Relatiile Partidului Poporului cu Celelalte Formatiuni Politice

Cap.I

Repere biografice si ale personalitatii lui Alexandru Averescu

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie/3 aprilie 1859,in comuna Babele,lânga Ismail (sudul Basarabiei) într-o familie de români.Tatăl său a fost slugerul Constantin Averescu,iar mama sa, Casuca Averescu, o femeie deosebit de religioasă, care l-a și influentat pe micul Alexandru in acest sens.

Scoala primară o face in orașul natal, dupa care se înscrie la Seminarul Teologic din Ismail. Nu dupa mult timp acesta va urma cursurile Școlii de Arte și Meserii din București, pe care le va absolvi în anul 1876.

După terminarea acestei școli se pregatește pentru o carieră inginerească, manifestându-și dorința de a urma Facultatea de Mecanică din Liege, însă, la 10 martie 1876, la sugestia mamei sale, se va înrola voluntar, în Escadronul de Jandarmi-Călari din Ismail. Cu această unitate va participa la “Războiul de Independență al României” din 1877-1878. Încadrat in Regimentul I Roșiori, îsi face datoria fata de patrie, fiind avansat la gradul de sergent in martie 1878 și decorat cu ordinele Trecerea Dunării, Apărătorii Independenței și Medalia comemorativă de campanie(medalie rusească). Deși capitanul Dimitrie Negel, comandantul sau de escadron, îi prevedea o cariera militară strălucitoare, Alexandru Averescu va fi trecut in rezervă la 4 septembrie 1878, lucru care va constitui o mare deceptie pentru el. Motivul trecerii în “efectivele miliției” au fost condiția fizică nesatisfăcătoare și degerăturile contactate în iarna petrecută în câmpia bulgară.

Tânărul și ambițiosul Alexandru Averescu nu se resemnează cu gândul că îi este refuzată cariera militară și îi cere ministrului de razboi să fie înrolat în serviciul regulat al armatei.Este primit în rândul cadrelor active și, după doi ani acesta va urma cursurile Școlii Divizionare de la Mănăstirea Dealu.După ce a absolvit aceasta școală, la 15 iulie 1881, ca șef de promoție, este avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I Roșiori, cu garnizoana la Constanța, iar după alți doi ani, la Regimentul 6 din Focșani, ca ofițer de cavalerie.

Câștigând concursul organizat pentru trimiterea de studenți militari la Școala Superioară de Război din Torino, Alexandru Averescu pleacă în Italia (1884-1886), de unde se întoarce triumfător, fiind clasificat șef de promoție al prestigioasei instituții de învățământ1.

Întors în țara, la 8 aprilie 1886, este avansat locotenent – ofiter de stat major- și începe un vast proces de adaptare a doctrinei militare occidentale în armata română.

La 30 august 1889 este avansat căpitan și este încadrat profesor la Școala de Cavalerie din București, iar la 1 ianuarie 1894 este avansat maior și numit director al nou înființatei (8 august 1889) Școli Superioare de Război, unde predă și cursuri de geografie militară.

La 8 aprilie 1898 este avansat la gradul de locotenent-colonel.Un an mai târziu este trimis de Curtea Regală Română, pentru doua luni, in Rusia, pentru a-l reprezenta pe suveranul țării – Carol I. La 10 mai 1901 este avansat la gradul de colonel ,iar la 10 mai 1906 este înaintat la gradul de general de brigadă și trimis sa preia comanda Comandamentului Brigăzii 10 Roșiori din Tecuci.

În toamna anului 1911, odata cu izbucnirea războiului turco-italian, generalul Alexandru Averescu este numit șef al Statului Major General.În aceasta calitate, este însărcinat să comande manevrele regale din vara anului 1912, unde, demonstrând o energie și un tact deosebit, a impresionat comandamentele aflate în subordinea sa. În acest an, el elaborează o teorie militară care “sintetizează adevărul rațional și faptul material, studiind războiul ca pe o lege a naturii, ca pe un fapt exact, legic și inevitabil”.

În toamna anului 1912 izbucnește primul război balcanic: sârbii, muntenegrenii, bulgarii și grecii, unindu-și forțele, îi înving pe turci. În anul următor, bulgarii, considerîndu-se înșelați la încheierea păcii, pornesc un alt război împotriva foștilor aliați.În aceste circumstanțe s-a considerat imperativă o intervenție militară română cu rol pacificator și, totodată, de corectare a graniței de sud a Dobrogei, pe un aliniament strategic.La 22 iunie 1913, generalul Averescu, în calitate de comandant al frontului, trece Dunărea pe la Corabia și, printr-o învăluire rapidă, atinge obiectivul fixat, ajungând, fără să ducă lupte, la porțile orașului Sofia.Regele Bulgariei cere încetarea ostilităților, acestea luând sfârșit la 9 iulie 1913.Pacea a fost semnată la București, la 10 august. Sudul Dobrogei, Cadrilaterul- cu județele Durostor si Caliacra, a revenit în frontierele României, așa cum fusese prevăzut prin Congresul de Pace de la Berlin, 13 iulie 1878.

După revenirea din această noua campanie victorioasă, intrigile politice îl vor determina iarăși să-și prezinte demisia. Un an mai târziu, la 28 iunie 1914, regele Carol I îi cere să realizeze planurile de campanie necesare în eventualitatea unui eventual război mondial. În aceasta perioada generalul Alexandru Averescu se află la comanda Corpului 1 armată de la Craiova.

După doi ani de neutralitate, România a intrat in război alaturi de puterile Antantei pentru realizarea idealului de veacuri al poporului Român – Unirea cea Mare.

La 17 august 1914, generalul Averescu este numit, printr-un ordin emis de către Marele Cartier General, comandant al Armatei a II-a. La conducerea acestei mari unități trece frontiera spre Transilvania și acționează în zona Brașov, unde nu întâmpină o rezistență serioasă.

În urma dezastrului de la Turtucaia și a ofensivei germano – bulgaro – turce în Dobrogea, generalul Alexandru Averescu este chemat de către regele Ferdinand I și numit la comanda Armatei a III-a (25 august 1916) pentru restabilirea frontului de sud. Este considerat singurul general capabil să stopeze ofensiva dușmanului pe oricare dintre fronturi.

Pe data de 2 septembrie 1916 este numit comandant al Grupului Armatelor de Sud, pentru a contracara ofensiva condusă de feldmareșalul von Mackensen. Are la dispoziție pentru acest scop 16 divizii din cele 27 de care dispunea România la acea oră.

Pentru slăbirea presiunii ofensivei bulgaro-germano-turce în Dobrogea, generalul Averescu inițiază o manevră de amploare, care a combinat o lovitură frontală cu o amplă mișcare de învaluirea la sud de Dunăre, în sectorul Oltenița-Giurgiu, pe teritoriul bulgar, operațiune cunoscută în istorie sub numele de “Manevra de la Flămânda”2. Divizia 10 infanterie, comandată de generalul Văitoianu, trece Dunărea pe pământ bulgar, dar situația frontului din Transilvania și ploile torențiale dezlănțuite care au distrus podul de vase opresc și fac inoportună această curajoasă manevră de forțe și mijloace.

Puternica ofensivă germano-austro-ungară pe frontul din Transilvania și împingerea trupelor române peste munți fac necesară prezența generalului Alexandru Averescu pe acest front.Reia comanda Armatei a II-a (25 septembrie 1916) si, în plus, primește ordinul de a coordona și operațiunile Armatei de Nord (comandată de generalul Constantin Prezan).

În situația în care armatele române sunt copleșite de superioritatea numerică, tehnică și tactică a inamicului, sosește în România Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henry Berthelot.

La întâlnirea dintre generalul Averescu și șeful Misiunii Militare Franceze apar primele neînțelegeri. Averescu cere sprijin în primirea de forțe și material de război pentru a umple golurile apărute între diviziile sale, însă generalul Berthelot îi promite că îi va pune la dispoziție un ofițer francez “specialist în umplerea golurilor”. Referitor la acest episod, Averescu va consemna: “Eu nu am putut consemna domnia mediocrităților nici chiar când acestea erau franceze”. Seria fricțiuilor dintre generalul Averescu și membri Misiunii Militare Franceze va continua pe întreaga durată a războiului.

Dupa stabilizarea frontului în Sudul Moldovei, în urma pierderii capitalei și a celei mai mari părți din teritoriul național, Armata Română se pregătește de ripostă.

Ca o conseciință a intenselor pregătiri din iarna și primăvara anului 1917, declanșarea ofensivei Armatei a II-a, comandată de generalul Averescu, este iminentă.

La 11 iulie 1917 se declanșează puternica ofensivă de la Mărăști, “unde românii se luptă legendar și reușesc să distrugă frontul german, capturând numeroși prizonieri și un enorm material de război”3. În momentul dezvoltării impetuoase a ofensivei române, generalul Averescu primește o telegramă prin care i se comunica faptul că noul conducător al Rusiei a dat ordin trupelor să depună armele în fața germanior.

Marele Cartier General român a ordonat oprirea ofensivei Armatei a II-a și consolidarea aliniamentului atins.

Cu toate victoriile la Mărăști, Mărășești și Oituz, evenimentele politico-militare cauzate de părăsirea pozițiilor de către trupele rusești au dus la imposibilitatea Armatei Române de a ține piept germanilor, care amenințau cu realuarea operațiunilor militare, semnarea armistițiului cu Puterile Centrale devenind acum de neînlăturat.

Când toate forțele politice românești erau unanime în a cere și semna Armistițiul, singur generalul Alexandru Averescu s-a opus cu înverșunare semnării acestuia și încetării luptelor.

La 26 ianuarie 1918, generalul Alexandru Averescu a fost însărcinat de regele Ferdinand I cu formarea unui nou guvern, într-o situație deosebit de grea pentru țară.

În calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a condus tratativele de pace de la Buftea și Focșani. În timpul negocierii armistițiului și păcii, generalul Averescu s-a întâlnit cu feldmareșalul August von Mackensen, cu miniștrii de externe austriac și german, Ottokar Czernin și Richard von Kuhlmann. La aceste tratative s-au pus condiții deosebit de grele pentru țară, dar Averescu, neacceptându-le, pleacă la Iași, pentru a se consulta cu suveranul. Fiind atacat de politicieni și acuzat de inflexibilitate în tratativele de pace, el îi cere regelui să-i accepte demisia. La solicitarea lui Ferdinand, renunță la acest gest și reia tratativele cu adversarii. Ca o condiție a păcii, germanii cer plecarea imediată a misiunilor militare străine din România.

Odata cu plecarea Generalului Henri Berthelot din Iași, regele, la sugestia lui Ionel Brătianu, i-a solicitat politicianului filo-german Alexandru Marghiloman să preia negocierile păcii cu Puterile Centrale. Generalul Alexandru Averescu, profund jignit, și-a prezentat imediat demisia4.

Cariera militară a generalului Alexandru Averescu lua astfel sfârșit,dar numai pentru ca acesta avea să pornească pe un nou drum,acela al vieții politice.

La 1 aprilie 1918 Alexandru Averescu avea să-și dea demisia din armata,deoarece conform prevederilor legale,militarii activi nu aveau voie sa facă politică, numai pentru ca a doua zi acesta să-și anunțe hotărârea de a crea Liga Poporului.Actele de constituire a noii formațiuni aveau sa fie semnate pe 3 aprilie in casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iași, iar printre fondatori se numarau foștii conservatori Constantin Argetoianu, Grigore Filipescu si Matei Cantacuzino, generalii Gheorghe Văleanu, Grigore Crăiniceanu si Constantin Coandă, intelectualii Ioan Petrovici, Victor Babeș și Duiliu Zamfirescu. Ales președinte în unanimitate, Alexandru Averescu a ținut să precizeze că Liga Poporului nu era un partid și că în rândurile ei puteau veni toți cei animați de dorința îndreptării situației în care se găsea țara.

Liga Poporului avea sa se impuna rapid în viața politică, ridicată fiind de valul popularității excepționale a generalului Averescu.Aceasta popularitate de care se bucura generalul, era pe undeva logică si se datora situației precare în care se afla imensa majoritate a populației României in aprilie 1918, înfrângerilor suferite în 1916, mizeriei materiale, distrugerilor provocate de război, pierderii a circa 800 000 de oameni.Toate acestea au generat o stare de nemultumire si de revolta generală împotriva celor care conduseseră până atunci țara.Oamenii doreau ceva nou și căutau o persoană în care să-și pună speranțele. În acel context istoric, Alexandru Averescu a devenit acea persoană,acel idol, datorită trecutului său, precum și a acțiunilor în care fusese implicat recent.În conștiința publică, el apărea ca un general apropiat de ostași, un excepțional comandant de oști. De asemenea, se aprecia că a fost persecutat de Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri în timpul războiului, care nu i-a încredințat șefia Marelui Stat Major, așa cum merita; de aici și explicația faptului că planul operațiunilor militare din 1916 a fost incoerent, iar armata română a suferit grele înfrângeri.

Pe de altă parte, în mintea multora stăruia imaginea dureroasă a retragerii, când militarii, dar și civilii – femei, bătrâni, copii – parcurgeau pe jos, prin ploaie și zloată, sute de kilometri, în timp ce trenurile erau folosite de protipendadă, pentru a-și transporta mobilierul, sacii cu făină și mălai sau butoaiele cu vin. Exista opinia aproape unanimă că înfrângerile din 1916 se datorau faptului că armata fusese prost echipată și dotată, deoarece guvernanții risipiseră banii pentru propriile lor afaceri, din care au obținut câștiguri fabuloase.Refugiați în Moldova, zeci de mii de oameni au murit de frig, foame, de tifos exantematic. În acest timp, guvernanții și cei din preajma lor s-au îmbogățit, sfidând cu opulența lor pe cei săraci, pe invalizi, văduve și orfani de război, care deveniseră muritori de foame.

Prin Liga Poporului, Alexandru Averescu a oferit mulțimii lozincile pe care ea dorea să le audă. În primul rând, Răspunderile pentru pierderile inutile din timpul războiului: cei vinovați să-și primească pedeapsa meritată. Exista o dorință de răzbunare, care părea a compensa pierderea celor dragi. Apoi, sloganul Muncă, cinste, legalitate avea un puternic ecou, intr-o țară în care corupția devenise de mult timp un flagel național.Un impact puternic l-a avut și faptul că Liga Poporului promitea țăranilor câte 5 ha de pământ, pentru fiecare familie5.

O prima victorie a Ligii Poporului, a reprezentat-o alegerile parlamentare parțiale de la Senat, din 7-8 februarie 1920, unde a câștigat toate locurile vacante,fapt ce demonstra excepționala popularitate a lui Alexandru Averescu.Mulți oameni politici, mai ales cei din preajma sa, apreciau că, în acel moment, generalul putea deveni stăpânul de fapt al României, bizuindu-se pe enorma sa popularitate. Dar el ,de fapt, nu era un revoluționar, nici un aventurier politic, astfel că a preferat să ajungă la putere prin voință regelui Ferdinand și după o înțelegere prealabilă cu Ion I.C.Brătianu. Negocierile au fost purtate de Constantin Argetoianu cu I.G.Duca și Vintilă Brătianu.Ajungându-se la un acord, s-a convenit ca generalul să realizeze reforma agrară în limitele prevăzute de Constituanta de la Iași (exproprierea a 2 milioane ha din proprietatea particulară), să restabilească ordinea în țară și să renunțe la „răspunderi”. Acordul a fost parafat „pe înserate și în mare taină” de Ion I.C.Brătianu și Alexandru Averescu, la 12 martie 1920.

În urma acestui acord secret, la 13 martie 1920, generalul a fost numit de regele Ferdinand în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri.În perioada 13 martie-13 iunie 1920, Alexandru Averescu a deținut și conducerea Ministerului de Interne, iar între 16 noiembrie 1920 și 13 decembrie 1921 – și pe cea a Ministerului Industriei și Comerțului. După numirea sa de către rege, președintele Consiliului de Miniștri s-a prezentat în fața Parlamentului, unde a făcut o scurtă declarație privind intențiile noului guvern. El a precizat că prima și cea mai mare grijă a sa va fi, ca prin autoritatea de care posedă, să pună capăt oricărei încercări „de a zdruncina câtuși de puțin așezămintele noastre sociale și de stat”. Apoi a anunțat decizia regelui de a amâna lucrările Parlamentului pe timp de 10 zile, pentru a permite guvernului să se pună la curent cu situația statului. În realitate, aceasta amânare era rezultatul ezitărilor suveranului, care, pe cât de hotărât a fost în a demite guvernul Vaida, pe atât de indecis era în a dizolva – după numai trei luni de existență – primul Parlament al României ales prin vot universal. Ajungerea lui Alexandru Averescu la putere în martie 1920 a fost primită cu satisfacție atât de liberali și conservatori, cât și de o mare parte a opiniei publice. Dacă pentru liderii politici menționați, Alexandru Averescu reprezenta o garanție de menținere a ordinii și liniștii publice, pentru cetățeni el era idolul, omul marilor speranțe.

În 1926 pe 30 martie, Alexandru Averescu avea să fie pus din nou în situația de a forma un nou guvern și asta dupa ce 3 zile mai devreme guvernul Ion I.C.Brătianu își depusese demisia. Noul guvern, care va caștiga in același an fara probleme și alegerile parlamentare, a adoptat măsuri financiare vizând dezvoltarea economiei naționale, a continuat înfăptuirea reformei agrare, a inițiat mai multe legi pentru protecția muncii.

În timpul aceste guvernări, un important act de politică externă a fost tratatul de prietenie între Italia și România, semnat de Alexandru Averescu și Benito Mussolini la Roma, în septembrie 1926. Pe această bază, Italia a ratificat tratatul de la Paris din octombrie 1920, prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România. De asemenea, la stăruința regelui Ferdinand, givernul a semnat, prin ministrul Vasile Goldiș, concordatul cu Vaticanul, la 10 mai 1927, prin care se reglementa funcționarea bisericii catolice și greco-catolice din România.

La 10 februarie 1938, mareșalul Averescu a fost inclus de Carol al II-lea în guvernul de autoritate monarhică prezidat de patriarhul Miron Cristea. El a acceptat dispoziția suveranului pentru restabilirea ordinii publice, dar a refuzat să semneze proiectul noii Constituții.Totuși, la 30 martie 1938, mareșalul Averescu a fost numit consilier regal, însă el nu a putut participa efectiv la activitatea acestui organism, datorită stării de sănătate.

Dupa o criză cardiacă, în august 1938, și-a revenit, dar numai parțial. Ducea o viață cumpătată, împreună cu cei doi copii adoptivi ai săi. În ziua de 3 octombrie a făcut o noua criză, iar intervenția medicilor s-a dovedit a fi de prisos.

Mareșalului Averescu i s-au organizat funeralii naționale. În ziua de 6 octombrie a avut loc ceremonia funebră, desfășurată la Ateneul Român, în prezența regelui Carol al II-lea, consilierilor regali, membrilor guvernului Miron Cristea, a numeroși generali și ofițeri,precum și a unor lideri politici. S-au ținut discursuri, care au evidențiat mai ales rolul său în războiul pentru unitatea națională din 1916-1918. Apoi, corpul neînsuflețit al mareșalului a fost transportat la Mărășești, unde a fost așezat în mausoleul construit din inițiativa sa.

Ca orice om politic, generalul Averescu a avut adversari politici și contestatari,unii din ei nereușind să se ridice deasupra patimilor politice nici măcar în momentul despărțirii de veci, considerându-l un “slugarnic și un om politic fără caracter”6.

Cu toate acestea, unul din cei mai statornici contestatari ai săi din acea vreme, Nicolaie Iorga avea să treacă peste orice orgoliu și să recunoască valoarea mareșalului considerându-l o minte creatoare “careia îi datorim singura inițiativă din marele război și acea încredere în oastea noastră, așa de greu lovită prin care ne-am putut reface pentru a câștiga măcar onoarea.Misterul acela care îi strălucea în ochi și care dădea o greutate neobișnuită fiecărui cuvânt al lui,cuprindea în el toate posibilitatile.Și prin el a facut acele minuni în sufletul ostasilor care singure,peste orice pregatire tehnica,asigura izbânda.”7

La scara istoriei, Alexandru Averescu rămâne o personalitate importantă,atât din punct de vedere militar, cât și politic.De numele său este legat cel dintâi mit din istoria românilor,carecterizat printr-o popularitate exceptională,de care s-a bucurat mai ales în rândurile țărănimii.Guvernările sale, mai ales cea din 1920-1921, au fost marcate de realizări autentice, între care reforma agrară, unificarea monetară, semnarea tratatului de la Trianon, prin care s-a confirmat unirea Transilvaniei cu România, și a celui de la Paris, prin care a fost recunoscută revenirea Basarabiei la patria-mamă, constituirea Micii Înțelegeri etc.

Datorită unei activități politice caracterizată prin urcușuri și coborâșuri, de victorii fulminante (precum cea obținută în alegerile generale din 1920), Alexandru Averescu a marcat istoria României timp de o jumatate de secol.

Note

1.Maior Dr.Mihai Macuc, „Generalul Averescu și Campania Armatei Române din 1913”,Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999, p.65.

2.Petre Otu, „Mareșalul Alexandru Averescu – militarul,omul politic,legenda”,Editura Militară,București,2005,p.143

3.Ibidem,p.181

4.Dicționar Enciclopedic,Editura Enciclopedică,București,1993,vol. I,p.150

5.Ioan Scurtu, „Portrete politice”,Editura Tipo Moldova, Iași, 2010, p.141-143

6. Ibidem,p.145,146,158,166

7.Gheorghe Buzatu, „Istorie interzisă. Mărturii și documente cenzurate despre mareșalii României: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Ion Antonescu”,Editura Tipo Moldova, Iași, 2010,p.34,52.

Cap.II

Activitatea politica a lui Alexandru Averescu in primul deceniu dupa Marea Unire

2.1 Începuturile vieții politice

După înlaturarea sa din funcția de șef al guvernului și ieșirea din cadrele active ale armatei, Alexandru Averescu a trecut la concretizarea unei dorințe mai vechi, amânată de multe ori din variate motive – intrarea în viața politică.Acest gest a fost înlesnit atît de popularitatea sa, într-o continuă ascensiune, cât și de legăturile mai vechi cu unii oameni politici, mai ales din tabăra conservatoare. Pentru aceasta, Alexandru Averescu nu a ales calea înrolării într-o formațiune politică, așa cum au făcut mulți militari dupa trecerea în rezervă ci s-a orientat spre crearea unui nou partid politic, al cărui lider necontestat a fost până la moarte.

Modul în care a decurs războiul, cu suita lui de înfrângeri, pierderi de vieți omenești, distrugeri materiale și suferințe a clătinat intens sistemul politic românesc, a periclitat, în bună măsură, sistemul politic antebelic și o parte din liderii săi. Necesitatea de împrospătare a vieții publice românești a devenit foarte puternica, lozinca aflată pe buzele tuturor fiind „ Așa nu se mai poate”.

P.P. Negulescu, unul din viitorii colaboratori devotați ai generalului Averescu, scria: „O revoltă adâncă clocotea înăbușită în sufletul maselor populare, îndreptându-se în contra tuturor acelora ce, având puterea, avuseseră și răspunderea în trecutul mai apropiat și mai depărtat, adică contra vechiului regim politic întreg”8. În acord cu această dorință larg împărtășită, unii lideri, mai ales din tabăra conservatoare, au căutat soluții pentru a se înscrie în acest curent și a putea astfel să-și asigure rămânerea în viața politică postbelică sau să acceadă ca factor important al ei.

Reformele anunțate de regele Ferdinand și consacrate în Constituție prin modificarea ei în vara anului 1917, chemau la viața publică milioane de oameni. Antrenarea energiilor acestora, pe fondul efectelor revoluției bolșevice, impunea noi forme de organizare și, în special, oameni care să nu fi fost legați de vechiul regim, vinovat de dezastrul țării și devenit chiar odios în ochii celor mai mulți.

Singurul care putea să împlinească asemenea deziderate era generalul Averescu, devenit extrem de popular în opinia publică românească. Constantin Argetoianu scria că numai popularitatea mareșalului avea puterea de a mobiliza și fanatiza masele pentru lupta începută în 19179. De scos în evidență este faptul că Alexandru Averescu a sesizat imensa nevoie de schimbare din societatea românească, deplasată mult spre stânga, venind în întâmpinarea ei.

Imediat după îndepărtarea de la putere, Constantin Argetoianu a avut o întrevedere cu generalul Averescu, în cadrul căreia s-au pus bazele organizatorice și ideologice ale noii organizații. Argetoianu a propus, și Averescu a acceptat, ca ea să nu poarte numele de „partid” , formulă ce părea, în acel moment, nepotrivită, ci de „ligă”, care trebuia să fie mult mai largă, permițând atât aderarea persoanelor, cât și a grupărilor și asociațiilor constituite deja.

În ceea ce privește programul, el trebuia să se focalizeze asupra câtorva puncte principale – respectul legilor; restaurarea Constituției; aplicarea reformelor promise în primăvara și vara anului 1917 (votul universal și reforma agrară); stabilirea răspunderilor și a sancțiunilor pentru vinovații înfrângerilor din anii războiului; apropierea de puterile Antantei, alături de care România a intrat în război10. S-a decis ca inițiativa înființării „Ligii” să aparțină generalului Averescu, deoarece numai în acest fel mișcarea putea să aibă ecoul scontat.

O altă problemă larg dezbătută a fost denumirea ziarului ce urma să fie editat de noua formațiune politică. În consens cu obiectivul fundamental de asanare a moravurilor publice s-a optat, în final, pentru „Îndreptarea”, primul număr al gazetei apărând la Iași, sâmbătă 14 aprilie 1918. El conținea apelul generalului Averescu „Către toți românii” și actul constitutiv al Ligii Poporului, însoțit de un formular de adeziune la noua organizație.Data îființării Ligii a fost stabilită, inițial, la 1 aprilie 1918, dar având în vedere conotația de „zi a păcălelilor” s-a optat pentru 3-16 aprilie.

Intenția de redactare a unui program s-a materializat abia în decembrie 1918,el purtând titulatura de „provizoriu”, având în vedere că România își făurise unitatea națională. Până la acea dată, ideile conținute în „Apelul” generalului Alexandru Averescu din 2-15 aprilie și în „Actul Constitutiv” au reprezentat baza programatică a noii formațiuni politice. Aceste două documente criticau politica dusă de partidele și guvernele care au condus țara după 1900, ceea ce a făcut ca izbucnirea războiului mondial să ne găsească nepregătiți. În timpul celor doi ani de neutralitate starea de lucruri. „Unii s-au ocupat in special de afaceri, iar alții și-au tocit energia în luptele dintre ei.” Rezultatul, conchidea generalul Averescu în apelul său, este că am intrat în război și nepregătiți, și nu la timp. Răul era adânc și toată suflarea românească simțea nevoia unei schimbări si din toate părțile se auzea același strigăt: „Îndreptare!”11. Generalul Averescu își exprima convingerea că, deși starea de lucruri era gravă îndreptarea se putea obține doar pe căile acceptate de puterea legii. Era tocmai țelul pentru care a fost creată Liga Poporului, care își propunea schimbarea radicală a stării de lucruri prin domnia legii, sacrificiul intereselor personale în fața celor generale, înfăptuirea de reforme în toate domeniile vieții publice, îmbunătățirea pe toate căile a situației materiale și morale „a întregii mase a națiunii”12.

Deasemenea, în apelul său, Alexandru Averescu a fost foarte clar în privința beneficiarilor viitoarelor acțiuni ale formațiunii pe care o încropea. Prin însuși numele ligii, spunea generalul, că preocupările formațiunii lui va avea ca principală țintă pătura poporului.12 Cu un astfel de obiectiv generos, Liga era deschisă tuturor oamenilor și acelor asociații și grupări care erau interesate „de a ne scăpa – cum spunea generalul Averescu – până mai este vreme, de putregaiul care ne-a adus la o stare amară în prezent și la îngrijorare în viitor.”

Dincolo de acest eșafodaj retoric, Liga Poporului și-a direcționat activitatea împotriva vechilor partide, în special a liberalilor, cu scopul de a-și găsi un rol proeminent în sistemul politic postbelic. Deși s-a dorit a fi o formulă care să depășească partidul clasic, în fond, de la bun început ea a urmat modelul acestuia.Acest lucru avea să se întâmple în 1920, când Argetoianu pune capăt oricarei iluzii transformând Liga în partid.

Până la transformarea în partid, pentru membri nu exista obligația de a nu fi înscriși în alte formațiuni. Cu toate acestea, formula a avut succes, Liga Poporului înființându-și până la sfârșitul anului 1918, organizații în toate cele 11 județe din Moldova. În anii 1919-1920 ea s-a extins la nivelul României întregite, fie pe calea recrutării de aderenți personali, fie prin unele alianțe și fuziuni, procedeu obișnuit în epocă.Nu de fiecare dată persoanele care s-au înscris în Ligă, unii ajungând și în funcții de conducere, au avut o bună reputație sau au confirmat așteptările. Cum în primii ani popularitatea și importanța lui Averescu erau foarte mari, acest lucru a trecut, în mare parte, neobservat. Însă, pe măsură ce popularitatea generalului a înregistrat o curbă descendentă, astfel de situații au contribuit la erodarea credibilității Partidului Poporului.

Fără niciun dubiu, forța coagulantă care a asigurat succesul Ligii Poporului a fost personalitatea generalului Alexandru Averescu, afirmat puternic pe câmpul de luptă din anii 1916-1917. În jurul generalului se construia totul, el fiind piesa centrală, lucru pe care îl remarca și Nicolaie Iorga și despre care scria: „Programul partidului era Averescu,garanția de realizare era Averescu, prestigiul partidului era Averescu, lupta pentru ideal era Averescu.Totul se reducea la Averescu.”13

Acest lucru au dovedit-o alegerile din 23-27 mai 1918, organizate de guvernul Alexandru Marghiloman, pe care liberalii le-au boicotat. În cadrul Ligii Poporului au existat păreri diferite referitoare la atitudinea față de acest scrutin, desfășurat sub baionetele inamicului.Cei mai mulți s-au pronunțat pentru abținere. Alexandru Averescu însă, abil, a optat pentru o soluție surprinzătoare. El a fost de acord cu neparticiparea formațiunii pe care o prezida, deoarece se afla în reorganizare, dar hotărât să-și depună candidatura, „în mai multe locuri și colegii, pentru a provoca un fel de plebiscit asupra numelui sau”14.

Alexandru Averescu și-a depus candidatura la Bacău (colegiul I și III), Suceava, Vaslui, Tecuci, Fălticeni, Mehedinți. La colegiul I de la Bacău, datorită unor jocuri de culise ale oamenilor puterii, generalul a pierdut alegerile la câteva voturi. În schimb, a fost ales cu majoritate zdrobitoare în celelalte locuri. În acest mod, Liga Poporului, deși a participat cu un singur canditat, a obținut șase mandate (4 în Adunarea Deputaților si doua în Senat). În ședința Adunării Deputaților din 6-19 iunie 1918, Alexandru Averescu a anunțat că a optat pentru colegiul III Bacău, renunțând la celelalte mandate, deoarece legea îi interzicea cumulul15.Prin prisma acestui succes considerabil, popularitatea generalului Averescu, pusă încă la îndoiala de mulți, a fost ca o dovadă pentru toate lumea, inclusiv și pentru Rege, că în România se născuse o nouă forță politică.16

2.2 Guvernările

Boicotarea primelor alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919 și prezența sporadică în guvernul Vaida au reprezentat greșeli politice grave ale lui Alexandru Averescu, dar care, paradoxal, nu au atras dupa sine declinul popularității sale, rămasă încă la cote ridicate, multă lume manifestându-și, în continuare, încrederea în competența sa. Cel puțin două lucruri au contribuit la păstrarea credibilității generalului Averescu în rândul clasei politice românești și al opiniei publice – guvernarea decepționantă a „Blocului parlamentar” și succesul electoral obținut în timpul alegerilor parțiale pentru Senat din 7-8 februarie 1920.

Lipsit de omogenitate și experiență,guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod, nu a reușit să facă față multiplelor și complexelor probleme ce își așteptau rezolvarea. Măsurile luate au avut drept rezultat sporirea confuziei și accentuarea confruntărilor, a anarhiei chiar, în unele situații.

Cel de-al doilea factor care a contribuit la aducerea Ligii Poporului la guvernare a fost succesul peste așteptări obținut la scrutinul parțial din februarie pentru camera superioară a Parlamentului – Senatului. În toate județele țării unde au avut loc alegeri, candidații Ligii Poporului au câștigat cu scoruri zdrobitoare. Era o dovadă clară că popularitatea generalului Averescu rămânea în continuare, deosebit de mare și că aducerea sa și a partidului pe care îl conducea la putere nu mai putea fi înlăturată. Succesul din februarie 1920 a pus în evidență, încă odată, marea greșeală a abținerii de la alegerile din noiembrie 1919.

În fața ascensiunii curentului averescan, regele Ferdinand, a ajuns la concluzia că „formula Averescu” era cea mai bună soluție pentru depășirea crizei în care se găsea țara. „Blocul parlamentar” se compromisese prin lipsa de coerență a măsurilor adoptate, Partidul Național Liberal era încă uzat, iar celelalte formațiuni politice erau prea mici și un contau prea mult în ecuația guvernării.De asemenea, abilul lider liberal spera că aducerea la putere a Ligii Poporului va impulsiona risipirea popularității generalului Averescu, deoarece realitatea îl va obliga sa aplice măsuri cu impact negativ.

Reîntoarcerea generalului Averescu în fruntea guvernului, în condițiile unui curent popular extraordinar, nu era însă lipsită de riscuri pentru Brătianu și partidul său. Din acest motiv, el a dorit să aibă garanții în privința programului de guvernare, în așa fel încât interesele liberale să nu fie periclitate. În conseciință. Brătianu a inițiat negocieri cu generalul Averescu și grupul din jurul său.

Planurile lui Ionel Brătianu au venit în întampinarea intențiilor generalului Averescu, dornic să ajungă cât mai repede la putere. Cu toate că avea o puternică susținere populară, el a preferat o înțelegere cu liderul liberal, binecuvântată la palat. În luna februarie 1920, în cursul tratativelor dintre generalul Alexandru Averescu și Constantin Argetoianu, pe de o parte, și Vintilă Brătianu, I.G.Duca și C.Banu, pe de altă parte, s-a admis că un guvern Averescu este o necesitate, liberalii dându-și acordul pentru constituirea lui. Constantin Argetoianu a dat asigurări că Liga Poporului va aplica reforma agrară în limitele decretului promulgat de liberali în primăvara anului 1919 și se va crea un minister special, condus de Garoflid. În același timp, interesele liberalilor legate de bănci și de alte instituții vor fi respectate.

Schimbarea guvernului Vaida a fost prefațată de o întâlnire tainică între generalul Alexandru Averescu și Ion I.C.Brătianu, desfășurată la locuința lui Gheorghe Tătărescu, din Strada Frumoasă. Liderul liberal și-a luat angajamentul că va ușura venirea Ligii Poporului la putere, în schimb, generalul Averescu va pregăti succesiunea liberalilor, realizându-se, în acest mod, o continuitate în opera de guvernare.17

Odată tranșate lucrurile în culise, evenimentele au curs în sensul imprimat de „regizori”, găsindu-se și pretextele pentru înlocuirea guvernului Vaida. Primul dintre ele a fost respingerea de către suveran a proiectului de reformă agrară elaborat de Ion Mihalache. În urma acestui refuz, ministrul agriculturii și-a dat demisia în ziua de 12 martie 1920. Concomitent, cele două camere ale Parlamentului au luat în discuție proiectul de lege mai sus amintit, ceea ce reprezenta un act de sfidare a factorului constituțional.

Al doilea motiv l-au reprezentat negocierile inițiate de primul minstru, Alexandru Vaida-Voievod, cu sovieticii. La 24 februarie 1920, ministrul de externe al Rusiei sovietice, Gheorghi V.Cicerin, a propus guvernului român inițierea de negocieri pentru reglementarea pașnică a raporturilor dintre cele două țări, ceea ce primul ministru a acceptat. În acel moment, Alexandru Vaida-Voievod se găsea la Londra, unde participase la o întâlnire a Consiliului ambasadorilor Puterilor Aliate (24 februarie – 3 martie 1920). Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a adresat, la 3 martie 1920, premierului român, o notă semnată de primul ministru britanic, David Lloyd George, prin care îi aducea la cunoștiință decizia de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România.18

Informat de demersurile sovietice și sfătuit de reprezentanții Marii Britanii și Franței, nemulțumite de faptul că guvernul român avea inițiative de acest gen, regimul bolsevic fiind repudiat de cele două capitale, regele Ferdinand a decis înlocuirea guvernului Vaida. Primul ministru nu se afla însă în țară, el prelungindu-și șederea la Londra. Suveranul i-a cerut demisia lui Ștefan Cicio-Pop, care asigura interimatul, dar acesta s-a lăsat greu convins, apreciind că nu poate lua o asemenea decizie în lipsa titularului. În cele din urmă, primul ministru interimar a acceptat sugestia suveranului și și-a înaintat demisia. Înșăturarea guvernului Vaida, într-o asemenea manieră, în lipsa premierului, aflat la Londra și tratând probleme interesând țara, a făcut o impresie lamentabilă pe plan extern, evidențiind, încă odată, precaritatea moravurilor politice din România.

La 13 martie 1920, guvernul condus de Alexandru Averescu a depus jurământul. Echipa celui de-al doilea cabinet Averescu era compusă din oameni apropiați generalului, ce formau nucleul dur al Ligii Poporului: Constantin Argetoianu (Finanțe și ad-interim la Justiție); Duiliu Zamfirescu (Externe); P.P.Negulescu (Instrucțiune și culte); Gheorghe Vălleanu (Lucrări publice) ș.a. Ministerul de Interne a fost adjudecat de primul ministru, iar la departamentul de război generalul Ion Rășcanu și-a păstrat postul. De asemenea, din echipa guvernamentală au mai făcut parte și o serie de personalități din provinciile unite cu țara: Ion Inculeț, Ion Nistor, mai târziu Vasile Goldiș, Octavian Goga, Petru Groza, Sergiu Niță ș.a.

O problemă delicată a fost colaborarea cu Partidul Conservator-Democrat(Naționalist), condus de Take Ionescu. Având în vedere lipsa de popularitate a takiștilor, s-a luat decizia ca intrarea în guvern a acestora să se facă după alegeri, pentru a nu compromite rezultatul lor.

Cum Parlamentul dominat de „Bloc” s-a dovedit puțin cooperant, Alexandru Averescu a obținut de la regele Ferdinand decretul de dizolvare. Alegerile au fost stabilite pentru 25-27 mai 1920 pentru Adunarea Deputaților și 31 mai – 1 iunie 1920 pentru Senat. Aceste alegeri au fost câștigate au fost câștigate confortabil de Partidul Poporului, care a obținut 44,6% din numărul total al voturilor. În Adunarea Deputaților, Partidul Poporului a caștigat 206 mandate, iar la Senat – 124. La mare distanță s-au situat celelalte partide și formațiuni politice. Partidul Național-Liberal a avut 16 deputați și un senator, Partidul Național – 27 de deputați și 14 senatori, Partidul Țărănesc – 25 de deputați și 10 senatori etc.19 Rezultatul alegerilor a confirmat faptul că Partidul Poporului era cea mai influentă grupare politică a momentului, iar Alexandru Averescu un lider carismatic.

O măsură importantă, care a materializat un obiectiv din planul de guvernare, a fost crearea, la 30 martie 1920, a Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale, în fruntea căruia a fost numit Grigore Trancu-Iași, ce va deveni unul dintre cei mai fideli colaboratori ai generalului Averescu. În sesiunea extraordinară a celor doua Camere (20 iunie – 28 august 1920) s-a adoptat „legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă”, ce va purta și numele ministrului cu pricina.

Unul din motivele aducerii generalului Averescu la conducerea guvernului a fost acela de a rezolva una din cea mai delicată problemă, a acelei perioade și anume reforma agrară. Promisă de Regele Ferdinand pe front, în primăvara anului 1917, admisă legal în vara aceluiași an, prin modificarea Constituției, începută de liberali în primăvara anului 1919 (Decretul „Duca”), împropietărirea nu-și găsise rezolvarea până în acel moment. Încă de la instalarea sa, guvernul a luat măsuri pentru accelerarea acestui proces care stagna, fapt ce reprezenta o sursă de nemulțumire în rândul populației rurale. La 30 martie 1920 s-a înființat pe lângă Președenția Consiliului de Miniștri un comitet agrar, condus de Constantin Garoflid. La începutul lunii aprilie 1920 s-au adoptat două decrete pentru întocmirea listelor celor îndreptățiți la împroprietărire în Vechiul Regat și desființarea arendei. La congresul Partidului Poporului din 16-17 aprilie 1920, generalul Averescu a făcut referiri largi asupra reformei agrare, precizând modalitățile prin care țăranii vor primi pământ.20

La 22 septembrie 1920, în comuna Gurbănești, din județul Ilfov, în cadrul unei ceremonii ce s-a dorit un semnal puternic pentru țărănime, Alexandru Averescu a marcat începutul punerii în posesie a țărănimii prin tragerea simbolică a primei brazde. Presa a afișat un larg interes față de acest eveniment, iar fotografii cu „Taica Averescu” împărțind pământ țăranilor au fost difuzate în toată țara. Acum generalul Averescu avea sa comită un gest dezastruos din punct de vedere politic, trimițand o lungă telegramă liberalilor, prin care recunoștea contribuția lor la înfăptuirea acestei reforme cu implicații profunde pentru țăranime si pentru țară. Deși documentul exprima o realitate, în bătăliile politice ulterioare „telegrama de la Gurbănești” a fost folosită de toate forțele politice pentru discreditarea și reducerea credibilității generalului Averescu. În toamna anului 1920 lucrările de împroprietărire au continuat, fapt ce a menținut popularitatea lui Alexandru Averescu în lumea satelor. Legislația definitivă de reformă agrară a fost adoptată în vara anului 1921 – legea pentru reformaagrară în Basarabia a fost votată la 6 martie 1920, pentru Vechiul Regat la 17 iulie 1921, pentru Bucovina și Transilvania la 30 iulie 1921.21

Moștenind o situație grea, guvernul Averescu a trebuit să refacă finanțele țării, ce se resimțeau grav de pe urma consecințelor războiului și ale politicii dezastruoase a guvernului precedent.Un rol deosebit de important l-au avut în acest sens Constantin Argetoianu și Niculaie Titulescu. Cea mai problematică chestiune era unificarea monetară pentru că, așa cum arăta Nicolae Titulescu, „nu se poate trăi cu patru regimuri fiscale deosebite fără a atinge grav condițiile producției naționale și simțul dreptății”.22 La sfârșitul războiului, pe teritoriul românesc circulau, pe lângă leu, rublele rusești, coroana austro-ungară și leul „german”, emis de autoritățile de ocupație. În anul 1919 aceste monede au fost ștampilate, iar guvernul Averescu le-a retras din circulație. A fost o operație dezavantajoasă pentru statul român, deoarece modul cum s-a făcut ștampilarea și retragerea din circulație a favorizat specula.

Tot Nicolaie Titulescu a fost autorul reformei financiare, aprobată de guvern în ședința sa din 16 martie 1921 și discutată apoi în cele doua camere ale Parlamentului. Această reformă financiară a introdus impozitul progresiv pe venit și a unificat cele patru sisteme fiscale ce au fost în vigoare în primii ani de după război.

Relansarea producției a implicat un ansamblu de măsuri legislative și organizatorice.Din rândul acestora se remarcă înființarea unei societăți anonime pe acțiuni „ Reconstrucția ” (4 iunie 1920), a societății „ Refacerea industrială” (10 iunie 1920) și a subsecretariatului pentru Refacere și Aprovizionare (12 iunie 1920), ce depindea de primul ministru și în fruntea căruia a fost numit Ioan C.Atanasiu.Ele au avut un rol pozitiv în redresarea economică dar activitatea lor, mai ales a subsecretariatului, a fost însoțită de mari afaceri care au șocat opinia publică.În fața fraudelor evidente, la 1 aprilie 1921 subsecretariatul a fost desființat. În aceste afaceri de la Aprovizionare au fost amestecați și diverși deminitari, inclusiv din anturajul lui Alexandru Averescu, fapt ce a făcut „mai rău regimului decât toate greșelile politice la un loc.”23

În plan extern, guvernul Averescu s-a confruntat cu o situație dintre cele mai dificile. Raporturile cu foștii adversari nu erau reglementate, legăturile cu aliații occidentali nu căpătaseră consistența dorită de România, iar relațiile cu vecinul de la răsărit erau întrerupte din ianuarie 1918. Cu toate acestea, sub conducerea lui Take Ionescu, diplomația românească a înregistrat succese însemnate, care au întărit statutul internațional al țării și au pus bazele unui sistem de securitate care a funcționat în întreaga perioadă interbelică.

Abia instalat, guvernul Averescu s-a conformat angajamentelor ulterioare și a încheiat, la 20 martie 1920, retragerea armatei române de pe teritoriul unga, fapt ce a deschis calea spre semnarea tratatului de pace pregătit de marile puteri.24

La 4 iunie 1920 s-a semnat, la Trianon, tratatul dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria, prin care această țară recunoștea schimbările politice și teritoriale survenite în Europa centrală la sfârșitul războiului. El avea o importanță deosebită pentru România, deoarece se recunoștea unirea realizată la 1 Decembrie 1918. Din partea română, tratatul a fost semnat de dr.Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu.

O activitate importantă a desfășurat Take Ionescu în direcția creării unui sistem de alianțe în vederea asigurării securității României. Cel mai concret succes a fost Mica Înțelegere, ale cărei baze au fost puse în anii 1920-1921.

Un alt rezultat notabil al guvernului Averescu l-a reprezentat încheierea, la 3 martie 1921, a unei convenții defensive cu Polonia.25Ea prevedea acordarea de sprijin reciproc împotriva unei eventuale agresiuni neprovocate din partea Rusiei sovietice.În sistemul alianțelor politice și militare românești din perioada interbelică, alianța cu vecinul nordic a jucat un rol important, deoarece era singurul instrument politico-militar care asigură frontiera de răsărit, cea mai expusă.

Astfel, Alexandru Averescu a reușit către mijlocul anului 1921, să atingă majoritatea punctelor din programul de guvernare.A trecut la înfăptuirea reformei agrare, a realizat unificarea monetară și reforma financiară, a consolidat unitatea administrativă prin desființarea organismelor provinciale, a redresat în mare parte producția, a reglementat,în mare parte, raporturile cu aliații, a consilidat statutul internațional al țării etc. Aceste succese evidente, din nefericire pentru general, au fost însoțite de mari afaceri și scandaluri în care au fost implicate persoane din anturajul său. Popularitatea sa imensă s-a risipit foarte repede, iar partidul și-a pierdut credibilitatea. În aceste condiții liberalii, conduși de Ionel Brătianu, au considerat necesară declanșarea acțiunii de răsturnare a guvernului Averescu și revenire la putere.

Astfel că, liberalii nu au stat deloc pe gânduri și au început, abili fiind, să-și atragă de partea lor sprijinul celorlalte partide din opoziție, grupate în Federația Națională (Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Național Democrat etc.). Mai mult decât atât, aceștia au folosit ca pretext încercarea de naționalizare a întreprinderii „Reșița”, care deținea mine de cărbune și fier și producea șine, poduri, trenuri, locomotive etc. Tentativele de redresare ale lui Alexandru Averescu folosind problema „Răspunderilor”, s-au dovedit lipsite de eficiență, iar lucrurile începeau să devină din ce în ce mai sumbre.

În ziua de 14 iulie 1921, disputele au atins cote maxime.Deputatul țărănist Virgil Madgearu, pregătit să țină un discurs împotriva naționalizării „Reșiței”, a fost insultat grav de Constantin Argetoianu, ministrul de interne.26 Profund jignit, acesta a reacționat, determinând ca întreaga opoziție să părăsească Parlamentul și să reclame regelui gestul intolerabil.27

În toamna anului 1921, Alexandru Averescu a încercat să facă față manevrelor liberale, inițiind tratative cu Partidul Țărănesc și Partidul Național pentru revenirea lor în Parlament. Negocierile cu țărăniștii au fost încununate de succes, acordul cu ei cuprinzând mai multe aspecte : Constantin Argetoianu îi cerea scuze lui Virgil Madgearu; parlamentarii țărăniști se întorceau la locurile lor; sesiunea parlamentară trebuia sa fie scurtă și la sfârșitul ei se decidea prin strigări revizuirea Constituției, după care guvernul se retrăgea, făcând loc unui alt cabinet, neutru, care organiza alegerile. La sugestia lui Constantin Stere s-au mai adăugat două puncte: amnistia pentru inculpații politici; viitoarele camere să aibă numai caracter constituțional.28 Nu același succes a fost înregistrat cu Partidul Național-Român, care au refuzat să facă un gest similar.

În aceste condiții, după o amânare de peste o lună s-a deschis, la 28 noiembrie 1921, sesiunea Parlamentului.În proiectul de mesaj regal a fost introdus un pasaj semnificativ care arăta că soarta guvernului era pecetluită : „Timpurile sunt atât de grele, încât țara are nevoie de concesia oamenilor de seamă din toate partidele și de aceea ar fi dorit ca Parlamentul să-i poată avea uniți într-o acțiune patriotică”.29

Pasajul fusese redactat de Take Ionescu, ministru de externe în guvern, căruia regele îi promisese postul de prim-ministru.Ilustrul om politic, dornic de a accede pentru prima oară în fotoliul de premier, devenise prin forța împrejurărilor „calul troian” al liberalilor în guvernul Averescu.

La 28 noiembrie 1921, Averescu a deschis Parlamentul fără să se întâmple nimic.Însă,în Partidul Poporului situația era tensionată.Un grup de lideri (22 de deputați și senatori) i-au adresat primului ministru și șefului de partid un memoriu în care îl criticau pentru activitatea desfășurată, reproșându-i alianța ocultă cu liberalii, cerând reorganizarea partidului și începerea acțiunii de dislocare a bazei economice a liberalilor.

Având în vedere această situație, Take Ionescu a apreciat că s-a creat momentul favorabil ca să preia șefia guvernului. În consecință, la 11 decembrie 1921 și-a dat demisia din guvern.Surprins, generalul Averescu a încercat să pareze lovitura,propunându-l pe generalul Constantin Coandă în funcția de prim-ministru.Manevra nu a avut rezultatul scontat, astfel încât, la 13 decembrie 1921, și-a înaintat demisia.

La 17 decembrie 1921 s-a format noul guvern de orientare conservatoare condus de Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat,care ajunsese, în sfârșit, la funcția atât de râvnită, de prim-ministru.Întrucât urmau sărbătorile de iarnă, Parlamentul a fost amânat pentru o lună. La 17 ianuarie 1922 însă, fapt unic în analele democrației parlamentare românești interbelice, guvernul a fost invalidat de Parlament. Constantin Argetoianu, unul din autorii acțiunii, scria : „Răzbunasem umilința demiterii noastre din decembrie și pedepsisem pe cel ce se făcuse unealta adversarilor noștri, dupa ce-l ridicasem și-l tratasem ca pe un frate.”30 La 19 martie 1922, regele a încredințat puterea Partidului Național Liberal, care a format un guvern în frunte cu Ion I.C. Brătianu, ce va conduce țara până în martie 1926.

Pierderea puterii și rezultatul dezastruos al alegerilor, din perioada 1-3 martie 1922, au determinat o criză în Partidul Poporului, o parte din adepții săi migrând spre alte formațiuni politice.Cea mai mare lovitură în acest caz a fost plecarea grupului condus de Constantin Argetoianu, care a făcut ca Partidul Poporului să rămână fară cadre valoroase cu experiență politică.Generalul Averescu a încercat să minimalizeze ruptura, însă scinziunea s-a resimțit sub raport numeric și calitativ.31 Deși în evidentă scădere de credibilitate, Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu, a rămas la suprafața vieții politice. Prețul plătit a fost subordonarea fața de liberali, dar aceasta a fost o condiție pentru revenirea la guvernare.

În ianuarie 1926 s-au împlinit pantru ani de guvernare ai Partidului Național Liberal, iar liderul acestuia, Ion I.C.Brătianu, a decis să se retragă. Acest fapt a deschis o acerbă competiție pentru succesiune, cel mai bine plasați fiind Partidul Țărănesc și Partidul Național. Ultimul a realizat, în martie 1925, o fuziune sui generis cu Partidul Naționalist al Poporului, condus de N.Iorga și Constantin Argetoianu, ce trecuse în formațiunea marelui istoric.Spre o formulă național-țărănistă tindea și regele Ferdinand, care i-a declarat lui Constantin Argetoianu, la 5 februarie 1926, că în vederea materializării ei trebuiau îndeplinite două condiții: președenția viitorului guvern să fie preluată de Iuliu Maniu și nu de N.Iorga (cei doi asigurau copreședenția alianței mai sus amintite); Constantin Stere, membru marcant al Partidului Țărănesc, să nu figureze în echipa guvernamentală.32

La 27 martie 1926, respectându-și promisiunea, Ion I.C.Brătianu a prezentat în Parlament bilanțul celor patru ani de guvernare ai Partidului Național Liberal și a înaintat regelui demisia cabinetului.33 În aceeați zi, s-a aprobat și o nouă lege electorală care introducea, lacererea regelui, prima majoritară. Acest lucru însemna că, partidul care obținea 40% din voturile valabil exprimate, primea automat 50% din mandate, fiind declarat câștigător. Au urmat apoi, câteva zile de negocieri intense în vederea desemnării formațiunii care urma să formeze guvernul.Regele Ferdinand a cerut formarea unui cabinet de concentrare (uniune națională), axat pe triunghiul Iuliu Maniu- Ion Mihalache- Alexandru Averescu.Însă atât țărăniștii, cât și liberalii nu au manifestat încredere în generalul Averescu, fapt care a condus la formula unui guvern format din cele două partide.S-a și ântocmit, dupa lungi negocieri, o listă ministerială care a fost remisă regelui Ferdinand de Nicolae Iorga.Acesta i-a declarat regelui că o eventuală chemare a lui Averescu, chiar și de cârpeală, ar duce la nemulțumiri vehemente și chiar la scene de violență socială.

Cu toate acestea, după câteva ore de la această întrevedere, regele l-a investit pe Alexandru Averescu în funcția de prim-ministru.Factorul principal al acestei învestituri surprinzătoare pentru foartă multă lume, inclusiv pentru persoanele apropiate regelui Ferdinand, a fost liderul liberal, Ion I.C.Brătianu, care a respectat înțelegerea din iunie 1924.

În ochii lui Ion I.C.Brătianu, slăbiciunea Partidului Poporului a constituit o altă premisă importantă pentru „soluția Averescu”. Și generalul și partidul își pierduseră suportul popular de altădată, fapt ce îi făcea ușor de manevrat de către puternicul lider liberal.

Un alt autor al guvernului Averescu a fost Octavian Goga, care îl asigurase pe Ionel Brătianu de fidelitatea Partidului Poporului și determinase plecarea din Partidul Național a grupării Vasile Goldiș – Ioan Lupaș, ceea ce a constituit un argument în plus pentru rege să încredințeze lui Averescu șefia guvernului, deoarece acesta avea acum reprezentativitate și peste munți.De altfel, Octavian Goga era mai demult în cercul ideilor liberale, el fiind ales în Parlament(1925), cu ajutorul guvernului, împotriva candidatului Partidului Național.34

La 30 martie 1926, guvernul Averescu a depus jurământul.El cuprindea practic, două mari grupări: cea a Partidului Poporului (P.P. Negulescu, Constantin Garoflid, Constantin Coandă, Gheorghe Vălleanu) și cea ardelenească (Octavian Goga,Petru Groza, Ioan Lupaș, Constantin Bucșan).

Conform cutumelor epocii, noul guvern a dizolvat cele două camere și a organizat noi alegeri, ce s-au desfășurat la 25 mai 1926,pentru Adunarea Deputaților, și 28,30 și 10 iunie același an, pentru Senat. Scrutinul a fost câștigat în mod categoric de către formațiunea guvernamentală, care a obținut 292 de locuri în Adunarea Deputaților și 105 în Senat.

Imediat după instalarea guvernului, primul ministru, cunoscând bine lipsa de vigoare a partidului său, a căutat să realizeze o serie de fuziuni și alianțe.Astfel, acesta a vrut să-l atragă de partea sa pe unul din membri marcanți ai Partidului Țărănesc, pe Dr.Nicolae Lupu,care se afla într-o dispută la acel moment cu propriul partid, propunându-i fuziunea cu Partidul Poporului,însă acesta a refuzat. Nu același lucru s-a întâmplat cu alte grupări, care au migrat spre partidul de guvernământ. Este cazul grupului ardelean, de care am amintit, ce a intrat în partid la 10 martie 1927, de foștii takiști, care au fuzionat la 10 ianuarie 1927 pe baza unei ideologii anti-liberale,de grupările conduse de Grigore Filipescu, aghiotantul de odinioară al generalului Averescu, ce a aderat la Partidul Poporului la 17 aprilie 1927.

Pe durata mandatului său, guvernul Averescu a fost nevoit să tină seama de înțelegerile anterioare cu Partidul Național-Liberal, fapt ce i-a diminuat libertatea de mișcare și i-a afectat eficiența în actul de exercitare a puterii.A căutat totuși să scape de această tutelă și a adoptat o serie de măsuri care încercau să șubrezească bazele economice ale liberalilor. Dintre acestea amintim modificarea tarifului vamal, legea fierului vechi, cea de organizare a căilor ferate etc.35

În primăvara anului 1927, Alexandru Averescu s-a considerat stăpân pe situație și a încercat să iasă de sub tutela lui Ionel Brătianu, spre această soluție fiind presat și de o parte dintre membrii partidului său.Prin urmare, i-a cerut lui Ion I.Lepădatu să intre în comitetul Executiv al Partidului Poporului. Acesta a refuzat și și-a înaintat demisia din fruntea Ministerului de Finanțe,departament preluat ad interim de șeful guvernului.În pofida acestei demisii, relațiile dintre Alexandru Averescu și Ion I.Lepădatu au continuat să fie cordiale.

La începutul lunii aprilie 1927, Alexandru Averescu și Ion I.C.Brătianu au avut o discuție foarte aprinsă, în care liderul liberal i-a atras atenția generalului că s-a abătut de la înțelegerea convenită, dar primul ministru a solicitat să fie lăsat să guverneze așa cum crede de cuviință.Ion I.C.Brătianu a luat aceste vorbe ca pe o trădare fără de margini care l-a făcut încă odată să-și piardă orice urmă de încredere în persoana generalului Averescu.

După aceasta întâlnire hotarâtoare, bursa politică a zvonurilor a început sa funcționeze din plin.S-a luat în considerare ideea că Alexandru Averescu și-ar fi schimbat poziția în problema dinastică și ar lucra din plin pentru readucerea lui Carol pe tron.De asemenea, se vorbea insistent despre planurile generalului Averescu de a instaura dictatura militară în momentul regelui Ferdinand.Alte zvonuri vehiculau intenția lui Averescu de a intra în regență.36

Acțiunea de înlăturare a lui Alexandru Averescu s-a declanșat la sfârșitul lunii mai 1927. Regele Ferdinand, sub influența tandemului Brătianu-Știrbey, i-a spus primului ministru că dorește un guvern de concentrare națională,scriind în acest sens și liderilor principalelor partide politice.

Presat de rege să inițieze consultări pentru formarea guvernului de uniune națională, Alexandru Averescu a convocat, pentru ziua de 2 iunie 1927, o reuniune a liderilor formațiunilor politice pentru discutarea modalităților de materializare a dorinței regale.Însă la întâlnire nu au venit decât N.Iorga și A.C.Cuza, lideri ai unor partide nereprezentative.Liberalii au comunicat, în scris, că acțiunea este inutilă,iar național-liberalii erau de acord cu formula guvernului de uniune-națională,dar puneau condiția ca el să fie condus de o personalitate neutră.

În după-amiaza zilei de 4 iunie 1927, Alexandru Averescu a fost primit în audiență,la Scroviștea, de către regele Ferdinand.Aici, primul ministru l-a gasit pe suveran decis să nu renunțe la ideea de a forma un guvern de uniune națională.Încercând să obțină o prelungire a termenului,generalul nu a primit un răspuns clar,dar nici nu și-a dat demisia.Reîntors la București, a convocat guvernul pentru a analiza situația creată.În timpul ședinței s-a prezentat Constantin Hiott cu decretul regal de demisie a guvernului și de însărcinare a lui Barbu Știrbey în funcția de premier, cu sarcina de a forma cabinetul de uniune națională.Brătianu avusese ideea de a încredința această sarcină lui Constantin Prezan, dar regele s-a opus.Cunoscând relațiile de inamiciție profundă dintre cei doi generali,suveranul se temea de reacția lui Alexandru Averescu, care s-ar fi simțit profund jignit de o asemenea numire.37

La 4 iunie 1927, prin semnarea ultimelor acte în calitate de ministeriabil, Alexandru Averescu și-a incheiat, fără glorie și fără bărbăție, după cum scria Mihail Manoilescu, cariera politică.Unii adepți i-au reproșat lipsa de reacție în fața manevrelor liberale și faptul că a avut încredere în capacitatea de rezistență a regelui Ferdinand, care își trăia ultimele clipe.A existat și ideea că generalul Averescu,prevalându-se de dorința suveranului de a-și vedea fiul repus în drepturi,să-l fi readus în țară pe Carol și să fi asigurat înscăunarea acestuia.În acest mod ar fi rămas cel mai important sfetnic al noului monarh.Alexandru Averescu a refuzat toate aceste combinații și planuri sfârșind la periferia vieții politice românești.

Note

8.P.P. Negulescu, Pardidele politice ,București,1994, Editura Garamond,p.232

9.Constantin Argetoianu, Memorii,vol.5,Bucuresti,2008,Ed.Machiavelli,p.61

10.Ibidem,p.61-62

11 Ibidem,p.304

12 Ibidem,p.306

13.Al.Otetelișanu,Rostul partidului poporului,București,1925,Tipografia Națională,p.8

14.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.115

15.Ciuperca Ion,Opoziție si putere în România anilor 1922-1928,Iași,1994,Ed.Univ.Al.I.Cuza,p.72

16.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.116

17. I.G.Duca, Memorii, București, 1992,Ed.Express,p.241

18. Liviu Maior,Alexandru Vaida-Voievod,București,1993,Ed.Scrincon,p.279-284

19.Ion Mamina,Monarhia constituțională în România…,București,2000,Ed.Enciclopedică,p.258-259

20.Generalul Averescu și împroprietărirea țăranilor,București,1920.

21.Sandru Dumitru,Reforma agrară din 1921 în România,București,1975,Editura Academiei,p.60

22.Nicolae Titulescu,Reforma financiară,București,1921,p.27

23.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.258

24.Dumitru Preda,Vasile Alexandrescu, În apararea României Mari, București, 1994, Ed. Enciclopedică,p.134

25.Dumitru Țuțu,Probleme de politică externă a României,București,1977,Editura Militară,p.165

26.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.249

27.Nicolae Iorga,Memorii,vol.3, București,1939,Ed.Naționala,p.182-183

28. Ioan Scurtu,Istoria Partidului Țăranesc,București,2002,Ed.Enciclopedică,p.106-107

29.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.242

30.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.297

31.Mihail Manoilescu,Memorii,vol.1,București,1993,Ed.Enciclopedică,p.46

32.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.268-270

33.Anastasie Iordache,Ion I.C.Bratianu,București,1994,Ed.Albatros,p.520-526

34.Mihail Manoilescu,op.cit.,p.55

35.Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viata politica in Romania.1922-1928, Bucuresti, 1979, Ed.Politica, p.214-216

36.Constantin Argetoianu,op.cit.,vol.VIII,p.89-93

37.Constantin Argetoianu,op.cit.,vol.VIII,p.116

Cap.III

Partidul Poporului – Activitatea politică și guvernamentală

Pe data de 13 martie 1920, după mai puțin de doi ani de la constituire, Liga Poporului a reușit să ajungă la guvernare. Cu toate că nu era încă pregătită pentru a conduce destinele țării, resimțind lipsa unui program de guvernare solid și a unor personalități cu prestanță și suprafață politică, nou înființata grupare urma să desemneze din rândurile sale o mare parte a componenților noului cabinet, completat apoi și cu individualități din diverse partide politice.38

Venirea lui Alexandru Averescu la conducerea guvernului a avut o semnificație importantă atât pentru el,cât și pentru Liga Poporului. Pentru prima dată, Alexandru Averescu deținea funcția de premier ca reprezentant al unui partid politic. Astfel, datorită lui, Liga Poporului devenea un organism politic guvernamental, fiind singura formațiune politică nouă ajunsă la aconducerea tării.Experiența aceasta punea la încercare felul în care această nouă structură politică replica impedimentelor care îi stăteau în față. Un detaliu interesant este faptul că generalul fusese pentru întâia oară ales ca ministru la 13 martie 1907, pentru ca 13 ani mai târziu, tot pe data de 13 martie să devină prim-ministru. Făcând referire la îndatoririle noului guvern, el afirma în față Parlamentului că prima îndatorire a sa va fi să pună capăt oricărei tentative de instigare care ar fi avut ca scop clătinare ordinei sociale si celei statale39. Liga poporului, ajunsese la rândul ei să fie considerată un „partid de ordine” și unica salvatoare a țării.

În expunerea prezentată Parlamentului, noul prim-ministru promitea să asigure îndeplinirea stabilității sociale, lucru specificat și de precepțiile doctrinare ale Ligii Poporului, învoindu-se că cea mai urgentă preocupare a guvernului său va fi împroprietărirea individuală a țăranilor40. Un lucru însă, care a atras atenția de la început, a fost faptul că generalul a abandonat între timp o bună parte din angajamentele inițiale, cu riscul periclitării popularității sale, așa cum va și recunoaște mai târziu, la reluarea „Răspunderilor”, care îi puneau în prim plan pe liberali. Faptul că a renunțat la diferite promisiuni din acest cerc de interese au făcut ca într-un timp foarte scurt noul prim-ministru să fie considerat a fi „un vis trecător în politica țărănimii”. Cu toate că era satisfăcut de ceea ce reușise intr-un timp foarte scurt, generalul Averescu se confrunta cu un regret greu de uitat. Acest regret era faptul că el fusese adus la cârma guvernului „pe ușa din dos” însă cu toate acestea, a ajuns totuși la vârful cel mai înalt al supremației politice datorita popularității imense de care s-a bucurat la acel moment41.

Din păcate pentru general, avansarea sa spre scaunul de șef al guvernului a fost periclitată de intruziunea perseverentă a lui Ion I.C. Brătianu, care a hotărât, să pună în aplicare o stratagemă politică cu implicații aparent indispensabile pentru acel moment. În orice caz, datorită popularității sale, generalul tot ar fi ajuns la putere și fără ajutorul conducătorului liberal, doar cu impedimentul de a fi nevoit să aștepte ceva mai mult. Însă nu a avut îndeajunsă încredere în propriile forțe, s-a precipitat și a acceptat în schimbul unei clipe de faimă o înțelegere politicianistă înșelându-se astfel. A acționat și de această dată, așa cum o mai făcuse și înainte, învoindu-se a transforma un privilegiu într-un compromis. Prin urmare, generalul Averescu a ajuns în fotoliul de premier în 1920, nu ca rezultat al dorinței sale sau a vreunui curent dinastic favorabil, ci datorită unei manevre politice ale liderului liberal, care avea scopul de a dizcredita o popularitate care îi periclita supremația.

Generalul Averescu se prezenta astfel ca o ultimă piedică în calea revenirii liberalilor în postura de factori categorici de decizie ai vieții politice românești.În loc de a se servi de mitul care l-a proiectat într-o situație favorabilă, generalul a ales calea compromisului, lucru care va face ca zarurile sa fie mereu, mai întâi, în mâna liberalilor.

Mai întâi de toate, pentru a lămuri mediul creat de numirea noului guvern, care nu era nici pe departe unul obișnuit, Liga Poporului și-a mărit numărul simpatizanților, atrăgându-i de partea sa pe aceia care erau tentați de iluzia guvernării sau care credeau că averescanismul putea avea o influență in cursul vieții politice din România.42

În acest fel, pe data de 28 martie 1920, gruparea politică a lui Octavian Goga s-a dezlipit din Partidul Național, unindu-se cu gruparea condusă de Averescu. Această demisie colectivă, a fost justificată de grupul demisionar,alcătuit din 34 foști senatori și deputați printre care Octavian Goga, Anton Mocioni, Octavian Tăslăuanu, Petru Groza, Ion Suciu, ca fiind o necesitate impusă de procesul desăvârșirii unificării politice. Odata facut acest transfer politic, nu a mai rămas nimic de făcut decât de a anunța oficial pe data de 16 aprilie 1920, cand a avut loc și Congresul Ligii Poporului, formarea unei noi formațiuni politice purtând numele de Partidul Poporului, din care au mai făcut parte și gruparea bănățeană condusă de A.Imbroane, precum și cele conduse de Iancu Flondor, Sergiu Niță și Dori Popovici.

Programul noului partid rămânea cel al Ligii, și cu toate că ajuns la guvern generalul abandonase „răspunderile”, acest punct rămânea înscris încă în prevederile ce urmau să fie puse în practică de Partidul Poporului.43

Practic Partidul Poporului continua doctrina afișată de Ligă, încercând să confere statului rolul de inițiator și executant al unor directive politico-economice, înscrise într-un adevărat program național si care să răspundă problemelor ridicate în fața țării. Aceleași principii au fost enunțate de altfel și în directivele guvernării, stabilite de Alexandru Averescu, în expunerea făcută în plenul Parlamentului.44

Partidul Poporului, înzestrat cu toate atributele caracteristice partidului politic, îsi definitiva statutele și principiile de organizare, declarându-l pe Alexandru Averescu șef al său pentru o perioadă de trei ani. Însă, fiind ocupat la guvernare, generalul a numit în fruntea partidului un comitet și un substitut, în persoana generalului Gr.Crăiniceanu, membru al Academiei și semnatar al actului din 3 aprilie 1918, care urma a răspunde de organizarea și activitatea noului partid.45

Popularitatea generalului și a Ligii, transferată Partidului Poporului, îi conferea acestuia un loc special în sistemul partidelor politice, dându-i posibilitatea să devină unul din partidele politice organizate în toate zonele țării. Încă înainte de fuziunea grupului Goga, la 11 martie 1920, la Brașov erau puse bazele primei organizații a Ligii Poporului în Transilvania, pentru ca la 19 aprilie 1920, la Cluj, să fie constituită prima organizație a Partidului Poporului, prilej cu care Amos Frîncu, profesor I.Ursu, Ilie Dăianu, Liviu T.Ghilezan ș.a intrau în formațiunea politică averescană.Pentru început, Partidul Poporului se bucura de auspiciile cele mai favorabile evoluției sale, având posibilitatea de a constitui o grupare puternică care să guverneze fara prea mult probleme țara.46

Însă, împrjurările în care Alexandru Averescu a fost adus la guvernare erau deosebite. De altfel, investitura grupării sale ca formațiune guvernamentală se datora tocmai acestei stari în cauză. Greutățile războiului, accentuate continuu, au dus la înrăutățirea considerabilă a condițiilor existente și implicit la creșterea nemulțumirilor sociale. Astfel încât, chiar din prima zi, Liga Poporului se găsea în fața unor realități cu a căror rezolvare își justifica prezența la conducerea țării.

Alături de greutățile de ordin social, Partidul Poporului a trebuit să facă față și dificultăților specifice vieții politice românești. Asigurându-și o majoritate confortabilă în Parlament, în urma alegerilor organizate în mai 1920, Alexandru Averescu își luase toate măsurile de prevedere, convins fiind că riposta opoziției nu se va lăsa așteptată. Astfel, imediat după deschiderea lucrărilor Corpurilor legiuitoare,blocul partidelor din opoziție a organizat o puternică acțiune de îngreunare a activității guvernului, ajungându-se la o accentuare a tendințelor contrarii, evidențiate de cursul noilor relații stabilite între Partidul Poporului și celelalte partide politice. Chiar după primele acte de politică internă ale cabinetului Averescu erau avansate opinii care avansau ideea că noul guvern nu va reuși să realizeze o îndreptare a situației existente în țară, datorită lipsei programului de guvernare și a experienței, așa încât se preconizau deja consultări în vederea alcătuirii unei noi formule guvernamentale.47

Liberalii, mulțumiți de evoluția relațiilor dintre partide până la data deschiderii Parlamentului, criticau, de această dată, politica decretelor legi aplicată de guvern în unele probleme hotărâtoare, referindu-se mai ales la înființarea societății „Reșița”. Se observă, prin urmare, că atunci când interesele economice liberale erau lezate, aceștia nu întârziau să-l atace pe general, deși trecuseră mai puțin de patru luni de la instalarea acestuia la conducerea țării.Singurii care prin acțiunile lor nu influențau prea mult natura raporturilor politice existente rămâneau conservatorii democrați. Activitatea lor, în afara unor atacuri de presă la adresa Federației și mai ales a liberalilor, se reducea la manifestarea unei atitudini de cvasipasivitate.48

Perioada ce a urmat până la inchiderea Camerelor a fost caracterizată de o scădere permanentă a nivelului vieții parlamentare, ca rezultat al ascuțirii contradicțiilor dintre partidele din opoziție și cel de la guvern. La sfârșitul sesiunii parlamentare, guvernul Alexandru Averescu traversa o perioadă complicată, mai ales după ce P.N.L începuse să se pronunțe împotriva sa, modificând oarecum, prin aceasta structura frontului opoziției. Mai mult decât atât, nici pe plan extern situația guvernului nu era prea stabilă, existând un oarecare scepticism în legătură cu reușita inițiativelor diplomatice ale cabinetului averescan.49

În perioada vacanței parlamentare, viața politică din România a evoluat în sensul ascuțirii contradicțiilor dintre formațiunea guvernamentală și opoziție, fiind discutate chiar și unele formule de colaborare.

După deschiderea Camerelor și expunerea programului de guvernare, în care nu se venea cu măsuri concrete, Partidul Poporului a inițiat realizarea unei înțelegeri cu opoziția din noile provincii, fără a se ajunge la un rezultat, atât timp cât Iuliu Maniu cerea negocieri cu întreaga opoziție. El preconiza încheierea unui armistițiu politic de doi sau patru ani, la care să adere toate partidele și grupările politice din România, formându-se astfel un guvern de concentrare, cu un program comun, soluție care ar fi contribuit la refacerea țării și nu la consolidarea guvernului existent. Alexandru Averescu a respins colaborarea de partide, admițând soluția colaborării la guvern a șefilor acestora, rezolvare pe care o admitea doar cu condiția fuzionării, reluând teza identității programelor și a principiilor Partidului Poporului și ale Federației democrate.50

Raporturile intervenite între formațiunea ministerială și liberali, la începutul noii sesiuni parlamentare, s-a înăsprit în așa măsură încât Duiliu Zamfirescu se vedea silit să precizeze că în cazul în care criticile la adresa guvernului vor continua, va fi reluată acuzația „răspunderilor războiului”. Pentru prima dată, în dezbaterile parlamentare, era readusă în discuție chestiunea „raspunderilor”. Se crea în acest fel o circumstanță care putea determina în orice moment denunțarea înțelegerii intervenite între liberali și Partidul Poporului. La toate acestea adăugându-se înrăutățirea situației eonomice a țării de la sfârșitul anului 1920 și perspectivele oferite de un guvern compromis, al cărui șef urmărea mai întâi consolidarea partidului său și abia după aceea guvernarea, se ajungea din nou la discutarea problemei inevitabilității remanierii ministeriale sau chiar a înlocuirii cabinetului.51

Începând din ianuarie 1921, P.N.L, constatând că țara trecea printr-o criză puternică de ordin politic, economic și social, a trecut la întocmirea unui program de guvernământ, dezvăluind adevăratele intenții față de situația existentă în țară, deci și față de guvern. Criticând politica guvernului, planul liberal se ridica categoric împotriva Partidului Poporului, pe care-l caracteriza ca fiind un partid fară principii și fără program. Se ajungea la concluzia că experiența cu partidele noi s-a încheiat, impunându-se aducerea la cârma țării a unui partid care mai deținu-se frâiele puterii. Într-un mediu de asalturi continue contra guvernului și a politicii acestuia, Ion I.C.Brătianu care ignorase complet dezbaterile Camerei, comunica, în feruarie 1921, plecarea sa din acest corp legiuitor, condamnând astfel întreg Parlamentul.52

Atacurile împotriva generalului s-au accentuat odată cu depunerea în Cameră a proiectului de lege privitor la societatea „Reșița”, care a probocat publicarea acelei serii de scrisori acuzatoare, , semnate de Vintilă Brătianu.O oarecare revenire la setimente mai bune părea a se produce în momentul în care au început discuțiile despre legea agrară. Cum Averescu respectase, din acest punct de vedere, condițiile înțelegerii sale cu liberalii, iar aceștia din urmă aveau tot interesul ca legea să fie votată, în iunie 1921 se putea observa o ușoară restabilire a relațiilor dintre Partidul Poporului și cel liberal. Pentru moment însă, întrucât această conciliere nu constituia decât prefața rupturii ce urma a se produce.

În momentul închiderii sesiunii parlamentare, în vara anului 1921, situația Partidului Poporului era deosebit de complicată, mai ales datorită încordării raporturilor sale cu celelalte grupări politice. Indiferent însă de negocierile purtate în toamna anului 1921, în preajma deschiderii lucrărilor Corpurilor Legiuitoare, criza politică intrase în faza hotărâtoare a desfășurării sale.

Singura alternativă care-i mai rămăsese Partidului Poporului pentru a-și prelungi prezența la guvern era adoptarea soluției unui guvern de concentrare, eșuată însă de la început din cauza cunoscutelor pretenții fuzioniste ale generalului. Căderea guvernului deveni-se inevitabilă. Alături de atacurile opoziției, frământările din interiorul Partidului Poporului accentuau criza guvernului, astfel încât, încercările de redresare inițiate de Alexandru Averescu nu mai puteau determina amânarea unei hotărâri iminente : schimbarea formațiunii ministeriale.53

Actul care a atras după sine imediata schimbare de guvern l-a constituit demisia lui Take Ionescu, din 11 decembrie 1921. Perspectiva folosirii ministrului de externe în scopul consolidării sau destrămării cabinetului Averescu a fost discutată cu mult înaintea demisiei liderului conservator-democrat. Fusese chiar avansată, încă din noiembrie 1921, ideea constituirii unui guvern condus de Take Ionescu. Soluția nu putea surprinde, dacă avem în vedere evoluția relațiilor dintre general și Take Ionescu sau dintre gruparea acestuia din urmă și guvern.

În momentul în care regele îl indica pe Take Ionescu pentru investitura de șef al noii echipe ministeriale, lui Alexandru Averescu nu-i mai rămânea nicio posobilitate de a-și prelungi mandatul guvernamental. Conștient de gravitatea împrejurărilor, el încerca să impună o soluție de compromis, recomandând formarea unui guvern condus de generalul C.Coandă. Dar, opoziția liberalilor, a naționalilor transilvăneni și a naționaliștilor-democrați a determinat eșuarea acestei tentative. Între C.Coandă și Take Ionescu, regele îl prefera pe ultimul întrucât un guvern al acestuia răspundea mai bine intențiilor sale, deși, concomitent, se discutau și alte formule guvernamentale, dintr care cea mai apropiată intereselor majorității partidelor politice era o guvernare neutră, ale cărei componență diferea în funcție de interese. Diversitatea formulelor ministeriale preconizate constituia indiciul unei crize mult mai largi decât cea guvernamentală. Noile regrupări de forțe demonstrau o instabilitate de principii, care nu putea fi rezolvată numai prin schimbarea guvernului. Faptul că relațiile dintre diversele grupări politice se schimbau, în funcție de perspectivele ajungerii la guvern, cu atâta ușurință, caracteriza destul de elocvent climatul politic în care era nevoită să-și desfășoare activitatea formațiunea instalată la conducerea țării.54

În aceste împrejurări, Alexandru Averescu se vedea obligat să recunoască imposibilitatea continuării guvernării sale, prezentându-și la 13 decembrie 1921, demisia. Se încheia astfel acea vreme de verificare asupra căreia N.Iorga atrăsese atenția la numai câteva luni după instalarea la guvern a generalului, în care preciza că popularitatea sa va fi zdrobită. Experiența averescană se sfârșea destul de trist pentru toți care, încrezători în steaua generalului, îl purtaseră din triumf, în triumf, impunându-l, în martie 1920, în fotoliul prezidențial.55

După înlăturarea de la guvern, la sfârșitul anului 1921, Partidul Poporului urma să desfășoare, pentru prima data în scurta sa existență, o activitate politică de opoziție. Circumstanțele în care avea să acționeze însă formațiunea politică averescană erau altele decât cele care caracterizează perioada anterioară. Criza politică românească va traversa între 1922 și 1926 o perioadă de relativă îndreptare, determinată de o semi-stabilitate guvernamentală și de manifestarea unor tendințe de concentrare a forțelor politice, atât de dispersate până atunci. Cu toate acestea, frământările și regrupările specifice vieții politice românești vor continua, întreținând o atmosferă care, de fapt, a permis liberalilor să încheie, în martie 1926, prima legislatură completă a perioadei postbelice.56

Partidul Poporului își începea, așadar, activitatea politică,compromis și uzat de guvernare, dar hotărât să revină la putere. Astfel că, după perioada de clarificări de la sfârșitul anului 1921 și începutul anului 1922, Alexandru Averescu ajungea să-și fixeze noua orientare. În primul rând se abținea de la orice formă a activității parlamentare. Apoi, adoptând o atitudine de expectativă mascată, ținându-se departe de activitatea opoziționistă a celorlalte formațiuni politice, și-a pregătit momentul reintrării în scena vieții politice românești, dar nu ca figurant ci ca un adevărat regizor. Pentru început, însă, nu le putea ierta liberalilor faptul că l-au înlăturat de la guvern. În același timp, Partidul Poporului se arăta dispus să accepte formula unui guvern de coaliție, iar pentru acțiunea de răsturnare a guvernului existent, accepta orice propunere de colaborare, fapt cu semnificații deosebite, dacă avem în vedere poziția anterioară a generalului. Dacă în relațiile cu partidele politice Averescu adopta o poziție deosebită, nu aceeași observație o putem face atunci când discutăm raporturile sale cu instituția monarhică. Chiar dacă era obligat uneori să acționeze împotriva voinței sale, Alexandru Averescu se va dovedi un slujitor loial al Coroanei, folisindu-se de orice prilej pentru a-și reînnoi sentimentele de supunere față de voința suveranului. Așa s-a întâmplat în toamna anului 1922, când, generalul, aplanând toate tendințele nefavorabile participării la serbările încoronării regale, apărea printre șefii de partide prezenți la Alba Iulia.57

La sfârșitul anului 1922 și începutul anului 1923, linia politică urmată de Partidul Poporului lăsa să se înțeleagă că generalul începuse a renunța oarecum la atitudinea sa de reținere, deși nici poziția adoptată de această dată nu se indentifica cu a celorlalte forțe din opoziție. Raporturile cu liberalii îmbrăcau o haină care ascundea adevăratele intenții, fără a reuși totuși să mascheze evoluția grupării sale către o înțelegere cu Ion I.C.Brătianu. Respingând ideea blocurilor opoziționiste, care s-au dovedit fără viitor, Partidul Poporului desfășura o activitate politică ce evidenția o orientare pro-liberală. Astfel, chiar dacă nu recunoștea Parlamentul și actele acestuia Alexandru Averescu declara că orice lege care are și acordul regelui, trebuie acceptată, întrucât prin ea se respectă voința Coroanei. Această precizare de ultim moment se referea la actul fundamental ce urma a fi validat de Adunările Constituante. Respingând acordul propus de naționali și țărăniști, în vederea desfășurării unei acțiuni comune, care să împiedice votarea Constituției, generalul critica poziția acestora, precizând că Partidul Poporului se va menține în limitele unei opoziții de ordine, care excludea violența și manifestările de stradă.

Atitudinea aceste formațiuni politice era criticată de celelalte partide din opoziție care arătau că „ curtea pe care o face palatului și D-lui Ion I.C.Brătianu nu e demnă de eroul de la Mărășești”. Dar atât timp cât nu se ajunsese la o înțelegere clară între fostul și actualul premier, generalul nu înceta să critice guvernul liberal, declarând succesiunea deschisă, tocmai în momentul în care, nu întâmplător, Partidul Poporului începuse a fi considerat drept principala rezervă succesorală. Fără a fi pe deplin convins că va ajunge la o înțelegere cu liberalii, Alexandru Averescu nu excludea necesitatea unei colaborări cu alte formațiuni politice.58

În toamna anului 1923, Partidul Poporului avansa Partidului Național propunerea unei fuziuni, care nu va depăși însă stadiul acelor tatonări bilaterale, atât de caracteristice politicianismului românesc și care se încheiau de obicei înainte de a se fi rezolvat ceva.

Singura realizare în acest sens a constituit-o încheierea, în octombrie 1923, a așa numitului „pact de la Ciucea”. Prin acordul semnat între Partidul Poporului și Partidul Maghiar, acord aprobat de rege și de primul ministru al Ungariei, formațiune minoritară se angaja să urmeze linia politică indicată de programul averescan, în timp ce Alexandru Averescu accepta dezideratele formulate de Emil Grandpierre și colaboratorii săi, considerându-le parte integrantă în programul grupării pe care o conducea. Pactul prevedea că ambele partide vor desfășura o activitate parlamentară unitară, iar gruparea politică maghiară își va păstra organizațiile, numele și individualitatea. Îndrumările politice urmau, însă, a fi date de Partidul Poporului, iar Partidul Maghiar urma a fi reprezentat în comitetul executiv averescan. Orice intervenție a altei formațiuni politice în chestiunile care priveau interesele minorității ungurești era exclusă. Pactul rămânea în vigoare pentru un termen nelimitat, valabilitatea sa menținându-se neatinsă și în cazul în care Partidul Poporului ar fi intrat în colaborare și cu alte partide politice. Cu toate că nu cu mult timp înainte oficialul averescan considera nerealizabile unele dintre punctele programului Partidului Maghiar, de această dată generalul venea cu indicația expresă de a se respecta și realiza întocmai doleanțele formulate de minoritatea maghiară. Criticat pentru încheierea acestui pact, al cărui text, rămânând secret, întreținea o stare de permanentă curiozitate, Alexandru Averescu, deși urmărea scopuri pur politicianiste, a favorozat realizarea unei apropieri a poporului român de naționalitatea maghiară.

Dincolo de înfăptuirea acestui acord, care nu angaja însă două partide politice românești, Partidul Poporului continua să acționeze în limitele acelei cvasipasivități impusă de general, care-i asigura o rezervă în relațiile sale cu celelalte formațiuni politice. O oarecare modificare în acest sens a intervenit după desprinderea grupului condus de C.Argetoianu, act care a lovit serios în unitatea și forța partidului. Generalul făcând eforturi stăruitoare pentru a masca greutățile pe care le traversa gruparea sa, iniția, spre sfârșitul lunii decembrie 1923, tratative cu țărăniștii. Dar, refacerea Partidului Poporului presupunea o fuziune cu aceștia, formulă inaccesibilă pentru simpatizanții lui I.Mihalache, care vedeau într-o asemenea alternativă ridicarea averescanilor, în defavoarea lor. Tot fără rezultat s-au încheiat și tatonările purtate cu conservatorii progresiști, în vederea unei alianțe averescano-marghilomaniste.

În aceste împrejurări, mai mult decât îngrijorătoare pentru evoluția viitoare a Partidului Poporului, liberalii își intensificau atacurile împotriva acestei grupări, care, deși încerca să se refacă prin acte de genul pactului de la Ciucea, era iremediabil compromisă. Alexandru Averescu răspundea la critici tot prin critici. Propunerilor de colaborare avansate de naționali sau țărăniști le opunea formula sa fuzionistă, care reclama, în același timp, modificarea principiilor țărăniste și renunțarea transilvănenilor la politica lor regională.59

Sub auspicii încurajatoare păreau a evolua, la începutul primăverii anului 1924, negocierile purtate între emisarii lui Averescu și Marghiloman. Însă, tratativele desfășurate în această perioadă nu vor aduce decât la fuziunea grupărilor conduse de N.Iorga și C.Argetoianu, surprinzătoare dacă ne gândim la relațiile dintre cei doi, dar posibilă și definitorie pentru climatul politic din România.

De această dată, declarând deschisă succesiunea guvernamentală, Alexandru Averescu încerca o acțiune în forță, prima după demisia din decembrie 1921, organizând, la 3 iunie 1924, o întrunire care, urma a hotărâ modalitatea soluționării crizei ministeriale. Momentul era bine ales. În interior, liberalii erau puternic atacați de întreg frontul de opoziție. În exterior, nemulțumirile legate de politica economică a guvernului român, în speță legea minelor, crea serioase dificultăți liberalilor.

Manifestația Partidului Poporului își propunea să impresioneze prin numărul participanților, urmărind să demonstreze că devenise un organism politic capabil să se impună prin forță, în cazul în care împrejurările ar fi cerut acest lucru. Pentru a constrânge formațiunea guvernamentală și a obliga să opteze pentru formula unor negocieri bilaterale, generalul a procedat în așa fel încât să dea întrunirii caracterul unei manifestații cu vădite predispoziții revoluționare, care, fără intervenția sa, s-ar fi transformat într-o mare răzmeriță. În aceste împrejurări, dând satisfacție generalului, Ion I.C.Brătianu accepta să se întâlnească cu aceasta, pentru a-i cunoaște pretențiile și a negocia pe baza acestora. S-a ajuns astfel ca generalul să renunțe la orice intenții revanșarde în schimbul asigurării succesiunii guvernamentale.60

Partidul Poporului nu era la acea dată cea mai puternică formațiune din opoziție și nu ajunsese să prezinte un pericol pentru guvernarea liberală. Dovadă că fotoliul prezidențial nu a fost cedat înainte ca legislatură începută în martie 1922 să fie încheiată, cu toate că generalul a pretins mereu acest lucru. Șeful liberal trebuia să găsească un succesor. Dintre toți pretendenții, gerenalul corespundea, în cea mai mare parte, planurilor sale și până la un punct, și celor ale regalității. De altfel, regele era la curent cu mesul și rezultatul întrevederii dintre Brătianu și Averescu, aprobându-l și acceptându-l pe general ca succesor al scaunului prezidențial. Conducătorul Partidului Poporului fusese încercat în guvernarea trecută, când a convins pe toată lumea că nu e omul lucrurilor neprevăzute și că poate fi manipulat în funcție de împrejurări. Cu ocazia aceleiași întrevederi, s-a hotărât revenirea Partidului Poporului la activitatea parlamentară, precizându-se că aceasta va urma linia unei opoziții occidentale, care nu trebuia însă fățiș divulgată.

Odată hotărâtă, în principiu, revenirea Partidului Poporului la activitatea parlamentară, se aștepta punerea în practică a celor stabilite în iunie 1924. Cu toate acestea socotelile generalului nu s-au potrivit cu cele ale realității politice românești, iar revenirea Partidului Poporului la conducerea țării avea sa fie programată abia la sfârșitul guvernării liberale, în martie 1926. Astfel că, pentru prima dată dupa marea unire, partidul politic aflat la guvernare avea să fie înlocuit ca urmare a prevederilor constituționale și nu ca rezultat a unor manevre politice, lucru care a justificat într-o oarecare măsură, afirmația celor ce ziceau că România a reușit să depășească criza politică ce a urmat primului război mondial.

În martie 1926, când gruparea condusă de generalul Averescu a fost readusă la conducerea țării, pentru a doua oară, România reușise deja să depășească procesul de restaurare început imediat după război, ajungându-se pe linia unei continue ascensiuni social-economice. Perioada de patru ani a guvernării liberale, între 1922-1926, a creat cadrul legislativ propice evoluției capitaliste a țării, călăuzind-o către consolidarea procesului desăvârșirii unificării sale politico-economice. Parametrii situației interne erau mult mai speciali față de cei din anul 1920, astfel că, în momentul revenirii lui Averescu în fotoliul de premier, nu se putea vorbi de o continuare a operei guvernamentale întreruptă în decembrie 1921. De altfel, verificările și modificările programatice efectuate de general între 1922 și 1926 reformaseră multe din principiile afișate la început de Partidul Poporului, ajungându-se la adoptarea unui program de guvernare conectat la cerințele noilor condiții social-economice.61

În domeniul politicii economice, care în linii mari continua opera liberală, Partidul Poporului a încercat să adopte o atitudine independentă, lucru care a stârnit o intensificare a manifestărilor anti-guvernamentale afișate de întreaga opoziție, dar în special de liberali. Activitatea economică a guvernului Averescu a fost una destul de restrînsă, dat fiind intervalul scurt de timp a legiferării propriu-zise, care nu a depășit o jumătate de an. Într-o perioada de timp atât de scurtă, un amplu program de guvernare nu putea fi executat, cu toate că exista o conjunctură internă propice. Apoi, diferențele de opinii manifestate în soluționarea problemelor economice sau financiare au întârziat punerea în practica guvernamentală a tuturor principiilor programatice adoptate de cabinetul Averescu. Vorbim aici de proiectarea celor două soluții care priveau evoluția economică a țării, soluții din care una milita pentru prioritatea agriculturii, în timp ce cealaltă susținea industrializarea.

Așadar, programul propus de Alexandru Averescu în domeniul vieții economice și financiare era întâmpinat, din primele zile ale guvernării, cu împotrivire de către toate forțele politice din opoziție, dar mai ales de către liberali.62

Pretinzând mereu nevoia unei politici unitare, presa brătienistă se ridica împotriva oricăror tendințe de independență manifestate de guvern, încercând astfel să compromită procesul de refacere inițiat de Partidul Poporului. Același lucru s-a putut observa și în cazul semnării de către general a tratatului româno-italian, act în care șeful guvernului vedea un nou prilej de a se afirma ca exponent al Partidului Poporului și nu ca interimar al liberalilor. Evoluția relațiilor dintre averescani și liberali a luat o altă turnură în momentul în care guvernul anunța modificarea autonomiei poștelor, căilor ferate și a reformei administrative. Înainte ca aceste puncte înscrise în programul de guvernare să ajungă a fi puse în discuția Corpurilor legiuitoare, liberalii declarau că țara se afla în fața unei tentative de dezorientare prin care vor fi prejudiciate interesele generale ale țării.

Astfel, opera guvernamentală care se rezuma mai ales la latura legislativă și mai puțin la cea aplicativă, se consuma într-o dispută prelungită, între Partidul Poporului și Partidul Național Liberal. La aceasta se adăugau acuzațiile formulate de Partidul Național Țărănesc și de celelalte formațiuni politice din opoziție, care făceau totul pentru a-și asigura succesiunea.

O altă tentativă de afirmare a independenței guvernamentale a constituit-o modificarea legii de organizare a căilor ferate. Noul proiect de lege era învinuit că introduce arbitrariul într-un domeniu în care autonomia înlăturase până atunci politicianismul. Acuzând guvernul de pasivitate și ignorare a intereselor țării, opoziția întreținea astfel un climat negativ, anulând în acest mod caracterul constructiv al acțiunilor sale. Formațiunea guvernamentală era așadar împiedicată în demersul ei de punere în aplicare a propriului program economic și financiar anunțat. De aceea, în momentul în care noua lege a căilor ferate a fost adoptată, actul era prezentat drept o primă bătalie câștigată de Guvern împotriva opoziției și în special a liberalilor. Reacția celorlalte forțe politice nu a întârziat să apară. În Parlament și în presa de partid, activitatea guvernului era practic ignorată, iar succesiunea declarată deschisă.63

În scurta perioadă care a urmat până la înlăturarea generalului Averescu, guvernul a desfășurat o largă activitate legislativă, încercînd să-și impună punctul de vedere în disputa cu liberalii. Noul tarif vamal, legea armonizării salariilor, legile cu caracter agrar etc. sunt doar câteva din măsurile care urmăreau acest lucru, sperându-se că astfel se va asigura și stabilitatea guvernamentală. Însă, totul venea prea târziu. Nimic nu mai putea să schimbe hotărârea regelui, care se declarase pentru soluția guvernului național.Liberalii reușeau, încă odată, să își impună supremația politică.

Activând în condiții deosebite, guvernul Alexandru Averescu a izbutit totuși, în scurta perioadă cât a condus destinele țării, să realizeze o serie de progrese în domeniul vieții economice și financiare. În perioada 1926-1927, s-a accentuat procesul dezvoltării forțelor de producție, proces care se încadra de fapt în tendința schimbărilor generale ale epocii. Opera guvernamentală averescană, oscilând între continuitatea reclamată de liberali și încercarea de aplicare a unei politici social-economice proprii, a reprezentat de fapt o încercare de refacere a Partidului Poporului și de afirmare a acestuia ca a doua formațiune politică guvernamentală. Acestea erau intențiile, mărturisite de altfel, pe care le-a urmărit Alexandru Averescu în guvernarea din 1926-1927.

În timp ce Ion I.C.Brătianu vedea în generalul Averescu, pe virtualul său continuator, sau mai bine zis interimar, șeful Partidului Poporului considera accederea la guvern ca o ultimă șansă de reafirmare în viața politică a României. Astfel, între aceste două alternative s-a consumat opera ultimei guvernări averescane.64

Note

38. Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, Viața politică în România 1918-1921, București, 1971,Ed.Politica,p.77-78

39.Ioan Scurtu, Portrete politice,Iași,2010,Ed.Tipo Moldova,p.139-140

40.Mamina Ioan,Scurtu Ioan,Guverne și guvernanți,București,1996,Ed.Silex,p.44

41.P.P.Panaitescu,Pagini de jurnal 1921-1927,Cluj,1974,Ed.Dacia,p.48

42.Calafeteanu Ion, Politică și interes național în Romania interbelică, București, 1997, Ed.Enciclopedica, p.126

43.Cîncea Paraschiva,Viața politică din România în primul deceniu al independentei de stat,București,1974,Ed.Stiintifica,p.112

44. Paun Nicolae,Viața economică a României, Cluj, 2009, Presa universitară clujeana, p.129

45. Petrovici Ion,De-a lungul unei vieți, București, 1966, Editura pentru Literatură, p.289

46. Mușat Mircea,Ardeleanu Ion,op.cit.,p.188-189

47. Scurtu Ioan,Bulei Ion, Democrația la români,București,1990,Ed.Humanitas,p.102

48. Alexandru Marghiloman, Note politice, București,1993,Ed.Scripta,p.100-101

49.Mușat Mircea, România după Marea Unire, vol.II, București, 1988, Ed.Științifică și Enciclopedică,p. 74-75

50. Nicolae Iorga,op.cit.,p.87-88

51. Mamina Ion,Ioan Scurtu, Guverne si guvernanți (1916-1938), București, 1996, Ed.Silex, p.121-122

52. Istoricul Partidului Național-Liberal de la 1848 și până astăzi, București, 1923,Imprimeriile Independența, p.227

53. Nicolae Iorga,op.cit.,p.122-123

54.Ciupercă Ioan,op.cit.,p.112-113

55.Ciupercă Ioan,op.cit.,p.116

56.Nicola Ciprian,Guvernarea Averescu 1920-1921, Pitești, 2009, Ed.Paralela 45, p.97

57.Ciuperca Ion, op.cit., p.125-126

58.Scurtu Ioan,Bulei Ion,op.cit.,131-132

59.Trancu Grigore, Memorii politice(1921-1938), București, 2001, Ed.Curtea Veche, p.56-59

60.Cîncea Paraschiva, op.cit., 206-207

61. Păun Ștefan,Viața politică în perioada interbelică,București, 2007, Ed.Cartea Universitară, p.97-98

62. Petrașcu Nicolae, Evoluția politică a României (1918-1938), București, 1939, Ed.Bucovina,p.59

63. Ciuperca Ion,op.cit.,p.241

64.Mamina Ion,Ioan Scurtu, op.cit., p.188-189

Cap.IV

Relațiile Partidului Poporului cu celelalte formațiuni politice

În concordanță cu profilul asumat la întemeiere, acela de „ligă”, Alexandru Averescu s-a arătat deschis colaborării cu toți aceia care erau de a acord cu punctele programatice minimale. Încă din vara anului 1918 Alexandru Averescu a însărcinat o serie de persoane cu misiunea de a crea organizații ale Ligii Poporului în Muntenia și Oltenia. Printre aceștia s-au aflat Ion Mihalache, care va fonda Partidul Țărănesc, Richard Franasovici, Virgil Potârcă, Grigore Iunian, viitorul lider al Partidului Radical Țărănesc ș.a. După cum se observă, unii dintre ei au folosit faima generalului Averescu, drept o trambulină pentru a se afirma pe scena politică românească.

În Paralel cu eforturile pentru extinderea organizatorică Alexandru Averescu s-a arătat deschis colaborării cu alte grupări și formațiuni politice, scopul fiind sporirea influenței și ajungerea la putere.Discuții lungi au existat cu Partidul Conservator Naționalist Acesta era condus de Take lonescu, pe care Alexandru Averescu îl considera „mentorul" său. Scopul apropierii lui Averescu de takiști a fost slăbirea coaliției liberalo-conservatoare, care funcționase în anii 1916-1918. Negocierile s-au intensificat considerabil o dată cu sosirea în țară a lui Take lonescu. Întors de la Paris la 25 iunie 1919, acesta a luat contact cu popularitatea imensă a lui Averescu, fenomen greu de bănuit la plecarea sa în Franța, după semnarea preliminariilor de la Buftea. Cum la putere erau liberalii, conduși de Ion I.C. Brătianu, iar partidul său slăbise considerabil, existând riscul de a rămâne în afara Parlamentului la viitoarele alegeri Take lonescu a fost nevoit să colaboreze cu Averescu și partidul său având însă un rol secund.65

În primă fază, generalul Averescu dorea fuzionarea celor două formațiuni, oferind șefia lui Take lonescu, ofertă pe care acesta a refuzat-o. Tratativele cu takiștii s-au finalizat cu formarea unui cartel electoral și cu un manifest care anunța crearea Opoziției unite. Deoarece, așa cum vom vedea, Liga Poporului s-a abținut de la alegerile generale din noiembrie 1919, înțelegerile nu au avut eficiența scontată.

Datorită faptului că popularitatea lui Alexandru Averescu nu ajunsese peste Carpați, lărgirea influenței Ligii Poporului în teritoriile ce s-au unit cu țara nu putea fi făcută decât pe calea unor asocieri și fuziuni. Anul 1919 – arăta Constantin Argetoianu – a fost „anul ardelenilor" (…) Mulți din noi așteptau de la ei o purificare a moravurilor, o îmbunătățire a obiceiurilor administrative, o reacție împotriva orientalei noastre venalități. Cu toții credeam că prin ardeleni urma să ne urcăm în grad, și din balcanici să devenim europeni. Și mai era sentimentul pentru frații regăsiți după atâta amar de vreme".66

Datorită manevrelor Partidului Liberal, condus de Ion I.C. Brătianu, care dorea să aibă monopolul legăturilor cu oamenii politici ardeleni, și opoziției grupului Maniu-Vaida, negocierile dintre Liga Poporului și Partidul Național Român au ajuns într-un punct mort. Singura realizare a fost colaborarea cu Teodor Mihali, care a acceptat să reprezinte, ca asociat, punctul de vedere al Ligii peste munți. În Bucovina, generalul Averescu a stabilit contacte cu gruparea lui Iancu Flondor, intrată în conflict cu cea condusă de istoricul Ion Nistor, apropiată liberalilor.

Deoarece sub influența revoluției bolșevice și a greutăților generate de război curentul socialist luase un mare avânt, Alexandru Averescu a purtat negocieri și cu reprezentanți ai Partidului Social Democrat. „Cu sensibilele sale antene – scria Constantin Argetoianu – Averescu prinsese adierea acestui curent de stânga și de frică să nu-și piardă popularitatea, a căutat să canalizeze el mișcarea, ca și cum între programul unui clasic social-democratism și veleitățile de dictatură ale unui general s-ar fi putut stabili o legătură".67

Misiunea contactării socialiștilor a fost încredințată lui Constantin Argetoianu. Acesta a avut câteva întâlniri cu Ilie Moscovici și cu frații Cerkez, care mai mult au scos în evidență disputele în interiorul mișcării socialiste și ascensiunea extremei stângi: comuniștii. Aceste contacte exploratorii au fost urmate de convorbirile propriu-zise. Alexandru Averescu, în fruntea unei delegații compuse din Constantin Argetoianu, P.P. Negulescu și generalul Gheorglie Vălleanu, a avut trei runde de negocieri cu lideri socialiști din Vechiul Regat și din Transilvania: Ilie Moscovici, Ion Flueraș și losif Jumanca. S-au pus în discuție bazele programatice ale celor două formațiuni și posibilitățile de fuzionare sau colaborare. Socialiștii au făcut propunerea ca generalul Averescu să se înscrie în Partidul Social Democrat și să devină liderul formațiunii. Lupta electorală urma să se dea, însă, pe baza programului social-democraților. La rândul său, generalul Averescu a venit cu propunerea ca toți socialiștii să se înscrie în Liga Poporului, al cărei program trebuia să cuprindă și o bună parte din ideile socialiste. Pozițiile celor două părți s-au dovedit incompatibile, astfel că tratativele s-au întrerupt fără nici un rezultat.

Toate tratativele și negocierile din prima parte a anului 1919 au avut ca scop crearea mediului necesar pentru câștigarea alegerilor și venirea la putere a Ligii Poporului. Ele fuseseră amânate de mai multe ori, fapt ce a stârnit proteste din partea mai multor partide politice. Partidul Liberal era însă uzat, la aceasta contribuind și greutățile lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris. Conducatorul liberalilor a apărat cu tenacitate drepturile României asupra Banatului și a minorităților, dar a trebuit să se recunoască învins. A părăsit capitala Franței, în semn de protest față de imixtiunile marilor puteri, și a refuzat să semneze tratatul de pace cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919).68 Pe data de 12 septembrie 1919, Ionel Brătianu a demisionat și a trecut puterea, la 27 septembrie același an, unui guvern de generali, condus de Arthur Văitoianu, fostul subordonat al lui Alexandru Averescu și succesorul său la comanda Armatei a 2-a. Misiunea guvernului Văitoianu era aceea de a organiza alegerile generale, care fuseseră, în sfârșit, fixate în prima decadă a lunii noiembrie 1919. Relațiile de prietenie de pe front din anii 1916-1917 dintre Averescu și Văitoianu au fost înlocuite de raporturi de adversitate, cei doi generali găsindu-se acum în tabere politice diferite.

Numirea guvernului Văitoianu a fost percepută de Alexandru Averescu drept o puternică lovitură dată Ligii Poporului și lui personal de vechiul și temutul său adversar, Ion I.C. Brătianu. El se aștepta să primească guvernarea, deoarece popularitatea sa era deosebit de mare, iar celelalte partide fie erau compromise (conservatorii lui Alexandru Marghiloman), fie se aflau în deficit de credibilitate (takiștii), fie încă nu luaseră, practic, ființă (țărăniștii). Încă o dată, Alexandru Averescu subestimase forța liderului liberal și își supraevaluase potențialul.

După cum mărturisea Argetoianu, generalul Averescu ar fi avut intenția să organizeze o lovitură de forță prin ridicarea satelor, amânată în cele din urmă. A promovat însă ideea abținerii de la alegeri, încercând să demonstreze astfel, prin neîn-deplinirea condițiilor minime, lipsa de viabilitate a scrutinului, primul după întregirea țării și primul bazat, pe votul universal. Față de această perspectivă, în Liga Poporului s-au format două curente. Primul dintre ele, avându-1 în frunte pe liderul formațiunii, sprijinit de Teodor Mihali, Iancu Flondor și P.P. Negulescu, se pronunța pentru neprezentarea cetățenilor și anularea, astfel, a alegerilor, din cauza absenteismului masiv. Al doilea, condus de Constantin Argetoianu, și din care mai făceau parte Duiliu Zanifirescu și Matei Cantacuzino, cerea, dimpotrivă, participarea la scrutin a Ligii Poporului, deoarece ea avea posibilitatea de a obține un succes răsunător.

Problema a fost rezolvată adunarea din 2 octombrie 1919 a conducerii Ligii cu șefii organizațiilor județene, prin care s-a acceptat moțiunea abținerii de la alegeri. Congresul, desfășurat trei săptămâni mai târziu, a confirmat această decizie. P.P. Negulescu a arătat că abținerea de la alegeri era o hotărâre justă, chiar dacă ea a fost primită cu părere de rău de către populație. Ea s-a bazat pe dorința de a nu fi „complicii călcărilor de legi, dintre care cea mai mare e călcarea Constituției".69 Negulescu îi încredința pe congresiști că abținerea de la alegeri era împărtășită și de alte forțe politice, fapt care va duce la anularea scrutinului electoral și la organizarea de noi alegeri, de data aceasta libere.

Informația comunicată de P.P. Negulescu era reală, generalul Averescu inițiind demersuri pe lângă celelalte partide politice pentru a boicota și ele scrutinul. În acest sens a purtat discuții cu Partidul Național Român și cu socialiștii. Primii au refuzat să dea curs sugestiei șefului Ligii Poporului, dar socialiștii, în cadrul congresului extraordinar din zilele de 13-14 octombrie 1919, au decis neparticiparea la alegeri, pe motiv că nu sunt create condiții pentru ca voința populară să se exprime cu fidelitate.

Eforturile lui Averescu de a împiedica primul scrutin electoral de după război, bazat pe votul universal, prin abținerea de la vot, au eșuat. Alegerile s-au ținut în zilele de 2-4 noiembrie pentru Adunarea Deputaților și 7-9 noiembrie pentru Senat. Rezultatul lor a influențat, în bună măsură, viața politică românească din perioada interbelică. Deși a beneficiat de sprijinul guvernului Văitoianu, Partidul Național Liberal a fost depășit de situație, el reușind să obțină doar 103 mandate de deputați și 54 de senatori. Profitând

de refuzul Ligii Poporului de a participa la alegeri, Partidul Țărănesc a avut un rezultat neașteptat de bun (61 de deputați și 28 de senatori) care 1-a propulsat în categoria forțelor politice importante. Alegerile au arătat, în același timp, și forța Partidului Național Român, care a obținut 169 de deputați și 76 de senatori.

La 24 noiembrie 1919 s-a format „Blocul Parlamentar Democrat", compus din Partidul Național Român, Partidul Țărănesc, Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Naționalist Democrat și alte formațiuni mai mici. La 1 decembrie 1919 s-a format un guvern al „Blocului Parlamentar Democrat", prezidat de Alexandru Vaida-Voievod.

Abținerea de la alegeri, decizie care i-a aparținut în mare parte generalului Alexandru Averescu, s-a dovedit a fi o gravă eroare politică, care a periclitat viitorul formațiunii sale și a subminat, în parte, popularitatea imensă de care se bucura. Scrisoarea lui Averescu și moțiunea votată de conferința din octombrie, prin care s-a hotărât abținerea de la alegeri, au fost caracterizate de Constantin Argetoianu drept „actele de deces a Ligii Poporului, cu toate semnele de viață aparentă pe care aceasta le-a mai dat în cei doi ani următori".70

Această opinie a fost împărtășită și de cei mai importanți adversari – liberalii. I.G. Duca scria că abținerea de la vot a Ligii „a avut o înrâurire covârșitoare asupra întregii desfășurări a vieții noastre publice de după război, căci curentul popular pe care Averescu îl stârnise, negăsind posibilitatea să-și manifeste voința în jurul numelui generalului, a fost captat de singura grupare de opoziție mai serioasă – țărăniștii".71 Fără acest gest de-a dreptul sinucigaș al generalului Averescu, Partidul Țărănesc ar fi avut nevoie de mulți ani pentru a se impune pe scena politică a țării.

Cu popularitatea deosebit de mare pe care o avea generalul Averescu, Liga Poporului ar fi câștigat, fără îndoială, alegerile și s-ar fi impus, pe termen lung, în viața politică a țării. Ar fi ajuns la guvernare nu prin manevrele oculte ale tripletei Brătianu-Știrbey-Ferdinand ci prin votul celor mulți, chemați întâia dată să se pronunțe în privința problemelor țării. Popularitatea sa reală ar fi fost „votată”, astfel, formal și Averescu ar fi fost greu de clintit din scaunul de premier. Totodată, s-ar fi creat posibilitatea de a aplica, măcar parțial, ambițiosul program de reforme. Liga poporului și-ar fi definitivat programul și ar fi devenit un mare partid al țării întregite. Țărănismul ar fi rămas un simplu curent, fără aderență deosebită, situat undeva, la stânga Ligii Poporului, iar atotputernicia liberală ar fi fost în bună măsură dislocată.

Având în vedere că, în 1926, Partidul Național Român a unit cu Partidul Țărănesc, rezultând Partidul Național-Țărănesc, o fuziune între Liga Poporului și Partidul Național Român, negociată îndelung în anul 1919, ar fi dus la formarea unei formațiuni politice puternice. Noul partid ar fi avut, cel mai probabil, rolul celui conservator din perioada dinainte de război. Sistemul rotației guvernamentale s-ar fi menținut, Liga Poporului fiind în postura de actor principal. însuși Averescu aprecia că țara are nevoie doar de două partide, unul tare și altul de control, cu rol de contrapondere și alternativă. Decizia sa de a boicota alegerile, atunci când se afla pe culmile popularității, a împiedicat materializarea unei asemenea opțiuni. Marele beneficiar al acestei hotărâri funeste a fost, așa cum am arătat, Partidul Țărănesc, care nu avea structuri bine închegate și lideri de mare reprezentativitate.72

Ion Mihalache a fost desemnat de Averescu să creeze Liga Poporului în județul Muscel, însă acesta a acționat pentru crearea unei formațiuni proprii. Ideea că Mihalache este „omul lui Averescu" a rămas, însă, în mintea sătenilor, mai ales că țărăniștii au avut abilitatea de a se folosi de popularitatea generalului. În toamna anului 1919, Ion Mihalache și Constantin Argetoianu au purtat discuții pentru formarea unui cartel electoral. Cel deal doilea a cerut ca țărăniștii să se înscrie în Liga poporului, în timp ce Ion Mihalache a propus o colaborare în alegeri pe bază de egalitate. Propunerea liderului țărănist 1-a uimit pe Constantin Argetoianu care, după propria apreciere, „a rupt-o scurt", neîndrăznind să-i spună generalului Averescu cele discutate.73

Țărăniștii și-au ales ca semn electoral „secera" și, aflând de absența Ligii Poporului, au colportat ideea că ei sunt reprezentanții generalului Averescu. „Sate întregi” – a constatat I.G. Duca veneau la vot cu secera, semnul țărăniștilor, pusă în vârful unei prăjini și urlând cu frenezie: «Trăiască Averescu».74 Succesul a fost enorm și a depășit cele mai optimiste așteptări. Partidul Țărănesc a devenit al doilea partid din Vechiul Regat și al patrulea pe întreaga țară.

Alegerile au fost un eșec și pentru Partidul Liberal, care spera să le câștige cu ajutorul guvernului. Mărturiile timpului arată că Partidul Liberal era într-o gravă criză de credibilitate și doar absența Ligii Poporului din alegeri a făcut ca scorul electoral să fie rezonabil. Un martor ocular, deosebit prin importanța sa,în persoana lui I.G. Duca, a constatat, in timpul campaniei electorale atât popularitatea enormă a generalului Averescu, care stârnise o adevărată nevroză, cât și lipsa de vizibilitate a liberalilor. „Treceai cu automobilul pe șosea – scria liderul liberal – și te pomeneai cu căruțași pe care îi întâlneai în drum salutându-te după obicei și strigând «Trăiască tata Averescu». Până și femeile îi pomeneau cu evlavie numele (…) Ne aflam în plină nevroză colectivă și notați că asemenea lucruri oamenii mi le spuneau mie, pe care mă cunoșteau bine, care le făcusem nenumărate servicii, mie care eram autorul decretului-lege de expropriere și care prezidasem la aplicarea acestei mari reforme și al cărui nume figura pe proclamațiile afișate la primărie chiar în momentul acestor stranii declarații".75 De multe ori în politică, dar și în viață, ingratitudinea este surprinzătoare prin modul cum se manifestă.

Eșecul încercării lui Averescu de a anula alegerile prin absența alegătorilor 1-a determinat să ia din nou în calcul o acțiune de forță cu mijloace extralegale. Sfătuit de colaboratorii săi, care i-au arătat că masele, în ciuda popularității sale, nu-1 vor urma, generalul Averescu a renunțat la idee.

A tratat însă, cu Partidul Național Român, intrarea în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod, la 5 decembrie 1919, el devenind ministru de interne. Motivul acestui gest surprinzător, dar caracteristic pentru generalul Averescu, a fost obținerea de la regele Ferdinand a dizolvării Parlamentului și organizarea de noi alegeri. Acest țel a fost mărturisit deschis de Averescu: „Am primit Ministerul de Interne ca o încercare. Dacă reușesc să obțin dizolvarea Camerelor de la rege, rămân, dacă nu reușesc, îmi dau demisia.”

Un alt obiectiv urmărit de Averescu a fost forțarea unei fuziuni cu Partidul Național din Ardeal și, eventual, cu alte formațiuni mai mici din cadrul Blocului Parlamentar. Negocierile s-au desfășurat cu intensitate în toamna anului 1919 cu gruparea Maniu-Vaida, cea mai puternică și care deținea controlul întregului partid, ca și cu altele, mai mici, conduse de Octavian Goga și Octavian Tăslăoanu și, respectiv, A. Imbroane, precum și cu unii lideri cum ar fi Mihai Popovici, Valeriu Braniște, Victor Bontescu, Aurel Vlad ș.a. Scopul urmărit de Alexandru Averescu a fost abținerea de la alegerile generale și eventuala fuziune ceea ce ar fi asigurat o reprezentativitate națională pentru Liga Poporului și accesul facil la putere. Mai târziu, el a mărturisit: „Am primit și am intrat în guvern (cabinetul Vaida -n.n.) pe baza apropiatei fuziuni între Liga Poporului și Partidul Național din Ardeal. După câteva zile, văzând că fuziunea este amânată la calendele grecești, am ieșit din guvern".76 Motivul principal al eșuării proiectului a fost problema șefiei noii formațiuni, Averescu și Maniu fiind două săbii care nu puteau să intre în aceeași teacă. Deoarece nu a reușit atingerea celor două obiective, la 13 decembrie 1919 el și-a dat demisia din guvern. Constantin Argetoianu a definit astfel gestul generalului Averescu: „O numire ridicolă și o demisie ridicolă, iată întreg bilanțul unei aventuri care a decepționat pe mulți, dar pe care nimeni nu s-a străduit să o explice".77 Paradoxal, însă, această scurtă trecere prin guvern a omului „Răspunderilor" și a idolului maselor nu i-a afectat popularitatea, ajunsă la apogeul ei.

Note

65.Xeni Constantin, Take Ionescu, București, 2002,Ed.Tritonic,p.192

66.Constantin Argetoianu,op.cit.,vol.VI, Bucuresti,2008,Ed.Machiavelli,p.30

67.Ibidem,p.39

68.Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol.II, București, 1996, Ed.Albatros, p.415-425

69. P.P.Negulescu, Partidele politice, București, 1926, Ed.Cultura Naționala, p.84

70.Constantin Argetoianu,op.cit.,p.77

71.I.G.Duca, Memorii, București,vol 2,1992, Ed.Expres, p.231

72.Ioan Scurtu, Istoria Partidului Țărănesc (1918-1926), București, 2002, Ed.Enciclopedică, p.25-29

73.Constantin Argetoianu,op.cit,vol.VI, p.65-66

74.I.G.Duca,op.cit.,vol.2, p.231

75.Ibidem

76.Ibidem,p.95

77.Constantin Argetoianu, op.cit., p.97