Relatiile Politice Si Bisericesti ale Bizantului cu Occidentul In Prima Jumatate a Secolului al Xv Lea

Introducere

Tema pe care o tratează această lucrare este o secțiune a istoriei Imperiului bizantin și anume relațiile politice și bisericești ale Imperiului Bizantin cu Occidentul în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Importanța Imperiului bizantin în cadrul istoriei europene este de netăgăduit, în fapt Bizanțul prin cultura și civilizația pe care o reprezintă rămâne o componentă majoră a civilizației europene de factură creștină.

Studierea istoriei Bizanțului (Bizantinologia) s-a dezvoltat ca urmare a mai multor factori dintre care de o însemnătate principală se prezintă apariția, la începutul perioadei moderne a unui interes crescut pentru cultura bizantină manifestat prin descoperirea, traducerea și publicarea de texte bizantine.

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX studierea istoriei bizantine a luat amploare prin activitatea unor bizantologi a căror opere rămân și astăzi lucrări de referință. În această categorie se încadrează operele bizantologilor francezi: Charles Diehl, Louis Brehier și desigur Paul Lemerle care a reușit să studieze istoria Imperiului bizantin de la componenta sa agrară până la problemele fenomenului eretic.

De asemenea și în țara noastră se remarcă existența unui interes crescut pentru istoria Bizanțului, din pleiada bizantologilor români nu pot lipsi figurile rămase aproape mitologice ale istoricilor Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, dar și în prezent România se remarcă cu o școală de istorie care acordă constant importanță istoriei și culturi bizantine la nivelul pe care acestea le au.

Multe râuri de cerneală au curs, scriindu-se despre faimosul Imperiu Bizantin, dar mai multă cerneală a curs scriindu-se despre căderea faimoasei capitale a acestui imperiu. Mulți scriitori renumiți au vrut să elogieze în operele lor faima Imperiului Bizantin, dar în același timp mulți au plâns prin operele lor tragicul eveniment de la 1453. Imperiul Bizantin a fost un adevărat centru cultural dar si economic al vremii de aici s-au ridicat numeroși, învățați și filozofi care și-au adus o importanța deosebită asupra dezvoltării întregii lumi.

În următoare pagini lucrarea de față prezintă o mică perioadă, și poate cea mai importantă din istoria acestui faimos imperiu, și anume sec al XV-lea, care a fost poate cel mai tulburător din istoria acestui imperiu. Lucrarea de față este structurată în patru capitole.

Capitolul 1 prezintă o istorie pe scurt a întemeierii Imperiului Bizantin, prezentând împărații care și-au adus aportul la dezvoltarea acestui imperiu, domnia lui Iustinian, cruciadele și modul cum au afectat ele Constantinopolul.

Capitolul 2 prezintă începuturile islamului, cum a prins el viață, spațiul geografic al islamului, precum și amenințarea pe care a reprezentat-o asupra Bizanțului.

Capitolul 3 încearcă să prezinte modul în care au evoluat relațiile dintre Bizanț și Occident ca urmare a marilor evenimente din acest secol.

Capitolul 4 prezintă încercările de unire religioasă care au avut loc între secolele XI-XV, cele mai importante fiind cele de la Konstanz și de la Ferrara-Florența

Capitolul 1. Configurarea geopolitică a Bizanțului

1.1. Locul Bizanțului în istoria Evului Mediu

Asemenea tuturor comunităților istorice foarte bine definite, Bizanțul este evocat ca una dintre acele forme specifice și de neconfundat pe care experiența umană le-a presărat de-a lungul timpului. Deși Bizanțului i-au trebuit veacuri să se modeleze și altele să decadă, originalitatea sa nu iese cu adevărat în evidență, decât în perioada deplinei sale maturități. Atunci, pe o bază ce nu diferă prea mult de cea a Islamului, nici a Occidentului, și urmând cu fidelitate o ideologie politico-religioasă pe care Roma creștină a transmis-o în egală măsură tuturor moștenitorilor ei, a fost creat un ansamblu ale cărui componente au fost reunite, dozate, și ierarhizate, astfel încât din echilibrul și relațiile stabilite între ele s-a născut un organism cu totul nou, pe care nimeni de bună credință nu-l poate confunda cu altul.

Istoria și civilizația bizantină ocupă un capitol esențial în istoria universală a Evului Mediu. Este un fapt care impune ”revizuirea perspectivelor asupra dezvoltării civilizației umane pe continentul european, spre a face locul cuvenit, și a se recunoaște rolul ce i-a fost conferit de istorie, acestei civilizații bizantine.”

Rolul Imperiului Bizantin în istoria universală, nu poate fi neglijat, chiar dacă unii îl trec cu vederea. De fapt, întreaga istorie a creștinismului, din momentul în care a devenit religie liberă, s-a desfășurat în cadrul acestui imperiu. Prin studierea istoriei și spiritualității Bizanțului putem înțelege mai bine cadrul și modul în care creștinismul s-a dezvoltat, și-a formulat dogmele și normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă și arhitectură, a dat viață unor forme superioare de trăire spirituală și s-a impus în viața societății determinându-i cursul. Civilizația și cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin; tradiția latină, elenism, creștinism, cultura orientală.”

De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-și apoi cu greu o nouă cultură și civilizație, Imperiul Bizantin și-a creat o monarhie absolută și o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasice, cultura greacă și dreptul roman cărora le-a integrat elemente orientale și și-a extins acțiunea civilizatoare și culturală în țările Europei sud-estice și răsăritene devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei și singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu.

Bizanțul a fost în toată perioada Evului Mediu o punte de legătură între Europa și Asia, între Apus și Răsărit, ceea ce demonstrează că în vremurile trecute n-a existat, din acest punct de vedere, ruptură și izolare, ci dimpotrivă, legătură și interdependență, o variată interpenetrație. Bizanțul ca atare a fost o punte permanentă de circulație a valorilor între Europa și Orient în toate planurile, de la cel spiritual la cel al economicului, materialului. Bizanțul a fost o lume a culturii în care intelectualii consemnau statornic știri despre cele ce se petreceau cu ei și în jurul lor. Astfel, încă de la începuturile existenței sale, într-o lume europeană în care tradiția scrisă a fost aproape stinsă veacuri de-a rândul, Bizanțul a avut rolul de martor istoric, spontan, documentat al evenimentelor ce aveau loc în lumea contemporană lui. Interesul cărturarilor bizantini s-a extins dincolo de frontierele statului lor. Astfel că o bună parte a istoriei medievale a popoarelor europene nu poate fi cunoscută fără mărturiile scrise în Bizanț. Bizanțul ca atare a fost, așa cum a demonstrat magistral marele istoric Nicolae Iorga, o sinteză între ideea politică a Imperiului roman, cea culturală a elenismului și Orientului și cea spirituală a ortodoxiei creștine. Multă vreme istoria diferitelor popoare de la Golful Persic la Dunăre și din Caucaz la Nil se confundă cu istoria Bizanțului, după cum pecetea acestuia, ca și pecetea anterioară a Romei le-a marcat destinul. Astfel de realități sunt valabile și în ceea ce privește destinul istoric al românilor, atât a celor din sudul Dunării aflați veacuri de-a rândul sub stăpânire bizantină, cât și a celor din spațiul carpato-dunărean. Nu poate fi ignorată nici dimensiunea culturală a existenței Bizanțului. El a fost păstrător statornic, de neprețuit, al moștenirii antichității greco-latine, pe care a transmis-o mai departe având un mare rol în geneza Umanismului și Renașterii.

Noua Romă, cum se autointitula Bizanțul, încă de la început, este continuatoarea, nu moștenitoarea, Romei cezarilor. Întreaga tradiție și ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest adevăr, chiar dacă, prin ajustări succesive, operate sub greutatea faptelor unei evoluții de unsprezece secole, statul și civilizația Constantinopolului au dobândit o originalitate incontestabilă în raport cu imperiul pe care îl continuă. Continuitatea apare, înainte de orice, în numele statului și al locuitorilor noii Rome.

În timp ce în Occident, în secolul al V-lea, Imperiul roman se prăbușea sub loviturile invaziilor barbare și în Galia, în Spania, în Africa, în Italia, regalitatea barbarilor înlocuia guvernarea Cezarilor, Bizanțul cunoștea altă soartă. Chiar dacă și acest teritoriu cunoscuse multiple invazii din partea hunilor și slavilor în secolul al V-lea și al VI-lea, a avarilor în secolul al VI-lea și al VII-lea, a arabilor și a bulgarilor în secolul al VII-lea și chiar dacă i s-au smuls, fie definitiv, fie trecător, părți importante din teritoriu, niciodată suveranii barbari nu au luat locul împăraților bizantini și în capitala monarhiei au rămas vii amintirea Romei și tradiția romană. Împăratul bizantin s-a considerat întotdeauna succesorul legitim și continuatorul Cezarilor. Continuitatea apare, înainte de orice, în numele statului și al locuitorilor noii Rome. Statul este, până în ultimele sale zile, împărăția romanilor (basileia tổn Rhomaion), suveranii se autointitulează basilei ai romanilor, în vreme ce cetățenii imperiului se autodefinesc romani (Rhomaioi). Chiar și străinii îi numeau romani pe împărații lor, imperatores Romanorum, iar staul lor imperium Romanorum sau Romania.

În organizația internă a imperiului se menținea tradiția romană, instituțiile romane evoluând lent și lăsându-și amprenta în multe instituții bizantine. Pe de altă parte, alături de tradiția romană, tradiția greacă era și mai vie și mai puternică. În timp ce Occidentul ignora cu totul limba greacă- se cunoștea faimoasa axiomă: „graecum est, non legitur”- limba greacă era în imperiul bizantin adevărata limbă națională și ajunge în secolul al VI-lea, să ia locul limbii latine în decretele imperiale.

Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat începând în secolul al VI-lea, cu domnia împăratului Heraclius și va deveni din ce în ce mai pregnant în secolele următoare, când între Apus și Răsărit vor interveni disensiuni majore (iconoclasmul, schisme) și chiar conflicte politice, ca în cazul cruciadelor.

Tot în această perioadă se vor întâni termeni ca helleni sau helladikoi, dar în mod izolat și fără să înlocuiască pe cel de romei. Persistența tradițiilor grecești și a populației de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August Heinseberg să spună că: „Bizanțul este Imperiul roman devenit creștin, dar de naționalitate greacă.”, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizației noastre. De altfel grecii de astăzi consideră istoria Bizanțului drept istoria lor națională. În definiția lui Krumbacher și a altor cercetători se menționează ca al treilea element constitutiv creștinismul. După cum se știe, religia creștină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului bizantin. Întreaga viață publică și particulară a bizantinilor era pătrunsă de învățătura creștină. Literatura bizantină, ca și majoritatea creațiilor artistice și arhitectonice, își au sursa de inspirație în creștinism.

În cadrul realităților bizantine un loc important l-au avut și diferitele influențe, fie că au fost orientale, fie occidentale, de aceea este foarte important să se țină seama de acest lucru. Pe lângă influențele tradiției romane și grecești, Imperiul bizantin, era un stat din Evul Mediu, un imperiu oriental, așezat la frontierele Europei și datorită acestui fapt se găsea în contact direct cu lumea asiatică. Unele dintre provinciile sale ca Egiptul, Siria, o parte din Asia Mică, erau elenizate superficial și aceste provincii aveau să exercite o profundă influență asupra orientării spiritului bizantin, în secolele al V-lea și al VI-lea. Pe de altă parte, Bizanțul întreținea legături frecvente cu Armenia, cu Persia suveranilor Sasanizi, mai târziu cu lumea arabă a califilor și tot opulației de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August Heinseberg să spună că: „Bizanțul este Imperiul roman devenit creștin, dar de naționalitate greacă.”, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizației noastre. De altfel grecii de astăzi consideră istoria Bizanțului drept istoria lor națională. În definiția lui Krumbacher și a altor cercetători se menționează ca al treilea element constitutiv creștinismul. După cum se știe, religia creștină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului bizantin. Întreaga viață publică și particulară a bizantinilor era pătrunsă de învățătura creștină. Literatura bizantină, ca și majoritatea creațiilor artistice și arhitectonice, își au sursa de inspirație în creștinism.

În cadrul realităților bizantine un loc important l-au avut și diferitele influențe, fie că au fost orientale, fie occidentale, de aceea este foarte important să se țină seama de acest lucru. Pe lângă influențele tradiției romane și grecești, Imperiul bizantin, era un stat din Evul Mediu, un imperiu oriental, așezat la frontierele Europei și datorită acestui fapt se găsea în contact direct cu lumea asiatică. Unele dintre provinciile sale ca Egiptul, Siria, o parte din Asia Mică, erau elenizate superficial și aceste provincii aveau să exercite o profundă influență asupra orientării spiritului bizantin, în secolele al V-lea și al VI-lea. Pe de altă parte, Bizanțul întreținea legături frecvente cu Armenia, cu Persia suveranilor Sasanizi, mai târziu cu lumea arabă a califilor și tot acest Orient își exercita influența asupra Constantinopolului. Astfel, tradiția antică s-a amestecat cu ceea ce reprezenta Orientul asiatic și din acest amestec s-a născut civilizația originală și strălucită care a fost civilizația bizantină.

La prosperitatea materială de care beneficia Bizanțul se adaugă strălucirea literelor și artelor. Este suficientă parcurgerea istoriei literaturii bizantine spre a vedea care era amploarea și varietatea gândirii bizantine. Pe de altă parte, arta bizantină, cunoștea, în secolul al VI-lea o prima vârstă de aur; ea va cunoaște alta începând din secolul al X-lea până în secolul al XII-lea și chiar în secolul al XIV-lea se va transforma și se va reînnoi într-o ultimă renaștere.

Arta bizantină a fost o artă vie, care a evoluat în decursul secolelor și care a fost capabilă de noutate și inventivitate, ea a creat în arhitectură tipuri noi de edificii religioase și în biserici s-a introdus o decorație strălucită și somptuoasă, mozaic sau fresce, în care pictura bizantină, transpunând temele iconografiei sacre, a știut să creeze compoziții remarcabile.

Mare prin civilizație, Bizanțul nu era mai puțin mare prin activitate războinică. Apărat de o puternică zonă fortificată și de acel zid clădit sub Teodosie al II-lea și care chiar și azi, rămâne una dintre capodoperele arhitecturii militare, Constantinopolul era un admirabil loc de luptă, capabil să reziste tuturor atacurilor, respingând invaziile slavilor, avarilor, arabilor, bulgarilor, rușilor și împotriva tuturor s-a apărat cu succes. În secolul al VII-lea, între 673-678, a susținut lungul asediu pe care-l ridicaseră în fața zidurilor arabii și de asemenea la începutul secolului al XVIII-lea, asediul care a durat din anul 717 până în 718; prin acest dublu și măreț efort, Constantinopolul a zdrobit avântul invaziei musulmane și a împiedicat pe musulmani de a cotropi peninsula Balcanică și poate întreaga Europă.

Pentru toate aceste motive, Imperiul bizantin se bucura în întrega lume a Evului Mediu de un prestigiu incomparabil. În vreme ce, în cea mai mare parte a Europei moderne nu erau decât cetăți mici și mediocre, Constantinopolul era singurul mare oraș creștin din Europa. Datorită prestigiului său, Imperiul bizantin a putut să răspândească în lumea Evului Mediu o puternică influență.

„Opera misionarilor a fost una dintre gloriile Bizanțului. Încă din secolul al VI-lea misionarii greci duceau creștinismul de pe țărmurile Crimeei până pe malurile Nilului de Sus. În secolul al IX-lea activitatea lor era și mai mare, ducând din Bizanț în Moravia Mare religia și liturghia ortodoxă.” Bizanțul nu aducea tuturor acestor popoare barbare numai religia ci și ideea de stat, formele de guvernământ, un nou drept care hotăra relațiile sociale, educația intelectuală cât și alfabetul chirilic în care avea să se scrie și să se fixeze limba lor.

Acțiunea Bizanțului nu s-a manifestat numai asupra slavilor. De cealaltă parte a Bosforului ea se făcea simțită în Armenia, unde crearea a numeroase episcopate ocupate de greci și frecvența legăturilor politice îi asigura influența până în lumea arabă, unde victoriile bizantine și prestigiul Constantinopolului nu lăsau deloc indiferenți pe musulmani. Până în Occident influența bizantină era atotputernică. În Italia, în timpul recuceririi lui Justinian, bisericile din Ravenna și Roma, dovedeau prin arhitectura și mozaicurile lor, amprenta artei orientale. Ar fi o naivitate să încercăm, să negăm această lungă și incontestabilă influență a civilizației bizantine și nimic nu dovedește mai mult locul important pe care timp de secole l-a ocupat Bizanțul în istoria Evului Mediu.

1.2 Etape constitutive în evoluția Imperiului Bizantin

Pentru a întelege mai bine ce a fost Imperiul bizantin, trebuie să înfățișăm mai întâi o scurtă schiță a marilor etape istorice ale istoriei sale. Se va vedea astfel că acest imperiu a dat dovadă de o energie puternică și de o adevărată măreție. „Delimitarea în timp a Imperiului Bizantin a fost destul de fluctuantă, nu însă când este vorba de anul căderii sale, imperiul luând sfârșit o dată cu ultimul său suveran, Constantin al XI-lea, în ziua de 29 mai 1543. În schimb, data sa de naștere rămâne controversată, chiar dacă bizantinii nu au avut nici o ezitare asupra ei: imperiul bizantin începe cu o dată cu Augustus”

În prima perioadă a istoriei sale (330-610) caracterul civilizației și culturii bizantine este prevalent latin. Este perioada așa numitei diglosii greco-latine; latina era limba statului, a civilizației, în timp ce greaca era limba culturii.

Începutul istoriei bizantine este stabilit de diverși cercetători în funcție de momentul până la care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. După părerea a numeroși istorici, începutul istoriei bizantine trebuie așezat în timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis o dată cu întemeierea Constantinopolului. Este o perioadă tipic de tranziție: în primele sale secole istoria Bizanțului este de fapt istoria jumătății răsăritene (Pars Orientalis) a Imperiului Roman, după împărțirea hotărâtă de Teodosius I, în anul 395.

„În anul 330, Constantin cel Mare a inaugurat noua capitală a Imperiului, mutată pe malul Bosforului, un oraș nou construit pe locul anticului Byzantion, fondat de coloniștii greci din Megara în secolul al VI-lea căruia, în cinstea împăratului fondator i se va spune Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Roma. Alegerea locului era genială: prin poziția sa geografică, situată în centrul Imperiului Roman, noua capitală prezenta cele mai mari avantaje economice și strategice,- controlând drumurile comerciale cu Orientul, dispunând eficient granițele Imperiului contra atacurilor perșilor, ale popoarelor migratoare din stepele Rusiei și, mai târziu, ale arabilor.”

Transformarea vechiului Byzantion în capitala Imperiului a atras după sine o serie de schimbări structurale în organizarea administrativă, economică, militară și politică a statului. Un alt element esențial care a avut loc tot acum a fost introducerea creștinismului ca religie liberă prin Edictul de la Mediolanum (Milan) și prin măsurile de sprijinire luate după aceea de Constantin cel Mare.

„Constantin cel Mare are o importanță excepțională în istoria romană, așezat alături de Augustus: el inaugureză Imperiul roman creștin, care avea să supraviețuiască principatului încă un mileniu.” Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma imperiul păgân într-unul creștin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoare Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie menționat că nu vom asista în această perioadă la o ruptură netă între istoria romană și cea bizantină: timp de trei secole până la eșecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea imperiului, va apărea mai degrabă ca o continuare a romanității. Timp de 300 de ani moștenirea Romei și a Greciei amenințată de invazii popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizanț, iar imperiul a căpătat caracterele esențiale ale Imperiului bizantin.

Putem spune că istoria bizantină are un sfârșit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului, inaugurat pe data de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai amenințate, Dunărea și Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou imperiu.

Chiar dacă Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanț, locuitorii noii Rome ca și cei ai imperiului nu-și vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în continuare împăratul romanilor.

În succesiunea lor cronologică, evenimentele cele mai importante pe plan politic și militar au fost:

anul 284, momentul urcării pe tronul Imperiului roman a împăratului Dioclețian (284-305), cel care a introdus o serie de reforme militare și administrative, care vor dura și în vremea succesorilor săi;

anul 332 (primirea goților) și anul 382 (primirea vizigoților) ca federaliști;

anii 337-363, invaziile persane în Siria și Mesopotamia;

anul 375, apariția la granițe a hunilor;

anul 393, domnia lui Arcadius ca împărat al Imperiului de Răsărit;

anul 395, atunci când, după moartea lui Teodosius I cel Mare, imperiul a fost împărțit în cel de Răsărit și cel de Apus;

anul 413, construirea zidului lui Theodosius care va apăra capitala dinspre uscat;

anul 476, care corespunde momentului căderii Romei în mâinile herulilor lui Odoacru și a ultimului împărat roman Romulus Augustulus;

anul 493, când se constituie regatul ostrogot al lui Theodoric;

perioada 527-565, domnia împăratului Justinian, care reprezintă o etapă nouă pe plan militar politic, cultural și artistic;

anul 632, momentul declanșării cuceririlor arabe în Orient cu consecințe economice și politice pentru Imperiul bizantin;

prima jumătate a secolului al VIII-lea, mai precis anul 717 când pe tronul Imperiului a ajuns Leon al III-lea, inițiatorul iconoclasmului;

În domeniul culturii și al vieții religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte și opere care, încă din această perioadă istorică de tranziție, vor conferi un profil original noii culturi a Bizanțului. Seria dezbaterilor teologice – intim legate de ideologia politică a Imperiului- începe cu primele două Concilii ecumenice (din Niceea, 325, și Constantinopulul, 381), în care arianismul este condamnat ca erezie.

„Din punct de vedere teologic, Sinodul de la Niceea reprezintă și el o răscruce, întrucât este momentul din care religia creștină începe să se manifeste în mod liber, trecându-se, de asemenea, la elaborarea învățăturilor sale dogmatice”

Aici se stabilesc dogme și canoane ale ortodoxiei creștine, sistematizate în a doua jumătate a secolului al IV-lea de primii părinți ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea (cca 329-379), Grigorie din Nysa (cca 335-395), Grigorie din Nazianz (cca 329-391) și Ioan Crysostomul. În anul 381 creștinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficială de stat pentru ca, zece ani mai târziu, toate cultele păgâne din Imperiu să fie interzise. Între anii 330-360 se construiește marea biserică Sf. Sofia din Constantinopol distrusă în timpul marei răscoale populare Nika și reconstruită de Justinian (532-537). În anul 425 se fondează universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum preeminența asupra celei latine. Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamna nestorianismul. În anul 438, cei doi împărați romani (din Constantinopol și din Ravenna) promulgă și publică Codul Theodosian.

Prima etapă din istoria bizantină o putem delimita între anii 324 și 632, perioadă numităși romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice, sau etapa protobizantină.

A doua perioadă a istoriei bizantine este cuprinsă între anii 610-1081, reprezintă epoca clasică a acestei civilizații care își câștigă acum pe deplin un caracter grecesc (incluzând importante contribuții orientale), un caracter original propriu-zis bizantin. Perioada începe cu domnia lui Herakleios (610-641) iar în cele cinci secole care au urmat au avut loc transformări profunde în toate domeniile vieții statului. În timp ce politica externă a Imperiului i-a sporit prestigiul, victoriile sale militare- îndeosebi asupra arabilor- au contribuit considerabil la apărarea civilizației europene, iar influența sa asupra vieții culturale din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar occidental a fost substanțială.

Acum se pun și se consolidează bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendințe de dezvoltare în sens feudal. Este promovată unica proprietate a unei țărănimi libere, care, însă, începând din secolul al IX-lea va fi progresiv aservită marilor proprietari funciari. Apare, în această perioadă, noua structură administrativă a themei, care va dura până la sfârșitul Imperiului în organizarea armatei, locul mercenarilor va fi luat de țăranii soldați din theme.

După pierderea teritoriilor din Occident, baza vitală a Imperiului rămâne Asia Mică de unde vin și impulsurile iconoclasmului care a agitat viața Imperiului timp de peste un secol (726-843). Herakleios învinge definitiv redutabile forțe persane (622-628), expedițiile arabilor contra Constantinopolului sunt respinse(674-678, 717-718), în timp ce, la nord, granițele sunt mereu atacate de slavo-avari, ruși și îndeosebi de bulgari (începând din anul 679, când pătrund în Dobrogea bizantină). Supremația arabilor în Mediterana provoacă o decădere economică de moment a orașelor bizantine, care în secolele al IX-lea și al X-lea vor înflori din nou. În aceste secole, pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politică expansionistă îndreptată, în special, spre regiunea Balcanilor și la recucerirea Siriei, Armeniei și Mesopotamiei.

„Spre sfârșitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o gravă criză. Luptele pentru domnie aduc pe tron împărați care se dovedesc foarte slabi, țărănimea liberă este ruinată, statul încetează de a mai fi o putere mondială.”

În schimb, creația culturală marchează momente importante,- cu marele poet profan Georgios Pisides (secolul al VII-lea) și cu patriarhul Photios (820- cca 891), cel mai mare învățat al vremii, autorul unei prețioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga, Codul de legi al lui Leon al III-lea și Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin. În secolul al VII-lea trăiește marele teolog al secolului, Maximos Mărturisitorul, iar cel următor, Ioan Damaschinul (cca 650- cca 750), autorul unei imense opere teologice, care include și poezii.

Este epoca unei adevărate renașteri artistice, în arhitectură, mozaic și în pictura monumentală, când se elaborează (sec. X-XII) capodopera literaturii bizantine, romanul în versuri Dighenis Akritas și când viața intelectuală atinge momentul său de culme prin reorganizarea Universității din Constantinopol, având în fruntea ei marea personalitate a istoricului și omului de știință Mihail Psellos.

Ultima perioadă a istoriei bizantine, de aproape patru secole (1081-1453), a însemnat o epocă de declin progresiv și general. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de domnia reprezentantului aristocrat Alexios (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la dispariția micii proprietăți a țăranilor liberi și la creșterea puterii economice și politice a nobilimii și a militarilor. În tot lungul secolului al XII-lea, Constantinopolul a fost unul dintre centrele politice europene; ordinea și puterea imperială a fost mai solidă ca oricând la curtea Comnenilor, „o curte elegantă și rafinată, foarte atrasă de lucrurile spirituale și artistice, care dovedește strălucirea pe care o păstra încă civilizația.”

Noua dinastie se sprijinea pe aristocrația feudală. Concesiile și privilegiile acordate de Imperiu negustorilor venețieni și genovezi diminuează considerabil resursele financiare ale statului. Dominația bizantină în peninsula Balcanică primește acum o serioasă lovitură prin înființarea statelor bulgar și sârb. Cruciadele occidentalilor- și în primul rând planurile regilor normanzi din Sicilia, precum și ale împăraților romano-germani- vizau, în fond, cucerirea teritoriilor Imperiului, amenințându-i greu existența politică.

În anul 1204, Constantinopolul este – pentru prima oară în decursul îndelungatei sale istorii- cucerit și jefuit cumplit de creștinii cruciadei a IV-a. Ia ființă Imperiul Latin al Constantinopolului; Bandonin, conte de Flandra, este ales și încoronat ca împărat; venețienii impun ca patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurându-și astfel controlul aspura unei instituții însemnate, fundamentală în viața Imperiului, cum era Biserica. Din teritoriile cucerite de la bizantini, un sfert îi revine lui Bandonin, o parte- cea mai consistentă și mai importantă- Veneției, iar restul este împărțit și dat ca feude cavalerilor latini. Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a împăratului latin au luat ființă câteva formațiuni politice grecești- dintre care mai importante au fost imperiile din Niceea ( 1205-1261), Thesalonic (1228-1241) și Trapezunt (1204-1465). În anul 1261, împăratul Niceei, Mihail al VIII-lea Paleologos recucerește Constantinopolul, fondând dinastia care va domni până în anul 1453.

În secolele care au urmat cuceririi din anul 1204 agonia Imperiului a fost agravată de războaie civile, de pauperizarea populației în profitul aristocrației funciare, de ocuparea majorității populației din peninsula Balcanică de către Serbia (sub Ștefan Dusan), de pierderea Asiei Mici în fața otomanilor (care în anul 1365 își vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol) precum și de grava criză economică provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene.

Turcii, după ce distrug statul bulgar și pe cel sârb (în anul 1389) și îi înving pe cruciații occidentali la Nicopole (1386) și Varna (1444), după ce în anul 1397 asediază Constantinopolul, iar în 1430 cuceriseră Thesalonicul, se pregătesc acum să dea ultima lovitură Imperiului bizantin (care la acea dată se reducea la teritoriul capitalei și al împrejurimilor ei). Împărații fac apel la ajutorul puterilor din Occident ale căror interese comerciale, însă, le făceau să dorească tocmai sfârșitul Bizanțului.

Etapa târzie bizantină este cuprinsă între anii 1204 și 1453, fiind caracterizată de numeroase dificultăți politice, economice și sociale, atât pe plan intern cât și pe plan extern.

În anul 1453, după o apărare disperată de șase săptămâni, Constantinopolul este ocupat și jefuit de uriașa armată a lui Mahomed al II-lea.

„Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta și dispariția completă a Bizanțului.” Această formulă lansată de Nicolae Iorga exprimă foarte bine continuitatea civilizației bizantine și după anul 1453, atât pe teritoriul fostului imperiu, cât mai ales în teritoriile libere: Țările Române, Rusia, Italia. Această perioadă de declin a istoriei și civilizației bizantine a cunoscut, însă, momente de prestigioasă afirmare pe plan cultural.

Aceasta, este, în linii mari, istoria Imperiului bizantin, din anul 330 până în anul 1453, cuprinzând multe perioade glorioase dar și perioade de decadență.

1.3. Domnia lui Iustinian

Prima jumătate a secolului al VI-lea este dominată de puternica personalitate a lui Justinian I (527-565). Nu putem înțelege importanța lui Justinian în istorie și mai ales în istoria raporturilor cezaro-papiste, fără a vedea în el primul ideolog al Imperiului creștin, cel care a dus alianța lui Constantin până la o concluzie logică. În această perioadă s-a realizat o primă sinteză a creștinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.

Justinian nu a făcut niciodată distincție între tradiția politică romană și creștinism. Considerându-se împărat roman, el se autointitula și împărat creștin. Concepția sa își avea originea în unitatea indisolubilă dintre Imperiu și religia creștină. Numai că această teorie avea și unele ambiguități. Mai întâi, trebuie amintit faptul că sub influența creștinismului, Imperiul suferise modificări substanțiale: Justinian se considera slujitorul și executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea și răspândirea creștinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionară, contribuția sa decisivă la opera caritativă a Bisericii, donațiile făcute acesteia, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidențiind sinceritatea credinței sale și interesul pentru teologie. Codul său de legi începea cu o adevărată mărturisire de credință în Hristos și în Sfânta Treime, iar pe Sfânta Masă a bisericii Sfânta Sofia erau gravate cuvintele:”Ceea ce este al tău, ceea ce este primit de Tine, îți este oferit de Justinian și Teodora”. Cuvintele erau expresia conștiinței și credinței împăratului.

Din păcate sunt unii istorici care văd în această viziune a lui Justinian, mai degrabă o expresie a cezaro-papismului, adică subordonarea Bisericii Statului.Alții însă, văd în Justinian inventatorul „simfoniei”, adică a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre biserică și stat. Chiar dacă în teorie și chiar în practică a dorit plasarea creștinismului în centrul activității Statului, împăratul a uitat Biserica. Cuvântul „Biserică” apare adesea în scrierile lui Justinian, definind misiunea unui împărat credincios, „păstrător al credinței creștine și apărător al Sfintei Biserici Universale și Apostolice împotriva dezordinei”, dar situația reală era puțin diferită față de aceste cuvinte.

„Statul roman putea adopta, fără prea mari probleme, învățătura despre Dumnezeu și despre Hristos, făcând din această doctrină religioasă o doctrină oficială; putea elimina păgânismul sau creștina propriile legi numai că Imperiul nu recunoștea Biserica drept o comunitate distinctă, independentă de lume. Absolutismul religios al Statului roman și faptul că împăratul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ erau piedici serioase în schimbarea de atitudine. Cu cât dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atât frontierele exterioare erau eliminate, în conștiința Statului, apărând ideea unei identități perfecte de autoritate, de origine divină. După abolirea păgânismului, împărații au renunțat la funcțiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau în vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentală, doctrinară sau pastorală a ierarhiei bisericești nu a fost limitată. Statul proteja ierarhia, după cum confirma doctrina Bisericii, așa cum fusese stabilită la Sinoadele ecumenice, numai că problema relației dintre Biserică și Statul bizantin a fost cu timpul înlocuită de cea a relației dintre autoritatea seculară și ierarhie. În conștiința imperială, Biserica creștină se confunda cu lumea, fiind necesare două principii complementare existenței și organizării sale: împăratul și preotul. În literatura bizantină din această perioadă apărea comparația raportului dintre Biserică și Stat ca cea dintre trup și suflet; statul este conceput ca un trup, animat de prezența în el a Bisericii, acesta reprezentând sufletul său.”

Această concepție era diferită de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunități naturale. Chiar dacă toți oamenii erau chemați să facă parte din acest corp și puteau deveni membrii săi, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru că în ea și prin ea oamenii participau la o altă lume și la o altă viață, care se va manifesta cu slavă la sfârșitul acestei lumi. În realitate Imperiul, în calitatea sa de moștenitor ideologic al păgânismului, vedea în Stat singura formă de comunitate orânduită de Dumnezeu și care îmbrățișa toate domeniile vieții umane. Singura diferență între acest model și cel al teocrației păgâne era că Imperiul, prin alegerea împăratului, a aflat pe adevăratul Dumnezeu și religia sa creștină.

Hristos a dat preoților puterea de a ierta, vindeca sfinți, iar Statul trebuia să le dea acestora onoruri deosebite, căci de rugăciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. În conștiința primelor secole, la Bizanț, Biserica era asimilată ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar funcția ei era deținută de Stat. Problema raportului dintre Biserică și Stat nu se punea încă, deoarece totul se reducea la relații în sânul aceluiași Stat, între puterea seculară și cea spirituală. Legislația și politica religioasă a lui Justinian va aduce însă un răspuns acestei situații.

Soluția propusă de Justinian este cunoscută în istorie sub numele de „simfonie”. Potrivit acestei teorii, Imperiul prelua asupra lui grija păstrării dogmelor bisericești și a demnității sacerdotale. Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta întreaga viață publică spre Dumnezeu.

„Această teorie putea fi foarte bună numai că Biserica învăța că lumea avea două valori absolute: Dumnezeu și omul, restul, inclusiv statul, fiind limitat prin natură datorită apartenenței exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absolută. De aceea creștinii au suferit și s-au jerfit atunci când au refuzat să se recunoască Statului dreptul de a supune pe om. Idealul creștin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotrivă de a face o distincție între ele.”

Statul este creștin numai în măsura în care nu are pretenția de a fi totul pentru om, în măsura în care renunță a determina în chip exclusiv viața omului. Teoria lui Justinian dorea să se impună în mentalitatea teocratică a Imperiului păgân, pentru care Statul era forma sacră și absolută a lumii, sensul său, justificarea sa. Nu putem vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune două subiecte distincte, în timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi în afara Statului: religia prin ființa sa este o funcție statală.

„Binele Bisericii constituie forța Imperiului”; aceste cuvinte ale lui Justinian reprezintă cheia teoriei sale. El accepta distincția dintre autoritatea imperială și cea spirituală, considerând-o pe aceasta din urmă, drept purtătoare de adevăr. El admitea că Imperiul și sacerdoțiul au funcții diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii și prosperității sale, ca valoare ultimă și absolută. Chiar și dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrată prin înființarea a zeci de mânăstiri pe întreg teritoriul Imperiului, avea drept sursă acest absolutism religios. „Dacă acești sfinți îl roagă pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu mâini pure și suflete ferite de păcate, înseamnă că armatele noastre vor fi victorioase iar orașele bine administrate.”

Un aspect important al domniei lui Justinian a fost însă implicarea sa în problemele de ordin religios. Atât împăratul cât și împărăteasa Teodora au considerat problemele hristologice, drept esențiale, pentru binele spiritual al societății și pentru propria lui mântuire. Măsurile coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii opozanți ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera a fi responsabilitatea unui împărat creștin: a răsplăti virtuțile și a corecta greșelile supușilor. El nu se considera infailibil și de aceea adesea schimba tactica. Acesta acceptat în mod indubitabil conceptul tradițional creștin conform căruia episcopii adunați în sinod erau martorii Adevărului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al lui Justinian în problemele religioase a fost atitudinea sa bruscă, spre sfârșitul vieții, impunând Bisericii învățătura greșită a aftarodochetismului. Demersul său nu avea nici o rațiune politică.

În plan intern, împăratul Justinian și-a legat numele de opera sa legislativă. Sub directa sa supravegheres-a făcut o sistematizare a creației juridice a romanilor, alcătuindu-se „Corpus juris civilis” cu patru părți componente: codul (codex), digestele sau pandectele, institutele și novellele. Această sistematizare a dreptului roman folosită apoi în întreaga istorie medievală a Bizanțului și a Europei răsăritene, preluată de Napoleon, se află la baza sistemului juridic al tuturor statelor moderne. Justinian s-a preocupat și de alte probleme ale situației interne. În vremea sa au fost ridicate numeroase construcții între care și catedrala Sfânta Sofia devenită simbol al artei bizantine. N-au lipsit în interior nici frământările interne, nu o dată în formă violentă, precum celebra răscoală Nika din anul 532. Autoritățile centrale subordonate împăratului au promovat atunci o politică fiscală opresivă, o intoleranță religioasă, un sistem bazat pe birocrație și corupție ce au generat profunde nemulțumiri, consecințe grave pentru autoritatea Constantinopolului în deceniile următoare.

Împăratul Justinian a rămas în istorie prin așa-numita „reconquista bizantină”, tentativă de refacere a Imperiului Roman în fostele sale granițe. Timp de aproximativ de două decenii, începând din anul 533, sub conducerea generalilor Belizarie și Narses, armatele bizantine au desfășurat ofensive în Apus. Au fost recucerite, cu eforturi mari și însemnate pierderi, partea apuseană a Africii de Nord, Italia și o mică parte a Peninsulei Iberice. Cuceririle au fost înfăptuite în numele unui program social politic cuprins în esență în „Pragmatica sancțiune” din anul 554, act legislativ care propunea o restaurare integrală a realităților sclavagiste ale defunctului Imperiu Roman. Pe rând, toate cuceririle sale au fost pierdute. De altfel ele fuseseră scump plătite. Pentru restaurarea vremelnică și parțială a imperiului universal în viziune romană împăratul Justinian sacrificase interese vitale. Astfel, în răsărit a fost nevoit să achite Imperiului Persan importante sume de bani, aducând Bizanțul practic într-o stare de vasalitate în raport cu vecinul său constantinopolitan. La granița dunăreană, a ridicat inițial o serie de fortificații și a sprijinit acțiunile unor generali capabili, precum Chilbudios. Atunci au fost create unele capete de pod în stânga Dunării la Constantiniana Daphne, Lederata, Sucidava. Abandonarea fortificațiilor, lipsa de militari etc. au făcut ca granița nordică să fie trecută tot mai des de migratori, mai cu seamă avari și slavi. Aceștia au pătruns, jefuind și distrugând tot mai profund până în Peloponez și sub zidurile Constantinopolului. Timp de mai multe decenii, în timpul lui Justinian și sub urmașii săi, până în vremea împăratului Mauriciu (582-602), invadatorii slavi, avari, protobulgari etc. pătrundeau de regulă în Imperiu atacând orașe și sate și încărcați de pradă în bunuri și oameni se reîntorceau la bazele lor de plecare dincolo de frontierele Imperiului.

1.4. Constantinopolul si cruciadele

Cruciadele reprezintă unul dintre cele mai complexe aspecte ale Evului Mediu. În timpul lor a avut loc contactul cel mai puternic dintre trei mari civilizații: latină-occidentală, greacă-bizantină și arabă, fiecare cu mentalitățile ei și cu dorința de a se impune celorlalte. Această perioadă, a cruciadelor a pus bazele ascensiunii Occidentului și a anunțat căderea Bizanțului. Este totuși paradoxal faptul că Bizanțul a avut cel mai mult de suferit în urma cruciadelor, deși în cruciadele clasice infruntarea directă era între cavalerii occidentali și statele musulmane care stăpâneau Țara Sfântă sau teritoriile prin care treceau cruciații ca să ajungă acolo. Cruciadele au fost la început un fel de pelerinaj armat determinat de noua situație politică în care se afla Sfântul Mormânt, dar vor deveni repede campanii de prădăciuni și surse de îmbogățire, pierzându-și credibilitatea.

Cruciada a fost o expansine politico-militară dictată de dinamica socială și implicit politică, mai accentuată în Occident decât în Orient, dovadă schimbările pe plan mental și în viața intelectuală, oglinda oricărei societăți. Structurile feudale, specifice Europei se vest, au înscris, pe lângă forme de anarhie, mutații de ordin social, economic și politic, asigurând, în ciuda unor perioade de criză, o dezvoltare continuo pe plan general și nu doar concentrată în jurul câtorva centre ca în Răsărit. Diversitate în cadrul unei unități dată de orânduirea feudală, căci civilizațiile islamică, bizantină și vest-europeană, deși în aspectele particulare, uneori importante, erau total diferite, în ceea ce privește trăsăturile generale, erau asemănătoare toate trei societăți fiind feudale și având structuri socio-politice similare, fapt ce a înlesnit comunicarea între ele.

S-a afirmat, nu o dată, că până în ajunul cruciadelor, Califatul arab și Imperiul bizantin au format centrul civilizației feudale. Este adevărat, dar nu trebuie omis că, în tot acest timp, în Occident, prin intermediul Bisericii catolice, moștenitoarea în bună parte a tradițiilor romane de guvernare, nu numai a celor culturale, s-a dezvoltat un organism politic cu instituții și forme de guvernare proprii, formând o adevărată rețea în care s-au lăsat prinse popoarele Europei de vest, nord și centrale, capabil, în ajunul cruciadelor să rivalizeze cu orice stat, având o ideologie și o teorie politică bine conturată și sudată, în stare să antreneze forțe militare să le dirijeze spre un ideal. Așadar, la întrebarea de ce Occidentul a înaintat spre Orient și nu invers, răpunsul îl aflăm, în primul rând, în structurile socio-politice ale Europei occidentale din secolele X-XI, când stabilitatea pusese stăpânire pe toate sectoarele vieții, permițând primul salt calitativ, care, cronologic, a înscris trecerea de la evul mediu timpuriu la evul mediu dezvoltat.

Între secolele X-XII, într-o vreme în care cuceririle normande, cruciadele, invazia economică latină, conflictele și rupturile cu Roma fac din ce în ce mai mult din Occident adversarul principal al Bizanțului, ideologiei imperiale nu îi este adusă nici o retușare majoră. Nimănui nu îi vine ideea de a descrie mai bine Occidentul, pentru a-I explica superioritatea crescândă. Lungile perioade de neființă pe care le traversează latinii, prinși într-o magmă barbară lipsită de repere spațiale și temporale, nu au, de fapt, de ce să fie narate și va fi de ajuns pentru bizantini să noteze câteva trăsături ale barbariei lor cotidiene pentru a le explica aparițiile din ce în ce mai violente, în adevărata lume, Imperiul. Ana Comnena, care nu ignoră nimic în privința Occidentului, îl roagă pe cititorul său să o scuze când se vede constrânsă să dea câteve detalii asupra barbarilor sau chiar, să le menționeze numele. Observăm că bizantinii aveau înrădăcinată în conștiință o mentalitate romanocentristă, conform căreia, dacă este să ne referim doar la occidentali, consimt prezența colonială a acestora în Imperiu, dar nu se coboară niciodată la a le descrie locurile de origine: despre împăratul Henric al IV-lea, totuși aliat al tatălui ei Alexios, Ana Comnena se mărginește să spună că împărățește asupra căpeteniilor din regiunile celtice. De altminteri, după depășirea epocii timpurii, cuvântul Europa desemnează destul de rar continentul european și aproape întotdeauna provinciile europene ale Imperiului, ca și cum barbarii romani, germani și slavinu erau demni să trăiască aici. În cel mai bun caz se admite ca aceștia ocupă o Europă exterioară, ale cărei limite ar fi coasta răsăritenă a Adriaticii și Coloanele lui Hercule și care încercuiește Imperiul cu o insignifianță dăunătoare. Europa barbară are atât de puțin prestigiu încât, în 1031, împăratul Romanos al III-lea își arăta lipsa de interes față de o eventuală xpediție împotriva occidentalilor, prea ușor de învins, și alege să-i atace pe arabii din Alep, un adversar demn de acest nume. Dintr-un astfel de haos din care un papă precum Grigorie al VII-lea poate să-și permită să-i castreze pe ambasadorii lui Henric al IV-lea, se ivesc monștri autentici, precum Robert Guiscard și Bohemund, care, Dacă ar fi să o credem pe Ana Comnena, nu vizează decât cucerirea Constantinopolului. Acesta este scopul nemărturisit, atribuit de atunci latinilor, începând cu cruciații, percepuți ca banali cuceritori de către Bizanț. Perversitatea cruciadei este dovedită de altfel de lipsa de credință a unei expediții, care pentru greci, n-ar fi putut să se justifice decât prin restituirea ținuturilor smulse Imperiului de către turci. Rari sunt, începând cu acest moment, grecii ce disting între occidentalul cu adevărat prădător – Bohemund în 1107-1108, Roger al II-lea, tiranul Siciliei, în 1147-1148, Wilhelm al II-lea, în sfârșit, în 1185 – și acei pelerini înarmați care trec frontierele cu puțin înainte sau după ce acestea fuseseră încălcate fără menajamente de alți latini. Chiar aliații occidentali ai Bizanțului, venețieni, genovezi, pisani, rămân barbari care, în vreme ce devorează din interior economia imperială, nu ezită să-l insulte pe însuși basileul, precum acei venețieni care, în 1149, dându-i ajutor lui Manuel I Comnenul să recucerească Insula Corfu de la normanzi, intră în stăpânirea galerei sale și, de pe punte, împopoțonează un negru cu podoabele imperiale. Occidentul este văzut în general ca o barbarie coalizată împotriva Imperiului pe care îl invidiază.

Punctul de vedere al occidentalilor despre Bizanț a fost determinat de papi în urma schismei. Grecii erau schismaticii care se opuneau unirii Bisericilor datorită încăpățânării lor de a asculta de papalitate.

Numai republicile maritime italiene, cândva bizantine, păstreză, până în secolul al XI-lea o mare fidelitate pentru Imperiu. Veneția a rămas multă vreme provincie, eliberându-se lent de sub tutele Constantinopolului. Trecutul bizantin îi conferă Veneției o legitimitate pe care și-r pierde-o în cazul ruperii de Imperiu. Importanța Constantinopolului este tot timpul pusă în evidență: Dogii, patriarhii și rudele lor își petrec adesea timpul aici și primesc de la basileu titluri aulice. Secțiunea rezervată istoriei bizantine în cronicile venețiene stă mărturie despre vigoarea legăturilor respective, cel puțin până în secolul al XI-lea. La fel se întâmplă în Amalfi, unde ducii, gratificați și ei cu titluri bizantine, socotesc orațul Constantinopol ca fiind a doua patrie: chiar mai mult decât atât, familia Mauro-Pantaleone, bine stabilită în capitala imperială, vrea să facă din Imperi o redută împotriva cuceririi normande. Până la sfârșitul secolului al XI-lea, venețienii și amalfitanii se consideră aliați fideli ai Imperiului. Ei sunt și principalii propagatori ai artei bizantine în Occidentul medieval.

Cruciadele vor tulbura imaginea încă favorabilă a Bizanțului. Conducătorii primei cruciade sperau în ajutorul și și asistența lui Alexios I Comnenul, în schimbul jurământului de credință pe care toți fuseseră constrânși să-l facă. Or, la asediul Antiohiei din 1098, ei se văd lăsați pe cont propriu, ajutoarele imperiale întârziind să sosească. Bohemond, fiul lui Robert Guiscard, intransigentul dușman al Bizanțului, propagă, în timpul turneului său triumfal în Franța și Italia, ideea trădării grecilor, încercând să organizeze o cruciadă împotriva Bizanțului (1106-1107). Tema ia amploare în cursul secolului al XII-lea: grecii, cu totul străini de orice idee de război sfânt, cunt bănuiți că ar vrea să saboteze eforturile occidentalilor de a recupera Țare Sfântă. Eudes de Deuil, cronicar al celei de a doua cruciade se face ecoul nerăbdării cavalerilor francezi din jurul lui Ludovic al VII-lea, când acesta îl întâlnește pe basileul Manuel I Comnenul. Începând cu mijlocul secolului al XII-lea, capătă contur ideea potrivit căreia Constantinopolul reprezintă un obstacol în calea cruciaților spre Ierusalim. Isaac al II-lea Anghelos nu tratează oare cu Saladin, în momentul în care cruciada germanicilor condusă de Frederic Barbarossa, pătrunde în Imperiu? Amenințat de o cucerire a capitalei sale, el negociază constrâns și forțat Tratatul de la Adrianopol, care deschide trupelor germane accesul spre Asia Mică.

În privința republicilor maritime italiene, schimbarea atitudinii față de Bizanț urmează căi paralele. Izvoarele genoveze din secolul al XII-lea sunt încă puțin explicite. Cronica lui Caffaro și a continuatorilor săi nici că recunoaște altceva decât capitala Imperiului și pe împăratul Constantinopolului, niciodată calificat drept împărat al romanilor. Ambasadele genoveze vor să profite de slăbiciunea crescîndă a Imperiului pentru a obține să fie tratate la fel cu celelalte republici maritime italiene. La Veneția, cronicarii încearcă să arate că patria lor se desprinde, fără voia ei, de Imperiu și fac să cadă asupra lui Manuel I Comnenul responsabilitatea rupturii. Când basileul solicită sprijinul flotei venețiene înpotriva normanzilor lui Roger al II-lea, patriarhul Enrico Dandolo, strămoș al dogelui din cea de a patra cruciadă, se opune cu energie refuzând ajutorarea unor schismatici împotriva celor fideli credinței romane. Intervenția trupelor bizantine în Italia, în numele unui universalism perimat, îl irită pe Serenisim. Ranchiuna devine mânie și ură când, pe 12 martie 1171, toți venețienii stabiliți în Imperiu sunt arestați, iar bunurile lor confiscate. Este deschisă astfel calea devierii celei de a patra cruciade către Constantinopol, pe care istoriografia venețiană o justifică mai apoi prin exigențe religioase: restabilirea unității creștine prin reunirea Bisericilor. La sfârșitul secolului al XII-lea, Imperiul bizantin era cu adevărat pentru occidentali “omul bolnav al Europei”. Schițată de nomanzi cu ocazia cuceririi efemere a Tasalonicului (1185), apoi de împăratul german Henric al VI-lea, tentativa de a-l lua în stăpânire izbutește în cea de a patra cruciadă. Pentru prima dată, Constantinopolul este cucerit: veritabilă pedeapsă a lui Dumnezeu, justificată de crimele grecilor și ale conducătorilor lor, rătăciți în propria credință. Occidentalii își însușesc tezaurul de relicve ce abundau în capitala bizantină, considerând nedemn ca ele să fie păstrate de schismatici. Ei se prefac a crede în restaurarea unirii Bisericilor, făcută posibilă de cucerirea Constantinopolului. De fapt, ruptura între cele două părți ale creștinătății este totală.

Cruciada I (1096-1099) a fost poate cea mai amplă desfășurare de forțe din partea Occidentului latin în vederea eliberării Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmană. Probabil că acest lucru se datorează și faptului că astfel de expediții erau într-un stadiu incipient, iar ideea de cruciadă nici nu era atât de complexă și nici nu apucase să se compromită.

Ideea de cruciadă s-a născut odată cu vizita pelerinului Petru de Amiens sau Eremitul (Pustnicul) la Clermont, în anul 1095, unde a prezentat papei Urban al II-lea (1088-1099) o scrisoare din partea patriarhului Ierusalimului și i-a relatat despre situația tristă în care se aflau Locurile Sfinte după ocuparea lor de către arabi. De asemenea, împăratul Alexios I Comnenul a cerut ajutor papei în anul 1095, în vederea eliberării Asiei Mici de sub ocupația turcilor selgiucizi. Papa a făcut atunci apel la întega creștinătate occidentală de a participa la cruciadă și Occidentul s-a pregătit de luptă. Începutul s-a făcut cu o cruciadă populară susținută de o armată neorganizată, formată din bărbați, femei și copii, cca. 50.000 de persoane, condusă de Petru Eremitul ajutat de Walter Habenichts (cel Sărac). După ce au „răscolit” întrega Europă, au ajuns la Constantinopol la 1 august 1096, provocând și aici dezordine. Împăratul Alexios I i-a trecut peste Bosfor, unde au fost măcelăriți de turci.

Cruciadă propriu-zisă, cea a nobililor și a baronilor cuprindea patru armate însumând peste 200.000 de mii de luptători, francezi, englezi, italieni, germani și genovezi. Conducătorii lor erau: ducele Godefroy de Bouillon al Lotharingiei infrioare, contele Hugo, fratele regelui Filip I, ducele Robert Courtheuse, duce al Normandiei, Balduin de Boulogne, Robert de Flandra, contele Raymond al IV-lea de Toulouse. Armatele cruciate au făcut joncțiunea la Constantinopol. Cu excepția lui Raymond de Toulouse, toți ceilalți au depus jurământ de vasalitate lui Alexios I. Trecând în Asia Mică, au atacat împreună cu bizantinii Niceea, pe care au cucerit-o și au cedat-o împăratului. În iulie 1097, cruciații au ocupat Dorylaeum, apoi au trecut prin Cilicia. Din acest moment, armatele cruciaților încep să se împartă, iar cuceririle lor vor deveni state latine, uitând de promisinile făcute bizantinilor. Cel mai dramatic episod din prima cruciadă a fost cucerirea Ierusalimului la 15 iulie 1099. Masacrul care a urmat a îngrozit lumea și a compromis ideea de cruciadă.

Cruciada a II-a (1147-1149) a fost determinată de căderea Edessei la 23 decembrie 1144 în mâinile sultanului Persiei, Muhamed Zengi. Propaganga pentru cruciadă a fost făcută de teologul Bernard de Clairvaux (1091-1153), papa Eugen al III-lea și-a dat acordul, iar regele Franței, Ludovic al VII-lea (1137-1180) și împăratul Germaniei, Conrad al III-lea (1138-1152) și-au condus armatele spre Orient. Regele Franței avea și planuri antibizantine, căci aflându-se pe teritoriu Imperiului, la Teba, a încheiat o alianță cu sultanul Egiptului. Împăratul Manuel I a încheiat și el alianță cu sultanul de Iconiu pentru a realiza un echilibru de forțe în vederea rezistenței în fața unui atac asupra Constantinopolului. Singurul moment important al cruciadei a fost atacul asupra Damascului, la 28 iulie 1148, încheiat cu un eșec. După ce au vizitat Ierusalimul în calitate de simpli pelerini, cei doi monarhi s-au întors în regatele lor. Conrad al III-lea a încheiat o alianță cu Bizanțul, cumnata lui, Bertha de Sultzbach devenind sotia lui Manuel I Comnenul, primind numele de Irina.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost determinată de căderea Ierusalimului (1187), în stăpânirea sultanului Egiptului Salah-al-Din, cunoscut în istorie sub numele de Saladin (1171-1193). Au participat la cruciadă împăratul german Frederic I Barbarossa (1180-1190), Filip al II-lea August al Franței (1890-1223) și regele angliei Richard Inimă de Leu (1189-1199). Germanii au ajuns primii la Constantinopol. Neputând să-l determine pe Frederic I să depună jurământ de vasalitate, împăratul Isaac al II-lea Anghelos a acceptat să-i treacă cu armata în Asia Mică. Germanii n-au apucat să facă nimic: moartea împăratului Frederic I (1190), a transformat înaintarea lor într-un șir de rătăciri, până a întâlnit armata franceză.

Francezii și engezii au venit pe mare. Richard Inimă de Leu a făcut și un scurt popas în Insula Cipru pe care a cucerit-o de la bizantini în mai 1191. Cele trei armate au reușit să cucerescă orașul Acra. Regele Franței, bolnav, s-a întors în țară, lucru făcut și de Leopold de Austria. Richard Inimă de Leu a mai cucerit câteva orașe de țărm, dar Ierusalimul nu a putut fi cucerit. Până la urmă a încheiat cu Saladin un tratat de pace în ianuarie 1192, prin care creștinii primeau învoirea de a vizita Orașul Sfânt. În octombrie 1192 a plecat spre Anglia, cedând Insula Cipru, în schimbul unei mari sume de bani, fostului rege al Ierusalimului Guy de Lusignan

Cruciada a IV-a ( 1202-1204) a fost declanșată de papa Inocentiu al III-lea, ajutat de propaganda cardinalului Pedro de Capua și a lui Foulque de Neuilly. Pentru susținerea materială a armatei a impus ca fiecare biserică să aloce 40% din venituri. La desfășurarea și organizarea acestei cruciade, un rol important l-a avut dogele Veneției, Enrico Dandolo, care s-a angajat personal în cruciadă, preluând până la urmă conducerea ei.Planul de acțiune era conceput ca mai întâi să se stabilească ordine la Constantinopol, și mai apoi să atace orașul Cairo.

După mai multe atacuri, orașul Constantinopol a fost cucerit de cruciați și a fost pradat timp de 3 zile și 3 nopți. Papa i-a apostrofat pe cruciații pentru faptul că au cucerit Constantinopolul, deoarece s-a năruit speranța unității Bisericii. Cruciada a IV-a încheia șirul cruciadeloc clasice, celelalte cruciade arătând că s-a renunțat la idealul religios în schimbul intereselor politice.

Cruciada a V-a ( 1217-1218) ( 1227-1229) a fost propusă de același papă Inocentiu al III-lea, dar în 1216 el a murit, sarcina organizării ei fiind preluată de către papa Honoriu al III-lea. Cruciada a cunoscut două faze. În prima fază, cruciații au avut cateva victorii strălucite, dar din cauza aroganței și a dorinței de mărire, cruciada a fost un eșec total, mulți dintre participanții ei fiind morți. În a adoua etapă a cruciadei, a fost încheiat un tratat de pace ce avea următoarele prevederi : un armistițiu pe 18 ani, retrocedarea Ierusalimului, menținând o enclavă musulmană, retocedarea Nayaretului, Betleemului, cu un coridor spre mare.

Cruciada a VI-a (1248—1254). Pierderea Ierusalimului în 1244 făcut ca papa Inocențiu al IV-lea (1243—1253) să îndemne creștinătatea apuseană, în conciliul de la Lyon din 1245. să se înroleze într-o nouă cruciadă. Deși aversiunea pentru cruciadă devenise foarte mare, în urme exceselor cruciaților contra evreilor, schismaticilor (ortodocșilor) și mahomedanilor, totuși piosul rege al Franței Ludovic al IX-lea cel Sfînt (1226—1270) plecă în 1248 în cruciadă. El se opri cu armata mai întî în insula Cipru, unde petrecu iarna anului 1248, apoi, în primăvara anului următor, se îndreptă spre Egipt, unde, în 5—6 iunie 1249, cuceri portul Damietta de pe brațul oriental al Nilului. Pînă să soseasd la Damietta, musulmanii masacrară pe toți creștinii din oraș. Înaintînd spre Cairo, regele francez căzu prizonier la Mansura, în aprilie 1250, împreună cu armata, iar flota care înainta în susul Nilului fu distrusă. Spre a-și recăpăta libertatea, regele Ludovic al IX-lea a trebuit să plătească o sumă considerabilă și să cedeze Damietta.

După eliberare, Ludovic al IX-lea cel Sfînt s-a îndreptat spre Siria în speranța de a primi ajutoare din Apus, dar ele n-au sosit. A mai petrecut patru ani în Răsărit, între 13 mai 1250 și 24 aprilie 1254, străduindu-se să fortifice orașele maritime stăpînite de occidentali. După un pelerinaj la Betleem în 1254, la 24 aprilie același an s-întors în Franța, fără să fi putut elibera Ierusalimul. În 1268, principatul latin al Antiohiei căzu în mîinile musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1270). Regele Franței Ludovic al IX-lea cel Sfînt plecă din nou în cruciadă în 1270, de astă dată în Tunis, unde spera să convertească la creștinism pe emirul Tunisului și să atace apoi Egiptul, care stăpînea Palestina. Aici, însă, piosul monarh și o parte dintre luptători muriră de dizenterie și ciumă. Fiul și urmașul său 1a tron, regele Filip al IlI-lea (1270—1285), după ce a încheiat un armistițiu cu saracinii (arabii), s-a întors în Franța.

Așa au luat sfîrșit cruciadele zise clasice. Numărul de 7 cruciade a fost pur convențional. În realitate, au fost mai mult de 12 expediții în țările Europei Occidentale și Palestina pentru eliberarea Locurilor Sfinte. În 1289, mamelucii din Egipt, soldați turci, cumpărați de egiptei cu bani, care între 1254 și 1517 au reușit să formeze Dinastia mamelucilor, sub care creștinii au avut foarte mult de suferit, au cucerit orașul Tripolis, iar la 18 mai 1291, cavalerii franci au pierdut definitiv ultimul bastion creștin în Siria. Orașele maritime Tir, Sidon și Beirut fost predate de bună voie sultanului Egiptului, care le-a stăpînit pînă în secolul al XVI-lea, cînd au intrat sub stăpînirea turcilor.

Cruciadele următoare de la Nicopole, 25 septembrie 1396 și de la Varna, 10 noiembrie 1444, organizate pentru alungarea turcilor din Europa, s-au terminat prin înfrîngerea creștinilor de către otomani, care dispuneau atunci de o mare putere militară.

Privite în general, după atîtea secole, constatăm că cruciații occidentali, francezi, englezi, germani, venețieni, genovezi, normanzi ș.a. nu au fost capabili să realizeze în Răsărit o operă durabilă, nici din punct de vedere politic, nici religios. Descoperirea Americii, a Lumii noi, în 1492, de către celebrul navigator genovez Cristofor Columb (1451 — f 1506), va da istoriei universale un nou curs, căci țările occidentale își vor îndrepta atenția spre Lumea nouă.

Oricum, consecințele cruciadelor au fost și pozitive și negative. Au fost pozitive pentru că, datorită comerțului maritim dintre Europa, Orientul Apropiat și Africa, s-au dezvoltat orașele, a înflorit burghezia și chiar primele întreprinderi capitaliste, care au sprijinit apoi înflorirea literaturii, a artei și a științelor. Cultura bizantină, continuatoarea prestigioasei culturi greco-romane, a contribuit în cea mai mare măsură la civilizația și dezvoltarea culturii apusene. Constantinopolul a fost în Evul Mediu centrul civilizației și al culturii universale, așa cum va deveni Parisul mai tîrziu.

Între consecințele negative notăm : scăderea moralității și a disciplinei bisericești, dar mai ales slăbirea conștiinței unității Bisericii, mai des după cruciada a IV-a (1202—1204), cînd dezbinarea dintre Biserica răsăritului și Biserica Apusului s-a adîncit cu adevărat. Dacă orgoliul bizantinilor pentru trecutul lor și pentru cultura lor, moștenitoare a prestigioasei culturi greco-romane, a dăunat unității Bisericii, nu mai puțin dăunătoare a fost pretenția de dominare a cavalerilor occidentali, care s-au străduit s-o impună în numele Bisericii Catolice, totdeauna doritoare să obțină conducerea supremă în Biserica lui Hristos, în detrimentul Bisericii Răsăritului.

Alunecînd prea mult spre interese lumești, spre secularism, conducătorii apuseni ai vieții bisericești au contribuit la nașterea spiritului bertin și protestatar care se va amplifica cu putere în secolele următoare proliferînd sub forma schismelor, ereziilor și a încercărilor de sformă in capitis et membris a Bisericii.

1.5. Naționalismul și imperialismul bizantin

O nouă orientare politică și ideologică predomină în perioada care se întinde de la începutul secolului al IX-lea. Această perioadă este cunoscută sub numele înșelător de iconoclasm. Disputa icoanelor nu constituie, în opinia noastră, decât un aspect de supraviețuire, chiar un simplu aspect, al mutațiilor și convulsiilor profunde care au pus la încercare Imperiul Bizantin, statul, Biserica și societatea sa, vreme de mai bine de un secol.

Orientările politice ale împăraților iconoclaști, împărații supranumiți Isaurieni – cu toate că fondatorul dinastiei, Leon al III-lea (717-741), a fost originar din Germaniceea (Armenia) și nu din Isauria -, pot fi definite ca realiste și populare. În ceea ce privește politica internă, se constată o dorință accentuată de dreptate socială și o preocupare de a-i proteja pe cei slabi împotriva abuzurilor celor puternici. Ecloga, culegerea de legi publicată de Leon al III-lea, s-a născut din eforturile depuse de acest împărat pentru ca legile și și dreptul, devenite de neînțeles pentru popor și, mai ales, pentru cei din provincie, să fie accesibile tuturor. Rezultatul acestei strădanii de simplificate a unei legislații savante și, în numeroase puncte, perimate, este ansamblul operei legislative a Isaurienilor, care va rămâne în vigoare până la intervenția împăraților Macedoneni, adică timp de mai bine un secol, mai exact până la redactarea Basilicalelor, de la sfârșitul secolului al IX-lea.

Secolul al VIII-lea începe, în ceea ce privește populațiile rămase bizantine, într-o atmosferă posomorâtă și în sărăcie lucie. Statul în pericol se bizuie din ce în ce mai mult pe armată, singura garanție a salvării sale, iar armata acaparează din ce în ce mai mult conducerea statului: își impune punctul de vedere și dorințele, îi comandă funcționarea. Numeroasele revolte din această perioadă, care au adus pe tron reprezentanți aleși din diverse contingente militare, sunt o dovadă în acest sens. Militarizarea țării, a societății și a instituțiilor sale, care pare ar fi o dezvoltare aproape normală în niște vremuri de confuzie națională, constituie consecința cea mai semnificativă a noii orientări politice și ideologice din Imperiul Bizantin . Apărută o dată cu împărații iconoclaști, dar care se va prelungi, ani de-a rândul – și reliefează moblizarea forțelor naționale pentru supraviețuirea patriei în pericol.

Naționalismul bizantin marchează mobilizarea unui întreg popor pentru salvarea patriei sale, patria bizantină, identificată, acum, cu ansamblul comunității creștine. Această idee majoră, identificarea națiunii bizantine cu cea creștină, constituie suportul unității bizantine și baza ideologiei politice a epocii.

Sfârșitul iconoclasmului și triumful ortodoxiei, adică al dreptei credințe, marcat de restaurarea cultului icoanelor (843), corespund retragerii puterii arabe din Orient. Rațiuni interne lumii musulmane, dar, de asemenea, opera militară a împăraților iconoclaști, care a suscitat mobilizarea națională a bizantinilor, explică declinul arabilor orientali și restaurarea autorității bizantine, ale cărei frontiere s-au extins până la Eufratm considerat, dintotdeauna, limita extremă a răspândirii culturii grecești, chiar și în cele mai prospere perioade ale istoriei sale.

Secolul al IX-lea este cel al instituirii autorității bizantine în Orient – arabii nemaiavând vreodată ocazia de a amenința Constantinopolul – și al întăririi sale în provinciile balcanice, statul bizantin reușind să depășească dezordina provocată de instalarea inoportună a populațiilor slave pe teritoriul său și să-și restabilească supremația.

În decursul perioadei care începe de la mijlocul secolului al IX-lea, vom asista la renașterea universalismului bizantin: aceasta a fost, fără îndoială, dorința și intenția cârmuirii bizantine, idealul împăraților din Constantinopol. Cu toate acestea, trebuie să se adauge faptul că, dezvoltarea pe care, între timp, o cunoscuse lumea înconjurătoare, nu-i mai îngăduia Imperiului creștin din Răsărit să-și realizeze cu ușurință grandioasele-i proiecte. Rezistența violentă a celorlalte popoare a sililt Constantinopolul să-și înfrâneze pretențiile și să dea, prin urmare, o formă nouă politicii și ideologiei sale. Rolul Occidentului creștin, care, înzestrat cu un Imperiu sprijinit pe Biserica Romei – cel puțin în acel moment -, își revendică de la Constantinopol titlurile sale de noblețe, respectiv titlul de unic moștenitor al Imperiului roman și de unic apărător al creștinității, a fost, din acest punct de vedere, decisiv.

Titulatura imperială acaparată de Carol cel Mare și succesorii lui, cu sprijinul și binecuvântarea papalității, iscase proteste și reacții vehemente din partea Constantinopolului, care n-a șovăit să recurgă la război împotriva Occidentului, război care nu s-a desfășurat numai pe plan diplomatic. Amploarea și violența incidentului au marcat cea dintâi fisură importantă în sânul creștinității: Occidentul și Orientul, din motive de prestigiu politic, pătrundeau într-o eră a neîncrederii reciproce, al cărei dezndomânt va fi catastrofal pentru națiunea creștină. Această situație va fi, curând, agravată de diferendul ecleziastic în privința doctrinei referitoare la Sfântul Duh, care a mascat adevăratul motiv de opoziție dintre cele două Biserici, cel puțin în ceea ce privește această epocă, respectiv revendicările reciproce ale întâietății, adică ale supremației tronului fiecăreia. Este la fel de adevărat că dezvoltarea raporturilor dintre lumea Occidentului creștin și Bizanț, prezentată când ca o problemă a diplomației imperiale, când ca o problemă de doctrină ecleziastică, ocupă acum primul loc pe scena politică din Bizanț – este ceea ce va condiționa, mai presus de toate, evoluția și conținutul ideologiei bizantine din epocă.

„În decursul perioadei care cuprinde domniile împăraților din dinastia Macedoneană, în mare de pe la mijlocul secolului al IX-lea până la mijlocul secolului al XI-lea (mai precis din 876 până în 1056), Bizanțul a urmărit o politică expansionistă, pe care o duce la bun sfârșit datorită resurselor, în oameni și bani, pe care i le furnizează Orientul redobândit. Acest efor va fi, în timp, încununat de succes – la mijlocul secolului al XI-lea, frontierele bizantine se vor întinde de la Eufrat și Caucaz până în Italia și de la Dunăre până în Palestina.”

Cu această perioadă începe era imperialismului bizantin, iar dezvoltarea noii ideologii bizantine creează mentalități noi. Este necesară analiza procesului acestei evoluții, care marchează o nouă etapă în istoria gândirii politice a Bizanțului. Această schimbare s-a ivit din grija Bizanțului de a-și consolida autoritatea în Occident și de a-și ralia la această cauză populațiile din ținuturile maritime, acolo unde tradiția greco-romană era încă deosebit de puternică. Să adăugăm că în vederea realizării acestui obiectiv, Imperiul va declanșa și va continua cu obstinație războaie ofensive, care, în timp, vor dăuna raporturile sale cu popoarele vecine, creștine și noncreștine, constrânse, la un moment dat, să se împotrivească ori să se supună politici imperiale.

Fundamentul noii orientări a politicii Bizanțului, care constituie, totodată, fundamentul noii ideologii a Imperiului, este magistral explicit și expus, într-o manieră concentrată și revelatoare, de către una dintre personalitățile politice și ecleziastice cele mai pregnante ale epocii, patriarhul Photios. Lui Photios i se atribuie pe bună dreptate, culegerea de legi cunoscută sub numele de Epanagogé – în realitate, o introducere la ansamblul legislativ al Macedonenilor. În orice caz, este deosebit de semnificativ faptul că unele principii de ideologie politică ale Imperiului își găsesc acum locul.

„Pentru a înțelege temeiurile ideologiei politice a Bizanțului și a explica mulțimea formelor pe care le-a îmbrăcat și varietatea expresiilor pe care le-a împrumutat, în timpul diverselor perioade din milenara istorie a Imperiului, este necesar să se examinzeze câteva aspecte ale principiilor care au călăuzit gândirea politică și orientarea intelectuală a bizantinilor. Studiul evoluției mentalităților, indispensabil pentru înțelegerea faptului ideologic, va avea mult de câștigat.”

Statul și biserica, reprezentate de împărat, și, respectiv, de patriarh, au fost stâlpii de susținere ai lumii bizantine, care a continuat lumea romană creștinată. Raporturile puterii temporale cu puterea spirituală au influențat profund orientările politicii și ale ideologiei fiecărei epoci și au condiționat comportamentul poporului bizantin. Interdependența lor, care se manifestă de-a lungul întregii a Imperiului, constituie un aspect fundamental al civilizației bizantine, încă insuficient studiat. Natura raporturilor dintre statul și Biserica Bizanțului, deși întemeiată pe o solidaritate permanentă și liver consimțită, creează deseori, situații delicate între cele două instituții, a căror complexitate derutează raporturilor dintre stat și Biserică din unghiul, simplificator, al cezaropapismului.

Convingerea cvasigenerală, în ceea ce privește Bizanțul, a unei supuneri a Bisericii față de Stat, care se exprimă prin cezaropapism, ni se pare prea puțin aptă să descrie o realitate, mai nuanțată și mai sofisticată, a raporturilor dintre puterea temporală și puterea nuanțată și mai sofisticată, a raporturilor dintre puterea temporală și puterea spirituală, adică dintre împăratul și patriarhul Constantinopolului, care încarnează, fiecare în domeniul său, autoritatea supremă, recunoscută ca atare de către toți cei care depind de aceasta. Altfel spus, împăratul fiind creștin, depinde de patriarh, iar patriarhul, fiind cetățean al statului, depinde de împărat. Acest lucru presupune separarea absolută, distincția netă, între imperium și sacerdotium, ceea ce a fost, efectiv, cazul Bizanțului. Astfel, teoria larg răspândită, care face din împăratul bizantin un preot nu rezistă la o examinare mai atentă a surselor. Teoria se sprijină pe o practică a Bisericii din Constantinopol, pe care Teodosie cel Mare a vrut s-o impună și în Apus, care privește locul împăratului în interiorul altarului bisericii, în momentul oficierii sfintei jertfe. Această teză a fost vehement criticată de Sfântul Ambrozie, care i s-a opus lui Teodosie și care a exprimat teoria care va deveni, ulterior, doctrina oficială a Bisericii, în termenii următori: „Purpura face împărați, dar nu și preoți”. Ultimul demers al lui Teodosie s-a soldat cu un eșec, iar privilegiul împăratului de a rămâne în altar a fost cum ne confirmă Constantin al VII-lea, abolit și în Constantinopol.

Separarea Imperiului de sacerdoțiu este un fapt bine stabilit prin legea bizantină și respectat de către părțile interesate, în ciuda tentativelor reciproce de a acapara din prerogativele celuilalt. Istoria bizantină atestă mai mult astfel de tentative, prin care se încearcă a se strica acest echilibru; dar toate sunt inițiative ale unor persoane, nu acțiuni ale instituțiilor. Au existat la Bizanț, împărați puternici, care și-au impus voința în fața patriarhilor, consrânși să-și plece fruntea, cel mai bun exemplu fiind Leon al III-lea Isaurianul, inițiatorul iconoclasmului, precum au existat și patriarhi care s-au comportat ca niștre adevărați împărați, și în domenii care nu erau de resortul lor; cel mai bun exemplu fiind, fără îndoială, cel oferit de Mihail Cherularie, inițiatorul schismei Bisericilor din 1054.

Ordinea și iconomia, care desemnează, și una și cealaltă, scopurile și imperativele urmărtie neabătut de către împărat și, totodată, de către patriarh. Aceste două concepte fundamentale ale gândirii și ale politicii lumii bizantine, ordinea (taxis) și iconomia (oikonomia), unul de origine politică și socială, celălalt de origine intelectuală și spirituală, cel puțin în epoca bizantină, au fost adoptate, amândouă, de către Stat și Biserică, totodată, ca baze ale organizării lor și ca temelii ale concepției lor despre lume. Și alte nouțiuni, precum, de exemplu, pacea, înțelegerea (și opusele lor), au fost esențiale pentru viața și politica Bizanțului, dar nici una nu evidențiază mai clar decât noțiunile de ordine și iconomie fondul convingerilor bizantine. Se ridică, astfel vălul demersului gândirii bizantinilor, amintind că, pentru ei, noțiunile de ordine și iconomie, la fel ca autoritatea temporală și cea spirituală, sunt complementare și interdependente, una fiins suportul celeilalte, în măsura în care oridnea rezultă din acțiunea iconomiei și în care iconomia nu este decât o manifestare a ordinii. Aceasta din urmă era considerată, atunci, ca principiul fundamental al creației.

Aceste două noțiuni constituie adevăratul fundament al întregii ideologii bizantine, ale căror constanță și permanență, așa cum se desprind ele din studiul documentelor din diversele perioade, contrastează cu schimbările frecvente ale mentalității bizantine, în funcție de problemele obștești. Tocmai acest aspect de excepție, al prezenței continuea noțiunilor de ordine și iconomie în cvasitotalitatea literaturii bizantine din toate epocile, este cel care explică mulțimea de sensuri și simboluri pe care fiecare le-a îmbrăcat și care le confirmă rolul preponderent în ansamblul manifestărilor vieții și gândirii bizantine; ambele rămân, indiscutabil și de departe, cele două idei majore care determină gândirea și praxisul politic al lumii medievale grecești.

Ordinea și iconomia, acest termen din urmă neavând vreo legătură cu sensul actual, deși evoluția semantică ulterioară aduce lumină asupra câtorva aspecte ale conceptului bizantin, vor fi examinate aici în sensul lor tehnic și în interdependența lor. Astfel, printre multiplele semnificații ale termenului de iconomie – dicționarul de greacă patristică al lui Lampe ne indică peste treizeci, repartizate pe mai multe capitole, dar fără a lua în considerație sensurile acestui termen din literatura profană – ne vom opri, cu deosebire, la aceea exprimată prin Kat'oikonomian, expresie însemnând potrivit iconomiei (conform celui mai buna aranjament cu putință), care face din această noțiune principiul acțiunii în lume (praxis) și al demersului urmărit prin gândire, în strădania sa de a descifra universul și pentru a face lucruri intelegibile (theoria).

Ordinea (taxis), exprimă categoria care domină natura, societatea și raporturile dintre oameni; este principiul întregii vieți, înscris și înnăscut în toate lucrurile din lume. Este clar de ce termenul de taxis, pe lângă semnificația sa primară de ordine, subînțelegându-se ordinea stabilită, care trebuia să fie respectată cu orice preț, întrucât era principiul fundamental al creației divine, a dobândit, de timpuriu, la Bizanț, sensul de ierarhie, devenind astfel termenul tehnic utilizat în toate limbajele proprii multiplelor domenii de activitate ale oamenilor, implicând acțiunea concertată a unor grupuri distincte de persoane. Este semnificativ faptul că termenul de ierarhie, în sensul actual al termenului, a fost o creație pur bizantină și că a fost considerat instantaneu (a apărut încă din secolul al V-lea) un caz particular al ordinii (taxis) universale. Raportul dintre ordine și ierarhie constituie fundamentul gândirii lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, a cărui operă despre ierarhia cerească și dsespre ierarhia ecleziastică – originală combinație a principilor neoplatoniciene, a teoriei aristoteliene și a învățăturilor Părinților Bisericii despre taina creației – a exercitat o influență notorie asupra elaborării teoriei despre ordine, ca un concept moral religios și spiritual.

„Caracterul sacru al ordinii bizantine, personificată de către împărat, care sacralizează tot ceea ce îl privește, constituie suprema garanție a menținerii unui statu-quo politic și social. Altfel spus, ordinii bizantine nu i se pute aduce vreo contestație, nici din interior, nici din exterior, întrucât era garantată de Dumnezeu. Orice tulburare, nu contează de ce natură, era contrară principiilor statului, dar, și mai ales, voinței divine. Astfel, orcie atingere adusă ordinii imperiale căpăta, pentru bizantini, aspectul unui veritabil sacrilegiu și era considerată ca o uneltire a dușmanilor lui Dumnezeu și ai adevăratei credințe.”

Respectul necondiționat pentru ordinea prestabilită, înscrisă în fapte, potrivit concepției bizantine, explică, de asemenea, anumite aspecte ale moralei politice și clarifică, pe această cale indirectă, principiile ideologiei bizantine. Este de sine înțeles că absența ordinii nu putea decât să evidențieze o stare de lucruri contrară salvării omului și, totodată, salvării națiunii. Termenul de ataxia (dezordine) califică situații care conduc, din punct de vedere spiritual, la pierderea sufletului și, din punct de vedere politic, la regimul scelerat, la democrație, adică la uzurparea puterii de către popor, un sacrilegiu față de împărat, care reprezenta singura autoritate recunoscută de Dumnezeu. Se înțelege că împăratul și cârmuirea sa puteau pedepsi aspru, fără șovăire și cu binecuvântarea Bisericii, unele acțiuni care, punând în pericol ordinea, contraveneau voinței divine, spre marelem prejudiciu al ansamblului națiunii. Termenul de ordine, încărcat de toate virtuțile, în mod opus antonimelor sale, a sfârșit prin a desemna principiile morale și reglementărilor în vigoare, care trebuiau respectate fără proteste, și aceasta pentru binele comun.

Ordinea considerată ca un dat ireversibil în Bizanț,după statutul care decurgea din acțiunea iconomiei divine, trebuia să fie menținută cu orice preț, prin acțiunea imperială și ecleziastică. Din această perspectivă, este caracteristic faptul că împăratul și patriarhul aveau grijă să noteze că politica lor este călăuzită de spiritul de iconomie, care-i ajută să aplice regula (taxis) cea mai bună cu putință, în lumea imperfectă a oamenilor, și care îi conduce,, mereu kat'oikonomian, la găsirea unor soluții inedite pentru problemele care preocupau lumea din subordinea lor.

Termenul de taxis – ordine, cu mulțimea de semnificații pe care le-a îmbrăcat în contextul diverselor limbaje, politic, spiritual, moral și instituțional, a sfârșit prin a epxima adevăratul principiu universal al lumii bizantine. Legile și regulile, dictate de grija iconomiei celei mai apropiate de perfecțiune, vizau să garanteze acest bine suprem pentru ansamblul omenirii. Preambulul la toate decretele imperiale, introducerile la culegerile juridice, în sfârșit, toate actele legislative aveau grijă să precizeze că împăratul care le promulga era animat de dorința de a sluji pacea și ordinea, pe care se sprijină măreția romană, adică bizantină, și bunăstarea cetățenilor.

Istoria Bizanțului dezminte adeseori speranțele pe care bizantiniiși le-au pus în perenitatea ordinii în Imperiul lor, fără ca, din această cauză, să li se slăbească profunda convingere că ordinea, de fiecrae dată restabilită, era reflectarea voinței divine, care trebuia respectată cu orice preț. În cele din urmă, împăratului și patriarhului le revenea îndatorirea să creeze condițiile care, dictate de iconomia cea mai înțeleaptă, expresia este a epocii, să poată garanta domnia ordinii bizantine, a așa numitei pax Byzantina. Dar, de asemenea, era de datoria poporului bizantin să vegheze ca acțiunile sale să fie conforme voinței lui Dumnezeu, care, după intențiile sale de nebănuit, alesese națiunea bizantină să vegheze ca acțiunile sale să fie conforme voinței lui Dumnezeu, care, după intențiile sale de nebănuit, alesese națiunea bizantină ca instrument de manifestare: pornind de la această bază, vicisitudinile sorții pe care le-a cunoscut lumea bizantină vor fi întotdeauna justificate, formele cele mai variate și cele mai neașteptate ale ideologie sale vor deveni posibile, contradicția lor aparentă nefiind pentru bizantini, decât efectul iconomiei, operând de fiecare dată cel mai bine cu putință, dar întotdeauna în condiții diferite.

„Ideologia politică bizantină, manifestare intelectuală polimorfă a aspirației către întronarea ordinii sacre în lume, susținute providențial, cu iconomie, de Imperiu și de Biserică, este, înrădăcinată în concepția religioasă despre lume și istorie a Răsăritului. Mai presus de toate devierile și contrafacerile pe care le poate suferi, ea este, pentru bizantini, expresie a năzuinței omenești către mântuire și, totodată, revelare a iubirii exigente a lui Dumnezeu față de oameni”.

1.6. Relațiile politice și religioase dintre Apus și Răsărit până în secolul al XV-lea

Mai mult decât forțele sale militare, Imperiul bizantin și-a datorat diplomației îndelungata existență politică și prestigiul său în lume. O diplomație realistă, manevrând o mare varietate de mijloace și fundamentată pe principiul respectării înaltei poziții a Imperiului și a împăratului: Nu exista un minister de externe propriu-zis, nici un serviciu central care se ocupa exclusiv de relațiile diplomatice, și nici diplomați de carieră nu existau. Negocierile importante le purtau demnitarii Imperiului (adeseori și membrii ai înaltului cler), aleși dintre persoanele al căror rang era cel cerut de nivelul la care se purtau tratativele. Înaltul funcționar care alegea, cu avizul împăratului, și trimitea ambasadori, cel care conducea serviciul de interpreți, cel în a cărui sarcină rămânea primirea și supravegherea ambasadorilor străini era logothetul poștei, al dromului. El culegea informațiile furnizate de poliția de frontieră, de călătorii și negustorii bizantini asupra situației din țările străine, informații cu care îi punea la curent pe ambasadorii pe care îi trimitea în acele țări. Înainte de a pleca în misiune, ambasadorii erau supuși unui examen în care li se verificau cunoștințele despre țara în care erau trimiși precum și despre problemele bine studiate ale misiunii lor. Întotdeauna duceau cu ei daruri sau obiecte prețioase pe care puteau să le valorifice acolo pentru a-și acoperi în felul acesta cheltuielile de reprezentare.

În relațiile cu celelalte popoare, așa cum am văzut, era stabilită o ierarhie protocolară foarte precisă. Titlurile care urmau să fie acordate căpeteniilor statelor străine și felul de a li se adresa erau stabilite cu exactitate. Ambasadorii străini erau primiți la frontieră, erau puși la adăpost de orice cheltuieli, se puteau folosi de serviciile poștei imperiale și erau conduși cu pompa de rigoare la Constantinopol. Aici erau întâmpinați de o gardă de onoare, erau găzduiți într-un palat rezervat ambasadorilor, împreună cu întreaga lor suită, uneori foarte numeroasă. Ei erau însoțiți și conduși să viziteze orașul, asistau la spectacolele de la Hipodrom, la slujbele religioase de la Sfânta Sofia și la ospețele date de împărat în cinstea lor, dar tot timpul erau supravegheați cu cea mai mare atenție. Pentru a-i impresiona li se arătau bogățiile și frumusețile orașului, dar și mașinile de război și puternicele fortificații ale capitalei. Observarea riguroasă și exactă a protocolului era absolut obligatorie și inderogabilă; dacă nu-l respecta cu strictețe, ambasadorul străin era tratat fără nici o curtoazie. Mijloacele diplomației bizantine erau foarte variate: Convertirea la creștinism a căpeteniilor popoarelor păgâne, acordarea de titluri și de coroane regale acestora, primirea solemnă la curtea imperială a acestora. Cu turbulenții lor vecini din Balcani (sârbii și ungurii), bizantini aplicau altă metodă: în susțineau cu bani și arme pe uzurpatorii, care odată ce puneau mâna pe putere în țările lor, se declarau supușii cei mai credincioși ai împăraților, chiar cedând Imperiului anumite teritorii aflate în dispută. Această metodă a fost eficientă atât timp cât împărăția bizantină a fost condusă de împărați destoinici. În schimb, moda ținerii de ostatici la Constantinopol aducea un dublu folos: prin intermediul lor, diplomația bizantină ținea într-o presiune continuo pe conducătorii țărilor respective, apoi ostaticii nu stăteau degeaba în Bizanț: frecventau cercurile cele mai înalte din capitala Imperiului, studiau în școlile bizantine, lucru care i-a pus în situația de a lua un contact mult mai direct cu civilizația superioară a Bizanțului. Alți străini de vază luptau în armata imperială. Toți aceștia, când se întorceau în țările de origine, de se întâmpla cumva să ajungă la putere, întreprindeau reforme, inspirându-se din experiența bizantină. Mai mult decât atât, ei rămâneau admiratori ai Bizanțului, situație care îi putea câștiga cu mai multă ușurință de partea sa atunci avea nevoie de alianța lor. În secolele XI-XII, diplomația bizantină și-a atins scopurile folosindu-se de alianțele matrimoniale. Așa cum am văzut, multe prințese latine au venit la Constantinopol, căsătorindu-se cu reprezentanți ai familiei imperiale, dar mult mai numeroase au fost încercările întreprinse în acest sens de diplomații bizantini. Astfel de legături s-au creat inclusiv cu statele înființate de cruciați în Orient. Ceea ce trebuie remarcat în această privință este faptul că nu se prea pomenește ca prințesele bizantine să se căsătorească cu nobili latini și să se stabilească în Apus. Au fost cazuri când aceste căsătorii au avut loc, însă ginerii latini se stabileau și ei în Constantinopol, primind distincțiile și rangurile specifice curții bizantine. Acest lucru se explică prin atitudinea de superioritate pe care bizantinii o afișau. Această semeție grecească a fost chiar pricină a unor eșecuri diplomatice. Oricum o căsătorie de acest fel era determinată de interese politice, lucru pentru care se duceau tratative îndelungate, care uneori nu reușeau să-și atingă scopul. Aveau loc foarte multe schimburi de ambasade până când în sfârșit se ajungea le un compromis, care nu de puține ori includea chiar anumite cedări teritoriale, în calitate de zestre și ca semn nu numai al înrudirii cu împăratul romeilor, ci chiar de vasalitate.

Orgoliul împăraților bizantini s-a izbit cel mai puternic de cel al împăraților germani, cu care își disputau calitatea de suverani ai imperiului universal. Nici basileul bizantin și nici împăratul german nu doreau să împartă demnitatea imperială. De aceea nici unul nu vedea în celălalt un egal, ci numai un simplu rege. Totuși situația politică i-a determinat să semneze mai multe alianțe și să-și mascheze disprețul reciproc.

În relațiile cu popoarele nomade, pecenegii, uzii și cumanii diplomația bizantină nu a operat cu mijloace prea sofisticate cum ar fi de pildă vreo alianță matrimonială. Erau prea barbari și de la ei nu se putea obține decât un ajutor sau o neutralitate de moment. Tot timpul au avut o atitudine dușmănoasă, invadând și devastând întinse regiuni ale Imperiului, ajungând chiar până către periferiile capitalei. Aceștia nu au putut fi îmblânziți prin adoptarea creștinismului, dar sensibilitatea crescută a acestor barbari pentru aurul bizantin a constituit poate singura modalitate pentru diplomații Imperilui de a trata cu ei. De fapt, aurul era poate arma cea mai puternică a diplomației bizantine, folosirea ei dând rezultate de fiecare dată, nu doar în relațiile cu nomazii pecenegi și cumani, ci și cu celelalte popoare. De exemplu, despre franci, bizantinii spuneau că sunt luptători puternici, dar lăcomia lor pentru aur îi face disponibili pentru orice fel de compromis. Cum popoarele acestea aveau o așa mare slăbiciune pentru banii Bizanțului, la rândul lor bizantinii aveau un simț foarte fin pentru a o depista. Cu mult aur bizantinii au reușit să-i învrăjbească pe barbari, făcându-i să se lupte între ei în loc să invadeze Imperiul și să cucerească Constantinopolul. Regilor normanzi din Sicilia și Sudul Italiei, bizantinii cu aurul lor le-au provocat mai multe răzvrătiri ale vasalilor lor, iar sultanilor din turcilor din Asia Mică, bogăția împăraților de la Constantinopol le-a trezit față de posesorii ei o admirație care a depășit-o cu mult pe cea cucerită cu tăișul săbiei. Dar aurul s-a întors împotriva grecilor, când aceștia au început să-l folosească împotriva propriei lor patrii, tocmind tot felul de aventurieri latini lacomi în scopul de a uzurpa puterea supremă în stat. Așa au stat lucrurile în anul 1204, când dorința de câștig, dar și de răzbunare îndelung premeditată i-a făcut pe venețieni să întoarcă cea de-a patra cruciadă împotriva celui mai mare oraș al creștinătății: Constantinopolul.

Biserica bizantină reprezanta întreaga creștinătate răsăriteană, rămasă credincioasă învățăturilor celor șapte sinoade ecumenice, cuprinzând atât Biserica din interiorul hotarelor Imperiului bizantin, cât și bisericile popoarelor care primiseră creștinismul prin intermediul unor misionari bizantini: bulgarii, sârbii, rușii. În sfera Bisericii bizantine intrau patriarhatele Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, chiar dacă din punct de vedere juridic erau Biserici autocefale, iar din punct de vedere politic se aflau sub stăpânire arabă. Totuși rolul cel mai important îl joacă Biserica constantinopolitană, care a avut de asemenea rolul cel mai important în formularea dogmelor și în creștinarea unor popoare păgâne. După moartea Sfântului Ioan Damaschin (†749), centrul teologiei răsăritene se mută definitiv la Constantinopol, unde în anul 843 are loc triumful Ortodoxiei, în urma înfrângerii definitive a iconoclasmului. Odată cu aceasta, crește importanța monahismului, mănăstirea Studios din capitală prin reprezentanții săi de marcă devine o autoritate în teologia răsăriteană în privința apărării dogmei de orice altă învățătură greșită sau erezie. S-au înființat între timp și alte centre monahale, cel mai de seamă fiind la Muntele Athos, care le va întrece pe celelalte. Exista apoi în Bizanț un învățământ teologic, care hrănea din plin gustul bizantinilor pentru teologie, iar aceasta din urmă era un subiect de conversație care interesa pe orice bizantin în aproape orice situație. Biserica în virtutea acelei simfonii cu Statul făcea tot ceea ce îi stătea în putință pentru promovarea intereselor acestuia, dar și pentru a stopa abuzurile pe care autoritatea de stat le săvârșea uneori. Organizarea Bisericii imita organizarea de stat atât la nivel central cât și în provincii. Cel mai important personaj din conducerea Bisericii era patriarhul de Constantinopol care era al doilea om în stat, după împărat, nu prin faptul că funcțiunea sa ar fi fost una politică, ci prin autoritatea sa spirituală. De aceea o preocupare de bază a împăraților a fost aceea de avea pe scaunul patriarhal o persoană de încredere. Populația capitalei când se răzvrătea împotriva vreunui împărat, în primul rând urmărea să-l câștige pe patriarh de partea ei sau patriarhul însuși lua parte la organizarea vreunei lovituri de stat, care rare ori se întâmpla să eșueze, când avea sprijinul său. Dar Biserica bizantină, nu s-a ocupat doar cu teologia sau cu politica din când în când, ci și cu binefacerile; numeroase biserici și mănăstiri aveau amenajate spitale și azile sau erau adevărate focare de cultură.

Odată cu creșterea prestigiului scaunului patriarhal de Constantinopol în urma extinderii influenței sale, a apărut o mare problemă: rivalitatea cu scaunul Romei cu privire la supremația în lumea creștină, alimentată de unele chestiuni privitoare la jurisdicție, sau altele de doctrină și de cult.

Contituirea lumii romane în două părți deosebite din punct de vedere administrativ și politic a fost începută cu împărțirea Iperiului de către Dioclețian (284-305) și întărită prin crearea unei capitale noi în Răsărit de căre Constantin cel Mare. Faptul a fost plin de consecințe politice, culturale și sociale, schisma fiind una dintre ele. Împărțirea Imperiului de către Teodosie I nu însemna crearea a două unități politice deosebite și cu atât mai puțin rivale. Imperiul se socotea unitar și și-a păstrat mai mult sau mai puțin coeziunea până la încetarea autoritășii imperiale în Occidentul invadat de barbari (486), după care încă s-a mai păstrat un timp respect pentru autiritatea imperială de la Constantinopol, mai ales în Italia. Deși Imperiul era unic în principiu, împărțirea lui era preludiul formării unor unități politice deosebite, a căror formă istorică a fost Imperiul bizantin, ca imperiu roman de răsărit și Imperiul carolingian și apoi german (962), ca imperiu roman de Apus. Imperiul apusean al lui Carol cel Mare a fost mai ales o idee și o creție papală, motivată de politica împăraților iconoclaști învrăjbiți cu Roma, de lipsa de putere sau de voință a impăraților bizantini de a apăra Italia și mai ales Roma contra lombarzilor, de sentimentul de neîncredere și aversiune față de Răsăritul grec, al papilor orientați politic, în secolul VIII spre regii franci, ca protectori ai Italiei și Romei. Necesități și veleități romane explicau și crearea unui stat roman papal (754) Când papa Leon al III-lea a proedat la această încoronare, pe care regele franc se pare că n-o dorise, el voia nu numai să creeze un împărat roman, în locul celui de la Constantinopol, care atunci era o femeie (Irina), ci ca să dea un protector Italiei, Romei, papalității și statului ei roman, <<Republica Romanorum>>.

Aceeași idee a condus pe papi și în secolul X, când, după dezmembrarea și transformarea Imperiului carolingian au reînnoit Imperiul roman german, prin încoronarea în 962 a lui Otto I (936-973). Când a izbucninit conflictul religios în secolul IX și în secolul XI, papa nu era singur, ci avea împăratul său franc dau german protevtor al Bisericii romane.

Existența a două imperii creștine, unul grec oriental, altul geman occidental, le punea în opoziție în chestiunea legitimității titlului lor de imperiu «roman» revendicat de fiecare din ele împotriva celuilalt. Ce este mai rău, cele două imperii «romane» deosebite național își disputau nu numai titlui, ci și teritorii și drepturii. Cele două state aveau tendințe de acaparare și căutau să se întindă unul împotriva altuia tocmai în spațil care le putea despărți. Pe de o parte era vorba de câștig de teren și de putere politică, pe de alta de prestigu și de influenșă., în care interesele religioase au jucat un rol foarte important.

Terenul de întâlnire și de ciocnire greco-germană a fost cel al popoarelor slave așezate lângă Marea Adriatică, îndeosebi cel al croaților și cel italian, îndeosebi în partea de sud, unde de altfel s-a și pregătit evenimentul de la 1054. Scoase de sub jurisdicția papei odată cu Iliricul, de împăratul Leon al III-lea (717-741), Sudul Italiei și Sicilia prezentau un interes politic și bisericesc excepțional, nu numai pentru Imperiul bizantin, ci și pentru papi și împărații franci și germani. Pătrunderea arabilor pe aceste teritorii, în secolele IX și X și a normanzilor, în secolul al XI-lea, a stimulat și mai mult dorința imperiilor rivale de a-și asigura stăpânirea lor. Aceste rivalități politice erau întreținute de orgolii puternice, mult mai vechi, atât latinii cât și grecii socotindu-se superiori. Este interesant de știut în această privință că un om de cultura și de importanța papei Grigorie I (590-604), care a fost mulți ani apocrisiar la Constantinopol, disprețuia limba greacă dintr-un sentiment de mândrie și de superioritate romană. Grecii nu erau mai puțin mândri de limba și de cultura lor. Aceasta era într-adevăr superioară celei occidentale în epoca pregătirii schismei. Conștiința superiorității grecilor, atunci când mai era și iritată prin vreo dispută cu latinii se manifesta uneori prin expresii jignitoare pentru ei. Împăratul Mihail al III-lea a numit, într-o scrisoare către papa, limba latină barbară ca și limba scită, ceea ce cu drept cuvânt a indignat pe papă. Ideea superiorității grecilor, bazată pe cultura lor, pe ideea Imperiului roman legitim, pe a misiunii lui politice, culturale și religioase, a făcut pe greci să privească pe latini cu o mândrie care devenea uneori dispreț.

Roma a convertit popoarele barbare germanice, și parte din cele slave, cărora le-a transmis odată cu creștinismul cultura romană și le-a crescut în ideea geniului superiorității ei. Când împrejurările au adus-o în ceartă cu Bizanțul, pe drepturi și onoruri bisericești, la spatele ei sta, ca și la spatele Bizanțului, o lume întragă. Așa cum Constantinopolul elenizase Orientul creștin, Roma latinizase occidentul.

La celelalte deosebiri și neînțelegeri s-au adăugat, din nefericire, cele religioase. Cu toată unitatea Bisericii vechi, s-au format unele tradiții locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au format unele idei creștine orientale sau occidentale și s-au manifestat unele concepții și preferințe speciale. Cunoșterea lor n-a rupt dinr-o dată legăturile obișnuite, dar, cu timpul, existența lor a ntrat în conștiința creștină ca un element diferențial putând provoca imputăi și controverse. Chiar dacă se menține ideea că la baza iferențoerii și înstrăinării între creștinismul apusean și cel răsăritean au stat mai mult cauze politice, zi se recunoaște că în veacul al XI-lea, această diferențiere și înstrăinare căpătase și un caracter dogmatic și ritual, devenise o diferențiere de concepții. Elementul politic a fost factorul determinant în demersurile și în comportarea Scaunului roman. Căpătând o culoare religioasă, el se întemeia pe argumente religioase. Patriarhul de Constantinopol, dimpotrivă, își apără autonomia Bisericii sale cu arme religioase pentru o idee religioasă, față de coaliția politică dintre papa și împăratul bizantin. Care voia să aservească Biserica din Răsărit Romei pentru interese politice.

Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintâi care a cenzutat câteva practici occidentale: celibatul clerului (canoanele 13 și 30), postirea sâmbetei (canonul 55), consumarea de vite sugrumate și de sânge (canonul 67), reprezentarea lui Hristos ca miel (canonul 82). S-a văzut în acest sinod un act de ostilitate față de Biserica apuseană, o primă declarație de război confesional. De fapt sinodul era un răspuns oriental la pretenția Romei, bazată pe primatul papal, de a generaliza practica sa în întreaga Biserică. Interesant este că sinodul amintește ordinea patriarhatelor așa cum fusese ea stabilită de sinoadele II (canonul 3) și IV ecumenic (canonul 28), pentru a arăta că primatul papal este numai unl de onoare, nu de autoritate efectivă. Celelalte practici, precum celibatul clerului și postirea sâmbetei nu erau observate și oprite pentru prima dată. Celibatul obligatoriu al clerului introdus în Spania pe la anul 314 de sinodul de la Elvira (canonul 33), era interzis de canoanele «apostolice» (5), iar postirea sâmbetelor, cu excepția Sâmbetei Patimilor, de canonul 65 apostolic. Lista inovațiilor latine în domeniul cultului mai cuorindea și chestiunea azimilor. Abia la începutul veacului al XI-lea, când raporturile dintre cele două Biserici erau foarte încordate, răsăritenii prinseseră de veste că apusenii începuseră încă mai demult să întrebuințeze ca materie pentru Sfânta Euharistie azima sau pâinea nedospită, sub influența teoriei că la Cina cea de taină, Mântuitorul ar fi serbat cu ucenicii Săi Paștele iudaic și că deci El ar fi folosit atunci azimă, deoarece nu putea avea la îndemână pâine dospită. Se pare deci că întrebuițarea azimei a izvorât din preocuparea de a imita cât mai exact ceea ce, după părerea latinilor, a făcut Mântuitorul Însuși la Cină. Uzul acesta imitat în Răsărit de armeni, provocat pe ortodocși la un adevărat scandal, fiind privit și osândit ca o reînviere a iudaismului și ebionitismului. Latinii petindeau că uzul azimilor ar fi de origine apostolică. Chiar unii polemiștii greci anti-latini atribuiau, din neștiință, acestui uz o vechime mai mare decât în realitate, punându-l pe seama unor papi cu tendințe iudaizante, ca Alexandru I. În fond, însă uzul azimilor se constată pentru prima dată în Apus, prin secolele VIII- IX se generalizează abia prin secolele IX- XI. Prin anul 1008, mitropolitul rus Leon înfruntă folosirea azimei într-o scriere adresată latinilor. Adevărata controversă asupra azimilor izbucneîte însă mai târziu, în imediata apropiere a schismei, adică pe mijlocul secolului XI.

Acestea priveau numai practici cultice și disciplinare, nu dogmatice. Mai greu a fost când grecii au luat cunoștiință de introducerea formulei «Filioque» în Apus. Această inovație a fost adoptată întâi în Spania, dar nu dintr-o motivație teologică , ci dintr-una practică: era un mijloc de a aduce vizigoții arieni la catolicitate. Este apoi interesant de observat că aceasta s-a făcut în sinoadele prezidate de suverani sau la cerea lor. Sinodul de la Toledo din anul 589 a primit-o cu o mărturisire de credință citită în ședință de regele Recared, care o semna împreună cu soția sa Bada. Cu această formă a anatematizat pe Arie și învățătura lui și a recunoscut primele patru sinoade ecumenice și doctrina lor cu adaosul ex Patre et Filio. Din Spania, aceată inovație a trecut în Franța, Anglia și în Italia. Un sinod ținut la Civitate în Friaul (796 sau 797) a primit-o la propunerea patriarhului Paulin de Aquileia. Cu un an sau doi mai înainte o primise sinodul de la Gentily. Interesant este faptul că atacul în chestiunea «Filioque» a început nu de la greci, ci de la latini. Mărturisirea de credință a patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), făcută la sinodul al VII-lea ecumenic, nu cuprindea formula adoptată în Occident. Acest lucru l-a nemulțumit pe împăratul Carol cel Mare și a întărit poziția acestuia asupra sinodului al VII-lea ecumenic. El s-a făcut campionul noii doctrine și a însărcinat pe episcopul Theodulf de Orleans șă combată învățătura grecilor, ținând un sinod la Achen (noiembrie 809). Acest sinod a apărat și adoptat formula «Filioque». Papa Leon al III-lea a aprobat formula într-un sinod ținut la Roma (810), dar nu a ntrodus-o în Crez. Dimpotrivă, a pus să se graveze textul vechi, așa cum îl aveau grecii, pe două plăci din argint. Astfel, Occidentul avea două păreri deosebite: una imperială, oarecum populară și alta papală oficială. Pe la jumătateasecolului al IX-lea se va impune părerea imperială.

Toate aceste aspecte ies la iveală în timpul patriarhului Fotie. Când a fost ales patriarh, acesta era un mirean de 38 de ani, funcționar corect, cult și versat în teologie,orator energic, plin de inițiativă. Simpatiza cu liberalii, fratele său, Serghie fiind căsătorit cu Irina, sora împărătesei Teodora, dar se bucura de simpatii și între intransigenți. La curte era prim secretar (protos ton sekreton) și prim senator, titlu onorific egal cu cel se protospatar (comandant de gardă). Alegerea lui Fotie ca patriarh a avut loc în anul 858, când cezarul Bardas l-a destituit pe patriarhul Ignatie, sub acuzația de înaltă trădare, internându-l pe Insula Terebinte. Motivul real a fost însă acela că patriarhul l-a îndepărtat pe Bardas de la Împărtășanie, datorită incestului cu văduva fiului său. Eulampie, Eftimie, Mihail al III-lea susțin demisia, în vreme ce ignatienii Mitrofan, Teognost, Nicolae din Creta, Niceta și Stilian sunt împotrivă. Deja erau două partide, deci un prilej nou de dispute între intransigenți și liberali. Pentru evitarea unei schisme între aceștia, episcopii se înțeleg, cu excepția celor cinci ignatieni să aleagă un candidat neutru, pe Fotie. Acesta a fost tuns monah și hirotonit în timp de cinci zile până la treapta de episcop dearhiepiscopul Grigorie Asbesta din Siracuza, depus înainte de Ignatie, acest lucru fiind un motiv al certei ulterioare.

Ignatienii provoacă unele turburări, Bardas ia măsuri represive, însă Fotie își anunță demisia. Mitrofan convoacă un sinod în biserica Sfânta Irina, îl acuză pe fotie de călcarea cuvântului dat, de uzurpare,că a fost numit de împărat și nu ales; îl declară depus și anatematizat. Fotie convoacă și el un sinod în martie 858 în Biserica Sfinții Apostoli, în care urma să să-i excomunice pe răzvrătiți, spre bucuria lui Bardas și a împăratului Mihail al III-lea. Sunt invitați toți patriarhii împreună cu papa Nicolae I ca frate și împreună liturghisitor. În sfârșit sinodul se întrunește în anul 861, participând la lucrările lui 381 de episcopi. Papa, prin delegații săi, Rodoald de Porto și Zaharia de Anagni a lăudat printr-o scrisoare ortodoxia lui Fotie, dar îi reproșează că a fost ridicat din treapta de mirean. Nicolae I, aflând mai târziu de la trimisul imperial, Leon că pretențiile sale (de primat) au fost respinse politicos și fiind din nou sesizat de către ignatieni, a convocat în anul 863 un sinod la Lateran: cei doi legați sunt demiși, anulează deciziile sinodului din 861, îl recunoaște pe Ignatie coepiscop și cosacerdote și îl amenință pe Fotie cu excomunicarea. Atitudinea aceasta n-a convenit deloc Bizanțului. Împăratul Mihail al III-lea răspunde vehement. Atunci papa îl citează pe Fotie la Roma în 865. Papa în acel moment se socotea puternic datorită înțelegerii cu Carol I cel Pleșuv și cu teologii săi. Nu a primit însă nici un răspuns.

În anul 866 evenimentele iau o nouă întorsătură la Constantinopol: Mihail al III-lea îl înlătură pe Bardas. Cu această ocazie, papa întreprinde o noua încercare de obține înlăturarea lui Fotie: adresează o scrisoare împăratului, lui Ignatie și împărăteselor teodora și Eudoxia, clerului constantinopolitan și Senatului, cerându-le să-l înlăture pe Fotie. Într-o nouă scrisoare, de data aceasta adresată direct lui Fotie, papa îl numește pe acesta viperă, cinic, asasin fără conștiință, rebel, eretic, neofit, uzurpator; îl acuză că sfidează privilegiile primaționale primite de la Sfântul Petru. La acest atac, Fotie răspunde prin lucrarea numită apoi Pentru aceia care afirmă că tronul Romei este primul, în care arată că decizia personală a unui patriarh nu are validitate pentru întreaga Biserică. Și Fotie se simțea tare pe poziții, pentru că tocmai inițiase o misiune la ruși dândule un episcop din 860, apoi binecuvântase chirilica fraților Chiril și Metodie în Moravia, văzuse convertirea oficială a bulgarilor în anul 864 și prevedea de asemenea convertirea grabnică a sârbilor. Patriarhia pe atunci însuma 656 de episcopate, în vreme ce ale celorlalți patriarhi răsăritenise ridicau doar la 431, în vreme ce papa avea 497 de episcopi.

Succesele misionare ale Bisericii constantinopolitane nu erau privite cu ochi buni la Roma, fiind o sursă de invidie. De aceea episcopii latini puneu tot felul de piedici misionarilor bizantini. De pildă, episcopul Emeric de Pasau a protestat împotriva liturghiei slavone și “încălcării” jurisdicției lui în Moravia. Pe de altă parte, papa își îndreaptă privirea spre țarul Boris Mihail al Bulgariei. Acesta, îngrijorat de apropierea Bizanțului, sconta o ușurare în viața politică prin legătura cu Roma. În august 866, papa prin legații săi (episcopul Pavel din Populania și Formosus din Porto, iar împăratul Ludovic l-a trimis pe episcopul Emeric de Pasau) dă cele “106 răspunsuri” la întrebările bulgarilor care vor provoca mare frământare. În ele se vorbește despre căsătorie, post, moarte,împărtășire, judecată, petreceri, război, mâncare, cult și probleme sociale. Totodată ele aduc critici grecilor că omit Filioque din Simbol, că acceptă căsătoria clerului, etc. Precizează că există numai trei patriarhii de origine apostolică, triarhia (Roma, Alexandria și Antiohia), iar Biserica din Constantinopol nu are origine apostolică. Clericii ortodocși începeau să fie alungați pa când papa trimitea clerici latini. În acest timp. La Constantinopol se prezintă o delegație latină alcătuită din cardinalul Leon, episcopul Donat de Ostia și diaconul Martin, cu alt dosar de incriminări; cronografiei latine i se sugerează că încreștinarea bulgarilor s-a făcut în anul 865 de la sediul apostolic, fapt reprodus de Sigebert din Gemblac.

Fotie reacționează, în sfârșit hotărât, văzând că este acuzată Ortodoxia. Trimite o scrisoare de lămuriri către bulgari, vizând uzurile greșite latine, de care mulți de acolo se plâng. În anul 867 compune Enciclica către patriarhii răsăriteni în care răspunde latinilor apărând izvoarele Ortodoxiei. Arată că s-au primit plângeri chiar din părțile Italiei, preoții Zosima și Mitrofan veniți de acolo spunând că papa se poartă ca un tiran. Reproșează faptul că latinii au năvălit ca niște tâlhari în Biserica bulgară, că au născocit credințe și uzuri nepotrivite: postul sâmbăta,despărțirea săptămânii din Păresimi de restul postului, începerea postului miercuri, consumarea de lapte și brânză în post, acceptarea concubinajului clerului, respingerea căsătoriei legale a clerului ortodox, refuzul tainei sfântului Mir săvârșită de preoți, falsificarea Simbolului de credință prin Filioque, fapt comentat cu amănunte că este macedonism deghizat care desface Sfânta Treime în diteism și strică ierarhia persoanelor divine, le imputî încălcarea unor canoane (64 Apostolic, 4 Gangra, 55 Trulan). Fotie îi invită pe ierarhi la un sinod general.

În secolul al XI-lea, Biserica papală era roasă de două vicii adânc intrate de veacuri în corpul acestei sacre instituții: simonia și concubinajul clerului. Împotriva acestei situații a apărut miscarea reformatoare de la Cluny, care năzuia o ridicare a Bisericii prin întărirea puterii bisericești și politice a papalității. Împăratul Henric al III-lea susținea cu zel mișcarea de reformă. În scopul de a îndrepta Biserica, el a numit un șir de papi germani: Clement al II-lea, Damasus al II-lea, Leon al IX-lea și Victor al II-lea. Aceștia uneu calitățile morale cu devotamentul docil față de împărat și de interesele germane. Prezența acestor papi germani pe scaunul roman la momentul schismei explică precipitarea ei. Leon al IX-lea (1048-1054) este cel mai însemnat dintre ei. Cu reputația unui om sfânt, energic și cult, el a întreprins numeroase călătorii, a ținut sinoade, a lut măsuri, a aplicat pedepse.

Leon al IX-lea servea deci nu numai interesele Bisericii sale, ci și pe cele politice, papale și germane, ducând în sudul Italiei o stăruitoare activitate reformatoare. Zelul lui era în chip special stimulat de prezența grecilor, amestecați cu populația latină. Căsătoria preoțlor ortodocși era un adevărat scandal în planul de reformă al papii; clerul lui găsea în ea o justificare pentru concubinajul său, ale crui proporții erau îngrijorătoare. Nu numai cei mai mulți preoț, ci și unii episcopi și arhiepiscopi, ba chiar abaț, conducători de mănăstiri, erau căsătoriț ilegal, aveau copii și le lăsau moștenire funcțiunea lor. Situația clerului grec era invocată în favoarea dreptului la căsătorie a clerului latin. Acest lucru indigna pe reformatori, care aruncau asupra clerului grec căsătorit acuzația de «erezie nicolaită» și-l criticau în chip pătimaș, ca dând un rău exemplu în Occident.

În sudul Italiei, acțiunea reformatoare a lui Leon al IX-lea însemna nu doar îndreptarea Bisericii latine, ci și criticarea celei grecești. El a luat chiar unele măsuri care aveau să provoace riposta grecilor. Într-un sinod ținut la Siponto (aprilie 1050), pe teritoriul stăpânit de greci și depinzând bisericește de Constantinopol, papa a depus pe arhiepiscopul acelui oraș. După doi ani, papa desăvârșea gestul său de provocare, subodonând Siponto arhiepiscopului de Benevent. Beneventul era cel mai important oraș și principat lombard, aflat între teritoriul papal și cel normand și bizantin. Împăratul german l-a cedat papii, care avea să facă din el baza sa de acțiune politică și bisericească în sudul Italiei. Aceasta l-a adus însă în conflict cu normanzii, care năzuiau se asemenea să ia Beneventul și să împidice politica papală în sudul Italiei.

Această atitudine a papalității nu putea să rămână neobservată la Constantinopol. Ca răspuns, patriarhul Mihail Cerularie a interzis ritul latin la Copnstantinopol, ceea ce a avut ca urmare închiderea bisericilor latine din oraș. Apoi arhiepiscopul Leon al Ohridei, îndemnat se zice de patriarh, a trimis episcopului Ioan de Trani, în Italia de sud, pe teritoriul bizantin, o scrisoare în care critica practicile latine a împărtășirii cu azimă și a postirii sâmbetei ca practici iudaizante, precum și mâncarea de sugrumate și de sânge și necântarea lui «Aliluia» în Postul Mare. Critica arhiepiscopului grec era făcută în cuvinte jignitoare pentru latini, despre care zicea că nu sunt nici iudei, nici creștini. Într-o altă scrisoare, Leon al Ohridei dezvoltă critica sa, arătând deosebirile între Legea Veche și Legea Nouă. Ca și Leon, a scris contra latinilor și un călugăr studit, Nichita Stithatos, criticând nu numai uzl azimei și postirea sâmbetei, ci și adaosul «Filioque» și celibatul preoților. Nichita este și mai aspru decât Leon.

În iunie 1053 a avut loc înfrângerea papii și prinderea lui de către normanzi la Civitate. În interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa și împăratul Constantin al IX-lea Monomahul se aliaseră prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trpelor bizantine și guvernatorul Italiei de sud. Fiul unui rebel lombard, Mel, Arghyros trecuse de partea grecilor după înfrângerea tatălui său, trăise mai mulți ani la Constantinopol (1046- 1051) și conducea acum lupta contra normanzilor. El a fost înfrânt de aceștia, înainte de a se fi putut face unirea trupelor aliate. Aceste înfrângeri și mai ales captivitatea papei la Benevent, au făcut ca Arghyros să intervină la Constantinopol, unde a trimis pe episcopul Ioan de Trani, cerând să se schimbe atitudinea față de papă în interesul combaterii normanzilor. Din nefericire, Arghyros era cel mai puțin indicat ca să mijlocească împăcarea bisericeasca. El era un fanatic adept al ritului latin. În timpul șederii sale la Constantinopol, el avusese mai multe discuții cu grecii și chiar cu patriarhul; susinuse contra lor practicile latine, într-o atitudine provocatoare și încurajase opoziția clerului latin din Constantinopol contra grecilor, iar în Italia susținea pe față reforma lui Leon al IX-lea, favorizând propaganda latină printre greci.

Papa răspunde la critica lui Leon al Ohridei și a lui Nichita Stithatos printr-o scrisoare în care-și îndrepta atacul nu numai împotriva acestora, ci și împotriva patriarhului. El susinea primatul papal și proeminența Bisericii romane cu tot felul de argumente, între care și falsa donaie a lui Constantin; umilea Biserica din Constantinopol ca nefiind apostolică și patriarhală, jignea pe patriarh, socotindu-l neofit, laic și ridicat pe scaun în disprețul canoanelor. Cât privește combaterea acuzațiilor ce se aduceau Bisericii latine, papa se mulțumea să declare cu superioritate că uzul azimilor este lăsat de Sfântul Petru și acuza Biserica greacă de a fi vinovată de toate ereziile. El lansa în scrisoare ideea că cine nu este unit cu capul Bisericii, care era el, nu face parte din corpul ei. Prin aceasta, el punea pe patriarh și Biserica greacă în fața unei perspective de excomunicare.

De la Constantinopol, îi sosesc papii scrisori irenice de la împărat și patriarh precum și promisiuni de ajutor. Papa răspunde, însă aspru, obsedat de primatul său. Patriarhului îi imputa o «aroganță diavolească» datorită căreia vrea să supună dominației sale pe ceilalți patriarhi orientali. Ceea ce-l supăra cel mai tare pe papa și-l făcea să considere un semn de aroganță insuportabilă, era tonul de la egal la egal folosit de patriarh, manifestat în afirmarea că dacă Biserica romană va înscrie în diptice numele lui, toate Bisericile lumii vor înscrie numele papei. Patriarhul înțelegea prin «Bisericile lumii», toate celelalte patriarhate din Răsărit, care procedau solidar și în fața cărora stătea Roma ca un singur patriarhat. Papa, obișnuit cu raporturile de subordonare, nu cu cele sobornicești, credea că patriarhul afirmă o dependență a acestor Biserici de Scaunul de Constantinopol. De aceea socotea o jignire ideea ce i se părea că se desprinde din expresia patriarhului, anume că Biserica Romei n-are Biserici supuse, ci toate sunt supuse celei de la Constantinopol. Față de aceasta, papa afirmă că Biserica Romei este maica și capul tuturor Bisericilor și toate sunt supuse ei. O Biserică ce se află în disensiune cu Roma, nu este Biserică, ci conciliabul de eretici și sinagogă a Satanei. Astfel, lui Mihail Cerularie, care întindea papii ramura de măslin, Leon al IX-lea îi răspundea arătându-i ferula (un fel de cravașă, cu care erau lovii peste mână copiii și sclavii).

Între timp, sosesc la Constantinopol legații papali, trimiși cu scopul de a trata împăcarea cu patriarhul și a întări alianța politică (iunie 1054). Aceștia erau: cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi și diaconul cancelar Frideric. Cardinalul secretar de stat al papei Leon al IX-lea, Humbert a fost cel care a avut cel mai important rol în declanșarea schismei. Acesta a fost călugăr într-o mănăstire din dioceza Toul, al cărei episcop fusese papa Leon al IX-lea, adept ănfocat și el al ideilor de reformă de la Cluny. Ajuns cardinal, el a pornit cu toată firea lui impetuoasă, la realizarea acestor idei, fiind în această privină antecesorul și dascălul viitorului papă Grigorie al VII-lea (Hildebrand). Tot el, se pare, a alcătuit și scrisorile polemice ale papei către patriarhul Mihail Cerularie.

Purtarea acestor legați papali era comentariul fidel al scrisorilor ce aduceau lui Constantin al IX-lea și lui Mihail Cerularie. Încrezuți în puterea lor de ambasadori papali la împăratul Bizanțului, s-au arătat aroganți față de patriarh, care era cu atât mai simțitor la ofensele lor, cu cât era el însuși un om autoritar. Desconsiderându-l prin purtarea lor, legații erau nepotriviți pentru o misiune irenică, în asemenea împrejurări. Dorind să obțină succese de autoritate și de știință teologică la Bizanț, cu binevoitorul concurs al împăratului, care i-a însoțit la Mănăstirea Studion, ei au provocat la discuție pe Nichita Stithatos și au cerut să i se ardă scrierile, lucru i-a nemulțumit pe greci și pe patriarh, care în asemenea cindiții, refuza o întâlnire cu trimișii papali, pentru a nu risca un conflict public cu împăratul. De fapt, întâlnirea aranjată de împărat, la 24 iunie, între delegații romani și Nichita Stethatos, fost numai un prilej pentru ca împăratul să poruncească lui Nichita să-și ardă scrierea contra latinilor și să accepte primatul papal. E greu de spus dacă la acea întâlnire a avut loc o discuție propriu-zisă. Nichita, care ceda din ordin, era socotit de către Humbert stercoranist, nicolait, se mișca într-un labirint de erori, lătra zadarnic, avea o învățătură plină de blasfemie și de otravă. Iată care a fost părerea lui Humbert despre acest adversar pus în imposibilitatea de a se apăra. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul nu avea curajul să forțeze mâna patriarhului deoarece nici situația sa pe tronul Bizanțului nu era prea stabilă, populația capitalei fiind profund atașată față de dinastia Macedoneană, a cărei ultim reprezentant, Teodora, era încă în viață. În ochii poporului bizantin ea era titularul de drept al tronului. Apoi după felul cum o descrie Psellos, Teodora era o persoană evlavioasă, atașată tradițiilor ortodoxe, care l-ar fi sprijinit, cu siguranță, pe patriarh. Pe de altă parte, viața ușuratică a împăratului în făcea pe acesta să fie expus aproape în permanență atacurilor dinspre această latură, și cum revoltele n-au lipsit, era foarte riscant să-l pună pe patriarh în situația de a ridica poporul împotriva sa. De aceea i-a condus pe legații papali la Nichita Stithatos. Umilirea unui călugăr de rând, dar în același timp un teolog de seamă, părea pentru împărat un preț rezonabil, pentru realizarea scopurilor politice.

Patriarhul Mihail Cerularie a lansat propunerea de a se discuta chestiunile bisericești într-un sinod cu patriarhii orientali, dar Trimișii papei au respins-o; ei nu veniseră să trateze, ci să judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei și le-a interzir să săvârșească liturghia în Constantinopol, măsură explicabilă, dar excesivă.

Legații au făcut un pas mai departe, pe cel mai grav și mai nefericit din toată istoria schismei. În dimineța zilei de 16 iulie 1054, au intrat în biserica Sfânta Sofia, în timpul servicilui divin, cardinalul Humbert a rostit un cuvânt către clerul și poporul adunat și a depus pe sfâta masă o sentință de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie și «a partizanilor lui», cu autoritatea Sfintei Treimi și a scaunului apostolic, a tuturor părinților ortodocși din cele șapte sinoade și a întregii Biserici catolice. Apoi, și-au scuturat praful de pe picioare – singurul gest de inspirație biblică – și au părăsit biserica zicând: “Să vadă Dumnezeu și să judece!”

Cardinalul voia să deosebească între «Mihail și partizanii lui » și între împărat, demnitari și ceilalți greci, dar el repeta, agravând-o, greșeala papii Nicolae I: grecii s-au alăturat patriarhului lor; s-aprodus o mare agitație în popor și legații s-ar fi găsit poate în pericol de moarte, dacă n-ar fi reușit să plece sub protecția împăratului. Întorși din drum pentru o împăcare cu patriarhul, n-au voit să discute cu el și cu sinodul grec. La adăpostul oficiului lor de ambasadori, au părăsit Constantinopolul, lăsând în urma lor anatema și schisma.

Agitația produsă în oraș a intimidat pe împărat care-i susținuse continuu. El a căutat să arunce vina pe interpreții legaților și pe Arghyros, ai cărui trimiși zicea patriarhul că sunt legații. Interpreții și ginerele lui Arghyros au fost pedepsiți. Cât despre sentința de excomunicare, împăratul zicea să fie arsă, iar cei care au scris-o, ca și cei care au fost complici cu sfatul sau cu știrea, să fie anatematizați. Patriarhul n-a ars sentința latină, ci a ținut un sinod cu un număr de episcopi prezenți în capitală (20 iulie), în care «au fost anatematizați cei care au blasfemat împotriva credinței ortodoxe». Originalul «nelegiuitului și odiosului act» a fost rupt în sinod, dar o copie s-a depus în arhiva Patriarhiei, «spre continuă mustrare a celor care au blasfemat în acest chip pe Dumnezeul nostru și spre mai statornică osândă», cum spune actul sinodal. Istoricii romano-catolici au pus în sarcina lui Mihail Cerularie întreaga responsabilitate pentru producerea schismei. Ei se bazează pe mărturia unui adversar al lui, Mihail Psellos, care spunea despre patriarh că nutrea ambiția de a ajunge împărat. Faptele prezentate arată, însă clar că schisma s-a produs în urma unui lung șir de veacuri și de cauze diferite, care, la jumătatea secolului al –lea, nu mai puteau fi schimbate de nimeni, dar puteau fi, cu bunăvoință, ocolite de formă. Ele puteu fi agravate sau în parte ușurate; din nefericire au fost agravate. În privința patriarhului Mihail Cerularie trebuie recunoscut faptul că s-a menținut pe terenul principiilor, criticând idei și fapte, nu persoane, ba nici nu a apărut în discuție cu persoana și calitatea sa de patriarh. Papa i legații săi au atacat dimpotrivă pe patriarh personal și au acuzat Biserica greacă de toate ereziile din trecut. Ce este mai grav, legații au trecut de la acuzații la amenințări și de la acestea la fapte: au aruncat ei întâi anatema asupra patriarhului și asupra celor de credința lui, adică asupra tuturor creștinilor ortodocși. Făcând aceasta, ei l-au silit pe patriarh să răspundă cu aceeași severă și regretabilă măsură. Mihail Cerularie aruncase săgeți pe care adversarul le putea rupe; acesta a dat, însă o lovitură grea, care a dus cu brutalitate la schismă. Biserica nu găsise formula du care să răspundă oficial la anateme cu binecuvântări și patriarhul a socotit ci dreptil său firesc să răspundă cu osândă osândei și gravelor insulte ce i s-au adus nu numai lui, ci și Bisericii lui întregi.

Și înainte, dar mai ales după după schisma de la 16 iulie 1054, situația Bisericii Ortodoxe a depins în cea mai mare parte de situația politică a Imperiului Bizantin, care la rândul ei era determinată de politica practicată de popoarele vecine și de capacitatea militară și economică a imperiului în vederea menținerii sau extinderii granițelor sale. De cele mai multe ori, bizantinii au fost nevoiți să cedeze teritorii după teritorii pentru a menține o pace relativă în imperiu.

Pericolul cel mai mare l-a constituit apariția turcilor selgiucizi. După pătrunderea lor în Persia și Mesopotamia au devenit nesigure granițele de răsărit ale imperiului. În secolul XI, împărații din dinastia Comnenilor, au reușit să recupereze unele teritorii foste bizantine, dar în urma înfrângerii armatei împăratului Manuel I Comnenul, în Frigia, la 17 septembrie 1176, s-a pierdut totul în fața turcilor sultanului Kiligi Arslan. Începând cu această dată, turcii nu au mai fost alungați din Asia Mică.

Capitolul 2. Amenințarea islamului

2.1. Începutul constituirii islamului

Cuvântul „Islam” desemnează religia monoteistă întemeiată de Mahomed care are la bază Coranul. Etimologic, el provine din arabul „Aslama” care s-ar traduce prin „a se supune”, „A se dărui cu totul”.

Dominique Sourdel definește Islamul ca fiind o „atitudine religioasă de supunere lui Dumnezeu, caracterizează revelația monoteistă propovăduită de Mahomed în Arabia secolului al VII-lea și răspândită, de-a lungul timpului, pe o bună parte a pământului populat. Acest cuvânt se aplică, de asemeni, comunității formate din adepții acestei credințe și civilizației care a luat naștere în sânul ei.”

Mahomed, întemeietorul religiei islamice, s-a născut la Mecca, în sânul puternicului trib al quraysiților, undeva între anii 567-572 P.Ch. Ca majoritatea întemeietorilor marilor religii, nici Mahomed nu provine dintr-o familie aristocratică și nu beneficiază de o educație aleasă. Orfan la vârsta de 6 ani, Mahomed va fi crescut de bunicul și unchiul său. La 25 de ani intră în slujba unei văduve bogate, Hadige, cu care se va și căsători mai târziu. Vocația sa religioasă însă se întrevedea încă de pe acum, când încă era conducătorul unor caravane de cămile, pe parcursul unor lungi recluziuni spitituale (tahannut) în diverse peșteri, practică străină politeismului arab. Acest obicei denotă o „…sensibilitate excepțională și o viață emoțională intensă” caracteristici esențiale ale profeției în opinia cunoscutului sociolog Joachim Wach.

Mandatul profetic îl capătă printr-o serie de stări extatice care practic preced revelarea Coranului. Îngerul Gabriel, i s-a adresat pe percursul uneia dintre obișnuitele lui recluziuni spirituale: „Rostește acestea (…)Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propovăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învățat pe om ceea ce nu știa” (Sura 90 : 1-5).

Apostolatul și-l începe în 612, în urma unui nou mesaj divin: „Domnul tău nu te-a părăsit și nu te-a urât […]Domnul tău își va revărsa asupra ta darurile sale și vei fi mulțumit” (Sura 93: 3-5), însă opozițiile nu vor întârzia să apară. De îndată ce Mahomed neagă vechile zeități locale, oligarhia quraysiților care își simțeau privilegiile și supremația politică amenințată, tensiunile încep să apară.

Pentru a evita potențialele pericole ce planau asupra adepților săi Mahomed hotărăște să părăsească orașul natal. În 622, 12 raba’i (24 septembrie) are loc fuga de la Mecca la Yatrib care va primi astfel numele de Medina (madinat an-Nabu traducându-se prin „orașul Profetului”). Activitatea sa religioasă de aici conturează organizarea comunității credincioșilor și a instituțiilor ei socio-religioase. Când evreii din Medina l-au disprețuit și badjocorit, Mahomed a rupt relațiile cu ei și a făcut o delimitare strictă între islam și cultul mozaic ceea ce a dus la o independență absolută de „Popoarele Scripturii” care au o revelare incompletă și deformată a acesteia.

Oștile Meccăi vor fi înfrânte în al doilea an de la Hegira în bătălia de la Badr. Idolii Ka’bei sunt distruși, sanctuarul purificat și toate privilegiile politeiștilor abolite. În toată perioada de după cucerirea Meccăi Mahomed dă dovadă de o toleranță deosebită cruțându-i pe aproape toți dușmanii săi. Capitala însă o va stabili la Medina, oraș în care va și muri în anul 632, 13 rabi’i (8 iunie). Moartea lui Mahomed a declanșat o criză care ar fi putut fi fatală noii religii. El nu a desemnat un succesor din timpul vieții deși era cunoscută predilecția sa pentru soțul fiicei sale Fatima, Ali. Totuși, încă înainte de înmormântarea sa, succesor a fost desemnat Abu Bakr, socrul său, decizie acceptată chiar și de Ali, pentru a salva unitatea comunității.

Acum încep și războaiele de expansiune. Însă Abu Bakr, primul calif, numește ca succesor pe unul dintre generalii săi, spulberând astfel speranțele lui Ali de a ajunge la conducerea comunității. Aici își are originea scindarea Islamului în cele două „partide” fundamentale: șiiții (si’t Ali = partidul lui Ali) și sunniții (urmașii lui Abu Bakr). Iar în urma bătăliei „cămilei” și a arbitrajului „Cărții”, pe care Ali îl pierde, din partidul acestuia se desprinde o nouă mișcare, „secesionistă” cunoscută sub numele de „Harigia”. Așadar unitatea comunității „’umma” a fost compromisă . În jurul anului 733 se încetează și supremația arabă. Toate cuceririle următoare se vor face sub semnul turcilor, conceptul de război sfânt, așa cum fusese el promovat de Profet fiind denaturat. Iar construcția Bagdadului ca nouă capitală marchează sfârșitul Islamului de origine arabă.

De-a lungul timpului și în zone geografice diferite s-au stabilit relații diferite între religie și puterea politică: fie de identitate/complementaritate, fie de separare/opoziție sau de subordonare/anihilare. Islamul este un exemplu clar al primei categorii – idenitate complementaritate. În acest sens relevant este faptul că comunitatea musulmană din ultimii ani ai vieții lui Mahomed și cea a primului califat arab au fost numite teocratice. Ca de altfel și faptul că șeful politic și religios se identificau. Toți cei care trăiesc conform legii sfinte, sub conducerea unui Calif îndrumat de Allah sunt considerați musulmani.

Legea, morală și de stat se întemeiază pe religie. În sprijinul acestei teorii Jean Delumeau cita: „Dumnezeu este scopul nostru, spune carta. Profetul este unicul nostru ghid, Coranul – Constituția noastră, războiul sfânt – calea noastră, moartea în războiul sfânt – dorința noastră supremă”.

2.2. Cadrul geografic și caracteristicile islamului

Ca să putem vorbi despre lumea islamică, mai întâi trebuie să ne referim la spațiul pe care aceasta îl ocupă pe glob și modul în care au fost alăturate țările ce intră în componența acestei lumi. Spațiul islamic cuprinde șase nuclee islamice distribuite astfel pe continente: în Africa, țările din nordul continentului aparțin nucleului arab, la care se adaugă și țările din Africa subsahariană. În Asia Centrală sunt prezente două nuclee, cel turcofon și cel iranian, apoi mai jos, în sudul Asiei este situat nucleul pakistanez, iar în SE Asiei întâlnim nucleul indonezian.

Religia islamică este prin definiție religia supunerii necondiționate față de Dumnezeu, adică Allah. Aceasta este o religie monoteistă ce are la bază Coranul (Al-Qur’an) și al cărei Profet (nabi) este Muhammad (Mohamed). Mărturisirea religioasă islamică este foarte scurtă: „Nu există altă divinitate decât Allah, iar Mohamed este profetul său” (La ilaha illa illah, Muhammadu-r-rasul Illah). Allah, Creatorul absolut, a făcut cunoscută voia Sa prin aleșii săi, Adam, Avraam, Moise și Iisus, dar Mohamed este considerat cel din urmă prefet, care le-a oferit musulmanilor „Cartea Cărților”, Coranul, în care se găsesc toate învățăturile și tot ceea ce este necesar unui musulman pentru a nu se rătăci în viață de la calea cea dreaptă. Coranul este o carte plină de învățături, nu doar de natură religioasă, cât mai ales este menită și folosită, chiar și în ziua de astăzi, în soluționarea problemelor de natură socială și economică. El a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Mohamed de către îngerul Gabriel între 610 și anul morții profetului, 632. În 622, cu zece ani înainte de a muri, Mahomed părăsește Mecca pentru a merge la Medina. Această plecare poartă numele de Hegira si marchează începutul unei noi ere (15 iunie 622) și stă la baza calendarului musulman.

Sharia reprezintă legea sacră a islamului, iar jurisprudența, adică interpretarea ei poartă numele de fiqh. Sharia are aplicabilitate directă în toate domeniile economico-sociale, fiind vizate relațiile familiale, impozitele, dreptul de succesiune, ritualurile sau rugăciunile. Cele patru izvoare de drept acceptate în lumea islamică sunt: Coranul, sunna (tradiția Profetului, adică spusele și faptele lui Mohamed ), iğma (consensul mărturiilor) și qiyas (analogia). Coranul are un rol fundamental în islam, atât pe plan religios, cât și ca instrument de reglare a vieții sociale si economice, de unde și apariția fenomenului de instrumentizare politică a religiei.

În lumea islamică există cinci îndatoriri prin care orice bun musulman își demonstrează credința. Acestea sunt cele mai importante obligații religioase ce se mai găsesc și sub denumirea de „Cei cinci stâlpi ai Islamului”. Primul stâlp se referă la profesiunea religioasă, shahada, „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul său”, urmată de salad, cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii. Există și o donație, zakat, ulterior devenită impozit, un anumit procent din veniturile fiecărui credincios, pe care este obligat să îl plătească pentru ajutorarea celor săraci. Mai există două obligații pe care orice musulman trebuie să le respecte, saum, adică postul negru ce trebuie ținut pe timpul zilei în luna Ramadanului și pelerinajul la Mecca, hagi. Chiar dacă nu face parte din cei cinci stâlpi, Jihadul, sau războiul sfânt, este menționat ca obligație pentru fiecare musulman, atunci când interesele islamului sunt lezate.

„Schismele islamului au întotdeauna trei dimensiuni inextricabile: genealogică, teologică, politică. În ciuda divergențelor lor, marile grupuri religioase nu pun la îndoială islamitatea adversarilor, ci numai ortodoxia lor”.

De-a lungul timpului, în cadrul blocului confesional islamic au avut loc mai multe schisme, prima fiind marcată de apariția khariğismului. Adepții acestui curent au primit acest nume de la cuvântul arab „khrğ”, care înseamnă a ieși, a pleca. Schisma s-a produs din cauza divergențelor de păreri ce au apărut, khariğiții considerând că nu există altă judecată decât cea a lui Allah și că statutul de calif trebuie să-i revină celui mai evlavios musulman indiferent de rasă, trib sau stare socială. Khariğiții sunt considerați puritanii islamului, ducând credința lor la extrem, punând mare accent pe fapte și folosind pedepse aspre pentru cei ce greșeau, ajungând chiar la eliminarea musulmanilor din comunitatea religioasă, în cazul în care fapta săvârșită era considerată un păcat major. Adepții acestui curent s-au confruntat cu mai multe schimbări, din khariğism derivând mai multe subsecte, care de-a lungul timpului au dispărut, în zilele noastre supraviețuind doar secta ibadită.

În prezent există două orientări principale în cadrul religiei islamice, șiismul și sunnismul, cea din urmă dominând din punct de vedere al numărului de adepți. Această împărțire între susținătorii islamului s-a făcut la scurt timp după moartea Profetului (632), din cauza neînțelegerilor apărute cu privire la succesorul de drept, și poartă numele de Fitna, sau, în traducere directă, marea discordie. Șiiții reprezintă populația majoritară în Iran, Irak, Azerbaidjan și Bahrain și formează cel mai mare grup religios în Liban. Sunniții în schimb, sunt majoritari în toate celelalte comunități musulmane din sud-estul Asiei, Chinei, sudul Asiei, Africa și în restul lumii arabe. Chiar dacă împart aceeași religie, de-a lungul timpului au existat atât momente de cooperare, cât și de conflict între cele două ramuri, în prezent existând diferențe notabile referitoare atât la tradițiile și obiceiurile celor două grupuri, cât și în practicile și credința religioasă. Există și o dimensiune politică între cele două ramuri islamice, șiiții acuzându-i pe sunniți că se află în sprijinul Occidentului și a fenomenului de modernitate, fiind total împotriva perceptelor morale, politice și religioase ale Coranului.

Musulmanii consideră islamul fiind religia finală, cea perfectă, sau a divinității, respingând creștinismul și iudaismul, ce sunt considerate doar niște versiuni imperfecte. La această încredere deosebită în religia și destinul lor au contribuit și realizările extraordinare pentru vremea aceea din primele șase secole de dezvoltare (sec VII-XIII d.Hr.) ale islamului.

Cultura arabă era foarte avansată, rata de alfabetizare era ridicată și erau încurajate cercetările tehnice și științifice. Din punct de vedere ofensiv, lumea islamică avea o pregătire temeinică, fiind capabili să organizeze armate numeroase care, de regulă, câștigau războaiele. În acea vreme apartenența la islam însemna apartenența la o civilizație măreață, câștigătoare, ce părea că are în față un viitor strălucit. În urma atâtor reușite, musulmanii au ajuns să privească legătura dintre laicitate și divinitate ca fiind interdependente, confirmându-le că sunt aleșii lui Allah.

Potențialul populației musulmane este imens, având valorile morale de o mare profunzime, impactul lor fiind neschimbat chiar și în prezent. Lumea arabă și-a adus contribuții remarcabile la dezvoltarea matematicii, medicinei, astronomiei și în atâtea alte domenii. De-a lungul timpului, ea și-a păstrat nealterate valorile, tradițiile, obiceiurile, credința și respectul pentru divinitate și pentru semeni. Civilizația islamică, constituie unul dintre marii piloni ai civilizației universale, alături de celelalte, vechi de mii de ani, printre care se numără cea sinică, hindusă, asiatică, europeană, africană, etc.

Dacă privim în esență cultura și valorile lumii islamice, realizăm că ele nu vin în contradicție cu valorile celorlalte civilizații, ci, dimpotrivă, se aseamănă și se completează cu acestea. Spre exemplu, Vechiul Testament, Noul Testament și Coranul sunt scrieri diferite, dar toate au același subiect comun, constituind baza credinței lumii, care îndeamnă la armonie, respect, bunătate și încredere. Realizările lumii arabe aparțin întregii lumi, fac parte din patrimoniul universal. Este vorba de valorile din lumea științifică, din arhitectură, din construcții, din credință, de valorile culturale si morale.

Termenul de „artă islamică” a apărut în secolul al XIX-lea în societățile occidentale și se referă la arta și cultura ce au fost dezvoltate în țările predominant islamice. Valorile pe care lumea islamică le-a oferit lumii, puține dintre ele având motive religioase, datează din secolul al VII-lea, de la fondarea islamului și până în secolul al XVII-lea, odată cu apusul Imperilui Otoman. Mileniul ce a trecut peste arta islamică și-a pus amprenta prin diverse variații și stiluri ce au fost abordate. Cu toate acestea, stilul islamic este de recunoscut prin simbolurile folosite. Principalele ramuri ale artei islamice sunt arhitectura, diversele obiecte fabricate din metal, ceramică, sticlă și textile, precum și arta de a realiza cărți, caligrafia, modul în care erau legate și materialele folosite, precum si motivele florale sau geometrice ce apar pe coperți.

Cea mai importantă clădire din lumea islamică era moscheea, locul de rugăciune, urmată de palatal regal. Deoarece purtau un rol atât de important, făcând legătura cu Allah, moscheele au fost primele construcții care aveau să primească o atenție deosebită. Primele moschee au fost de fapt biserici creștine sau temple convertite la religia islamică, deoarece acestea se aflau pe teritorii noi cucerite, iar armatele nu aveau nevoie de clădiri pompoase în care să se roage, ci doar de construcții simple care să le indice direcția spre Mecca.

Pe măsură ce imperiul islamic a crescut în dimensiuni și în putere, moscheelor li s-a acordat mai multă atenție, trecând de la simple pătrate, cum erau la început, la construcții ce impresionează chiar și în prezent prin grandoarea și frumusețea detaliilor cu care au fost realizate. În zona mediteraneană se observă numeroase moschee ce urmează un anumit tipar, având curți interioare mari, arcade și minarete înalte ce țintesc spre ceruri.

Ideea islamică de jihad derivă din cuvântul arab „jahada” care înseamnă a se strădui, a face un efort, și presupune o gamă largă de înțelesuri:

Luptă internă pentru a atinge credința perfectă;

Luptă materială, externă pentru a promova dreptatea și sistemul social islamic;

Primul înțeles a fost augmentat de sufiți (musulmani mistici) care descriau jihadul interior ca fiind mai puternic decât cel exterior. Cel de-al doilea sens este legat sura din Coran care prescrie musulmanilor să „impună binele și să interzică răul”(Coran, Sura 3, 104). Acest al doilea sens este întărit în hadithe (cuvinte atribuite Profetului nescrise în Coran ci trnasmise prin tradiția orală). Una din cele mai cunoscute dintre acestea statuează că musulmanii trebuie să se străduiască să împiedice nedreptățile mai întâi prin intenții, apoi prin cuvinte, iar dacă astfel nu se poate chiar prin acțiune.

În timpul revelațiilor Coranului de la Mecca (610-622 p.Ch.), jihadul a insemnat stricto sensu luptă nonviolentă de răspândire a islamului. În timpul hegirei (Fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina), jihadul a căpătat sensul de luptă pentru apărare sancționată de Cora: „Așadar când ve-ți întâlni în luptă (jihad-n.n.), care se poartă în trei feluri, cu sufletul, cu cuvântul și cu arma, pe cei care nu cred, loviți gâturile lor până ce-i ve-ți ucide”. Apoi Sura a noua („Atunci când sfintele luni, întâi, a șaptea și a doisprezecea, au trecut, ucideți necredincioșii oriunde-i găsiți, prindeți-i și atacați-i și pregătiți pentru fiecare dintre ei un atac prin surprindere. Dar dacă ei se pocăiesc și aduc rugăciuni desăvârșite și fac danie, atunci dați-le drumul, eliberați-i”) sugerează un război de cucerire sau convertire împotriva tuturor necredincioșilor.

În doctrina medievală (secolele VIII-XI p.Ch), jihadul se referea la o luptă impusă de Allah pentru stabilirea hegemoniei musulmanilor asupra nemusulmanilor.

Învățații musulmani împărțeau lumea în „Dar al-Islam” (pământul islamului) unde se aplica legea islamică și „Dar el-Harb”(pământul războiului) unde, în absența legii musulmane, domnea anarhia și imoralitatea. Datoria statului islamic era să reducă „Dar el-Harb” dacă era posibil prin mijloace pașnice, dacă nu, prin război. Insă în inițierea războiului existau câteva reguli:

Nici-un război nu era jihad decât dacă era autorizat si condus de imam (conducătorul statului islamic);

Dușmanilor trebuia să le fie date avertismente iar dacă alegeau să nu se convertească și nici nu voiau să lupte, li se oferea statutul de protejați („dhinni”), în schimbul unor taxe. Inițial această regulă li se aplica creștinilor și evreilor care aveau un statut deosebit ca „oameni ai cărții”;

Cei care nu luptau nu puteau fi uciși și nu era permis ca o proprietate a necredincioșilor să fie distrusă fără vre-un scop;

O altă concepție despre jihad, datând din aceeași perioadă se referă la menținereaîn credința islamică a celor care încercau să se abată de la ea.

În epoca contemporană termenului de jihad i s-au dat alte sensuri:

Primul sens aparține celor care apărau islamul de acuzele occidentale conform cărora jihadul este un război de expansiune prin intermediul căruia islamul se impune forțat.

Aceștia argumentau că Coranul și Hadithele permiteau războiul numai pentru autoapărare împotriva persecuției și agresiunilor. Alții mergeau chiar mai departe spunând că atâta timp cât imperialiștii (europeni în acel moment) nu pun nici-o problemă, islamicii nu vor interfera cu legile și conducerea colonială. Iar medievalii care interpretaseră jihadul ca război de cucerire fuseseră pur și simplu induși în eroare, răstălmăcind anumite texte sfinte.

Al doilea sens diminuează și el aspectele militare ale jihadului și augmentează dimensiunile etice din interiorul credințelor și practicilor islamice.

Cei care susțin această teori, ca și precedenții, consideră conceptul de jihad din perioada medievală o răstălmăcire a Coranului și afirmă că împărțirea lumii în „Dar el-Islam” și „Dar el-Harb” nu se regăsește nicăieri în cuvintele Profetului. Un război este considerat jihad doar dacă este purtat în apărarea credinței, onoarei și proprietății islamice. Această descriere a jihadului corespunde ideii europene de război drept, război de apărare.

Cel de-al treilea sens este unul revitalist și a fost promovat ca replică la scrierile moderniste islamice despre jihad, la cele două concepții prezentate anterior. Conform acestui sens, moderniștii, prin interpretările lor au pierdut sensul dinamic al jihadului.

Revitaliștii susțin că în ultimii săi ani de viață, Profetul a menționat expres că jihadul este un război de răspândire al islamului. Scopul jihadului din zilele noastre nu este încă să impună religia islamică necredincioșilor deoarece Coranul interzice impunerea, ci să combată sistemele politice care corup societatea islamică și distrag oamenii de la servirea liu Allah.

Pentru scriitorii revitaliști regimurile ne-islamice îi includ pe aceia care conduc majoritatea țărilor de religie islamică. Scopul imediat al revitaliștilor este să indepărteze regimurile politice ipocrite care se află la conducerea țărilor islamice. Numai atunci când această luptă din interiorul țărilor islamice se va fi sfârșit, jihadul extern, cel impotriva necredincioșilor, poate fi declanșat. Așadar, în zilele noastre jihadul este sinonim cu revoluția islamică în majoritatea literaturii de specialitate.

2.3. Pericolul reprezentat de islam asupra Bizanțului

În Asia Mica, turcii au realizat progrese notabile, cucerind treptat Brusa în 1326, Niceea în 1329 și Nicomidia în 1337. La moartea lui Andronic al III-lea în 1341, ei deveniseră practic stăpânii Asiei Mici și făceau dese incursiuni în Tracia. La fel ca sârbii, ei au profitat sub domnia lui Ioan al V-lea (1341-1391) de luptele interne ale Bizanțului: Ioan Cantacuzino care-și căsătorise fata cu sultanul Orkhan conta pe ajutorul turcilor în vederea obținerii tronului, fiind de acord cu instalarea lor în Tracia și oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment turcii nu au încetat să intervină în problemele interne ale Imperiului. Ei și-au consolidat poziția în regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic și-au instalat capitala ca semn al ambițiilor lor europene. În fața acestui pericol, Ioan al V-lea a încercat o oarecare apropiere de Occident: el s-a deplasat la Roma în 1369, acceptând o mărturisire de credință conformă cu dogma catolică, în care îl recunoștea pe papă ca și conducătorul creștinătății. Acest acord a fost la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la întoarcere el a trecut pe la Veneția, unde a fost reținut ca debitor insolvabil. Ioan al V-lea este în cele din urmă eliberat contra sumei datorate de către fiul său, Manuel. Turcii și-au continuat ofensiva, zdrobind Imperiul sârb în bătălia de la Kossovo din 1389 și trecându-i pe bulgari sub controlul lor.

Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmașul lui Ioan al V-lea, a început în condiții deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitală, iar cea mai mare parte a Peloponezului se afla sub conducerea turcilor. În iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul împărat și pe conducătorii statelor slave din Balcani să-i aducă omagiu. "Invitația" a fost urmată de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionării cu apa, astfel încât capitala era asfixiata de mizerie. Începând cu anul 1393, din cauza lipsei de unitate dintre diferitele State creștine, turcii au început să ocupe pe rând Bulgaria, în 1393, care a rămas în stăpânirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia și Dobrogea. Mircea cel Bătrân a reușit să își păstreze independența prin plata unui tribut. După înfrângerea de la Nicopole din 1396, împăratul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii creștine: s-a adresat rușilor, papei, venețienilor, regilor Franței și Angliei. În demersul său a călătorit la Veneția, la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, a mers la Paris, unde se întâlnit cu Henric al IV-lea, fără a realiza ceva concret. Salvarea a venit însă din Est, mai precis de la conducătorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de către turci a păstorilor anatolieni, musulmani suniți ca și ei, intervin în Asia Mică și zdrobesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid este făcut prizonier și moare câteva luni mai târziu în captivitate.

Între 1402 și 1413 are loc o reconstituire a Imperiului edificat de către Baiazid. Procesul a fost influențat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, încheiate în 1413. După ce și-a eliminat frații, Mahomed I a devenit conducătorul sultanatului, fiind însă obligat să facă față în continuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Această perioadă de criză putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de către Occident, cu atât mai mult cu cât Mahomed I s-a arătat mai degrabă prietenos cu Manuel. Din păcate irealismul roman, care a apreciat greșit progresul partidului antiunionist de la Bizanț și din Țările slave, lunga paralizie a Veneției care până în 1437 a luptat împotriva Ungariei precum și războiul de 100 de ani, care a neutralizat Franța și Anglia, au permis turcilor să se redreseze, fără a fi nevoiți să facă față unui eventual atac venit din Vest.

În 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul său, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitându-se practic la capitala. Ceilalți frați ai săi, Andronic al IV-lea și Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau. Asemeni tatălui său, Ioan al VIII-lea a încercat de la început să facă față ofensivei turcești printr-un ajutor occidental. După asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja în calitate de succesor la tron curțile occidentale, iar în 1431 tratativele de unire dintre cele două Biserici au fost reluate în contextul în care papa condiționa un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, în fața ascensiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII-lea s-a decis să încerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatăl sau, care petrecuse ani buni în Occident după ajutoare îi spusese de altfel că "de speriat îi poți speria pe turci cu gândul că ai să faci unirea cu latinii, dar eu nu-ți dau deloc sfatul să faci așa ceva, pentru că nu-i văd pe-ai noștri dispuși să găsească vreo modalitate de unire și înțelegere cu latinii. Teama îmi este să nu se facă schisma și mai rea și atunci iată că ne-am dat de gol și în ochii păgânilor". Cu toate acestea Ioan al VIII-lea încearcă, iar în 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii.

A urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat și sârbii, ungurii, românii sau polonezii, încheiată cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Această înfrângere a avut consecințe mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creștină. În 1446, sultanul Murad al II-lea înaintează în Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida și Beotia, ajungând până la Munții Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis până la moartea sa survenită în 1468. În aceste condiții, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol în 1448, tronul fiind preluat de către Constantin al XI-lea Dragases, care după mama sa provenea dintr-o familie sârbă. În februarie 1451 a murit și Murad al II-lea, iar succesorul său, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. În primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armată numeroasă sub zidurile capitalei Imperiului bizantin și după 7 săptămâni de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. În bătălia finală a murit și Constantin Dragases, istoricii afirmând că această cucerire s-a datorat și faptului că o poartă a cetății rămăsese deschisă, lucru speculat din plin de către turci. Cucerirea orașului imperial de pe malul Bosforului de către Mohamed însemna căderea oficială a Imperiului bizantin. Prin această victorie turcii realizau un pod între regiunile deținute în Europa și cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanică au fost și ele repede absorbite de către acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani în 1456, despotatul de Moreea în 1456, Imperiul de la Trapezunt în 1461, despotatul sârbesc în 1456, iar regatul bosniac în 1463. Până la sfârșitul secolului al XV-lea și celelalte țări slave precum și albanezii au avut aceeași soarta, astfel încât turcii au ajuns să aibă drept graniță de Vest, Marea Adriatică.

Capitolul 3. Relațiile Imperiului Bizantin cu statele Occidentului

3.1. Situatia politica si religioasa in prima jumatate a secolului al XV-lea

În 1393 luptele feudale duc la destrămarea statului bulgar și la transformarea lui în pașalâc turcesc și tot în acest an Patriarhia de Târnovo își încetează existența

La începutul veacului al XV-lea puterea otomană se afla în plină expansiune și în 1402 turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului, conduși de Baiazid. Timur, hanul tătar cunoscut și sub numele de Timurlane, trimise soli în tabăra turcă cu porunca expresă ca sultanul să înapoieze Bizanțului toate posesiunile cucerite. Având în minte proaspăta victorie de la Nicopole din 1396, Baiazid răspunde trufaș. Ridică asediul Constantinopolului și își strămută oastea în Anatolia. Bătălia se va da la Ankara la 25 iulie 1402 și va fi pierdută de turci. Baiazid și unul dintre fii săi, Mustafa, vor fi luați prizonieri, sultanul murind în captivitate un an mai târziu. Timur îi va permite lui Mustafa să-și înmormânteze tatăl la Brusa cu toată cinstea cuvenită, iar apoi în 1405 se va retrage în capitala sa, la Samarkand .

Legat de pericolul pe care otomanii l-au reprezentat pentru Constantinopol în 1402, trebuie subliniată credința adâncă și adevărată a grecilor în ajutorul lui Dumnezeu. Când Baiazid și-a trimis solii cerând să i se predea cetatea, loan al VII-lea domn asociat la tron cu unchiul său Manuil al II-lea, a răspuns acestora cu o îndrăzneală plină de cucernicie : “Spuneți stăpânului vostru că suntem slabi, dar avem încredere în Dumnezeu, care ne poate face puternici și care poate doborî pe cei tari din scaunul lor. Facă stăpânul vostru așa cum poftește.”

Cu privire la acest moment din istoria Constantinopolului, când Dumnezeu și-a mai arătat odată bunăvoința Sa față de creștinătate, majoritatea istoricilor sunt de părere că dacă acum creștinătatea ar fi organizat o mare coaliție împotriva turcilor, amenințarea otomană ar fi fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Chiar dacă lucrurile ar fi stat așa ( și din păcate nu au stat), istoricii uită că pe malul Bosforului turcii construiseră o puternică fortăreață la Anadolu Hisar, unde și-au găsit scăparea supraviețuitorii armatei lui Baiazid. Mulți dintre ei au trecut în Europa unde la acea dată sute de mii de turci, erau statornic așezați. Istoricul Ducas arată că pe la 1410 în Europa se aflau mai mulți turci decât în Anatolia. Mai mult, Baiazid lăsase în Europa puternice forțe pentru paza granițelor. Chiar dacă oastea sa fusese nimicită la Ankara, o problemă turcă rămânea.

Pentru două decenii Constantinopolul va avea puțină liniște, dar din marele imperiu de altă dată mai rămăseseră orașul și câteva mici teritorii europene.

Între fii rămași în viață ai lui Baiazid va începe un război fraticid pentru conducerea imperiului otoman, război dus când pe față, când pe ascuns. Până la urmă conducerea va reveni lui Mehmet, căruia contemporanii îi dăduseră denumirea de “celebi”, poreclă ce poate fi tradusă prin cuvântul “gentilom”.

Mehmet, după două războaie cu rezultate îndoielnice purtate în 1416 cu Veneția și în 1419 cu Ungaria, se va stinge din viață în 1421. Cea mai mare parte a domniei sale și-a petrecut-o ridicând fortărețe de-a lungul granițelor, întărind administrația și înfrumusețând orașele împărăției.

După moartea lui Mehmet pe tron se va urca fiul cel mare al acestuia, Murad. Ca și tatăl său era un om pașnic, dornic mai degrabă să ducă o viață contemplativă. Era un cârmuitor conștiincios și vremurile tulburi l-au silit să fie nu numai un bun gospodar, ci și un bun oștean.

Deși între Mehmet, tatăl său și Manuil al II-lea existase o bună înțelegere, Ioan al VIII-lea sprijinit de senatul bizantin, găsește cu cale să se amestece în treburile turcilor, socotind că dihonia stârnită în sânul dinastiei, ar putea duce la slăbirea acestora din urmă. Mari diplomați, uzând de daruri și de alte mijloace, bizantinii ajunseseră cu vremea mari maeștri în acest fel de intervenții și deseori au avut de câștigat diplomatic mult mai mult decât ar fi câștigat pe cale armelor. De această dată însă nu au reușit decât să-1 supere pe Murad și în 1422 Constantinopolul este din nou împresurat de trupele turcești.

Zidurile erau destul de trainice, turcii nu aveau mașini de asediu și o răscoală izbucnită în Anatolia îl silește pe Murad să ridice asediul. Constatinopolul este cruțat din nou. A fost ultimul mare avertisment al istoriei și ceea ce părea imposibil și de necrezut avea să se întâmple 30 de ani mai târziu.

În 1428 Murad împiedică o invazie a regilor Ungariei și Poloniei peste Dunăre, iar doi ani mai târziu va recuceri Tesalonicul, pe care tatăl său îl retrocedase grecilor. Va lupta apoi cu Serbia condusă acum de Gheorghe Brankovici și îl va sili pe acesta din urmă la o pace foarte strictă.

În 1440 va conduce o altă oștire împotriva lui Brankovici, nimicește fortăreața Semendria și va ajunge până la Belgrad. întăririle orașului sunt însă atât de puternice încât va fi silit să se retragă.

Intre timp, papa, bucuros că Sinodul de la Florența izbândise și reușise să-i înduplece pe greci să semneze unirea Bisericilor, pune la cale o cruciadă. Unirea de la Florența fusese impusă în mod silnic grecilor. încercând să găsească aliați creștini împotriva pericolului islamic, grecii porniseră spre Apus. Unirea se va dovedi un act efemer, care nu a putut fi pus în practică și nu va avea rezultatele scontate de greci, Constantinopolul neputând să fie salvat. Acestui aspect al unirii, deosebit de important pentru Istoria bisericească universală, îi va fi consacrat un capitol separat.

Cruciada pusă la cale de papă nu era o cruciadă în adevăratul sens al cuvântului căci nu urmărea eliberarea locurilor sfinte, ci era concepută ca un război împotriva necredincioșilor care stăpâneau ținuturile de la sud de Dunăre. Regele Vladislav al Ungariei s-a grăbit să primească propunerea, despotul sârb promite să dea ajutor ungurilor, iar conducătorul albanezilor Georg Castriotul declară război sultanului. De asemenea emirul de Caraman este înduplecat să atace în Asia.

Murad începe pedepsirea caramanienilor, dar în acest timp o oaste condusă de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, trece Dunărea și îi alungă pe turci din despotatul sârbesc. în aceste condiții Murad se întoarce în Europa. Firea sa poate îl împiedică să pornească o nouă bătălie și încheie o înțelegere cu regele Ungariei Vladislav, care nu primise ajutor din Apus, decât trupele trimise de papă sub conducerea legatului papal Giuliano Cesarini. Astfel în iunie 1444 la Szeged Murad jură pe Coran, iar Vladislav pe Evanghelie să înceteze focul timp de zece ani

Murad își retrage oastea și se gândea că va putea părăsi tronul în favoarea fiului său, pentru a se putea retrage în sfârșit să ducă viața contemplativă la care visase atâta vreme, numai că primește vestea că Vladislav călcase jurământul și trecuse Dunărea cu toți oamenii săi, mărșăluind deja prin Bulgaria. Poate regele Ungariei nu și-ar fi călcat jurământul dacă legatul papal, cardinalul Cesarini, nu ar fi susținut că situația este prielnică pentru a-i zdrobi pe turci, și că un jurământ făcut în fața unui necredincios nu are nici o valoare. Călcarea jurământului a jignit atât pe turci cât și pe creștinii ortodocși. Ioan al VIII-lea s-a ferit să dea vreun ajutor. Gheorghe Brankovici al Serbiei și-a retras trupele și 1-a sfătuit și pe Georg Castriotul supranumit Skanderbeg să facă același lucru. Doar Iancu de Hunedoara va urma expediția, însă nu va face acest lucru cu toată bunăvoința, ci mai mult în silă.

Bătălia a avut loc la 11 noiembrie 1444 la Varna. Sultanul a înaintat în marșuri rapide în fruntea unei oștiri ce număra 60000 de oameni. Când cruciații au studiat mai bine numărul și așezarea armatei turcești, legatul papal și Iancu de Hunedoara au propus o retragere tardivă. Vladislav al Ungariei era însă hotărât să învingă sau să moară.

Aripile turcești au fost zdrobite în cursul primului asalt, dar cuprinși de frenezia urmăririi celor puși pe fugă, învingătorii pierdură posibilitatea de a-și ajuta prietenii. Când își văzu ostile puse pe fugă, Murad se simți deznădăjduit. In disperarea sa se spune că sultanul și-ar fi ridicat mâinile la cer, imploră ajutorul lui Dumnezeu Adevăratul și-L invocă pe Iisus însuși, pentru a răzbuna batjocura nelegiuită adusă religiei sale

Încrezător în victorie, Vladislav se avântă în luptă, dar înaintarea a fost oprită de ieniceri, iar regele împreună cu legatul papal Giuliano Cesarini căzură în timpul atacului. Moartea regelui a însemnat dezastrul și bătălia a fost pierdută. Pe câmpul de luptă zăceau trupurile a 10000 de creștini. Din bătălie a scăpat doar Iancu de Hunedoara cu regimentele sale. Biruința a readus sultanului stăpânirea asupra teritoriului până la Dunăre.

Nu după mult timp Murad a abdicat în favoarea fiului său Mahomed în vârstă de 12 ani și s-a retras din viața publică, dar la scurt timp este silit să revină. Dregătorii și oastea nu erau mulțumiți cu acest nou conducător, socotit mai târziu mult prea isteț și prea trufaș pentru vârsta lui, într-o vreme când încă nu domnea liniștea de-a lungul graniței cu Europa. Skanderbeg era de neânvins în Albania, iar Iancu de Hunedoara, devenit acum regent al Ungariei, reluase ofensiva cu o armată alcătuită din unguri, romani, cehi și mercenari nemți.

În 1448 Iancu de Hunedoara potrivește lucrurile pentru a se întâlni cu Skanderbeg pe câmpia de la Kossovo, dar înainte de a ajunge albanezii, o uriașă oștire turcească i-a nimicit trupele. Iancu se va retrage la Belgrad care va fi asediat de turci timp de patruzeci de zile, fără a cuceri cetatea. Aceasta va rămânne ultima mare ispravă a voievodului transilvănean, pentru că nu mult după aceea va muri de ciumă.

Dezastrul care a urmat atât de repede după cel de la Varna, va aduce la neputință forța militară a Ungariei pentru o generație și din acest motiv, atunci când va veni vremea și se va da bătălia pentru Constantinopol, nimeni nu va putea veni în ajutor. Totuși așa cum arată Edward Gibbon, “pe lista eroilor, numele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg sunt puse de obicei alături; amândoi merită să le acordăm atenție, deoarece faptul că ei au dat de lucru armatelor otomane, a întârziat ruina imperiului bizantin “și căderea mai timpurie a Constantînopolului.

Murad a murit în 1451 la Adrianopol, lăsând urmașului său o moștenire strălucită și bogată. Mahomed va primi un imperiu bogat și prosper și bine rânduit. Cuceririle și prosperitatea poate nu ar fi fost posibile, dacă Murad nu ar fi făcut o reformă militară. Minte iscusită și isteață, Murad și-a dat seama că toate cuceririle făcute nu vor putea fi păstrate fără o bună organizare militară. Cucerirea Anatoliei îi aduse hrană din belșug și slăbise Imperiul Bizantin, pentru că Bizanțul pierduse grânarele sale și masa de oameni din care își recruta oșteni. Dar hrana nu putea fi păzită decât cu o armată fără cusur, alcătuită din oameni care să prezinte încredere gata să lupte până la ultima suflare pentru sultan.

Prin reforma militară pe care a introdus-o, Murad a reorganizat în primul rând unitățile de ieniceri, unități de elită ale armatei turce. Până la Murad, unitățile de ieniceri erau alcătuite din tineri prinși și robiți. Murad introduce o rânduială potrivit căreia fiecare familie creștină, fie de greci, slavi, vlahi sau armeni, era obligată, dacă i se cerea, să dea slujbașilor sultanului un copil de sex masculin.

Crescuți în școli anume, acești copii deveneau musulmani habotnici. Cei cu daruri deosebite erau folosiți în administrație, dar cei mai mulți ajungeau ostași cu o înaltă pregătire militară, alcătuind regimentul de elită din garda sultanului. Aceștia își aveau cazărmile lor proprii, nu aveau dreptul să se căsătorească, întreaga lor viață fiind pusa în slujba sultanului. Dacă Bizanțul nu mai avea de unde să recruteze oșteni, Imperiul otoman avea din belșug. Organizarea și grija cu care Murad a condus Imperiul, a făcut din acesta o forță căreia la mijlocul veacului al XV-lea nu putea să i se opună nimic. Mahomed, fiul său, odată ajuns la conducere, nu avea decât un singur țel, țel care îi încolțise în minte de mic copil. Un singur lucru rămânea demn de cucerit, simbolul creștinătății, cetatea cetăților, orașul orașelor, Constantinopolul,

Ar fi total greșit să se creadă că Bizanțul și Constantinopolul își datorau slăbiciunea de acum numai ascensiunii otomane. O mare parte din această slăbiciune se datora și genovezilor, creștinilor ca și bizantinilor.

După redobândirea Constantinopolului în 1261, genovezii erau așezați dincolo de Bosfor în colonia Pera sau Galata cum se numește și astăzi. Datorită generozității împăratului, li s-a permis să mai rămână acolo, să aibă legi proprii și să se administreze singuri, dar trebuiau să-și îndeplinească îndatoririle de vasali și supuși. “Podesta”, mai marele lor, în momentul în care intra în slujbă, saluta pe împărat și jura credință. Mai mult, Genova a încheiat o alianță cu Bizanțul, prin care se obliga ca în cazul unui război de apărare, să furnizeze grecilor un ajutor de cincizeci de galere cu echipaj cu tot.

Inițial Galata se prezenta ca un sat deschis și întins, lipsit de apărare, fapt care sub Andronic cel Bătrân a dus la prefacerea în scrum a Perei de către venețieni. De pe urma acestei nenorociri au obținut însă anumite avantaje, de care apoi încetul cu încetul au abuzat. Galata a fost împrejmuită cu un zid puternic cu șanț înconjurător în care au fost trase apele mării, s-au construit turnuri de apărare și au fost instalate mașini de luptă. Genovezii se ocupau cu comerțul avantajos al Mării Negre și aprovizionau Constantinopolul cu pește și grâu.

Treptat genovezii au devenit o adevărată putere în zonă, iar rivalii lor din Veneția sau Pisa erau alungați cu forța. Lipsiți de flotă, bizantinii au ajuns la mâna acestor negustori trufași care hrăneau sau înfometau Constantinopolul după cum le dictau interesele. Ei aveau în mână vămile, pescăriile și au pus mâna și pe taxa Bosforului care le aducea un venit anual de 200000 de galbeni, din care cu regret îi aduceau împăratului un rest de 30000

În timp de pace sau război, Galata se purta ca un stat independent și”podesta”genovez uita deseori că trebuie să se supună stăpânului său. Măcinarea treptată a Bizanțului din punct de vedere comercial nu a fost singurul lucru pe care l-au făcut genovezii. Taina prafului de pușcă și folosirea artileriei, a fost împărtășită de către venețieni sultanilor Egiptului și Persiei, dar vina instruirii armatelor otomane asupra folosirii tunului, cade exclusiv în sarcina genovezilor. Tot ei au transportat și armatele lui Murad peste Bosfor înaintea bătăliei de la Varna.

Putem concluziona că la jumătatea veacului al XV-lea, aproape de căderea Constantinopolului, orașul nu mai era ceea ce fusese odată, iar din imensitatea Imperiului Bizantin nu mai rămăseseră decât resturi. “Lumea bizantină se mărginea acum la un colț al Traciei, cuprins între Marea de Marmara și Marea Neagră, un ținut ce măsura cam cincizeci de mile în lung ( 80 km. ), și treizeci în lat ( circa 50 km. ), întindere de pământ nu mai mare decât cele mai mici principate din Germania sau Italia. . .”

Prinse într-un clește între puterea militară otomană și indiferența lipsită de orice rațiune a creștinilor apuseni, Bizanțul și Constantinopolul aveau să cadă. Cum era și firesc, încă de la începutul veacului al XV-lea, ba am putea spune chiar puțin înainte, pentru a face față și a contracara expansiunea păgână musulmană, speranța și nădejdea împăraților bizantini s-a îndreptat spre frații lor creștini din Apus. Cererile de ajutor n-au contenit până la căderea Constantinopolului sub turci, dar ajutoarele au fost rare, iar prețul cerut pe ele era imens. Gloria papalității trebuia satisfăcută cu orice preț, iar prețul nu a fost altul decât pierderea acestei porți a creștinătății, care a fost Constantinopolul. Din acest motiv, dorind ca lucrarea să fie cât mai obiectivă, am consacrat un capitol aparte cererilor de ajutor și unirii de la Florența din1439.

3.2. Relațiile Imperiului Bizantin cu statele Occidentului

Relațiile pe care le-a avut Imperiul Bizantin cu lumea Occidentului au fost dominate de natura lor comercială. Cu timpul s-a dezvoltat o zonă ce poate fii considerată ca ținta preferată a comerțului bizantin, aceasta a fost peninsula italică. Aici începând cu secolul al IX-lea a avut loc procesul de dezvoltare a unor entități politice bazate majoritar pe domeniul economic, acestea sunt Republicile italiene ce se remarcau prin capacitatea lor de a realiza relații comerciale cu state fără a ține cont de caracterul religios al acestor state.

Primul stat din peninsula italică care se va aventura în comerțul mondial (pentru acea perioadă) este Veneția. Momentul ce va determina viitoarea sa prosperitate se află în cele două tratate comerciale semnate aproape concomitent de Veneția cu împăratul Otto I și cu Imperiul Bizantin. Cu Imperiul Bizantin este vorba în fapt de chrisobula emisă de împăratul Vasile al II-lea în 992 prin care se acordau importante privilegii comerciale venețienilor.

Următorul eveniment ce va oferi auspiciile viitoarei măreți a Veneției a fost când împăratul Alexios Comnenos, aflat în luptă cu turcii cere ajutor flotei venețiene pentru a respinge atacul normanzilor lui Robert Guiscard. Succesul bătăliei de la Durazzo va furniza marea chrisobulă din 1082 ce conferea Veneției dreptul de a face comerț fără a plăti taxe în aproape toate porturile Imperiului Bizantin. Un alt mijloc prin care venețieni în primul rând, dar și restul republicilor italiene,au pătruns în piața comercială a Levantului au fost primele Cruciade. Considerate de obicei a fii expediții religioase acestea au fost și expediții comerciale prin care comercianți din peninsula italică au pătruns pe piața Orientului. Acest fenomen a avut loc în contextul oferit de aprovizionarea statelor latine din Siria, aprovizionarea fiind realizată în special de venețieni, dar și de genovezi sau pisani.

O dovadă în susținerea acestei teorii și de asemenea o dovadă a modului în care venețieni au știut să profite de pe urma expedițiilor cruciate este faptul că încă din 1010 ei au obținut în fața portului Jaffa, din partea lui Godefroy de Bouillon promisiunea că în toate orașele cucerite , ca și în cele ce urmau a fii cucerite , pe litoral sau înăuntrul țării venețieni vor avea o biserică, o piață și de asemenea se vor bucura în tot regatul Ierusalimului de scutire de taxe. Măreția Veneției din secolul al XIII-lea i-a naștere în primul rând prin măsurile și politica pe care o va iniția dogele Ordelafo Faliero la începutul secolului al XII-lea. Principala măsură a dogelui a fost aceea de a crea arsenalul maritim venețian, ce va fii baza pe care se va dezvolta comerțul venețian. Modul prin care va debuta și se va dezvolta marele comerț venețian este prin intermediul caravanelor. Acestea erau flote formate din multe vase ce realizau de două ori pe an drumuri în țările cu care Veneția avea încheiate tratate comerciale. Existau cel puțin două caravane ce reprezentau principalele ținte ale comerțului Veneției, acestea erau caravana pentru Constantinopol și caravana pentru Alexandria.

Modul în care Veneția a realizat organizarea posesiunilor sale din Orient a reprezentat la rândul său o garanție a succesului comerțului realizat de Republică în Levant. Astfel în fruntea coloniei venețiene din Constantinopol încă din secolul al XII-lea era un oficial numit direct de doge. În același fel era numit și conducătorul așezărilor venețiene din Siria, acesta a avut pe rând titlul de viceconte și apoi de bail, chiar și titulatura oferind o idee despre importanța acestor avanposturi comerciale pentru Veneția. După acest moment ce va oferii Veneției oportunități comerciale ce garantau prosperitatea Republici, faptul că venețieni dețineau monopolul comerțului în Orient a condus la apariția unor animozități întâi între Veneția și celelalte pretendente la comerțul Leventului: Pisa și Genova, iar apoi încet dar sigur în cadrul Imperiului Bizantin s-a dezvoltat un sentiment antilatin ce avea în esență două cauze.

Una dintre aceste cauze era reprezentată de faptul că drepturile comerciale ale venețienilor au condus la eliminarea din marele comerț al Orientului a comercianților bizantini, acest fapt conducând la apariția ideii că doar eliminarea venețienilor din Imperiu le-ar putea readuce vechile beneficii comerciale bizantinilor. Cealaltă cauză a sentimentului antilatin ce apăruse în Bizanț la finalul secolului al XII-lea rezidă în politica externă a Împăratului Manuel Comnenos. Această politică externă de apropiere de Occident a condus către finalul domniei sale la ideea că bizantini au ajuns să fie conduși de latini.

Poziția privilegiată pe care o aveau venețieni în Imperiul Bizantin reiese clar din privilegiile de care ei dispuneau încă din secolul al XII-lea, iar acestea nu se mărgineau doar la nivelul comercial. Caz unic pentru situația străinilor în Imperiul Bizantin venețieni dispuneau de tribunalele lor particulare unde judecau și pricinile lor cu bizantini. Acest lucru a devenit posibil deoarece împăratul a acordat Veneției jurisdicție asupra cetățenilor săi, aceasta mărindu-se cu timpul și asupra proceselor în care erau implicați venețieni și bizantini. Din a doua jumătate a secolului al XII-lea, deja stăpâni pe mare parte din comerțul bizantin, venețieni au început să furnizeze, desigur cu permisiunea împăratului și marinari pentru flota imperială, în acest fel Imperiul devenea tot mai dependent de Veneția.

Toate aceste elemente ce împreună au alimentat sentimentele antilatine ale bizantinilor pe durata domniei lui Manuel Comnenos au condus în final la evenimentele din 1182 ce au culminat cu izgonirea latinilor din Constantinopol și apoi din Imperiu. Relațiile Imperiului Bizantin cu republicile italiene la sfârșitul secolului al XII-lea era una dezastroasă iar corsarii italieni jefuiau în voie teritoriul bizantin datorită lipsei flotei de război bizantine. În același timp slăbiciunile diplomației bizantine făceau din Veneția un inamic imposibil. Alianța cu Veneția realizată de diplomația lui Alexios I a fost compromisă după Manuel Comnenos, iar celelalte state italiene își dezvoltau politica față de Bizanț în umbra masacrului din 1182.

Rămași fără acces la comerțul pe care nu demult îl controlau venețieni devin din acest moment inamici ai Bizanțului, acțiunile lor în politica externă se vor orienta din acest moment către restaurarea privilegiilor comerciale din Imperiul Bizantin. Astfel la sfârșitul secolului al XII-lea pentru Veneția se anunța o perioadă destul de dificilă. Problemele veneau în primul rând din Orient unde venețieni nu mai aveau acces la comerțul din Imperiul Bizantin și de asemenea acum ei trebuiau să lupte cu genovezi și pisani pentru ceea ce până nu de mult le aparținea în totalitate în Levant.

La acestea se adăugau problemele apărute în Occident, această perioadă cunoaște ofensiva regatului ungar către Marea Adriatică, ofensivă ce lovea direct în interesele Veneției. Astfel regatul ungar va ajunge la Adriatica prin cucerirea Dalmației meridionale(1168) și a cetăți Zara care în 1170 s-a predat. În momentul în care papa Inocențiu al III-lea începe să propovăduiască Cruciada, în 1198 la Veneția funcția de doge era deținută de către Enrico Dandolo. Cu toate că era destul de înaintat în vârstă atunci când preia funcția, el avea deja 80 ani în momentul în care este ales doge, Enrico Dandolo deținea experiența necesară pentru a fructifica politica venețiană orientată către refacerea privilegiilor din Bizanț. Aceasta deoarece el deținuse anterior funcția de reprezentant al Veneției la Constantinopol, Bail, și era un bun cunoscător al situației politice din Orient.

Se poate concluziona că la sfârșitul secolului al XII-lea relațiile dintre Imperiul Bizantin și Veneția deveniseră suficient de încordate pentru a constitui preambulul unui conflict între cele două state. Conflictul se va contura și va avea loc în contextul oferit de Cruciada a IV a în 1204. Plecată de la ideea restaurării privilegiilor venețiene în Imperiul Bizantin politica Veneției în evenimentele cauzate de Cruciada a IV a va evolua către o politică de cuceriri ce va da naștere unui adevărat Imperiu Colonial. În cadrul acestor modificări politice și teritoriale apărute în folosul Veneției și în detrimentul Imperiului Bizantin cele mai importante sunt controlul Strâmtorilor și monopolul asupra drumului comercial de la Constantinopol la Veneția, ce în această perioadă coincidea cu drumul comercial din Orient în Occident.

Toate aceste avantaje însoțite de lipsa plăți de taxe ca și de controlul religios asupra Imperiului latin deoarece Patriarhul latin era venețianul Toma Morosini, făceau din Veneția un stat mult mai puternic decât Imperiul Latin, iar în primi ani de după 1204 cel mai puternic stat din Orientul creștin. Viitori adversari ai venețienilor în afacerile Levantului: genovezi și pisani, pătrund pe piața bizantină ulterior veniri venețienilor, de aici apărând o serie de probleme ce vor conduce la numeroase ciocniri între genovezii și venețieni. Genovezii pisani s-au aventurat pe piața Orientului în contextul oferit de luptele cruciaților cu sarazini în Siria și Africa de Nord. Ei au fost aceia care s-au ocupat de furnizarea de provizii și de transportarea întăririlor pentru armatele cruciate din Antiohia.

În fapt așa cum susține și Henri Pirenne: genovezi și pisani au pornit în această întreprindere din convingerea pentru lupta cruciată și au sfârșit prin a semna un tratat comercial avantajos cu sarazini. Pătrunderea oficială pe piața bizantină a genovezilor a fost ulterioară chiar și pisanilor care aveau încă din 1111 un cartier comercial în Cornul de Aur. Momentul oficial al sosiri genovezilor în Bizanț este în timpul lui Manuel Comnenul, mai exact în 1155 când acesta semnează un tratat comercial cu Genova.

Din momentul Cruciadei a IV a afacerile Levantului au fost dominate de Veneția care a avut din acest moment monopol asupra comerțului în Orient. Datorită faptului că la cucerirea Constantinopolului din 1204 venețieni au fost atât participanți cât și beneficiari ei au obținut în urma acestei întreprinderi monopolul comercial în toate porturile vechiului Imperiu Bizantin. Din acest moment și până la recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleologos în 1261 Veneția a deținut sub controlul său drumul maritim din Bizanț către Occident. După ce Mihail al VIII-lea reușește cucerirea Constantinopolului situația bună a Veneției din Orient devine una dezastroasă. Aceasta deoarece cucerirea Constantinopolului venea pentru Veneția pe fondul războiului dintre ea și Genova ce a ținut din 1257 până în 1270.

Din punctul de vedere al politici Genovei acest război a reprezentat cauza imediată a semnări tratatului cu Imperiul Bizantin din 1261. În momentul recuceriri Constantinopolului, din necesitatea unei flote de război care să lupte contra flotei venețiene Mihail al VIII-lea s-a văzut nevoit să realizeze o alianță cu un stat maritim. În aceste condiții cea mai accesibilă opțiune pentru Basileul bizantin s-a dovedit a fii o altă thalasocrație italiană și anume Genova. În dorința sa de a cucerii Constantinopolul Mihail al VIII-lea Paleologos s-a văzut nevoit în 1261 să realizeze un tratat cu Genova. Prin acest tratat semnat la Nymphaion, împăratul de Niceea a oferit Genovei auspiciile necesare pentru a devenii principala forță comercială din Orient. Acest tratat oferea Genovei o situație privilegiată, ea primind Smyrna ca și autorizația de a realiza colonii în Asia Mică. Dar poate cel mai important ei obțineau monopolul asupra comerțului în Marea Neagră de unde venețieni erau excluși cu severitate deoarece o dată cu fondarea Hoardei de Aur, Marea Neagră devenise celea de acces la produse de lux din Orient pentru comercianți europeni.

Revenirea venețienilor pe piața din Imperiul Bizantin a avut loc după acordul semnat de Veneția și Imperiul Bizantin în 1277, prin care se permitea accesul venețienilor în Constantinopol și Thessalonic. Ca orice tratat semnat de Bizanț cu thalasocrațiile italiene acesta era un tratat în esența lui comercial. Împăratul de Niccea oferea Genovei în schimbul ajutorului la cucerirea Constantinopolului, marii concesii comerciale în porturile Niceei . Cu toate că în iulie 1261 Constantinopolul a fost cucerit de o mică armată niceeană condusă de Alexis Strategopoulos, deci fără ajutorul genovez specificat în tratatul de la Nymphaion, împăratul Mihail al VIII-lea și-a respectat obligațiile față de Genova și în final le-a extins la nivelul Imperiului Bizantin restaurat.

În momentul în care ajunge împărat de Niccea, Mihail al VIII-lea Paleologos avea de contracarat trei mari pericole ce planau asupra planurilor sale de a realiza restaurația. Aceste pericole erau Veneția care în scopul păstrării privilegiilor sale comerciale dorea continuitatea statală a Imperiului latin; Papalitatea ce dorea același lucru dar din motive de ordin religios; și Carol de Anjou ale cărui planuri față de Orient necesitau neutralizarea puterii bizantine. Față de aceste trei pericole Mihail al VIII-lea a adoptat o politică ce combina forța militară cu diplomația.

În acest context are loc semnarea în martie 1261 la Nymphaion a tratatului dintre Imperiul de Niccea și Genova. Acest tratat a fost posibil în primul rând datorită adversarului comun pe care îl aveau cale două state în persoana Veneției. Datorită faptului că piața Orientului le-a fost închisă până atunci genovezi au fost capabili în 1261 să treacă peste diferențele confesionale ca și peste amenințările din partea Papalități și au realizat o uniune cu Imperiul de Niccea ce se va perpetua și după momentul restaurator. Dovadă a perpetuării relațiilor dintre Genova și Imperiul Bizantin stă faptul că în 1453, apărarea contra turcilor era comandată de genovezul Giustiniani.

În secolul al XIII-lea, se poate considera că relațiile Imperiului Bizantin cu thalasocrațiile italiene au jalonat între diplomatice și războinice. Aceasta deoarece istoricul acestor relații moștenit de Bizanț din a doua jumătate a secolului al XII-lea trasa granițe clare în relațiile cu Occidentul și implicit cu Republicile italiene. Din aceste cauze Imperiul Bizantin a avut de la începutul secolului al XIII-lea un adversar clar în Veneția, iar din 1261 un aliat în Genova ce susținea politica antivenețiană dusă de basileul Mihail al VIII-lea.

3.3. Relațiile Imperiului Bizantin cu Papalitatea

Până la momentul Cruciadei a IV a relațiile Imperiului Bizantin cu Papalitatea au evoluat în coordonatele oferite de ideologia imperială bizantină ce conține ca unul dintre principalele sale componente ideea superiorități împăratului bizantin în fața tuturor episcopilor creștini, deci și în fața papei. Din punctul de vedere al Papalități Imperiul Bizantin reprezenta în același timp o entitate politică de care Roma nu se mai simțea legată, dar în același timp persoana împăratului încă mai impunea respectul pe care l-a impus o dată Iustinian.

Încercările repetate ale Papalități de a realiza unitatea bisericească cu Bizanțul în secolele al XII-lea și al XIII-lea s-au izbit de refuzul tenace al lumii bizantine de a accepta primatul papal. Fenomenul cruciat ar fii trebuit să ducă la o apropiere între cele două Biserici dar a condus treptat la un antagonism ce își atinge momentul culminant o dată cu Cruciada a IV a din 1204. Deși nu a pornit ca un sistem deja trasat politica papei Inocențiu al III-lea față de Biserica răsăriteană a avut totuși o idee centrală și anume subordonarea riguroasă a Bisericii ortodoxe față de Roma. Aplicarea constantă a acestei ideii a dat o consecvență remarcabilă politici lui Inocențiu al III-lea și a succesorilor săi.

În viziunea lui Inocențiu al III-lea actul de trecere a Constantinopolului de la grecii schismatici la latini trebuia să aducă supunerea Biserici ortodoxe față de Roma. Iluzia papei avea să fie de scurtă durată deoarece rezistența bizantină s-a manifestat atât în teritoriile latine cât și în centrele bizantine ce au supraviețuit căderi Constantinopolului. O dată cu apariția Imperiului latin, ce a scăpat inițiativei papale, politica acesteia se schimbă, de acum Papalitatea va privi Imperiul nou format ca un pilon principal în cadrul celor două eforturi principale ale Romei din acea perioadă: eliberarea Locurilor Sfinte și realizarea mult doritei reunificări a Bisericilor.

Aspectul cel mai durabil a ceea ce sa numit devierea din 1204 a fost oferit de rezultatele eforturilor Papalități. Pe lângă politica ce viza reunificarea Bisericilor sub primat apostolic politica Romei a avut fazele sale de succes în toată lumea ortodoxă. Dominația latină a Constantinopolului, ca și necesitatea mențineri ei au fost prezentate Occidentului atât de papă cât și de împăratul latin ca fiind o necesitate primordială în scopul succesului acțiuni cruciate de eliberare a Locurilor Sfinte. În această tendință apare și declarația lui Inocențiu al III-lea din 1210 în care sublinia că Papalitatea nu se va pripi de la nici un efort pentru a ajuta Imperiul Latin.

În momentul în care a aflat de luarea Constantinopolului de către cavaleri Cruciadei a IV a, papa Inocențiu al III-lea a reacționat îmbucurător pentru noi stăpâni ai orașului. Cu toate acestea după ce a aflat de tratatul de împărțire a Imperiului semnat de cavaleri și venețieni, ca și de faptul că împăratul Baldwin I și Patriarhul latin de origine venețiană au fost aleși fără ca Papalitatea să își dea acordul atitudinea pontifului s-a modificat. Datorită faptului că Imperiul Latin a fost organizat în grabă după modelul feudal răsăritean acesta nu a avut timp să stabilească relații normale de natură ecleziastică nici cu Papalitatea nici cu înalți prelați greci.

Cu toate acestea cavalerii latini erau în continuare și după momentul cuceriri Constantinopolului legați de misiunea cruciată prin jurământul pe care l-au depus la plecarea din Veneția. Dezlegarea de acest jurământ a avut loc după ce Papalitatea a fost convinsă de necesitatea existenței Imperiului latin de Constantinopol pentru planurile sale în legătură cu Europa de Est. La convingerea papei Inocențiu al III-lea de a susține demersurile occidentalilor a contribuit și corespondența militantă pe care a purtat-o împăratul Baldwin I cu papa. Modul în care Baldwin I motivează demersul de a cucerii Constantinopolul în fața papei Inocențiu al III-lea se referă constant și direct la planurile Papalități de a reunifica Biserica creștină. Baldwin I prezenta cucerirea orașului ca fiind o pedeapsă pentru grecii schismatici ce se sustrăgeau autorități papei iar tot ce s-a întâmplat a fost în fapt pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IV-lea care promisese unirea Bisericilor.

Prin urmare papa era invitat la Constantinopol unde urma să aibă loc sinodul care va supune Biserica greacă, invitația adresată de către Baldwin I vorbește de la sine despre planurile latinilor în Orientul grec: acum ți-a pus Dumnezeu dușmanii scaun picioarelor tale. Suflă în trâmbița preoțească în Sion adună poporul, bătrânii și prunci, laudă ziua stabilită unirii și păcii. În acest moment Inocențiu al III-lea, în speranța că orașul cucerit va deveni o bază pentru viitoare operațiuni de cucerire a Locurilor sfinte a autorizat staționarea trupelor latine la Constantinopol.

Relațiile dintre clericii latini și cei greci au fost în prima fază dominate de politica tolerantă dusă de Papalitate. Această politică este bine reflectată într-o scrisoare a lui Inocențiu al III-lea din 7 noembrie 1204 în care el îi sfătuia pe bizantinii aflați în teritoriul ocupat de latini ca în parohiile rămase vacante să aleagă clerici latini iar unde populația era majoritar bizantină puteau fii aleși și clerici greci dar doar după ce primiseră hirotonia de la prelați latini. Această politică s-a schimbat radical în următori ani când preoți care nu îi pomeneau în Sfânta Liturghie pe papă și pe Patriarhul latin erau depuși iar unii călugări au ajuns să fie închiși și maltratași pentru refuzul lor de a se supune practicilor liturgice latine.

După cucerirea Constantinopolului de către cavaleri cruciați, cu toate că evenimentul a scăpat inițiativei papale, aceasta a realizat repede ce avantaje presupunea noul avanpost latin din Orientul grecesc. Astfel papa Inocențiu al III-lea a trasat sarcinile pe care la aveau de îndeplinit latini pentru a obține binecuvântarea Papalități. Principalul element cerut de Inocențiu al III-lea era un pas pregătitor, în opinia sa pentru mult dorita unire a celor două Biserici, și anume stabilirea în domeniile latine a unei organizații ecleziastice care să corespundă regulilor Curiei Romane.

Acest pas în reglementarea religioasă a zonelor cucerite de cruciați era de importanță capitală deoarece în acest fel includea acțiunea de cucerire a fostului Imperiu Bizantin în politica ecleziastică a Romei și astfel motiva o acțiune ce risca imediat după 1204 să pară Creștinătăți Occidentale o cucerire în spiritul feudalilor. Cu toate că, în conformitate cu tratatul dintre cruciați și venețieni Patriarh latin de Constantinopol a fost ales un venețian pe nume Toma Morosini, papa Inocențiu al III-lea sa văzut nevoit să accepte numirea acestuia în scopul desfășurări fără interferențe din partea Veneției a planului său privind unirea Bisericilor.

O primă încercare de unire a avut loc imediat după cucerire în 1204, când un legat papal a încercat să obțină din partea clerului grec recunoașterea primatului papal. Negocierile au continuat și în anii 1205-1206, fiind ținute la Sfânta Sofia, însă fără a se ajunge la un acord. Poziția clerului grec era direct dependentă de poziția Patriarhului bizantin Ioan Camaterus care după atac s-a retras în Țaratul vlaho-bulgar. Această poziție în problema unirii a devenit și mai complicată în 1206, când Ioan Camaterus a murit în exilul autoimpus. Problema a fost tranșată de Teodor Lascaris în Niceea, în momentul în care în 1208 a dispus alegerea unui nou Patriarh Bizantin. Cu toate că era stabilit în Niceea acesta avea în teorie aceleași drepturi și îndatoriri ca și predecesorul său Ioan Camaterus beneficiind de susținerea nou încoronatului împărat de Niceea Teodor Lascaris. Din acest moment toate deciziile referitoare la clerul ortodox trebuiau să fie prezentate pentru a fii aprobate Patriarhului de Niceea Mihail Autoreanus, acesta este în fapt unul din motivele pentru ca Papalitatea nu a reușit realizarea unirii Bisericilor nici măcar în teritoriile cucerite de latini. Acum clerici ortodocși dispuneau de susținerea Patriarhului iar împotrivirea lor avea o motivație în plus.

Patriarhul de Niceea continua să poarte titulatura foștilor Patriarhi bizantini iar prezența sa în Niceea era privită doar ca o etapă intermediară până va veni momentul ca el să își reia locul normal la Constantinopol. Primul conducător al Niceei, Teodor Lascaris nu era recunoscut de către papa Inocențiu al III-lea ca Împărat și nici măcar ca despot, funcția sa anterioară. În corespondența pe care a avut-o cu acesta Inocențiu al III-lea îl numea nobilul Teodor Lascaris. În această corespondență purtată cu Teodor Lascaris papa făcea referire la evenimentele din 1204 ca la un instrument al providenței în pedepsirea grecilor ce refuzau recunoașterea primatului papei, și de asemenea îi explica faptul că atunci devenise dezirabil pentru greci să devină supuși obedienți ai Biserici Romane.

Ca urmare a fondării Imperiului latin la Constantinopol, și de asemenea necesitatea protejării acestuia, au determinat Papalitatea să realizeze anumite demersuri care aveau drept scop final asigurarea siguranței latinilor din Constantinopol. Între aceste demersuri se încadrează eforturile de a cuprinde în sistemul de alianțe al statelor latine din sud-estul Europei, a unor forțe care puteau fii potențiali inamici periculoși ai Imperiului latin. În spiritul acestei politici dusă de Papalitate după 1204 în sud-estul european se cer a fii privite încadrarea Țaratului vlaho-bulgar și a regatului sârb în sistemul politic latin.

În cazul Țaratului vlaho-bulgar, țarul Caloian s-a orientat în 1204 către o apropiere de latini acceptând încoronarea de la un cardinal Papal ca și schimbarea religioasă ce vine o dată cu aceasta. Aceeași abordare a realizat-o și conducătorul sârbilor Ștefan Nemania care ca urmare a negocierilor cu Papalitatea din 1200-1217 a fost încoronat de un legat papal devenind astfel Primul Încoronat al dinastiei sârbe. În aceeași direcție trebuie privit și divorțul regelui sârb de soția sa bizantină și recăsătorirea sa cu nepoata dogelui Veneției Enrico Dandolo.

Politica ecleziastică a conducătorilor slavi din Europa de sud-est sa orientat în fapt după căderea Constantinopolului și formarea Imperiului latin către Niccea. Această orientare, devenită clară după victoria Țarului Caloian în fața latinilor la Adrianopol în 1205, dar decisiv pentru orientarea ecleziastică a slavilor către Niccea rămâne momentul 1208, când aici este ales noul Patriarh ecumenic. Preluând titulatura și atribuțiile Patriarhilor constantinopolitani acesta reprezenta conducătorul spiritual și păzitorul tradițional al ortodoxiei fiind deci logic ca pe rând clerul ce căuta răspunsuri la noua situație și apoi dinaști să se orienteze către noul centru ortodox. În acest fel se poate considera că aspectul cel mai durabil a ceea ce s-a numit devierea din 1204 a Cruciadei a fost rezultatul politici papale în Europa de Răsărit.

Pe lângă efortul de a reunifica cele două Biserici sub primatul Pontifului, politica Romei a realizat succese notabile în toată Europa ortodoxă. În regatul ungar, în Serbia Nemanizilor, în Țaratul vlaho-bulgar, ca și în Rusia politica Romei a înregistrat fazele sale de succes atât în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea cât și a succesorilor săi.

Cu toate acestea succesele diplomației papale erau dependente într-o măsură destul de mare de evoluția politică a Imperiului latin de Constantinopol. Din momentul în care încep să se manifeste slăbiciunile cruciaților din Constantinopol toate victoriile politici romane ce reușise să creeze un sistem de alianțe, aflat sub conducerea sa, încep să fie anulate de apropierea statelor ortodoxe de Imperiul de Niceea. Apropierea conducătorilor slavi de Imperiul de Niceea începe să se manifeste după 1208 când pe de o parte Niceea devine veritabilul centru al ortodoxiei, dar și datorită faptului că puterea latinilor se diminuase simțitor mai ales după dezastrul de la Adrianopol din 1205.

Din acest moment, încet dar sigur, Imperiul de Niceea devine reprezentant al lumii bizantin-ortodoxe și în virtutea acestor calități se impune ca reprezentant al ortodoxiei în cadrul relațiilor Biserici ortodoxe cu Papalitatea.

Apropierea continuă dintre dinaști slavi și Imperiul de Niceea a fost materializată prin crearea alianței ortodoxe dintre țarul vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea și împăratul de Niceea Ioan Vatatzes. Această alianță din 1234 lovea puternic în interesele Papalități iar răspunsul acesteia nu a întârziat să apară. Astfel la începutul anului 1238 papa Grigore al IX-lea i-a măsura radicală și îl excomunică pe Ioan Asan al II-lea. Pentru a fii sigur de eficiența măsurilor luate, mai ales că acum avea loc asedierea Constantinopolului de către forțele unite ale lui Ioan Vatatzes și Ioan Asan al II-lea, la 27 ianuarie 1238 papa Grigore al IX-lea îl investește pe regele ungar Bela al IV-lea cu misiunea de a conduce Cruciada contra lui Ioan Asan al II-lea.

Datorită succeselor pe care le-a înregistrat politica împăratului de Niceea Ioan Vatatzes în Europa de sud-est Papalitatea s-a văzut nevoită să intervină în scopul salvării Imperiului latin amenințat direct de cuceririle realizate de către Ioan Vatatzes. Datorită situației falimentare în care se găsea Imperiul Latin papa Inocențiu al IV-lea încearcă să realizeze o înțelegere cu Ioan Vatatzes prin care îi oferea reunificarea Bisericilor în schimbul renunțării la cucerirea Constantinopolului.

Dar în acest moment oferta lui Inocențiu al IV-lea nu mai atrăgea diplomația niceeană, în primul rând deoarece poziția pe care era acum Ioan Vatatzes îi permitea să considere că are șanse reale la cucerirea Constantinopolului. Din aceste cauze negocierile au fost tărăgănate din partea Niceei, mai ales că unirea Bisericilor era un atu prea mare în relațiile cu Papalitatea pentru a fii anulat într-un moment ca acesta când toate avantajele păreau a fii de partea Imperiului de Niceea.

Astfel papa Inocențiu al IV-lea se oferă să fie mediator între Ioan Vatatzes și Baldwin al II-lea. Negocierile au continuat până în 1254, fără vreun rezultat remarcabil, și au încetat de facto în 1245 când atât Ioan Vatatzes la 3 noembrie, cât și Inocențiu al IV-lea la 7 decembrie au murit. Din acest moment și până la cucerirea Constantinopolului din 1261, ce a schimbat radical dispunerea forțelor în Europa de sud-est, relațiile dintre Papalitate și Imperiul de Niceea s-au dezvoltat pe aceleași coordonate ce se rezumă la o stare de espectativă din ambele părți.

După ce Mihail al VIII-lea Paleologos reușește cucerirea Constantinopolului poziția Papalități se modifică. Aceasta se include în rândul acțiunilor celor trei forțe ce doreau restaurarea Imperiului latin: Veneția, ce dorea restaurarea din motive economice; Papalitatea ce o dorea din motive religioase dintre care primează unirea Bisericilor sub primatul Romei; și Carol de Anjou, ce primise de la Baldwin al II-lea titulatura de împărat latin și dorea restaurația din motive personale. Confruntat cu toate aceste pericole externe, Mihail al VIII-lea Paleologos răspunde pozitiv cererii formulate de papa Grigore al X-lea, din 1274. În cererea sa Grigore al X-lea cerea în fapt ce au cerut și predecesori săi și anume unirea Bisericilor sub primatul Papal. Răspunsul lui Mihail al VIII-lea a fost trimiterea unei delegații formate din fostul Patriarh Gherman, istoricul și omul de stat Gheorghe Acropolites și mitropolitul de Niceea Teofan ce au avut misiunea de aduce papei o scrisoare de la împărat în care se preciza că se acceptă doctrinele apusene cu condiția păstrării practicilor orientale.

Datorită acestor cereri exprimate de Mihail al VIII-lea se poate considera că unificarea Bisericilor, ce are loc oficial la Consiliul de la Lyon în 6 iulie 1274, s-a realizat în condițiile propuse de împăratul Bizantin. Aceasta era în fapt singura politică aptă a stopa ajutorul Papalități în planurile Veneției și a lui Carol de Anjou.

În plan politic rezultatul Consiliului de la Lyon a fost un succes major pentru diplomația lui Mihail al VIII-lea Paleologos, aceasta deoarece unificarea Bisericilor făcea imposibilă expediția cruciată pe care o pregătea Carol de Anjou contra Bizanțului din moment ce Imperiul Bizantin nu mai era în conflict doctrinar cu Apusul.

Aflat sub protecția diplomatică oferită de unificarea Bisericilor, Mihail al VIII-lea dispune încă din timpul Consiliului de la Lyon atacarea Albaniei deținute de Carol de Anjou unde reușește cucerirea orașului Berat și a cetăți Buthroton. Din punct de vedere religios, așa cum probabil era de așteptat unificarea Bisericilor era de neacceptat pentru clerul și populația bizantină.

Într-adevăr marea majoritate a bizantinilor vedeau în unificare subjugarea Biserici lor în fața Romei și de aceea decizia a fost urmată de mari tulburări în Imperiu. În condițiile în care Patriarhul Ioan Vekkos a răspuns opoziției prin măsuri persecutorii s-au format două grupări dizidente ce se opuneau unificării: iosefiții, inamici ai unificării ce se poate considera că reprezentau opoziția populară, cu lungă tradiție în Bizanț față de unirea Bisericilor și arseniții, antiunioniști și partizani ai Patriarhului defunct Arsenie. De asemenea și bizantini din Epir, Trapezunt și Thessalia s-au pronunțat contra deciziei de unire a Bisericilor, ca urmare a acestei atitudini s-a ajuns până la convocarea unui Consiliu în Thessalia, convocat de Ioan de Thessalia, la care au participat și dizidenți din Imperiu.

Nemulțumit de rezultatele favorabile Bizanțului pe care le-a conferit Consiliul de la Lyon, Carol de Anjou în urma unor eforturi susținute reușește impunerea unui nou papă, Martin al IV-lea conațional cu el, care dispune imediat anularea deciziei de la Lyon de unificare a Bisericilor pe motiv că nu toți bizantini au recunoscut-o.

Din punct de vedere politic deja avantajul Imperiului Bizantin în fața politici duse de Carol de Anjou era evident și se va materializa prin susținerea diplomatică a Vecerniilor Siciliene, făcând astfel ca anularea unificării Bisericilor să nu afecteze major Imperiul Bizantin. Din punct de vedere religios este foarte probabil ca hotărârea papei Martin al IV-lea să fi fost în beneficiul Imperiului Bizantin.

Asta deoarece prin anularea unificării Bisericilor dispăreau motivele religioase pentru existența unei dizidențe religioase în Imperiul Bizantin. Se poate considera că hotărârea papei Martin al IV-lea a ferit Imperiul Bizantin de pericolul scindării. Urmașul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea (1282-1328) a avut o politică diferită față de tatăl său în privința hotărârilor Consiliului de la Lyon. El nu a fost de acord cu decizia luată de Mihail al VIII-lea și a căutat să anuleze toate consecințele sale pe plan intern. Printre măsurile luate de el în acest scop se numără înlocuirea Patriarhului Ioan Vekkos cu Iosif și de asemenea demiterea unor înalți funcționari care fie au contribuit la realizarea uniri, fie erau partizani ai acesteia. Desfășurate în aceste coordonate relațiile dintre Papalitate și Imperiul Bizantin au evoluat în două perioade distincte.

Prima este marcată de existența Imperiului latin, timp în care Papalitatea se mulțumește să folosească puterea Împăraților latini în realizarea demersurilor sale, situație în care ignoră politica și chiar existența Imperiului de Niceea. A doua etapă a relațiilor Imperiului Bizantin cu Papalitatea își are debutul în momentul cuceririi Constantinopolului din 1261 de către Mihail al VIII-lea Paleologos. Din acest moment Papalitatea va căuta să realizeze dorința deja tradițională a Occidentului de a unifica Bisericile sub primatul roman prin intermediul negocierilor cu Împăratul Bizantin.

Din partea bizantină relațiile cu Papalitatea după 1261 se încadrează în efortul de evitare a pericolelor externe, de asemenea în acest context se vede nevoită încadrarea rezultatelor Consiliului de la Lyon din 1274. Pe termen lung rezultatele unirii de la Lyon au fost anulate pe rând de hotărârea papei Martin al IV-lea și de politica antiunionistă dusă de dizidența bizantină în prima fază, fiind urmată de hotărârile urmașului lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea Paleologos, care va anula efectele interne ale hotărârilor de la Lyon.

3.4. Politica Imperiului Bizantin in Balcani

Sfârșitul secolului al XII-lea a reprezentat pentru Imperiul Bizantin o perioada cu importante modificării, atât la nivelul situației interne cât și legat de situația externă. Între cele mai importante modificării se încadrează evenimentele ce au loc în spațiul balcanic la sfârșitul secolului al XII-lea. Cel mai important dintre aceste evenimente este cu certitudine răscoala vlaho-bulgară din 1185.

Semnificatia acestei răscoale provine atât din consecința ei imediată și anume crearea statului Asîneștilor, cât și din semnificația pe care o are acest eveniment, răscoala reprezintă unul dintre cele mai importante semne ale eroziuni puterii bizantine. Momentul răscoalei vlaho-bulgare prezintă pentru zona balcanică o importanță deosebită deoarece el apare cumulat cu evenimentele ce au loc în spațiul sârb. În aceeași perioadă în care Petru Asan lupta cu forțele bizantine trimise să reprime mișcarea vlaho-bulgară, în spațiul sârb avea loc o mișcare similară condusă de către Marele Jupân Ștefan Nemanja.

Cele două mișcări de eliberare au transformat puternic Peninsula Balcanică, din posesiune bizantină aceasta a devenit o zonă condusă de doi dinaști: Petru Asan și Ștefan Nemanja ce erau pentru moment doi dușmani clari ai Imperiului Bizantin. Faptul acesta se dovedește o dată cu trecerea trupelor Cruciadei a III a prin peninsula Balcanică. În acest moment atât Petru Asan cât și Ștefan Nemanja se folosesc de ostilitate pe care o manifesta conducătorul Cruciadei împăratul Frederic Barbarossa față de Imperiul Bizantin și îi oferă acestuia o alianță contra Bizanțului.

Cu toate că planurile celor doi dinaști balcanici nu s-au realizat intențiile lor dovedesc aversiunea și ostilitatea pe care ei o manifestau față de Imperiul Bizantin. Cumulată cu probleme interne pe care le manifesta Imperiul o dată cu schimbarea dinastiei imperiale prin revolta din 1182, moment în care dinastia Comnenă era înlocuită de reprezentanți din familia Anghelos, schimbarea dramatică pentru Bizanț ce avea loc în Balcani reprezenta o încercare serioasă pentru Imperiu. La amenințarea pe care o reprezenta politica antibizantină dusă de țarul Petru Asan Imperiul a răspuns printr-o inițiativă diplomatică, care în 1186 a condus la asasinarea celor doi frați Petru și Asan și la venirea la putere a Țarului Caloian.

Evoluția politică a Țaratului vlaho-bulgar sub conducerea țarului Caloian s-a dovedit a fii pe termen lung dăunătoare Imperiului Bizantin deoarece prima acțiune diplomatică importantă pe care a avut-o acesta a fost de a intra în negocieri cu Papalitatea. Ca urmare a acestor negocieri țarul Caloian a primit o coroană regală din partea legatului Papei Inocențiu al III-lea. De asemenea negocierile au condus la o schimbare radicală a situației ecleziastice a Țaratului care a recunoscut primatul papal iar prin aceasta a ieșit din sistemul ecleziastic bizantin.

După fondarea Țaratului vlaho-bulgar, următorul eveniment care a modificat radical coordonatele politice din Peninsula Balcanică a fost Cruciada a IV a. Schimbarea Imperiilor care a avut loc la Constantinopol în 1204 prin apariția Imperiului latin de Constantinopol pe ruinele Imperiului Bizantin a reprezentat un moment de cotitură pentru politica externă a conducătorilor din statele balcanice.

O dată dispărut Imperiul Bizantin, atât țarul Caloian cât și dinastul sârb Ștefan Nemanja s-au găsit în necesitatea replierii la nivel diplomatic în funcție de noua situație apărută. Alegerea pe care au făcut-o cei doi conducătorii, a fost de a se înscrie în noul sistem politic instaurat de dominația latină asupra strâmtorilor. Astfel țarul vlaho-bulgar Caloian a acceptat încoronarea cu o coroană trimisă de Inocențiu al III-lea în 1204, moment în care conform sistemului feudal occidental de vasalitate el a devenit supusul direct al Papalități.

Aceiași soluție a fost aleasă și de conducătorul sârbilor, Ștefan Nemanja, care ca urmare a negocierilor ce au avut loc între 1200 și 1217, a fost încoronat de un legat papal devenind astfel Întâiul Încoronat pentru statul sârb. În aceeași direcție a reconsiderării politici sale externe trebuie privit și divorțul său de o bizantină care a fost urmat de căsătoria cu o nepoată a dogelui Veneției Enrico Dandolo. Pentru o facilă înțelegere a evoluției situației politice din Balcani devine necesară prezentarea separată a modului în care a evoluat politica celor două principale state balcanice după evenimentele din 1204: Țaratul vlaho-bulgar și Despotatul Epirului, unul din statele moștenitoare ale Imperiului Bizantin.

În preambulul evenimentelor care s-au finalizat prin căderea Constantinopolului în mâinile cavalerilor latini țarul vlaho-bulgar Caloian a încercat o apropiere de forțele latine. Aceasta se explică prin conflictul în care se afla Țaratul vlaho-bulgar, încă de la apariția sa cu Imperiul Bizantin. Această apropiere s-a finalizat prin oferta de ajutorare la cucerirea Constantinopolului pe care o înaintează țarul Caloian conducătorilor cruciați la începutul anului 1204. Ca urmare a acestui pas făcut de Caloian el a fost încoronat de un legat papal cu o coroană trimisă de Inocențiu al III-lea în noembrie 1204. Din punctul de vedere al Papalități încoronarea lui Caloian consfințea și catolicizarea Bisericii bulgare.

După ce în prima fază a considerat că formarea Imperiului latin este în beneficiul Țaratului vlaho-bulgar, țarul Caloian s-a văzut nevoit să pornească pe o linie diplomatică ostilă latinilor. Această schimbare în politica Țaratului vlaho-bulgar este o urmare directă a acțiunilor lui Baldwin I după alegerea sa în funcția imperială. Acesta după ce a devenit împărat a avut pretenția de a fii moștenitor al basileilor bizantini, prin acest gest el anulând toate eforturile Papalități de a include în sistemul politic latin Țaratul vlaho-bulgar. Gestul l-a lezat pe țarul Caloian deoarece el era de asemenea unul dintre pretendenți la calitatea de moștenitor al împăraților bizantini.

Din punctul de vedere al latinilor țarul Caloian era nevoit a privi, în relațiile sale cu Imperiul Latin pe împăratul Baldwin I, nu ca pe un egal ci ca pe un conducător al său. Această gândire generată de realitățile societăți medievale occidentale a condus la ideea că între latini și vlaho-bulgari un conflict pentru stabilirea dominației în Balcani era inevitabil. Inițial el a oferit împăratului Baldwin I posibilitatea realizării unei alianțe . Oferta lui Caloian din 1205 a fost refuzată de Baldwin I care era dranjat de cuceririle realizate de Caloian în Tracia.

Respins de către Baldwin I, Caloian a trecut la incitarea bizantinilor din Tracia deținută de latini. Ca urmare a acestei acțiuni bizantini i-au izgonit din Adrianopol pe latini. Relațiile apropiate dintre bizantini din Tracia și Țaratul vlaho-bulgar sunt un rezultat direct al politici duse de către conducători latini. Aceștia după ce au înrăutățit relațiile cu țarul Caloian au iritat și populația bizantină din Tracia prin comentarii jignitoare referitoare la credințele și riturile, apartinand credintei ortodoxe, pe care aceștia le practicau. De asemenea se poate presupune că un rol important în apropierea dintre bizantini și țarul Caloian l-a avut și fostul patriarh constantinopolitan Ioan Camaterus, despre care se știe că a trăit în Țaratul vlaho-bulgar după căderea Constantinopolului.

Lezat în interesele sale de acțiunile lui Caloian, Baldwin I s-a văzut nevoit să plece cu trupele ce staționau în acel moment la Constantinopol pentru a încerca o remediere a situației. Observând că latini aveau forțe reduse numeric, Caloian a dorit să profite de oportunitate și astfel în aprilie 1205 l-a atacat pe Baldwin I. Beneficiind de forțe superioare numeric, dintre care cea mai importantă componentă era reprezentată de cumanii nord-dunăreni, Caloian a înfrânt armata latină reușind să îl facă prizonier pe Împărat însuși.

Efectele victoriei vlaho-bulgare de la Adrianopol au fost mult mai complexe decât ar putea parea. În primul rând înfrângerea a lăsat Imperiul Latin fără conducător și de asemenea fără o parte importantă a armatei sale. O dată cu dispariția în bătălie a lui Baldwin I a devenit imperativă alegerea unui nou împărat. Această necesitate a avut două urmări imediate și anume retragerea principalului candidat la demnitatea imperială, fratele lui Baldwin I Henric, din ofensiva în care acesta era implicat în Asia Mică contra forțelor bizantine refugiate la Niceea. De asemenea necesitatea întruniri electorilor a întârziat răspunsul ce se cerea imperativ față de ofensiva armatei victorioase vlaho-bulgare.

Un alt efect ce își va arăta importanța pe termen lung este reprezentat de consecințele pe care le va avea retragerea urgentă a lui Henric din Asia Mică. O importantă semnificație a bătăliei de la Adrianopol rezidă în faptul că aici se înregistrează primul eșec al dominației latine în Orient. De asemenea înfrângerea latinilor a asigurat salvarea Niceei, care se afla în acel moment în pericol de a fii cucerită de trupele latine conduse de Henric. Retragerea forțelor latine a oferit refugiaților bizantini în Niceea posibilitatea realizări unei baze de rezistență ce va evolua în cel mai important centru al Bizanțului ce se chinuia să supraviețuiască. Un răspuns rapid față de aceștia se impunea deoarece după victoria de la Adrianopol armata condusă de Caloian a continuat înaintarea transformând o inițiativă de moment într-o adevărată campanie militară.

Profitând de problemele prin care trecea Imperiul Latin Țarul Caloian invadează în 1206 Tracia, ajungând până la fortificațiile din fața Constantinopolului. În acest moment marea majoritate a fortificațiilor se supun lui Caloian, în parte și datorită intrigilor populației bizantine din zonă. În timp ce evolua ofensiva vlaho-bulgară relațiile dintre aceștia și aliați lor de moment bizantini din Tracia au început să se deterioreze. Aceasta era o urmare directă a comportamentului pe care l-a manifestat țarul Caloian după victoria de la Adrianopol. În fața acestor tendințe contra vlaho-bulgarilor țarul Caloian a transformat ofensiva militară contra latinilor într-o expediție de pedepsire a bizantinilor din Tracia.

Sfârșitul ofensivei vlaho-bulgare a venit o dată cu moartea țarului Caloian, evenimentul având loc la asediul Tessalonicului din 8 octombrie 1207. Acest incident a oferit Imperiului latin singurul element ce îi era absolut necesar și anume timp. Răgazul a furnizat latinilor posibilitatea de a remedia din problemele cu care se confruntau și de asemenea a oferit condițiile realizări succesiuni la tron. În urma acesteia demnitatea imperială a fost preluată de fratele fostului împărat.

Faptul că vlaho-bulgari nu mai reprezentau un pericol atât de mare pentru Imperiul Latin devine clar în momentul când aceștia încearcă o nouă incursiune în Tracia. Invadarea Traciei a fost realizată sub conducerea moștenitorului lui Caloian țarul Boril în 1208. Că raportul de forțe se modificase radical față de situația din 1206 reiese clar din efectele pe care le-a avut atacul lui Boril. Acesta a fost respins destul de ușor de către Împăratul Henric care de această dată are toate elementele la dispoziție pentru a oferi și un răspuns pe măsura atacului.

Răspunsul împăratului latin va consta în realizarea unei adevărate campanii militare contra Țaratului vlaho-bulgar. Acesta va culmina cu marea victorie a latinilor din bătălia de la Filipopol din iulie 1208. Se poate considera că după evenimentele din anii 1205-1208, datorită pericolului pe care îl reprezenta pentru Imperiul Latin Țaratul vlaho-bulgar acesta devine mult mai cunoscut forțelor politice ce susțineau prezența latină la strâmtori. Unul dintre aspectele politice ale statului vlaho-bulgar care a intrigat conducătorii latini a fost componenta cumană a acțiunilor militare în care se angajau țarii vlaho-bulgari.

Înainte de evenimentele din 1204 cumanii erau puțin cunoscuți occidentalilor. Momentul în care aceștia au fost cunoscuți de lumea Occidentului este reprezentat de Cruciada a III a. Acum ei apar ca trupe auxiliare ale Asâneștilor, informațiile despre ei au fost transmise grație prezenței alături de conducătorul cruciaților împăratul german Frederic Barbarossa a lui Otto de Freising care îi plasează pe cumani alături de pecenegi în nord-estul Ungariei. Conform relatării lui Otto de Freising în momentul trecerii cruciaților prin Peninsula Balcanică a venit o solie din partea lui Petru, conducătorul vlaho-cumanilor, care în schimbul încoronării sale de către Frederic Barbarossa oferea acestuia în scopul atacării Constantinopolului 40000 de cumanii.

Conlucrarea dintre vlaho-bulgari și cumani a început în fapt o dată cu mișcarea de emancipare realizată de vlahi și bulgari. Iar succesul acestei mișcări de emancipare de sub suzeranitatea bizantină a fost în mare măsură garantat de intervenția forței cumane. Consacrată prin alianțe matrimoniale, alianța dintre cumani și vlaho-bulgari a devenit un factor decisiv al succeselor Țaratului în acțiunile defensive și apoi ofensive. Contribuția masivă a cumanilor la pericolul pe care îl reprezenta statul Asâneștilor pentru Imperiul Latin a convins forțele implicate în susținerea lui să i-a măsurile necesare de combatere a lor. Un indiciu al interesului deosebit pe care îl exercita problema cumanilor pentru lumea occidentală este faptul că, după ce realizase o misiune diplomatică în Danemarca, clericul castilian Dominic (Domingo), viitorul întemeietor al ordinului dominicanilor, a dorit să pornească într-o misiune de convertire a cumanilor dar nu a primit acceptul papei Inocențiu al III-lea.

Ostilitatea dintre latini și Asânești, pe de o parte și regatul ungar și Asânești, pe de altă parte a condus în mod logic la o alianță între regatul ungar și Imperiul Latin. Aceasta s-a manifestat în prima fază prin căsătoria dintre Boniface de Montferrat și Margareta de Ungaria, fosta soție a lui Issac Anghelos, rămășiță a fostei alianțe bizantino-ungară. O inițiativă de mare importanță pentru politica papalități în Orient, și care a avut unele dintre cele mai complexe consecințe în sud-estul european a fost aducerea ordinului cavalerilor teutoni în Țara Bârsei.

Această inițiativă a fost luată de către papalitate în primul rând în tentativa de a oferii protecție Imperiului latin prin neutralizarea pericolului reprezentat de Țaratul vlaho-cuman. Principala urmare a acestei acțiuni a fost că statul Asâneștilor a fost lipsit de aportul, deosebit de important pentru ei, a factorului militar cuman. După câțiva ani de rezistență statul vlaho-cuman condus de țarul Boril a fost nevoit să se supună și să intre în sistemul politic realizat de papalitate în Orient.

Stabilirea în 1211 de către Andrei al II-lea, regele Ungariei a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei a avut două scopuri majore. Primul a servit direct monarhia ungară deoarece toate teritoriile cucerite de teutoni deveneau spațiu în care regalitatea ungară putea să își impună autoritatea. Un al doilea scop provine din faptul că teutoni prin victoriile lor contra cumanilor au servit interesele papalități în a diminua puterea statului Asâneștilor prin privarea acestuia de forța militară cumană. Calitatea cruciată a misiuni cavalerilor teutoni în Țara Bârsei reiese clar din ordinul papal din 1218, emis de papa Honorius al IV-lea în favoarea teutonilor. În acesta cumani sunt denumiți de papă cu termenul de păgân și inamic al lui Hristos, de asemenea tot în susținerea acestei argumentații apare și dorința teutonilor ca teritoriul cucerit de ei să fie luat sub protectorat papal deoarece asta ar folosi mai mult Țării Sfinte.

Succesul acțiuni cavalerilor teutoni a fost destul de mare, aceasta reieșind și din confirmarea de către regalitatea ungară a privilegiilor teutone. Acesta își arăta acordul pentru acțiunile teutonilor și concomitent stabilea granițele pentru viitoarele campanii ale acestora. În acest fel Andrei al II-lea preciza în 1222 că ținta viitoare pentru teutoni să fie reprezentată de Dunăre și de hotarele brodnicilor. Viitoarea expansiune teutonă era orientată în continuare în dauna cumanilor, dar prin fixarea ca țintă a zonei danubiene era evident că regalitatea ungară dorea să crească presiunea asupra Țaratului vlaho-cuman.

Pe cât de importantă a fost acțiunea cavalerilor teutoni, pe atât de scurtă a fost. În 1225 căutând să prevină formarea în spațiul cucerit de teutoni a unui stat sub protectorat papal, regele Andrei al II-lea a pătruns cu o armată în teritoriile teutonilor pe care le-a ocupat. Concluzia prezenței cavalerilor teutoni în Țara Bârsei a fost modificarea situației politice din zona carpato-danubiană. Prin cucerirea teritoriului cuman ei au oferit oportunitatea pentru regalitatea ungară de a și mări sfera de acțiune, și de asemenea de a se implica în politica sud-est europeană.

Pentru Țaratul vlaho-bulgar acțiunea teutonilor a avut efecte din cele mai nocive, lipsiți de aportul militar cuman ei s-au văzut nevoiți să schimbe politica față de Imperiul Latin din una ofensivă în una defensivă. De asemenea începând cu deceniul doi al secolului al XIII-lea, la granița nordică Țaratul avea o situație dificilă deoarece dintr-un vecin ce le era și aliat, cumani, se confruntau cu un stat aflat într-o politică de natură ofensivă și anume regatul ungar. Concomitent cu acțiunea teutonilor s-au manifestat și primele semnale de interes din partea regatului ungar pentru cetatea Vidinului. Acestea încep cu expediția unei armate din Transilvania condusă de comitele Ioachim prin Oltenia ce avea drept scop restaurarea Vidinului autorități lui Boril. Acțiunea a avut succes și de acum Vidinul , datorită poziției sale excelente din care se avea acces lejer către Constantinopol, Adrianopol și Filipopol, a devenit calea de manifestare a dorinței regatului ungar de expansiune în sud-estul european.

Presiunea exercitată concomitent de către Imperiul Latin și regatul ungar asupra Țaratului vlaho-cuman a determinat în final schimbarea orientări în politica externă a acestuia. Prin urmare în 1214 țarul Boril a făcut pace urmată de o alianță cu Imperiul Latin, eveniment ce a succedat înțelegeri sale cu regatul ungar. Aceste două acorduri au determinat intrarea Țaratului Asâneștilor în sistemul politic de alianțe realizat de papalitate în sud-estul Europei. Poziționarea statului Asâneștilor în cadrul alianței puterilor catolice din sud-estul european a devenit o certitudine în momentul în care Ioan Asan al II-lea îl înlătură pe Boril din funcția de țar și cu scopul de a se asigura pe plan extern realizează o alianță matrimonială cu regatul ungar prin căsătoria sa cu fiica lui Andrei al II-lea.

Cu toate că statul Asâneștilor a fost nevoit să urmeze în politica externă o conduită încadrabilă în sistemul de alianțe al statelor catolice din Orient, asta nu înseamnă că el a renunțat la toate relațiile cu statele bizantine. Modul prin care s-au manifestat relațiile dintre statul Asâneștilor și statele bizantine a fost reprezentat de relațiile ecleziastice. Relațiile dintre reprezentanții bisericii bizantine, în speță patriarhul de Niceea, și reprezentanți statelor ortodoxe din Balcani au devenit după momentul 1204 o mixtură de politic și religios. Din această mixtură au apărut și concesiile acordate de patriarh Bisericilor ortodoxe.

Cele mai generoase concesii au fost făcute față de biserica statului vlaho-bulgar, o explicație pentru această politică de concesii poate exista în apropierea Țaratului de Biserica Catolică, apropiere ce se cerea neutralizată de către Biserica Ortodoxă. Cel care inaugurează apropierea față de biserica bizantină este urmașul țarului Caloian, Boril prin Conciliul de la Târnovo pe problema bogomilismului ce a fost realizat după procedura Bisericii Ortodoxe. Cel mai important conducător al Țaratului vlaho-bulgar s-a dovedit a fii Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Acesta era fiul lui Ioan Asan I, era bine educat, tolerant în probleme religioase, reușind performanța de a lăsa o impresie bună nu doar printre vlaho-bulgari dar și printre bizantini.

Despre el istoricul bizantin George Acropolites scria: Toți îl consideră un om minunat și fericit deoarece nu a apelat la sabie când rezolva probleme legate de supuși săi și nu s-a pătat cu crime asupra Romanilor ca alți regi bulgari ce l-au precedat. De aceea el a fost iubit nu doar de către bulgari ci și de către Romani și alte popoare. În istoria Bizanțului Ioan Asan al II-lea este unul dintre reprezentanți de seamă ai idei marelui regat greco-bulgar cu capitala la Constantinopol, în realizarea acestui plan grandios se poate considera că el a beneficiat de condițiile politice cele mai benefice.

La moartea împăratului latin Robert de Courtenay în 1228 funcția imperială trebuia să treacă fratelui său Baldwin al II-lea, în vârstă de 11 ani. Datorită vârstei acestuia s-a pus problema regenței, în acest moment uni au propus ca regent să devină Ioan Asan al II-lea care era înrudit cu Baldwin al II-lea. De asemenea în scopul creări unei legături sigure a fost propusă și căsătoria dintre Baldwin al II-lea și fiica lui Ioan Asan al II-lea. Realizând avantajele ce veneau dintr-o asemenea situație Ioan Asan al II-lea a acceptat, mai ales că asta presupunea cucerirea Constantinopolului fără vărsare de sânge. În scopul motivării suplimentare a lui Baldwin al II-lea el s-a oferit ca după ce devine regent să elibereze teritoriile latine cucerite de dușmani Imperiului latin, în special de către Teodor, conducătorul Epirului.

Cu toate că alegerea ca regent a lui Ioan Asan al II-lea ar fii adus suficiente avantaje pentru politica ofensivă dorită de conducătorii Imperiului latin, opoziția față de alegerea lui a fost destul de puternică. Principalul motiv al acestei opoziți era reprezentat de faptul că prin alegerea lui Ioan Asan al II-lea ca regent, conducător al Imperiului devenea unul din inamici declarați ai politici duse de Imperiul Latin în Balcani. Astfel datorită tuturor acestor complicații cavaleri și clerici latini l-au ales pentru funcția de regent pe deținătorul titlului de Rege al Ierusalimului, Jean de Brienne un bărbat în vârstă de 80 de ani ce se afla la momentul respectiv în Occident. La alegerea sa a contribuit major și faima de care beneficia Jean de Brienne la acea dată fiind considerat unul dintre cei mai mari cavaleri.

La momentul respectiv cel mai important conducător din Balcani era împăratul Teodor Ducas din Epir, după ce cucerise Adrianopolul acesta realizase o alianță cu țarul Ioan Asan al II-lea, dar avertizat de planurile țarului de a deveni regent al Imperiului latin împăratul Teodor rupe alianța și deschide ostilitățile contra vlaho-bulgarilor. Conflictul a culminat prin bătălia din 1230 de la Klokotinitza, situată între Adrianopol și Filipopol aceasta reprezenta la momentul respectiv o graniță virtuală a zonelor deținute de cei doi dinaști. Bătălia s-a terminat prin victoria totală a lui Ioan Asan al II-lea, în urma ei împăratul Teodor Ducas al Epirului a devenit prizonier, acesta deși în prima fază a captivități sale tratat destul de bine datorită unei tentative de complot contra lui Ioan Asan al II-lea a fost orbit.

Bătălia de la Klokotinitza a reprezentat unul din momentele de cotitură pentru istoria sud-estului european în secolul al XIII-lea. Dovada importanței acestui moment rezidă în primul rând în faptul că ea a condus la dispariția Imperiului bizantin vestic condus de Teodor Ducas. O altă urmare deosebit de importantă este reprezentată de faptul că acum este distrus centrul bizantin din vest ce aproape reușise recuperarea Constantinopolului. De acum Epirul va rămâne un stat de importanță minoră și de asemenea va deveni separat de domeniul Thessalonicului condus după 1230 de Manuel fratele lui Teodor Ducas. După bătălia de la Klokotinitza bătălia pentru Constantinopol va fii dusă nu între trei conducători ca până atunci ci doar între Ioan Asan al II-lea și Ioan Vatatzes, împăratul de Niceea.

După victoria contra lui Teodor Ducas țarul Ioan Asan al II-lea a ocupat fără mari eforturi Adrianopolul, și de asemenea marea majoritate a teritoriului din Albania și Macedonia până la Dyrrachium. În schimb Thessalonicul, Tessalia și Epirul rămâneau în posesia bizantinilor. Drept mărturie a importanței victoriei în lupta de la Klokotinitza țarul Ioan Asan al II-lea a realizat o inscripție pe o coloană de marmură ce se află în Biserica Celor Patru Martiri din Târnovo. Aici el relatează modul în care a realizat marea victorie ca și consecințele pe care aceasta le-a avut: Eu Ioan Asan, mulțumită lui Dumnezeu norocosul Țar și Autocrat al Bulgarilor, fiu al lui Asan cel bătrân…am pornit în marș asupra Romaniei și am învins trupele grecești și am capturat împăratul însuși, Teodor Comnenus, cu toți nobili săi, și am luat toate țările din Adrianopol și până la Durazzo, teritoriile grecești, ca și cele albaneze și sârbești. Latini mai țin doar cetățile din jurul Tarigradului, dar până și ei au ajuns subiecți ai puteri Majestăți mele, deoarece nu au alt rege în afară de mine, și doar datorită mie își continuă existența.

Ca urmare a imposibilități de a obține Constantinopolul pe cale pașnică, Ioan Asan al II-lea a realizat o apropiere față de Imperiul de Niceea, apropiere ce va conduce la realizarea alianței antilatine dintre Țaratul vlaho-bulgar și Imperiul de Niceea. Unul dintre principalele rezultate ale negocierilor dintre Ioan Asan al II-lea și împăratul Ioan Vatatzes a fost reprezentat de schimbarea statutului biserici bulgare. După ce s-a aflat timp de 30 de ani sub autoritatea Papalități, biserica bulgară revine sub autoritatea Patriarhului bizantin, de această dată de Niceea.

De asemenea această schimbare a presupus și o concesie din partea patriarhiei bizantine, această concesie a fost reprezentată de recunoașterea statutului de biserică autocefală a biserici bulgare condusă de un patriarh egal în drepturi cu toți patriarhii bisericii răsăritene. Specific pentru o alianță din perioada medievală și alianța dintre Țaratul vlaho-bulgar și Imperiul de Niceea a fost finalizată printr-o căsătorie, aceasta a fost reprezentată de căsătoria dintre împăratul Ioan Vatatzes și fiica lui Ioan Asan al II-lea. Alianța dintre cei doi conducători, fiind una de natură ofensivă s-a materializat prin cucerirea, în 1235 a teritoriului dintre Calipollis și Tzurulon de către Ioan Vatatzes și a spațiului din nord de către Ioan Asan al II-lea. Nu mai rămăsese din Imperiul Latin decât Constantinopolul dar două atacuri consecutive realizate de către cei doi dinaști împreună în vara anului 1235 au fost respinse de către regentul Jean de Brienne.

Starea dificilă în care se afla Imperiul Latin în urma realizări alianței dintre Ioan Asan al II-lea și Ioan Vatatzes era bine cunoscută contemporanilor după cum reiese din scrisoarea de ajutor trimisă de către papa Grigore al IX-lea dinaștilor Occidentului: Vatatzes și Asan, schismatici, care recent au realizat o alianță, au invadat cu numeroase trupe grecești teritoriul dragului nostru fiu întru Hristos, Împăratul Constantinopolului.

Un eveniment de o importanță deosebită se dovedește a fii moartea regentului Jean de Brienne, asta deoarece circumstanțele în care se încadra situația Imperiului latin în momentul morți sale în 1237 erai foarte dificile. Principalul motiv al situației dificile pentru latini se găsea în faptul că la moartea regentului, împăratul latin, Baldwin al II-lea se afla în Occident în căutare de ajutor.

În aceste condiții se poate considera că cea mai inspirată acțiune din partea aliaților antilatini Ioan Vatatzes și Ioan Asan al II-lea era reprezentată de redeschiderea ostilităților. Totuși, poate din dorința de a cuceri Constantinopolul singur Ioan Asan al II-lea a rupt alianța cu Imperiul de Niceea. Este foarte probabil ca Ioan Asan al II-lea să fi realizat că în cursa pentru cucerirea Constantinopolului Ioan Vatatzes deja avea un avantaj major, în susținerea acestei idei vin acțiunile țarului vlaho-bulgar de după ruperea alianței cu Niceea. Următoarea acțiune a fost reprezentată de realizarea unei alianțe cu Imperiul Latin orientată contra Imperiului de Niceea. În sprijinul politici sale contra lui Ioan Vatatzes țarul vlaho-bulgar i-a hotărârea de a l elibera pe Teodor Ducas, care a reușit să recucerească regatul Thessalonicului unde l-a instalat ca împărat pe fiul său, el supraveghind din apropiata Edessa.

Spre sfârșitul anului 1237 a avut loc un eveniment care va modifica încă o dată situația politică, evenimentul constă în epidemia de ciumă care a lovit Țaratul vlaho-bulgar. Printre victimele făcute de epidemie s-au numărat patriarhul bulgar și de asemenea soția și fiul lui Ion Asan al II-lea. Considerând că moartea membrilor familiei sale este un semn divin, probabil o pedeapsă divină pentru părăsirea ortodoxiei, țarul Ioan Asan al II-lea revine la alianța cu Imperiul de Niceea. În scopul anulări acțiuni sale contra Imperiului de Niceea de refacere a Imperiului bizantin vestic reprezentat de Epir, Ioan Asan al II-lea îl trimite pe Manuel Ducas să domnească în locul fratelui său Teodor în Thessalonic.

Planurile lui Ioan Asan al II-lea în legătură cu Thessalonicul au fost dejucate de o înțelegere între cei doi frați Manuel și Teodor Ducas. Conform acestei înțelegeri Manuel a acceptat funcția de guvernator al Tessaliei sub suzeranitatea Thessalonicului. La sfârșitul anului 1239 împăratul latin Baldwin al II-lea a revenit din Occident unde reușise să adune o armată cu ajutorul banilor proveniți din taxele încasate pe teritoriile strămoșești și de asemenea din vinderea Coroanei de Spini a lui Hristos, luată din Constantinopol.

Împăratul Baldwin al II-lea pentru a ajunge la Constantinopol cu armata adunată din Occident a fost nevoit să treacă prin teritoriul controlat de Ioan Asan al II-lea. O luptă între cei doi a fost evitată de un eveniment de maximă importanță pentru istoria celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea și anume invazia mongolă. Preocupat de știrile despre înaintarea armatelor mongole către zona danubiană, știri aduse cel mai probabil de cumani ce au fugit din fața acestor armate, Ioan Asan al II-lea decide să permită trecerea armatei latine condusă de Baldwin al II-lea.

Moartea lui Ioan Asan al II-lea a survenit în 1241, ea venind în momentul în care doar o parte a planurilor lui Ioan Asan al II-lea au fost realizate. El reușise reabilitarea puteri vlaho-bugare în Balcani, ducând-o până la crearea unei oarecare hegemoni după bătălie de la Klokotinitza. El a lăsat ca moștenitor pe fiul său Coloman, nefiind suficient de mare pentru a prelua tronul pentru el a fost formată o regență. Prin moartea lui Ioan Asan al II-lea a devenit evident că împăratul de Niceea, Ioan Vatatzes era cel mai puternic dinast dintre conducători statelor Europei de sud-est.

Cu moartea lui Ioan Asan al II-lea perioada de politică de mare putere dusă de Țaratul vlaho-bulgar a luat sfârșit. Moștenitorul său țarul Coloman nu a putut să îi apere cuceririle, prima pierdere teritorială a fost reprezentată de cucerirea Tessaliei de către Teodor Ducas, care datorită morți lui Ioan Asan al II-lea reușise în mare parte refacerea militară a Epirului. În ceea ce privește relațiile cu Imperiul de Niceea, pe durata domniei țarului Coloman acestea au fost pașnice, împăratul Ioan Vatatzes și-a respectat înțelegerea cu vlaho-bulgari până la moartea lui Coloman. Aflat pe posesiunile sale din Tracia în 1246, momentul morți țarului Coloman, Ioan Vatatzes profită de situație și atacă Țaratul vlaho-bulgar. În numai trei luni el reușește cucerirea teritoriului până la dealurile de lângă Munți Balcanici.

Înainte de sfârșitul anului 1246 moștenitorul lui Coloman, infantul Mihail al Bulgariei a fost nevoit să semneze un tratat de pace prin care se ratifica pierderea de către Țaratul vlaho-bulgar în favoarea Imperiului de Niceea a jumătate din teritoriul său. În 1254 a încetat din viață împăratul de Niceea Ioan Vatatzes, pe tronul din Niceea i-a urmat fiul său Teodor al II-lea Lascaris. În timpul scurtei sale domni el a fost nevoit să ducă două campanii împotriva Țaratului vlaho-bulgar care la vestea morți lui Ioan Vatatzes a încercat recuperarea teritoriilor pierdute în 1246.

În urma conflictului dintre Țarat și Imperiul de Niceea s-a revenit la granițele din 1246, cu precizarea că o cetate a fost cedată Niceei. În fapt rezultatul acestui conflict trasează clar ideea că Țaratul vlaho-bulgar nu mai dispunea de resursele necesare pentru a duce o politică ofensivă în Balcani. Din acest moment situația Țaratului vlaho-bulgar va fi acea a unui stat preocupat de o politică defensivă datorită imposibilități de a mai duce una ofensivă. Statul Asâneștilor își va duce existența în umbra Imperiului bizantin restaurat de către Mihail al VIII-lea Paleologos în 1261.

Capitolul 4. Sinoadele unioniste

4.1. Încercările de unire dintre sec. XI-XV

Schisma de la 1054 a despărțit creștinătatea occidentală de cea orientală, iar urmările ei au rămas valabile și astăzi. Acest lucru nu a însemnat și o închidere totală a relațiilor deoarece contemporanii acestui trist eveniment erau prea familiarizați cu asemenea de probleme, astfel încât, schisma părea doar o simplă neînțelegere, așa cum au mai fost și altele. Ea a fost, la început, mai mult în conștiința elitelor ecleziastice și laice; oamenii de rând aproape că au ignorat-o. La început, mai existau latini care se rugau în bisericile ortodoxe și invers. În ciuda schismei care le-a despărțit, cele două Biserici nu puteau rămâne în izolare totală. Pentru mulți latini, Constantinopolul a rămas în continuare un loc de pelerinaj aparte, nu doar un simplu loc de popas în drumul spre Țara Sfântă. Apoi Roma a rămas în continuare un loc de pelerinaj, nu numai pentru cei din Apus, dar și pentru mulți din Răsărit. Pe de altă parte, condițiile politice erau de așa natură, că atât papalitatea, cât și Constantinopolul trebuiau să ajungă la o înțelegere. Întărirea puterii normanzilor în Sudul Italiei, pare să sa datoreze, măcar în parte, tot schismei, iar situația aceasta nu convenea nici Romei și nici Bizanțului. Cum bizantinii erau cei mai strâmtorați, întrucât ei se confruntau și cu pericolul turcesc, ei au cerut ajutor papalității. Papii au profitat mereu de această delicată situație politică în care se afla Imperiul bizantin, pentru a-și impune condițiile lor, în cazul unirii Bisericilor, între acestea cea mai importantă fiind primatul papal.

În anul 1071, anul marii înfrângeri de la Mantzikert, bizantinii au pierdut și baza lor italiană de la Bari, ocupată de normanzi. Împăratul Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) a căutat atunci apropierea de papa Grigorie al VII-lea, cerându-i ajutor împotriva turcilor. Papa s-a bucurat și a făcut planul să căsătorească pe fiica principelui Robert Guiscard cu fiul basileului bizantin, gândindu-se că în felul acesta se va face ai ușor unirea celor două Biserici. Mai mult decât atât, Grigorie al VII-lea face tot felul de apeluri, unele mai înflăcărate decât altele pentru o expediție în ajutorul „fraților” greci a căror Biserică „s-a despărțit de noi pe chestiunea Duhului Sfânt și așteaptă împăcarea cu Scaunul Apostolic”. El mai declară că toți orientalii îl așteaptă pentru a face unirea în credință și socotea venit timpul îmlinirii cuvintelor Mântuitorului despre misiunea întăririi în credință a fraților de către Petru. Papa Grigorie al VII-lea scițase în celebrele sale puncte «Dictatus papae» un mod cu totul nou de a vedea lucrurule. Potrivit acestor vederi,singur Scaunul Romei este ecumenic și n-are nevoie de sinod, iar în aceasta calitate, el este deasupra puterii politice. Grigorie al VII-lea considera pe greci în eroare de credință și abătuți de diavol de la credința catolică. El privea lucrurile prin prisma primatului papal incostestabil. Grecii și ceilalți orientali trebuiau să-i recunoască autoritatea supremă și dreptul papilor de a-i învăța credința cea adevărată. Rezultatul a fost că tratativele deschise prin patriarhul Dominic de Grado nu reușesc, că papa încetează de a mai face apeluri de ajutorare a grecilor, devenind instrumentul și patronul politicii antibizantine normande. Papa consfințește această politică dându-i caracter de cruciadă, cerând acest lucru episcopilor din sudul Italiei și venețienilor, acordând indulgențe participanților, lucru pe care nu l-a făcut și în privința expediției de ajutorare predicată înainte.

La începutul domniei lui Alexios I Comnenul (1081-1118) raporturile cu papalitatea erau stricate din cauza politicii antibizantine a lui Grigorie al VII-lea, fapt care duce la apropierea dintre împăratul bizantin și cel german pe care îl ajută în lupta împotriva papei și a normanzilor. Ca urmare a atitudinii agresive a lui Grigorie al VII-lea, pelerinii latini din Orient aveau adesea de suferit, iar bisericile latine, care publicaseră sentința de excomunicare dată împotriva împăratului bizantin, fuseseră închise și celebrarea cultului latin interzisă. Pentru a remedia această stare de lucruri, papa Victor al III-lea (1086-1087) se adresează mamei împăratului, Ana Dalassena, rugând-o să ușureze situația pelerinilor.

Când a urcat în scaunul roman papa Urban al II-lea (1088), acesta a ridicat împăratului bizantin excomunicarea., spunând împăratului Alexios I Comnenul, că ar fi bucuros dacă ar fi pomenit în diptice la Bizanț și că nu știe de ce au fost închise unele biserici latine în Constantinopol. Împăratul a răspuns că în arhivele bizantine nu s-a păstrat nimic în legătură cu schisma, acțiunile din 1054 fiind mai mult o ceartă dintre patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058) și cardinalul Humbert.. Singurele neînțelegeri care s-ar putea aplana ar fi de ordin liturgic. Cât privește faptul că papa nu este pomenit în diptice, aicea împăratul, faptul se explică prin aceea că papa n-a trimis scrisorile irenice obișnuite, iar bisericile latine închise în Constantinopol sunt numai cele normande. Patriarhul grec prin care s-a făcut în 1089 această corespondență a propus papei să-și trimită scrisorile irenice însoțite de o mărturisire de credință și atunci dipticele se vor pune din nou în funcțiune. Papa a răspuns că chiar dacă s-ar acționa «prin iconomie», creștinătatea tot ar avea de câștigat, realizându-se unirea Bisericilor. Unirea, însă nu s-a putut realiza, deoarece papa Urban al II-lea a cerut împăratului bizantin recunoașterea primatului papal.

În anul 1098, același papă, a convocat un sinod la Bari, în Sudul Italiei, la care au luat parte și episcopii greci din Sudul Italiei, între cei przenți se afla și cunoscutul teolog Anselm de Canterbury (†1109), fondatorul scolasticii. Nu s-au păstrat actele sinodului, dar discuția s-a purtat mai ales asupra adaosului Filioque, despre care Anselm a vorbit atât de elocvent, încât papa a spus că pronunță excomunicarea împotriva celor care n-ar crede așa. Se pare că de acum o parte dintre episcopii greci din Italia («italo-grecii») s-au unit cu Roma. Era o unire parțială care nu angaja Biserica Ordodoxă. Deci, sinodul nu a ajuns la un rezultat, așa că, Italia de Sud, Calabria și Apulia au rămas legate de Patriarhia ecumenică din Bizanț. Tratativele au continuat între împăratul Alexios I Comnenul și papa Pascal al II-lea (1099-1118). Din cauza jafurilor făcute de normanzi pe teritoriul Imperiului bizantin, ura confesională dintre greci și latini s-a mărit. Latinii aroganți numeau pe greci schismatici, eretici și dușmani ai creștinătății, considerându-i o piedică în calea cruciaților pentru eliberarea Sfântului Mormânt. Boemond, ducele normanzilor, care devenise din 1098 principe al Antiohiei, cu autorizarea papei Pascal al II-lea, colindă în 1105 Europa apuseană pentru a organiza o expediție contra Bizanțului, oferind papei unirea Bisericilor, prin supunerea politică a grecilor, cucerind Constantinopolul. Răsunătoarea înfrângere a normanzilor la Dyrrachion (1107-1108) compromite pentru mult timp politica antibizantină normandă și papală.

În anul 1113, împăratul Alexios I Comnenul a oferit papei Pascal al II-lea, protecția sa, în urma maltratării și arestării de către Henric al V-lea, împăratul Germaniei, spunându-i eufemistic că ar fi fericit să primească pentru el sau fiul său coroana din mâna lui. Se înfiripă un nou plan de unire a Bisericilor. Papa a scris împăratului că «primul drum spre unire mi se pare recunoașterea de către patriarhul constantinopolitan a primatului și respectului datorat scaunului Apostolic». Celelalte deosebiri dogmatice și liturgice nu se pot înlătura decât după unirea cu capul Bisericii. La discuțiile purtate s-au distins din partea latinilor Petru Hrisolanul sau Grossolan, arhiepiscopul Milanului, iar printre greci, egumenul mănăstirii, Ioan Furnis și mitopolitul de Niceea, Eustațiu. Teologi și canoniști celebri greci din secolul al XII-lea, Eutimie Zigabenul, Nicolae, episcop de Metond în Pelopones, Ioan Zonaras, au combătut părerile latinilor. La discuții a fost de față și împăratul.

Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) intră în legături cu papii Calist al II-lea (1119-1124), Honoriu al II-lea (1124-1130) și Inocențiu al II-lea (1130 –1143) în vederea unirii celor două Biserici. Împăratul bizantin a început tratative de unire și cu împăratul german Lothar al III-lea (1125-1137), pentru că politica agresivă a lui Roger al II-lea de Sicilia (1101-1156) devenea periculoasă pentru amândoi. Astfel, în anul 1135,germanii au trimis la Constantinopol cu treburi diplomatice pe episcopul Anselm de Havelberg Si, între altele,s-au angajat discuții publice în bisericile Sfâta Irina și Sfânta Sofia despre filioque, azimă și primat. Discuțiile au fost liniștite, senine. Într-un conventicul între episcopii Patriarhiei în frunte cu mitropolitul Niceta din Nicomidia și legații papali s-au precizat deosebirile reciproce. S-a propus ca problemele să fie hotărâte prin sinod.

În 1155, papa Adrian al IV-lea (1154-1159) a trimis la Constantinopol împuterniciți pentru a trata unirea cu grecii. Din scrisoarea papei reiese că el avea dificultăți cu normanzii și cu Friederich Barbarossa. De aceea face aluzii la greci să fie ei mai înțelegători, scriindu-le: «Fiii Bisericii s-au îndepărtat de ascultarea mamei din clipa în care s-au despărțit de Scaunul Papal. Să ne grăbim să aducem din nou pe fii la Biserică, să găsim grahma cea pierdută și oaia cea rătăcită… toți să se întoarcă la turma Sfântului Petru». În același an, arhiepiscopul Vasile de Ohrida, în numele bizantinilor răspundea: «Te-am auzit chemându-ne la tine… dar ce legătură are cu noi parabola despre oaia cea rătăcită și despre drahma cea pierdută, Prea Sfințite Papă? Căci noi nu ne socotim căzuți de la adevăr. Înger din cer de ar veni și ar propovădui altfel, anatema să fie, căci nu știu altă temelie pusă decât pe Hristos și Biserica Lui».

Împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180) intră și el în legătură cu papa Alexandru al III-lea (1159 –1181). Trimișii papei au declarat că cer de la bizantini doar recunoașterea primatului și pomenirea papei la Liturghie. Dintre greci a răspuns patriarhul Mihail al III-lea Anhialos, care a declarat că «papa nu-i nici primul dintre arhierei, nici judecător pentru alții, ci este doar o oaie și încă una care are nevoie de doctor». În anul 1166, la un sinod convocat la Constantinopol de patriarhul Luca Hrisoverghi și de împărat în vederea combaterii unor învățături greșite, care circulau în epocă, au participat și delegați latini pentru a se discuta din nou problema unirii Bisericilor. Latinii erau: Hugo Eterianus, Petru Scolasticul din Viena, Gilbert de la Poree și Gerlach de Reichersperg din Salzburg. se observă că și acești delegați germani și veneau, probabil tot din partea împăratului german, nu a papei.

Răscoala populației din Constantinopol și masacrarea latinilor (1182), pe de o parte, și masacrul făcut de normanzi la Tesalonic (1185), pe de altă parte, au mărit considerabil ura dintre greci și latini și au făcut mult mai dificile relațiile bisericești. Istoricul și teologul bizantin Nichita Choniates († 1211) declară că «că între noi și latini s-a săpat o prăpastie de ură atât de mare, încât nici în suflete nu ne mai putem împăca, deși în exterior convenim cu ei.

În anul 1199, împăratul Bizanțului, Alexios al III-lea (1195-1203) scria celui mai mare dintre papi, lui Inocențiu al III-lea (1198-1216), că singurele puteri universale sunt Biserica romană și Imperiul bizantin al lui Justinian; totuși puterea spirituală este subordonată celei imperiale. Papa a ripostat, spunând că puterea spirituală depășește pe cea imperială în chipul în care lumina soarelui întrece pe a lunii. În corespondența dintre Inocențiu al III-lea si patriarhul Ioan al X-lea Kamateros (1198-1206), acesta din urmă declara că nu Biserica Răsăriteană este aceea care a introdus schimbări în doctrină și în cult și că în nici un caz nu Roma este mama Bisericilor, ci Ierusalimul. Papa îl va face atent (și pe el ca și pe împăratul Alexios al IV-lea) că dacă nu se dovedesc respectuoși și nu vor lucra pentru unirea Bisericilor, așa cum dorește împăratul grec, atunci să știe că va lucra el însuși împotriva lui și a Bisericii lui.

Încercările de unire au continuat și în secolele următoare, dar atât grecii, cât și latinii erau cu mult mai înstrăinați. Schisma acasta, sfâșierea cea mai mare a trupului Bisericii lui Hristos, despărțind creștinătatea cea una până atunci în două părți potrivnice, a arătat lumii cât rău pot face păcatele omenești, cu deosebire mândria, chiar și acolo unde se recunoaște că acțiunile trebuie să fie conduse și atitudinile trebuie să fie determinate de credință și dragoste creștină. Cum era și firesc, dorința de refacere a acelei unități s-a manifestat în mai multe rânduri. Istoria a înregistrat mai multe încercări de unire a Bisericilor, numai că încercările de această natură n-au pornit din motive strict spirituale, n-au fost conduse în duh de înțelegere, încredere și dragoste creștină și n-au urmărit niâumai scopuri duhovnicești, plasându-se astfel pe un teren necorespunzător Evangheliei, de unde fireasca și plina de învățăminte a lor nereușită.

4.2. Sinodul de la Konstanz

După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul papal înapoi la Roma, poporul din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian, deși cei mai mulți cardinali erau francezi. Sub influența poporului care a intrat în palatul papal, a fost ales papă arhiepiscopul de Bari, italian de origine, care și-a ales numele de Urban al VI-lea.

Urban al VI-lea, care a încercat să curme anumite practici formate în timpul captivității babilonice, precum luxul exagerat și iubirea de bani, nu a fost tolerat de cardinalii francezi, dar nici de cei italieni. Susținând că Urban al VI-lea a fost ales necanonic sub presiunea poporului, colegiul cardinalilor a ales un nou papă, pe Clement al VII-lea, însă nu a reușit să se stabilească la Roma, ci a plecat din nou la Avignon. Astfel, Biserica Apuseană se vedea în situația de a avea doi papi. Existase și înainte în istorie doi sau trei papi (unul legitim și un antipapă sau chiar doi) însă situația era acum fără precedent datorită faptului că ambii papi existenți erau aleși de același corp de cardinali. Lumea apuseană s-a împărțit în două: papa Urban al VI-lea era cunoscut în Italia de Nord, cea mai mare parte a Germaniei și în Anglia. Clement al VII-lea era cunoscut în Franța (care se afla în așa numitul război de o sută de ani cu Anglia), Scoția și Sicilia. Anatematismele dintre cele două scaune papale se țineau lanț.

În această situație demnitatea papalității a avut mult de suferit. De aceea s-a născut repede ideea întoarcerii la normal. Universitatea din Pris, cea mai apropiată de Biserică, a venit cu o serie de propuneri de soluționare a conflictului: s-au propus trei soluții:

1. via cessionis – ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi ales un altul recunoscut de către toți;

2. via compromisis – recurgerea la un albitru care să spună care este adevăratul papă.

3. via concilii – convocarea unui concilui general al Bisericii care să se pronunțe asupra situației create.

Așa cum remarcă un autor catolic, pentru prima dată în istoria Bisericii apusene, avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali și, mai mult, un sinod în opoziție față de papi. Deși au fost invitați ambii papi, aceștia au refuzat să participe, trimițându-și reprezentanți. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor și cardinalilor, sinodul deschis la 28 martie 1409, a fost dominat de ideile conciliariste susținute de Universitatea din Paris. Sinodul a declarat pe ambii papi schismatici, eretici notorii, sperjuri și un scandal pentru Biserica universală, fapt pentru care au fost depuși. Sinodul a ales ca papă pe Petru Philargis, arhiepiscop de Milano, care și-a luat numele de Alexandru al V-lea, și care a prezidat ultima ședință.

Departe de a fi rezolvat problema, Sinodul de la Pisa a complicat-o. Papii de la Roma și Avignon au declarat nule lucrările sinodului și nu au recunoscut pe Alexandru ca Papă. Biserica avea de această dată trei papi. În cele din urmă, Biserica l-a recunoscut pe Alexandru ca papă, dar în 1410 acesta a murit. A fost ultimul papă de origine grecească. În locul lui a fost ales papă Ioan al XXIII-lea.

Întrucât schisma continua, s-a inițiat un nou sinod de această dată de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, ales împărat al Germaniei. Sigismund a considerat că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în situația în care din punct de vedere politic Europa era destabilizată de războiul de o sută de ani dintre Franța și Anglia, de tensiunile din Boemia cauzate de husiți și de presiunea otomană.

Ioan al XXIII-lea și-a dat acordul pentru convocarea sinodului. El a fost sigur că majoritatea prelaților vor fi de partea lui, însă odată ajuns la Konstanz s-a convins că lucrurile stau altfel. S-a decis să nu se voteze individual ci pe națiuni după modelul universităților. S-a format cinci națiuni: germană, franceză, engleză, italiană și colegiul cardinalilor. Astfel a fost anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. Au participat 18000 de oameni, fapt pentru care sinodul a fost considerat cea mai strălucită adunare din Evul Mediu occidental. Văzând că Sinodul nu-i va da câștig de cauză, Ioan al XXIII-lea a fugit, îmbrăcat în hainele unui vizitiu. Ioan al XXIII-lea a fost depus, el acceptând depunerea cu condiția ca și ceilalți doi papi să se retragă. Grigorie al XII-lea s-a retras, iar Benedict al XIII-lea, după ce a rămas fără susținerea spaniolilor a acceptat retragerea. A fost ales ca papă Martin al V-lea, recunoscut de toată lumea.

Sinodul a discutat și alte probleme ale Bisericii, luând o serie de hotărâri în sens conciliarist: limitarea taxelor papale; convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. S-a hotărât convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia.

Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod al Bisericii Apusene.

Deși la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin al V-lea ales la Konstanz, nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui conciliu întrunit cu regularitate, întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile. După planul conciliarist de la Konstanz, cel mai important sinod a fost cel de la Basel, 1431-1437, socotit al XVII-lea sinod general al Bisericii Apusene. Papa Eugeniu al IV-lea, care a urmat lui Martin al V-lea, a confirmat pe cardinalul Giuliano Cesarini ca și președinte al Sinodului.

În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431, a stabilit o agendă în trei puncte a sinodului:

1. înlăturarea ereziei husite.

2. stabilirea păcii între națiunile creștine (războiul de o sută de ani nu se terminae încă).

3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in capite et membris.

S-au luat hotărâri pentru îmbunătățirea situației Bisericii și în sens conciliarist:

– înlăturarea concubinajului clerului și a simoniei;

– limitarea consecințelor juridice ale excomunicării;

– suprimarea unor taxe;

– reducerea numărului cardinalilor la 24

4.3. Unirea de la Ferrara Florența și impactul pe care l-a avut asupra Occidentului

„Starea Imperiului Constantinopolului atunci când Manuil al II-lea (1391) a început cu Papa negocierile ce au condus la Sinodul de la Florența era jalnică. La acea vreme totul era în mâna turcilor. Manuil însuși, chiar în timpul vieții tatălui său, a fost silit de către Baiazid a II-lea să se alăture expedițiilor sale. La porunca Sultanului, tatăl lui Manuil a fost constrâns s nimicească până în temelii întăriturile cetății aflate pe atunci încă în curs de ridicare. Apoi di partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee și a se rândui un cadiu pentru turcii din oraș, cerere însoțită de amenințări cu împușcarea locuitorilor dinăuntrul zidurilor cetății în caz de refuz. Credincios amenințărilor sale, Baiazid începu a prăda orașele și satele din marginea Constantinopolului, silind pe bieții locuitori să se mute în alte locuri; în același timp oștirile sale pustiau și nimiceau orașele de pe țărmul Mării Negre. Oștile Islamului tăbărâseră foarte aproape de oraș, tăindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznădejde. Iată începutul domniei lui Manuil! Șase ani mai târziu, la cererea lui Baiazid, Manuil a fost silit să-și împartă stăpânirea aproape lipsită de putere cu nepotul său Andronic – ce se proclamase singur ajutor al Sultanului – și să plece el însuși spre a cere sprijinul monarhilor din Europa Apuseană. În timpul lipsei sale Constantinopolul aproape că a căzut pradă ambițioaselor țeluri ale lui Baiazid. Din fericire pentru oraș, Sultanul a dat de un înspăimântător rival în persoana lui Timur. Izbânzile acestuia asupra Sultanului au prelungit o vreme existența Imperiului și l-au făcut din nou pe Manuil stăpân pe tronul său. Mahomed I, fiul și urmașul lui Baiazid, a respectat pacea cu Împăratul grec.

Dar ce-i mai rămânea Împăratului din întinsele ținuturi aflate cândva în stăpânirea sa? În Asia nu mai stăpânea nici măcar o singură provincie, sau măcar un singur oraș izolat. Est adevărat, Mahomed refăcuse ruinele de pe țărmul Mării Negre și al Propontidei, ca și cele din Thessalia, dar, alături de Constantinopol, doar aceste ruine erau tot ceea ce-i mai rămăsese din marele Imperiu de odinioară. Chiar și pe acestea le stăpânea numai cu bunăvoința Sultanului. O astfel de stare de lucruri nu putea dura multă vreme. Sub domnia urmașului lui Manuil, Ioan al VIII-lea Paleologul, hotarele Imperiului erau încă și mai mici; Împăratul plătea sultanului Murad al II-lea 100.000 de aspri. În fapt acesta din urmă era stăpânul atotputernic al Imperiului, având chiar puterea de a recruta trupe din rândul grecilor. Turcii jefuiau orașele, pustiau ținuturi întregi și alungau locuitorii. Împăratul putea fi doar martor la nenorocirile supușilor săi, dar nu putea să-i ajute. Oastea sa era alcătuită în cea mai mare parte din mercenari, flota sa era neînsemnată, finanțele Imperiului erau în mare neorânduială, astfel încât până la urmă Ioan a fost pus în situația de a vinde Thessalonicul venețienilor spre a plăti cheltuielile curții sale.”

În chip vădit, Imperiul era pe marginea prăpastiei, iar sărăciții stăpânitori ai Constantinopolului o știau foarte bine. Însă mai știau că atâta vreme cât orașul rămânea în mâinile grecilor ar putea încă afla ajutor din partea monarhilor apuseni și ar putea nădăjdui să izbândească asupra turcilor. Dar le era la fel de vădit că, atâta vreme cât Bisericile continuau a fi despărțite, creștinii apuseni vor sta mai curând de-o parte, îngăduind turcilor să nimicească întregul Răsărit, decât să dea o mână de ajutor la apărarea lui. Iată deci pricina pentru care Manuil, în nădejdea de a-și izbăvi Imperiul, a hotărât a începe negocieri cu Papa, continuate de Ioan, în vederea ajungerii la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic. Ei nădăjduiau că un astfel de Sinod ar putea, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Predanii, să împace toate pricinile de neînțelegere dintre Biserici; Răsăritul și Apusul ar fi căzut la pace în ce privește credința, iar apoi toate neamurile creștine, odată înlăturată pricina dușmăniei lor, și-ar fi unit mâinile și inimile întru apărarea credincioșilor împotriva păgânilor.

Nu era un secret faptul că adevăratul motiv pentru care amândoi Împărații au propus Papei această unire era nădejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, să dobândească ajutor pentru Imperiu. Chiar și turcii au ghicit planurile Împăraților și s-au temut de o alianță. Împăratul Ioan Paleologul însuși le-a spus nu o dată demnitarilor săi, clerici și mireni, atât la Constantinopol, cât și la Ferrara și Florența, că acesta era adevăratul țel al adunării Sinodului.

De la mutarea scaunului papal la Avignon (1308), Biserica Apuseană fusese tulburată de mai multe zguduiri puternice, ce au dus la așa-numita „mare schismă” (1378-1428). Vreme de o jumătate de veac Biserica Apuseană fusese împărțită între doi Papi, dintre care unul rămăsese în Italia, iar celălalt își avea reședința în Franța. Papii și anti-Papii, aruncându-și unii altora anateme, pricinuiseră mari tulburări între clerici și mireni: poporul și cârmuitorii săi nu mai știau pe cine să primească drept cârmuitori legiuiți ai Bisericii; partida unui Papă prigonea partida celuilalt, și ambele se foloseau de cele mai nelegiuite mijloace spre a-și spori veniturile. Tocmai în timpul acestei tulburări generale monarhii și clerul din Apus s-au încredințat de necesitatea reformării Bisericii lor, începând cu capul și sfârșind cu mădularele sale, deplin conștienți în același timp că reforma trebuie făcută prin mijlocirea unui Sinod Ecumenic, iar nu de către Papii înșiși. Astfel, printr-un șir de nenorociri, Biserica Apuseană s-a întors la vechea convingere, oricât de potrivnică față de cea a Papilor, că singura autoritate văzută și universală trebuie să fie, fără excepție, cea a Sinoadelor Ecumenice. Așa se face că la începutul veacului al cincisprezecelea s-au convocat în Apus câteva Sinoade care, atribuindu-și titlul de Ecumenice, pretindeau și dreptul de a-i judeca pe Papi și, cu mai mult sau mai puțin succes, au pornit la reformarea numeroaselor abuzuri pricinuite în Biserică de lăcomia și ambițiile papale.

Refuzul lui Grigorie al XII-lea, ales Papă de către Cardinalii italieni, și a Papei Benedict al XII-lea, aflat atunci la Avignon, de a renunța la pretențiile la tronul papal (în ciuda propriilor făgăduințe și a cererilor Împăraților și Episcopilor), a fost urmat de Conciliul de la Pisa care, fiind convocat împotriva lor, a transferat tiara papală lui Alexandru al V-lea, înfierându-i cu numele de schismatici, eretici și sperjuri. Dar alegerea sa, departe de a liniști tulburările din Biserică, n-a făcut decât să-i sporească nenorocirile prin adăugarea unui nou Papă. La moartea lui Alexandru, Ioan al XXIII-lea a continuat să-și anatematizeze rivalii – Grigorie și Benedict. Până la urmă Conciliul de la Constanția (1414), dorind să pună capăt tuturor tulburărilor, proclamă solemn că „acest Sinod Ecumenic a primit nemijlocită stăpânire de la Domnul nostru Iisus Hristos, și fiece mădular al Bisericii, nelăsându-se în afară nici Papa, are a se supune Sinodului în toate cele ce țin de credință, de încheierea schismei și de reforma bisericească. Dacă, împotrivindu-se acestui canon, Papa sau oricine altcineva refuză a primi acesta sau orice alt Sinod Ecumenic, se va osândi cu canonisire și, de va fi nevoie, se va supune chiar pedepsei legale.” Hotărârea i-a fost aplicată lui Ioan al XXIII-lea: el a fost osândit să se lipsească de scaunul papal, fiind urmat de Otho Colonna, care și-a luat numele de Martin al V-lea (11 noiembrie, 1417). Apoi Conciliul a purces la reformarea Bisericii, deși în realitate s-a mărginit la câteva schimbări, întrucât Papa nu îngăduia nici un fel de schimbări semnificative, aranjând să se amâne soluționarea cerințelor generale de la un Conciliu la altul. Astfel în timpul vieții aceluiași Papă Martin, Conciliul de la Constanția a fost urmat pe rând de cel de la Pavia (1423), cel de la Sienna (1424), fără mai mult succes, și în sfârșit de cel de la Basel (1431), atât de temut de către urmașul lui Martin, Eugenie al IV-lea.

Tocmai în această perioadă când schisma pusese o frână așa de puternică în calea autorității papale, când convingerea de mai înainte asupra infailibilității și puterii absolute a Papei își pierduse din putere, făcând loc părerii că autoritatea Sinoadelor Ecumenice era mai mare decât cea a Papei, Papii, temându-se să nu-și piardă cu totul puterea asupra Bisericii și nefiind în stare să se lupte cu predominantul spirit al reformei, au primit cu bucurie propunerea Împăratului de unire a Bisericilor, cu atât mai mult cu cât această unire părea a le fi de foarte mult folos în susținerea puterii lor, care pe atunci se clătina. De îndată ce s-ar fi ajuns la unirea Bisericilor la un Sinod Ecumenic, ei ar fi putut prea bine să se aștepte să devină cârmuitorii supremi ai întregii lumi creștine, fiind apoi în stare să nimicească cu ușurință pe toți reformatorii din Apus.

Sinodul care a avut loc între anii 1438-1439 la Ferrara și Florența reprezintă una dintre cele mai dramatice încercări prin care lumea europeană a căutat să-și refacă unitatea spirituală pentru a putea rezista amenințărilor otomane. Nu s-au păstrat actele oficiale ale „Conciliului” de la Ferrara Florența, dar în diferite arhive europene s-au găsit însemnări ale unor participanți la acest sinod, pe baza cărora, istoricii moderni au putut reconstitui dezbaterile acestui important congres mondial din Evul Mediu. În categoria descrierilor privitoare la acest sinod, cea mai valoroasă documentare o constituie cronica lui Sylvestros Syropoulos.

Presiunea turcilor osmanlâi devenind tot mai amenințătoare, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), succesorul lui Manuil al II-lea Paleologul, în culmea disperării, s-a decis să ceară ajutorul Apusului creștin, oferind din nou unirea Bisericilor, cu toate că încercările de unire precedente n-au făcut decât să adâncească ruptura dintre greci și latini. El renunță la cererea împăratului Manuel al II-lea de a se ține un sinod de unire la Constantinopol și se învoi mai întâi cu papa Martin al V-lea (1417-1431), apoi cu papa Eugen al IV-lea (1431-1448), ca sinodul să se țină într-un oraș de pe coasta orientală a Italiei și pe cheltuiala papei.

Ideea convocării unui sinod ecumenic în cadrul căruia să se realizeze împăcarea dintre cele două Biserici era susținută nu numai de Constantinopol, ci și de papalitate, chiar dacă si temea de conciliarismul decretat de sinoadele apusene. Totuși un astfel de sinod presupunea costuri importante și nu putea evita discutarea problemelor controversate acutizate în secolul al XV-lea, provocând noi animozități de ambele părți.

„Toate încercările de unire anterioare n-au adus beneficii grecilor, iar Apusul a înțeles tot mai mult că unirea religioasă are conotații politice. De aceea, deviza curiei romane era: mai întâi supunere față de scaunul papal, adică recunoașterea primatului juridic al papei și apoi abordarea ajutorului militar împotriva turcilor. Ori, o astfel de supunere bisericească nu puteau accepta grecii. În timp ce, înainte de consumarea schismei de la 1054, grecii ar fi fost dispuși să accepte pe papă ca ultimă instanță de judecată în problemele pe care ei singuri nu le-ar fi putut rezolva și să acorde primatul de onoare, acum nici nu vroiau să audă despre o ascultare absolută pe care încerca Roma s-o impună împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) și patriarhului Ioan Bekkos (1275-1282) după Sinodul unionist de la Lyon (1274), dar mai ales, împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) în anul 1379. Aceasta presupunea prezența permanentă a unui legat papal în Constantinopol, împuternicit să dirijeze întreaga viață bisericească din Bizanț și să latinizeze Biserica răsăriteană. Altfel spus, Roma nu renunțase la ideea numirii unui patriarh latin în Constantinopol care, în situații concrete, putea îndeplini și rolul unui împărat latin”.

Papa Eugen al IV-lea propuse mai întâi orașul Bologna și încheie pentru aceasta, la 12 noiembrie 1431, un tratat cu grecii, obligându-se totodată să trimită corăbii și armată pentru apărarea Constantinopolului. Sinodul <conciliarist> din Basel, însă, deschis în martie 1431, pentru reforma Bisericii – in capite et membris – fără voia papei, întrucât sinodalii din Basel socoteau autoritatea Sinodului în Biserică mai presus de autoritatea papei, prin conflictul lui cu papa, împiedică mersul normal al tratativelor. În cele din urmă, Eugen al IV-lea mută prin bulla Doctoris Gentium sinodul din Basel, la 18 februarie 1437, la Ferrara, pe coasta răsăriteană a Italiei, unde puteau veni grecii, îndemnând pe sinodalii de la Basel să vină și ei acolo.

Bizantinii se pronunțară în favoarea papei. La 24 noiembrie 1437 împăratul Ioan al VIIIlea Paleologul, însoțit de o delegație impunătoare de aproape 700 persoane, a plecat cu corăbiile papale spre Italia, gata să se încaiere la plecare cu corăbiile trimise de sinodalii din Basel. Din impunătoarea suită a împăratului făceau parte, în afară de patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (1416 – 10 iunie 1439), fratele împăratului, Dimitrie Paleologul, despotul Peloponezului, vreo 20 de mitropoliți și episcopi, câțiva preoți și diaconi și câțiva mireni mai de seamă.

Dintre clerici, mai însemnați erau: Visarion, mitropolitul Niceei († la 18 noiembrie 1472, la Ravena), favorabil unirii cu latinii, Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului († 23 ianuarie 1444), care reprezenta și pe patriarhul Antiohiei, cel mai mare adversar al unirii cu latinii; Antonie, mitropolit de Heracleea, care repezenta și pe patriarhul Alexandriei, Dionisie de Sardes, reprezentând și pe patriarhul Ierusalimului, care va deceda la Florența, fiind înlocuit cu mitropolitul Dorotei al Monembasiei, Mitrofan, episcope de Cizic, favorabil unirii, călugărul Grigorie Mammas, confesorul împăratului, Silvestru Syropoulos, marele eclesiarh al Patriarhiei ecumenice, care, după întoarcerea din Italia, a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara- Florența, tradusă la Haga în 1660 în latinește sub titlul: Vera historia unionis non verae inter Graecos et Latinos, sive Concilii Florentini eazactissima naratio = Istoria adevărată a unei uniri neadevărate dintre greci și latini, sau Povestirea foarte exactă a Sinodului florentin.

Dintre mireni, au fost: Gheorghe Scholarios, secretarul intim al împăratului. Reprezentantul aristotelicilor, numit mai târziu ca monah Ghenadie Scholarios, care a fost primul patriarh ecumenic sub turci (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465; † 1472), Gheorghe Ghemistos Plethon (1360 – † 25 iunie 1452), de la Mistra (vechea Spartă, din Peloponez), reprezentantul platonicienilor. Imperiul grec de Trebizonda a trimis, de asemenea, o delegație. Unii principi ai popoarelor ortodoxe din Răsărit au trimis și ei reprezentanții lor. Astfel, marele principe al Moscovei, Vasile al II-lea (1425-1462) a trimis pe Isidor, mitropolitul Kievului și Moscovei († 1463), grec de neam, cu o suită.

Domnitorii Moldovei, Iliaș și Ștefan (1435-1442), au trimis pe mitropolitul Damian al Moldovei(grec de origine), locțiitor al Sevastiei, numit în Moldova, în 1437 de Patriarhia ecumenică. Din lucrarea lui Syropoulos reiese că delegația din Moldova care a luat parte la conciliul de la Ferrara-Florența, era formată dintr-un mitropolit, un protopop (Constantin) și un reprezentant al statului moldovean cu numele Neagoe. În general, Syropoulos nu dă numele participanților. Numele Mitropolitului Moldovei il aflăm din actul de unire semnat la Florența. Biserica Georgiei sau Iviriei, în Caucaz, a trimis trei delegați: mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop și un laic. Mitropolia Ungrovlahiei, respectiv domnul Țării Românești, Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446), arhiepiscopia sârbă de Ipek, respectiv despotul Gheorghe Brancovici (1427-1456) și arhiepiscopia bulgară de Ghrida n-au trimis nici un delegat, din motive politice.

Basileul Ioan al VIII-lea Paleologul și impunătoarea sa suită au sosit la Veneția la 8 februarie 1438, unde dogele și venețienii i-au făcut o primire măreață. Din Veneția, grecii au plecat la Ferrara, unde papa strămutase sinodul din Basel, și au ajuns la 4 martie 1438, fiind întâmpinați de papa Eugen al IV-lea, cardinalii și episcopii romano-catolici. Marchizul de Este din Ferrara s-a oferit să dea gratuit găzduire și masă împăratului și însoțitorilor săi. Urma ca sinodul să se deschidă la 3 aprilie, dar s-a amânat deschiderea lui oficială până în octombrie 1438, pentru a veni de la Basel și alți membri sinodali. Latinii n-au putut convoca decât vreo 70 de ierarhi, la care s-au adăugat câțiva delegați veniți din Basel, unde rămăseseră cei mai mulți susținători ai <Conciliarismului>, care susțineau că sinodul este superior autorității papei.

Intervalul de timp dintre lunile aprilie și octombrie l-au folosit reprezentanții celor două Biserici pentru pregătirea terenului unirii. S-a discutat îndeosebi problema purgatoriului, care, după 1252, a fost subiect de controverse între greci și latini. Lucrările sinodului de la Ferrara au început în aprilie 1438. Pentru buna lor desfășurare sau format două comisii: una greacă și alta latină.

Din partea grecilor au luat parte la discuții Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului, și Visarion, mitropolit de Niceea. Din partea latinilor s-au distins: cardinalul Iuliu Cesarini, fost președinte al sinodului din Basel, Andrei, episcop latin de Rodos, Ludovic, arhiepiscop de Forli, Ioan de Turrecremata sau Torquemada (spaniol), Ioan de Montenigro, dominicanul Ioan de Raguza și abatele Ambrozie Traversari de la mânăstirea Camaldulilor. În discuțiile despre focul material curățitor sau purgatoriu, grecii au susținut că sufletele, fiind de natură spiritual, nu mai trec printr-un foc material sau purgatoriu. Îndată după moartea rupului, ele nu primesc fericirea sau condamnarea definitivă, deoarece nu sunt unite cu trupurile cu care au conviețuit, ci numai un început de fericire sau de osândă, care va deveni definitivă după învierea morților, la judecata universală. Sufletele care au păcătuit în viață îndură după moarte suferințe morale până la judecata universală. Dimpotrivă, latinii au susținut că îndată după moartea trupului sufletele drepților primesc fericirea definitivă, sufletele celor căzuți în păcate ușoare, sau veniale, se pot curăți de acestea printr-un foc material, în purgatoriu, care este un loc intermediar între pământ și cer, după care sunt primite în cer, învățătură care contrazice revelația Sfintei Scripturi.

Sinodul s-a deschis oficial cu mare pompă la 8 octombrie 1438 la Ferrara, cu discuții publice asupra a patru puncte de credință mai însemnate, numite de atunci „cele patru puncte florentine”:

1.Dogma purcederii Sfântului Duh sau „Filioque”;

2. Doctrina despre purgatoriu;

3. Uzul de a săvârși Sfânta Euharistie cu pâine nedospită sau azimă;

4. Primatul papal, lăsat dinadins la urmă, ca fiind cea mai spinoasă problemă.

În ședința a treia, din 14 octombrie, mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului a argumentat că adaosul „Filioque” la Simbolul credinței nu se găsește în Simbolurile alcătuite de Sinoadele ecumenice și ca atare trebuie înlăturat. Din partea latinilor au răspuns episcopul Andrei de Rodos și cardinalul Iuliu Cesarini, înfățișând adaosul Filioque nu ca un adaos la Simboluri, ci ca o completare sau explicație sau dezvoltare a cuvintelor „care din Tatăl purcede”. Discuțiile au continuat în alte unsprezece ședințe, fără nici un rezultat.

Grecii, plictisiți și nemulțumiți, doreau să se întoarcă în patrie. Împăratul avea însă nevoie de unire pentru primirea ajutorului promis de papă. În înțelegere cu împăratul bizantin, papa mută sinodul la Florența, la începutul anului 1439, având în vedere că florentinii promiseseră papei că vor pune la dispoziție fonduri însemnate, dacă sinodul se mută în orașul lor. Ședințele sau ținut în marea și eleganta catedrala Santa Maria del Fiore, impunătorul dom al Florenței construit între 1296-1346.

La 2 martie 1439, în ședința a 18-a, s-a reluat la Florența marea discuție referitoare la purcederea Duhului Sfânt, discuție continuată în șase ședințe, dar fără rezultat. În fața situației create, împăratul hotărî ca fiecare parte să discute separat, iar obiecțiunile să se facă în scris. Rămas numai între greci, împăratul stărui să se facă unirea, pe care o înfățișa ca singura posibilitate de a salva patria în pericol, primind ajutorul financiar și militar al papei și al statelor catolice din Occident. Patriarhul Iosif al II-lea, bolnav, convins de această necesitate, chemă pe patul de moarte pe greci, spunându-le că Ortodoxia nu este cu totul sacrificată prin unire și-i rugă să cedeze. Majoritatea primește, afară de cinci, în frunte cu mitropoliții Marcu Eugenicu al Efesului și Antonie al Heracleei.

Patriarhul Iosif al II-lea muri la 10 iunie 1439 și fu înmormântat cu pompa cuvenită în biserica Santa Maria Novella din Florența, construită între 1296 și 1360, unde mormântul său se află până astăzi. După moartea patriarhului, împăratul a condus singur discuțiile, consultându-se numai cu partida favorabilă unirii, în frunte cu mitropoliții Isidor al Kievului și Moscovei, Visarion al Niceei și Dorotei de Mitilene. La 13 și 14 aprilie 1439, mitropolitul Visarion al Niceei a ținut în fața confraților o pledoarie iscusită pentru unire. În genere, latinii au susținut că învățătura lor nu este în contrazicere cu învățătura ortodocșilor.

În privința adaosului „Filioque”, acordul la care s-a ajuns a fost formula că „Sfântul Duh purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul ca dintr-un singur izvor și dintr-o singură suflare” – „ ex utraque aeternaliter tamquam ab uno principio et unica spirattione procedit”. După alte patru săptămâni de discuții, grecii și latinii au căzut de acord și cu celelalte puncte, primind doctrina despre purgatoriu. S-a admis uzul de a săvârși Sfânta Liturghie cu pâine dospită și nedospită, după practica fiecărei Biserici. Asupra primatului papal, deși a fost lupta cea mai grea, grecii au admis că papa este succesorul Sfântului Petru, locțiitorul lui Hristos pe pământ, învățător și judecător al întregii Biserici, „după cum se cuprinde în hotărârile Sinoadelor ecumenice și în sfintele canoane”- „quemadmodum etiam in gestis oecumenicorum Conciliorum et in sacras canonibus continetur”, iar al doilea în rang după el este patriarhul de Constantinopol. Prin această formulare abilă, grecii au reușit să evite recunoașterea primatului jurisdicțional al papei în Biserica universală.

S-a compus apoi decretul de unire care a fost semnat de 115 delegați latini și numai 33 de răsăriteni. N-au semnat însă mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului și cei care fugiseră mai înainte, la 14 iunie 1439, între ei fiind Dimitrie Paleologul, despotul Peloponezului, fratele împăratului, mitropolitul Grigorie al Georgiei cu un laic, Gheorghe Scholarios, secretarul împăratului, deși el stăruise pentru unire, Gheorghe Ghemistos Plethon ș.a. Unii dintre fugari au fost prinși și constrânși să semneze. Dintre sinodalii greci au semnat 16 mitropoliți, patru locțiitori de patriarhi, patru diaconi și reprezentanții celorlalți principi răsăriteni, între ei și mitropolitul Damian al Moldovei, grec de neam. Împreună cu ei a semnat și împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul.

Mult mai târziu, înainte de 1452, mitropolitul Damian al Moldovei a renunțat la unire, alăturându-se antiunioniștilor din Bizanț, după cum aflăm dintr-un Raport al arhiereilor și al celorlalți contra sinodului din Florența, înaintat împăratului Constantin al XI-lea Dragases (1448- 1453), în 1452, de Ghenadie Scholarios. La 6 iulie 1439, în prezența papei Eugen al IV-lea, care a oficiat cu acest prilej, a fost proclamată oficial unirea dintre cele două Biserici, în catedrala Santa Maria del Fiore din Florența, de către cardinalul Iuliu Cesarini, care a citit textul latin, și mitropolitul Visarion al Niceei, care a citit textul grec al decretului de unire. Astfel s-a încheiat sinodul unionist de la Ferrara- Florența, socotit ca al XVII-lea conciliu general în Biserica Romano-Catolică.

De rezultatul acestui sinod latinii s-au bucurat mult la început, dar în genere el n-a mulțumit nici pe papă, nici pe împărat. Când papa Eugen al IV-lea a auzit că mitropolitul Marcu Eugenicul n-a semnat decretul de unire, a exclamat :<N-am realizat nimic!> și, de fapt, nici n-a realizat, căci decretul de unire de la Ferrara-Florența a rămas până azi un simplu document în dosarele Vaticanului.

Sinodul de la Ferrara-Florența, socotit de Biserica Apuseană ca al XVII-lea conciliu general, a fost mutat îndată după semnarea decretului de unire cu grecii, la Roma, unde lucrările au continuat până la 1445. În acest conciliu, Biserica Romano-Catolică a încheiat unirea și cu Bisericile Vechi orientale: Armeană (la 22 noiembrie 1439), Iacobită (1422), cu Biserica coptă și abisiniană (4 februarie 1442), Monofizită din Mesopotamia (30 noiembrie 1444), Nestoriană din Cipru (7 august 1445), fără ca aceste uniri să aibă o importanță deosebită. La 26 august 1439 împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul și sinodalii greci au părăsit Italia și, prin Veneția, s-au întors la Constantinopol la 1 februarie 1440. Când au sosit la Constantinopol cei ce au semnat decretul de unire de la Florența au fost întâmpinați cu epitetele de, „trădători” și „azimiți”. Unirea fusese impusă silnic. Fusese mai ușor de a semna actul de unire decât s-o pui în practică. Ajutorul dat de Apus se rezuma la câteva pungi cu aur și argint și la două corăbii de război.

După ce s-a întors la Constantinopol în 1439, Ghenadie Scholarios a devenit, în 1444, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului († 23 ianuarie 1444), „Conducătorul adunării ortodocșilor” și cel mai mare adversar al unirii de la Florența, din 6 iulie 1439, pe care a condamnat-o în 1445 în termeni foarte aspri, scriind : „Nici o nenorocire n-a fost pentru noi mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți”. De teama poporului, Visarion al Niceei († 1472) s-a refugiat la Roma, unde papa l-a răsplătit cu demnitatea de cardinal.

În 1443, cei trei patriarhi răsăriteni, al Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, întruniți la Ierusalim, au declarat fără valoare cele semnate la Florența, iar pe patriarhul ecumenic Mitrofan al II-lea (1440-1433), unionist numit de popor Mitrofan – „omorâtorul de mamă”, adică de Biserică, l-au declarat depus din scaun. În 1433, a fost ales patriarh Grigorie Mammas, tot unionist, care, ca patriarh ecumenic, s-a numit Grigorie al III-lea (1433-1450). De frica poporului a fugit la Roma, în 1450, unde a murit în 1459.

Rusia pravoslavnică a văzut unirea de la Florența din 6 iulie 1439 o trădare a Ortodoxiei. Îndată după ce mitropolitul Isidor al Kievului și Moscovei s-a întors la scaun, marele principe Vasile al II-lea al Moscovei a dispus arestarea lui și depunerea din scaun. De acum înainte Rusia s-a lepădat de Bizanțul apostat și și-a ales mitropolitul ei independent, în 1448, în persoana lui Ioan, fără să mai ceară confirmarea oficială a patriarhului ecumenic, considerându-se Biserică autocefală. Mitropolitul Isidor al Kievului și Moscovei, reușind să evadeze din temniță, s-a refugiat la Roma, unde papa l-a răsplătit cu rangul de cardinal, ca și pe Visarion al Niceei. La 31 octombrie 1448 împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul muri și-i urmă pe scaunul imperial fratele său, Constantin al XI-lea Dragases (1448- † 29 mai 1453), care, ca și predecesorul său, a făcut apel la ajutorul latinilor pentru salvarea Constantinopolului, menținând unirea de la Florența.

Mulți apuseni, printre care și istorici ai vremii, au considerat că bizantinii prin refuzul unirii și-au meritat soarta. Nici chiar Visarion al Niceei care se afla la Roma și încerca să strângă ajutoare, nu înțelegea ce se întâmplă, iar cei din Bizanț i se păreau ostili. Oamenii de rând însă, animați de o fidelitate arzătoare față de credința lor, de liturghia și predaniile lor ortodoxe, socoteau pe bună dreptate că viața de aici de pe pământ era doar o pregătire a celei veșnice. Nu se cădea să sacrifice viața veșnică pentru viața materială care aici pe pământ este atât de repede trecătoare. La vremea aceea credința era precumpănitoare și dacă nenorocirile aveau să se abată asupra lor, aceasta era pedeapsa pentru păcatele făcute.

Ultimele cereri de ajutor către Apus au fost făcute de Constantin al Xl-lea Dragases, începând cu anul 1451. Dacă la început acesta a stat în expectativă, intențiile tot mai ostile ale noului sultan Mahomed al II-lea, intenții despre care se va vorbi în capitolul următor, l-au făcut să-și îndrepte din nou atenția spre apuseni, în speranța că aceștia îi vor da ajutorul mult dorit.

Mărul discordiei îl constituie mai departe unirea de la Florența, care nu era recunoscută de bizantini. Papa Nicolae al V-lea, care urmase în scaunul pontifical în 1447 după moartea lui Eugenicu al IV-lea, era un om pașnic și un cărturar. El a întemeiat Biblioteca Vaticanului și în calitate de cărturar avea o mare prețuire pentru Visarion al Niceei, admirând foarte mult învățătură lui. Din acest motiv avea o mare simpatie pentru lupta dusă de greci, dar în același timp nu se grăbea să ajute un oraș care nu recunoștea nici acum unirea.

Constantin al Xl-lea Dragases cunoștea acest lucru și în vara anului 1451, a trimis un sol în Apus cu un mesaj pentru papă din partea sa și cu o scrisoare adresată papei de către un grup de antiunioniști, care își dădeau numele de”Synaxis”. Numele acesta era folosit din pricină că gruparea acționa fără să-1 cuprindă și pe patriarh, și din acest motiv cuvîntul sinod nu putea fî folosit în mod legal, în conformitate cu canoanele bisericești.

Membrii “Synaxisului”, propuneau papei să se țină un nou conciliu la Constantinopol de această dată, la care să participe toate patriarhiile răsăritene, o delegație redusă din Apus și care să fie cu adevărat ecumenic. Semnat de mulți antiunioniști, apelul nu fusese semnat de Ghenadie ( Grigorie ) Scholarios, care socotea pe bună dreptate, că nimic bun nu putea să vină de pe urma lui.

Poate că papa ar fi dat curs plângerilor disidenților, dar în acelși timp la Roma a sosit patriarhul Grigorie Mammas, într-un exil pe care singur îl hotărâse, iar plângerile sale nu l-au făcut pe papă împăciuitor. Nici un răspuns n-a fost trimis către “Synaxis”, dar împăratului i s-a răspuns în niște termeni foarte hotărâți :”Dacă tu, împreună cu căpeteniile tale și cu poporul din Constantinopol primiți hotărârea de unire, ne veți găsi pe noi și pe venerabilii noștri frați, cardinalii sfintei Biserici romane, dornici pururea să sprijine bunul tău nume și împărăția ta. Dacă însă tu și poporul tău nu vreți să primiți hotărârea, ne veți sili să luăm măsurile trebuincioase pentru scăparea voastră și pentru reputația noastră.” Ceea ce primise Constantin al Xl-lea din partea papei, nu era altceva decât un ultimatum.

Raporturile cu sultanul se înrăutățesc și mai mult, Mohamed al II-lea calcă posesiunile bizantine de peste Bosfor, iar în 1452, din piatra bisericilor și mănăstirilor dărâmate, va construi o nouă fortăreață numită Rumeli Hisar (Tăietoarea Beregății), față în față cu Anadolu Hisar. De acum Bosforul era controlat de turci și scufundarea către sfârșitul anului a trei nave venețiene care nu au oprit să fie cercetate potrivit ordinului sultanului, nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială nici bizantinilor, nici apusenilor, asupra intențiilor lui Mahomed.

Adânc zdruncinat de intențiile sultanului după construirea fortăreței de la Rumeli Hisar, papa este hotărât să sprijine lupta lui Constantin al XI-lea Dragases, mai cu seamă că acesta din urmă îi trimisese o scrisoare, prin care se declara de acord să sprijine unirea, și mai mult decât atât să o ducă la îndeplinire.

În mai 1452 papa îi trimite la Constantinopol pe Isidor, fostul mitropolit al Kievului și Moscovei, devenit după fuga sa cardinal al Bisericii romane și legat papal. Isidor va ajunge la Constantinopol în 26 octombrie 1452, aducând cu el și un corp de 200 de arcași, recrutați la Neapole pe cheltuiala papei. Isidor a fost primit la Constantinopol cu toată considerația necesară, iar sosirea corpului de arcași a stârnit însuflețirea în rândul mulțimii. Poporul socotea că frații de credință apuseni nu îi vor abandona. împăratul a hotărât formarea de comitete care să-și dea sprijinul unirii, unul din partea populației Constantinopolului, celălalt din partea nobilimii. Comitetul poporului s-a declarat de acord cu unirea după ce adversarii antiunioniști au refuzat să participe la ședințe. Comitetul nobilimii a propus o soluție de compromis : numele papei să fie pomenit la liturghie, dar promulgarea unirii să fie amânată. Constantin al Xl-lea, la insistențele lui Isidor, nu a fost de acord cu această soluție.

Cel care purta negocierile cu antiunioniștii se pare că a fost Luca Notaras, secretarul împăratului. Ghenadie Scholarios adânc mâhnit pentru că poporul începuse să șovăie după sosirea lui Isidor cu acel corp de arcași, s-a retras de la discuții în chilia sa de la mănăstirea Pantocrator, nu înainte de a lipi pe poarta mănăstirii, o întâmpinare prin care preveneau poporul să nu se lepede de adevărata sa credință. Cu cât timpul trecea și alte ajutoare nu soseau din Apus, adversarii unirii căpătau din nou puteri și credibilitate și din această privință în Constantinopol au avut loc manifestări anti-latine.

Arhiepiscopul Leonardo, care venise împreună cu Isidor și nutrea un dispreț greu de ascuns față de greci și religia lor, a propus împăratului să alcătuiască un complet de judecată, care să-i osândească pe adversarii unirii. Constantin s-a mulțumit doar să-i cheme pe membrii “Synaxisului”la palatul imperial, pentru a își motiva împotrivirea. Aceștia au arătat că doresc un conciliu la care să participe toate Bisericile răsăritene și au înnoit dezacordul față de unire cu argumente teologice, motivând că unirea cu Roma ar duce la schisma cu celelalte Biserici surori.

Puțin mai târziu a fost scufundat cel de-al treilea vas venețian, despre care s-a amintit mai înainte, Constantinopolul a fost cuprins din nou de panică, gruparea unionistă prinzând din nou putere. Ghenadie Scholarios a avertizat din nou că ajutorul apusean înseamnă uninație și că el cel puțin, nu își va vinde credința pentru un rezultat îndoielnic.

La 12 decembrie 1452, în cadrul unei liturghii solemne oficiată în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol a fost proclamată oficial unirea. Deși absenți, patriarhul și papa au fost pomeniți la ectenii, iar actul de la Florența a fost citit în întregime de la un capăt la altul. Printre greci nu a domnit însuflețirea. Ghenadie Scholarios și alți opt călugări nu au fost prezenți la slujbă deși a slujit un sobor de 300 de preoți și diaconi. Se spune că marele duce Luca Notaras, al doilea în rang după împărat, ar fi afirmat atunci : “Mai bine să vedem dominând în mijlocul orașului turbanul turcilor decât tiara latină”. Poate că supărarea i-a fost adusă de neînduplecarea unor catolici, precum arhiepiscopul Leonardo, care n-a înțeles că înaintea mândriei și vanității, stătea în cumpănă poarta creștinătății. Grecii plătiseră prețul în speranța că părăsirea fidelității, le va aduce salvarea împărăției creștine, numai că așa cum se va vedea ei au plătit prețul dar au fost înșelați.

Unirea de la Florența a fost cea din urmă încercare de împăcare dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică prin tratative și sinoade unioniste. După căderea Constantinopolului asemenea încercări de unire au devenit imposibile, căci turcii în plină ascensiune nu doreau întărirea creștinilor, nici a ortodocșilor, nici a catolicilor. Papalitatea însă n-a încetat să atragă pe ortodocși prin alte mijloace: propagandă, școli, ajutoare, diplomație, constrângere politică, reușind în secolele următoare să atragă pe unii. Conciliul de la Ferrara-Florența a reprezentat un eveniment important în viața Bisericii. Hotărârile luate au exercitat o mare influență atât în relațiile dintre Bisericile greacă și romană, cât și în viața internă a fiecăreia dintre ele. Se poate afirma că importanța acestui conciliu rezidă mai mult în consecințele hotărârilor sale decât în calitatea lucrării și a tematicii sale dogmatice.

Conciliul de la Ferrara – Florența a marcat în secolul al XV-lea o etapă importantă în relațiile dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano – Catolică. Deși a fost convocat din motive nereligioase, împăratul bizantin dorind să obțină ajutoare militare pentru apărarea imperiului amenințat de otomani, iar papa dorind să-și impună supremația jurisdicțională asupra Bisericii de Răsărit, totuși participanții la conciliu au discutat unele probleme și au putut constata că deosebirile teologice și liturgice dintre cele două Biserici au luat proporții neînchipuit de mari.

Dintre cele patru puncte discutate în conciliu ( purgatorial, Filioque, folosirea azimei la Sf. Liturghie și primatul papal) ultimul nu a făcut obiectul în discuții teologice, deși era cel mai important. Aceasta s-a văzut și din faptul că nu s-a impus prin hotărârea conciliară ca ortodocșii să rostească Simbolul de credință cu adaosul Filioque și nici să săvârșească Sf. Liturghie cu azimă. Totuși, în decizia finală era scris fără echivoc că “Pontiful roman deține primatul în toată lumea” și că „el este adevăratul locțiitor al lui Hristos și capul Bisericii” și aceasta potrivit cu sinoadele ecumenice și cu sfintele canoane.

Participarea Bisericii Ortodoxe Române la conciliul florentin a fost parțială și fără urmări. Mitropoliții unioniști Grigorie, Damian și Inochentie, străini de neamul românesc, desemnați ca mitropoliți și consacrați de Bizanțul politic și eclesiastic, cu predominanța marcantă și inflexibilă a celui dintâi asupra celui din urmă, n-au acționat în numele ortodoxiei tradiționale românești, ci în numele intereselor celor ce i-au instituit ierarhi ai Moldovei. Poporul cel drept credincios din Imperiul Bizantin ca și cel din Moldova, s-au opus hotărârilor conciliului de la Ferrara – Florența, ca nefiind conforme cu învățătura ortodoxă și cu practica liturgică și canonică tradițională. Acest fapt arată peste veacuri că unirea dintre Bisericile Ortodoxă și Romano – Catolică poate fi realizată cu adevărat numai pe baza adevărului de credință și nu din alte interese.

Concluzii

Anul 1453 a fost un an ce a însemnat o cotitură pe scara istoriei. Un imperiu care dăinuise timp de unsprezece veacuri, un imperiu moștenitor al Greciei și Romei antice dispărea din punct de vedere politic de pe harta lumii. Ar fi nedrept să spunem, că acest an a fost crucial în istoria sa și că pieirea sub iataganul otoman se datorează exclusiv greșelilor făcute atunci. Bizanțul își primise osânda cu mult înainte. Micșorat, împuținat în oameni și sărăcit de-a lungul timpului, putea oricând să cadă. Dumnezeu a vrut să se întâmple atunci.

Lucrul acesta poate nu s-ar fi întâmplat atunci dacă Mahomed al II-lea nu ar fi fost atât de hotărât, sau dacă bătrânul vizir Halii Pașa ar fi fost mai convingător, sau dacă ajutoarele apusene ar fi pornit cu două săptămâni mai devreme, sau dacă în cursul desfășurării evenimentelor Kerkoporta nu ar fi fost uitată deschisă, sau dacă Giustiniani nu ar fi fost rănit. O serie întreagă de dacă, care s-au acumulat. La acestea s-ar mai adăuga unul. Dacă Constantinopolul ar fi scăpat atunci, ar mai fi dăinuit o vreme. Poate un an, poate doi sau poate zece, înaintarea turcească în Europa ar fi fost oprită o vreme, dar aceasta nu putea schimba nimic. Apusul probabil și-ar fi întors din nou spatele și ar fi considerat probabil că pericolul nu este atât de mare. S-a arătat ce voia acel Apus și ce preț a cerut pentru apărarea creștinătății.

De altfel Apusul a considerat întotdeauna că Bizanțul și-a meritat soarta. Bizantinii nu erau decât niște schismatici, care au refuzat unirea cu Biserica Romei și au refuzat suzeranitatea “campionului de la Roma”. în accepțiunea Apusului, pentru faptele lor, grecii își pierduseră împărăția drept pedeapsă. Niște schismatici nici nu meritau altceva.

În ceea ce privește această lucrare o închei cu speranța că am reușit o prezentare suficientă, pentru momentul de față, a istoriei complexe a Imperiului bizantin în secolul al XV-lea. În redactarea ei sper că am reușit să păstrez pe toată lungimea lucrări principiul cu care am început acest proiect și anume realizarea în tratarea fiecărui eveniment a unui proces cauză-efect, absolut necesar în studierea istoriei.

De asemenea în realizarea proiectului am plecat de la o selecționare obiectivă a bibliografiei disponibile, în dorința de a prezenta, din punct de vedere bibliografic, procesul istoric continuu și obiectiv. Pentru realizarea acestui obiectiv am folosit materiale care să respecte cerințele obiectivități istorice.

Bibliografie

Cărți

1. ***, Coran trad. de Silvestru Octavian Iosipescul , ed. ETA, Cluj-Napoca, 1995

2. Ahrweiler Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, București, Editura Corint, 2002

3. Balard Michel, Ducellier Alain; Bizanț și Occident, în Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, îngrijit de Jean-Claude Smitt; traducere Mădălin Roșioru, Natalia Farcaș și Denisa Burducea, Ed. Polirom, 2002

4. Băbuș Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, 2003

5. Babuș Emanoil, Bizanțul. Istorie și Spiritualitate, Editura Sofia, București, 2007

6. Bréhier Louis, Civilizația bizantină, București, Editura All, 1994

7. Brehier Louis, Le Monde Bysantine – Vie et Mort de Byzance, Editura Albin Michel, Paris, 1969

8. Brezeanu Stelian, O istorie a Bizanțului, București, Editura Meronia, 2005

9. Brătianu Gheorghe I. Marea Neagra. De la origini la cucerirea otomana, Vol. II, Editura Meridiane, București, 1988

10. Căzan Florentina, Cruciadele, momente de confluență între două civilizații și culturi, Editura Academiei Române, București, 1990

11. Pr. Chifăr Nicolae, Istoria creștinismului, vol. III, Editura mitropolitană Trinitas, Iași, 2002

12. Delumeau Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, București, 1996

13. Diehl Charles, Figuri bizantine, vol.1, București, Editura pentru literatură, 1969

14. Ducellier Alain, Les byzantine- histoire et culture, Seuil, Paris, 1988

15. Eliade Mircea Istoria credințelor și ideilor religioase ed. Științifică, București 1991, vol. 3

16. Eliade Mircea, Culianu Ioan P., Dicționar al religiilor, Bucuresti,Editura Humanitas, 1993

17. Georgescu Maria, Istoria Bizanțului, Editura Enciclopedică, București, 2005

18. Gibbon Edward, Istoria declinului si prăbușirii Imperiului Roman, Editura Minerva, București 1976

19. Grabar André, Iconoclasmul bizatin, București, Editura Meridiane, 1991

20. Iorga Nicolae, Bizanț după Bizanț, București, Editura Enciclopedică Română, 1972

21. Lemerle Paul, Istoria Bizanțului, trad. Nicolae Șerban Papacostea, București, Editura Enciclopedică Română, 1988

22. Mc.Neill William, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv; traducere de Diana Stanciu; Ed. ABC, 2000

23. Obolensky Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de Răsărit, 500 – 1453, Editura Corint, București, 2002

24. Ostrumov Ivan N., Istoria Sinodului de la Florența, traducere de Constantin Făgățeanu, editura Scara, București, 2002

25. Papacostea Șerban, Romanii în secolul al XIII-lea. Intre cruciata și Imperiul Mongol, Editura Enciclopedica, București, 1993

26. Popescu Emilian, Istoria Bizanțului, Editura Universitatea București, București, 1993

27. Rendina Claudio, Dogii Veneției. Istorie și secrete, Editura Bic All, București, 2003

28. Pr. Prof. Dr. Rămureanu Ioan, Istoria bisericească universală, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

29. Runciman Steven, Căderea Constantinopolului 1453, București 1991

30. Runciman Steven, Căderea Constantinopolului , traducere note, postfață și îngrijire științifică de Alexandru Elian, Ediția a II-a, Editura Enciclopedică București, 1991

31. Săgeată Marcela, Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, București, Editura Top Form, 2006

32. Sourdel Dominique, Islamul, Ed. Humanitas, București, 1993 în traducerea Lilianei Saraiev

33. Stan Alexandru, Rus Remus, Istoria religiilor pentru învățământul preuniversitar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991

34. Treadgold Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, București, Editura Artemis, 2003

35. Treadgold Warren, O istorie a statului și a societații bizantine, Vol. II, Editura Institutul European, Iași, 2004

36. Vasiliev A.A., History of the Byzantin Empire, Vol. II, Editat de Universitatea Winsconsin Madisson, 1928

37. Zbuchea Gheorghe, Istoria Imperiului Bizantin, Editat de Universitatea București, București, f. a.

38. Wach Joachim Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iași, 1997, în traducerea lui Florin Iorga

39. http://www.crestinortodox.ro

Periodice

1. Pr. Prof. Dr. Alexe Ștefan C., Sinodul de la Ferrara-Florența și participarea Bisericii Ortodoxe Române, în Ortodoxia nr. 4/1989

2. Pr.Prof.Dr. Alexe Ștefan C., Unitatea creștină. 550 de ani de la Conciliul Ferrara-Florența. Deziluzii, tensiuni, perspective, în Ortodoxia, nr. 3/1989

3. Pr. Prof. Dr. Braniște Ene, Schisma și cultul creștin; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

4. Cronț Gheorghe, Bizantinii și Occidentalii în Sinodul unionist din anii 1438-1439, Memoriile lui Sylvestru Syropoulos, recenzie în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2/1973

5. Evert-Kappesowa H., recenzie la Jack Lindsay, Byzantium into Europe. The Bodley Head. London, 1952, pp. 445, în Byzantinoslavica, XV, 2, Prague, 1954

6. Pr. Gafton Lucian, Agravarea schismei prin încercări de unire în secolele XI-XV, Ortodoxia, nr. 3, 1956

7. Pr. Prof. Dr. Moraru Alexandru, Sinodul de la Ferrara-Florența și urmările lui în Răsărit, reflectate la istoricii bizantini, în Studii Teologice, nr.2/1987

8. Paulová M., L'Empire Byzantin et les tchèques avant la chute de Constantinopole, Byzantinoslavica, XIV, Prague

9. Popescu Teodor M., Geneza și evoluția schismei; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

10. Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Motivele și urmările dogmatice ale schismei; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

11. Pr. Prof. Todoran Isidor, De ce au eșuat încercările de reunire a Bisericilor după 1054, Ortodoxia, nr. 3, 1962

12. Șesan Milan, Patriarhul Fotie și Roma, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1960

13. Pr. Prof. Șesan Milan, Sinodalitatea ortodoxă postecumenică, Mitopolia Ardealului nr. 3-5, 1964

Bibliografie

Cărți

1. ***, Coran trad. de Silvestru Octavian Iosipescul , ed. ETA, Cluj-Napoca, 1995

2. Ahrweiler Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, București, Editura Corint, 2002

3. Balard Michel, Ducellier Alain; Bizanț și Occident, în Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, îngrijit de Jean-Claude Smitt; traducere Mădălin Roșioru, Natalia Farcaș și Denisa Burducea, Ed. Polirom, 2002

4. Băbuș Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, 2003

5. Babuș Emanoil, Bizanțul. Istorie și Spiritualitate, Editura Sofia, București, 2007

6. Bréhier Louis, Civilizația bizantină, București, Editura All, 1994

7. Brehier Louis, Le Monde Bysantine – Vie et Mort de Byzance, Editura Albin Michel, Paris, 1969

8. Brezeanu Stelian, O istorie a Bizanțului, București, Editura Meronia, 2005

9. Brătianu Gheorghe I. Marea Neagra. De la origini la cucerirea otomana, Vol. II, Editura Meridiane, București, 1988

10. Căzan Florentina, Cruciadele, momente de confluență între două civilizații și culturi, Editura Academiei Române, București, 1990

11. Pr. Chifăr Nicolae, Istoria creștinismului, vol. III, Editura mitropolitană Trinitas, Iași, 2002

12. Delumeau Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, București, 1996

13. Diehl Charles, Figuri bizantine, vol.1, București, Editura pentru literatură, 1969

14. Ducellier Alain, Les byzantine- histoire et culture, Seuil, Paris, 1988

15. Eliade Mircea Istoria credințelor și ideilor religioase ed. Științifică, București 1991, vol. 3

16. Eliade Mircea, Culianu Ioan P., Dicționar al religiilor, Bucuresti,Editura Humanitas, 1993

17. Georgescu Maria, Istoria Bizanțului, Editura Enciclopedică, București, 2005

18. Gibbon Edward, Istoria declinului si prăbușirii Imperiului Roman, Editura Minerva, București 1976

19. Grabar André, Iconoclasmul bizatin, București, Editura Meridiane, 1991

20. Iorga Nicolae, Bizanț după Bizanț, București, Editura Enciclopedică Română, 1972

21. Lemerle Paul, Istoria Bizanțului, trad. Nicolae Șerban Papacostea, București, Editura Enciclopedică Română, 1988

22. Mc.Neill William, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv; traducere de Diana Stanciu; Ed. ABC, 2000

23. Obolensky Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de Răsărit, 500 – 1453, Editura Corint, București, 2002

24. Ostrumov Ivan N., Istoria Sinodului de la Florența, traducere de Constantin Făgățeanu, editura Scara, București, 2002

25. Papacostea Șerban, Romanii în secolul al XIII-lea. Intre cruciata și Imperiul Mongol, Editura Enciclopedica, București, 1993

26. Popescu Emilian, Istoria Bizanțului, Editura Universitatea București, București, 1993

27. Rendina Claudio, Dogii Veneției. Istorie și secrete, Editura Bic All, București, 2003

28. Pr. Prof. Dr. Rămureanu Ioan, Istoria bisericească universală, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

29. Runciman Steven, Căderea Constantinopolului 1453, București 1991

30. Runciman Steven, Căderea Constantinopolului , traducere note, postfață și îngrijire științifică de Alexandru Elian, Ediția a II-a, Editura Enciclopedică București, 1991

31. Săgeată Marcela, Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, București, Editura Top Form, 2006

32. Sourdel Dominique, Islamul, Ed. Humanitas, București, 1993 în traducerea Lilianei Saraiev

33. Stan Alexandru, Rus Remus, Istoria religiilor pentru învățământul preuniversitar, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991

34. Treadgold Warren, O scurtă istorie a Bizanțului, București, Editura Artemis, 2003

35. Treadgold Warren, O istorie a statului și a societații bizantine, Vol. II, Editura Institutul European, Iași, 2004

36. Vasiliev A.A., History of the Byzantin Empire, Vol. II, Editat de Universitatea Winsconsin Madisson, 1928

37. Zbuchea Gheorghe, Istoria Imperiului Bizantin, Editat de Universitatea București, București, f. a.

38. Wach Joachim Sociologia religiei, Ed. Polirom, Iași, 1997, în traducerea lui Florin Iorga

39. http://www.crestinortodox.ro

Periodice

1. Pr. Prof. Dr. Alexe Ștefan C., Sinodul de la Ferrara-Florența și participarea Bisericii Ortodoxe Române, în Ortodoxia nr. 4/1989

2. Pr.Prof.Dr. Alexe Ștefan C., Unitatea creștină. 550 de ani de la Conciliul Ferrara-Florența. Deziluzii, tensiuni, perspective, în Ortodoxia, nr. 3/1989

3. Pr. Prof. Dr. Braniște Ene, Schisma și cultul creștin; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

4. Cronț Gheorghe, Bizantinii și Occidentalii în Sinodul unionist din anii 1438-1439, Memoriile lui Sylvestru Syropoulos, recenzie în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2/1973

5. Evert-Kappesowa H., recenzie la Jack Lindsay, Byzantium into Europe. The Bodley Head. London, 1952, pp. 445, în Byzantinoslavica, XV, 2, Prague, 1954

6. Pr. Gafton Lucian, Agravarea schismei prin încercări de unire în secolele XI-XV, Ortodoxia, nr. 3, 1956

7. Pr. Prof. Dr. Moraru Alexandru, Sinodul de la Ferrara-Florența și urmările lui în Răsărit, reflectate la istoricii bizantini, în Studii Teologice, nr.2/1987

8. Paulová M., L'Empire Byzantin et les tchèques avant la chute de Constantinopole, Byzantinoslavica, XIV, Prague

9. Popescu Teodor M., Geneza și evoluția schismei; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

10. Pr. Prof. Dr. Stăniloae Dumitru, Motivele și urmările dogmatice ale schismei; Ortodoxia, nr. 2-3, 1954

11. Pr. Prof. Todoran Isidor, De ce au eșuat încercările de reunire a Bisericilor după 1054, Ortodoxia, nr. 3, 1962

12. Șesan Milan, Patriarhul Fotie și Roma, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1960

13. Pr. Prof. Șesan Milan, Sinodalitatea ortodoxă postecumenică, Mitopolia Ardealului nr. 3-5, 1964