprobarea electoratului. O dovadă a faptului că electoratul
nu se află la dispoziția mașinăriei de produs “oferte” politice o constituie și cota redusă de participare la vot în societatea americană, adică exact acolo unde a luat naștere modelul de comunicare politică actual. Dacă ne rapor-tăm numai la ultimii zece ani, media participării la vot în SUA se situează în
jurul a 45 % [apud, 1, p.33]. Această stare de lucruri este specifică, de altfel, și
pentru Republica Moldova. Oamenii reacționează la comunicarea politică, dar nu neapărat în scopurile proiectate de politician.
Așadar, în ce constă potențialul democratic a ceea ce specialiștii numesc
comunicarea politică americanizată?
În primul rând, modelul nu înlocuiește, ci atenuează efectele modelului
vertical de comunicare politică, dinspre “aparat” spre subiecții politicului. În tiparele actuale, comunicarea politică se poate manifesta ca un schimb discursiv între politician, mass-media și electorat. Strategiile de comunica-re, relativ standardizate, prezentate mai sus, îi “obligă” pe politicieni să asi-mileze logica de acțiune a mass-mediei și a electoratului. Apare situația în care“monologul” politicianului este imediat evaluat de către jurnaliști și de
sondajele de opinie; totodată, politicianul riscă, în regim de mediatizare, ca
acțiunea sa, proiectată atât de laborios, să nu mai aibă efectele scontate.
În al doilea rând, politicienii și instituțiile politice se află în situația de
a-și adapta acțiunea politică în funcție de intervenția mass-mediei și a son-dajelor de opinie. În spațiul public se instituie astfel ”practica declanșării comunicării politice” [1, p.32]
În al treilea rând, acțiunea politică devine accesibilă. Strategiile de comu-
nicare socializează acțiunea politică. De aceea, s-ar putea ca ele să constituie prețul pentru dezvoltarea unei mentalități democratice, pentru ca vizibilita-

186
Lucia Grosu
tea politicului să nu rămână doar o normă a democrației, ci să devină prac-
tică socială.
Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se
întemeiază pe evaluarea efectuată de către mijloacele de informare și elec-torat. Fiecare dintre cei trei actori sociali inițiază comunicarea politicului în funcție de acțiunea celorlalți doi. Actorii politici, mass-media și publicul electorat trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta, comunicarea politi-că se instituie ca o practică publică, și nu ca o practică subordonată spațiului
politic. Aceasta din urmă este și cea mai importantă contribuție a modelului
american de comunicare politică pentru evoluția democratică.
Liderul dezbaterilor despre postmodernism, Jean Baudrillard adoptă o
poziție diferită în cadrul acestei dezbateri – nici optimistă – referitor la po –
tențialul democratic al mediatizării politicii (și, totodată, a relațiilor publi –
ce), – nici pesimistă – în raport cu efectele distructive asupra sferei publice.
Într-un eseu publicat la începutul anilor ’80, Baudrillard acceptă faptul că
marea masă a populației statelor capitaliste a devenit o “majoritate tăcută” , aparent pasivă, care nu dorește să participe la procesele guvernării. Totuși, aceasta nu este o consecință a impactului mediatizării politicului, ci repre –
zintă o strategie conștientă a rezistenței față de structurile politice burghe –
ze. În opinia lui Baudrillard, democrația liberală este doar un simbol ce semnifică puterea poporului, dar fără a fi aproape de realitate. Oamenii își dau seama de acest lucru și rezistă integrării în ritualul participării politice, pe care îl privesc ca pe un spectacol. În ciuda celor mai mari eforturi de a comunica mesajul politic (prin reclamă, relații publice ș.a.) prin „injecta –
rea lor cu informații”, masele își exercită singura putere reală pe care o au:
puterea de a nu participa și astfel de a priva sistemul de legitimitate [ apud,
7, p.124].
Una dintre regulile cele mai importante ale democrației este transparen-
ța informațională a politicului, prezentarea informației veridice cetățenilor
despre activitatea politică. Transparența informațională, la rândul ei, deter-mină participarea cetățenilor la procesul de comunicare politică. În acest
sens, pentru a respecta regulile ”jocului” democratic, comunicarea publică
trebuie concepută în așa fel, încât dreptul cetățeanului la libera informare să nu fie prejudiciat, iar comunicarea, în general, și relațiile publice, în par-ticular, pot fi, în consecință, constituenți indispensabili în construirea unui echilibru social necesar. Or, așa cum remarcă cercetătorul român Remus Pricopie, practica relațiilor publice, atunci când este bine înțeleasă și apli-
cată, poate fi una dintre cele mai stimulatoare meserii, inclusiv în domeniul
politic [8, p. 12].

187
Relațiile publice și procesele democratice
Bibliografie
1. Beciu Camelia. Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală. Iaș i:
Editura Polirom, 2000. – 218 p.
2. Bernays Edward. Cristalizarea opiniei publice. Bucure ști: Comunicare.ro, 2003. –
156 p.
3. Coman Cristina. Relațiile publice: principii și strategii. Iaș i: Editura Polirom, 2001. –
200 p.
4. McNair Brian. Introducere în comunicarea politică. Ia și: Editura Polirom, 2007. – 318 p.
5. Miège Bernard. Spațiul public: perpetuat, lărgit și fragmentat. În: Isabelle Paillart.
Spațiul public ș i comunicarea. Iaș i: Editura Polirom, 2002. pp.167-179.
6. Newsom Doug. Totul despre relațiile publice. Iaș i: Editura Polirom, 2003. 688 p.
7. Pop Doru. Introducere în teoria relațiilor publice. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000.
– 215 p.
8. Pricopie Remus. Relațiile Publice. Evoluție și perspective. Bucure ști: Editura Tritonic,
2005. – 249 p.
9. Stancu Valentin. Relațiile publice, succes și credibilitate. Bucure ști: Editura Concept
Publishing, 1997. – 334 p.
10. Moraru Victor. Mass-media vs politica. Chi șinău: USM, 2001. – 206 p.