. Relatiile Internationale In Perioada Razboiului Rece

INTRODUCERE

Termenul de “război rece” este folosit pentru a denumi perioada de timp cuprinsă între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul anilor ’90. Această perioadă este marcată de o rivalitate accentuată între Occident și Orient, cele două având scopuri și obiective antagonice și fiind separate de o “cortină de fier”.

Fiecare dintre cele două “lumi” încearca să își extindă influența și să își impună doctrina și de aici derivă o adevărată luptă pentru putere, care s-a desfășurat pe parcursul a aproape jumătate de secol.

Actorii principali ai războiului rece sunt SUA și URSS. Între cele două se dezvoltă un conflict, deoarece URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar SUA dorește dispariția amenințării socialiste. Războiul rece nu constă în conflict armat direct, acesta fiind izolat în lumea a treia.

Războiul rece, și-a pus amprenta asupra colaborării și relațiilor între țările din întreaga lume.

Războiul rece a determinat ample evenimente la nivel mondial, care au atras atenția numeroșilor scriitori, care au încercat să le expună și să le explice în cărțile lor.

Una din cele mai ample lucrări ce au ca temă războiul rece este cea a lui Andre Fontaine, Istoria războiului rece, apărută în 4 volume la Editura Militară, București în anul 1993. De asemenea, o analiză detaliată se regăsește în cartea lui Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece 1949-1991, publicată de Editura Polirom Iasi în anul 1999. O altă lucrare importantă este Împărțirea lumii-Istoria războiului rece, scrisă de Wilfried Loth și tipărită la Editura Saeculum București, în 1997.

Peter Calvocoressi a tratat războiul rece în 2 cărți importante, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice și, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, ambele apărute la Editura Polirom Iași în anul 2000 și respectiv 2003.

O formă sintetizată a evenimentelor din perioada războiului rece se regăsește în 3 cărți, Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest 1945-1991, Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre și Philippe Moreau Defarges, Relații internaționale după 1945. Toate cele 3 cărți au apărut la Editura Institutul European, primele două în anul 1998 și cea din urmă în 2001.

Prezentarea detaliată a evenimentelor războiului rece, galerie foto și documente, se regăsesc pe internet la site-ul dedicat acestui eveniment, la adresa www. coldwar.org.

Prezenta lucrare își propune să analizeze, pe parcursul a trei capitole, relațiile internaționale în perioada războiului rece, atât la nivel politic și militar, cât și din punct de vedere economic.

Prima parte a capitolului I definește termenul de “război rece” și descrie cele 4 perioade principale ale acestuia. Ultima parte a primului capitol evidențiază caracteristicile războiului rece și teoriile ce au fost emise pe seama opiniilor internaționale asupra acestuia.

Capitolul II tratează războiul rece din punct de vedere al relațiilor politice și militare. Sunt prezentate cele mai importante evenimente, dintre care, războiul din Coreea, criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam și cel din Afganistan. Toate acestea au stat sub semnul împărțirii lumii între două superputeri rivale- SUA și URSS.

În ultimul capitol sunt descrise relațiile economice desfășurate pe parcursul războiului rece, relații ce s-au concretizat în crearea Comunității Europene și a unor organizații regionale, menite să apere interesele țărilor.

Capitolul I Declanșarea Războiului Rece

1.1 Definirea Războiului Rece

Expresia “război rece” datează din secolul XIV, când scriitorul spaniol Don Juan Manuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creștinătate și islam. El a observat ca războaiele reci și cele fierbinți se disting în principal prin modul în care se sfârșesc:

“Războiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfârșește fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace și nici nu conferă onoare acelora care l-au inițiat”.

După sfârșitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai puterii-SUA și URSS. Dispariția alianțelor la sfârșitul războiului, pun față în față cele două puteri.

Statele europene, slăbite după război și incapabile să își susțină apărarea prin mijloace proprii, devin miza rivalității între doi coloși cu șanse total diferite. Se dezvoltă astfel un conflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.

În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până unde înaintează armatele sale.”

În sens strict, începutul războiului rece este marcat de întâlnirea dintre Winston Churchill și Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la Strettin la Marea Baltică și până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul continentului.”

Democrația și libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru a stopa intenția sovietică de a-și extinde nelimitat puterea și doctrina.

Războiul rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”. Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar lumea occidentală dorește dispariția amenințării socialiste. Nu există un conflict armat direct, acesta fiind izolat în lumea a treia.

1.2. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul rece poate fi împărțit în patru perioade principale.

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol și de confruntare, de la moartea lui Stalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Caracteristică acestei perioade este diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

A treia perioadă este una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și de a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este considerată cea mai gravă greșeală a politicii externe sovietice.

În perioada a patra, supranumită și “al doilea Război Rece”, a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este stopat de Mihail Gorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe și negocierea unui nou tip de relație cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină comunismul și mișcările de eliberare națională din lume. URSS nu mai suporta povara economică de a fi o superputere și a suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa, Gorbaciov și-a distrus propriul stat și beneficiile au revenit SUA.

Unii specialiști consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului rece, an în care bolșevicii au înființat primul stat comunist.

Încă din anul 1918, Lenin căutase să stabilească un mod de conviețuire cu lumea capitalistă, fiind convins că supraviețuirea puterii sovietelor este elementul esențial în promovarea revoluției mondiale. Datorită acestui fapt, până la izbucnirea celui de al II-lea Război Mondial, politica externă sovietică a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctrina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism și comunism era inevitabil, așa încât URSS trebuia să devină suficient de bine pregatită din punct de vedere militar, pentru a câștiga un astfel de conflict. Datorită acestei convingeri precum și a prezumției că eventualele războaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă .

Al II-lea Război mondial a transformat URSS în cea mai mare putere militară din Europa. Singurul său rival real era America și, astfel, relația cu Washington-ul a căpătat o importanță vitală pentru Moscova.

Un parteneriat pentru pace părea posibil în 1945. Moscova a jucat un rol esențial în negocierile care au dus la înființarea FMI și a Băncii Mondiale. Cu toate acestea, prevederea FMI, conform căreia experții săi ar trebui să aibă acces la date strategice de mare importanță, incluzând rezervele în aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova. Stalin nu dorea ca Occidentul să înțeleagă cât de precară era situația economică a URSS în 1945.

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu SUA și a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la guvernare acolo unde era posibil,dar să nu încerce să preia puterea.

Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, era îngrijorat de sporirea influenței comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încă din 1946, dar trebuia să fie evident că rușii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii comuniste în estul și sud-estul Europei, în 1946, precum și eventualitatea câștigării de către comuniști a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman și Planul Marshall.

Moscova a avut satisfacția de a vedea lumea împărțită în două tabere antagonice, cea socialistă și cea capitalistă. Preluarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia în februarie 1948, mai mult datorită unei greșeli a politicienilor locali, decât a unor manevre ale Moscovei, a convins mulți europeni că “tăvălugul” comunist se deplasează către Vest.

Blocada Berlinului, care începe în 1948, a turnat gaz pe foc. O consecință directă a blocadei a fost înființarea Germaniei de Vest și, imediat după aceea, a Republicii Democrate Germane (RDG) în Est.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naștere unui al doilea potențial gigant comunist. Ca ripostă la aceeași situație a fost creat NATO, la solicitarea Vest-europenilor.

În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-coreeană în Coreea de Sud și ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Moartea lui Stalin în 1953, precum și alegerea președintelui Eisenhower, care era hotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est și Vest și sfârșitul primului război rece.

Moscova lansase deja “doctrina coexistenței pașnice” în 1952, în urma experimentării reușite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită și neutră, idee la care s-au opus Germania de Vest și Franța. A fost semnat un armistițiu în Coreea, în iulie 1953 și în Indochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri între Est și Vest în 1954 și 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei și Indochinei.

Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pace care descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar Moscova a rămas fidelă țelului său în ceea ce privea o Germanie unită și neutră până în 1958, când Hrușciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea și Vietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor în întrecerea dintre capitalism și comunism.

Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând și, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică “pe marginea prăpastiei” și de conflicte primejdioase, relațiile dintre Est și Vest devenind extrem de fragile. Revolta maghiară și invazia anglo-franceză în Egipt au survenit în 1956, cea din urmă determinându-i pe ruși să amenințe cu intervenția militară în favoarea Egiptului.

Cu ocazia vizitei lui Hrușciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă de negocieri și astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei est-europenilor.

În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-coreeană în Coreea de Sud și ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Moartea lui Stalin în 1953, precum și alegerea președintelui Eisenhower, care era hotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est și Vest și sfârșitul primului război rece.

Moscova lansase deja “doctrina coexistenței pașnice” în 1952, în urma experimentării reușite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită și neutră, idee la care s-au opus Germania de Vest și Franța. A fost semnat un armistițiu în Coreea, în iulie 1953 și în Indochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri între Est și Vest în 1954 și 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei și Indochinei.

Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pace care descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar Moscova a rămas fidelă țelului său în ceea ce privea o Germanie unită și neutră până în 1958, când Hrușciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea și Vietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor în întrecerea dintre capitalism și comunism.

Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând și, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică “pe marginea prăpastiei” și de conflicte primejdioase, relațiile dintre Est și Vest devenind extrem de fragile. Revolta maghiară și invazia anglo-franceză în Egipt au survenit în 1956, cea din urmă determinându-i pe ruși să amenințe cu intervenția militară în favoarea Egiptului.

Cu ocazia vizitei lui Hrușciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă de negocieri și astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei de destindere) între el și Eisenhower. Acesta a luat sfârșit brusc, în 1960, la Summit-ul de la Paris, compromis datorită faptului că un avion american de recunoaștere fusese doborât de către ruși.

Cel mai primejdios eveniment s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze, din octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear. Această situație a rezultat din optimismul exagerat al lui Hrușciov, care credea în iminenta victorie a comunismului, precum și în faptul că îl putea înfrunta pe John F. Kennedy. Stalin a fost un negociator de risc scăzut, în timp ce Hrușciov era un negociator de risc ridicat, deși era capabil de mișcări de repliere atunci când se confrunta cu o situație critică.

Criza din Cuba a avut în final efectul de a calma lucrurile și, în 1963 a fost semnat un tratat de interzicere a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare între Moscova și Washington. Atunci când Hrușciov a fost îndepartat în 1964, Kosâghin a devenit negociator șef și întâlnirile au continuat până în 1967.

Existau stări de încordare peste tot în lume. În 1965 SUA a luat fatala decizie de a interveni în Vietnam și în Republica Dominicană. Al treilea război israeliano-arab a izbucnit în 1967, URSS și SUA, sprijinindu-i fiecare pe câte unul din oponenți. Invazia Cehoslovaciei în 1968 de către trupele Tratatului de la Varșovia-după ce președintele Johnson asigurase Moscova că țara era în sfera acesteia de influență a răspândit teama în Germania de V și a ridicat tensiunea internațională. De asemenea a avut drept consecință scindarea și chiar dezintegrarea unor partide comuniste din Occident și, în mod inevitabil, a diminuat atractivitatatea socialismului de tip sovietic. Această epocă de politică “pe marginea prapastiei” s-a sfârșit cu alegerea președintelui Nixon în 1969, după care a început o perioadă de negocieri intense, numită “destindere”.

Această fază a durat din 1969 până în 1979, și în acest timp s-au semnat numeroase acorduri internaționale. Recunoașterea de către SUA a faptului că acestea și URSS erau pregatite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I în 1972. Conferința asupra Securitătii și Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut ca rezultat semnarea Actului final de la Helsinki. Sovieticii și-au atins un scop-recunoașterea inviolabilității granițelor stabilite în Europa după 1945-dar au acceptat faptul că drepturile omului sunt o problemă de preocupare internațională. Acordurile de la Paris au permis SUA să-și retragă trupele din Indochina și să încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor.

Destinderea s-a sfârșit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan. Această acțiune a fost rezultatul a două erori de calcul sovietice: aceștia au crezut că operațiunea va dura numai câteva săptămâni și că americanii nu vor ridica obiecții importante. Președintele american a mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a URSS.

Al doilea Război Rece a durat din perioada ocupării Afganistanului până în martie 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această perioadă a fost marcată de o creștere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părți vorbeau de nevoia de a fi pregatite pentru război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai mult o alternativă. Prin urmare, folosirea forței în relațiile internaționale devine legitimă. În SUA, președintele Reagan promitea să restabilească supremația militară, manifestându-și în mod deschis disponibilitatea de a interveni în țări ale lumii a treia, cum ar fi Libia, Cuba și Nicaragua, pentru a promova valorile occidentale. Sovieticii au răspuns cu aceeași monedă și, pe lânga altele au instalat proiectile SS20 în Europa de Est. Influența militară sovietică asupra politicii de securitate mondială era, în prima parte a conducerii lui Brejnev, fără precedent.

Intensitatea polemicilor dintre Est și Vest în timpul acestei perioade amintea de primul Război Rece. URSS era ridiculizată și descrisă ca o întruchipare a

”imperiului răului” de către președintele Reagan și, de asemenea era acuzată de susținerea terorismului internațional și chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc pretutindeni în lume. Relațiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă URSS obținea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea și invers. Unul din motivele pentru care s-a ajuns la această situație era valul de state comuniste sau procomuniste care au luat ființa în și după anul 1974 în Orientul Mijlociu, Africa și America Centrală. SUA și aliații lor s-au decis să redreseze balanța. SUA au folosit boicotarea comerțului ca pe o armă și de asemenea, s-au retras de la Olimpiada de la Moscova din 1980.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puține schimbări în atitudinea URSS. Convingerea sa că mișcarea pentru pace era destul de puternică pentru a sili guvernul Vest-german să-și reconsidere politica de instalare a rachetelor Pershing și Cruise era greșită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au continuat la Geneva, pentru negocierea reducerii armamentului nuclear cu rază medie de acțiune și a celui strategic, la Madrid în legătură cu CSCE(Conferința asupra Securitații și Comunicării în Europa) și la Viena pentru reducerea reciprocă și echilibrată a forțelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat o schimbare categorică a naturii relațiilor internaționale. Convins că țara sa era secătuită de cursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe și a vorbit de o nouă gândire politică. Aceasta confirma faptul că securitatea internațională nu poate fi atinsă numai prin mijloace militare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui abolite până în anul 2000 și că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de politică externă și de securitate internațională. Împreună cu ministrul său de externe, Eduard Șevardnatze, Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” și a cucerit întreaga lume occidentală.

Prima sa întâlnire cu președintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu o declarație comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear al superputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de această dată nu a putut fi depășit dezacordul asupra Inițiativei de Apărare Strategică.

Al treilea summit de la Washington, din decembrie 1987, a fost istoric, soldându-se cu un acord de eliminare a tuturor categoriilor de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune. La ultimul summit de la Moscova din mai-iunie 1988, Reagan și Gorbaciov au semnat Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acțiune(INF). Cu toate acestea, au continuat să existe mari dificultăți, în special în ceea ce privește controlul asupra implementării tratatului. Cei doi președinți nu au discutat asupra Inițiativei de Apărare Strategică, sovieticii admițându-și eșecul.

Unul din acordurile la care s-a ajuns la Geneva în februarie 1989, a fost cel referitor la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Relațiile URSS cu președintele Bush au fost bune și au condus la semnarea a două acorduri istorice: Tratatul CFE (Tratatul asupra forțelor convenționale în Europa), semnat în 1990 și Tratatul START semnat în iulie 1991.

În pofida acestui fapt, dezacordul manifestat de persoanele aflate la conducerea URSS a subminat Tratatul CFE, iar dezmembrarea acesteia a stopat evolutia Tratatului START. Războiul Rece s-a sfârșit pentru că URSS a devenit un solicitant, cu Gorbaciov încercând fără rezultat să obțină împrumuturi mari din Occident pentru susținerea vechiului sistem.

1.3. Caractericticile Războiului Rece

În perioada primului Război Rece s-a înregistrat o adevărata cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din urmă, a lumii în două tabere, precum și negocieri cu totul nesemnificative între Est și Vest. URSS a boicotat pentru un timp chiar O.N.U.

Conflictul a fost inițial localizat în Europa, dar s-a extins ulterior și în Asia. Stalin dorea o înțelegere cu Occidentul, dar nu și integrarea în capitalismul occidental și ar fi preferat soluția finlandeză-neutralitatea. El a menținut căi de rezolvare deschise asupra problemei statului german și dorea o Germanie unită, neutră și binevoitoare.

Politica dublă adoptată de SUA față de URSS în Războiul Rece, de îngrădire (containment) și renunțare la izolaționism, a avut scopul ”de a face lumea sigură pentru democrație”.

Occidentul a judecat greșit puterea și intențiile URSS, începând cu modul în care SUA percepeau Moscova, ca nereprezentând o amenințare la securitatea lor și apoi, privind-o ca pe o amenințare groaznică. Aceasta isterie a dus la apariția doctrinei cunoscută sub numele de ” McCarthysm “ și a denaturat profund dezbaterea până în momentul în care URSS a încetat să mai existe.

Europa de Vest era slăbită după 1945 și temătoare în privința atractivității prezentate de soluțiile marxiste și intențiile sovietice. Blocada Berlinului a reconfirmat îngrijorarea Occidentului în legătură cu expansiunea sovietică. Din această cauză, deși Stalin a promovat permanent dialogul și a avansat mai multe propuneri asupra Germaniei, a primit întotdeauna răspunsuri de circumstanță.

La începutul perioadei postbelice, SUA au fost puterea economică dominantă și, pentru un scurt interval, s-au bucurat de supremația nucleară.

Către mijlocul anilor ’50, URSS împărtășea convingerea că a recuperat decalajul și că este capabilă să pună America în umbră. Teoria utopică a lui Hrușciov a ieșit la iveală în 1961, când el a declarat că bazele societății comuniste (nivel de viață foarte ridicat pentru toți) vor fi puse până în 1980. În parte, datorită acestui optimism, politica sovietică sub Hrușciov a devenit, într-o mai mare măsură, imprevizibilă și el a fost foarte dornic să se servească de arsenalul nuclear sovietic ca argument în cursul tratativelor. Hrușciov căuta o soluție la problema Berlinului (Berlinul de Vest ar fi urmat să intre treptat sub controlul comuniștilor) și apoi a acceptat planul RDG de a clădi Zidul Berlinului.

De asemenea el a extins raza de acțiune a politicii externe sovietice, vizitând Asia și, în mod special India și Orientul Mijlociu și oferind peste tot soluția alternativă la capitalismul occidental. Cu toate acestea, sub conducerea lui Hrușciov, pentru prima dată, monolitul comunist a început să crape. Acest fapt este evidențiat de conflictul chino-sovietic.

Revoluția cubaneză din 1959 nu a fost comunistă la origine, dar Castro, datorită amenințărilor americane, a fost silit să caute ajutor și protecție la Moscova. Mai târziu, în 1962, criza rachetelor cubaneze a fost rezultatul dorinței lui Hrușciov de a face față dominației americane în ceea ce privește rachetele balistice intercontinentale, prin amplasarea rachetelor sovietice în Cuba. Conducătorii sovietici au susținut mai târziu că ei au autoritatea de a lansa o lovitură nucleară împotriva SUA dacă vor observa că sunt ținta unui atac nuclear.

Perioada de destindere a marcat apogeul puterii sovietice. Este o ironie a sorții faptul că în momentul în care SUA au recunoscut echilibrul, paritatea nucleară, Rusia și-a început declinul economic.

La sfârșitul anilor ’70, influența înarmării sovietice s-a amplificat, pe măsură ce Moscova începea să se implice în lumea a treia procomunistă. Africa părea să primească foarte bine comunismul ( de exemplu Angola, Mozambicul și Etiopia). Occidentalii care avertizaseră asupra expansiunii sovietice, au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan din 1979, pentru a cere pregătire defensivă de mai mare amploare.

Al II-lea Război Rece a fost diferit de primul, prin faptul că, Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și împotriva securității. Reprimarea violentă a “Primăverii de la Praga”, a constituit semnalul ce anunța moartea marxismului, perioada următoare fiind caracterizată de campanii de propagandă.

1.4. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

Teza tradițională-amenințarea rusească

A fost formulată încă din 1946/1947, de către consilierul american George Kennan, devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană și Vest-europeană.

Această teorie susține că toate conflictele și crizele au fost inițiate de URSS și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia marxist-leninistă, iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului, ca rezultat al unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.

Teza revizionistă-imperialismul american

Această teorie a fost emisă de adversarii politicii externe a administrației Truman și a fost intens dezbătută în lucrări și discuții publice.

Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din nou resposabilitatea este atribuită acțiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și confruntarea pentru a supraviețui.

SUA au apelat la cerințele unui tratament egal și șanse egale pe toate piețele, pentru a avea acces nelimitat la materii prime și schimb de produse și servicii. Acest lucru le-a conferit numeroase avantaje, reușind să-și extindă influența și să-și impună voința în sistemul economic mondial.

Teoria superputerilor

Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o așa-numită înțelegere tacită și competiție acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o expresie a insecurității chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere față de Moscova, care, în schimb, alarmează Rusia.

Teoria cursei înarmărilor

Construirea armelor nucleare atinsese proporții care lăsau impresia că fenomenul scăpase de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului cât și Vestului. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace.

Teoria Nord-Sud

Susținătorii acestei teorii considerau că principalul conflict din lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante și cele dominate. În lumea a treia competiția pentru poziția dominantă este văzută ca sursă a tuturor conflictelor.

Teoria Vest-Est

Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul ruso-american reprezintă doar o perdea de fum menită să ascundă adevaratul conflict, care este cel dintre SUA, Japonia și UE. De asemenea aceste conflicte între statele capitaliste bogate favorizează și agravează conflictele din interiorul lumii a treia.

Teoria intrastatală

Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forțelor interne, de apariția unor noi insuficiențe economice și de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi și evenimente internaționale pentru a rezolva tensiunile interne și pentru a obtine avantaje în fața competitorilor lor naționali în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă

Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care apar între superputeri. Mișcarea revoluționară din lumea a treia implică, inevitabil și superputerile în conflict.

CAPITOLUL II Relațiile politico-militare Est-Vest

2.1 Situația Europei după război

Cu toate că cel de-al II-lea Război Mondial a durat mai mult în Asia, tot Europa a fost cea mai afectată. Din bilanțul total de 50 milioane morți și dispăruți, 35 milioane sunt europeni. URSS a pierdut 20 milioane de oameni, din care jumătate civili (10% din populația totală a țării). Germania a înregistrat 5 milioane morți, mai ales militari; Polonia 5.8 milioane, în principal civili (15% din populația țării); Yugoslavia 1.5 milioane (80% civili); Franța 600.000; Italia 500.000. La acestea se adaugă pierderile indirecte, legate de scăderea numărului de nașteri, creșterea mortalității-toate drept consecință a restricțiilor alimentare.

Viața economică și socială în Europa este afectată de deficitul natalității, scăderea speranței de viată cu 8 ani în Franta) și de disproporția între sexe și vârste. Se reduce mâna de lucru, iar populația activă trebuie să suporte cheltuielile pentru întreținerea persoanelor în vârstă, copiilor și invalizilor. Ca urmare a războiului se înregistrează mari deplasări de populații, total lipsite de resurse, iar în locurile unde caută refugiu, nu găsesc decât ruine și foamete.

La pierderile umane ale războiului se adugă imense pierderi materiale. URSS a pierdut 100.000 colhozuri și 6 milioane case; Yugoslavia 60 % din potențialul agricol, Polonia 80% din industrie și mijloace de transport; Italia 50% din rețeaua feroviară; Franța aproape întreaga suprafață portuară și o parte din căile ferate, poduri și canale.

Producția industrială scade cu 50% din 1939, producția agricolă cu 1/3 în Europa Occidentală și cu mai mult de ½ în Europa Centrală și Orientală.

În urma efectelor financiare dezastruoase ale războiului, țarile au fost nevoite să recurgă la împrumuturi, creșterea impozitelor și utilizarea tot mai mult a biletelor de bancă. Prin urmare, datoria publică a țărilor crește semnificativ.

Trebuie luat în considerare și bilanțul moral al războiului, având în vedere că pentru distrugerea adversarului s-a apelat la violențe monstruoase. Distrugerea forțelor armate, a potențialului industrial, bombardamente aeriene, jafuri, masacre,iar toate aceste orori au culminat cu lagărele de exterminare ale Germaniei hitleriste.

2.2.Conferința de la Yalta

Conferința de la Yalta, care este considerată “simbolul împărțirii Europei între ruși și americani”, i-a adus față în față, la 4-11 februarie 1945, pe Stalin, Roosevelt și Churchill.

Stalin este obligat să respecte drepturile și suveranitățile popoarelor eliberate, pentru a evita un nou conflict armat. Un acord vag de împărțire a influenței, fusese făcut între Churchill și Stalin în octombrie 1944: URSS-90% din Romania, 80% din Bulgaria, Ungaria, iar Regatul Unit 90% din Grecia, în timp ce Yugoslavia urma să fie dominată în proporție de 50-50%. Roosevelt nu acceptă acordul anglo-rusesc, dar acceptă dezmembrarea Germaniei, care este demilitarizată și împărțită în 4 zone de ocupare.

2.3. Noile puteri ale lumii- URSS și SUA

2.3.1. URSS

Uniunea Sovietică plătește un tribut greu celui de-al II-lea Război Mondial : 26 milioane morți, țara distrusă și pierderi economice evaluate la 6 ani de PNB. Totuși obține câștiguri teritoriale substanțiale.

Își păstrează cuceririle realizate între 1939-1941 (Tările Baltice, Carelia finlandeză, Basarabia română, Rusia albă poloneză) și anexează Nord-ul Prusiei orientale și Rutenia cehoslovacă. Extinde cu 200 Km spre Vest frontiera germano-poloneză fixată de fluviile Oder și Neisse. Ocupă în principal întreaga Europa de Est și se constituie într-o zonă de securitate înainte de a o transforma într-un bloc ideologic și militar.

2.3.2 SUA

Avantajul SUA este că pe teritoriul său nu au avut loc lupte, iar pierderile umane au fost de 300.000 oameni. Potențialul industrial nu este afectat, ci stimulat de război, PNB se dublează și reprezintă aproape ½ din producția mondială. Prin Acordul de la Bretton Woods, din 1944, dolarul devine moneda schimburilor internaționale.

SUA deține 2/3 din flota comercială mondială, ocupă primul loc în toate sectoarele producției, este prima putere militară și are monopolul armei atomice. SUA renunță la izolaționism, intervenind pentru a evita ca Europa să fie dominată de o singură putere și pentru crearea unui echilibru de forțe.

2.4. Împărțirea Europei

2.4.1. Blocul sovietic

Stalin a declarat că “cine ocupă un teritoriu, își impune, deopotrivă, propriul său sistem social și că fiecare își impune sistemul pe cât de departe înaintează armata sa.”

După 1945, Stalin intenționează să-și extindă influența cât mai mult posibil, contând pe oboseala democrațiilor occidentale, vlăguite de 6 ani de conflict armat. Stalin ocupă parțial Iranul după război, solicită controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele și susține un război de gherilă comunistă în Grecia. Stalin nu dorește totuși să rupă legaturile cu Occidentul, de la care așteaptă sprijin economic.

La 5 martie 1945, Churchill a afirmat într-un discurs public următoarele: “de la Strettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortina de fier a coborât în mijlocul continentului european”.

Această “cortina de fier” separă țările din Estul Europei, aflate sub dominație sovietică, de țările occidentale.

După 1945, Armata Roșie ocupă, prin dreptul învingătorului, România, Bulgaria, părțile de Est ale Austriei și Germaniei. Ea este prezentă în calitate de aliată și cobeligerantă, în Polonia și Cehoslovacia. Controlează mijloacele de informare și intervine în instituțiile și sistemele politice ale țărilor în reconstrucție. Elimină opozanții comunismului prin alegeri trucate, fiind ajutați de faptul că aceste țări nu au tradiții democratice.

Lovitura de la Praga- Cehoslovacia este singurul stat din Europa de Est, care a avut o democrație liberală înainte de război. Armata Roșie este prezentă aici în calitate de eliberatoare a Cehoslovaciei, iar guvernul înființat în 1945, este ocupat în proporție de 1/3 de comuniști.

În februarie 1948 se cere plecarea miniștrilor non-comuniști și, în urma refuzului președintelui E. Benes, se formează miliții armate. Opozanții partidului comunist sunt închiși sau executați. Președintele Benes demisionează în iunie și vine la putere comunistul K. Gottwald, astfel Cehoslovacia transformându-se într-o democrație populară.

Finlanda este eliberată de URSS, care instalează un guvern anti-fascist, al cărui ministru de interne este comunist.

Finlanda obține retragerea trupelor sovietice în schimbul unui tratat de prietenie. Finlanda are o politică externă asemănătoare cu cea sovietică, dar regim politic asemănător cu cele occidentale.

Yugoslavia este eliberată de partizanii lui Tito, acesta dorind ca țara să treacă direct la comunism. Stalin,neavând influență directă, încearcă să-l condamne pe Tito prin intermediul comuniștilor iugoslavi.

Dominația sovietică nu reușește să se impună, Yugoslavia rămânând comunistă, dar cu o politică externă non-aliată, critică la adresa URSS.

Doctrina Jdanov-La 22 septembrie 1947-URSS creează Kominformul (Biroul de Informare Comun al Partidelor Comuniste Europene). Prin acesta, Stalin dorește de fapt regruparea partidelor comuniste, pentru a pregăti lovitura împotriva lui Tito, care este considerat a fi prea independent față de Moscova. Orice partid comunist care refuză să se supună orbește Moscovei, este pus la stâlpul infamiei. Țările occidentale judecă această inițiativă ca fiind reconstrucția Kominternului (Internaționala Comunistă), dizolvat în 1943.

Jdanov emite un comunicat ce conține următoarele:” În lume s-au format două grupuri: pe de o parte- tabăra imperialistă antidemocrată, care are ca scop esențial instaurarea dominației mondiale, iar pe de altă parte- tabăra antiimperialistă democratică, al cărui scop constă în a submina imperialismul, în a întări democrația, în a lichida urmele fascismului”.

2.4.2. Blocul occidental

Președintele american considera că după un război lung și costisitor împotriva lui Hitler, Mussolini și a Japoniei, democrațiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în fața unei noi amenințări, cum este dominația comunistă.

Truman, încurajat și de britanici, considera că statele Europei de Vest sunt prea vlăguite de război pentru a rezista singure lui Stalin, astfel că vrea să plaseze SUA “în fruntea lumii libere”.

La 12 martie 1947, Truman afirma: “ Cred că SUA trebuie să susțină popoarele libere care rezistă tentativelor de aservire de către minoritați armate sau presiuni venite din exterior. Trebuie să ajutăm popoarele libere să-și făurească destinul cu propriile lor mâini ." Truman propune un ajutor masiv din partea SUA pentru țările care vor să-și păstreze libertatea.

Intervenția americană conduce la o stabilizare în Europa de Sud și Orientul Apropiat, iar forțele monarhiste obțin în final victoria, ultimul refugiu comunist, de pe muntele Grammos, fiind ocupat în octombrie 1949.

SUA adopta față de URSS o atitudine de “îndiguire”, pe termen lung, răbdătoare și fermă și urmărind cu atenție tendințele expansioniste ale Rusiei. Aceasta politică americană nu încerca să-i facă pe sovietici să dea înapoi de pe pozițiile care le-au dobândit, ci să împiedice orice intenție a URSS de a încălca interesele unei lumi pașnice și stabile.

Planul Marshall-La 5 iunie 1947, generalul George Marshall, propune, în cadrul unui discurs ținut la Harvard “un ajutor frățesc”, destinat să combată “foamea, sărăcia, disperarea și haosul”. Planul Marshall este destinat tuturor țărilor europene, inclusiv URSS-ului și “ nu este îndreptat împotriva nici unei țări, nici unei doctrine”.

Primele beneficiare ale acestuia sunt Turcia și Grecia. În Grecia, unde partizanii comuniști au reluat lupta împotriva guvernului monarhist susținut de Regatul Unit, americanii iau locul britanicilor, prea ocupați de problemele lor interne pentru a mai susține “lumea liberă” .

URSS a respins planul, deoarece a perceput intențiile SUA ca ostile. Secretarul american G. Marshall a crezut că dictatorul sovietic asteaptă prăbușirea economică a Europei Occidentale pentru a o comuniza și, Stalin, la rândul său, a crezut că Planul Marshall urmărește izolarea țării sale și privarea acesteia de sfera de influență dobândită.

Planul Marshall a fost acceptat de 16 țări din Europa de Vest, care au beneficiat de un ajutor total de aproape 13 miliarde $.

În realitate, planul nu este acordat fiecărui stat în mod bilateral, fiind puse unele condiții, cum ar fi reducerea barierelor vamale, elaborarea unui plan comun de redresare și crearea unor instituții economice care să repartizeze și să gestioneze ajutorul (OECE-Organizația Europeană de Cooperare Economică și Uniunea Europeană a Plăților). Astfel SUA are avantaje și un control indirect al economiilor care beneficiază de Planul Marshall.

Meritul Planului Marshall este că a finanțat efortul de reconstrucție și retehnologizare al Europei și a împiedicat-o să se îndrepte spre comunism.

NATO – La 4 aprilie 1949 este semnat Tratatul Atlanticului de N de către SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia,

Norvegia, Danemarca și Islanda. Turcia și Grecia au aderat în 1952 și Germania în 1955.

Pactul Atlanticului are ca principiu de bază libertatea popoarelor, dreptatea, bunăstarea populației, refuzul de a folosi forța în rezolvarea neânțelegerilor internaționale și întreprinderea unor acțiuni armate pentru restabilirea securitații, numai cu acordul părților.

Ca reacție la NATO, considerat contra Cartei ONU, URSS semnează Pactul de la Varșovia în 1955. Acesta prevede ca în caz de agresiune armată împotriva unei țări membre, asistența aliaților să fie automată . Țările semnatare sunt URSS, Albania (care se retrage în 1961), Polonia, Romania, Cehoslovacia și RDG.

2.5. Situația Germaniei după război

În 1945 Germania pierde ¼ din teritoriile recunoscute a fi germane prin Tratatul de la Versailles din 1919. Aliații o conduc prin intermediul unei comisii de control compusă din comandanți-șefi american, sovietic, britanic și francez, cu sediul la Berlin. Fosta capitală a Reich-ului este împărțită simbolic în 4 sectoare, situate în zona de ocupație sovietică. Americanii sunt în favoarea creării unei administrații centrale în Germania, dar francezii refuză.

În iunie 1948, englezii și americanii își unifică zona economică, introducând o nouă monedă-“deutsche Mark”-și convoacă o adunare pentru întreaga parte Occidentală a Germaniei.

Blocada Berlinului- Sovieticii nu sunt ostili unei împărțiri a Germaniei. Ei consideră că au câștigat totul prin împiedicarea reapariției unei puteri în Europa, susceptibilă de a se întoarce din nou împotriva lor.

La 31 martie 1948, mareșalul Vladimir Sokolovski, comandantul șef al forțelor sovietice în Germania, hotărăște să controleze din punct de vedere militar toate relațiile între zonele occidentale din Berlin și Germania Orientală. Berlinul fiind situat în zona sovietică, este vorba de a-i obliga pe occidentali să părăsească orașul și de a reunifica fosta capitală a celui de-al III-lea Reich, sub tutelă rusească. Este deci o blocadă, care controlează Berlinul de Vest.

Americanii organizează un “pod aerian” pentru a aproviziona orașul. Moscova poate bloca căile terestre și feroviare, însă nu poate stopa podul aerian fără a deturna avioanele și a lua inițiativa unei confruntări.

La 12 mai 1949 sovieticii pun capăt blocadei. Berlinul de V este iarăși alipit Germaniei occidentale prin șosea și cale ferată. Blocada și ridicarea ei datorită podului aerian, au 2 consecințe:-Germania de V înțelege că salvarea Berlinului se datorează SUA, care sunt în măsură să garanteze securitatea orașului față de URSS -Berlinul, simbol al agresivității germane, capitală a celui de-al III-lea Reich, devine emblema luptei pentru libertate în fața URSS. Blocada permite reabilitarea politică a germanilor față de democrațiile apusene și reintegrarea țării lor în tabăra occidentală.

După blocada Berlinului se merge spre o oficializare a împărțirii Germaniei. La 8 mai 1949, Germania de V este instituită ca stat independent prin “legea fundamentală de la Bonn”. Obiectivul reunificării nu este abandonat. Moscova reacționează și reunește Berlinul de Est, proclamând la 7 octombrie 1949 “RDG”.

La 5 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune realizarea construcțiilor europene prin intermediul “relațiilor concrete, creând mai întai o solidaritate de fapt “, reușind să elimine disputa seculară care condusese Franța și Germania la 3 războaie, începând cu 1870. Planul său consta în trecerea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o autoritate comună, pentru ca orice război să fie de neconceput dar și imposibil de realizat din punct de vedere material. În acea perioadă, cărbunele și oțelul erau materii prime înalt strategice.

Planul Schuman creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), ce are o înaltă autoritate supranațională. Ea reunește pe lângă Franța și Germania și Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Marea Britanie refuză, în scopul păstrării suveranității naționale.

Amenințarea sovietică în Europa, războiul din Coreea, ca și conflictul din Indochina îi stimulează pe occidentali să cheme Germania în vederea participării la o apărare comună. Francezilor le este teamă să susțină în continuare reconstrucția militară germană și ar dori o armată germană mai puternică decât armata sovietică dar mai slabă decât armata franceză, ceea ce este imposibil.

Ministrul francez al Apărării, R.Pleven, propune crearea unei armate europene în care să fie inclusă Germania. RFG-ul nu ar avea forță națională, dar unitățile sale ar fi integrate într-o armată europeană, creată sub egida unei Comunități Europene a Apărării (CEA). Planul leagă reânarmarea germană de construcția politică europeană și ar permite lăsarea Germaniei în afara NATO. Partidele politice franceze se opun dizolvării armatei naționale în una europeană. Proiectul CEA este respins la 30 august 1954. Eșecul CEA implică integrarea Germaniei în NATO, după ce aceasta renunță la armele atomice, biologice și chimice.

2.6. Politica americană asupra Războiului Rece-NSC-68

La începutul anilor ’50, președintele Truman a însărcinat Consiliul Național de Securitate (NSC) să întreprindă o reeveluare fundamentală a politicilor americane în legătură cu Războiul Rece. A fost elaborat un document cu denumirea NSC-68, care a fost făcut public abia în cursul anilor ’70. Documentul a avut o influență determinantă asupra modului în care America s-a angajat în Războiul Rece în toată acea perioadă, care a durat până la relaxarea climatului internațional. Lumea era văzută ca fiind bipolară: Rusia și America. Țelul liderilor sovietici era extinderea absolută și eliminarea oricărei opoziții.

NSC-68 evidenția amenințarea sovietică și dădea și o soluție: America trebuia să preia conducerea în construirea unei politici și a unui sistem economic viabil pretutindeni în lumea non-comunistă . Războaiele locale, conflictele militare limitate erau astfel justificate dacă slujeau atingerii obiectivului Americii. Documentul lua în calcul scenariul cel mai nefavorabil pentru SUA. Ce trebuia să facă SUA ? Negocierea cu Moscova nu ar fi avut nici un rost, de vreme ce echilibrul forțelor era de așa natură încât rușii nu puteau fi constrânși să facă vreo concesie. În schimb, America trebuie să se pregătească pentru posibile confruntări armate. Bomba cu hidrogen trebuie să fie disponibilă până în 1954, de vreme ce rușii erau perfect capabili să o fabrice și ei.

Înarmarea cu arme convenționale urma să se extindă cu repeziciune, pentru a crește forța de apărare a SUA, fără a se recurge la arsenalul nuclear. Taxele trebuie mărite, pentru a face față efectivelor militare costisitoare. Societatea americană trebuie mobilizată pentru a face sacrificiile necesare realizării acestor țeluri și, în cele din urmă, trebuie formate alianțe puternice, sub conducere americană, pretutindeni în lume. Țelul final era subminarea comunismului în interiorul Rusiei și împiedicarea dominației ei asupra Americii.

Starea de spirit oficială se schimbase radical în America. Teoria anterioară care accepta faptul că Rusia nu reprezenta o amenințare pe termen lung pentru SUA, era înlocuită de ideea că puterea comunistă trebuie înfruntată și respinsă.

Aversiunea americanului obișnuit pentru plata taxelor, nemaivorbind de taxe sporite, amenință să facă din NSC-68 o hârtie fără acoperire. Prin urmare administrația avea nevoie de un eveniment cu adevarat dramatic, pentru ca transpunerea documentului în practică să fie imperios necesară. La 25 iunie 1950, Coreea de N a invadat S-ul. Situația s-a schimbat: ”Coreea a venit și ne-a salvat”, a admis Acheson, secretar de stat american.

2.7. Războiul din Coreea

Coreea s-a aflat sub dominație japoneză din 1905 până în 1945, când aceasta a fost înlăturată de către ruși și americani. Coreenii vroiau să fie independenți și respingeau o nouă ocupație. Deoarece Coreea avea graniță cu Rusia, Stalin a vrut să se asigure că nu se va mai ivi vreo amenințare de acolo.

Coreenii au început să primească instruire militară atât de la ruși, cât și de la americani. În țară au fost formate guverne separate în 1948, iar în 1949 a fost luată decizia de retragere a trupelor americane. Syngman Rhee, dictatorul din S, nu se bucura de popularitate și ar fi fost posibilă apariția unei Coree comuniste unite, după retragerea americană. Cu toate acestea, Washington-ul a considerat teritoriul Coreei ca fiind în afara “perimetrului defensiv” al SUA.

Totul evidenția lipsa de interes a americanilor în inevitabilul război civil coreean. Stalin i-a aprovizionat pe Nord-coreeni cu armament ofensiv, promovând astfel invazia Sud-ului, dar a estimat total eronat reacția americanilor. Coreea trebuia să fie salvată de comunism și acesta s-a dovedit a fi evenimentul potrivit pe care administratia Truman, cât și armata și politica americană îl așteptau. Conflictul a înrăutățit relațiile dintre marile puteri, amânând perioada de destindere. De asemenea a dat startul cursei înarmărilor, care a ruinat Rusia și a contribuit la colapsul comunismului în 1991.

Confruntarea dintre marile puteri s-a extins, cuprinzând întreaga lume și au fost construite vaste arsenale de arme nucleare. Se consideră că “războiul coreean a stimulat un cancer care a subminat funcțiile vitale ale omenirii pentru 40 de ani”.

Declanșarea războiului civil coreean a fost inevitabilă. Kim Ir Sen ( șef al guvernului în Coreea de Nord, recunoscut de către Moscova la 12 octombrie 1948 ) a invadat Sud-ul înainte ca Syngman Rhee să-și adune forțele pentru a invada Nord-ul.

Faptul că Rhee a fost înfrânt de Kim Ir Sen a schimbat situația. Invadarea Nord-ului de către Rhee ar fi avut ca rezultat o Coree comunistă unită. Invazia lui Kim a fost privită de unii ca o agresiune și, ca urmare s-a considerat că ar fi de datoria ONU să-i pedepsească pe agresori.

Administrația Truman a profitat din plin de această oportunitate. Invazia lui Kim a constituit primul test real al capacității de luptă americane, într-o confruntare cu agresiunea rusească. Ideea era că, dacă Stalin nu era oprit în Coreea, el avea să avanseze și alte țări urmau să cadă pradă comunismului. Dominat de autoritatea armatei americane, Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru intervenția în Coreea. Rusia s-a retras în timpul votului decisiv din Consiliul de Securitate, cu toate că și-ar fi putut exprima votul.

Forțele ONU intră în război la 2 octombrie 1950, conduse de generalul McArthur și reușesc să-i pună pe fugă pe comuniști în 3 luni. Administrația Truman a decis ocuparea Nord-ului, presupunând că Stalin îl va abandona de teamă să nu declanșeze al III-lea Război Mondial. Chinezii erau considerați slabi și astfel, au fost ignorate amenințările lor de a interveni în Coreea.

La Washington au existat voci discordante care susțineau că nu era momentul potrivit pentru a risca un război cu Rusia, că era mai bine să se aștepte până când recomandările conținute de NSC-68, vor fi implementate.

Mao și liderii chinezi erau puși în încurcătură. Ei nu aveau legături directe cu SUA și, astfel erau nevoiți să utilizeze doar informațiile din New York Times pentru a cunoaște intențiile americane. Chinezii au capătat impresia că după ce îi vor înfrange pe comuniști în Coreea, americanii se vor îndrepta către China.

Trupele chineze au invadat în octombrie Coreea și în noiembrie, forțele ONU au primit ordin de luptă, iar chinezii au fost alungați. Nord-coreenii și chinezii au înregistrat pierderi considerabile datorită supremației aeriene a SUA. America și-a creat convingerea că poate înfrânge Rusia și își poate urmări interesele acționând cu agresivitate. Stalin a furnizat echipament militar Chinei, la un preț pe care chinezii l-au considerat exorbitant, dar nu le-a asigurat protecția aeriană pe care le-o promisese.

Stalin nu s-a implicat direct în conflict, deoarece, datorită rețelelor de spionaj cunoștea faptul că America nu intenționa să invadeze China.

Războiul coreean a alimentat anticomunismul, unii europeni devenind îngrijorati de tentativa comunistă de a uni Coreea prin intermediul forței și de faptul că ei ar putea încerca să facă același lucru în Germania. În consecință trebuiau luate măsuri pentru a preveni acest fapt. NATO avea nevoie de mai multe trupe europene, care puteau fi furnizate de Germania de V. Generalul Dwight Eisenhower a fost numit comandant suprem al forțelor aliate din Europa. În acest mod, războiul coreean a condus la decizia de remilitarizare a Germaniei de V.

Războiul a schimbat și soarta Japoniei, care furnizase materiale necesare forțelor ONU în Coreea. Aceasta s-a alăturat țărilor anticomuniste și a semnat, pe lângă Filipine, Australia și Noua Zeelandă, pacte de neagresiune cu Washington-ul.

În septembrie 1951 a fost semnat la San Francisco un acord de pace, care fixa retragerea americană pentru 1952.

Grecia și Turcia s-au alaturat NATO, astfel că, treptat, Stalin a devenit înconjurat de tot mai multe state aliate SUA

2.8. Criza Berlinului (1958-1962)

Criza Berlinului din 1958-1962 a fost provocată de Hrușciov. În calitatea sa de unic conducător al națiunii ruse, el avea 3 obiective: să asigure un ritm cât mai rapid de dezvoltare a economiei ruse, să sporească securitatea Rusiei și să asigure răspândirea comunismului în lume. Problema care prima era securitatea Rusiei și, ca urmare, cheltuielile militare sporeau continuu, în detrimentul investițiilor în celelalte sectoare ale economiei.

La 27 noiembrie 1958, URSS a lansat primul său ultimatum. Toate drepturile politice rusești urmau să fie transferate RDG, iar, în 6 luni, Berlinul de Vest urma să devină “entitate politică independentă, un oraș liber, în viața căruia nici un stat,…să nu aibă drept de imixtiune”.

Aliații au refuzat să negocieze și Hrușciov a amenințat că folosirea forței în Berlin ar putea duce la declanșarea celui de-al III-lea Război Mondial.

În septembrie 1959, Hrușciov a fost primul conducător sovietic care a vizitat SUA. Tratativele de la Camp David, cu președintele Eisenhower au rezolvat unele diferende și Hrusciov și-a retras ultimatum-ul.

La Summit-ul Pactului de la Varșovia, în 3-5 august 1961, s-a horărât separarea Berlinului de Vest de cel de Est. Prin urmare, la 13 august 1961, Berlinul de Vest a fost complet izolat printr-un zid.

Amenințările lui Hrușciov și intervențiile sovietice în traficul aerian din coridorul către Berlinul de Vest, au provocat inițial teama că toate căile de acces vor fi blocate. Cu toate acestea, americanii au acționat ferm, considerând că negocierea este cea mai bună metodă de dezamorsare a tensiunilor.

La 3 septembrie 1971, a fost semnat Acordul cvadripartit de către URSS, SUA, Marea Britanie și Franța și ulterior RDG a fost recunoscută de Occident și Germania de Vest.

2.9. Criza rachetelor din Cuba

Spre deosebire de criza Berlinului, care a amenințat rareori să se transforme într-un nou conflict mondial, criza cubaneză a fost diferită prin faptul că a adus omenirea foarte aproape de un război nuclear.

În 1959, în urma unui război civil, Fidel Castro, militant revoluționar și naționalist, reușește să obțină puterea în Cuba. Acest aspect determină îngrijorarea SUA, care decid să rupă legăturile diplomatice, suspendă orice sprijin financiar și importurile de zahăr. Ca răspuns la ințiativa americană, Fidel Castro cere și obține ajutor de la URSS.

America încerca să convingă Moscova să-și dezamorseze rachetele sale cu rază medie de acțiune, cu focos nuclear, intensificându-și amenințările.

În aprilie 1961, în Golful Porcilor, o grupare de exilați cubanezi, sprijiniți de CIA, au eșuat în încercarea de a-l înlatura pe Fidel Castro. De acest eșec se face vinovat președintele Kennedy, care a încurajat acțiunea, în ciuda faptului că a fost informat că misiunea avea șanse reduse de reușită. Întregul episod a fost un dezastru, deoarece 300 de cubanezi au fost uciși și 1113 capturați. Președintele Kennedy a fost nevoit să negocieze cu Fidel Castro eliberarea prizonierilor. Procesul a durat 20 de luni și a fost plătită o răscumpărare de 53 milioane $, în alimente, medicamente și aparatură medicală.

La 30 noiembrie 1961 președintele Kennedy a autorizat operațiunea Mongoose, pentru a ajuta Cuba să răstoarne regimul comunist.

Cubanezii infiltrați de Castro în CIA au intrat în posesia unui document care afirma că vor fi luate măsuri extrem de dure dacă până în octombrie 1962, Castro nu va fi înlăturat.

Robert McNamara, ministrul apărării, a ordonat să fie făcute pregătirile necesare pentru a face posibilă invazia Cubei la 20 octombrie. SUA aveau dovezi certe că rușii construiau amplasamente pentru rachete în Cuba și, la 22 octombrie, l-au avertizat pe Hrușciov că un atac din Cuba va fi considerat de americani un atac din partea URSS.

Kennedy a declarat : ”Nu ne expunem prematur și fără a fi necesar, riscurilor unui război mondial, dar nu ne vom retrage din fața acestui risc în fiecare moment în care va trebui să-l luăm în considerare”.

S-a încercat impunerea unei blocade pentru a împiedica expedierea proiectilelor nucleare către Cuba. În realitate, acestea erau deja instalate. În Cuba existau trupe rusesti (42.000), care dispuneau de arme nucleare tactice, aflate la dispoziția comandanților ruși locali.

La 25 octombrie 1962, vase rusești ce navigau spre Cuba au fost deturnate. SUA arătau clar că vor ataca înainte ca rachetele să devină operaționale. Se concepeau planuri concrete pentru un atac aerian la 29-30 octombrie. La 26 octombrie, Hrușciov i-a telegrafiat lui Kennedy pentru a-și exprima disponibilitatea de a începe negocierile. În aceeași seară, R. Kennedy s-a întâlnit cu Anatoli Dobrinin, care l-a informat că îndepărtarea rachetelor americane din Turcia, ar putea contribui la rezolvarea conflictului. Președintele a declarat că urma să facă acest lucru după terminarea crizei.

Singurele confruntări din timpul acestei crize au avut loc la 27 octombrie, când artileria antiaeriană cubaneză a atacat fără succes două avioane ce faceau parte din Divizia Tactică de Recunoaștere a Aviației Militare Americane. În aceeași zi, rușii au reușit să doboare un avion american de recunoaștere U-2, acțiune care a fost considerată o greșeală de către Hrușciov. Acesta a hotărat rezolvarea conflictului pe cale diplomatică. În plus, s-a dovedit că acțiunea militară sovietică în Cuba a fost prost organizată, cu deficiențe tehnologice și lipsită de un camuflaj adecvat.

La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat că ordonase dezafectarea rachetelor ofensive și expedierea lor în Rusia.

Deși americanii nu au declarat că nu vor invada China, ei au respectat această întelegere. Rachetele americane Jupiter urmau să fie dezasamblate și mutate din Turcia.

Criza rachetelor din Cuba a avut în interpretarea internațională mai multe cauze, dar cu certitudine a fost punctul cel mai fierbinte al războiului rece. S-a emis ipoteza că URSS a instalat rachete în Cuba pentru a determina SUA să retragă rachetele din Turcia. O altă ipoteză ar fi că URSS dorea să provoace SUA să declanșeze un atac împotriva Cubei. Acesta ar fi dus cu siguranță la izolarea SUA în opinia publică și, astfel URSS ar fi avut cale liberă spre Berlinul Occidental.

Șocul acestei crize a schimbat natura relațiilor ruso-americane. S-a stabilit o linie directă Washington-Moscova, pentru a se evita dificultățile anterioare de comunicare dintre conducătorii celor două națiuni. Se dorea, în continuare, evitarea conflictelor și destinderea relațiilor internaționale.

2.10. Războiul din Vietnam

Regiunea vietnameză aflată la Nord de paralela 17, fusese cedată comuniștilor, dar restul teritoriului trebuia să rămână neschimbat, pentru a preveni răspândirea comunismului.

Kennedy a sporit numărul consilierilor americani din Vietnam și le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul și să distrugă pădurile.

Treptat în interior s-au infiltrat trupe ofensive. La momentul asasinării lui Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele militare americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000. Dorința americanilor a fost de a-i înfrânge pe comuniști prin forța militară. În ciuda acestui fapt, adevăratele bătălii din Sud-ul Vietnamului au fost de natură politică, economică și socială.

Washington-ul a ales un lider dintre generalii vietnamezi care concurau pentru putere, dar care nu se bucura de credibilitate politică în rândurile poporului.

În august 1964 Nord-vietnamezii au atacat un distrugător american în Golful Tonkin. Acest eveniment i-a oferit președintelui Johnson ocazia de a ataca Nord-ul, folosind toată forța considerată necesară pentru stăvilirea comunismului în Asia de Sud-Est.

Bombardarea Vietnamului de Nord a început în februarie 1965 și a provocat o amplă mișcare de protest. SUA s-au implicat în război fără o declarație prealabilă și fără o declarație de război. Americanii au considerat acest război o greșeală, iar în lume, SUA erau văzute ca un agresor ce încerca să se impună asupra unui Vietnam sărac și subdezvoltat.

În mai 1968 au fost inițiate convorbiri de pace între Washington și Hanoi și, în octombrie, Johnson a oprit bombardarea N-ului.

Președintele Nixon, ales în această perioadă, a promis să pună capăt conflictului, dar nu dorea să devină primul președinte american care se declara învins.

În mai 1970, SUA au invadat Cambodgia, care era neutră, pentru că doreau să închidă căile de aprovizionare dinspre Vietnamul de Nord, către Vietnamul de Sud. Această acțiune a dat naștere unui război civil .

În februarie 1971, forțele Sud-vietnameze, sprijinite de aviația americană, au extins războiul în Laos, din nou cu rezultate dezastruoase.

Deoarece URSS și China doreau să-și îmbunătățească relațiile cu SUA, Hanoi-ul a trebuit să accepte un acord de pace la sfârșitul anului 1972. Sud-ul a refuzat însă să îl accepte și războiul a continuat, americanii angajându-se în bombardamente de mare amploare, desfășurate în Nord. SUA s-au retras în 1973, furnizând totodată Sud-ului, enorme cantități de material de război. Ofensiva finală a avut loc în martie 1975, când Saigonul a căzut în mâinile comuniștilor, devenind astfel orașul Ho și Min. În acel moment Nixon părăsise deja Casa Albă, ca victimă a scandalului Watergate (scandal desfășurat în perioada 1972-1974, declanșat de o scurgere de informații despre războiul din Vietnam și publicarea de documente secrete ale Departamentului de Aparare). Prin urmare au dispărut și promisiunile făcute sud-vietnamezilor.

Vietnamul a însemnat un dezastru pentru americani, a învrăjbit țara, a subminat economia și credința în justețea unei cauze, dar i-a determinat pe politicienii americani să fie mai prudenți în folosirea forței.

2.11. SALT I – Acordul de limitare a armelor strategice (1972)

Eforturile administratiei Nixon de a dezvolta sisteme defensive antirachetă (rachete de interceptare) a îngrijorat Moscova. Deoarece era un domeniu în care americanii erau mult mai avansați, rușii nu voiau să fie siliți să-și folosească resursele pentru a intra în competiție. Convorbirile pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT), puteau fi benefice. S-au mai purtat discuții în mod nesistematic, încă din 1969, dar ele s-au blocat în repetate rânduri, datorită detaliilor tehnice.

Nixon era prea puțin interesat de detaliile negocierilor asupra limitării înarmării. El era mai mult preocupat de impactul politic al unui astfel de acord, care ar fi constituit un semnal cert că superputerile au evoluat de la confruntare la dialog.

Primul acord SALT a fost semnat de Brejnev și Nixon la Moscova în mai 1972. Acesta limita (îngheța pentru 5 ani armele strategice existente) dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă, nefăcând progrese deosebite în privința celor ofensive.

Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătații și al spațiului cosmic și cele 2 părti au convenit asupra unor principii de bază care să le guverneze relațiile, incluzând o declarație de principii în vederea extinderii cooperării pentru evitarea unei confruntări militare, precum și reguli de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situații de criză.

Nixon reușise să se apropie de cei doi adversari ai națiunii americane: China și Rusia. Rusii erau multumiți deoarece americanii făcuseră concesii și recunoscuseră în mod oficial egalitatea din punct de vedere al pregătirii și dotării nucleare.

Prima vizită a lui Brejnev în America a fost urmată și de alte întâlniri cu Nixon, la Camp David, lângă Washington și la San Clemente, în California, în iunie 1973. Aceste întâlniri s-au soldat cu acorduri referitoare la colaborarea în domeniul agriculturii, transporturilor, cercetării mărilor și oceanelor și un acord general privind contractele, schimburile și colaborarea în domeniul științei, tehnicii, învățământului și culturii. A fost semnat și un acord referitor la pricipiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor strategice ofensive, stabilind cadrul pentru convorbirile SALT II. S-a convenit contactarea reciprocă în cazul în care una din părti este amenințată sau este victima unui atac nuclear.

2.12. SALT II

A fost semnat de J Carter și L. Brejnev la Viena , în iunie 1979. Un proiect al acordului SALT II se aflase pe masa de lucru a întâlnirii din 1974 dintre Ford și Brejnev. Ulterior, însă, s-au înregistrat progrese nesemnificative datorită acuzațiilor că, de dragul destinderii, se făcuseră prea multe concesii URSS-ului.Invazia rusă în Afganistan,din decembrie 1979, l-a determinat pe Carter să retragă tratatul, care fusese depus spre ratificare în ianuarie 1980.

Următoarele dezbateri, începute la Geneva în iunie 1982, au primit numele de Convorbiri pentru reducerea armelor strategice-START. Acestea au constituit un mare pas înainte, precum și depășirea unei bariere psihologice, de vreme ce acum superputerile discutau despre reducerea arsenalelor.

Carter și Brejnev au avut o dispută în legătură cu prezența unei brigăzi de luptă sovietice pe teritoriul Cubei. Aceasta, precum și alte trupe erau prezente în insulă din timpul crizei rachetelor cubaneze, în conformitate cu cele convenite în cadrul acordului semnat la sfârșitul crizei. Datorită presiunilor dreptei americane, Carter a cerut evacuarea brigadei. Solicitarea sa a fost refuzată de Brejnev. Acest conflict inutil a făcut destul de mult zgomot în vara și toamna lui 1979.

În noiembrie 1979, în Iran, ambasada americană a fost cucerită și au fost luați ostatici, asediul durând 14 luni. Această situație a pus SUA într-o poziție umilitoare, astfel că, în decembrie 1979, politica sovietică a lui Carter “a dat faliment”.

2.13. Intervenția sovietică în Afganistan

Moscova a intervenit în Afganistan pentru a restabili puterea comunistă instaurată în aprilie 1979 și respinsă de populație. Decizia de intervenție a fost luată de către Biroul Politic, în frunte cu șeful KGB Iuri Andropov, la 12 decembrie 1979.

Rușii au crezut că președintele Carter nu se va implica în acest conflict, dar acesta a luat atitudine, considerând acțiunea rusească drept “cel mai serios pericol pentru pace din 1945”.

Washington-ul a oprit derularea unui contract de export de cereale cu Moscova și a sugerat sportivilor americani să nu participe la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova.

Conducătorii ruși și-au asumat intervenția în Afganistan, motivată de teama apariției unui nou lider local, care s-ar fi putut afla sub influența Chinei sau a SUA. Moscova a considerat că dacă nu ar fi venit în ajutorul comuniștilor în Afganistan, s-ar fi interpretat că ea nu este capabilă să facă față americanilor. Cu toate acestea, rușii nu au apreciat corect efectul negativ pe care îl va produce această invazie, care va întoarce Orientul Mijlociu împotriva URSS.

Noul președinte american, Ronald Reagan, a catalogat URSS-ul drept un “imperiu al răului”, lucru ce i-a jignit profund pe ruși.

2.14. Noua gândire politică și sfârșitul Războiului Rece

Conceptul “noua gândire politică” a apărut pentru a defini sistemul de lucru adoptat de Mihail Gorbaciov și ministrul de externe Eduard Șevardnaze, care a revoluționat politica externă sovietică, începând cu anul 1985. Noul președinte al URSS considera lupta dintre superputeri neproductivă și susținea căutarea unor soluții comune pentru rezolvarea problemelor, evitarea folosirii forței și respectarea valorilor universale comune.

Primul pas pentru normalizarea relațiilor Est-Vest a fost întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov la Geneva în noiembrie 1985. Aceștia au căzut de acord că un război nuclear sau convențional, nu ar aduce beneficii nici uneia dintre părți, așa că acesta trebuie evitat cu orice preț .

URSS-ul a devenit din ce în ce mai mult dispus să facă concesii și, aceasta a dus la semnarea în decembrie 1987 a unui acord privind eliminarea focoaselor nucleare transportate de rachete cu rază medie de acțiune (cca 2500). În mai 1988, tot în urma semnării unui acord, a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan.

Politica externă a lui Gorbaciov a avut efecte pozitive și a schimbat radical imaginea URSS în lume. Relațiile ruso-americane au continuat să se dezvolte lent, chiar dacă noul președinte american George Bush, ales în ianuarie 1989, este la început reticent și suspicios în ceea ce privește atitudinea conciliantă a lui Gorbaciov.

S-a convenit inițierea unui tratat asupra fortelor convenționale în Europa (CFE) și pentru viitor pregătirea unui tratat START. E. Șevardnaze a afirmat că cele două țări “au îngropat războiul rece în adâncurile Mediteranei”.

În ceea ce privește situația Germaniei, s-a propus unificarea acesteia, prin integrarea RDG în Germania de Vest. În noiembrie 1989 cade Zidul Berlinului și cancelarul german Helmut Kohl, lansează un plan de zece puncte pentru reunificarea Germaniei. Partidul lui Kohl câștigă alegerile din Germania de Est, cele două state semnează tratatul de unificare economică, monetară și socială și, începând cu 1 iulie 1990, marca germana (DM) devine moneda comună. Reunificarea are loc la 3 octombrie 1990.

Gorbaciov și Bush mențin relații constante, SUA susținând încercarea lui Gorbaciov de a transforma URSS într-o federație democratică. Aceasta din urmă se afla în pragul colapsului financiar și aștepta ajutor de la SUA.

La 1 august 1990 izbucnește războiul din Golf ( Saddam Hussein invadează Kuwait-ul) și, având în vedere că Irakul era stat aliat, Gorbaciov îi cere asigurarea lui Bush că trupele americane vor părăsi Kuwait-ul după ce vor exercita presiune militară asupra lui Saddam Hussein. Prin aceasta, Gorbaciov încearcă să evite agravarea conflictului.

În iunie 1991, SUA aprobă creditul pentru URSS, de 1.5 miliarde $, pentru cumpărarea de cereale.Gorbaciov este nemulțumit de valoarea ajutorului american, având în vedere că necesitățile URSS erau mult mai mari. El aduce în prim plan faptul că războiul din Golf a costat 100 miliarde $, bani care s-au strâns foarte ușor și sugerează că s-ar putea găsi banii necesari și pentru sprijinirea planului de redresare financiară și trecere la economia de piață a URSS .

Ultima întâlnire dintre G. Bush și Gorbaciov are loc în iulie 1991 și este marcată de satisfacții pentru ambele părți. Tratatul START este pregătit pentru a fi semnat și Tratatul referitor la regimul forțelor convenționale în Europa fusese înaintat Senatului pentru ratificare.

În august 1991 are loc o tentativă de lovitură de stat, condusă chiar de oamenii lui Gorbaciov, cunoscută sub numele de “puciul moscovit”. Aceasta conduce în decembrie la destrămarea URSS și crearea Comunității Statelor Independente. Republicilor sovietice Estonia, Letonia și Lituania le este recunoscută independența.

Boris Elțân preia puterea în Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice.

Destrămarea URSS marchează încheierea Războiului Rece și declararea SUA ca învingătoare. SUA se confruntau cu probleme economice și sociale în urma administrației Reagan și costurilor imense ale războiului din Golf, cu toate acestea au reușit să se redreseze și și-au păstrat supremația și titlul de prima superputere din lume.

CAPITOLUL III Relațiile economice

3.1 Comunitatea Europeană

Comunitatea Europeană fost înființată în 1957, printr-un tratat semnat de 6 state –Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, RFG-aceleași care erau membre ale CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului). Comunitatea Europeană avea ca rol inițierea cooperării economice în vederea obținerii de beneficii și emitea pentru viitor ideea creării unui stat unic și atotputernic. Obiectivul principal, cooperarea economică, se realiza prin extinderea producției și reducerea costurilor, sub o conducere comună.

Prin intermediul Comunității Economice Europene, statele se angajează:

-să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene

-să asigure, printr-o acțiune comună, progresul economic și social al popoarelor lor și să elimine barierele ce divizează Europa

-să desemneze ca scop esențial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condițiilor de viață și de muncă ale popoarelor lor

-să consolideze unitatea economiilor lor și să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora reducând decalajele între diferitele regiuni și întârzierile celor mai puțin favorizate

-să consolideze prin constituirea unui ansamblu de resurse, salvgardarea păcii și libertății și îndeamnă celelalte popoare ale Europei care le împărtășesc idealul, să se asocieze efortului lor.

În Tratatul de la Roma, actul prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană, sunt prevăzute trei scopuri esențiale urmărite: crearea uniunii vamale și comerciale, uniunea economică și integrarea politică. Era vizată crearea pieței comune pentru bunuri, servicii, capital și forță de muncă, precum și o politică agricolă comună și, ulterior, extinderea Comunității prin acceptarea de noi membri.

Organismele Comunității Europene sunt :

-Consiliul European, format din șefii de stat și de guvern ai țărilor membre

-Comisia Europeană

-Consiliul de Miniștri

-Curtea de Justiție, cu sediul la Luxembourg

-Parlamentul European, cu sediul la Strasbourg

-Comitetul Reprezentanților Permanenți

-Comitetul Economic și Social

Aceste organisme au puteri legislative sau executive, sau au rol de control și consultanță. Ele reglementează activitățile pentru funcționarea pieței comune și elaborează acte legislative aplicabile în țările membre. Reglementările legislative constau în reglementări cu caracter obligatoriu, recomandări, directive și avize.

S-a stabilit crearea uniunii vamale în decursul unei perioade de 12 ani, prin eliminarea barierelor vamale, tarif vamal extern unic și libera circulație a capitalului și forței de muncă .

În ceea ce privește agricultura, a fost elaborată Politica Agricolă Comună (PAC). Aceasta presupunea stabilirea prețurilor pentru produsele agricole-de către Comisia Europeană de la Bruxelles-peste prețurile mondiale, pentru a asigura producătorilor un trai decent și cumpărarea surplusurilor. Acest plan a avut inițial succes, până în momentul în care s-a ajuns supraproducție și majoritatea bugetului era cheltuit pentru achiziționarea surplusurilor. Pentru a contracara acest efect s-a propus o reformă, care a însemnat reducerea terenurilor utilizate în agricultură și a subvențiilor. În continuare, PAC a suferit mari dezechilibre și, pentru a-i echilibra bugetul a fost necesară creșterea contribuției suplimentare a membrilor.

Pentru a-și lărgi sferele de colaborare, cu unele țări care necesitau un impuls pentru dezvoltare, dar și cu zone cu resurse strategice, Comunitatea Europeană s-a extins începând cu anul 1973. În acest an au devenit membre încă 3 țări. În 1981 a aderat Grecia, în 1986 Spania și Portugalia, Comunitatea ajungând la un numar de 320 milioane consumatori .

Pe lângă membrii cu drepturi depline, Comunitatea avea și membri asociați, al căror statut era stabilit prin tratate pe termen scurt. Aceștia beneficiau de împrumuturi, finanțări și acorduri comerciale preferențiale .

În ceea ce privește uniunea economică și integrarea politică, Comunitatea a întâmpinat numeroase impedimente. Cel mai important a fost neâncrederea statelor și teama că ar putea pierde suveranitatea și identitatea națională. Din aceasta cauză, multe state doreau o piață comună, dar nu și o uniune economică și financiară. Cu toate acestea, statele europene au înțeles în scurt timp ca integrarea într-un organism supranațional nu le afectează suveranitatea și că pot obține mai multe avantaje dacă se află în cadrul Comunității decât în afara ei.

Problemele economice din anii ‘70-’80 au determinat creșterea șomajului și instabilitatea cursurilor de schimb. Pentru a corecta această criză, în 1978, a fost înființat Sistemul Monetar European (SME). Acesta permitea fluctuarea cursurilor monedelor în mică masură, anunța crearea unei monede de rezervă-ECU-a cărei valoare era stabilită pe baza unității cursurilor europene și a unei rezerve centrale de aur și valută, în valoare de 50 miliarde $.

Buna funcționare a SME, a condus la semnarea, în 1986, a Actului Unic European, prin care se dorea finalizarea unificării comerciale până la sfârșitul anului 1992. Chiar dacă inițial au existat probleme care au întârziat integrarea (crize economice, opoziția Marii Britanii, care considera că apartenența la Comunitate îi afectează interesele naționale), statele europene și-au unit forțele pentru a implementa politicile financiare și monetare integrate, rolul cel mai important fiind jucat de Franța și RFG

3.2 Relațiile SUA-Europa de Vest

SUA dorea să interzică exportul articolelor care erau deficitare în țară, să implementeze obiectivele politicii externe și să interzică exporturile care afectau securitatea națională. În 1949 au introdus Legea Controlului Exporturilor, care a funcționat până în 1969 .

Reglementarile americane pentru exporturi s-au înăsprit. Cu toate acestea, SUA trebuia să obțină acordul voluntar al țărilor, deoarece semnarea unor tratate de îngrădire mutilaterală a exporturilor era ilegală și contravenea Cartei ONU.

Paul Hoffman, șeful Adminstrației Europene pentru Cooperare, a fost desemnat de către Departamentul de Stat să poarte tratative cu țările implicate în Programul de Reconstrucție, pentru a obține de la acestea acordul în privința îngrădirii exportului pentru anumite bunuri.

Britanicii și francezii au respins listele americane cu restricții și au întocmit liste proprii, care, în urma dezbaterii Consiliului Securității Naționale, au fost acceptate. Reprezentanții Marii Britanii, Franței, Belgiei, Italiei și Olandei s-au întâlnit la Paris în 1949 și au convenit să adopte integral lista anglo-franceză.

Relațiile SUA – Marea Britanie

Interesele Statelor Unite și cele ale Marii Britanii au fost mereu mai degrabă complementare decât antagonice. Din acest motiv, colaborarea s-a menținut constantă. Au existat numeroase investiții britanice în SUA și un volum crescut al comerțului .

Unii politicieni britanici, cum ar fi Winston Churchill, au considerat colaborarea cu SUA esențială pentru refacerea economică a Marii Britanii. Alții erau însă, tot mai îngrijorați de creșterea dependenței față de americani și le era teamă că Marea Britanie va ajunge un satelit al Americii. Ei considerau că americanii intenționează să își îmbunătățească situația economică pe seama britanicilor.

Legăturile dintre SUA și Marea Britanie s-au adâncit odată cu alierea lor în lupta împotriva Germaniei și a Japoniei în cel de-al II-lea război mondial .

Dependența financiară a Regatului Unit față de SUA crește mult, odată cu semnarea Acordului de Împrumut și Concesionare (Lend-Lease Agreement). SUA a cerut un preț ridicat pentru ajutorul ei și a emis un plan de reconstrucție a ordinii economice internaționale , ce consta în renunțarea țărilor la sferele lor de interese, lucru ce implica și Marea Britanie.

SUA dorea să creeze, sub conducerea sa, un bloc economic care să includă Americile, Marea Britanie și mare parte din Asia de Est, inclusiv China și Japonia. SUA accepta intrarea țărilor în acest bloc, cu îndeplinirea condiției de renunțare la sferele de interes și chiar dorea ca marile puteri europene să fie obligate să renunțe la colonii.

În august 1945, SUA a întrerupt derularea Acordului de Împrumut și Concesionare, de care depindea mult refacerea economică a Marii Britanii. Britanicii au insistat foarte mult pentru a schimba hotărârea americanilor. În cele din urmă au reușit să obțină scăderea, cu 650 miliarde $, a datoriilor din contul Acordului Lend-Lease (datoriile totalizau 21 miliarde $) și un împrumut de 3.75 miliarde $, cu dobândă de 2%. Marea Britanie trebuia să renunțe la sistemul preferențial care favoriza țările din imperiu și să oblige toți deținătorii de depozite să-și convertească lirele în dolari.

Guvernul SUA era divizat între cei care favorizau o relație specială cu Marea Britanie, cu scopul de a clădi o ordine economică internațională stabilă și cei care erau împotriva emiterii oricăror concesii față de Marea Britanie. Această divergență de opinii nu a favorizat negocierile de după război și de aceea multe planuri economice nu au fost realizate. Speranțele într-un comerț multilateral și convertibilitatea monedelor, au fost amânate.

Delegațiile britanică și americană de la Bretton Woods au înaintat planuri total diferite și înțelegerea finală a fost emisă mai mult pe baza ideilor americane decât a celor britanice.

Americanii se opuneau îndepărtarii de la principiile financiare clasice și susțineau reintroducerea standardului aur. Acest standard elimina incoerența în acordarea creditelor către țările aflate constant în deficit.

Viziunea britanică era diferită. Englezii prezentau un atașament ridicat față de menținerea unei sfere de influență ridicate, ca fundament al ordinii economice internaționale. Aceștia erau sceptici în privința faptului că ordinea ar putea fi restabilită pe baza vechilor principii universale.

Ca primă superputere, SUA susținea liberalizarea completă a relațiilor economice internaționale.

Contrar acestei viziuni, Marea Britanie favoriza o perioadă de tranziție, în care să-și elibereze treptat sferele de influență și să fie în continuare capabilă să mențină controlul asupra unei mari părți din imperiul său colonial.

Cu toate acestea, Marea Britanie a sprijinit intenția americană de a crea un comerț multilateral, văzând avantajele restabilirii lirei sterline ca monedă de schimb internațională, reconstruirea serviciilor financiare și de asigurare și a portofoliului de investiții britanic.

Deoarece tentativa de a introduce convertibilitatea și relațiile economice multilaterale a eșuat inițial si nu a putut fi realizată decât la începutul anilor ’60, SUA a lansat în 1947 Planul Marshall pentru a ajuta reconstrucția economiei europene și prevenirea atragerii țărilor în sfera de influență sovietică. Marea Britanie a beneficiat de un ajutor de aproape 3 miliarde $ în cadrul Planului Marshall.

Marea Britanie a menținut legături strânse cu SUA, atât în sfera economică cât și militară. Cu toate acestea parteneriatul a fost mereu inegal. Marea Britanie s-a confruntat mai mult cu dezavantajele decât cu avantajele de a fi o putere economică. Povara cheltuielilor economice și supraevaluarea monedei, au contribuit la neglijarea investițiilor pe termen lung. Economia britanică nu a fost reorganizată cu succes, pentru a permite acesteia să fie un competitor abil în expansiunea noii lumi economice.

Relațiile SUA-Europa de Est

Relațiile economice SUA-URSS s-au întrerupt brusc în 1945, prin anularea de către americani a Acordului de Împrumut și Concesionare ( Lend-Lease Agreement). Acest împrumut, pe lângă faptul că era un posibil stimulent economic, era considerat de URSS o compensație financiară pentru efectivele sale militare din cadrul forțelor aliate de război. URSS avea mare nevoie de acest împrumut și anularea lui a fost percepută ca agresivă.

Ca urmare a izbucnirii războiului din Coreea și a conștientizării faptului că Europa Occidentală nu sprijină eforturile SUA pentru îngrădirea exporturilor, americanii au interzis acordarea de asistență oricărei țări care exportă produse cu potențial militar Blocului Sovietic.

Ulterior, Departamentul Comerțului a cerut licență pentru toate exporturile către Blocul Sovietic, dar Departamentul de Stat s-a opus, considerând această cerere echivalentă cu un embargo. Departamentul de Stat și-a motivat opinia, prin faptul că acest embargo ar determina cu siguranță apropierea țărilor Est-europene de URSS. Multe din țările din Europa de Vest nu erau dispuse sa coopereze la acest embargo, pentru faptul că depindeau de comerțul cu Blocul Sovietic și se temeau de represalii militare.

La începutul anului 1951, cele 2 departamente americane au ajuns la un compromis, luând decizia de a nu acorda licență de export, produselor destinate Blocului Sovietic. Această hotărâre se aplică unui număr de 200 de bunuri, incluse în “Lista Aprobată”.

Tot în 1951, SUA a adoptat Legea cu privire la îngrădirea asistenței mutuale pentru aparăre, care includea un embargo pentru exportul de arme, muniție, materiale din domeniul energiei atomice, precum și din industria petrolului și a transporturilor. Mai mult, legea interzicea exportarea oricăror produse de o deosebită importanță strategică, care puteau fi folosite la fabricarea unor materiale de război. Aceste restricții erau impuse tuturor națiunilor care primeau asistență militară,economică sau financiară din partea SUA.

3.4 Asia și Occidentul

Dezvoltarea economică a Asiei a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente din a doua jumătate a secolului XX.

Acest proces a început în Japonia, în anii ’50, aceasta fiind considerată pentru o perioadă de timp o excepție, deoarece, ca țară non-occidentală, a reușit să se modernizeze cu succes și să devină dezvoltată din punct de vedere economic.

Procesul de dezvoltare economică s-a extins la “tigrii asiatici” (Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore) și apoi la China, Malayesia, Thailanda și Indonezia, manifestându-se și la Filipine, India și Vietnam.

Aceste țări au avut o perioadă de aproximativ un deceniu rate de creștere medii anuale de cca. 8-10%.

O extindere asemănătoare a comerțului s-a produs mai întâi între Asia și lume și apoi în interiorul Asiei. Această performanță economică asiatică a fost în contrast cu modesta creștere sau chiar stagnare a economiilor europene .

Dezvoltarea rapidă a economiei asiatice elimină teoria anterioară care identifica bogăția cu Occidentul și subdezvoltarea cu tot ceea ce este non-occidental.

Dublarea venitului pe cap de locuitor a durat în Marea Britanie 58 de ani, în SUA 47 de ani, în timp ce Japonia a reușit această performanță în 33 de ani, Indonezia în 17 ani, Coreea de S în 11 ani și China în 10 ani.

Dezvoltarea economică asiatică modifică echilibrul puterilor între Asia și Occident, reprezentat în mod special de SUA. Bogăția și puterea obținute prin dezvoltarea cu succes a economiei, conferă țărilor asiatice convingerea că au demonstrat superioritatea morală și culturală.

Societățile asiatice devin din de în ce mai puțin sensibile la cererile și interesele SUA și din ce în ce mai mult capabile să reziste presiunii venite din partea SUA și a altor țări occidentale.

Dezvoltarea și modernizarea Japoniei s-a făcut prin împrumutarea tehnicilor, practicilor și instituțiilor occidentale, adaptate cu succes la tradiționala cultură japoneză. Cu toate acestea, Japonia este o țară solitară și tendința sa de a-și ține piețele închise împiedică oarecum dezvoltarea mai amplă a comerțului intra-regional în Asia de Est.

În 1945 China s-a numărat printre învingătorii celui de-al doilea Război Mondial și a obținut un mandat de membru permanent în Consiliu de Securitate al ONU. Americanii considerau China aliatul cheie în Asia, însă aceasta s-a îndreaptat spre comunism, în 1949 fiind proclamată Republica Populară Chineză. Importul din Uniunea Sovietică a avut câștig de cauză asupra celui din Occident. Cu toate acestea, China s-a definit ca țară socialistă pe cont propriu, iar URSS-ul a devenit îngrijorat la apariția unui nou pol de putere comunistă, care nu i se supune și ar putea opune rezistență.

Ulterior, spre sfârșitul anilor ’70, o nouă conducere a reorientat China spre capitalism. Acest fapt a fost determinat de eșecul comunismului de a genera creștere economică și succesul capitalismului în Japonia.

La începutul anilor ’90, comerțul între țările zonei culturale chineze (ASEAN, Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud și China) a crescut de la mai puțin de 20% în 1970, la aproape 30%. Comerțul acestor țări cu Japonia a scăzut de la 23% la 13%.

3.5 Crizele petrolului

Prima criză a petrolului s-a declanșat în 1950, când noul prim-ministru al Iranului, Ali Razm Ara, a redeschis negocierile cu Anglo-Iranian Oil Company (A.I.O.C.), după ce a obținut promisiunea de ajutor din partea americanilor. Această companie transforma-se Iranul în principalul producător de petrol și a construit la Abadan cea mai mare rafinărie din lume.

Parlamentul de la Teheran a refuzat oferta A.I.O.C. de dublare a redevențelor sale și a declanșat o campanie pentru naționalizarea industriei hidrocarburilor. Opinia publică iraniană a reacționat prin numeroase manifestații, fiind dezamăgită de lipsa ajutorului american și l-a numit pe Mossadiq, patriot devotat, responsabil al negocierilor cu A.I.O.C.

Între Mossadiq, care susține naționalizarea prin orice mijloace a petrolului și Razm Ara, care considera că țara nu poate exploata singură petrolul, se declanșează o dispută intensă și acesta din urmă este asasinat.

În aprilie 1951 Mossadiq este numit prim ministru și Șahul acceptă să promulge legea naționalizării și refuză arbitrajul propus de britanici, aceștia invocând acordul petrolier din 1933. Rafinăria este obligată să își închidă porțile, deoarece tehnicienii britanici nu se supun noii companii naționale iraniene.

Truman încearca o conciliere, însă aceasta eșuează și Marea Britanie retrage toate facilitățile comerciale oferite Iranului și întoarce din drum transporturile destinate acestuia. Ca răspuns, Mossadiq expulzează tot personalul britanic al rafinăriei. Pentru a-și proteja investițiile, britanicii trimit trupe în apropierea Iranului, însă acestea nu debarcă. Atacarea Iranului putea declanșa intervenția URSS-ului, care, în baza tratatului sovieto-persan putea invada Nord-ul țării.

Marea Britanie dorește cu orice preț să păstreze rafinăria de la Abadan și se teme că pierderea acesteia ar putea duce la dispariția prezenței britanice în Orient.

În vara anului 1951, regele Iordaniei, devotat britanicilor este asasinat. În toamnă, prim-ministrul Egiptului denunță tratatul încheiat în 1936 cu Marea Britanie, prin care aceasta are dreptul să-și mențină trupe în zona canalului Suez. Acest eveniment este urmat de numeroase manifestații și atacuri împotriva britanicilor la Cairo.

Truman acordă un împrumut de 23 milioane de dolari Iranului și încearcă să-l ajute pe Churchill să intervină pentru obținerea compensațiilor pentru A.I.O.C. și vânzarea petrolului stocat. Între timp, Mossadiq reușise să obțină puteri depline din partea Parlamentului de la Teheran și hotărăște să rupă complet relațiile diplomatice cu Regatul Unit. Încercând să se impună autorității Șahului, Mossadiq pierde sprijinul armatei și, ulterior postul de prim-ministru.

Criza este soluționată în cele din urmă în 1954, când este semnat un acord între National Iranian Oil Company (N.I.O.C.) și un consorțiu în care americanii dețin 40% din acțiuni, britanicii 40% și francezii 6%. În cadrul acestui acord Iranul primește jumătate din profituri.

În 1955,Turcia, Iraq, Iran și Pakistan semnează Pactul de la Bagdad, pentru a-și oferi reciproc asistență în caz de agresiune în regiune.

Criza petrolului din 1973 este rezultatul unui război teritorial, pornit de egipteni împotriva Israelului, cu scopul de a obține avantaje teritoriale, care să servească drept atu, în cadrul unor negocieri ulterioare.

La 6 octombrie 1973, egipteni și sirieni atacă Peninsula Sinai și Înălțimile Golan.

Având în vedere importanța strategică a zonei, datorată existenței petrolului, Estul și Vestul reacționează imediat, intervenind prin manevre militare și diplomatice. SUA furnizează armament și materiale de război Israelului, iar reacția țărilor arabe, producătoare de petrol, nu întârzie să apară. Acestea decid un embargo al țițeiului brut destinat SUA. Prețul țițeiului explodează și SUA caută să negocieze cât mai repede reglementarea acestei crize.

URSS face presiuni asupra țărilor arabe pentru încetarea luptelor și amenință cu o intervenție directă. Criza se încheie la 26 octombrie.

CONCLUZII

Perioada cuprinsă între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și până la destrămarea URSS, în anul 1991, este cunoscută sub numele de “Războiul rece”. Acest interval de timp stă sub semnul rivalității între Occident și Orient, socialism și capitalism, libertate și îngrădire.

Pentru o perioadă lungă de timp, Războiul Rece a schimbat ordinea mondială, materializându-se într-o luptă a “orgoliilor politice”. Aceasta a însemnat cheltuieli importante, creștere economică pentru SUA și colaps pentru Uniunea Sovietică.

În definitiv, acest eveniment ce a marcat sfârșitul secolului XX, poate fi văzut chiar ca o confruntare între bine și rău, ce s-a răsfrânt asupra țărilor în curs de dezvoltare și mai ales asupra lumii a treia. Acestea au devenit miza rivalității între SUA și URSS.

Pe parcursul a aproape jumătate de secol, Războiul Rece a determinat transformări la scară largă, la nivel politic, economic, social și cultural, cum ar fi : decolonizarea lumii a treia, creșterea puterii economice a Japoniei, Germaniei și conflicte regionale sângeroase.

Războiul rece poate fi împărțit în patru perioade, în funcție de intensitatea tensiunilor ce s-au dezvoltat între blocul Occidental și cel de Răsărit.

Prima perioadă se întinde de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, până în 1953, la moartea lui Stalin și este considerată o perioadă de risc scăzut.

Cea de-a doua perioadă este una de risc și confruntare, în care se desfășoară evenimente ca războiul din Coreea, criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba și războiul din Vietnam.

În cea de-a treia perioadă, care începe în 1969, se încearcă destinderea și normalizarea relațiilor internaționale. Au loc numeroase întâlniri și negocieri, semnarea acordului SALT I de către președintele sovietic Brejnev și președintele SUA, Nixon și SALT II de către Brejnev și Carter.

Ultima perioadă, supranumită și “al doilea război rece”, este caracterizată de o accelerare a cursei înarmărilor, care se finalizează cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov. Acesta lansează conceptul “noua gândire politică”, prin care intenționează să pună capăt rivalității dintre cele 2 superputeri. URSS nu mai este capabilă să susțină confruntarea cu SUA și ajunge într-o stare de colaps, ce generează în final destrămarea imperiului sovietic.

Originea istorică a Războiului Rece, derivă cu siguranță din capacitatea celor doi lideri supremi-URSS și SUA- de a se înarma cu arme moderne de distrugere în masă.

De asemenea, acest eveniment poate fi văzut ca cea mai completă și formală încercare de “a adăuga înțeles puterii”, de a deține supremația în stabilirea ordinii mondiale. Efectele imediate au fost agravarea și dramatizarea confruntării.

Conflictul a devenit subiectiv, evoluând parcă de la o luptă privată a două națiuni mândre, la testarea a două universalități, ambele oferind “cheia modernității”.

Dramatismul conflictului provine și din prezența factorului nuclear. Premisa colapsului uneia dintre puteri determină tensiune continuă. Mobilizarea permanentă era obligatorie, deoarece balanța se putea înclina în orice moment în favoarea unuia dintre competitori.

Geografia politică și economică a Războiului Rece a fost caracterizată folosind termenii de “blocuri” sau “lumi”, care erau văzute ca fiind relativ fixe și impermeabile și care erau separate de așa numita “cortină de fier”. Fiecare bloc avea un scop precis și bine delimitat, folosindu-si toate resursele disponibile pentru îndeplinirea acestuia.

“Lumea I” promova capitalismul, în timp ce “lumea aIIa” promova socialismul. Fiecare dintre acestea se lupta să dezvolte alianțe cu națiunile din lumea a treia, pentru a avea acces la minereuri de importanță strategică și coridoare de transport.

Un aspect important al geopoliticii Războiului Rece este rivalitatea dintre uniunile de comerț internațional. Organizațiile de comerț aliate cu Washington-ul sau cu Moscova, au dezvoltat o intensă rivalitate și și-au definit sfere vaste de influență în întreaga lume.

Analizând șirul evenimentelor de pe toată perioada războiului rece, putem observa o schimbare permanentă a echilibrului între interesele militare și cele economice, în funcție de evenimentele ce au apărut în diversele puncte strategice ale lumii. Totuși ,din motive de securitate interesele militare au fost mereu prezente.

În sens strict sfârșitul războiului rece este marcat de destrămarea URSS, care a devenit incapabilă să mai susțină cursa cu SUA.

Sfârșitul războiului rece a fost anticipat de prăbușirea regimurilor comuniste în țările Blocului Sovietic.

Finalul de an 1989 a însemnat pentru țările fostului bloc comunist o perioadă de frământări sociale și politice majore. Regimurile socialiste au căzut treptat, precum piesele unui domino, mai întâi în Polonia și apoi în Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria.Cel mai important eveniment ce a marcat începutul sfârșitului pentru comunism și implicit pentru războiul rece, a fost căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.

Politica de colaborare inițiată de Gorbaciov și întâlnirile sale cu George Bush, au fost un pas înainte, dar nu au schimbat iminentul colaps al URSS. Acesta a avut loc în 1991 și a condus la crearea unei Comunități de state independente.

Prin urmare, SUA sunt cele care au câștigat acest război, reușind să-și mențină supremația și titlul de primă superputere.

BIBLIOGRAFIE

Berstein Serge, Istoria Europei, Editura Institutul European, Iași, 1998, volumul 5

Calvocoressi Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003

Calvocoressi Peter, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice, Editura Polirom, Iași, 2000

Constantiniu Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece, Editura Corint,București, 1998

Defarges Moreau Philippe, Relații internaționale după 1945, Editura Institutul European, Iași, 2001

Dufour Jean-Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București, 2002

Farmer Alan, Marea Britanie: politica externă și colonială, Editura Bic All, București, 2000

Fontaine Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 1998

Fontaine Andre, Istoria războiului rece, Editura Militară, București, 1993, vol. 3

Fontaine Andre, Istoria războiului rece, Editura Militară, București, 1994, vol. 4

Geiss Emanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, Editura All, București, 2002

Guzzini Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000

Harrington Joseph, Courtney Bruce, Relații româno-americane 1940-1990, Editura Institutul European, Iași, 2002

Herod Andrew, Tuathail O Gearoid, Roberts Susan, An unruly world?, Editura Routledge, 1998

Huntington Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998

Laidi Zaki, A world without meaning, Editura Routledge, 1998

Loth Wilfried, Împărțirea lumii-Istoria războiului rece, Editura Saeculum, București, 1997

McCauley Martin, Rusia, America și războiul rece 1949-1991, Editura Polirom, Iași, 1999

O’Brien Patrick, Cleese Armand, Two Hegemonies, Editura Ashgate, 2002

Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest 1945-1991, Editura Institutul European, Iași, 1998

Winkler M. Alan, Trecutul apropiat-Eseuri și documente despre America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Zaloga Steven, Ținta: America, Uniunea Sovietică și armele strategice, Editura Elit, București,1993

www. coldwar.org

www. watergate.info

www.globus.home.ro/articole

www.coursework. info

www. jurnalul.ro/modules ( Arhiva Jurnalul National)

=== cap 1 53587 ===

Capitolul I Declanșarea Războiului Rece

1.1 Definirea Războiului Rece

Expresia “război rece” datează din secolul XIV, când scriitorul spaniol Don Juan Manuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creștinătate și islam. El a observat ca războaiele reci și cele fierbinți se disting în principal prin modul în care se sfârșesc:

“Războiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfârșește fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace și nici nu conferă onoare acelora care l-au inițiat”.

După sfârșitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai puterii-SUA și URSS. Dispariția alianțelor la sfârșitul războiului, pun față în față cele două puteri.

Statele europene, slăbite după război și incapabile să își susțină apărarea prin mijloace proprii, devin miza rivalității între doi coloși cu șanse total diferite. Se dezvoltă astfel un conflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.

În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu își impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până unde înaintează armatele sale.”

În sens strict, începutul războiului rece este marcat de întâlnirea dintre Winston Churchill și Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la Strettin la Marea Baltică și până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul continentului.”

Democrația și libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru a stopa intenția sovietică de a-și extinde nelimitat puterea și doctrina.

Războiul rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”. Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar lumea occidentală dorește dispariția amenințării socialiste. Nu există un conflict armat direct, acesta fiind izolat în lumea a treia.

1.2. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul rece poate fi împărțit în patru perioade principale.

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol și de confruntare, de la moartea lui Stalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Caracteristică acestei perioade este diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

A treia perioadă este una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și de a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este considerată cea mai gravă greșeală a politicii externe sovietice.

În perioada a patra, supranumită și “al doilea Război Rece”, a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este stopat de Mihail Gorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe și negocierea unui nou tip de relație cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină comunismul și mișcările de eliberare națională din lume. URSS nu mai suporta povara economică de a fi o superputere și a suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa, Gorbaciov și-a distrus propriul stat și beneficiile au revenit SUA.

Unii specialiști consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului rece, an în care bolșevicii au înființat primul stat comunist.

Încă din anul 1918, Lenin căutase să stabilească un mod de conviețuire cu lumea capitalistă, fiind convins că supraviețuirea puterii sovietelor este elementul esențial în promovarea revoluției mondiale. Datorită acestui fapt, până la izbucnirea celui de al II-lea Război Mondial, politica externă sovietică a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctrina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism și comunism era inevitabil, așa încât URSS trebuia să devină suficient de bine pregatită din punct de vedere militar, pentru a câștiga un astfel de conflict. Datorită acestei convingeri precum și a prezumției că eventualele războaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă .

Al II-lea Război mondial a transformat URSS în cea mai mare putere militară din Europa. Singurul său rival real era și, astfel, relația cu Washington-ul a căpătat o importanță vitală pentru Moscova.

Un parteneriat pentru pace părea posibil în 1945. Moscova a jucat un rol esențial în negocierile care au dus la înființarea FMI și a Băncii Mondiale. Cu toate acestea, prevederea FMI, conform căreia experții săi ar trebui să aibă acces la date strategice de mare importanță, incluzând rezervele în aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova. Stalin nu dorea ca Occidentul să înțeleagă cât de precară era situația economică a URSS în 1945.

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu SUA și a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la guvernare acolo unde era posibil,dar să nu încerce să preia puterea.

Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, era îngrijorat de sporirea influenței comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încă din 1946, dar trebuia să fie evident că rușii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii comuniste în estul și sud-estul Europei, în 1946, precum și eventualitatea câștigării de către comuniști a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman și Planul Marshall.

Moscova a avut satisfacția de a vedea lumea împărțită în două tabere antagonice, cea socialistă și cea capitalistă. Preluarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia în februarie 1948, mai mult datorită unei greșeli a politicienilor locali, decât a unor manevre ale Moscovei, a convins mulți europeni că “tăvălugul” comunist se deplasează către Vest.

Blocada Berlinului, care începe în 1948, a turnat gaz pe foc. O consecință directă a blocadei a fost înființarea Germaniei de Vest și, imediat după aceea, a Republicii Democrate Germane (RDG) în Est.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naștere unui al doilea potențial gigant comunist. Ca ripostă la aceeași situație a fost creat NATO, la solicitarea Vest-europenilor.

În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-coreeană în Coreea de Sud și ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Moartea lui Stalin în 1953, precum și alegerea președintelui Eisenhower, care era hotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est și Vest și sfârșitul primului război rece.

Moscova lansase deja “doctrina coexistenței pașnice” în 1952, în urma experimentării reușite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită și neutră, idee la care s-au opus Germania de Vest și Franța. A fost semnat un armistițiu în Coreea, în iulie 1953 și în Indochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri între Est și Vest în 1954 și 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei și Indochinei.

Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pace care descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar Moscova a rămas fidelă țelului său în ceea ce privea o Germanie unită și neutră până în 1958, când Hrușciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea și Vietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor în întrecerea dintre capitalism și comunism.

Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând și, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică “pe marginea prăpastiei” și de conflicte primejdioase, relațiile dintre Est și Vest devenind extrem de fragile. Revolta maghiară și invazia anglo-franceză în Egipt au survenit în 1956, cea din urmă determinându-i pe ruși să amenințe cu intervenția militară în favoarea Egiptului.

Cu ocazia vizitei lui Hrușciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă de negocieri și astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei de destindere) între el și Eisenhower. Acesta a luat sfârșit brusc, în 1960, la Summit-ul de la Paris, compromis datorită faptului că un avion american de recunoaștere fusese doborât de către ruși.

Cel mai primejdios eveniment s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze, din octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear. Această situație a rezultat din optimismul exagerat al lui Hrușciov, care credea în iminenta victorie a comunismului, precum și în faptul că îl putea înfrunta pe John F. Kennedy. Stalin a fost un negociator de risc scăzut, în timp ce Hrușciov era un negociator de risc ridicat, deși era capabil de mișcări de repliere atunci când se confrunta cu o situație critică.

Criza din Cuba a avut în final efectul de a calma lucrurile și, în 1963 a fost semnat un tratat de interzicere a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare între Moscova și Washington. Atunci când Hrușciov a fost îndepartat în 1964, Kosâghin a devenit negociator șef și întâlnirile au continuat până în 1967.

Existau stări de încordare peste tot în lume. În 1965 SUA a luat fatala decizie de a interveni în Vietnam și în Republica Dominicană. Al treilea război israeliano-arab a izbucnit în 1967, URSS și SUA, sprijinindu-i fiecare pe câte unul din oponenți. Invazia Cehoslovaciei în 1968 de către trupele Tratatului de la Varșovia-după ce președintele Johnson asigurase Moscova că țara era în sfera acesteia de influență a răspândit teama în Germania de V și a ridicat tensiunea internațională. De asemenea a avut drept consecință scindarea și chiar dezintegrarea unor partide comuniste din Occident și, în mod inevitabil, a diminuat atractivitatatea socialismului de tip sovietic. Această epocă de politică “pe marginea prapastiei” s-a sfârșit cu alegerea președintelui Nixon în 1969, după care a început o perioadă de negocieri intense, numită “destindere”.

Această fază a durat din 1969 până în 1979, și în acest timp s-au semnat numeroase acorduri internaționale. Recunoașterea de către SUA a faptului că acestea și URSS erau pregatite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I în 1972. Conferința asupra Securitătii și Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut ca rezultat semnarea Actului final de la Helsinki. Sovieticii și-au atins un scop-recunoașterea inviolabilității granițelor stabilite în Europa după 1945-dar au acceptat faptul că drepturile omului sunt o problemă de preocupare internațională. Acordurile de la Paris au permis SUA să-și retragă trupele din Indochina și să încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor.

Destinderea s-a sfârșit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan. Această acțiune a fost rezultatul a două erori de calcul sovietice: aceștia au crezut că operațiunea va dura numai câteva săptămâni și că americanii nu vor ridica obiecții importante. Președintele american a mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a URSS.

Al doilea Război Rece a durat din perioada ocupării Afganistanului până în martie 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această perioadă a fost marcată de o creștere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părți vorbeau de nevoia de a fi pregatite pentru război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai mult o alternativă. Prin urmare, folosirea forței în relațiile internaționale devine legitimă. În SUA, președintele Reagan promitea să restabilească supremația militară, manifestându-și în mod deschis disponibilitatea de a interveni în țări ale lumii a treia, cum ar fi Libia, Cuba și Nicaragua, pentru a promova valorile occidentale. Sovieticii au răspuns cu aceeași monedă și, pe lânga altele au instalat proiectile SS20 în Europa de Est. Influența militară sovietică asupra politicii de securitate mondială era, în prima parte a conducerii lui Brejnev, fără precedent.

Intensitatea polemicilor dintre Est și Vest în timpul acestei perioade amintea de primul Război Rece. URSS era ridiculizată și descrisă ca o întruchipare a

”imperiului răului” de către președintele Reagan și, de asemenea era acuzată de susținerea terorismului internațional și chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc pretutindeni în lume. Relațiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă URSS obținea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea și invers. Unul din motivele pentru care s-a ajuns la această situație era valul de state comuniste sau procomuniste care au luat ființa în și după anul 1974 în Orientul Mijlociu, Africa și America Centrală. SUA și aliații lor s-au decis să redreseze balanța. SUA au folosit boicotarea comerțului ca pe o armă și de asemenea, s-au retras de la Olimpiada de la Moscova din 1980.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puține schimbări în atitudinea URSS. Convingerea sa că mișcarea pentru pace era destul de puternică pentru a sili guvernul Vest-german să-și reconsidere politica de instalare a rachetelor Pershing și Cruise era greșită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au continuat la Geneva, pentru negocierea reducerii armamentului nuclear cu rază medie de acțiune și a celui strategic, la Madrid în legătură cu CSCE(Conferința asupra Securitații și Comunicării în Europa) și la Viena pentru reducerea reciprocă și echilibrată a forțelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat o schimbare categorică a naturii relațiilor internaționale. Convins că țara sa era secătuită de cursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe și a vorbit de o nouă gândire politică. Aceasta confirma faptul că securitatea internațională nu poate fi atinsă numai prin mijloace militare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui abolite până în anul 2000 și că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de politică externă și de securitate internațională. Împreună cu ministrul său de externe, Eduard Șevardnatze, Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” și a cucerit întreaga lume occidentală.

Prima sa întâlnire cu președintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu o declarație comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear al superputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de această dată nu a putut fi depășit dezacordul asupra Inițiativei de Apărare Strategică.

Al treilea summit de la Washington, din decembrie 1987, a fost istoric, soldându-se cu un acord de eliminare a tuturor categoriilor de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune. La ultimul summit de la Moscova din mai-iunie 1988, Reagan și Gorbaciov au semnat Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acțiune(INF). Cu toate acestea, au continuat să existe mari dificultăți, în special în ceea ce privește controlul asupra implementării tratatului. Cei doi președinți nu au discutat asupra Inițiativei de Apărare Strategică, sovieticii admițându-și eșecul.

Unul din acordurile la care s-a ajuns la Geneva în februarie 1989, a fost cel referitor la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Relațiile URSS cu președintele Bush au fost bune și au condus la semnarea a două acorduri istorice: Tratatul CFE (Tratatul asupra forțelor convenționale în Europa), semnat în 1990 și Tratatul START semnat în iulie 1991.

În pofida acestui fapt, dezacordul manifestat de persoanele aflate la conducerea URSS a subminat Tratatul CFE, iar dezmembrarea acesteia a stopat evolutia Tratatului START. Războiul Rece s-a sfârșit pentru că URSS a devenit un solicitant, cu Gorbaciov încercând fără rezultat să obțină împrumuturi mari din Occident pentru susținerea vechiului sistem.

1.3. Caractericticile Războiului Rece

În perioada primului Război Rece s-a înregistrat o adevărata cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din urmă, a lumii în două tabere, precum și negocieri cu totul nesemnificative între Est și Vest. URSS a boicotat pentru un timp chiar O.N.U.

Conflictul a fost inițial localizat în Europa, dar s-a extins ulterior și în Asia. Stalin dorea o înțelegere cu Occidentul, dar nu și integrarea în capitalismul occidental și ar fi preferat soluția finlandeză-neutralitatea. El a menținut căi de rezolvare deschise asupra problemei statului german și dorea o Germanie unită, neutră și binevoitoare.

Politica dublă adoptată de SUA față de URSS în Războiul Rece, de îngrădire (containment) și renunțare la izolaționism, a avut scopul ”de a face lumea sigură pentru democrație”.

Occidentul a judecat greșit puterea și intențiile URSS, începând cu modul în care SUA percepeau Moscova, ca nereprezentând o amenințare la securitatea lor și apoi, privind-o ca pe o amenințare groaznică. Aceasta isterie a dus la apariția doctrinei cunoscută sub numele de ” McCarthysm “ și a denaturat profund dezbaterea până în momentul în care URSS a încetat să mai existe.

Europa de Vest era slăbită după 1945 și temătoare în privința atractivității prezentate de soluțiile marxiste și intențiile sovietice. Blocada Berlinului a reconfirmat îngrijorarea Occidentului în legătură cu expansiunea sovietică. Din această cauză, deși Stalin a promovat permanent dialogul și a avansat mai multe propuneri asupra Germaniei, a primit întotdeauna răspunsuri de circumstanță.

La începutul perioadei postbelice, SUA au fost puterea economică dominantă și, pentru un scurt interval, s-au bucurat de supremația nucleară.

Către mijlocul anilor ’50, URSS împărtășea convingerea că a recuperat decalajul și că este capabilă să pună America în umbră. Teoria utopică a lui Hrușciov a ieșit la iveală în 1961, când el a declarat că bazele societății comuniste (nivel de viață foarte ridicat pentru toți) vor fi puse până în 1980. În parte, datorită acestui optimism, politica sovietică sub Hrușciov a devenit, într-o mai mare măsură, imprevizibilă și el a fost foarte dornic să se servească de arsenalul nuclear sovietic ca argument în cursul tratativelor. Hrușciov căuta o soluție la problema Berlinului (Berlinul de Vest ar fi urmat să intre treptat sub controlul comuniștilor) și apoi a acceptat planul RDG de a clădi Zidul Berlinului.

De asemenea el a extins raza de acțiune a politicii externe sovietice, vizitând Asia și, în mod special India și Orientul Mijlociu și oferind peste tot soluția alternativă la capitalismul occidental. Cu toate acestea, sub conducerea lui Hrușciov, pentru prima dată, monolitul comunist a început să crape. Acest fapt este evidențiat de conflictul chino-sovietic.

Revoluția cubaneză din 1959 nu a fost comunistă la origine, dar Castro, datorită amenințărilor americane, a fost silit să caute ajutor și protecție la Moscova. Mai târziu, în 1962, criza rachetelor cubaneze a fost rezultatul dorinței lui Hrușciov de a face față dominației americane în ceea ce privește rachetele balistice intercontinentale, prin amplasarea rachetelor sovietice în Cuba. Conducătorii sovietici au susținut mai târziu că ei au autoritatea de a lansa o lovitură nucleară împotriva SUA dacă vor observa că sunt ținta unui atac nuclear.

Perioada de destindere a marcat apogeul puterii sovietice. Este o ironie a sorții faptul că în momentul în care SUA au recunoscut echilibrul, paritatea nucleară, Rusia și-a început declinul economic.

La sfârșitul anilor ’70, influența înarmării sovietice s-a amplificat, pe măsură ce Moscova începea să se implice în lumea a treia procomunistă. Africa părea să primească foarte bine comunismul ( de exemplu Angola, Mozambicul și Etiopia). Occidentalii care avertizaseră asupra expansiunii sovietice, au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan din 1979, pentru a cere pregătire defensivă de mai mare amploare.

Al II-lea Război Rece a fost diferit de primul, prin faptul că, Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și împotriva securității. Reprimarea violentă a “Primăverii de la Praga”, a constituit semnalul ce anunța moartea marxismului, perioada următoare fiind caracterizată de campanii de propagandă.

1.4. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

Teza tradițională-amenințarea rusească

A fost formulată încă din 1946/1947, de către consilierul american George Kennan, devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană și Vest-europeană.

Această teorie susține că toate conflictele și crizele au fost inițiate de URSS și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia marxist-leninistă, iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului, ca rezultat al unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.

Teza revizionistă-imperialismul american

Această teorie a fost emisă de adversarii politicii externe a administrației Truman și a fost intens dezbătută în lucrări și discuții publice.

Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din nou resposabilitatea este atribuită acțiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și confruntarea pentru a supraviețui.

SUA au apelat la cerințele unui tratament egal și șanse egale pe toate piețele, pentru a avea acces nelimitat la materii prime și schimb de produse și servicii. Acest lucru le-a conferit numeroase avantaje, reușind să-și extindă influența și să-și impună voința în sistemul economic mondial.

Teoria superputerilor

Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o așa-numită înțelegere tacită și competiție acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o expresie a insecurității chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere față de Moscova, care, în schimb, alarmează Rusia.

Teoria cursei înarmărilor

Construirea armelor nucleare atinsese proporții care lăsau impresia că fenomenul scăpase de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului cât și Vestului. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace.

Teoria Nord-Sud

Susținătorii acestei teorii considerau că principalul conflict din lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante și cele dominate. În lumea a treia competiția pentru poziția dominantă este văzută ca sursă a tuturor conflictelor.

Teoria Vest-Est

Politica mondială este dominată de conflicte între statele capitaliste bogate. Conflictul ruso-american reprezintă doar o perdea de fum menită să ascundă adevaratul conflict, care este cel dintre SUA, Japonia și UE. De asemenea aceste conflicte între statele capitaliste bogate favorizează și agravează conflictele din interiorul lumii a treia.

Teoria intrastatală

Politica internă a statelor determină politica lor externă. Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forțelor interne, de apariția unor noi insuficiențe economice și de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi și evenimente internaționale pentru a rezolva tensiunile interne și pentru a obtine avantaje în fața competitorilor lor naționali în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă

Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care apar între superputeri. Mișcarea revoluționară din lumea a treia implică, inevitabil și superputerile în conflict.