Relatiile Interumane In Contextul Socio Profesional
ARGUMENT
Relațiile interumane în contextul socio-profesional constituie un subiect de interes abordat din perspective diferite de mai multe ramuri ale psihologiei, care s-au concentrat pe analiza anumitor aspecte punctuale ale interacțiunilor interpersonale. Psihologia socială oferă un cadrul teoretic și empiric bogat, asupra studiului interacțiunilor umane, ce constituie contextul general de abordare a problematicii relațiilor interpersonale în contextul muncii. Preocupările intense din Psihologia socială, asupra acestei problematici, descriu, abordează și explică o multitudine de procese privitoare la interacțiunile sociale ale indivizilor din care o mare parte sunt aplicabile contextului profesional. De la procese interpersonale, procese de influență socială, procese de grup, pâna la relațiile de afiliere, cooperare, competiție sau conflict, relația individului cu cei din jur ridică o mare diversitate de probleme și întrebări cercetătorilor.
Această cercetare pornește de la premisa, evidențiată de teoriile și cercetările din psihologia muncii, că relațiile interpersonale dintre membrii colectivului de lucru reprezintă o dimensiune principală a activității profesionale și joacă un rol important în randamentul și eficiența muncii. Deasemeni, relațiile interpersonale în contextul muncii reprezintă o parte importantă din relațiile sociale ale indivizilor, iar efectul calității lor se răsfrânge atât asupra climatului de lucru, satisfacției în muncă, cât și înafara contextului profesional.
Relațiile interpersonale în contextul muncii reprezintă o problematică vastă, cu multiple implicații, ce poate fi abordată din diverse perspective, însă lucrarea de față își propune să exploreze acest domeniu, mai puțin din perspectiva proceselor și mecanismelor sociale, și mai mult din perspectiva resurselor personale interne ale individului care îi permit și îi condiționează relaționarea cu ceilalți. Printre acestea, diverse teorii și studii subliniază rolul Inteligenței Emoționale în adaptarea și eficiența interpersonală a indivizilor într-o varietate de contexte. În context social, anumite studii au pus în relație Inteligența emoțională și calitatea interacțiunilor sociale cotidiene cu ceilalți și respectiv calitatea relațiilor de prietenie. Rezultatele acestor studii și a altelor similare, argumentează rolul și impactul competențelor emoționale asupra calității relațiilor interpersonale a indivizilor. Alte studii însă pun în relație Inteligența emoțională cu diverse aspecte ale performanței profesionale, subliniind rolul acesteia atât asupra performanței în general cât și asupra unor competențe interpersonale ca lucrul în echipă, cooperarea eficientă și relațiile interpersonale pozitive. Nu am identificat însă studii în care Calitatea relațiilor interpersonale la locul de muncă, abordată din perspectiva indicatorilor de bună funcționarea și disfuncționalitate a interacțiunilor din colectiv, să fie pusă în mod expres și direct în relație cu factori explicativi din sfera Inteligenței emoționale în accepțiunea legitimă a termenului, propusă de Mayer și Salovey.
Pornind de la importanța, complexitatea și implicațiile pe care le creează planul emoțional-afectiv în relațiile interpersonale între membrii colectivelor de lucru, subliniată în psihlogia muncii, am considerat relevantă analiza relației dintre anumiți factori interni, abilități emoționale ale indivizilor și calitatea interacțiunilor pe care aceștia le dezvoltă cu colegii de muncă.
Consider utilă explorarea acestei relații, având în vedere faptul că de cele mai multe ori, pentru a valorifica și a folosi eficient interacțiunile cu ceilalți ca element principal al adaptării și eficienței socio-profesionale, individul trebuie să dea dovadă de o foarte bine dezvoltată capacitate de gestionare eficientă a emoțiilor sale și a situațiilor emoționale interpersonale.
Astfel, scopul acestei cercetări este de a explora relația dintre abilitățile Inteligenței emoționale și calitatea relațiilor interpersonale la locul de muncă, analizând totodată și rolul unor factorilor de personalitate ai modelului Big-Five (altruism, sociabilitate, nesiguranță), considerați relevanți pentru comportamentul relațional și eficiența interpersonală necesară în cadrul colectivului de lucru.
În primul capitol al lucrării se face referire la Modelul factorilor de personalitate Big-Five, în contextul Teoriilor Personalității, prezentând o serie de date teoretice și empirice furnizate de studiile și literatura de specialitate din domeniul Personalității și Psihodiagnozei, care susțin importanța celor cinci factori de personalitate și a relevanței acestora cu obiectivul cercetării. Capitolul cuprinde o serie de considerații teoretice asupra Stimei de sine ca factor important pentru interacțiunile sociale ale individului.
În al doilea capitol, este prezentat contextul general și Modelele teoretice principale ale Inteligenței emoționale, cum sunt conceptualizate din perspectiva diferiților autori care au abordat acest concept, precum și o serie de dovezi empirice și rezultate ale cercetărilor care reflectă importanța Inteligenței emoționale și relația sa cu alte constructe.
În al treilea capitol al lucrării sunt prezentate o serie de repere din psihologia socială cu relevanță pentru tematica cercetării, vizând atât o serie de aspecte referitoare la procesele și interacțiuni interpersonale, anumite clasificări utile în relațiile interpersonale, prezente în literatura de specialitate, cât și o abordare mai punctuală a conceptelor și aspectelor relevante în mod special pentru analiza relațiilor interpersonale în contextul muncii.
În ultimul capitol este prezentat demersul de cercetare dezvoltat pentru atingerea obiectivului propus – analiza relației dintre abilitățile inteligenței emoționale, trei factori de personalitate ai modelului Big-Five, altruismul, sociabilitatea și nesiguranța și calitatea relațiilor interpersonale la locul de muncă. Se așteaptă o asociere importantă între abilitățile inteligenței emoționale a indivizilor și calitatea relațiilor interpersonale, deoarece în contextul muncii individul este adesea supus sau poate supune la rândul său, la tensiuni și presiuni emoționale în relațiile interpersonale, fapt ce solictiă capacități superioare de adaptare și management emoțional pentru a menține relații pozitive și a valorifica interacțiunea cu ceilalți chiar și în condiții critice.
Capitolul 1.
Teorii ale PERSONALITĂȚII
1.1. Modele teoretice asupra tipurilor de personalitate
Teoriile personalității ce abordează definirea tipologică a personalității, pornesc de la a defini ceea ce este comun indivizilor, presupunerea de bază fiind că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de bază. (Minulescu, 2004)
În istoria psihodiagnozei, personalitatea umană a fost abordată și definită prin numeroase tipologii variate, fiecare cu propriul sistem de categorizare, dar având în comun asumția de bază că există „pattern-uri de comportament, sau stiluri consistente de acțiune care sunt suficient de bine definite pentru a permite o taxonomie a persoanei de-a lungul acestor tipuri posibile” (Minulescu, 2004, pp.31-32)
1.1.1. Tipologia lui C.G. Jung
Tipologia lui Jung asupra tipurilor de personalitate, prezentată pentru prima oară în 1921 (Minulescu, 2004), argumentează coexistența în cadrul sistemului psihic a două atitudini de bază, extraversia și introversia, care funcționează complementar în cadrul celor două instanțe psihice: conștientul, sau psihismul subiectiv și inconștientul sau psihismul obiectiv. (Minulescu, 2004).
Teoria tipurilor atitudinale este argumentată de datele empirice ce fundamentează descrierea lui Jung asupra funcționării psihicului prin patru funcții mentale de bază, sau procese fundamentale ale vieții psihice: senzorialitate, intuiție, gândire și afectivitate. Modul în care aceste patru funcții intervin și evoluează în psihicul individului, determină anumite aspecte ale activității mentale (Minulescu, 2004).
Teoria tipurilor mai susține faptul că în paralel cu dezvoltarea funcției dominante, se va dezvolta mai lent și treptat, o una dintre funcțiile auxiliare de sens opus, pentru a contrabalansa efectul unidirecționat al funcției dominante. Comportamentele, decizii, reacțiile și modul de a relaționa al individului vor fi caracteristice tipului preferențial dominant, auxiliar și in cele din urmă pentru ceea ce este nedezvoltat, care va avea un rol în manifestările inconștiente în comportament.
Jung stabilește în urma analizelor realizate, 8 tipuri preferențiale în funție de funcția dominantă și atitudinea conștientă prevalentă, astfel (Minulescu, 2004):
– extraverți cu dominanta senzorială,
– introverți cu dominanță senzorială,
– extraverți cu dominanta intuitivă,
– introverți cu dominanta intuitivă
– extraverți cu dominanta gândire logică,
– introverți cu dominanta gândire logică,
– extraverți cu dominanta afectivă
– introverți cu dominanta afectivă
1.1.2. Tipologia MBTI
Mayers și Briggs, reiau tipologia descrisă de Jung și definesc o tipologie a personalității pe care o aplică în Inventarul Tipologic Myer-Brigs (MBTI) ce cuprinde 16 tipuri obținute din combinația a patru dimensiuni bipolare ale personalității (Constantin, 2004): orientarea dominantă a personalității (Extraversiune-Introversiune), modul de receptarea informațiilor (Senzitiv-Intuitiv), modul de a judeca și lua decizii (Rațional-Sentimental), orientarea atitudinală față de lume (Planificat-Spontan). Fiecare din cele patru dimensiuni, prezintă o serie de trăsături caracteristice dominante specifice celor două poluri ale sale, după cum rezultă din tabelul următor (Myers, Myers, 1985, Apud Constantin, 2004, pp. 162-163)
Tabel 1.1.3. Descierea celor patru dimensiuni bipolare MBTI (Myers, Myers, 1985, Apud Constantin, 2004, pp. 162-163)
1.2. Modele teoretice asupra dimensiunilor de personalitate
Teoriile ce abordează definirea personalității prin prisma trăsăturilor sau dimensiunilor, se bazează pe asumția fundamentală și dovedită empiric, că personalitatea poate fi definită ca o structură de trăsături, de moduri caracteristice de comportament, cunoaștere, reacție și simțire. (Minulescu, 2004). În general, prin trăsătură de personalitate se înțelege, conform Dictionary of Psychology (1985), o „dispoziție sau o caracteristică subiacentă care poate fi folosită ca o explicație pentru regularitățile și consistența comportamentului persoanei”. (Reber, 1985, cît in Minulescu, 2004, pp. 17)
În psihodiagnoza contemporană, datele de cercetare aduc tot mai multe argumente în favoarea folosirii trăsăturilor ca și constructe explicative. McCrae și Costa (McCrae și Costa, 1990, cit în Minulescu, 2004) definesc trăsăturile ca „dimensiuni ale diferențelor individuale privind tendințele de a apare / prezenta patternuri / modele consistente de gândire, simțire și acțiune”. Această definiție relevă faptul că prin evidențierea trăsăturilor de personalitate, ca patternuri, permite inferențe asupra modului specific de gândire, acțiune și simțire a individului. (Minulescu, 2004).
1.2.1. Modelul P-E-N – Eysenck
Modelul lui Eysenck (Eysenck, Eysenck, 1975, Apud. Minulescu, 2004) definește personalitatea prin intermediul a trei mari dimensiuni ale personalității: P – psihotismul, E – extravesiunea, N – nevrotismul.
Conform descrierii modelului propus de Eysenck, extravertiții autentici sunt persoane sociabile, hotărâte, ce au nevoie de stimulări variate și puternice din mediu, sunt orientați spre interacțiunea cu ceilalți, sunt afirmativi, dinamici, distrați, optimiști, manifestă entuziasm, preferă compania celor din jur și experiențele solicitante, sunt expresivi, chiar superficiali, manifestîndu-se în mod extrem (Constantin, 2004). La polul opus, introvertiții sunt timizi, interiorizați, introspectivi și retrași, atenți și circumspecți, planificați și orientați spre raționalizare, trăiesc stări interne puternice și se simt suprasolicitați și resimt puternic stimulările din mediu, au o viață interioară importantă. (resurse web 50).
A doua dimensiune diferențiază între persoanele nevrotice care sunt labile, reacționează exagerat la stresorii din mediu, sunt anxioși și predispuși la panicăși; spre deosebire de acestea, persoanele stabile sunt calme, reacționează moderat, stăpânit față de stresorii din medium, sunt puțin influențabile, își păstrează controlul când sunt sub presiune, își controlează bine emoțiile și gândurile, sunt stăpâni pe ei și pe viața lor. (Boeree, resurse web 45).
În urma altor studii realizate ulterior, Eysenck a idntificat un al treilea factor de personalitate, psihotismul, care se manifestă prin agresivitate, impulsivitate, nonconformism, nesăbuință, încălcarea regulilor, ignorarea riscurilor, curaj nesăbuit, acte iresponsabile, fără a ține cont de consecințe. (Boeree, resurse web 45)
1.3. Modelul „Big Five”
1.3.1. Dezvoltarea Modelului Big-Five
Marea diversitate a teoriilor asupra trăsăturilor de personalitate a creat necesitatea formulării unui model descriptiv, a unei taxonomii generale acceptate a personalității care să structureze și să organizeze marea varietate de concepte diferite și nerelaționate într-un cadru comun, unificator. (John, Srivastava, 1999). Din acest perspectivă, după zeci de ani de cercetări și acumulări, domeniul personalității se apropie de de consensul asupra unei taxonomii generale a trăsăturilor de personalitate, dimensiunile de personalitate cunoscute ca “Big Five”. Aceste dimensiuni nu exprimă o anumită perspectivă teoretică ci au decurs din analiza termenilor utilizați de indivizi pentru a se descrie pe sine și pe alții. Mai curând decât să înlocuiască modelele anterioare, taxonomia Big Five are o funcție integrativă deoarece poate reprezenta sistemul variat și divers al descrierii personalității într-un cadru comun, oferind acea platformă de cercetare care să faciliteze obținerea unui corp unitar de dovezi și evidențe în cunoașterea personalității. (John, Srivastava, 1999)
La baza dezvoltării modelului Big-five, se află abordările lexicale prin care mai mulți psihologi, s-au orientat spre analiza limbajului natural utilizat în descrierea personalității pentru elaborarea acestei taxonomii științifice. (Alport, 1937, Apud. John, Srivastava, 1999, pp. 3)
Studiile și sitematizările inițiale realizate de Allport și Odbert în 1936 (John, Srivastava, 1999) au furnizat anumite repere pentru lexiconului utilizat în descrierea personalității. Eforturile lor taxonomice au folosit ca bază în cercetările ulterioare intreprinse de Cattel (1943), în urma cărora a ajund la stabilirea a 35 de variabile, ce au fost ulterior grupate în 12 factori de personalitate și incluse în cele din urmă chestionarul său 16 PF. Munca de pionierat a lui Cattel a fost continuată de Fiske în 1949, care a construit o structură mult simplificată din 22 dintre variabilele lui Cattel, structură factorială ce se apropia foarte mult de ceea ce a fost mai târziu cunoscut ca Big-five. (John, Srivastava, 1999)
Ulterior, pentru a clartifica acești factori, Tupes and Christal (1961) au reanalizat matricile de corelație provenite din opt eșantioane foarte diferite și contexte sociale variate, iar în toate analizele au fost identificați cinci factori stabili și pregnanți. Această structură în cinci factori a fost replicată de Norman (1963), Borgatta (1964), and Digman and Takemoto-Chock (1981) în liste obținute din cele 35 variabile ale lui Cattel. După Norman (1963), factorii au fost inițal denumiți astfel: (John, Srivastava, 1999)
(I) Extraversie (comunicativ, asertiv, energic)
(II) Agreabilitate (fire pozitivă, bine intenționat, cooperativ, cinstit)
(III) Conștiinciozitate (disciplinat, responsabil, de încredere)
(IV) Stabilitate Emoțională versus Neuroticism (calm, stăpân pe sine, optimist, încrezător)
(V) Cultură (intelectual, rafinat, deschis la minte, deschis spre nou)
Acești factori au devenit în cele din urmă cunoscuți ca „Big Five” (Goldberg, 1981, Apud John, Srivastava, 1999) o denumire aleasă nu forța lor intrinsecă ci pentru a sublinia că fiecare din acești factori este foarte vast. Astfel, structura Big-Five nu implică faptul că diferențele de personalitate pot fi reduse doar la cinci trăsături. Mai degrabă, aceste cinci dimensiuni reprezintă personalitatea la cel mai înalt nivel de abstractizare și fiecare dimensiune însumează un mare număr de caracteristici specifice distincte. (John, Srivastava, 1999)
1.3.2. Descriere Modelului Big Five
Rezultatele unui mare număr de studii asupra factorilor de personalitate, realizate pe eșantioane de naționalități diferite, din culturi diferite, într-o mare varietate de limbi, reflectă un acord general asupra modelului celor cinci mari factori ai modelului Big-Five. Compararea unui mare număr de studii europene în diferite limbi și țări, a relevat similaritatea celor cinci factori, evidențiați în manieră foarte asemănătoare în culturi și naționalități diferite, fapt ce relevă acordul unanim, transcultural asupra taxonomiei celor cinci mari factori ai modelului Big-Five. (De Raad et al, 1998, Apud. John, Srivastava, 1999).
În acord cu teoriile ce descriu personalitatea umană prin intermediul trăsăturilor, Modelul Big-Five explică diferențele individuale în modul de comportare a oamenilor prin influența celor cinci factori bipolari, prezentați în tabelul următor (Constantin, 2004, pp. 164):
Tabel. 1.3.2. Descrierea celor cinci factori ai personalității „Big Five” (Constantin, 2004, pp. 164)
1.3.3. Influența factorilor de personalitate Big-Five
Rezultatele obținute de un mare număr de studii ce au analizat influența celor cinci factorilor de personalitate asupra performanței, dovedesc faptul că Big-Five este un bun predictor al rezultatelor și performanțelor în muncă. (John, Srivastava, 1999). Cei cinci factori au o influență diferită asupra performanțelor profesionale ale indivizilor în diverse domenii și pentru diverse ocupații. Dintre cei cinci factori, Conștiinciozitatea apare a fi un predictor general important pentru performanța profesională, în timp ce ceilalți factori se află în relație cu aspecte mai particulare ale performanței. (John, Srivastava, 1999)
M. Barrik et al (2001) realizează o sumarizare cantitativă a 15 studii meta-analitice privind relația dintre factorii de personalitate Big-Five și performanța profesională. Rezultatele obținute relevă o influență semnificativă a factorului Conștinciozitate asupra performanței profesionale în toate ocupațiile cuprinse în cele 15 studii. Stabilitatea emoțională are deasemeni o influență semnificativă asupra performanței profesională generale. Rezultatele arată că influența celorlalți trei factori, extraversiunea, caracterul agreabil și deschiderea se rezumă doar asupra anumitor aspecte specifice ale performanței doar pentru unele profesii. (Barrick, Mount, Judge, 2001)
Aceleași rezultate sunt obținute și de o altă meta-analiză realizată de Salgado (1997) asupra relației dintre dimensiunile Big five și performanță asupra a cinci grupuri profesionale, utilizând 36 de studii derulate în Europa. Rezultatele sale arată că factorii conștiinciozitate și stabilitate emoțională sunt predictori valizi ai performanței profesionale în toate ocupațiile studiate. (Van der Walt, Meiring, Rothmann et. al, 2002)
Rezultate similare obțin H.S. van der Walt et al (2002) într-o meta-analiză a studiilor ralizate în africa de sud ce analizează influența factorilor Big five asupra performanței profesionale. Ei găsesc o influență semnificativă a factorilor extraversie, stabilitate emoțională și conștinciozitate, ca predictori ai performanței profesionale. Dintre acești factori, Stabilitatea emoțională prezintă cea mai mare influență asupra performanței, urmată de extraversie și conștiinciozitate. (Van der Walt, Meiring, Rothmann et. al, 2002)
1.4. Stima de sine
Stima de sine reprezintă componenta afectiv-evaluativă a eului, care cuprinde evaluările pozitive și negative despre sine și are consecințe importante asupra vieții individului. În general se consideră că persoanele care au o atitudine pozitivă față de sine sunt în general mai fericite, mai sănătoase, mai de succes și mai adaptabile la situațiile stresante. Prin contrast, persoanele care se evaluează în mod preponderent negativ sunt mai puțin sănătoase, mai anxioase, deprimate, pesimiste în privința viitorului și predispuse spre eșec. (Brehm și Kassin,1990)
Teoria discrepanței eului formulată de Higgins (1989), oferă o clarificare cu privire la fundamentul stimei de sine. Conform acestei teorii, discrepanță între eul actual, eul trebuit și eul ideal poate provoca simptome depresive și tulburări anxioase, însă deși această discrepanță există în fiecare din indivizi, consecințele ei sunt mediate de doi factori: nivelul discrepanței – cu cât el este mai mare, cu atât discomfortul psihic va fi mai mare; accesibilitatea – cu cât individul va fi mai conștient de această dicrepanță, cu atât discomfortul psihic va fi mai acut. (Brehm și Kassin,1990)
Așadar nivelul discrepanției percepute între conceotul de sine și eul ideal, determină auto-evaluări pozitive sau negative și prin urmare stima de sine a individului. Cu cât această discrepanță percepută este mai mică, cu atât indivizii vor fi mai mulțumiți de sine, mai fericiți și mai sănătoși. (Brehm și Kassin,1990)
Din această perspectivă, cercetările din psihologia socială demonstrează faptul că în general, oamenii au tendința în auto-evaluările lor, să își accentueze calitățile și să își diminueze defectele, deformându-și în sens pozitiv percepția despre sine prin iluzii de auto-înălțare. (Brehm, Kassin,1990) Aceste iluzii contribuie la stima de sine ridicată pe care indivizii încearcă să și-o protejeze recurgând la o serie de strategii de raționalizare (biasuri cognitive, auto-handicaparea, compararea socială descendentă etc.) pentru menținerea iluziilor pozitive și auto-apărarea stimei de sine ridicate când aceasta poate fi amenințată (Brehm și Kassin,1990)
Deși mult timp psihologii considerau că acuratețea în percepția realității este un element important pentru sănătatea mintală, cercetările din psihologia socială infirmă această credință, demonstrând că normalitatea și sănătatea psihică este caracterizată de auto-supraestimare, iar viziunea realistă despre sine este caracteristică în mod special persoanelor depresive și cu stimă de sine scăzută. (Taylor, Brown, 1988, Apud. Brehm și Kassin,1990).
Referindu-se la structura acestui concept, C. Andre și F. Lelord (1999) menționează faptul că în esență, stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine, iar buna dozare a fiecărei componente contribuie decisiv la dobândirea unei stime de sine armonioase. (Andre și Lelord, 1999)
Iubirea de sine eprezintă iubirea necondiționată pentru propria persoană, în ciuda defectelor și limitelor, a eșecurilor și înfrângerilor fiind independetă de performanță. (Andre, Lelord, 1999).
Concepția despre sine reprezintă părerea pe care indivizii o au despre ei înșiși, bazată pe evaluarea calităților și defectelor proprii. Conceptul se axează nu atât pe realitate și evaluarea obiectivă, ci pe convingerea asupra deținerii anumitor calități sau defecte, potențialități și limite. Încrederea în sine este a treia componentă a stimei de sine menționată de Andre și Lelord (1999) și se referă în special la actele individului capabil să acționeze într-o manieră adecvată în situații importante. Deficitul încrederii în sine se manifestă prin teamă exagerată de situații noi, de neprevăzut, reținere, emotivitate exagerată, îngrijorare și incertitudine. (Andre, Lelord, 1999)
Manifestările principale descrise de cei doi autori, care diferențiază persoanele cu stimă de sine scăzută de cele cu stimă de sine ridicată, sunt sintetizate în tabelul următor.
Tabel. 1.4. Manifestări determinate de stima de sine(Andre, Lelord, 1999):
În concluzie
Modelul Big-Fiv, riguros argumentat și validat de o multitudine de studii și cercetări, s-a dovedit a fi un predictor valid al performanței într-o mare varietate de contexte socio-profesionale. Deși nu toți cei cinci factori pot explica performanța globală în domeniul profesional, fiecare dintre aceștia determină într-o anumită măsură succesul în anumite aspecte ale activității profesionale și în anumite contexte specifice. Este plauzibil faptul că extraversiunea va avea un rol important în contexte ce necesită o relaționare și comunicare activă și dinamică cu alte persoane, că agreabilitatea sau altruismul va spori calitatea interacțiunior și succesul interpersonal, sau că stabilitatea emoțională va facilita adaptarea la un mediu profesional dinamic, tensionat, instabil sau solicitant din punct de vedere emoțional. Din aceste considerente, factorii sociabilitate, caracter agreabil, și stabilitate emoțională, este probabil că vor avea un impact important asupra relațiilor interpersonale în contextul muncii, în cadrul diverselor ocupații, dată fiind necesitatea general valabilă de a interacționa cu ceilalți, de a iniția și menține legături funcționale și eficiente pentru desfășurarea activităților profesionale într-un colectiv.
În aceeași măsură, stima de sine a indivizilor predispune spre un anumit specific al comportamentului socio-profesional cu consecințe asupra relațiilor interpersonale, variind de la atitudini submisive și obediente, evitante, de izolare, inhibiție, neîncredere sau nesiguranță, la comportamente agresive, ostentative, autoritare, dominatoare sau agasante.
Capitolul 2.
Inteligența Emoțională
2.1. Premise pentru dezvoltarea conceptului de Inteligență Emoțională
2.1.1. Interacțiunea emoțiilor cu inteligența
Definirea conceptului de Inteligență emoțională impune analiză celor doi termeni constitutivi, inteligență și emoție. Încă din 1980 tot mai multe cercetări în domeniul psihologiei s-au preocupat de interacțiunea normativă dintre emoție și gândire. (Mayer, Salovey, Caruso, 2004). Deși mare parte din interacțiunile dintre emoție și cogniție sunt relativ neutre referitor la inteligență, alte interacțiuni reflectă faptul că emoțiile pot interacționa cu gândirea într-un mod productiv.
Emoțiile au fost considerate pentru mult timp ca având o influență negativă asupra proceselor cognitive. S-a considerat că ele perturbă și dezorganizează activitatea mentală, având un potențial distrugător și ca atare ele trebuie controlate. De-a lungul timpului emoțiile au fost considerate ca având un potențial negativ cu efect distructiv asupra individului în ansamblul său, potențial negativ care trebuie cu orice chip stăpânit și înfrânat. Din această perspectivă, emoțiile sunt privite ca manifestări viscerale ce determină pierderea auto-controlului individului. (Salovey, Mayer, 1990)
O altă perspectivă asupra emoțiilor, le consideră un răspuns cu rol organizator deoarece orientează în mod adaptativ activitățile cognitive și acțiunile consecutive. Teoriile moderne supra nu mai consideră emoțiile niște forțe nestăvilite, haotice și întîmplătoare ci le recunosc rolul pozitiv asupra sistemului cognitiv, în orientarea și prioritizarea proceselor cognitive, fiind o forță motivațională de bază pentru activitatea umană (Salovey, Mayer, 1990).
2.1.2. Perspective asupra Emoțiilor
Conceptualizarea emoțiilor a fost o sarcină dificilă fapt ce a amânat mult timp studiul acestor proceselor afective, datorită complexității și dificultății abordării registrului afectiv-emoțional al psihismului. Studiul emoțiilor este o preocupare târzie în cercetarea psihologică științifică, mult în urma cercetărilor destinate celorlalte procese psihice. (Gross, 1999)
Deși nu este împărtășită o perspectivă unanimă asupra emoțiilor și afectelor, există anumite conceptualizări cu privire la acestea. A. Cosmovici definește stările afective, sau afectele ca „trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre obiect sau situație și tendințele noastre” (Cosmovici, 1996, pp. 219). Stările afective au un puternic rol motivațional și reprezintă adesea imbolduri pentru anumite reacții și comportamente. Între acestea, emoțiile reprezintă „stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relațiilor persoanei cu un obiect ori situație, deci au un caracter situațional”. Emoțiile pot avea o intesitate foarte variabilă de la un nivel foarte slab, la un nivel foarte puternic, ca în emoțiilor-șoc (Cosmovici, 1996, pp.224).
Taxonomiile asupra tipurilor de emoții sunt foarte variate, cuprinzând de la două la zece tipuri de emoții diferite, cu un mare număr de variante și sinonime sau termeni similari.
Adesea, afectivitatea este adesea caracterizată în opoziție cu rațiunea, susținându-se că fectele sunt trăiri interne ale individului ce nu pot fi cunoscute în mod conștient. A. și R. Mucchielli (Rocco, 2001), susține că afectivitatea se caracterizează prin:
implicare personală completă și individuală
este esențial psihosomatică sau fiziologică
semnificații personale atribuite situațiilor și condițiilor din mediul înconjurător
puterea de determinare a comportamentului
Mayer și Salovey consideră emoțiile „răspunsuri organizate, care traversează granițele subsistemelor psihice, inclusiv sistemul fiziologic, cognitiv, motivațional și experiențial. În mod tipic, emoțiile apar ca răspuns la un eveniment intern sau extern, care are o semnificație cu valență pozitivă sau negativă pentru individ” (Salovey, Mayer, 1990, pp. 186). Cei doi autori consideră răspunsurile emoționale organizate, ca procese adaptative care pot transforma interacțiunile personale și sociale în experiențe fructuase. Ca una din principalele instanțe a sistemului psihic, afectivitate și emoțiile sunt privite dintr-o perspectivă funcțională legată de rolul lor în funcționarea individului și interacțiunea lor pozitivă cu sistemul ca bază a inteligenței emoționale.
2.1.3. Cadrul oferit de studiul Inteligențelor
Conceptului de Inteligență emoțională s-a dezvoltat în cadrul general oferit de domeniul complex și vast al Inteligenței, considerată măsura fundamentală specifică calității și eficacității umane. În cadrul domeniului complex al inteligenței umane, teoreticienii inteligenței au abordat și aprofundat diverse perspective pentru analiza și explicarea multiplelor aspecte, ce constituie dimensiuni ale inteligenței (Mayer, Salovey, Caruso, 2000).
Inteligența cognitivă definită ca gândire abstractă s-a dovedit adeseori predictivă pentru anumite tipuri de succes, în special succesul academic. Dar deși este un predictor puternic ea nu explică totuși o mare parte din succesul indivizilor și diferențele în capacitatea de a se descurca eficient în viață. Constatându-se faptul că persoane cu coeficient de inteligență înalt, pentru inteligența academică, se descurcă mai puțin eficient în viața cotidiană decât unele persoane cu un coeficient intelectual mai scăzut, care obțin adeseori performanțe mai bune în practică. Cercetările care au încercat să explice această diferență au evidențiat faptul că persoanle dispun de alte abilități care sunt mai importante decât coeficientul de inteligență în predicția reușitei în viață și a adaptării la cerințele reale ale mediului. (Rocco, 2001)
Conform lui Wechsler, anumiți factori non-intelectuali, sunt predictivi pentru comportamentul inteligent și pot fi admiși ca factori ai inteligenței generale. Wechsler a definit la un moment dat inteligența ca implicând “agregatul sau capacitatea globală a individului de a acționa voluntar de a gândi rațional și de a face față eficient mediului său” (Wechsler,1958, cit în Salovey, Mayer, 1990 pp.186). Această definiție generală a inteligenței nu limitează semnificația termenului la inteligența congitivă ci este destul de cuprinzătoare pentru includerea diverselor tipuri de inteligență formulate de anumite teorii care încearcă să explice succesul și eficacitatea indivizilor. (Salovey, Mayer, 1990)
Așa cum susținea Wechsler, aspectele non-intelectuale ale inteligenței includ factori de ordin afectiv, personal și social esențiali pentru reușita în viață a individului. Pornind de la acest principiu mai mulți autori au dezvoltat diverse modele ale inteligenței, ca alternative la incapacitatea inteligenței cognitive de a explica succesul indivizilor. (Salovey, Mayer, 1990)
Inteligența socială – Eduard Thorndike
Thorndike a introdus prima dată în 1920, conceptul de inteligența socială, ce a fost definită inițial ca “abilitatea de a înțelege și conduce oamenii și de acționa înțelept în relațiile umane”. (Thorndike, 1920, cit în Kihlstrom, Cantor 2000). Ulterior, în 1993, Vernon formulează o definițiea mai cuprinzătoare a inteligenței sociale ca „abilitatea de a se înțelege cu oamenii în general, tehnica socială sau confort în societate, cunoașterea problemelor sociale, susceptibilitate la stimuli din partea membrilor grupului, ca și intuirea dispozițiilor și trăsăturilor de personalitate ale străinilor” (Vernon1993, cit în Kihlstrom, Cantor 2000) Abilitățile social-intelectuale pot fi deasemeni direcționate spre sine și astfel inteligența socială poate include abilitatea de înțelegere și stăpânire de sine.
Deși la început Inteligența socială a fost cu greu diferențiată clar de alte tipuri de inteligență, din cauza dificultăților de operaționalizare a conceptului, fiind criticată definirea prea generală a acestuia, ulterior a fost recunoscută de cercetători ca un construct viabil, care pe baza cercetărilor ulterioare va deveni în cele din urmă măsurabil. (Salovey, Mayer, 1990) Interesul manifestat pentru măsurarea acestei abilități, s-a concretizat în operaționalizarea inteligenței sociale în diverse cercetări prin instrumente standardizate, fapt ce a statuat inteligența socială ca concept de sine stătător, diferit de abilitățile intelectuale generale.
În prezent inteligența socială este considerată un aspect nodal al personalității, deoarece rezolvarea problemelor sociale, este un process central ce determină comportamentul social. Din această perspectivă, gândirea constructivă și flexibilă, ce determină adaptarea eficientă la mediu este o componentă centrală a personalității. (Kihlstrom, Cantor 2000).
Teoria triarhică a inteligenței – Robert Sternberg
În teoriile sale asupra inteligenței, Robert Sternberg (1988, 1997) a identificat trei componente principale ale acesteia, formulând “Teoria triarhică a inteligenței”. Teoria sa este centrată pe trei component ale inteligenței, și anume: (resurse web 49)
Inteligența practică – abilitatea de a se descurca în contexte formale și informale, adaptarea la mediu și modelarea mediului înconjurător, inteligența în situații cotidiene
Inteligența experiențială – abilitatea de a face față situațiilor noi, abilitatea de a învăța din experiență cum să faci față situațiilor viitoare, abilitatea de a gândi inovativ
Inteligența analitică – abilitatea de a procesa eficient informațiile. Include componente metacognitive, executive, de performanță și de achiziție a cunoștințelor, componente ce asistă procesele cognitive.
Teoria Inteligențelor multiple – Gardner
Diverși cercetători în domeniul inteligenței au susținut că oamenii dețin o varietate de inteligențe diferite, așa cum de exemplu, o persoană poate fi foarte bun într-un domeniu și foarte slab în altul. Un singur număr, cum este coeficientul de inteligență nu poate reflecta în mod adecvat capacitățile diverse și complexe ale indivizilor. Din această perspectivă, Haward Gardner (profesor la Universitatea Harvard) a formulat „Teoria Inteligențelor Multiple” și face referire la inteligența verbală, logico-matematică, muzicală, corporal-kinestezică, naturalistă, spațială, interpersonală, intrapersonală. Dintre acestea, ultimele două tipuri menționate sunt considerate deosebit de importante pentru adaptarea individului la mediul înconjurător prin înțelegerea de sine și înțelegerea celor din jur(resurse web 49):
Inteligența interpersonală – se referă la capacitatea de a înțelege intențiile, motivele și dorințele celor din jur pentru a colabora eficient cu ei. Se presupune că această competență este mai ales necesară profesorilor, politicienilor, consilierilor.
Inteligența intrapersonală – determină capacitatea de a se înțelege pe sine, de a aprecia sentimentele, temerile și motivele proprii. Ea reprezintă abilitatea de a adopta un model pozitiv și riguros asupra sinelui și a folosi eficient acest model pentru reglarea și îmbunătățirea vieții.
Aceste două inteligențe sunt tratate împreună ca „inteligențe personale”, deoarece ele se află într-o legătură foarte strânsă. (resurse web 49)
2.2. Perspective teoretice și Modele ale Inteligenței Emoționale
O direcție aparte în studiul Inteligențelor specifice multiple, abordează conceptul de Inteligență emoțională care poate fi considerată o subcategorie atât inteligenței sociale conceptualizată de Thorndike cât și se suprapune inteligenței sociale descrisă de Gardner sub forma inteligențelor personale care implică și aspectul emotiv-afectiv. (Salovey, Mayer, 1990). Termenul de „inteligență emoțională” a fost formulat pentru prima dată de Wayne Leon Payne în 1985 cu referire la abilitatea de a relaționa creativ cu stările de teamă, durere și dorință. (Rocco, 2001)
Există mai multe teorii și perspective diferite asupra conceptului de inteligență emoțională, dar raportându-ne la criteriul tipurilor de informații caracteristice unui anumit tip de inteligență, se poate spune că inteligența emoțională reprezintă acel tip de inteligență specifică, ce se ocupă cu procesarea informațiilor emoționale. (Mayer, Salovey, Caruso, 2004)
Inteligența emoțională se bazează pe interacțiunea pozitivă dintre emoții și cogniții și pe impactul emoțiilor asupra comportamentului inteligent. Adepții inteligenței emoționale îmbrățișează perspectiva ce consideră că emoțiile pot constitui forțe pozitive ce vin în sprijinul rațiunii, gândirii și comportamentului uman în condițiile unei interacțiuni pozitive între emoție și gândire.
Există mai multe perspective teoretice în definirea Inteligenței Emoționale, care deși se referă la același concept, prezintă importante diferențe în abordarea, conturarea și explicarea noțiunii. Aceste direcții diferite în definirea inteligenței emoționale au condus la considerarea lor ca modele concurente de Inteligență Emoțională. Sunt identificate două categorii de modele asupra inteligenței emoționale, care prezintă diferențe majore ce au condus la împărțirea lor în Modele ale inteligenței emoționale ca abilitate mintală și Modele mixte ce combină abilitățile mintale cu atribute ale personalității și alte tipuri de performanțe (Mayer, Salovey, Caruso, 2000).
2.2.1. Modelul Inteligenței emoționale ca abilitate mentală – John Mayer și Peter Salovey
John D. Mayer, profesor la Universitatea din New Hampshire și Peter Salovey profesor la Universitatea Yale, definesc în primul lor articol publicat în 1990, Inteligența emoțională ca fiind „abilitatea de a monitoriza sentimentele și emoțiile proprii și ale celorlalți, de a diferenția între acestea și de a folosi aceaste informații pentru a ghidarea gândiri și acțiunilor proprii”. Această abilitate se bazează pe recunoașterea și utilizearea propriilor stări emoționale și ale celor din jur, în rezolvarea problemelor și reglarea comportamentului. (Salovey, Mayer, 1990, pp.189)
Ulterior, în 1997, cei doi autori revizuiesc definițiile formulate inițal inteligenței emoționale, și oferă o definiție îmbunătățită susținând că „inteligența emoțională implică abilitatea de a percepe corect, a aprecia și a exprima emoțiile, de a accede sau genera sentimente care să faciliteze gândirea, capacitatea de a înțelege emoțiile și cunoașterea emoțiilor; abilitatea de a regla emoțiile eficient pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și intelectuală.”(Mayer, Salovey, 1997, pp.10)
Mayer și Solvey au conceptualizat inteligența emoțională ca model de abilitate mentală susținând că inteligența emoțională îndeplinește criteriile tradiționale pentru a putea fi considerată o inteligență standard. Cele trei criterii pe care acesta le îndeplinește pentru a fi legitimată din punct de vedere știnținfic sunt: a) este operaționalizată ca un set de abilități mentale; b) îndeplinește criteriile corelaționale care indică faptul că este o abilitate unitară ce reprezintă un nou tip de performanță diferită dar aflată în legătură cu măsurătorile anterioare ale inteligenței și cu alte trăsături de personalitate; c) abilitățile inteligenței cresc direct proporțional cu vârsta și experiența – dovedind un curs de dezvoltare similar cu al celorlalte tipuri de inteligență (Mayer, Caruso, Salovey, 2000, 2001)
Inteligența emoțională conceptualizată de Mayer și Salovey ca set de abilități mentală, cuprinde patru ramuri ierarhice, de la procesele psihice elementare, legate strict de domeniul emoțional la procesele superioare generale, din ce în ce mai integrate în personalitatea individului. Abilitățile inteligenței emoționale sunt structurate pe patru nivele ierarhice ale inteligenței emoționale, astfel: (Mayer, Salovey, 1997)
Perceperea, evaluarea și exprimarea emoțiilor
Facilitarea emoțională a gândirii
Înțelegerea și analiza emoțiilor și folosirea cunoșterii emoționale
Reglarea conștientă a emoțiilor pentru a susține dezvoltarea emoțională și intelectuală
Nivelul de la baza inteligenței emoțională cuprinde abilități elementare ce presupun perceperea și evaluarea emoțiilor; prin contrast, abilitatea aflată la nivelul superior al inteligenței emoționale implică reglarea conștientă, deliberată a emoțiilor astfel încât acestea să sprijină dezvoltarea personală. Fiecare din cele patru niveluri ale inteligenței emoționale cuprinde patru abilități specifice care ilustrează o dezvoltare progresivă a abilităților emoționale ale individului în cadrul ramurii respective, de la abilitățile cele mai simple care se dezvoltă timpuriu, la cele mai sofisticate ca apar pe parcursul maturizării individului. Toate abilitățile integrate în acest model se referă atât la emoțiile interne proprii persoanei, cât și la emoțiile celor din jur. (Mayer, Salovey, Caruso, 2004)
Perceperea, evaluarea și exprimarea emoțiilor
Aceasta este prima ramură de abilități, ce constituie primul nivel ierarhic, aflat la baza inteligenței emoționale și se referă la acuratețea cu care indivizii pot identifica emoțiile și conținutul emoțional. (Mayer, Salovey, 1997). Aceasta presupune perceperea și interpretarea corectă a stărilor emoționale proprii cât și ale celor din jur. Tot aici se face referire și la abilitatea indivizilor de monitorizare a stărilor interioare și deasemeni, de manifestare și exprimare corectă și acurată a sentimentelor și emoțiilor. Deasemeni, indivizii devin în mod progresiv, capabili să distingă expresiile emoționale autentice de expresiile false, simulate sau manipulative.
În cadrul acestei ramuri de abilități emoționale, se dezvoltă treptat, progresiv, pe măsură ce individul se maturizează, următoarele abilități (Mayer, Salovey, 1997):
Abilitatea de a identifica emoțiile în propriile stări fizice, gânduri și sentimente
Abilitatea de a identifica emoțiile celor din jur, emoțiile transmise prin opere de artă, design, limbaj, sunet, aspect și comportament
Abilitatea de a exprima emoțiile cu acuratețe și de a exprima nevoile legate de aceste afecte
Abilitatea de a diferenția între emoțiile precise și imprecise sau între exprimarea sinceră a sentimentelor și sentimentele nesincere, simulate
Facilitarea emoțională a gândirii
Aceasta reprezintă ramura de abilități aflată la nivelul ierarhic următor și se referă la acțiunea emoției asupra inteligenței; ea descrie factorii emoționali care asistă procesarea cognitivă. (Mayer, Salovey, 1997). Încă din primii ani de viață, emoțiile acționează ca un sistem de alarmă fundamental, care semnalizează schimbările importante care se petrec cu individul sau în mediul înconjurător și asigură relaționarea cu lumea și supraviețuirea. Pe măsură ce individul se maturizează, emoțiile încep să modeleze și să îmbunătățească, orientând atenția persoanei spre modificările importante. Deasemeni, abilitatea de a genera anumite emoții în mod conștient ajută la anticiparea situațiilor viitoare, a consecințelor lor asupra individului, fapt ce îl ajută în luarea deciziilor cu privire la acțiunile viitoare. (Mayer, Salovey, 1997):
Starea emoțională are deasemeni influență asupra perspectivei individului asupra situației, așa cum starea emoțională pozitivă facilitează gândirea optimistă, sau starea negativă determină gândirea pesimistă. Schimbarea stării afective a individului, conduce la noi perspective asupra situației, la descoperirea unor noi posibilități diferite ce oferă alternative diverse în luarea unei decizii în momente de incertitudine. Aici se consideră deasemeni, că anumite tipuri de stări emoționale pot facilita anumite tipuri de activități și anumite forme de raționament.
Aceste aspecte se dezvoltă în mod progresiv pe parcursul maturizării individului, concretizându-se în următoarele abilități ce apar treptat (Mayer, Salovey, 1997):
Emoții prioritizează gândirea prin direcționarea atenției asupra informațiilor importante
emoțiile sunt suficient de clare și accesibile încât pot fi generate ca ajutor pentru judecata și memoria cu privire la sentimente
Variația stărilor emoționale schimbă perspectiva individului între optimism și pesimism, sprijinind luarea în considerare a mai multor puncte de vedere diferite
Stările emoționale facilitează diferențiat anumite modalități de abordare a problemelor, așa cum fericirea facilitează rațianamentul inductiv și creativitatea
Înțelegerea și analizarea emoțiilor; folosirea cunoștințelor emoționale
A treia ramură în ierarhia abilităților inteligenței emoționale se referă la abilitatea de a înțelege emoțiile și a folosi cunoștințelor emoționale(Mayer, Salovey, 1997). Această abilitate se dezvoltă treptat, începând din copilărie, când copilul începe să denumească emoțiile și să recunoască asemănările și deosebirile dintre ele, descoperind totodată ce reprezintă fiecare sentiment și relația lui cu anumite situații în care acesta apare. Odată cu maturizarea, individul începe să recunoască prezența unor emoții complexe și contradictorii în anumite situații. La acest nivel, sunt recunoscute combinații ale unor emoții ce pot apărea simultan, ca de exemplu groaza poate fi considerată o combinație de frică și uimire, speranța o combinație de credință și optimism. Înțelegerea emoțiilor presupune deasemeni cunoașterea dinamicii emoțiilor, a procesului în care acestea evoluează și se transformă dintr-o emoție în alta. Ierarhia abilităților din această ramură a inteligenței emoționale, se prezintă astfel (Mayer, Salovey, 1997):
Abilitatea de a denumi emoțiile și a recunoaște relațiile dintre emoții (de exemplu, relația dintr a plăcea și a iubi)
Abilitatea de a înțelege semnificațiile transmise de emoții în funcție de relațiile cu situațiile în care acestea apar (de exemplu, legătura dintre tristețe care acompaniază o pierdere)
Abilitatea de a înțelege sentimentele complexe (sentimente simultane de de iubire și ură, sau amestecuri de emoții, ca groaza, o combinație de frică și uimire)
Abilitatea de a recunoaște tranzițiile ce se pot produce de la o emoție la alta (trecerea de la furie la satisfacție sau de la furie la rușine)
Reglarea conștientă a emoțiilor pentru a sprijini dezvoltarea emoțională și intelectuală
Ramura superioară a inteligenței emoționale se referă la reglarea conștientă a emoțiilor pentru a spori creșterea afectivă și intelectuală (Mayer, Salovey, 1997). Prima abilitate ce apare la acest nivel este deschiderea față de sentimente privită ca acceptare a emoțiilor care apar. Tot aici apare, încă din copilărie, abilitatea de a adopta un anumit comportament eficient în anumite situații emoționale de a gestiona situațiile emoționale prin angajarea sau detașarea conștientă de starea emoțională în funcție de utilitatea ei în situația dată. Tot la acest nivel apare capacitatea de a acorda atenția necesară stărilor emoționale și a recunoaște cât de clare, tipice, acceptabile și influente sunt acestea. Ultimul nivel al abilității care dezvoltă se referă la capacitatea de reglare a emoțiilor ca ameliorarea unei stări negative. Această abilitate joacă un rol important în viața individului în depășirea situațiilor dificile, stresante sau traumatizante, fără reprimarea sau exagerarea emoțiilor trăite. În cadrul acestei ramuri, abilitățile sunt structurate ierarhic, astfel (Mayer, Salovey, 1997):
Abilitatea de a fi deschis față de sentimente, de a acepta atât sentimentele plăcute cât și cele neplăcute
Abilitatea de a se angaja sau detașa voluntar de o emoție în funcție de utilitatea și importanța acordată acesteia
Abilitatea de a monitoriza voluntar emoțiile în raport cu sine și cu ceilalți, recunoscând cât de clare, de tipice, de influente sau rezonabile sunt acestea.
Abilitatea de a controla emoțiile în sine și în cei din jur prin diminuarea emoțiilor negative și creșterea emoțiilor pozitive, fără a reprima sau a exagera informația pe care o transmit
Persoanele cu o inteligență emoțională ridicată se estimează că vor progresa mai repede în dobândirea abilităților definite și le vor stăpâni în mai mare măsură.
Din perspectiva modelului Inteligenței emoționale dezvoltat de Salovey și Mayer, portretul individului Inteligent emoțional, ar presupune:
„Individul Inteligent Emoțional, în primul rând poate mult mai bine să perceapă emoțiile, să le utilizeze în gândire, să le înțeleagă semnificația, și poate controla emoțiile mai bine decât alții. Rezolvarea problemelor emoționale foarte probabil necesită un efort cognitiv mai redus în cazul acestui individ. … Individul tinde să fie mai deshis și mai agreabil decât alții. Persoana cu un nivel ridicat al Inteligenței emoționale este potrivită pentru ocupații ce implică interacțiunile sociale. Individul cu Inteligența emoțională ridicată, față de ceilalți este mai puțin înclinat să se angajeze în comportamente problematice și evită comportamentele negative, auto distructive ca fumatul, consumul excesiv de alcool, abuzul de droguri sau altercațiile violente cu ceilalți. Persoana inteligentă emoțional mai probabil va dispune de atașamente sentimentale și va avea interacțiuni sociale mai pozitive, mai ales dacă individul are un scor ridicat la managementul emoțional …” . (Mayer, Salovey, Caruso, 2004, pp.210)
2.2.2. Modelul mixt al inteligenței emoționale – Reuven Bar-On
A doua mare direcție în definirea Inteligenței emoționale a fost dezvoltată de Reuven Bar-On, doctor la Universtitatea din Tel Aviv, care a dezvoltat un model mixt al Inteligenței emoționale ce cuprinde cinci categorii de competențe emoționale și sociale. (Rocco, 2001)
Conform modelului conceptualizat de Reuven Bar-On „inteligența emoțional-socială reprezintă intersectarea competențelor și abilităților emoționale și sociale interrelaționate care determină cât bine ne înțelegem pe noi înșine și ne exprimăm, îi înțelegem și relaționăm cu cei din jur, și facem față solicitărilor de zi cu zi.” (Bar-On, 2006, pp.15) Competențele și abilitățile emoționale și sociale la care se referă această conceptualizare includ cinci componente cheie care cuprind la rândul lor un anumit număr de competențe și abilități strâns înrudite. (Bar-On, 2006, Rocco, 2001)
Domeniul intrapersonal – vizează aspecte ce țin de conștientizarea, înțelegerea, acceptarea propriei persoane, afirmarea de sine și exprimarea propriilor gânduri și sentimente în mod eficient și contstructiv. Acest domeniu cuprinde următoarele abilități (Bar-On, 2006, Rocco, 2001):
Auto-conștientizare emoțională – abilitatea de a recunoaște, a fi conștient și a înțelege propriile sentimente
Considerația și respectul de sine – capacitatea de a autoacceptare și respectul față de sine, aprecierea de sine cu toate punctele forte și punctele vulnerabile.
Asertivitate – capacitatea de a-și susține cauza în mod eficient, de a exprima în mod constructiv propriile opinii, gânduri, idei, sentimente, de a-și afirma propria personalitate.
Independență – abilitatea de a se autodirecționa, a fi propriul stăpân, a controla singur propriile gânduri și acțiuni, a nu fi dependent emoțional de alții
Autorealizare – capacitatea de a actualiza și valorifica propriile capacități potențiale, de a urmări atingerea scopurilor personale și importante pentru sine.
Domeniul interpersonal – cupride acele abilități personale care determină buna relaționare cu cei din jur, și presupun a fi conștient de emoțiile, sentimentele și nevoile celorlalți și a stabili și menține cu aceștia relații de colaborare constructive și reciproc avantajoase (Bar-On, 2006, Rocco, 2001):
Empatie – abilitatea de a fi conștient, de a înțelege și de a lua în considerare sentimentele celor din jur
Responsabilitate socială – capacitatea de a se identifica cu grupul social din care face parte, de a coopera, de a se implica și de a aduce contribuții în cadrul grupului social, de a-și dovedi responsabilitatea și eficiența în cadrul grupului social.
Relații interpersonale – capacitatea de a relaționa pozitiv cu ceilalți, de a stabili și de a menține relații reciproc satisfăcătoare cu cei din jur, caracterizate prin intimitate, oferirea și premirea afecțiunii.
Managementul stresului – presupune a face față cu succes solicitărilor, provocărilor și presiunilor de zi cu zi. Cuprinde următoarele abilități (Bar-On, 2006, Rocco, 2001):
Toleranța la stres – capacitatea de a rezista în fața situațiilor dificile și stresante, fără a ceda, făcând față stresului în mod activ și pozitiv.
Controlul impulsurilor – capacitatea de a stăpâni și controla impulsurile, de a fi stăpân pe propriile porniri făcând tentațiilor, de a stăpâni emoțiile și a acționa calculat.
4. Adaptabilitatea – cuprinde abilitățile necesare pentru a face față cu realism și flexibilitate situațiilor imediate, rezolvând probleme și luând decizii (Bar-On, 2006, Rocco, 2001):
Testarea realității – abilitatea de a raporta în mod obiectiv propriile gânduri și sentimente la realitatea înconjurătoare. Capacitatea de a fi pragmatic, obiectiv, de a păstra propriile gânduri, idei, percepții în acord cu realitatea externă.
Flexibilitate – capacitatea de a adapta și ajusta propriile gânduri, sentimente și comportamente la situațiile noi care apar, pentru a le face față cu succes.
Rezolvarea problemelor – capacitatea de a identifica și defini problemele care apar, de a găsi și a aplica potențialele soluții eficiente pentru rezolvarea optimă a problemelelor.
5. Dispoziția generală – cuprinde următoarele abilități (Bar-On, 2006, Rocco, 2001):
Optimism – capacitatea de a păstra o atitudine pozitivă, de a vedea partea bună a lucrurilor, și de a privi partea frumoasă a vieții în ciuda problemelor și greutăților care apar.
Fericire – capacitatea de a fi mulțumit și satisfăcut de propria viață, de a se simți bine cu sine însuși și cu cei din jur.
Conform acestor competențe emoționale și sociale, a fi inteligent emoțional înseamnă a se înțelege pe sine și a se exprima eficient, a-i înțelege și a relaționa bine cu ceilalți, și a face față cu succes solicitărilor, provocărilor și presiunilor de zi cu zi. Aceasta se bazează în primul rand pe abilitatea intrapersonală de auto-conștientizare, de înțelegere a propriilor punctelor forte și vulnerabile și de exprimare a gândurilor și sentimentelor în mod constructiv. (Bar-On, 2006). La nivel interpersonal, a fi inteligent emoțional presupune abilitatea de a fi conștient de emoțiile, sentimentele și nevoile celorlalți și de a stabili și menține cu aceștia relații de colaborare constructive și reciproc avantajoase. În cele din urmă, a fi inteligent emoțional înseamnă a gestiona eficient schimbarea personală, socială și de mediu făcând față cu realism și flexibilitate situațiilor imediate, rezolvând probleme și luând decizii. (Bar-On, 2006).
2.2.3. Modelul mixt al inteligenței emoționale – formulat de Daniel Goleman
Daniel Goleman, psiholog, scriitor și ziarist la New York Times, care s-a ocupat și a scris despre studiul creierului, creativității și comportamentului, a descoperit lucrările lui Salovey și Mayer din 1990. Inspirat de rezultatele acestora, el a dezvoltat propira latură de cercetare asupra Inteligenței emoționale, iar în 1995 a publicat o carte devenită foarte populară, „Inteligența Emoțională”, volum de reper care a familiarizat atât sectorul public cât și cel privat cu noțiunea de Inteligență emoțională. (Stys, Brown, 2004)
În volumul publicat în 1998, Working with Emotional Intelligence, Goleman oferă următoarea definiție: "Inteligența emoțională este capacitatea de a recunoaște propriile noastre emoții și emoțiile celorlalți, de a ne auto-motiva, de a controla eficient emoțiile în noi înșine și în relațiile noastre“ (Goleman, 1998 Apud. resurse web 48)
Modelul conceptualizat de Goleman cuprinde set de competențe structurat actualmente pe cinci dimensiuni, care diferențiază indivizii în privința abilităților Inteligenței emoționale: (Goleman, 1998, resurse web 47):
Conștiința de sine – reprezintă abilitatea de a percepe cu acuratețe propriile emoții, stări interne și de a fi conștient de apariția și impactul lor. Cuprinde următoarele capacități :
Conștiința emoțională – presupune conștientizarea propriilor emoții, a cauzelor și a consecințelor acestora asupra gândirii, comportamentului, acțiunilor, și performanțelor proprii;
Acuratețe în autoevaluare – se referă la cunoașterea punctelor forte și a limitelor proprii; la capacitatea de a reflecta și învăța din experiență; acceptarea feedback-ului sincer, învățare continuă și auto-dezvoltare;
Încredere în sine – presupune încredere și siguranță în valoarea și capacitățile proprii; persoanele ce dețin această competențăsunt sigure pe ele; sunt hotărâte, au capacitatea de a lua decizii ferme, în ciuda incertitudinilor și a presiunilor;
Auto-reglarea – reprezintă abilitatea de a folosi conștiința propriilor emoții pentru a fi flexibil și a avea un comportament direcționat pozitiv. Presupune managementul stărilor interne, a impulsurilor și resurselor interioare pentru a facilita atingerea scopurilor. Cuprinde:
Auto-control emoțional –controlul emoțiilor și impulsurilor distructive, păstrarea calmului și stăpânirii de sine chiar și în momente de criză, luciditatea,capacitatea de concentrare sub presiune;
Autenticitate – presupune integritate și onestitate, respectarea principiilor și valorilor proprii, comportamentul etic, câștigarea încrederii celor din jur prin autenticitatea și onestitatea, capacitatea de a fi tu însăți, recunoașterea propriilor greșeli;
Conștinciozitate – presupune asumarea responsabilităților pentru propriile performanțe și îndeplinirea obiectivelor propuse, îndeplinirea angajamentelor și promisiunilor, organizare și perseverență în realizarea activităților;
Adaptabilitate – presupune flexibilitate, capacitate de a face față schimbării, neprevăzutului, adoptarea și rezolvarea priorităților stringente, adaptarea la situații și evenimente neașteptate;
Inovativitate – presupune deschidere spre idei inovatoare și informații noi, adoptarea de soluții originale, adoptarea de noi perspective și asumarea riscurilor;
Auto-motivarea – Cuprinde următoarele capacități:
Orientare spre succes – se referă la orientare spre auto-dezvoltare, pentru atingerea standardelor de excelență, orientare spre rezultate spre atingerea propriilor standarde și obiective, stabilirea unor scopuri mărețe, îmbunătățirea continuă a propriilor performanțele
Angajament – presupune aderarea la scopurilor grupului sau organizației, capacitate de sacrificiu pentru îndeplinirea scopurilor, interesul pentru obiective de amploare, aderarea la valorile grupului și folosirea lor în luarea deciziilor și clarificarea obiectivelor
Inițiativă – presupune acțiune promptă pentru valorificare oportunităților, fixarea unor scopuri personale și atingerea lor prin orice mijloace, hotărârea și mobilizarea resurselor pentru punerea în aplicare a ideilor
Optimism – se referă la perseverența în urmărirea scopului în ciuda obstacolelor și piedicilor; acționare mai degrabă din speranța de success decât din frica de eșec, atribuirea eșecurilor și piedicilor mai degrabă unor circumstanțe situaționale, rezolvabile decât unor defecte personale
Conștiința socială – reprezintă abilitatea de a sesiza emoțiile, sentimentele, nevoile și preocupările celorlalți.; înțelege ce gândesc și simt ceilalți chiar atunci când intră în conflict cu propriile sentimente. Cuprinde următoarele capacități:
Empatie – se referă la sensibilitatea și interesul pentru perceperea și înțelegerea sentimentelor și punctelor de vedere ale celorlalți, acordarea sprijinului moral și susținerii emoțională bazate pe înțelegerea nevoilor și stărilor celorlalți
Conștiința organizațională – reprezintă abilitatea de identificare a pulsului emoțional și a relațiilor sociale dintr-un grup, a forțelor ce determină comportamentele indivizilor
Orientare spre servicii – reprezintă anticiparea, recunoașterea și întâmpinarea nevoilor clienților; căutarea modalităților de a îmbunătăți satisfacția și loialitatea clienților
Managementul diversității – reprezintă capacitatea a lucra eficient cu persoane diferite, de a valorifica diferențele dintre oameni, de a accepta și înțelege puncte de vedere diferite, de a privi diversitatea ca oportunitate;
Managementul relațiilor – reprezintă abilitatea de conduce interacțiunile cu succes și a induce răspunsurile dorite la ceilalți prin comunicare clară, eficiență în managementul conflictelor. Include:
Dezvoltarea celorlalți –abilitatea de a sprijini dezvoltarea și evoluția celorlalți prin feedback eficient, identifică nevoile de dezvoltare, recunoaște punctele forte, realizările, performanțe;
Leadership – abilitatea de a inspira și conduce indivizi și grupuri, de a trezi entuziasmul celorlalți, de a-i motiva și antrenea pentru atingerea scopurilor, a conduce prin puterea exemplului;
Influențare – capacitatea de persuasiune; influențează gândurile, ideile, opiniile, emoțiile și acțiunile celorlalți prin argumente și strategii eficiente în dobândirea încrederii și susținerii
Catalizator al schimbării – se referă la capacitatea individului pentru inițiere și managementul schimbării, angajând totodată și pe cei din jur în acest proces, oferindu-le modelul personal;
Managementul conflictului – abilitatea negocierii și rezolvării divergențelor, de aplanare a tensiunilor prin abordare directă, deschisă, amiabilă pentru obținerea soluțiilor câștig-câștig
Creearea relațiilor –abilitatea de cultivare și menținere rețelelor informale, realizarea relațiilor interpersonale reciproc avantajoase, a relațiilor de prietenie cu colegii de muncă
Colaborare și cooperare – reprezintă abilitatea individului de a lucra împreună cu ceilalți pentru îndeplinirea scopurilor comune, colaborarea, împărtășirea planurilor, informațiilor, resurselor, promovarea unui climat amical de cooperare
Capacitate de lucru în echipă – presupune crearea sinergiei grupului în urmărirea scopurilor colective, modelarea calităților necesare echipei eficiente, atragerea participării coechipierilor, acordarea încrederii și protecției grupului;
Comunicare – abilitatea de transmitere eficientă a mesajelor în mod clar și convingător, de ascultare activă și înțelegere, deschidere spre împărtășirea informațiilor, abordarea comunicării deschise, receptivitate atât pentru informațiile pozitive cât și negative.
Conform teoriei lui Goleman, competențele emoționale sunt nu sunt talente înnăscute, ci mai degrabă capacități învățate, dobândite care trebuie exersate și dezvoltate pentru a atinge performanțe remarcabile. Goleman susține că indivizii se nasc cu o inteligență emoțională generală care determină potențialul lor pentru achiziția competențelor emoționale. (Goleman, 1998, Apud. Stys, Brown, 2004)
2.2.4. Concepția lui Steve Hein asupra Inteligenței emoționale
Steven Hein este un alt teoretician al Inteligenței emoționale, care a abordat acest concept în urma apariției cărții publicate de D. Goleman în 1995, față de care a manifestat ulterior o atitudine critică, raportându-se la abordare academică a lui Mayer și Salovey din 1990, ce a costituit sursa de bază a eforturilor sale ulerioare de cercetare și definire a conceptului. (Rocco, 2001)
Analizând critic literatura existentă asupra inteligenței emoționale, Hein prezintă în 1996, propria viziune asupra inteligenței emoționale, oferind câteva definiții alternative.
Din perspectiva sa, inteligența emoțională reprezintă: (Hein, 1996, Apud. Rocco, 2001).
Să fii conștient de ceea ce simți tu și ce simt ceilalți și să știi ce să faci în legătură cu asta
Să știi să deosebești ceea ce î-ți face bine si ceea ce îți face rău și cum să treci de la rău la bine
Să ai conștiință emoțională, sensibilitate și capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung fericirea și supraviețuirea
Hein enumeră și o serie de competențe specifice ale inteligenței emoționale, inspirate de lucrările lui Mayer și Salovey: (Rocco, 2001)
conștiința de sine – a fi conștient de propriile emoții când acestea apar
a fi cunoscător din punct de vedere emoțional – a fi capabil să identifici și să etichetezi sentimente specifice în tine însuți și alții; a fi capabil să vorbești despre emoții și să le comunici în mod clar
capacitatea de a fi empatic față de cei din jur – a simți compasiune, a-i sprijini, a-i motiva, a-i inspira, a-i încuraja și alina
capacitate de a lua decizii înțelepte folosind un echilibru benefic între emoție și rațiune, a nu fi prea emoțional sau prea rațional
capacitatea de a-ți asuma responsabilitatea propriilor emoții – mai ales pentru propria motivare și fericire
Analizând lucrările recente asupra conceptului, Hein își revizuiește ulterior definiția Inteligenței emoționale pe baza noilor dovezi empirice în domeniu. Conform definiției pe care Hein o prezintă actualmente, „inteligența emoțională este potențialul înnăscut de a simți, a folosi, a comunica, a recunoaște, a reaminti, a învăța din, a controla și a înțelege emoțiile”. (Hein, resurse web 44)
Aceasta este o definiție de dată recentă formulată de Hein în 2005, bazându-se pe activitatea academică și rezultatele cercetărilor derulate de Mayer și Salovey. Prin această definiție el subliniază câteva aspecte ce o diferențiază de definițiile anterioare: potențialul înnăscut; depinde de abilitatea de a simți emoțiile; include abilitatea de reaminire a sentimentelor
Hein consideră că orice copil se naște cu o anumit potențial unic pentru sensibilitate amoțională, memorie emoțională, procesare emoțională și abilitate de învățare emoțională. El consideră că aceste patru componente înnăscute formează nucleul inteligenței emoționale a individului. Deasemeni el distinge potențialul înnăscut de ceea ce se întâmplă cu aceste potențialități de-a lungul vieții individului. (Hein, resurse web 44)
2.3. Importanța Inteligenței Emoționale și relația cu alte constructe
Teoreticienii și cercetătorii în domeniul inteligenței emoționale susțin și argumentează rolul și importanța inteligenței emoționale asupra performanțelor indivizilor și succesul lor în viață. Inteligența emoțională a fost pusă în relație de diverși autori, cu diferite aspecte importante ale vieții indivizilor, pentru a dovedi impactul și influența acesteia asupra performanței sociale și profesionale.
2.3.1. Inteligența emoțională și personalitatea
Anumite modele ale inteligenței emoționale prezintă o relație foarte strânsă cu teoriile asupra personalității, în special modelele mixte a lui Goleman și Bar-On care conțin abilități foarte similare unor concepte ce sunt studiate de teoriile personalității. (Stys, Brown, 2004)
Componente descries de Bar-On ca asertivitate, eficacitate interpersonală, empatie, controlul impulsurilor, responsabilitate socială sau testarea realității au fost considerate și măsurate ca trăsături de personalitate. Spre exemplu Inventarul Psihologic California, cuprinde scale referitoare la aceste concepte (eficacitate interpersonală, acceptare de sine, auto-control, flexibilitate, empatie) Același lucru se poate spune și despre o parte din competențele formulate de Goleman, ca empatie, auto-control, încredere în sine ce se suprapun peste concepte ale personalității.(Stys, Brown 2004)
Suprapunerea componentelor inteligenței emoționale cu cele ale personalității este mai evidentă în comparațiile empirice ale constructelor. din care reiese faptul că Inventarele de Inteligență emoțională corelează semnificativ cu factorii Inventarelor de personalitate. Spre exemplu, comparând Inventarul Inteligenței Emoționale al lui Bar-On cu NEO-PI-R, instrument de măsurare a celor Cinci factori de personalitate, reiese faptul că Inventarul pentru Coeficientul Emoțional corelează semnificativ cu toci cei cinci factori Big Five (Brackett, Mayer, 2003 Apud Stys, Brown, 2004). În același mod, Inventarul Competenței Emoționale a lui Goleman prezintă corelații semnificative cu trei dintre Factorii Big Five: extraversiune, deschidere, conștiinciozitate. ( Sala, 2002, Apud Stys, Brown, 2004). Chiar și modelul pur al Inteligenței emoționale propus de Mayer și Salovey, prezintă corelații semnificative cu factorii deschidere și agreabilitate. (Brackett & Mayer, 2002 Apud. Stys, Brown, 2004).
2.3.2. Inteligența emoțională și interacțiunile sociale
Inteligența Emoțională este considerată de teoreticienii ca având un rol important asupra interacțiunile sociale ale indivizilor, deoarece emoțiile au o importante funcție comunicațională și socială, furnizând informații asupra gândurilor, intențiilor și sentimentelor celor din jur și coordonând intâlnirile sociale. (Keltner, Haidt, 2001, Apud. Lopes, Brackett, Nezlek et. Al, 2004)
Aderând la această opinie și bazându-se pe rezultatele cercetărilor anterioare cu privire la aceste aspecte, Lopes și colaboratorii (2004), au analizat într-o cercetare relația dintre Inteligența Emoțională și interacțiunile sociale ale indivizilor (Lopes, Brackett, Nezlek et al, 2004). În primul studiu ei au analizat relația dintre Inteligența emoțională după modelul Mayer Salovey și calitatea relațiilor de prietenie. În al doilea studiu, ei au analizat relația dintre inteligența emoțională și reacțiile indivizilor în interacțiunile sociale și succesul în auto-prezentare. Rezultatele primului studiu au relevant o relație pozitivă semnificativă între managementul emoțiilor și calitatea relațiilor de interpersonale ale indivizilor, persoanele cu o abilitate ridicată de management emoțional raportând interacțiuni pozitive importante, interacțiuni negative reduse și un suport emoțional ridicat (Lopes, Brackett, Nezlek et al, 2004). Cel de-al doilea studiu a confirmat existența unei relații pozitive semnificative între abilitatea de management emoțional și reacțiile individului la interacțiunile sociale. Persoanele cu o abilitate ridicată de management emoțional au raportat interacțiuni mai plăcute și interesante, s-au simțit mai importanți, mai acceptați și mai siguri în interacțiunile cu ceilalți. Deasemeni indivizii cu o capacitate ridicată de management emoțional, în relația cu persoanele de sex opus au raportat un nivel superior de satisfacție, intimidate, interes importanță și respect. Managementul emoțiilor prezintă o legătură puternică și cu succesul în auto-prezentare, indivizii fiind percepuți de cei din jur mai prietenoși, agreabili, competenți, inteligenți, sinceri și atractivi. (Lopes, Brackett, Nezlek et al, 2004).
Un alt studiu realizat pe 130 de persoane cu funcții de conducere arată că, cu cât oamenii își controlează mai bine propriile emoții, cu atât cei din jur preferă mai mult să aibă de-a face cu ei. (Clarke, 1997 Apud. Cherniss, Rutgers resurse web 42).
Într-un alt studiu, inteligența emoțională a fost asociată cu abilitatea de a lucra în echipă, și diferențele dintre echipele eficiente și echipele disfuncționale din perspectiva inteligenței emoționale (Luca & Pina Tarricone, s.a.). Rezultatele studiului au relevat faptul că echipele formate din indivizi inteligenți emoțional au fost mai eficiente, membrii cu o inteligență emoțională ridicată având un rol central în determinarea succesului și funcționalității echipei, și calitatea rezultatului final obținut. Aceste echipe eficiente au fost foarte motivate în obținerea unui rezultat calitativ și nu au fost preocupate de probleme personale. Membrii echipei se orientau spre rezolvarea deschisă, directă a problemelor pentru a nu afecta rezultatul final. Echipele eficiente, cu o inteligență emoțională ridicată se caracterizau prin interdependență pozitivă și interacțiuni superioare. Spre deosebire de acestea, echipele disfuncționale prezentau o interdependență negativă, slabă comunicare, lipsă de considerație, empatie și înțelegere. Aceste rezultate demonstrează că abilitățile inteligenței emoționale asigură capacitatea de colaborare și comunicare în diminuareatensiunilor și concentrarea asupra obiectivelor.(Luca, Tarricone, s.a.)
2.3.3. Inteligența emoțională și succesul profesional
D. Goleman argumentează rolul inteligenței emoționale în performanța profesională, pe baza rezultatelor studiului realizat de McClelland (1998). Acesta realizat o recenzie a datelor culese din peste treizeci de organizații, pentru persoane cu funcții de conducere într-o varietate de profesii (Goleman, 2001). Rezulatele au demonstrat faptul că o gamă largă de competențe ale inteligenței emoționale diferențiază indivizii de vârf de cei mediocri. Competențele emoționale (conform modelului lui Goleman) identificate ca diferențiind cel mai puternic cele două categorii au fost orientarea spre succes, dezvoltarea celorlalți, adaptabilitatea, influența, încrederea în sine și leadership. (Goleman, 2001).
În rezultatele cercetărilor conduse de Goleman asupra rolului competențelor emoționale în performanța profesională prin comparație cu factorii cognitivi, datele culese din câteva sute de organizații, au scos în evidență competențe emoționale care disting între membrii organizațiilor angajații de vârf de cei mediocri în cadrul unei anumite profesii. (Goleman, 2001b).
El compară competențele emoționale cu abilitățile tehnice și abilitățile pur cognitive, responsabile de performanța profesională. Datele arată faptul că inteligența emoțională are un rol mai mare pentru funcțiile superioare, de exemplui pentru pozițiile de conducere, un procent de 85% îl reprezintă competențele din sfera Inteligenței emoționale.
Comparând coeficientul de inteligență și coeficientul emoțional în privința importanței lor în domeniul profesional, Goleman (2001b) rezumă faptul că inteligența cognitivă este un predictor mai bun în ce privește traseul carierei profesionale, determinând ce domeniu sau profesie pot aborda indivizii, pe când inteligența emoțională este un predictor mai puternic pentru succes în cadrul unei anumite profesii, diferențiind între indivizii care vor atinge performanțe maxime și cei care se vor plafona sau vor eșua.
Referitor la importanța competențelor emoționale în comparație cu abilitățile cognitive, Goleman face referire la rezultatele diverselor studii realizate de alți autori în domeniu: un studiu ce a cules date din patruzeci de companii arată faptul că abilitățile pur cognitive superioare au fost cu 27 % mai frecvente în rândul celor cu performanțe superioare decât cei cu performanțe medii, pe când nivelul competențelor emoționale este cu 53% mai frecvent. (Goleman, 1998b, Apud. Goleman, 2001b). Goleman face referire și la studiul lui Boyatzis din 1982 realizat pe două mii de manageri și persoane cu funcții de conducere, 14 din cele 16 competențe ce diferențiau persoanele cu performanțe superioare de cele cu performanțe medii reprezentau competențe emoționale.
În cadrul Consorțiului pentru Cercetare a Inteligenței Emoționale, Cary Cherniss prezintă o centralizare a rezultatelor a 19 studii realizate asupra inteligenței emoționale în context organizațional, ce demonstrează faptul că a inteligența emoțională are o contribuție decisivă în orice organizație. Printre studiile respective este menționată o analiză a peste 300 de manageri din 15 companii mondiale a arătat faptul că șase compențte emoționale diferențiază semnificativ managerii de vârf față de cei de mijloc: influența, conducerea echipelor, conștiința organizațională, încrederea în sine, orientarea spre succes și leadership (Spencer, 1997, Apud Cherniss, Rutgers resurse web 42)
Rolul Inteligenței emoționale asupra performanței în muncă este argumentat și de Reuven Bar-On prin prezentarea a șase studii derulate, ce au demonstrat o relație semnificativă între Inteligența emoțională și performanța profesională. (Bar-On, 1997, 2004; Bar-On et al., 2005; Handley, 1997; Ruderman & Bar-On, 2003 Apud. Bar-On, 2006). Media coeficientului de validitate predictivă în cele șase studii citate de el este de ,54, reprezentând faptul că 30% din varianța performanței profesionale se bazează pe inteligența emoțională (modelul Bar-On). Rezultatele acestor cercetări indică faptul că persoanele cu performanțe profesionale superioare au o inteligență emoțională semnificativ mai mare decât a celor cu performanțe scăzute. Conform rezultatelor studiilor prezentate de Bar-On competențele inteligenței emoționale care contribuie cel mai mult la performanța profesională, conform modelului Bar-On, sunt auto-conștientizare, empatia, controlul impulsurilor, testarea realității, fericirea și optimismul. (Bar-On, 2006)
În concluzie
Inteligența emoțională așa cum este conceptualizată în modelele expuse anterior trebuie să satisfacă necesitățile de adaptare emoțional-comportamentală la diversele contextele socio-profesionale, care bombardează individul cu stimuli emoționali pe de o parte și solicită implicare emoțională pe de alta, pentru gestionarea eficientă a raporturilor interpersonale. Modelul inteligenței emoționale propus de Mayer și Salovey, care este și cel mai bine argumentat științific din perspectiva raportării efective la cele două elemente componente ale constructului (cognitivă și emoțională) și la criteriile care permit utilizarea legitimă a acestei noțiuni, oferă o posibilitate de explicare concretă și bine structurată a abilităților ce determină buna adaptare emoțională inter și intrapersonală și eficiența cognitiv-emoțional-comportamentală.
Presiunile sociale și interpersonale la care îndividul este adeseori supus sau poate supune pe alții în contextul profesional, cu atât mai mult reclamă abilități ridicate de management emoțional.
Competențele emoționale au fost în diverse studii asociate capacităților de a lucra în echipă, de a coopera eficient și de a dezvolta relații interpersonale pozitive și eficiente, aspecte ce influențează la rândul lor performanța profesională în ansamblul ei.
Capitolul 3
Procese, Interacțiuni, Relații interpersonale
3.1. Premisele relațiilor interpersonale
3.1.1. Eul social
Autopercepția
La baza interacțiunilor cu cei din jur, se află auto-percepția, considerată ca un mecanism de elaborare a imaginii de sine. Deși este o premisă a interacțiunilor sociale ale individului, ea nu este izolată de contextul social ci are importante conotații relaționale, necesită prezența celorlalți și acțiunea într-un mediu social. (Gavreliuc, 2006)
Prima componentă în dezvoltarea conceptului de sine îl reprezintă totalitatea opiniilor persoanei despre sine și atributele sale personale. A doua componentă presupune factorii sociali ce implică construirea imaginii de sine pe baza oglindirii în percepția celor din jur, care furnizează o imagine despre eu ce va contribui la imaginea de sine a individului, așa numitul „Eu în oglindă”. (Brehm, Kassin, 1990)
Construirea conceptului de sine este explicată de Darryl Bem (1972) (Bem, 1972, Apud. Brehm, Kassin, 1990) prin teoria autopercepției care susține că persoanele își construiesc conceptul de sine făcând inferențe despre propria persoană, pe baza comportamentelor proprii în anumite situații sociale. Astfel indivizii se autodefinesc prin semnificațiile acordate comportamentelor auto-observate în diverse contexte sociale. Alți autori completează acestă explicație prin sublinierea faptului că mai importantă decât comportamentul în sine este modul în care individul interpretează aceste comportamente și semnificația pe care le-o acordă. În Teoria identificării acțiunilor R. Vallacher și D. Wegner (1987, Apud. Brehm, Kassin, 1990) susțin că oamenii evaluează propriile acțiuni în cadrul unei ierarhii de semnificații ce variază între termeni de superioritate și termeni de inferioritate prin care individul își poate interpreta comportamentul. Aceeași teorie susține că oamenii sunt mai înclinați să se caracterizeze mai mult prin raportare la comportamentele interpretate în termeni superiori decât la cele identificate în termeni inferiori. (Brehm, Kassin, 1990)
Imaginea de sine pe care indivizii și-o construiesc poate să fie mai mult sau mai puțin promovată și vehiculată în relațiile individului cu cei din jur, explicit sau implicit, prin ceea ce constituie autoprezentarea eului.
Autoprezentarea
Reprezintă strategiile pe care indivizii le utilizează pentru a modela o opinia pe care și-o formează cei din jur despre propria persoană. Indivizii folosesc strategiile de autoprezentare urmărind mai multe scopuri (Brehm, Kassin, 1990). Primul dintre acestea se referă la autoprezentarea strategică ce constă în eforturile pe care indivizii le depun pentru a crea o imagine pozitivă despre sine celor din jur, motivați de dorința de putere, influență, simpatie și aprobare din partea celorlalți (Tedeschi, 1981, Johnes, Pittman, 1981, Apud Brehm, Kassin, 1990). Prin această autoprezentare strategică, se presupune că indivizii urmăresc două scopuri: cucerirea celor din jur, din dorința de a fi agreat, preferat și acceptat de cei din jur, de a se înțelege bine cu ei; auto-promovarea motivată de dorința de a fi mai presus de ceilalți și de a fi apreciat și respectat pentru competența sa. (Arkin, 1981, Apud. Brehm, Kassin, 1990).
Autoverificarea este al doilea scop urmărit de strategiile de autoprezentare, motivat de dorința persoanei de a-și confirma opinia pe care o are despre sine. Swann și Read (1981, Apud. Brehm, Kassin, 1990), care au formulat acestă teorie, demonstrează prin cercetările lor faptul că indivizii urmăresc și acceptă în mod selectiv, doar feedback-ul ce le confirmă conceția de sine. În opinia lui Swann, indivizii prezintă o motivație puternică pentru autoverificare, mai importantă decât promovarea unei imagini pozitive, deoarece deși ei doresc să facă impresie bună, vor totuși ca cei din jur să aibă o impresie acurată despre ei. (Brehm, Kassin, 1990)
În cele din urmă ultimul aspect vizat de autoprezentare este căutarea adevărului despre sine, prin strategii oneste a se auto-descoperi așa cum este în realitate. Aceste motive nu sunt însă la fel de presante, iar indivizii nu recurg în mod activ la căutarea informațiilor autentice despre sine. Aceste comportamente se activează mai ales în situații importante, prin căutarea informațiilor relevante și acurate despre sine (Trope, 1986, Apud Gavreliuc, 2006).
3.1.2. Factorii motivaționali ai relațiilor interpersonale
La baza dezvoltării relațiilor interpersonale cu cei din jur se află pe lângă rolurile sociale pe care indivizii le îndeplinesc, și o serie motive și trebuințe identificate sub diverse etichete în majoritatea teoriilor motivaționale.
Maslow include în celebra sa piramidă a trebuințelor, la al treilea nivel, trebuințele de apartenență și afecțiune care determină tendința individului de a se afilia cu alte persoane, de a căuta stabilirea unor relații pozitive, de a primi și oferi afecțiune. În contextul muncii, acestea pot fi satisfăcute prin activități sociale, de grup, favorizarea interacțiunilor, încurajarea relațiilor de muncă armonioase cu colegii, încurajarea prieteniilor profesionale. (Bogathy, 2004)
Alderfer face referire în teoria sa la nevoile relaționale, de a stabili relații interpersonale semnificative, nevoile sociale de securitate interpersonală, de afiliere care determină individul să stabilească relații interpersonale pozitivă cu persoanele din jur, în cadru profesional implicând relații informale și formale cu colegii, șefii, prietenii, subordonații (Bogathy, 2004).
McClelland menționează și el existența nevoii de afiliere, care determină indivizii să caute și să stabilească relații stabile, importante de prietenie, de atașament, de afiliere, de colaborare cu ceilalți
Herzberg enumeră și el printre factorii igienici din teoria sa, și relațiile interpersonale, ca factori de context ce au un impact important asupra satisfacției în muncă (Bogathy, 2004)
Procese și interacțiuni interpersonale
3.2.1. Atracția și afinitățile interpersonale
Atracția interpersonală reprezintă o premisă fundamentală a relațiilor interpesonale, „desemnând caracterul pozitiv al atitudinilor interpersonale” (Boncu, 2005, pp.9).
Sociometria
Premisele studierii atracției interpersonale au fost oferite de orientarea sociometrică, propusă de Moreno, ce a propus această tehnica sociometrică pentru măsurarea legăturilor și afinităților existente între membrii unui grup, și a rețelelor de atragere sau respingere din colectiv. (Boncu, 2005). Sociometria prezintă o importanță deosebită pentru studiul relațiilor interpersonale deoarece aplicarea ei aduce informații din realitatea relațională propriuzisă a membriilor unui grup, prin descrierea statutului sociometric al indivizilor. Pe baza numărului de alegeri din cadrul grupului, indivizii pot fi catalogați ca „lideri” cau „favoriți”, sau dinpotrivă, ca „neglijați” sau „izolați”. Deasemeni în funcție de numărul de respingeri, pot fi identificați „respinșii” și sau „exclușii”. Testul sociometric pune astfel în evidență fenomene de gravitație socio-afectivă în care subiecții cei mai populari se află în centru, iar cei izolați se află spre periferia sociogramei rezultate în urma testului. (Maisonneuve, 1996)
Procesele de afinități
Resortul intern al afinităților constă în nevoile de relaționare și afiliere prezente în orice individ. „Prin afinitate se poate înțelege orice relație dilectivă, adică implicând un act de alegere și o satisfacție afectivă trăită de către actorii implicați” (Maisonneuve, 1996, pp.164). Această definiție permite să se înglobeze aici nu doar relațiile de prietenie sau de dragoste ci și fenomenele de preferință sau simpatie reciprocă în grupurile multiple din care fac parte oamenii.
Majoritatea contactelor individului cu celălalt sunt provocate de exercițiul rolurilor sociale, corespunzând posesiunii diverselor statute ale persoanei, de ordin familial, profesional, civic etc.; ele determină nu numai rețelele de comunicare, volumul și frecvența lor, ci și stilul și modalitățile de interacțiune. (Maisonneuve, 1996)
Rolul proximității
Rolul proximității sau al vicinității în determinarea atracției și afinităților a fost subliniat de mulți prihologi, fiind considerat un predictor puternic al atracției și afinităților interpersonale, o premisă de bază a contactelor interpersonale și a afilierii umane. (Masseuneuve, 1996; Boncu, 2005). Un mare număr de cercetări s-au ocupat de studierea acestui fenomen și au dovedit faptul că atracția și afilierea sunt în mod semnificativ influențate de distanța proximală dintre indivizi în diverse situații, ea facilitând interacțiunea (Boncu, 2005). Explicațiile pe care cercetătorii le propun pentru acest fenomen vizează trei aspecte prin care proximitatea facilitează atracția, respectiv frecvența interacțiunilor, anticiparea interacțiunii și simpla expunere.
Făcând referire la afinitățile umane, Jean Masseuneuve (1996) menționează că vicinitatea poate să materializeze și să întărească structura socială, constituind un factor de menținere, fie că este vorba sau nu de grupuri durabile sau temporare. Apare însă și un proces invers în care atracția determină proximitatea. În cazul unei intâniri întâmplătoare agreabile, dorința de prelungire și de repetare determină proximizarea. (Maisonneuve, 1996)
Rolul similarității
Donn Byrne demonstrează prin studiul realizat pe baza unei metodologii eficiente, că cele mai slabe evaluări pe care persoanele le fac asupra persoanelor similare sunt mai bune decât evaluările cele mai bune asupra persoanelor nesimilare. (Boncu, 2005). Studiile ulterioare ale aceluiași autor confirmă relația puternică dintre atracție și similaritate, pe care o propune ca „lege a atracției”.
Alte cercetări asupra rolului similarității în atracția interpersonală dovedesc importanța superioară a evaluărilor atributelor personale realizate de cei din jur, ce influențează atracția mai puternic decât similaritatea (Byrne, Rahmey, 1965, Apud. Boncu, 2005). Alți autori susțin că similaritatea presupune o evaluare pozitivă implicită a persoanei similare, însă de cele mai multe ori această evaluare nu este implicită, ci indivizii recurg la estimarea modului în care ceilalți îi evaluează. (Boncu, 2005)
Explicând influența similarității , Septimiu Chelcea susține că „atracția reciprocă se explică prin aceea că similaritatea structurilor psihice facilitează comunicarea” (Chelcea 1994, cir în Boncu, 2005, pp.21) Alți autori se referă la importanța similarității dintre trăsăturile de personalitate, bazată pe valorizarea afectivă a propriilor trăsături de personalitate, care identificate în celălalt vor determina atracția (Ajzen, 1974, Apud. Boncu, 2005)
În analiza determinanților afinităților interpersonale, Jean Masseuneuve face referire la termenul de omofilie, utilizat de Merton pentru a desemna atracția pe baza similitudinii de statut social. (Neculau). O serie de studii derulate de el în franța dovedesc că omofilia de sex apare întotdeauna drept cea mai comună și evidentă (40% dintre bărbați au și femei în anturajul amical), ca și cea de statut social: două treimi dintre relațiile amicale sunt între persoane din același strat social.( Maisonneuve, 1993, Apud. Maisonneuve, 1996). Din aceeași anchetă, reiese faptul că muncitorii manifestă cea mai mai puternică omofilie, o preferință certă de a se împrieteni cu persoane din breaslă, în timp ce funcționarii și cadrele superioare preferă o pluritate de schimburi. Cercetările consacrate de sociologul american R.K. Merton colectivităților locale, relevă variații semnificative ale proximității și tendinței de omofilie. Acolo unde există un climat de cooperare determinat de urgențele funcționale și idealurile comunitare, importanța statutului se diminuează în favoarea rolurilor și nivelurilor de angajare. Mai exact, subiecții puternic implicați în gestiunea comunității se afiliază dincolo de înrudirile de opinii dacă au comun anumite sarcini dominante. Învers, subiecții care se dezinteresează de viața locală caută în exterior contacte ce corespund gusturilor și intereselor lor. (Maisonneuve, 1996)
Principiul reciprocității
Atracția interpersonală se bazează adeseori pe principul reciprocității, care îi face pe indivizi să simpatizeze persoanele care îi simpatizează, răspunzând în aceeași manieră celor din jur. (Boncu) Cerința reciprocității devine adesea o normă socială în atracția interpersonală, „norma reciprocității” așa cum o denumește A. Gouldner (1960, Apud. Boncu, 2005) având un rol central în menținerea stabilității sistemelor sociale.
Ștefan Boncu (2005) face o trecere în revistă a unei serii de studii asupra rolului reciprocității în atracția interpersonală, bazate pe analiza atracției resimțite față de ceilalți în funcție de avaluările pozitive sau negative ale acestora, argumentând reciprocitatea atracției prin simpatia față de persoanele care emit evaluări și aprecieri pozitive. De asemeni se subliniază faptul că asimetria atracției este generatoare de discomfort, fapt ce confirmă rolul reciprocității în schimburile interpersonale. (Boncu, 2005)
Principul reciprocității se bazează pe rolul recompenselor în manifestarea atracției și căutarea echității în schimburile interpersoanle. Din perspectiva recompensei, indivizii se simt atrași de cei pe care îi asociază cu recompense, cu stări și consecințe pozitive în urma interacțiunilor, sau cu anticiparea unor recompense viitoare. (Mitrofan, 2004).
Principiul echității în relațiile interpersonale este un determinant important al reciprocității, bazat pe similaritatea raportului cost beneficii a partenerilor unei relații. Conform acestui principiu, atracția interpersonală depinde de echilibrului estimat între aportul fiecărui individ în cadrul relației. (Mitrofan, 2004). Reciprocitatea în relațiile interpersonale urmărește tocmai rolul de a asigura echitatea și echilibrul între recompensele pe care partenerii și le furnizează reciproc.
Reciprocitatea în schimburile interpersonale și obținerea echității prin echilibrarea balanței cost- beneficii s-au dovedit a nu fi însă universale și indiscriminante, ci ele depind de tipurile de relații interpersonale dintre indivizi (Clark, Mills, 1979, Apud Mitrofan, 2004). Din această perspectivă, s-a făcut distincția între două tipuri distincte de relații interpersonale, fiecare cu norme specifice în privința echității și balanței cost-beneficii.
– Relația de schimb este reprezentată de interacțiunilor dintre persoane străine, dintre cunoștințe, dintre partenerii de afaceri sau colegii de muncă. În acest tip de relații apare calculare atentă a echității și contabilizarea strictă a reciprocității costurilor și beneficiilor. Potrivit cercetătoarei,, n aceste relații, oamenii țin evidența strictă a beneficiilor pe care le-au oferit pentru a calcula beneficiile care li se cuvin.
– Relațiile comune sunt reprezentate de relațiile pe termen lung, între membrii unei familii, sau ai relațiilor durabile, în care membrii nu calculzează raportul cost-beneficii dintre ei, ci răspund la nevoile partenerului chiar dacă aceasta nu aduce un beneficiu imediat sau similar. În aceste relații partenerii contribuie fără a aștepta și a viza returnarea beneficiilor investite (Mitrofan, 2004)
3.2.2. Comportamente prosociale
Conduitele umane în societate sunt raportate în principal la valorea și consecințele asupra celor din jur, în raport cu valorile sociale dominante și general acceptate. Conduitele care se conformează normelor sociale și care sunt puse în slujba intereselor și nevoilor celor din jur sunt abordate de teoreticieni sub denumirea de comportament prosocial. (Chelcea, 1996, Boncu, 2005).
În Dicționarul de Psihologie Socială, comportamentul prosocial este definit ca un „comportament caracterizat prin orientarea spre valorile sociale” (Chelcea et al, 1981, cit în Chelcea 1996,pp.438). Prin comportament prosocial, este desemnat un comportament orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea și dezvoltarea celorlalte persoane fără așteptarea unei recompense externe (Chelcea, 1996). Și alți autori subliniază aceeași idee asupra comportamentelor prosociale, ca acțiuni intenționate ce determină consecințe pozitive asupra celor din jur, fără anticiparea vreunei recompense. Hans Wener specifică două condiții principale ale comortamentului prosocial în „intenția de a ajuta alte persoane” și „libertatea alegerii, acordarea ajutorului înafara obligațiilor profesionale”. (Wener, 1987, Apud Chelcea, 1990)
Sintetizând perspectivele teoretice asupra comportamentului prosocial, Chelcea (1996) îl descrie ca fiind „acel comportament intenționat, realizat înafara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale”. (Chelcea, 1996, pp.439) În această accepțiune, comportamentul prosocial include o varietate de fenomene și comortamente: altruismul, ajutorarea, protejarea și dezvoltarea semenilor, sacrificiul, apărarea etc.
Altruismul reprezintă acel comportament prosocial motivat de scopul în sine de a acorda ajutor, fără a urmări recompensele personale ale acestuia, sau restituirea investiției realizate (Chelcea 1990). Macaulay și Berkowitz (1970), propun o definiție a altruismului, evocând un „comportament care să acționeze în beneficiul celuilalt rără a aștepta recompensa unei surse externe”. (Macaulay și Berkovitz, 1970, Apud Moscovici, 1998, pp 64),
Comportamentul de ajutorare
Comportamentul de ajutorare este considerat o subcategorie a comportamentului prosocial care este definit ca „un act intenționat efectuat în folosul altei persoane” (Boncu, 2005, pp.166), în care este definitoriu caracterul intențional, conștient, deliberat și acțiunea pusă în slujba nevoii celuilalt fără urmărirea aparentă vreunui beneficiu.(Chelcea, 1990).
Comportamentul de ajutorare este subordonat și determinat de anumite norme sociale, care induc sentimente de datorie morală și impulsionează indivizii spre acțiunile de ajutorare. Două norme sociale sunt considerate în principal responsabile de provocarea comportamentului de ajutorare. Norma reciprocității, a fost formulată de Gouldner (1960, Apud Boncu, 2005) și presupune datoria individului de al ajuta pe cel care l-a ajutat, sau de a întoarce serviciul primit și a nu face rău celui care l-a ajutat. Norma responabilității sociale, descrisă de Berkowitz, generează în indivizi responsabilitatea morală ce îi determină să acorde ajutor fără a căuta sau anticipa recompensă sau răsplată. Încălcarea acestei norme din diferite motive obiective, determină o stare de disconfort intern, un sentiment de tristețe și vinovăție (Chelcea,1990).
Pentru explicarea cauzelor și determinanților comportamentului de ajutorare, au fost propuse de cercetători mai multe modele și teorii explicative asupra mecanismelor care stau la baza acestui ajutorării:
– Modelul „Eliberarea de starea negativă” dezvoltat de Robert Cialdini susține că indivizii îi ajută pe cei din jur pentru a scăpa de disconfortul psihic și pentru a-și îmbunătăți starea de spirit. (Brehm, Kassin, 1990). Conform acestui model, persoanele aflate într-o stare de spirit negativă au tendința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie pentru a scăpa de propria greutate psihică și a-și îmbunătăți dispoziția. (Brehm, Kassin, 1990)
– Modelul „Excitare: cost-beneficiu” propus de Jane Piliavin et. Al (1981, Apud. Brehm, Kassin, 1990).), se bazează de asemeni pe explicarea comportamentului de ajutorare din perspectiva beneficiului personal obținut de persoana care ajută. Acest model explică situația de ajutorare prin două compontente ce determină acordarea ajutorului: starea de excitare ce apare ca răspuns empatic la perceperea nevoii celuilalt, resimțită ca tensiune negativă și analiza costurilor și beneficiilor obținute în urma acordării ajutorului (Boncu, 2005). Autorii modelului susțin că în funcție de acest raport al costurilor investite (timp, resurse, efort, punerea în pericol, riscul, etc.) și al beneficiilor sau recompenselor primite (sentimentul de satisfacție, admirație, recunoștință, distincții etc.) persoana va decide acordarea sau neacordarea ajutorului. (Boncu, 2005)
– Ipoteza „Empatie-Altruism” explică comportamentul de ajutorare prin faptul că răspunsul empatic față persoanei aflate în nevoie determină o motivație altruistă ce determină cordarea ajutorului. (Batson 1987, apud. Brehm, Kassin, 1990) Modelul explică faptul că perceperea nevoi celuilalt generează o combinație de îngrijorare empatică și disconfort personal; comparând cele două reacții față de persoana în nevoie s-a dovedit că indivizii sunt mai înclinați să acorde ajutor când predomină îngrijorarea empatică, fapt ce denotă o motivație altruistă pentru acordarea ajutorului (Batson, 1987. apud Brehm, Kassin, 1990).
3.2.3. Facilitarea și frânarea socială
Facilitarea socială
Cercetărorii în psihologia socială au studiat consecințele interacțiunii cu cei din jur asupra modului de acțiune și implicare socială individului, ce se răsfrânge asupra comportamentului și performanțelor obținute în anumite activități și sarcini sociale (Gavreliuc, 2006). Una din primele cercetări din psihologia socială, derulată de Normam Triplett (1898), a analizat efectul pe care îl are prezența sau participarea altora în realizarea unor sarcini, asupra performanței individului, prin raportare două două situații ale acestui fenomen. Prima se referă la prezența unui publicul martor, sau audiență , în care grupul este doar spectactor ce asistă la derularea acțiunii; al doilea fenomen este coacțiunea, în care ceilalți participă alături de individ la realizarea unei sarcini similare. Rezultatele acestei cercetări au demonstrat faptul că participarea și prezența celorlalți determină o performanță superioară a individului față de situația în care acționează singur. (Gavreliuc, 2006)
Această perspectivă este abordată și de Floyd Allport care subliniază faptul că în condițiile prezenței unei audiențe, comportamentul individului prezintă modificări semnificative față de situația acțiunii izolate. În toate experimentele pe care autorul le-a realizat comparând performanța în sarcină între situația în care subiectul acționează izolat și situația de coacțiune, Allport a obținut rezultate similare ce demonstrează că prezența și participarea celorlalți determină de fiecare dată o sporire a performanței individuale în sarcina desfășurată. Acest proces de influență socială este denumit facicitare socială, definită ca „sporirea performanței în sarcină în condițiile prezenței celuilalt” (Gavreliuc, 2006, pp.25).
Ulterior, încercând să ofere o explicație pentru situațiile în care apare atât sporirea cât și diminuare a performanței în prezența celorlalți, Robert Zajnoc (1965) propune teoria impulsului care postulează că prezența celorlalți determină o anxietate de interferență și o concentrare asupra sinelui, individului urmărind promovarea unei imagini de sine pozitive. În aceste condiții, prezența celorlalți determină o sporire a excitării care întărește răspunsul dominant al individului, apmplificâtnd atât răspunsurile corecte cât și cele încorecte. (Zajnoc, 1965, Apud. Gavreliuc, 2006)
Frânarea socială
Psihologii au identificat și descris însă și prezența unui fenomen contrar, prin studii asupra diminuării performanței individuale în cadrul grupului. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de frânare socială sau lene socială (social loafing) și „descrie modul în care, în condițiile desfășurării unei activități în colectiv, se produce o diminuare a efortului și motivației individuale a subiecților, față de condiția individuală sau față de condiția de coactori independenți” (Gavreliuc, 2006, pp.29).
Numeroasele studii asupra acest fenomen psihosocial, identificat în contexte foarte diverse, au ilustrat cvasiuniversalitatea mecanismelor frânării sociale, care s-a confirmat că apare indiferent de gen, vârsă, condițiile și tipul muncii, (Harkins1987, Williams et al 1981, Apud Gavreliuc, 2006). Dată fiind extinderea și consecințele pe care le poate avea frânarea socială, au fost propuse diverse explicații alternative ale fenomenului printre care difuziunea responsabilității în grup (Latane, 1981, Apud Gavreliuc, 2006) ce presupune că pe măsura creșterii grupului, membrii se simt mai puțin responsabili de realizarea sarcinii comune și își diminuează efortul.
3.2.4. Procese de influență interpersonală
Conformismul
Conformismul este definit ca „un comportament desfășurat cu intenția de a îndeplini expectanțele normative ale grupului așa cum sunt ele percepute de individ” (Hollander, Willis, 1967, Apud Boncu, 2002). Conformismul este în mod exclusiv un rezultat al interacțiunilor sociale, un fenomen de influență socială din partea grupului asupra individului, în care expectanțele conturează determină uniformitatea comportamentului și o atitudine specifică a grupului (Boncu, 2002). Conformismul apare în situația în care interacțiunea unui individ cu grupul produce presiuni ce se exercită asupra individului pentru a-l determina să judece și să acționeze în corcondanță cu cerințele grupului. În general presiunile grupului sunt manifestate implicit și constrâng individul la acțiuni conformiste, adesea doar prin simpla constatare a dezacordului cu grupul (Boncu, 2002)
Bazându-se pe rezultatelor studiilor lui Asch asupra conformismului, Ștefan Boncu distinge patru situații posibile în urma presiunii grupului, în funcție de nivelurile de influență produse asupra individului (Boncu, 2002):
complezența, sau schimbarea rezumată la planul public dar nu și la cel privat
interiorizarea, ce presupune schimbare în ambele planuri, public și privat
conversiunea, ce presupune schimbarea doar la nivel privat, nu și la nivel public
independența, sau absența schimbării în ambele planuri
Obediența
Obediența reprezintă o formă de influență socială interpersonală, care apare în situații în care „modificarea comportamentului individului apare în urma unui ordin venit din partea unei surse de influență înzestrată cu autoritate legitimă” (Boncu, 2002, pg. 297). În cazul obedienței, influența se bazează pe diferența de statut dintre actorii sociali, în care persoana aflată în poziția superioară, de autoritate manifestă o presiune voită, intenționată pentru influențarea comportamentului celuilalt, care este deasemeni capabil să perceapă această intenție. În plus, persoana autoritară recurge la monitorizarea îndeplinirii ordinelor și la reafirmarea acestora când persoana dă semne de nesupunere, determinând accentuarea constrângerii. Sunt prezentate și o serie de caracteristici distinctive ale obedienței ca proces de influență socială diferit de conformism, indificate din studiile lui Milgram (Perez, Boncu, 1996, Apud. Boncu, 2002): structura ierarhică, realizarea unui comportament impus de autoritatea ce nu adoptă același comportament, ordinele sunt explicite, dorința de influență evidentă și percepută de persoana obedientă, sursa este accesibilă, recunoscută.
Astfel descrisă, obediența este o formă de influență socială preponderent distructivă, coercitivă, însă alți autori o definesc într-o manieră oarecum pozitivă, ca „procesul de acceptare a influenței din partea persoanelor cu status social superior sau cu autoritate legitimă” (Chelcea, 1998, Apud Boncu, 2002, pg 299).
3.3. Relațiile interpersonale
3.3.1. Clasificări ale relațiilor interpersonale
Marius Milcu (2005) propune următoarea clasificare a relațiilor interpersonale în funcție de gradul de influențare reciprocă a actorilor sociali implicați într-o interacțiune (Milcu, 2005):
Relațiile interpersonale bazate pe modificarea caracteristicilor partenerilor de interacțiune, unde sunt incluse:
acomodarea cu partenerul – procesul de adaptare și ajustare reciprocă a actorilor sociali aflați într-un proces de interacțiune
asimilarea – reprezintă finalitatea interacțiunilor sociale, ce desemnează un proces de fuziune, de transfer reciproc de idei, credințe și mentalități între actorii sociali
alienarea – este procesul opus asimilării, în care un actor social se îndepărtează, se separă de celălalt datorită relațiilor dizarmonice dintre aceștia
stratificarea – dobândirea de statute și rolul noi în cadrul interacțiunii de durată, ce conduce la o ierarhizare a partenerilor
Relații interpersonale în care caracteristicile partenerilor de interacțiune nu se modifică. În această categorie, M. Milcu face referire la Cooperare, Competiție și Conflict. Autorul susține că cele trei tipuri de relații interpersonale se află o strânsă interacțiune, care se caracterizează prin (Milcu, 2005):
ca forme ale acțiunii reciproce, ele determină mecanisme și comportamente similare, respectiv atracția sau respingerea reciprocă;
cooperarea, competiția și conflictul reprezintă posibilități dintre care actorul social are libertatea de a alege între alternativele comportamentale disponibile în funcție de interesele sale în situația socială specifică
cele trei se pot succeda în mod natural, presupunând acțiuni conjugate (identice, complementare sau opuse), care se combină pentru indeplinirea obiectivelor urmărite. Într-o interacțiune de durată, ele se pot prezenta succesiuni repetate – o sarcină abordată inițial în stil cooperativ, se poate transforma la un moment dat într-una de tip competitiv, iar apoi într-una de tip conflictual, putând reveni apoi la abordarea cooperantă. Această succesiune descrie „caracterul eterogen și complex al raporturilor sociale, ca un mozaic de relații interpersonale episodice”, succedate în funcție de interesele și oportunitățile situaționale (Milcu, 2005, pp.31)
în unele circumstanțe cele trei tipuri de relații pot coexista în contradicție, ca în situațiile în care participanții la interacțiune recurg simultan la abordări diferite de tip cooperativ, competitiv sau conflictual într-o situație specifică
cooperarea, competiția și conflictul au fiecare aspecte pozitive și negative. Cooperarea este eficientă în condițiile activității de grup, a sarcinilor și situațiilor complexe, competiția în situațiile obținerii unor performanțe individuale, iar conflictul în situații marcate de dezechilibru al raporturilor interpersonale;
aceste relații sunt subordonate normelor și convențiilor sociale care le reglează, controlează, sancționează sau gratifică după caz, într-un anumit context social.
M. Milcu (2005) citează o tipologie a relațiilor interpersonale bazată pe combinarea a relației de putere și afiliere. (Newcomb et al, 1970, Apud Milcu, 2005), în care fiecare comportament interacțional adoptat de un actor social provoacă într-o anumită situație un comportament răspuns similar din partea partenerilor sociali. O sinteză a acestora este prezentată în tabelul următor.
Tabel 3.3.1. – Forme de comportament interpersonal și forme de comportment pe care le suscită (Newcomb, 1970, Apud Milcu, 2005, pp. 41)
Referinduse la acțiunile colective și la cooperarea în cadrul grupurilor Pavel Popescu consideră cooperarea în colectiv, ce presupune o relație deshisă, convergentă a grupului spre un scop comun, bazată pe încredere și un climat psihosocial favorabil, stimulând potențialul interacțional și productiv al grupului, ca afânduse în opoziție cu competiția în colectiv, caracterizată prin opoziție, lipsa comunicării, suspiciune și neîncredere, diminuarea forței colectiv, consum inutil de energie, necesitatea folosirii coerciției și un acut sentiment de insatisfacție al membrilor colectivului. (Pavel popescu, în Chelcea). El afirmă că, cooperarea și competiția, ca „poli opuși ai unui continuum psihocomportamental și socioacțional” coexistă în ponderi diferite în cadrul interacțiunilor umane. (Popescu, 1990).
3.3.2. Cooperarea
Cooperarea umană este un fenomen care apare în condițiile desfășurării în comun a unor activități colective, în care oamenii se srpijină reciproc și își converg forțele și eforturile spre atingerea scopului comun propus, spre obținerea unui rezultat comun. (Tucicov-Bogdan, 1990). Cooperarea se caracterizează prin adeziunea voită și conștientă la scopul activității colective, cunoscând clar aportul pe care îl poate avea fiecare în atingerea scopului comun. Cooperarea este un element vital în multe activități sociale având un impact deosebit de important.
Mare parte a activităților sociale sunt dependente de cooperarea între îndivizii participanți, iar reușita lor este strict dependentă de eficiența cooperării. Ea apare într-o diversitate de contexte și situații în care are funcții diverse: atât în cazul activităților colective mai simple, de anvergură și importanță moderată, dar și cazul activităților sociale importante, complexe și cu consecințe importante la nivel macrosocial.. De asemeni ea are loc atât în stituații structurate, cu roluri și sarcini precise pentru fiecare participant, cât și în situații nestructurate datorită caracterului neprevăzut și neașteptat. (Tucicov-Bogdan, 1990).
Deși fenomenul cooperării este abordat de mai multe științe, inclusiv de psihologia socială care studiază acest proces din perspectiva relațiilor intersubiective și a consecințelor sale asupra indivizilor, termenul de cooperare primește semnificativ mai puțină atenție în studiile și teoriile asupra interacțiunilor sociale, decât alte concepte ca rivalitate, competiție, conflict, coalizare, deși este la fel de importantă în cadrul interacțiunilor umane. (Tucicov-Bogdan, 1990)
În Dicționarul său de științe sociale Hugo Reading (1978) definește în mod generic cooperarea ca „un lanț de interacțiune sau rețea de interacțiuni pentru atingerea unui scop comun, a cărui reușită fiind posibilă ori tuturor ori niciunuia dintre participanță”. Același autor distinge mai multe tipuri de cooperare umană (H. Reading, 1978, Apud Tucicov-Bogdan, 1990, pp.11):
cooperarea ca acțiune auxiliară, în care unii participanți suplinesc efortul mai slab al celorlalți
cooperarea ca acțiune convergentă, în care participanții realizează acțiuni complementare
cooperarea – acțiune umăr la umăr sau cooperarea directă, în care persoanele realizează operații asemănătoare împreună
În Enciclopedia comportamentului uman, R Goldenson (1970, Apud. Tucicov-Bogdan, 1990) consideră ca valori centrale ale cooperării, prietenia între participanți, folosirea constructivă a specializăriii lor în repartizarea sarcinilor, creșterea intercomunicării, facilitarea reciprocă a eforturilor celorlalți.
Sintetizând informațiile principale asupra cooperării, Ana Tucicov-Bogdan (1990) descrie coperarea ca „efectuarea în comun a unor activități colective, în care participanții se sprijină reciproc, acționând unitar în vederea atingerii aceluiași scop”. Aceste însușiri conturează procesul de cooperare doar considerate împreună, în interdependența lor pentru a-l diferenția de alți termeni diferiție ce implică caracteristici similare, cum sunt colaborarea, conformarea, întrajutorarea, etc.
A. Neculau (1985) menționează serie de condiții necesare unei cooperări eficiente, derivate din cercetările psihosociologice asupra noțiunii de cooperare în derularea unei activități comune:
acceptarea reciprocă a partenerilor
adoptarea scopului comun de către toți membrii grupului
activități efectiv colective în direcția atingerii scopului propus
planul comun de acțiune prin care se anticipează efectuarea sarcinilor date
modalități adecvate de comunicare informațională și afectivă prin care se organizează și se intercondiționează acțiunile partenerilor
T. Kotarbinski prezintă o serie de condiții psihologice ale cooperării autentice (Kaotarbinski, 1976, Tucicov-Bogdan, 1990):
colectivizarea acțiunilor prin transformarea „ambiției de autor izolat ” a „virtuosului”, într-o „ambiție de cooperare” motivată de satisfacția reușitei colective
limitarea dependenței practice între membrii colectivității numai la anumite funcții și sarcini
independența și libertatea alegerii de participare la actul cooperării
interdependența funcțională între participanți, ce asigură condiția organicității cooperării
condiția psihosocială de adaptare reciprocă a membrilor în derularea activității colective, ce implică armonizarea trăsăturilor de personalitate ale partenerilor cooperatori.
P. Popescu (1990) descrie și el anumiți factori ce influențează cooperarea în cadrul grupurilor:
– Tendința de manifestare a indivizilor într-o acțiune colectivă – presupune că indivizii prezintă o anumită tendință cooperativă specifică de a se comporta în acțiunile colective, care poate fi mai dezvoltată, individul fiind înclinat mai mult spre cooperare, sau mai redusă, iar individul este mai mult spre competiție.
– Gradul de intercunoaștere din grup și nedisimularea comportamentală a membrilor – se referă la următoarele aspecte: gradul de transparență al persoanei și grupului (măsura în care o persoană și relațiile sale interpersonale sunt cunoscute de ceilalți membri), capacitatea de transpătrundere a unei persoane sau grup (măsura în care o persoană cunoaște persoanele și relațiile interpersonale din grup), tendința de autodezvăluire a persoanei și grupului, gradul de permisivitate la cunoaștere a unei persoane(măsura în care o persoană se expune voit procesului de cunoaștere a sa exercitat de alte persoane). Simularea sau disimularea în cadrul grupului sunt comportamente care pot masca sub o aparentă cooperare, o veritabilă lipsă de cooperare și chiar o competiție tacită.
– Evitarea accentuării disonanțelor interpersonale din cadrul grupului – contribuie la asigurarea unui climat psihosocial favorabil cooperării deoarece, disonanța, ca stare tensională de disconfort psihic, influențează modul de raportare a individului la grup și conduita sa ulterioară, având un impact net asupra cooperării și eficienței grupului. Existența concomitentă a mai multor surse disonante sau difuzia disonaței la toți membrii unui colectiv poate contribui la crearea unui climat nefavorabil unei cooperări eficiente. Astfel devine importantă necesitatea evitării surselor disonante pentru a crea un climat cooperativ. ( Popescu, 1990).
– Conformarea față de rolurile în context organizațional – colectivele organizaționale, ca grupuri formale presupun un ansamblu de roluri interconectate, la care membrii trebuie să se conformeze. La nivelul asumării rolurilor pot apărea două probleme: ambiguitatea transmisă sau realizată a rolului și conflictul de rol (Popescu, 1990). Conflictul de rol se poate manifesta prin atitudini negative față de grup, de membrii săi, de activitatea comună, percepții frecvente de tensiune și teamă, așteptări negative și credințe pesimiste asupra performanțelor și recompenselor, performanță redusă, neeficientă.
A Neculau (1985, Apud Popescu, 1990) propune o serie de indicatori ai cooperării:
– comunicarea informațională
– nevoia de grup
– oferirea ajutorului (asigură creșterea gradului de coeziune grupală)
– recunoașterea valorii celorlalți
– încrederea reciprocă (reprezintă baza angajării în relațiile de cooperare)
– prezența relațiilor de prietenie
Cooperarea este o coordonată importantă a acțiunilor umane care face ca o activitate colectivă este superioară prin rezultatul sinergic al acțiunilor individuale și prin faptul că devine o sursă de modelare și de perfecționare reciprocă a membrilor colectivului.
3.3.3. Competiție și conflict
Competiția este definită ca „formă a interacțiunii dintre doi sau mai mulți actori sociali, constând în efiorturile acestora de a atinge un scop care este indivizibil sau care este considerat ca atare”; actorii aflați în competiție sunt interesați mai degrabă de obținerea rezultatului dorit decât de caracteristicile și comportamentul rivalilor. (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, Apud Milcu, 2005). Clarificând definiția acestui concept, M. Milcu descrie competiția ca o „căutare simultană a aceluiași scop de către doi sau mai mulți actori sociali interdependenți, astfel încât probabilitatea ca unul să-și atingă scopul crește, în timp ce probabilitatea celuilalt scade” (M. Milcu, 2005,pp.46)
Conflictul interpersonal reprezintă o formă de interacțiune care în context profesional, poate avea adesea urmări nefaste, afectând atât latura instrumentală cât și cea psihosocială a relațiilor.
În opinia lui M. Milcu, relațiile conflictuale desemnează „opoziția deschisă, lupta între doi sau mai mulți actori sociali care fie urmăresc simultan și competitiv același scop, fie urmăresc scopuri diferite, apără valori contradictorii, au interese opuse sau diferite”. (Milcu, pp. 28).
Cu privire la tipologiile conflictului, distincția între sarcină și relație interpersonală a determinat clasificarea conflictelor în conflicte cognitive, conflicte centrate pe sarcină și conflicte social-emoționale. Cele trei tipuri de conflicte, se pot determina reciproc, apariția unui anumit tip de conflict, putând conduce la disfuncții și la celelalte niveluri, așa cum conflictul centrat pe relația interpersonală interferează cu eforturile în direcția realizării sarcinilor, sau cum conflictul centrat pe sarcină poate determina probleme în relațiile interpersonale. (Milcu, 2005)
O tipologie mai complexă, realizată de Deutsch (1973) se bazează pe relația dintre situația obiectivă și percepția părților aflate în conflict asupra situației, și descrie următoarele tipuri (Deutsch, 1973, Apud. Milcu, 2005):
conflictul veridic – există în mod obiectiv și corect perceput de părțile implicate.
conflictul contingent – există în mod real dar este dependent de modificarea circumstanțelor, fapt nereceunoscut de părțile implicate
conflictul deplasat – părțile încearcă să se convingă reciproc asupra unor aspecte nereale, de fapt adevărata sursă conflictuală nefiind exprimată. Cuprinde o formă de conflict manifest, ce reprezintă forma de manifestare a unui conflict subiacent, care nu este exprimat direct, ci mascat de cel dintâi
conflictul de atribuire – părțile conflictuale sunt stabilite în mod greșit
conflictul latent – un conflict ascuns, care nu se manifestă propriuzis; poate consta în conflicte reprimate, deplasate către alte obiective, reatribuite greșit, sau neconștientizate
falsul conflict – apariția unui conflict fără o bază obiectivă, fără un fundament real, datorat erorilor de percepție socială.
Consecințele competiției și conflictului
Cele două tipuri de interacțiuni prezintă consecințe importante identificate pe care M. Milcu le repartizează pe mai multe planuri de funcționare psihosocială, unde ele determină anumite aspecte caracteristice specifice (Milcu, 2005):
Motivația și orientărea în sarcină
motivele principale implică valorizarea unei părți și minimizarea intereselor celeilalte
amplifică implicarea emoțională a participanților în sarcină, estompându-se obiectivele urmărite și implicarea cognitivă în sarcină
înfrângerea personală devine mai importantă decât dezastrul comun
actorii folosesc asupra celuilalt mecanisme coercitive
determină suprapunerea eforturilor și imposibilitatea diviziunii și coordonării eforturilor
se urmărește obstrucționarea eforturilor celuilalt pentru îndepărtarea lui de obiectivele urmărite
Atitudinile sociale
atitudini negative, ostilitate, rejecție, ce au tendința de confirmare și consolidare
stimularea tendinței de exploatare și manipulare a celorlalți
consum energetic uriaș din partea actorilor sociali
determinarea și exacerbarea sentimentelor de neîncredere și suspiciune reciprocă
amplificarea tendințelor de răspuns negativ la solicitările partenerilor de interacțiune
Percepția socială reciprocă
scade percepția similitudinilor și crește percepția diferențelor în mod semnificativ
acțiunile neutre sunt percepute în mod eronat, atribuindu intenții și conotații negative, răuvoitoare
atenția se canalizează asupra intereselor personale în detrimentul intereselor comune, colective
erorile percepției determină strategii comportamentale care le amplifică și le consolidează
erorile perceptive interevaluative au tendința să se confirme, să se legitimeze, determinând apariția și menținerea unor prejudecăți, discriminări, stereotipuri negative
Planul Comunicării
din punct de vedere cantitativ comunicarea este diminuată semnificativ
din punct de vedere calitativ, apare tendința puternică de denaturare și falsificare a comunicării
fiecare caută informații despre ceilalți dar nu oferă informații despre sine, decât false și derutante
se recurge la strategii comunicaționale, la atenție sporită în furnizarea mesajelor
adesea sunt furnizate mesaje false, intenționat distorsionate
în competiție predomină comunicarea verbală, iar în conflict aspectele nonverbale
în situațiile conflictuale sunt vehiculate amenințări sua chiar agresiuni comunicaționale
Planul Agresiunii
manifestarea frustrării în plan comportamental
acțiuni, strategii și comportamente agresive, obstructive, distructive, indiferent de comportamentele partenerilor de acțiune
comportamentele agresive îndeplinesc atât roluri pozitive (desărcarea tensiunilor acumulate), cât și negative, distructive, în cazuri extreme afectând grav identitatea și imaginea de sine a victimelor
Strategii de management al conflictului
În teoriile asupra conflictului sunt descrise mai multe strategii pe care indivizii le pot adopta în funcție de resursele disponibile și de miza situației conflictuale. Acestea pot fi (Bogathy, 2002, Apud. Zaborilă, 2004):
– competiția, ca strategie de tip câștig pierdere, descrisă și anterior
– acomodarea, ca strategie de tip pierdere-câștig, în care este persoana acționează în detriment propriu susținând cauza adversarului, fiind o formă de compromis unilateral
– compromisul, descrie situația de tip pierdere-piredere; părțile își fac concesii reciproce
– colaborarea, prefigurează o soluție de câștig reciproc, dar nu este totdeauna posibilă
– evitarea, conflictul nu mai este manifestat la suprafață, iar părțile se retrag din fața situațiilor conflictuale; de fapt prin această strategie se perpetuează un conflict latent, care deși nu se manifestă exterior înfluențează relațiile dintre părțile implicate
3.5. Relațiile interpersonale la locul de muncă
3.5.1. Importanța relațiilor interpersonale în muncă
Activitatea la locul de muncă presupune la modul elementar două dimensiuni principale: a îndeplinirea sarcinilor profesionale și interacțiunea eficientă cu celelalte persoane din colectiv (Constantin, Stoica-Constantin, 2002). Această a doua dimensiune, a relațiilor interpersonale este subordonată și vine în sprijinul celei dintâi, a randamentului și productivității, care deși este considerată măsura principală a eficienței muncii, ea depinde de calitatea relațiilor între indivizii ce formează colectivul de lucru. Contribuția indivizilor nu este exprimată numai prin munca efectivă depusă ci și prin aportul adus la performanța de ansamblu a colectivului prin intermediul calității și eficienței relațiilor interpersonale de la locul de muncă (Constantin, Stoica-Constantin, 2002).
Unul dintre elementele de bază pe care M. Zlate (1975) le consideră specifice colectivelor de muncă îl reprezintă interacțiunile și relațiile existente între membrii acestuia. Relațiile interpersonale la locul de muncă au un anumit specific, care le diferențiază de alte relațiile, prin faptul acestea sunt „date” individului fără posibilitatea alegerii sau optării pentru realizarea lor ca în cazul relațiilor sociale. Deși nu sunt plănuite și stabilite de individ după placul său, relațiile interpersonale la locul de muncă sunt inevitabile între persoane care lucrează zilnic împăreună și sunt puse în situația de a interacționa cu ceilalți fie că doresc sau nu. Este cert faptul că oricât ar încerca o persoană să se sustragă din relațiile cu ceilalți la locul de muncă, atâta timp cât lucrează în acel colectiv nu va fi posbil, ci aceste încercări vor conduce mai degrabă la tensionarea și înrăutățirea lor. (Constantin, Stoica-Constantin, 2002).
Așadar, relațiile interpersonale la locul de muncă, spre deosebire de celelalte tipuri de relații nu reprezintă o opțiune ci o obligație, care poate fi agreabil sau dezagreabil, eficient sau ineficient realizată.
Interacțiuneile interpersonale în contextul muncii au anumite particularități specifice date de faptul că relaționarea indivizilor este subordonată unor norme și reguli funcționale ale grupului de muncă, subordonat la rândul său obiectivelor profesionale. (Zlate, 1975). În cadrul colectivului de lucru, interacțiunea se realizează pe mai multe niveluri diferite: nivelul orizontal, de la egal la egal cu colegii direcți și nivelul vertical, între membrii colectivului și conducerea acestuia.
3.5.2. Relațiile verticale
Reprezintă relația dintre șef și subalterni, iar pentru a fi eficientă, productivă, informațiile trebuie să circule liber (Constantin, Stoica-Constantin, 2002). Interacțiunile trebuie să fie directe, deshise, pozitive, oneste și bazate pe respect atât de sus în jos cât și de jos în sus. Desigur acesta este un deziderat universal în mod declarativ, dar mai puțin răspândit din punct de vedere practic, deoarece adeseori în relațiile șefi-subalterni apar rețineri și disfuncții, de o parte, de alta, sau de amândouă, care se perpetuează și se întrețin reciproc.
În managementul resurselor umane se consideră ca responsabilitatea de bază în relațiile verticale îi revine persoanei cu statut superior, care poartă influența și răspunderea orientării relației într-un sens sau altul, pozitiv sau negativ, funcțional sau disfuncțional, fiinde cel care poate rezolva problemele interpersonale apărute în relația cu subalternii. Totuși această afirmație este oarecum exagerată, deoarce subalternul nu este o parte pasivă în cadrul relației, ci are puterea de a determina în sens pozitiv sau negativ funcționarea acesteia prin comportamentul, atitudinile și opiniile sale. (Constantin, Stoica-Constantin, 2002)
În relația dintre șefi și subalterni se pot dezvolta diverse tipuri de climat relațional, în funcție de stilul de conducere al persoanei cu statut superior, cu care sunt tratați subalternii. T. Constantin și A. Stoica-Constantin menționează descriu cele trei tipuri de climat la care trebuie să se adapteze subalternii în relația cu superiorii lor (Constantin, Stoica-Constantin, 2002):
– climatul autocratic sau structurat, caracterizat prin control puternic, impunerea punctualității, ordinii, eficienței, exigențe stricte, impunerea fricii subalternilor prin stilul superior și inabordabil
– climatul permisiv, sau conducerea lejeră, controlul redus, fără restricții și exigențe stricte, care este și cel mai periculos, în special pentru cei noi care necesită orientare și autodisciplină. Un climat prea permisiv, poate scădea motivația spre performanță și poate dăuna relațiilor dintre superiori și subalterni, care pot ajunge să devalorizeze munca din cauza lipsei de structurare și de exigență.
– climatul democratic, este dezideratul majorității liderilor moderni, dar destul de greu de înfăptuit în multe contexte. Acest tip de climat se creează ptrint-un stil de conducere bazat pe implicarea subalternilor în procesul decizional, pe consultarea lor, pe lucrul și spiritul de echipă, pe delegare și responsabilizarea membrilor colectivului. (Constantin, Stoica-Constantin, 2002)
3.5.2. Relațiile orizontale
Sunt relațiile care se creează între colegii direcți din grupul primar de muncă, care intră în contact direct zilnic în activitatea profesională. Aceste relații trebuie să se bazeze pe respect reciproc, pe echitate, și bună comunicare și colaborare între colegi, valorizarea și acordarea interesului pentru aceste relații în aceeași măsură ca și pentru cele verticale. Dezechilibrele în relațiile de lucru bazate pe accentuarea anumitor relații, cu superiorii de exemplu, în detrimentul celor cu colegii, produce disensiuni și tensiuni ce afectează calitatea generală a relațiilor cu egalii. (Constantin, Stoica-Constantin, 2002)
Interacțiunile curente între indivizi în cadrul colectivului de lucru au o importanță crescută legată direct de randamentul muncii. Conflictele sau neînțelegerile dintre anumite persoane pot afecta atât randamentul individual cât și randamentul colectivului, pe când atitudinia conciliantă și pozitivă îmbunătățesc situația psihologică și implicit randamentul grupului. (Zlate, 1975)
3.5.3. Importanța planului afectiv în colectivul de lucru
Din viața interioră a unui colectiv de lucru, unul din planurile cu vaste implicații atât asupra muncii cât și asupra indivizilor, este planul afectiv, psihologic, care cuprinde „ansamblul fenomenelor afective, simpatetice care se stabilesc între membrii grupurilor și dau naștere la relațiile și structurile sociometrice” (Zlate, 1975, pp.231), sau atracțiilor, afinităților și la polul opus respingerilor. Pe de altă parte, intervin aici stările afective colective, sau tensiunile, definite ca „stări emoționale latente, și colective ce se produc în interiorul grupurilor, perturbând munca și armonia lor” (Zlate, 1975, pp.31).
Mucchielli enumeră principalele tipuri de tensiuni (Mucchielli, Apud. Zlate, 1975) din cadrul unui grup:
tensiunile prin anxietate grupală, provenite dintr-un sentiment de insecuritate generală a tuturor indivizilor și care se pot traduce prin inhibiția membrilor, tăcere îndelungată, disensiune, dezangajare, evitare
tensiunile prin conflict latent sau deshis, provocate de tendințe de control, de dorințe de dominare și influență dinpartea indivizilor
tensiunile prin opoziția surdă a grupului față de prorpiul său lider, atunci când liderul este dominator, autoritar sau dezagreabil, incapabil de conducere eficientă, depășit de situație
tensiunile prin insatisfacții sau frustrări reprimate, manifestate prin nemulțumiri, iritări latente care izbucnesc adesea sub forma „țapului ispășitor”, pentru a stopa un efect mai grav.
Concluzionând, se poate spune că în contextul muncii, relațiile interpersonale pot cuprinde o gamă variată de tipologii și de procese de interacțiune, de la cooperare, competiție sau conflict, la comportamente prosociale, la procese de afinitate sau de influență interpersonală și socială care pot fi determinate de o multitudine de factori psiho-sociali, de ordin personal, interpersonal, social sau situațional și care îndeplinesc atât funcții de ordin profesional cât și de ordin afectiv-emoțional.
Dezirabilă în contextul muncii este mai ales cooperarea și întrajutorarea ca semne ale calității relațiilor și interacțiunilor interpersonale pozitive și calitative, aflate în opoziție cu competiția, conflictul sau obediența, deși adesea acestea domină de multe ori, aparent sau tacit mediul de lucru.
În studiul de față se va face referire la relațiile interpersonale la locul de muncă în special în relația cu colegii, vizând atât aspectele pozitive, referitoare la necesitatea cooperării, colaborării, comunicării deschise, la procesele afective, de afinitate și afiliere, cât și aspectele negative ce presupun apariția tensiunilor, inhibițiilor, conflictelor, sau competiției însoțite de un întreg cortegiu de elemente distructive pentru relațiile interpersonale la locul de muncă.
Aceste procese ce determină calitatea relațiilor interpersonale la locul de muncă vor fi puse în relație cu factorii personali, considerați relevanți pentru comportamentul relațional și consecințele sale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Interumane In Contextul Socio Profesional (ID: 166120)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.