Relatiile Germano Ruse Si Politica Economica

Economie

Relatiile Germano Ruse Si Politica Economica

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

O țară dezvoltată sau o țară mai dezvoltată (MDC), este un stat suveran care are o economie mai dezvoltată și o infrastructură tehnologică mai avansată comparativ cu alte națiuni mai puțin dezvoltate.

Țarile dezvoltate cu economie de piata alcătuiesc așa-numita lume occidentala. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial.

Prin ..Occident” se înțelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viață, decât o anumită zonă geografică sau populație. În perioada războiului rece, opinia publică internațională asocia termenul de ..Occident (Vest)” cu societatea capitalistă și democrația, în opoziție cu cel de ..Răsărit (Est)” care semnifica societatea comunistă și dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, În opoziție cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toți acești termeni au un caracter convențional.

Teoria economică generală dezvoltă și prezintă legile și principiile după care se desfășoară viața economică în țările cu economie de piață liberă. Ea studiază modul în care oamenii se organizează pentru a face față problemei insuficienței resurselor. În orice tip de societate există mai multe nevoi decât resurse (factori de producție) și este necesar ca acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări.

Acest fapt a impus agenților economici practica dezvoltării succesive. În aceste condiții, teoria economică studiază și analizează modul prin care persoanele individuale, firmele, guvernele și alte organizații (sau pe ansamblu, agenții economici) iau decizii prin care aleg una dintre multitudinea de variante ale alocării resurselor necesare realizării procesului economic de producție.

Conceptul are drept scop să indice clar și exact semnificația noțiunilor, conținutul procesului exprimat, raporturile cu alte concepte și modul prin care fiecare dintre acestea se integrează în sistemul general al științei.

Pe parcursul dezvoltării conceptului de economie politică în literatura de specialitate apar segmente (curente) care vin să studieze și să întărească noțiunea dezvoltării producției. Îmbinarea segmentelor economice cu conotație politică ajung la mijlocul secolului trecut să cunoască unele din cele mai mari discrepanțe ale conceptelor economice caracteristice fiecărei noțiuni.

În literatură se menționează că dezvoltarea noțiunii de economie s-a realizat în timp, pe etape și pe paliere. Această formulare conduce la ideea subiectivității explicării noțiunii de economie politică.

Legile economice acționează în contexte economico-sociale determinate. Din această perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piață nu este de conceput fără cunoaștere temeinică a legilor acesteia și trebuie să se înceapă cu cunoașterea lor.

În concluzie, obiectul de studiu al economiei politice îl constituie studierea vieții economice reale, a fenomenelor și proceselor economice care au loc în domeniul producției, schimbului, repartiției și consumului de bunuri materiale și servicii, a relațiilor cauzale, a legilor și categoriilor economice, oferind un mod științific de gândire și acțiune, putere și raționalitate, ținând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resurse limitate. „Omul are în economia politică două aspecte: omul ca mijloc social și omul ca scop social. Omul ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este consumatorul. În amândouă sensurile, omul este cea mai interesantă unitate pentru economia politică”.

În unele situații, politica economică urmărește: crearea condițiilor de accelerare a progresului economic și social, preîntâmpinarea sau eliminarea fenomenelor negative și a disfuncțiunilor economice, anticiparea dezechilibrelor economice majore.

Lucrarea de față se intitulează Economia țărilor dezvoltate și este structurată în 2 capitole, Studiu de caz, Concluzii și Bibliografie.

Capitolul I – Economia țărilor dezvoltate: caracteristici principale, tratează subiectul cu referire la concepte,

CAPITOLUL I.

ECONOMIA ȚĂRILOR DEZVOLTATE: CARACTERISTICI PRINCIPALE

I.1 Concept de economie dezvoltată

Ce înseamnă țară dezvoltată ?

O definiție exactă sau unanim acceptată nu există. Se folosesc diverse criterii, dar cel mai adesea se face referire la țările OCDE. Sunt țări industriale, acest fapt aflându-se la baza avansului economic la care factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan. Cererea de consum este marcată de creșterea ponderii produselor de folosință îndelungată și de calitate: calitatea vieții superioară altor țări.

Caracteristici ale țărilor dezvoltate sunt:

Sunt țări industriale, acest fapt aflându-se la baza avansului economic. Factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan;

Structura economică: ponderea superioară a sectorului secundar și terțiar față de primar.

datorită revoluției manageriale economiile ating un nivel ridicat de eficiență si productivitate;

Nivelul de trai este cel mai ridicat din lume;

Cererea de consum marcată de creșterea ponderii produselor de folosință îndelungată;

Calitatea produselor ridicată;

La export predomină marfuri cu un înalt grad de prelucrare;

Calitatea vieții este ridicată, estimată pe baza IDU sau HDI

– Speranța de viată (70 de ani)

– Starea de sănătate (acces 100%)

– Accesul la cunoștințe, informație, educație

Indicele dezvoltării umane (IDU) reprezintă măsura sintetică, relativă, care rezultă dintr-un set de norme alese pentru valorile maxime și minime, pentru fiecare componentă: speranta de viață, educația și instruirea, nivelul de trai.

Astăzi o țară se poate numi dezvoltată, după poziția ocupată conform PIB-ului, după poziția ocupată conform indicelui calității vieții și conform indicelui dezvoltării umane.

În general pentru stabilirea tipului de economic a unei țări se operează cu două grupe de indicatori:

– indicatori de structură – care indică tipologia economiei și ponderea ramurilor în structura economiei (ponderea PIB din agricultură, ponderea PIB din industrie etc.)

– indicatori de dezvoltare (ex. PIB/locuitor).

PIB-ul sau Produsul intern brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei țări în decurs de un an. Acesta se poate calcula și la nivelul unei regiuni sau localități.

Nivelul de trai este un indice a calității vieții. Capacitatea și aptitudinile indivizilor de a-și satisface cât mai bine nevoile cu venitul lor.

Aspectele ce definesc nivelul de trai sunt legate de:

nivelul și evoluția veniturilor;

nivelul și evoluția prețurilor bunurilor și serviciilor ce alcătuiesc consumul populației,

nivelul și structura consumului de bunuri și servicii,

condițiile de muncă și petrecerea timpului liber,

condițiile de locuit,

starea de sănătate și acces la serviciile de asigurare,

educație și accesul la cultură și artă.

I.2. Indicele Dezvoltării Umane (IDU)

Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranței de viață, a alfabetizării, a învățământului și al nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei țări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială și nu alți indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat anual de Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite. Acesta este publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.

Indicele Dezvoltării Umane (IDU) este un mijloc standard de măsurare a bunăstării, în special protecția copilului. Acest indice este folosit pentru a distinge dacă este o țară dezvoltată, în curs de dezvoltare sau o țară sub-dezvoltată. de asemenea, acest indice este folosit și pentru a măsura impactul politicilor economice asupra calității vieții. Există IDU pentru state, orașe, sate, etc folosit de către organizațiile locale sau companii.

I.D.U. nu are o unitate de măsura pentru că se utilizează standardizarea datelor.

unde: Isv reprezintă Indicele Speranței de Viață,

Ied reprezintă Indicele Educației,

Iv reprezintă Indicele de Venit.

unde: V nom. reprezintă valoarea nominală,

V min. reprezintă valoarea minimă,

V max. reprezintă valoarea maximă.

Ied este format din Ia și Ic

unde: Ia reprezintă Indicele de alfabetizare,

Ic reprezintă Indicele de cuprindere în învățământ .

Cel mai ridicat I.D.U. ii revine Norvegiei, ce înregistreaza 0.971, Australiei cu 0.970

și Islandei, cu 0.969.

Ultimul indice al dezvoltării umane a fost realizat în 2011 utilizând date din 2009. În 2009, România a avut un IDU de 0,805, însemnând că țara are un nivel avansat de dezvoltare umană și este situată pe locul 60 din lume. Este pentru prima oară când România a atins acest nivel, dat fiind că în 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adică dezvoltare umană medie.

Tabel I.1.

Țări cu indice foarte înalt de dezvoltare umană

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvoltării_umane. Consultat la 18.02.2014

.

Fig. I.1. Indicele de Dezvoltare (IDU), clasamentul pentru 2011.

Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvoltării_umane#mediaviewer/Fi%C8%99ier:2011_UN_Human_Development_Report_Quartiles.svg .Consultat la 25.03.2014

I.3. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) – organizația țărilor dezvoltate

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este un forum unic unde guvernele a 33 de democrații cooperează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce țin de globalizare și de exploatare a oportunităților globalizării.

OCDE reprezintă un for internațional de dezbatere a politicilor economice și sociale la nivel global. OCDE este o asociație apolitică a țărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic, având misiunea construirii unei economii puternice în statele membre, îmbunătățirea eficienței, perfectarea sistemelor de piață, extinderea comerțului liber și contribuția la dezvoltarea economică.

OCDE s-a dezvoltat din Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (Organisation for European Economic Cooperation) a cărei instituire s-a făcut pentru administrarea ajutorului american din cadrul Planului Marshall pentru reconstrucția Europei după cel de-al II-lea Război Mondial.

Organizația pentru Cooperare Economică Europeană oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune și să-și coordoneze politicile interne și internaționale. Organizația este un forum, unde presiunea egală poate acționa pentru îmbunătățirea politicii și pentru implementarea instrumentelor independente. Acestea pot conduce la un moment dat la semnarea unor tratate.

Schimburile de informații și analize dintre guvernele aparținătoare statelor OCDE sunt puse la dispoziție de un secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri și analize și prognozează dezvoltările economice. Acesta cercetează și schimbările sociale sau modelele comerciale dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele și alte domenii.

Organizația pentru Cooperare Economică Europeană ajută guvernele în direcția creșterii prosperității și a luptei împotriva sărăciei prin creștere economică, stabilitate economică, comerț și investiții, tehnologie, inovație, anteprenoriat și cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creșterea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului sunt obținute împreună. Alte scopuri includ crearea de locuri de muncă pentru toți, echitate socială, guvernare curată și efectivă.

OCDE face eforturi pentru a înțelege și a ajuta guvernele ce doresc să răspundă la noi dezvoltări și preocupări. Acestea cuprind comerțul și ajustarea structurală, securitatea online și provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată.

De mai bine de 40 de ani, OCDE este una dintre cele mai mari și mai de încredere surse ale statisticii și anume statistica comparată, statistica economică și date sociale.

Baza de date OCDE cuprinde o arie largă și diversă, cum ar fi conturi naționale, indicatori economici, forța de muncă, comerțul, ocupația, migrația, educația, energia, sănătatea, industria, taxele și impozitele, și mediul. O mare parte a studiilor și analizelor efectuate sunt publicate.

De-a lungul timpului, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice și legate de mediu. A întărit legatura cu afacerile, uniunile comerciale și diferiți reprezentanți din societatea civilă. Negocierile de la OCDE în privința unor taxe și prețuri de transfer au deschis drumul tratatelor bilaterale pe plan mondial.

I.3.1. O.C.D.E. – structura

Sediul OCDE se află la Château de la Muette în Paris.Între 1996 și 2006 secretar general al OCDE a fost Donald J. Johnston din Canada. Din 1 iunie 2006 Secretarul General este mexicanul José Ángel Gurría.

Există în mod curent 34 de membri cu putere deplină; dintre aceștia 30 sunt, în descrierea din 2010 a Băncii Mondiale, țări cu venituri mari.

Țările devenite membre OECD în 1961 nu au anii după nume. Cele 34 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută din economia mondială, 70 la sută din comerțul mondial și 20 la sută din populația lumii.

Alte națiuni sunt listate în funcție de anul de admisie.

Comisia europeană a Uniunii Europene participă la munca OCDE, alături de statele membre ale UE. În mai 2007, Consiliul ministerial al OCDE a început să analizeze și să discute despre încorporarea urmatoarelor state in organizație: Estonia și Rusia; și de a întări cooperarea cu: Brazilia, China, India, Indonezia și Africa de Sud. Posibili candidați cu drepturi depline sunt statele lipsă din Uniunea Europeana: Bulgaria, Cipru, Letonia, Lituania, Malta și România.

Organizarea Secretariatului OCDE

– Departamentul de afaceri economice,

– Direcția de statistică,

– Direcția pentru mediu,

– Direcția de cooperare pentru dezvoltare,

– Serviciul de gestiune publică,

– Direcția pentru schimburi,

– Direcția pentru afaceri financiare, fiscale si întreprinderi,

– Direcția pentru stiință, tehnologie și industrie,

– Directia pentru educatie, ocuparea forței de muncă si afaceri sociale,

– Direcția pentru alimentatie, agricultură și pescuit,

– Serviciul dezvoltării teritoriale,

– Direcția pentru relații externe si comunicare,

– Direcția executivă,

– Centrul pentru cooperarea cu statele nemembre.

Tabel I.2.

Țări membre OCDE

Sursa: http://www.oecd-ilibrary.org/economics/country-statistical-profiles-key-tables-from-oecd_20752288 . Consultat la 25.01.2014

Comisia europeană a Uniunii Europene participă la munca OCDE, alături de statele membre ale UE. În mai 2007, Consiliul ministerial al OCDE a început să analizeze și să discute despre încorporarea urmatoarelor state in organizație: Estonia și Rusia; și de a întări cooperarea cu: Brazilia, China, India, Indonezia și Africa de Sud. Posibili candidați cu drepturi depline sunt statele lipsă din Uniunea Europeana: Bulgaria, Cipru, Letonia, Lituania, Malta și România.

Țările membre OCDE în număr de 34 reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care au fondat organizația în 1961 – SUA, Canada, Franța, Italia, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg, Olanda, Islanda, Irlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveția, Marea Britanie, Grecia, Turcia – li s-au alăturat începând cu anul 1964 alți 10 parteneri importanți: Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Mexic, Finlanda, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, apoiin anul 2000 Slovacia. Ultimile țari admise fiind Republica Slovenia,Israel si Chile în anul 2010.

Potrivit altor specialiști, printre statele membre ale OCDE, sunt totuși câteva țări care nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor (de exemplu, Turcia, Coreea de Sud sau Mexic nu sunt considerate a face parte din categoria țărilor dezvoltate).

Cele 34 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută din economia mondială, 70 la sută din comerțul mondial și 20 la sută din populația lumii.

I.3.2. Trăsături comune ale țărilor membre OCDE

Indiferent câte țări fac parte din categoria celor dezvoltate, cert este faptul că aceste țări au o serie de trăsături comune:

sunt țări cu economie de piață, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a motivației și dinamicii acestor economii;

sunt țări industriale – ca urmare a progresului tehnico-științific („economia coșurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informație și înaltă tehnologie.); factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, ceea ce a condus la creșterea productivității și a calității;

în structura economiilor lor naționale, o pondere ridicată o dețin sectoarele secundar și mai ales terțiar, în comparație cu cel primar; deși s-a industrializat, agricultura deține o pondere de 2-5% din PIB:

domina economia mondiala dpdv al comertului international, investitiilor straine, tehnologiei, etc. Spre exemplu, nu numai ca din punct de vedere al volumului comertului aceste tari domina comertul mondial, dar si din punct de vedere al structurii comertului aceste tari dovedesc eficienta. Astfel ele importa produse cu valoare adaugata mica si exporta produse cu valoare adaugata mare;

dețin ponderea cea mai mare în exporturile mondiale, aceasta fiind în prezent în jur de 80%, iar în structura exporturilor predomină produsele cu înalt grad de prelucrare;

monedele celor mai puternice dintre țările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor țărilor lumii;

aceste țări au determinat transnaționalizarea vieții economice; ele sunt, în același timp, țări de origine și țări-gazde ale celor mai puternice STN;

Înregistrează cele mai mari progrese în planul cercetării-dezvoltării-inovării, etc.

nivelul de trai, înregistrat în aceste țări, este cel mai ridicat din lume:

– evident, nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale.

– în structura cererii individuale de consum se remarcă o creștere continuă a ponderii bunurilor de folosință îndelungată (a căror calitate se aliniază la cele mai ridicate standarde) și mai ales a serviciilor;

– aportul zilnic de calorii depășește nevoile reale;

– gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;

– accesul la asistență sanitară și la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populației;

– speranța de viață a depășit 70 de ani.

Obs: Trăsăturile enumerate mai sus nu se întâlnesc întocmai în toate țările dezvoltate cu economie de piață, fiind situații în care ele se confirmă doar parțial, ca în cazul ultimelor țări europene intrate în acest grup (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia etc.).

I.4 Statele G8

În cadrul economiei mondiale se evidentiaza o altă grupare a celor mai dezvoltate economii (cele mai puternic industrializate state din lume) este cea cunoscută sub denumirea de G8.

Din aceasta grupare fac parte statele membre G7 (SUA, Canada, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta, Italia) la care se adauga și Rusia.

Din luna iunie 2002, în grupul marilor țări industrializate a fost inclusă și Rusia. S-a trecut de la G7 la G8. Rusia are un potențial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul și valoarea oamenilor săi de știință.

Din punctul de vedere al potențialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin politico-militar. În anul 2005, PIB al Rusiei reprezenta 60% din cel al Canadei, aflată pe locul șapte în acest grup.

Grupul celor Opt (G8) reprezintă un forum internațional al guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic și militar: Statele Unite ale Americii, Franța, Germania, Marea Britanie, Japonia, Italia, Canada, Rusia. Împreună, acestea, deși cuprind aproximativ 14% din populația lumii, însumează 65% din economia mondială. De asemenea, ele totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, adică Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii dețin peste 95% din armamentul nuclear al lumii.

Tot mai des se vorbește în ultima vreme de iminența transformării G8 în G13, prin alăturarea altor 5 țări cu economii aflate în plină dezvoltare – China, India, Mexicul, Brazilia și Africa de Sud (cea mai puternică economie a continentului negru) – state care au înregistrat creșteri economice de aproximativ 10 la sută pe an (mai ales în cazul Chinei). Sunt țări care „câștigă teren” atât din punct de vedere economic, cât și demografic, politic și geopolitic.

Alăturarea acestor țări la G8 poate fi explicată și de amplificarea problemelor ce necesită o intervenție la nivel global a statelor lumii (terorismul internațional, conflictele armate, încălzirea globală, probleme ecologice, criza demografică, pandemiile, precum și probleme legate de domeniul economic etc.).

Dacă unele țări se opun acestei mișcări, putem spune că acest trend este condiționat de statele puternic dezvoltate (Franța, Marea Britanie, SUA etc.), care nu doresc să rezolve în mod unilateral probleme globale (de exemplu, încălzirea globală), deoarece le defavorizează. Mai mult, aceste țări sunt interesate de intensificarea relațiilor economice cu țările propuse pentru lărgirea G8. De exemplu, Franța și Marea Britanie, dar și SUA, își intensifică raporturile economice și de altă natură cu India și China. Drept urmare, posibilul G13 ar putea să le ofere noi oportunități în dezvoltarea relațiilor economice cu acestea.

Indiferent care este numărul țărilor cel mai dezvoltate din punct de vedere economic, cert este că acestea n-au urmat o traiectorie asemănătoare.

Ca și când ar acționa o lege naturală, în fiecare secol suntem martori la ridicarea unei țări care, cu voință, ambiție și cu putere intelectuală și morală, încearcă să modeleze întregul sistem internațional conform propriilor sale valori. Deși în secolul al XIX-lea, Marea Britanie a exercitat o formă de hegemonie economică asupra unei părți însemnate a lumii, în secolul al XX-lea și-a pierdut statutul de atelier industrial la nivel mondial, pe care îl obținuse la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariția imperiului său colonial a ieșit din cursa pentru supremație.

De la britanici, ștafeta a fost preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluție ascendentă. După prăbușirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere. Pe de altă parte, Japonia, deși învinsă în ultimul război mondial, a cunoscut un salt spectaculos din punct de vedere economic, iar în ultima vreme, tot mai mulți sunt cei care vor să dezlege „secretele Chinei -ascensiunea unei noi superputeri mondiale”, într-un moment de ascensiune economică și a altor economii asiatice.

I.5. Microstatele lumii – țări dezvoltate

Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros și viguros al țărilor dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. Potrivit previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de dolari), la cealaltă extremă situându-se Portugalia (183 miliarde de dolari) și Irlanda (200 miliarde de dolari).

Un clasament, prin raportare la PIB olandez, arată după cum urmează :

– Suedia 62%,

– Norvegia 40%,

– Elveția 59%,

– Grecia 34%,

– Belgia 59%,

– Irlanda 32%,,

– Austria 50%,

– Finlanda 31%,

– Danemarca 41%,

– Portugalia 29%.

Așadar, chiar și între țările dezvoltate mici, există diferențe notabile de potențial.

Olanda s-a aflat printre primele țări care au pășit pe calea capitalismului. Ea a dominat piața mondială în epoca manufacturieră, având totodată și unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziția geostrategică, ieșirea la mare acordându-i un mare beneficiu. După ultimul război mondial și-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica, petrochimia, industria alimentară, dar și o agricultură foarte intensivă. Handicapul pierderii coloniilor a fost depășit.

Elveția este una din țările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului și inteligenței proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată, fără ieșire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Și totuși, Elveția a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină), dar și în afacerile bancare și în turism.

Forța unei țări mici cum este Elveția este dată de societatea sa civilă – prima din lume. Elveția a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii Europene – principiul subsidiarității, instaurând o diviziune a muncii în luarea deciziilor politice, economice și sociale, între cantoane și Consiliul federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toți.

Ea a dovedit lumii posibilitatea coexistenței unor culturi diferite cum sunt cele germană, franceză, italiană și retroromanșă.

Politica externă neutră a Confederației Elvetice s-a dovedit extrem de productivă.

Suedia este una dintre țările dezvoltate mici, a cărei experiență merită de asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism și socialism sau o „a treia cale”. Încă din anii ’30, socialistul american Marquis Childs, în cartea sa „Suedia: calea de mijloc”, susținea că „nivelul păcii sociale”, atins în această țară scandinavă „va servi… ca model pentru națiuni mai mari”. Este semnificativ că adepții „căii a treia” sunt, în majoritatea lor, socialiștii occidentali, care însă nu se confundă cu partizanii comunismului. Ei sunt adepții unei societăți capitaliste reformate, în care accentul să cadă pe protecția socială.

În cazul Suediei, acest accent a fost exagerat, încălcându-se cerințele fundamentale ale economiei de piață, mai ales corelația dintre producție și consum.

Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe o dezvoltare economică susținută, pe termen lung, care a fost o dezvoltare capitalistă. Avem în vedere perioada cuprinsă între anii 18701950, un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. Un factor specific, care a stimulat această dezvoltare, a fost neutralitatea.

Socialiștii suedezi au fost și au rămas adepții economiei de piață. Ei au acordat însă sindicatelor și statului un rol sporit. În 1992, raportul dintre numărul salariaților din sectorul de stat și cel din sectorul privat devenise favorabil primului. În Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate capitalistă, în timp ce întreprinderile mici și mijlocii n-au fost sprijinite. Statul a colectat impozite, din ce în ce mai mari. În cele din urmă, Suedia a devenit țara cu cele mai mari impozite din lume. Pe baza lor, statul, de conivență cu sindicatele, dar și cu patronatul, a trecut la o politică de asistență socială fără egal. Altfel spus, culegând roadele dezvoltării capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuției sociale după principii socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”, grevele devenind lipsite de sens.

Sistemul de asistență socială – componentă esențială a „modelului suedez” – asigura drepturi pentru toți cetățenii țării: asistența medicală gratuită de înalt nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca și pentru creșterea copiilor (inclusiv tatăl) și mai ales ajutor de șomaj care se ridica la 90% din salariu. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial.

În Suedia a funcționat și un așa-numit sistem „central și solidar” de salarizare. Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, împreună cu statul și patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup, nu era hotărâtă în funcție de competență, de rezultatele obținute, ci la cerere, atunci când alte persoane sau grupuri cu aceeași calificare aveau acces la venituri salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a veniturilor la un nivel mereu superior. Ceea ce conta nu era atât randamentul, cât „solidaritatea”, pentru ca bunăstarea să fie generală. Sindicatele urmăreau în acest mod să nu mai existe diferențieri sociale.

O dată cu anii ’80 situația se deteriorează. Sistemul generase, inevitabil, un absenteism cronic, fenomenul de „nemuncă” în proporți alarmante. Productivitatea muncii a scăzut foarte mult; deficitele bugetare au bătut toate recordurile din lumea occidentală. Îndeosebi sectorul public cunoaște o criză profundă. Modelul suedez își demonstra limitele. Alegerile din 1991 au însemnat plecarea de la putere a social-democraților. Coaliția de centru-dreapta a alcătuit un guvern care a depus cerere de adeziune la CEE. Din acel moment a început cursa pentru reducerea deficitelor bugetare. Guvernul, în acord cu opoziția social-democrată, a adoptat un plan economic de austeritate. În 1995, Suedia devine membră a U.E. Deși la sfârșitul lui 1998 social-democrații revin la putere, programul lor de protecție socială nu mai poartă amprenta trecutului. Cu toate acestea, Suedia se menține printre țările cu nivel de trai ridicat.

I.5.1. Microstatele Europei – Paradisurile fiscale

Paradisurile fiscale sunt teritorii în care nivelul fiscalității este foarte scăzut, cel puțin pentru anumite categorii de venituri, secretul bancar și commercial sunt asigurate la un nivel foarte ridicat, iar circulația diverselor valute și schimbul valutar nu este supus nici unei restricții. Aceste condiții sunt stabilite prin lege dar în mare masură și prin tradiție.

Paradisurile fiscale sunt considerate mijloace particulare de evaziune fiscală aflate la dispozitia deținătorilor de capitaluri și a societăților multinaționale.

În lume sunt mai mult de 73 de state și teritorii care întrunesc criteriile de paradis fiscal.

În zona Europei criteriile de paradis fiscal sunt întrunite de Andora, Cipru, Gibraltar, insulele Man, Liechtenstein, Luxembourg, Malta și Monaco.

Caracteristici ale Paradisurile fiscale:

– secretul bancar este strict, sunt prevăzute sancțiuni penale pentru încălcărea lui;

– legislația permite executarea operațiunilor financiar-bancare rapid și complet, beneficiind;

în acelasi timp, de exelente sisteme de comunicare (telefonie, cablu, telex) și sisteme aeriene performante;

– băncile garantează anonimatul clienților săi nefiind permise cercetări ale conturilor și registrelor bancare. În condițiile în care o astfel de aprobare se obține foarte greu, nu există acorduri internaționale care să garanteze asistența juridică în cazul anchetelor desfăsurate în străinatate;

– pentru cetătenii străini taxele pe profit, depozitele monetare, investițiile și activitățile lucrative sunt foarte mici sau nu există;

– publicitatea promotională pe care și-o fac pentru atragerea investițiilor străine prin seminariile internaționale.

Uniunea Europeană a declarat război paradisurilor fiscale din Liechtenstein, Elveția, Monaco și Andora .

Ministrul german de Finanțe susține că evaziunea fiscală costă Germania circa 30 de miliarde de euro, în fiecare an. Marea Britanie pierde și ea o suma similară. UE, pierde anual circa 100 de miliarde de euro din taxele neplătite. Elveția, San Marino, Monaco, Andora, Liechtenstein și alte teritorii asociate se mulțumesc să impoziteze doar dobânzile obținute de nerezidenți la depozitele bancare și să transfere 75% din suma obținută în țările de origine. Mărimea acestor sume nu poate fi controlată. În ultimii cinci ani în pofida aderării la UE și a adoptării monedei unice, în Malta au fost adoptate mai multe amnistieri fiscale. Una dintre amnistieri permite celor care nu și-au declarat veniturile să și le înregistreze anonim, astfel plătesc doar o amenda de 4%. Tot o penalizare, de data aceasta dar de trei procente, se aplică celor care nu și-au declarat investițiile făcute în afara țării.

Monaco

Principatul Monaco, este a doua cea mai mică țară din lume, situată între Marea Mediterană și Franța, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur. Este considerat a fi cu adevărat paradisul paradisurilor fiscale. Una din principalele surse de venit ale Principatului Monaco este turismul.

Statul nu impune impozite pentru persoane private. Monaco reține taxe în diferite sectoare precum tutunul sau serviciile poștale.

Standardele de viață sunt ridicate, în mare comparabile cu cele din zonele prospere ale marilor metropole franțuzești.

Principalele exporturi ale Principatului sunt chimicale, farmaceutice, produse de înfrumusețare, ceramica, textile, mase plastice, instrumente medicinale și obiecte din metal.

San Marino

Chiar dacă nu este un stat membru al UE, San Marino are dreptul de a folosi moneda euro și de a bate monedă. Din 1996, bunurile manufacturiale nu sunt supuse impozitelor indirecte. Turismul contribuie cu peste 50% din PIB.

Liechtenstein

Este o țară alpină, situată în V Europei, având graniță cu Elveția și Austria.

Liechtenstein este singurul microstat care face parte din UE.

Este o destinație favorită a jocurilor sportive de iarnă, dar este mai cunoscută datorită paradisului fiscal. Guvernul percepe impozit pe veniturile personale și din afaceri. Impozitul de bază pentru veniturile persoanelor fizice este de 1.2 %

Andora

În Andora nu există legea patentării invențiilor. Deși nu este stat membru UE, este tratată ca atare când se vorbește bunurile manufacturiale(fără tarife) și pentru produsele agricole.

Andorra este considerată țara cu cea mai mare speranță de viață din lume de 83,5 ani.

I.6. Politica economică în țările dezvoltate

Atâta timp cât Statul constituie o entitate care încarnează puterea publică, în condițiile proprietății private și ale democrației, el exercită funcți specifice, toate subordonate interesului general al societății civile.

Funcția economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate, a cărei orientare pornește de la asigurarea supravegherii, când Statul are un rol pasiv, lăsând piața să-și joace rolul său regulator în mod spontan și poate ajunge până la căutarea conștientă a echilibrului, când Statul capătă un rol activ.

1.6.1. Structura economiei țărilor dezvoltate

Țările dezvoltate sunt țări industriale, acest fapt aflându-se la baza avansului economic la care factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan. Cererea de consum este marcată de creșterea ponderii produselor de folosință îndelungată și de calitate: calitatea vieții superioară altor țări.

Împărțirea țărilor lumii pe grupe indiferent pe ce criteriu are un caracter relativ. În funcție de performanțele obținute, cantitative și calitative, se face trecerea dintr-o grupare în alta.

Economia nationala a unei țări reprezintă un ansamblu coerent care este format din mai multe ramuri și subramuri de productie, de servicii și comerciali. Economia oricărei țări poate fi simplă sau complexă.

Economiile simple de regulă sunt acele economii care conțin o singură ramură sau subramură sau cu numar foarte redus de ramuri sau subramuri.

Economiile pot fi:

– economii simple agricole cand intreaga activitate economic! se îndreaptă spre producerea unui bun (cafea, trestie de zahăr, cauciuc etc.),

– economii simple de tip industrial. De regulă astfel de economii apar în țările mai puțin dezvoltate si cu resurse naturale limitate.

Economiile complexe au o dezvoltare multilaterală și conțin în structura lor toate tipurile principale de ramuri, iar dezvoltarea lor este de tip verticală.

Numărul și ponderea ramurilor economice sunt funcție de o mulțime de factori, dintre care cei mai important sunt:

volumul, calitatea și diversitatea resurselor naturale;

numarul persoanelor active (apte de munca) și gradul lor de instruire;

gradul de dezvoltare al economiei în ansamblu;

nivelul de dezvoltare al învățămantului și științei;

modul de racordare la economia mondială;

concepțiile politice etc.

Principalele ramuri macroeconomice ale economiei naționale sunt:

industria care include și transporturile, constructive si telecomunicațiile;

agricultura și industria alimentară;

serviciile ;

alte ramuri.

În calculele de analiza macrostructurală, statisticile operează cu patru ramuri macroeconomice:

industria,

agricultura,

serviciile ,

alte ramuri.

În general pentru stabilirea tipului de economic a unei țări se operează cu două grupe de indicatori:

indicatori de structură – care indică tipologia economiei și ponderea ramurilor în structura economiei (ponderea PIB din agricultură, ponderea PIB din industrie etc.),

indicatori de dezvoltare (ex. PIB/locuitor).

1.6.2. Participarea sectoarelor economiei la realizarea PIB

Produsul intern brut- (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei țări în decurs de un an. Acesta se poate calcula și la nivelul unei regiuni sau localități.

PIB-ul indicatori de structură este suma cheltuielilor pentru consum a gospodăriilor private și a organizațiilor private non-profit, a cheltuielilor brute pentru investiții, a cheltuielilor statului, a investițiilor în scopul depozitării ca și câștigurile din export din care se scad cheltuielile pentru importuri.

PIB = consum + investiții + exporturi − importuri

PIB indicatori de structură se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenții economici din interiorul unei țări ( la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci

unde: – i reprezintă sectoarele economiei,

– Ci reprezintă consumul intermediar.

Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN și se calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producție) cu metoda repartiției (a însumării veniturilor).

Exporturile continuă sa joace un rol important. Viteza de creștere a acestora influențează în mod considerabil realizarea Produsului intern brut . Capacitatea concurențială deosebită a intreprinderilor din țările dezvoltate este reflectată, în mod expres, de excelenta poziție a acestora pe piața mondială.

Agricultura și ea are o foarte mare influență în formarea PIB. Silvicultura și pescuitul pot ajuta la creșterea Produsului intern brut.

Industria reprezintă de obicei motorul principal al realizării PIB-ului

Comerțul prin export –import sau prin activitățile de comerț cu amănuntul sau comerț cu ridicata.

Construcțiile și ele sunt reflectate PIB.

Consumul privat reprezintă unul dintre cele mai importante motoare ale economiei. Prin anumite programe guvernamentale poate fi impulsionat consumului privat.

Serviciile prin activitățile ce le desfășoară și anume serviiciile administrative:

– serviiciile administrației publice,

– serviciile financiar-imobiliare,

– reparațiile de produse de uz caznic ,

– reparațiile auto și moto,

– serviiciile de transport ,

– depozitarea ,

– serviciile oferite de hoteluri și restaurante,

– activitățile de spectacole, culturale și recreative,

– activitățile de comerț cu amănuntul sau comerț cu ridicata.

1. Structura PIB pe principalele ramuri ale economiei naționale (agricultura, Industrie, servicii, alte ramuri) se calculeaza ca raport între produsul intern brut (PIB) din ramura respectiva și PIB total:

2. Ponderea populației active pe ramuri se calculează ca raport între populatia activă din ramura respectivă (agricultura) si populația activă totală si exprimă procentul de ocupare a populației active pe ramură.

3. Structura capitalului imobilizat exprimă ponderea mijloacelor fixe deținute de ramura analizată și se calculează ca raport dintre mijloace fixe deținute de ramura și mijloace fixe totale.

4. Structura PIB pe principalele sectoare economice. Principalele sectoare ale economiei sunt: privat și de stat.

În funcție de Structura PIB/sectoare o economic poate fi:

a) etatizată (etatistă) – cea mai mare parte din PIB este produs de sectorul economic al statului, deoarece proprietatea asupra capitalului este majoritar de stat;

b) economia privată – în acest caz majoritatea PIB se obtine în sectorul privat deoarece si proprietatea este privată.

c) economic mixtă – în această situatie cele două ponderi sunt sensibil egale.

I.6.3. Politica de intervenție a statului în economie

În mod incontestabil, sconomia țărilor dezvoltate este o economie de piață. Sistemul capitalist a creat condițiile pentru ca piața să devină atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith după care „mâna nevăzută a pieței” reglează totul a fost îmbrățișat de mulți economiști și oameni politici.

A venit însă „Marea Depresiune” din 1929-1933, care a zdruncinat din temelii încrederea în acest principiu.

Mulți ani după aceea, speranțele s-au îndreptat către soluțiile preconizate de John Maynard Keynes, considerate cele mai adaptate realități. Keynes credea în rolul regulator al Statului: „… ceea ce importă nu este ca guvernul să-și echilibreze propriile conturi, ci să facă în așa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menținerea folosirii depline a forței de muncă…”.

Dacă guvernul dorește relansarea creșterii și reducerea șomajului, el nu trebuie să rămână pasiv.

În concepția lui Keynes, intervenția statală trebuia să vizeze:

– creșterea consumului, grație unei politici adecvate a veniturilor;

– stimularea investițiilor și a producției, printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar și printr-o politică de cheltuieli publice, dirijate îndeosebi către infrastructură.

După mulți ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, statele dezvoltate au pus accentul pe măsuri bugetare. Aceasta s-a facut cu ajutorul impozitelor, taxelor și cheltuielilor publice.

Pentru finanțarea „reprizei” activității economice prin politica fiscală amintită s-a cheltuit mai mult decât s-a încasat din cauza multor capacități de producție neutilizate și a șomajului, sastfel s-a ajuns la deficite importante.

Politica bugetară reprezintă acțiunea Statului prin intermediul bugetului său. Prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale și fixarea unui anumit nivel al deficitului, se prduce acest proces.

Pentru a influența conjunctura economică în faze diferite Statul dispune de cel mai important mijloc și anume gestiunea bugetului public.

În economie, nu se poate obține regularitatea perfectă.. Ceea ce se poate obține este însănătoșirea organismului economic, doar atunci când cunoaște momente de criză. Statul supraveghează evoluția economiei și intervine.Această intervenție poate fi după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP), atunci când se produce „supraîncălzirea”, fie în momentele de depresiune printr-o politică de relansare (GO).

Aceasta „supraîncălzire” este caracteristică preponderent țărilor dezvoltate cu economie de piață. Despre „supraîncălzire” putem vorbi atunci când, pe fondul unei creșteri a activității economico-financiare, inflația devine mai puternică, importurile cresc și depășesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece așteptările. Deci „supraîncălzirea” se caracterizează printr-un exces al cererii în raportat la ofertă. Pentru a calma situația, se recurge la politica de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea unor cheltuieli publice și deci a deficitului bugetar (politica „stop”-ului).

Atunci când economia cunoaște o perioadă de încetinire, prin reducerea cererii și investițiilor, prin creșterea ratei șomajului, atunci este timpul sa se apeleze la politica de relansare. Măsurile ce vor fi luate se vor situa la polul extrem față de cele caracteristice politicii obisnuite; creșterea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, afirmă adepți teoriei lui Keynes, atunci când susțin necesitatea deficitelor bugetare.

Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele și taxele fiscale (peste 90%), Acestea sunt percepute de la persoane fizice sau de la societăți.

Impozitele sunt de mai multe categorii și anume:

pe consum (TVA, drepturi vamale),

pe venit (al persoanelor fizice, al firmelor),

pe avere.

După maniera de percepere, există impozite:

directe,

impozite indirecte (încorporate în prețul de vânzare).

În ce privește cheltuielile Statului, ele privesc sectorul social (sănătate, indemnizații de șomaj etc.), cultura, educația, apărarea, stimularea economiei (infrastructura, ajutor acordat zonelor defavorizate etc.).

Tezaurului public este instrumentul de politică bugetară al guvernului. În contul său curent de la Banca Centrală sunt vărsate toate veniturile bugetului. Tezaurul public finanțează cheltuielile Statului, asigură ajustarea veniturilor și cheltuielilor, precum și operațiuni de trezorerie, ca amortizarea datoriei publice.

I.6.4. Susținerea sectorului privat prin politica economică

În politica economică statul acordă prioritate susținerii sectorului privat, încurajează concurența, și reglementeaza procesele economice prin mecanismul pieței.

Economia contemporană mixtă constituie îmbinarea organică a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieței în care statul reglementarea procesele economice, a micilor întreprinderi cu marile corporații, caracterizate fiind prin tendințe monopoliste și oligopoliste, o îmbinare a mecanismelor de diferențiere socială cu garanții sociale.

Statul trebuie să susțină, prin politicile sale, promovarea spiritului de antreprenor și îmbunătățirea cadrului normativ-legal din domeniul economic, reducerea numărului de controale și a procedurilor birocratice. În acest sens, trebuie intensificată creșterea activității antreprenoriale și recunoașterea de către societate a meritelor întreprinzătorului. Prin dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale în rândul tinerilor și încurajarea acestora pentru inițierea afacerilor, simplificarea reglementărilor și a procedurilor de administrare a business-ului, încurajarea formării parteneriatelor public-private prin crearea și dezvoltarea cadrului legal-normativ adecvat, dezvoltarea serviciilor și rețelei de sprijin pentru afaceri Statul trebuie să intervină.

Necesitățile reale ale economiei țin de forța de muncă cu un grad de pregătire mediu și înalt în domeniile tehnice. Sistemul educației profesionale nu poate să răspundă în mod adecvat acestei cereri. Statul trebuie să investescă prioritar în educația primară și terțiară.

Reducerea costurilor administrării afacerilor poate fi realizată prin simplificarea reglementărilor în procesul de lansare și dezvoltare a afacerilor. Eliminarea practicii discreționare a funcționarilor publici în aplicarea reglementărilor care determină o competiție incorectă pe piață.

Este necesară și reducerea la strictul necesar a hotărârilor de Guvern ce afectează predictibilitatea mediului de afaceri, consultarea obligatorie a proiectelor de reglementări ce au un impact asupra afacerilor cu reprezentanții mediului de afaceri și realizarea studiilor de impact pentru schimbările în politicile publice.

Tehnologiile sunt de o importanță vitală pentru a ridica economia pe scara valorică și consolidarea capacităților competitive.

Economia reală se bazează pe companii și întreprinzători reali. Competitivitatea economiei înseamnă capacitatea companiilor și întreprinzătorilor de a crea produse și servicii cu valoare adăugată înaltă, la costuri relativ mici, concomitent cu promovarea politicii de diversificare a lor, accentuând importanța corespunderii standardelor internaționale ale calității și securității de consum. Consolidând o asemenea economie, un stat va fi în stare să facă față noilor provocări și să fructifice oportunitățile oferite de procesele de globalizare economică și integrare regională.

Dezvoltarea cadrului legislativ și instituțional favorabil dezvoltării IMM trebuie sa fie prioritară. Atenția acordată acestui domeniu pornește de la faptul că IMM-urile reprezintă sectorul cel mai dinamic și profitabil, fiind singura alternativă de dezvoltare în condițiile restructurării economiei naționale, demonopolizării și privatizării.

Pentru a creea un cadru favorabil dezvoltării sectorului privat este necesar a promova:

facilități fiscale pentru societățile cu activitate de producție;

scutirea de la toate plățile obligatorii pentru importurile de utilaje și echipamente destinate activităților productive ale IMM-urilor;

reexaminarea cadrului normativ-legal privind patenta de întreprinzător;

acordarea de credite cu dobândă subvenționată pentru absorbția șomajului;

încurajarea înființării fondurilor de garantare a împrumuturilor pentru IMM-uri;

crearea unui sistem simplificat de impozitare a IMM-urilor;

alocarea de fonduri speciale destinate finanțării acțiunilor de susținere a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii ;

strategii de stat de susținere a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii

finanțarea procesului de realizare a strategiilor se va efectua prin includerea în legea anuală a bugetului a resurselor financiare necesare, precum și prin crearea unor fonduri speciale conform legislației în vigoare.

Monitorizarea, coordonarea și corelarea procesului de implementare a programelor de susținere a dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se efectuează de către Organizația pentru dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii.

Susținerea de stat a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se efectuează diferențiat, în funcție de genul de activitate, de perioada de funcționare și de dimensiunile agenților economici subiecte ale sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, cu utilizarea unor forme și metode de susținere și surse de finanțare.

Susținerea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se realizează pe principiul stabilității în îndeplinirea obligațiilor asumate de către autoritățile administrației publice centrale respectiv locale, față de agenții economici subiecte ale sectorului întreprinderilor mici și mijlocii pînă la realizarea deplină a acestor obligații.

Programele de susținere a dezvoltării sectorului privat reprezintă un complex de activități indivizibile, interconectate, intercondiționate, orientate spre a realiza un obiectiv bine determinat în cadrul politicii de stat privind stimularea dezvoltării întreprinderilor micro, mici și mijlocii, finanțate din mijloace financiare bugetare sau speciale.

Relația sectorului public cu sectorul privat este bilaterală. Prin acțiunea directă a Statului sau acțiunea statală directă înțelegem stabilirea unor relații de piață nemijlocite între sectorul public și cel privat, din inițiativa puterii publice.

În majoritatea marilor țări dezvoltate, îndeosebi în Statele Unite, Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, si anume a spiritului de întreprindere. De aici rezultă o situație nouă de monopson în care, pe de o parte, guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piață în calitate de unic cumpărător, iar, pe de altă parte, oferta vine din partea mai multor producători – adica marile companii producătoare din sectorul privat.

Preponderent în Statele Unite au loc aceste tipuri de acțiune concepute de guvernul american. Departamentele ministeriale și marile agenții guvernamentale finanțează și supervizează o serie de mari programe ale guvernului american, în special de Pentagon, în scopuri militare.

Prin această orientare guvernul poate influența atât ritmul activități economice generale, cât și structura industrială. Guvernul orientează activitățile întreprinderilor în ceea ce privește resursele, procedeele și liniile de fabricație antrenând în general un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producție sau prin mecanisme de subcontractare.

Acest lucru este perceput ca un important mijloc de intervenție economică care ar putea deveni mai eficace decât politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare și fiscale.

Între marile firme și agențiile guvernamentale americane există un dialog permanent.

Guvernul american are, adesea, rol de ghid în cadrul dialogului gintre guvern și întreprinderi. Astfel că trasează obiectivele, orientând direcțiile de cercetare în domeniul cercetării și inovației tehnologice.

CAPITOLUL II.

ECONOMIA ȚĂRILOR DEZVOLTATE

PARTICIPAREA LA CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL

II.1. Participarea la schimburile comerciale internaționale

Orice țară, oricât de dezvoltată ar fi ea, nu se poate izola de restul lumii, rezolvându-și singură problemele cu care se confruntă și refuzând să ia în calcul contextul internațional. Astfel, devine evident că economia unei țări nu poate fi viabilă, nu poate exista decât în legătură cu economiile altor țări.

Economia mondială este reprezentată de ansamblul format din totalitatea agenților economici și a interacțiunilor (raporturilor economice) dintre acestia la scară globală.

Economia mondială poate fi reprezentată și prin stadiul schimbului reciproc de activitați când dintre majoritatea agenților economici de pe glob.

Ansamblul interdependentelor economice, politice, comerciale și financiar valutare dintre economiile naționale, structurile supranaționale și societațile transnaționale privite și analizate în mod dinamic și evolutiv.

Deci putem afirma că conceptul de “economie mondială” desemnează ansamblul economiilor naționale ale statelor lumii, privite în interdependența dintre ele si anume:

legături stabilite pe planul comerțului exterior, în producție,

legături stabilite pe planul prestărilor de servicii,

legături stabilite pe planul relațiilor valutar-financiare,

legături stabilite în știință și tehnologie

Deși economia mondială și-a schimbat imaginea în fiecare etapă a dezvoltării sale, pot fi distinse totuși unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluție de până acum .

fiind reprezentată prin ansamblul format din totalitatea agenților economici aflati pe teritoriul țărilor și a raporturilor economice dintre acestea rezultă că celulele de bază sunt economiile naționale;

economia mondială este expresia unui sistem de interdependențe, în fapt, relații de cooperare reciproc avantajoase între state suverane, bazate pe principiile dreptului internațional, pentru progresul fiecărei economii naționale;

concurența între agenții economici este un factor propice economiei mondiale; concurența în sine duce la selecția naturală a agenților economici rezultând astfel un progres economic;

rezultanta pe termen lung este pozitiva si anume Produsul Intern Brut va crește chiar dacă vor fi remarcate alternarea fazelor de expansiune și celor de recesiune a anumitor țări sau zone;

economia mondială este eterogenă, între diferitele sale zone menținându-se anumite decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-națiune diferă nu numai ca mărime și potențial economic, ci și ca nivel de dezvoltare; pe piața mondială, toți agenții economici, fără excepție, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii și ofertei, ale concurenței, ale prețurilor internaționale; relațiile de piață reprezintă numitorul comun al unor elemente atât de eterogene.

Una din trăsăturile definitorii ale relațiilor economice internaționale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane și coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente și suverane. Alături de statul-națiune, societățile transnaționale, organizațiile economice interstatale, joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea acestor relații.

Existența relațiilor economice internaționale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaționale, acestea din urmă stând la baza formării diferitelor segmente ale pieței mondiale.

Fluxurile economice internaționale au o tendință de diversificare, ceea ce face ca, din punctul de vedere al conținutului, să fie eterogene. De exemplu, fluxul internațional de mijloace de producție poate lua forma exporturilor de materii prime, materiale, echipamente, mașini și utilaje etc., fiecare prezentând particularități în ceea ce privește evoluția cererii și a ofertei, formarea prețurilor .

În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naționale, societățile transnaționale, organizațiile economice interstatale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde și elemente derivate, de legătură: piața mondială, relațiile economice internaționale, diviziunea internațională a muncii, ordinea mondială.

O trăsătură specifică a economiei de piață contemporane o constituie dechiderea continuă spre exterior iar, în aceste condiții, economiile naționale și implicit, finanțele publice și private din fiecare stat nu se mai pot manifesta într-un cadru închis, fiind tot mai dependente de contextul internațional.

Schimbul comercial internațional este un factor al creșterii economice. Pentru asta trebuie să se asigure următoarele condiții:

valorificarea resurselor interne excedentare și specializarea pentru export;

înzestrarea economiei naționale cu factorii de producție;

diversificarea ofertelor interne de bunuri și servicii;

lărgirea seriilor de fabricație;

un climat favorabil pe plan politic, militar, etnic, religios, cultural, etc.

În cadrul schimburilor economice internaționale se pot identifica anumite curente sau fluxuri între diferitele blocuri sau poli ai economiei mondiale:

curentul schimburilor comerciale dintre țările capitaliste dezvoltate (Nord-Nord) (aprox. 60%);

curentul schimburilor comerciale dintre țările capitaliste dezvoltate si tarile în curs de dezvoltare (Nord-Sud) (aprox.30%);

curentul schimburilor comerciale dintre țările în curs de dezvoltare (Sud-Sud);

curentul schimburilor comerciale dintre țările în tranzitie sau foste socialiste (Est-Est);

curentul schimburilor comerciale dintre țările în tranzitie sau foste socialiste și cele nesocialiste (Est-Vest).

Caracteristicile schimburilor economice internaționale fac ca măsurile de politică comercială să fie luate în raport cu interesele fiecărui stat, cu respectarea reglementărilor și uzanțelor internaționale. În general, reglementările de politică comercială vizează operațiunile de comerț exterior, cele de cooperare economică și tehnico-stiințifică, urmărind promovarea intereselor naționale.

Comerțul reprezintă un mecanism esențial al circulației mărfurilor și, din ce în ce mai mult, a serviciilor din toată lumea, fiind de asemenea veriga centrală a transferurilor de tehnologie; în acest context, deschiderea piețelor naționale pentru comerț a avut de multe ori efecte radicale, declanșând noi forțe competitive și transformând economiile interne.

Cu toate acestea, în practică, națiunile lumii impun restricții asupra fluxului comercial internațional; suma acestor restricții și instrumentele aferente legate de schimburile internaționale, pe de o parte și de comerțul național, pe de altă parte este cunoscută sub denumirea de politică comercială.

Politica comercială reprezinta acea concepție coerentă cu privire la mijloacele pe care o țară le poate utiliza în relațiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi.

Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile și importurile mondiale (fără schimburile comerciale intracomunitare). Ea joacă un rol important în promovarea comerțului mondial bazat, mai ales, pe sistemul multilateral instituit de OMC.În condițiile economiei mondiale de astăzi, orice proces de liberalizare a comerțului dintre state va conduce la beneficii pentru țările implicate, care de cele mai multe ori înseamnă stimularea dezvoltării și modernizarea structurii economiei naționale, maximizarea PIB-ul, îmbunătățirea ratei de schimb etc.

Cu cât economia națională este mai amplu deschisa catre economia internațională, cu atât încasările și plătile între rezidenți și nerezidenți vor exprima un volum mai mare de schimburi comerciale și financiare în raporturile țării cu restul lumii, iar acestea vor influența mai profund procesele economice și financiare interne ale economiei naționale, generând in anumite condiții și un proces de angajare și acordare de imprumuturi internaționale.

Până la al II Război Mondial, grupa produselor alimentare deținea primul loc în comerțul internațional (cca 29%). Apoi, ponderea valorică a acesteia a scăzut continuu, ajungînd la 6,2% în 2006.

Evoluția a ponderii valorice a acestei grupe de produse în comerțul internațional s-a datorat următoarelor cauze:

Agricultura țărilor dezvoltate care au fost afectate de război s-a refăcut într-un timp relativ scurt și a înregistrat o continuă dezvoltare; ca urmare a sporit gradul de autoaprovizionare al acelor țări și o reducere relativă a importurilor de produse alimentare. Putem spune cu alte cuvinte că într-o anumită măsură s-a redus dependența acestora de importul de produse alimentare.

Din ce în ce mai multe țări în curs de dezvoltare și-au redus exportul de produse alimentare ca urmare a sporirii consumului intern (cauzată de creșterea numărului populației, de sporirea în cazul unor țări a nivelului de trai) și renunțării la specializarea unilaterală.

Prețurile produselor alimentare au manifestat în general tendințe de stagnare sau scădere, cu excepția unor perioade scurte de timp.

Materiile prime au înregistrat o însemnată scădere a ponderii valorice în comerțul internațional în perioada postbelică, ajungînd de la 22% în 1937 la circa 4-5% în prezent. Dinamica comerțului internațional cu materii prime naturale a fost sub nivelul dinamicii celorlalte grupe de produse cu frecvente oscilații.Sporind gradul de prelucrare a materiilor prime s-a înregistrat o scădere a consumului acestora pe unitate de produs finit. În țările puternic industrializate și îndeosebi cele sărace în resurse naturale s-au specializat în producerea bunurilor ce încorporează munca înalt calificată și tehnologii moderne de fabricație.Acest fapt a determinat o scădere relativă a comerțului cu materii prime naturale.

Efectele crizei mondiale asupra comerțului internațional Comerțul internațional cu bunuri a continuat să crească rapid pe parcursul primei jumătăți a anului 2008. Abia în septembrie 2008 impactul crizei financiare a devenit evident. Drept rezultat, rata anuală de creștere a comerțului cu bunuri pentru anul 2008 a fost de 15 %, fiind puțin mai mică decât cifra înregistrată în 2007 – 16%, dar totuși mai sporită decît rata medie anuală de creștere de 12% înregistrată începând cu 2000. Criza inițiată în SUA și răspândită rapid către toate piețele financiare a avut impact diferit în diverse regiuni ale lumii. Comerțul Europei s-a deteriorat în cea mai mare măsură, reducându-se cu 16% spre sfârșitul anului 2008. Exporturile Asiei au scăzut cu 5% și ale Americii de Nord – cu 7%.

Tabel II.1.

Repartizarea comerțului internațional pe continente 2008

Sursa: www.capital.ro/tabel/continente. Consultat la 19.12.2013

II.2. Participarea la susținerea instituțiilor financiare internaționale

Mișcarea internațională a mijloacelor banesti și sistemul pieței monetar – financiare internaționale dispune de o structură instituțională adecvată, prin intermediul căreia se realizează, în mod concret, fluxurile monetare și este asigurată efectuarea de operatiuni specifice activităților monetar – financiare internaționale. Aceasta structură include instituții specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrală și băncile comerciale), bursele si societățile financiare, agentii economici nonbancari, instituțiile guvernamentale, instituții monetar – financiare internaționale și cele regionale.

Pentru a-și putea desfășura activitatea independent este foarte important ca instituțiile internaționale sa aibă propriile surse de venituri. Sursele necesare funcționării acestor instituții și desfășurarii activităților propuse pentru atingerea obiectivelor stabilite sunt susținute prin participarea în proporție de 90% a țărilor cu economii dezvoltate.

Instituțiile cu caracter monetar și financiar ce au fost create în urma conferinței de la Bretton-Woods pentru menținerea stabilității noii ordini monetare internaționale sunt:

– Fondul Monetar Internațional (FMI),

– Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD,)

– Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Toate aceste institutii s-au bazat inca de la infiintare si functioneaza si astazi prin participarea masiva cu capital a tarilor dezvoltate.

Rolul institutiilor financiare internationale depășeste cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele lor figurând dezvoltarea și organizarea cooperarii monetar – financiare a statelor, asigurarea de asistență și sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, mentinerea stabilității și echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balanțelor de plăți, susținerea financiară a creșterii economice în țările membre și cu deosebire în cele mai puțin dezvoltate.

Banca Mondială (BM) reprezintă una dintre cele mai mari surse de finanțare și de asistență pentru țările aflate in tranziție și dezvoltare. Scopul ei principal este ajutorarea celor mai sărace populații și state, folosindu-și resursele financiare și umane, precum și experiența bogată, pentru a reduce sărăcia din țările în curs de dezvoltare, crescând nivelul creșterii economice și îmbunătățind nivelul de trai.

Grupul Băncii Mondiale cuprinde 5 agenții cu funcții distincte pentru îndeplinirea misiunii Grupului :

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD),

Asociația Internațională de Dezvoltare (IDA),

Corporatia Financiară Internațională (IFC),

Agenția de Garantare Multilaterala a Investițiilor (MIGA)

Centrul Internațional de Reglementare a Diferențelor din Domeniul Investițiilor (ICSID) . Termenul generic de Bancă Mondială se referă în principal la BIRD și IDA.

Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare.

Statele Unite sunt principalul acționar și finanțator al Băncii Mondiale.

Organul de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format dintr-un reprezentat al fiecarui stat membru care, de regulă, este ministrul finanțelor. Acest organism se întrunește în sedință cel putin odata pe an, când are loc o ședință comună cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea Băncii revine unui Consiliul de Administratie numit și Consiliul Directorilor Executivi format din 24 de membri. Consiliul de Administrație conduce și intitutiile financiare afiliate ( CFI, AID). Acesta este format din reprezențantii Statelor Unite ale Americii, Frantei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei și din 19 directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui președinte ales pe 5 ani, care conduce si administratia Băncii.

De regulă, președintele Băncii este un reprezentant al SUA. Votul în cadrul organismelor de conducere este proporțional cu cota de participare la Bancă.

Banca Mondială este una dintre principalele surse de asistență în domeniul dezvoltării pentru țările lumii. Misiunea sa este eradicarea sărăciei și îmbunătățirea standardului de viață al populației din țările în dezvoltare. Este o bancă de dezvoltare care acordă împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă și credite nerambursabile țărilor în curs de dezvoltare.

Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională cu 186 de state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods în anul 1944 pe 22 iulie, având ca scop principal promovarea unei economii mondiale sănătoase.

Peste 40 de țări au participat la semnarea Acordului de la Bretton Woods care prevedea proceduri și reguli care să guverneze economia mondială. Acest acord a condus la înființarea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD, cunoscută și sub numele de Banca Mondială) și Fondului Monetar Internațional. Aceste instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard aurul, dolarul fiind singura monedă convertibilă în aur.

Principalul scop al FMI este promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate economică și combaterea sărăciei.

Obiectivele principale ale FMI sunt:

promovarea cooperării monetare internaționale și a stabilității valutare,

stimularea creșterii economice,

asigurarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă,

acordare de asistență financiară temporară pentru țările care se confruntă cu dezechilibre ale balanțelor de plăți.

Funcțiile FMI:

monitorizează acțiunile și politicile economice și financiare din țările membre, precum și la nivel global,

acordă asistență tehnică,

creditarea țărilor membre cu dezechilibre în balanța de plăți.

Resursele FMI:

Resursele fondului sunt asigurate din contribuția statelor membre, prin plata unor cote în funcție de puterea economică a fiecărei țări.

Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urma unei majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 311 miliarde de dolari americani. Puterea de vot a fiecărei țări este proporțională cu cota subscrisă.

Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar și Monetar Internațional și Consiliul Director. În vârful structurii organizaționale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniștrii de finanțe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toți guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI și a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri și conduce activitățile curente.

Puterea de vot în cadrul organizației:

Deciziile majore necesită o majoritate de 85% din voturi, o supermajoritate. Statele Unite ale Americii a fost mereu singura țară care poate bloca o decizie a FMI. În figura ce urmează se arată primele 20 de țări în funcție de numărul de voturi (2 220 817 voturi în total). Cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene au împreună 710 786 de voturi (32,07%).\

În 2010 pe 23 octombrie, miniștrii de finanțe din G-20 au fost de acord cu o reformă a Fondului Monetar Internațional prin acordarea a 6% din voturi anumitor țări în curs de dezvoltare.

Cotele statelor membre și puterea de vot

Fig. II.1.

Sursa: http://www.imf.org/external/np/sec/memdir/members.aspx

Participarea țărillor dezvoltate la constituirea și utilizarea resurselor FMI:

Resursele FMI se pot grupa în general în patru categorii:

cote subscrise de țările membre;

dobânzi și comisioane;

vânzări de aur contra valute convertibile;

împrumuturi.

Cotele de participare constituie cea mai importantă parte din capitalul FMI. Fiecare țară, odată cu aderarea la Fond, este obligată sa subscrie o anumita cotă. Până în anul 1978 cota era formată din 25% aur și 75% moneda națională indiferent dacă este convertibilă sau nu. În trecut, aurul corespunzator fracțiunii de 25% se depunea la unul din cei patru depozitari acreditați ai Fondului (Sistemul Federal de Rezerve al SUA, Banca Angliei, Banca Franței și Banca de Rezerva a Indiei). Moneda natională este păstrată într-un cont special la dispozitia FMI, la banca centrală sau o altă bancă a țarii respective.

Periodic, aceste cote sunt revizuite, de regulă în sensul măririi lor. Sporirea cotelor de participare este determinată, în principal, de nevoia de resurse a Fondului pentru a face față solicitarilor sporite de finanțare ale membrilor. Revizuirea generală a cotelor se face la intervale de pâna la 5 ani, dar fiecare membru poate solicita, atunci când se consideră îndreptățit, modificarea singulară a cotei sale. La data de 30 ianuarie 2003, Consiliul executiv a realizat ultima revizuire a cotelor de participare (a 12-a), lăsând neschimbată valoarea acestora de 213,7 miliarde DST.

Cota de participare are o foarte mare importanță din punctul de vedere al țării membre, deoarece de mărimea acesteia depinde: puterea de vot a țării, volumul ajutorului financiar care i se poate acorda si valoarea alocarilor de DST.

În cadrul FMI se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecarei țări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adauga câte un vot suplimentar pentru fiecare fracțiune de 100.000 dolari din cota de participare a țării respective, astfel ca participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporțională cu numarul total de voturi. Pentru hotărâri de importanță deosebită (cum ar fi, modificarea cotelor de participare) este necesară unanimitatea.

Cotele de participare cele mai mari le au țările dezvoltate, care dețin 3/4 din total și deci, din voturi: SUA – 17,08%, Japonia – 6,13%, Germania – 5,99%, Franța – 4,95%, Marea Britanie – 4,95%.

Dobânzile si comisioanele reprezintă incă resursă a FMI, a cărei mărime depinde de volumul creditelor acordate si de evolutia ratelor dobânzii.

Vânzarile de aur erau destinate, în formula vechiului statut, sa măreasca resursele Fondului într-o anumită valută pentru a face față solicitărilor foarte mari mari într-o monedă.

Împrumuturile se utilizează în cazul în care disponibilitațile FMI devin insuficiente comparativ cu solicitările de finanțare ale țărilor membre și se obtin de la statele membre, de la alte organizații sau pe baza unor aranjamente.

Dreptul de a primi ajutor financiar în valută si alocari de DST de la FMI este proportional cu cotele-părti vărsate, fapt care creează diferențieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului. Astfel, țările cu o bună situație economică si financiară au și posibilități mai mari de a apela la finanțările FMI și în plus, primesc cele mai mari alocări de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse manifestă țările în curs de dezvoltare, țări cu situatie financiara slabă, reflectată și în mărimea cotei lor subscrise și vărsate la Fond.

Programul Băncii Mondiale și FMI de evaluare a sectorului financiar.

Expertii BM si FMI au realizat Financial Sector Stability Assessement – FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilități ale sectorului financiar românesc și oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC-Data Module (raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care experții FMI realizează o evaluare a practicilor privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor-SDDS.

Banca Internațională Pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD:

BIRD este o instituție de finanțare, înființată in anul 1945 in urma Conferinței de la Bretton-Woods , cu scopul sprijinirii refacerii economiilor după război. Aceasta instituție include 184 de membri și corespunde mesajului promovat la Bretton-Woods de organizare, armonizare și extindere a schimburilor internaționale precum si de o mai eficientă utilizare a resurselor internaționale. Obiectivul BIRD este reducerea sărăciei în țările în curs de dezvoltare, solvabile și cu venituri medii, promovând dezvoltarea durabilă, prin împrumuturi, garanții și servicii nelegate de împrumuturi – inclusiv servicii de analiză și consultanță. Tipurile de programe susținute de BIRD se împart în 2 categorii: programe pentru proiecte de infrastructură economică și socială și programe de ajustare sectorială, ca element de susținere a reformei economice, promovate prin programele de macrostabilizare ale FMI (ajustare programatică structurală – PAL și ajustarea sectorului privat – PSAL).

În statutul BIRD au fost inscrise cinci obiective principale care aveau sa fie urmărite de acest organism:

Sprijinirea reconstrucției economiilor;

Participarea la dezvoltarea statelor member,inclusive a celor mai putin dezvoltate;

Promovarea investițiilor private in strainătate pe baza garanțiilor și a investițiilor directe;

Promovarea expansiunii armonioase pe termen lung a schimburilor internationale, a echilibrării balanțelor de plăți ca și a factorilor de dezvoltare,care sa ducă la îmbunătățirea productivității muncii și a calității vieții.

Finanțarea mixtă, din resurse interne și externe a proiectelor utile și urgente, ținând cont de consecințele economice ale investițiilor internaționale.

Proiectele sunt evaluate de Bancă prin prisma capacității țării beneficiare de a-și plăti datoriile.

La data de 29 februarie 2012, soldul împrumuturilor acordate de BIRD Ministerului Finanțelor Publice și operatorilor economici cu garanția statului (valoarea angajată-rambursări) este de 136,17 mil. EURO, împrumuturile fiind acordate pentru finanțarea unor proiecte din domeniul transporturilor, construcțiilor, electricitate și serviciilor publice.

Corporația Financiară Internațională (IFC): IFC completează activitatea IBRD (care se desfășoară în special la nivel guvernamental), oferind împrumuturi sectorului privat. Așadar, IFC lucrează cu întreprinderi private viabile din țările în curs de dezvoltare și oferă împrumuturi pe termen lung, garanții și servicii de gestionare a riscului, consultanță pentru clienții săi. IFC investește în proiecte din regiuni și sectoare deservite insuficient de investițiile private și găsește modalități noi de a dezvolta oportunități promițătoare pe piețele considerate prea riscante de către investitorii comerciali în absența IFC.

România este membru IFC începând din anul 1990. Valoarea totală a finanțărilor IFC către sectorul privat din România se ridică la aproximativ 1,3 mld. USD, aferente unui portofoliu de peste 40 proiecte. IFC și-a manifestat intenția de a continua să susțină reformele structurale pentru dezvoltarea sectorului privat și pentru atragerea de investiții private în domeniul infrastructurii și în proiecte cu caracter social.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (IDA): Misiunea IDA este de a acorda împrumuturi țărilor celor mai sărace țări ale lumii (PIB/loc.<1.000 USD) în condiții favorabile: pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu o perioadă de grație de până la 10 ani. IDA contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune (cum ar fi învățământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu apă) și susține reforme și investiții destinate creșterii productivității și creării de locuri de muncă. Această asistență este vitală pentru țări care au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condițiile pieței.

Agenția de Garantare Multilaterala a Investițiilor (MIGA): Obiectivul MIGA este garantarea împrumuturilor pe piața privată de capital destinate unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la încurajarea investițiilor străine și dezvoltarea mediului de afaceri în țările în curs de dezvoltare. MIGA contribuie la încurajarea investițiilor străine în țările în curs de dezvoltare, prin acordarea de garanții firmelor care investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naționalizare, restricții valutare etc.). MIGA oferă asistență tehnică pentru a ajuta țările în promovarea oportunităților de investiții. Agenția oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investițiilor.

Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investițiilor (ICSID): ICSID contribuie la încurajarea investițiilor străine oferind conciliere și arbitraj pentru diferende din domeniul investițiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între state și investitorii străini. ICSID întreprinde și activități de cercetare și publicare în domeniul legii arbitrajului și al legii investițiilor străine.

Participarea tarilor cu economii dezvoltate poate fi evidentiata si in cadrul unor institutii cu caracter regional. In majoritatea cazurilor statele unite detine cota de participare cea mai mare, indiferent daca respectiva institutie este consituita pe continetul american sau pe alt continent.

II.3. Participarea țărilor cu economie dezvoltată al procesul globalizării

Globalizarea nu ar fi un fenomen nou și necunoscut omenirii. Bazele sistemului economic globalau fost puse încă de la descoperirile geografice, odată cu dezvoltarea transporturilor și telecomunicatiilor, a întregii economii mondiale.

Înainte de primul război mondial cand lumea era practic împărtită între marile puteri, fiind astfel mai omogenă și mai usor de dirijat, practic era tot o globalizare.

Discuțiile despre globalizare și viitor revin în actualitate , mai ales datorită faptului ca cele mai multe țări dezvoltate se află într-o situație mai dificilă decât un grup important de țări emergente care au continuat sa parcurgă o perioadă de creștere economică și de convergență, omenirea asistând la crearea unor dezechilibre neanticipate. Globalizarea poate fi privită în 2011, într-o anumită masură, ca o cauză “orfană” (cum numea recent un cunoscut om de afaceri indian), deoarece guvernele pun ca prioritate interesele naționale în fața celor internationale, cu alte cuvinte creșterea economiei nationale versus creșterea economica globală. Vom asista la încercări repetate ale țărilor dezvoltate de a recupera pierderile de putere economică și politică.

Globalizarea este un termen modern folosit la descrierea schimbărilor atât în societăți cât și în economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Acest termen relevă creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și creșterii interdependenței dintre state. În contextul economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerțului și în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.

Globalizarea este termenul întrebuințat pentru a descrie un proces multicauzal ireversibil care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra persoanelor, societăților și problemelor din alte părți ale globului.

În limbajul curent de specialitate există în uz doi termeni cu sensuri foarte apropiate: globalizare și mondializare. Totuși, o diferențiere semantică este necesar a fi operată. În opinia noastră, în consens cu profesorul Mircea Coșea, globalizarea (termen de origine anglo-saxonă) a primit în special sensul de proces de internaționalizare și interdependență a proceselor economice, iar mondializarea (termen de origine franceză) are sensul preponderent de internaționalizare și interdependență a proceselor politice.

La nivelul principiilor, normelor și standardelor în diferite domenii (tehnic, comercial, contabil, al calității mărfurilor, monetar-valutar, politic, etc.), globalizarea trebuie să asigure atât o cuprindere generale a problematicii mondiale (având în vedere că totuși oamenii cu problemele lor sunt asemănători peste tot în lume), cât și o aplicare specifică la probleme particulare locale, în timp și spațiu, după principiul “Gândește global, dar acționează local!”.

Să nu uităm că și scopul marxismului, al socialismului și comunismului, era internaționalismul proletar, revoluția mondială a proletariatului, internaționalizarea solidarității transfrontaliere a proletariatului în lupta contra burgheziei exploatatoare mondiale, etc., integrarea comunistă ideologică, politică, economică și națională, desființarea granițelor, conducerea de la un centru unic.

Goana dupa profit, atracția piețelor internaționale și a costurilor reduse de producție, tehnologia informațională, competiția internațională (care a impus reducerea costurilor, avantajele economiei de scală și eliminarea redundanțelor), așteptarile și demersurile tuturor țărilor înspre dezvoltare și cresterea nivelului de trai au condus la apariția și dezvoltarea procesului de globalizare.

S-a lansat chemarea și s-au pus în practică politicile de libera circulatie a capitalurilor, a mărfurilor, a serviciilor și a forței de muncă. S-a intrat in era globalizarii comerțului și finanțelor.

De consecintele pozitive ale globalizarii au beneficiat toate țările de pe toate continentele. Imensele volume atinse de comerțul internațional și investițiile importante cross-border din ultimii treizeci de ani au contribuit la reducerea decalajelor dintre țări, precum și a sărăciei.

Tările emergente ( Concept lansat acum 30 de ani de Antoine van Agtmael economist la Banca Mondială/IFC pentru a inlocui conceptul de “ Lume a treia “) au lansat strategii și programe de crestere economică prin dezvoltarea ramurilor importante pentru progresul intern și creșterea exporturilor, bazându-se pe forța de muncă calificată și ieftină, pe pârghii valutare, monetare și fiscale, precum și existența unor importante resurse naturale (vezi Grupul BRIC, țările exportatoare de petrol etc).

S-a produs o evidentă decuplare la nivel mondial, cu o viteză și cu finalizări care au atras invidia și nu numai, țărilor dezvoltate, care au văzut inițial țarile emergente ca piețe de desfacere. In țările emergente cu rezultate bune expansiunea economică și creșterea cererii agregate (statul având rol principal, atit de coordonator, cât și ca jucător) au dus la crearea de noi locuri de muncă și la cresterea veniturilor populatiei și a celor bugetare, inducând creșterea cererii și a economisirii, și diminuând sentimentul pesimist al gospodăriilor și al investitorilor.

Aceste fenomene au fost acompaniate de o dispersie tot mai pronunțată a soldurilor conturilor curente ale diferitelor țări (ajungându-se ca surplusul unor țări sa finanțeze deficitul altora). O aproximatie a soldului curent al unei țări aduce egalitatea între economisirea internă minus investițiile interne, pe de o parte, și investițiile externe, pe de alta parte. O lipsă de balansare a acestei ecuații poate duce (și a dus in realitate) la surplusuri sau deficite de la o țară la alta.

La baza procesului stau transformări care modifică configurația economiilor naționale și a economiei mondiale. Aceste transformări sunt :

liberalizarea schimburilor și formarea sistemului global al comerțului cu mărfuri corporale și servicii și încercarea administrării a acestuia prin Organizația Mondială a Comerțului (OMC);

internaționalizarea tehnologiei și a celorlalte forme ale proprietății intelectuale și includerea lor aceluiași organism de reglementare. La intrarea sa în funcțiune, în 1995, OMC a devenit gestionara tuturor acordurilor încheiate din 1947: GATT (mărfuri), GATS (servicii) și TRIPS (proprietate intelectuală). De asemenea, OMC va continua negocierile asupra dosarelor rămase în suspensie (aeronautică, telecomunicații, transport maritim);

constituirea unor forme și nuclee de internaționalizare a producției prin integrarea acesteia pe criterii noi, de tip funcțional;

integrarea puternică a pieței financiare internaționale;

tendința accentuată de elaborare și adoptare a unor norme și reguli de orientare și reglare a relațiilor economice internaționale.

Factorii principali ai globalizării:

a) societățile transnaționale care acționează prin investiții directe de capital, deschidere de filiale proprii sau prin crearea de societăți mixte în diferite țări pe tot globul; În 1995 în lume existau 40.000 de grupuri multinaționale. După datele Băncii Mondiale, ponderea cifrei de
afaceri a primelor 200 de firme în producția mondială a crescut de la 17% în 1960 la 24% în 1984 și la 31% în 1995.

b) Organizațiile subregionale, regionale și interregionale prin care se realizează și se dezvoltă cooperarea multidimensională și integrarea economică;

c) Organizațiile economice internaționale, în special Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială, OMC.

Migrația forței de muncă reprezintă fluxul de resurse cu caracter local, regional, continental și mondial. În perioada 1965-1995, proporția forței de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Cele mai importante direcții ale fluxului de mână de lucru au fost dinspre țările în curs de dezvoltare spre țările dezvoltate. Economiile naționale evoluează sub incidența unor influențe generate de globalizare. Astfel se constată orientarea activităților economice spre sectorul terțiar, al serviciilor, în economiile țărilor capitaliste dezvoltate, care ajung la un anumit grad de organizare și rentabilitate. Apar cerințe noi pe piața muncii, care este deficitară la calificările hibride sau complexe: un șomaj ridicat coexistă cu o criză acută a resurselor umane rare, ca o caracteristică pe termen lung a economiilor naționale dezvoltate.

Globalizarea pieței resurselor umane rare este o soluție în această situație, având și alte avantaje:

orientarea eficientă a fluxurilor de capital, a inovațiilor tehnologice

reducerea prețurilor unor mărfuri de import.

La o analiză obiectivă a procesului de globalizare se evidențiază faptul că avantajele economice aparțin mai mult statelor dezvoltate și marilor puteri economice, unde își găsesc originea companiile transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial, care prin instrumentele sale, Fondul Monetar Internațional., Banca Mondială, Organizația Mondială a
Comerțului, dominate de marile puteri economice avantajează țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor străine directe, iar instituțiile, societățile transnaționale și statale creditoare obțin profituri ridicate.

Cel puțin prin prisma experienței Uniunii Europene, globalizarea și integrarea determină diminuarea rolului guvernului național pe piața internă, ca urmare a extinderii acțiunii capitalului internațional și a societăților transnaționale, deși, anumite aspecte legate în special de controlul legalității operațiunilor, cad în competența autorităților interne sau locale. Putem vorbi, în cadrul legislativ vest-european de o diviziune a competențelor, structurate într-un sistem coerent.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale, fiind strâns legată de noile probleme ale terorismului și războiului modern, inclusiv cel dus în domeniul economico-informatic. Un factor determinant pozitiv al globalizării îl reprezintă tradițiile culturale, care diversifică și individualizează achizițiile conceptului de globalizare.

II.4. Efectele crizei asupra țărilor dezvoltate

Ciclul de creștere a investițiilor internaționale, care a început în 2004 și care a înregistrat un record istoric al intrărilor de ISD de 1900 miliarde de dolari în 2007, a luat sfârșit în anul 2008.

Scăderea accesului firmelor la resursele financiare, atât pe plan intern – datorită declinului profiturilor corporative, dar si pe plan extern – ca urmare a unei disponibilități mai mici și a costului mai ridicat al finanțării, a redus din capacitatea de investiție a firmelor.

În special în țările dezvoltate, care sunt afectate de cea mai dură recesiune a erei post-război, perspectivele economice sumbre au afectat într-un mod negativ tendința de orientare spre investiții.

Factorul risc determină companiile să-și reevalueze prioritățile, să facă în așa fel ca să reducă costurile și programele de investiții, astfel încât să devină mai rezistente la orice altă deteriorare a mediului de afaceri.

Întâlnim trei tipuri majore de investiții străine directe ISD. Aceste trei tipuri de investiții străine directe sunt:

– ISD de valorificare a piețelor,

– ISD de valorificare a resurselor,

– ISD de eficiență

Factorii amintiți mai devreme vor afecta aceste tipuri de investiții dar într-o măsură diferită una de alta.

Cele mai afectate, cu o scădere semnificativă a fluxurilor de ISD sunt țările dezvoltate datorită perspectivelor pieței lente.

În țările cu economiile in curs de dezvoltare, fluxurile de ISD au continuat sa crească, însă la o rată cu mult mai mică. Toate regiunile în curs de dezvoltare, cu exceptia Asiei de Vest, au înregistrat valori mai mari ale intrărilor de ISD, în anul 2009.

Cele mai afectate de scăderea fluxurilor de ISD in 2008 sunt industriile din domeniul serviciilor financiare, industria auto, industria materialelor de consum și industria bunurilor de consum. Consecințele crizei pun stăpânire rapid și pe ISD din alte domenii, și anume de la sectorul primar până la serviciile non-financiare.

Criza și-a pus pentru prima dată amprenta asupra ISD la începutul anului 2008. Instabilitatea financiară generată de criza economică declansată în SUA în vara anului 2007, a dus la o deteriorare progresivă a situatiei investitionale.

În prima jumatate a anului 2008, o serie de indicatori deja sugerau un declin al perspectivelor privind creșterea economică, precum și o scădere a încrederii investitorilor. Acest climat nefavorabil a inceput să-și pună amprenta asupra programelor de investiții, inclusiv a ISD, la începutul anului 2008.

Potrivit unui studiu realizat de UNCTAD în perioada aprilie-iunie 2010, privind perspectivele investițiilor mondiale, 40% dintre companiile respondente deja menționaseră la acel moment că instabilitatea financiară a avut un impact „negativ” sau „foarte negativ” asupra cheltuielilor și a programelor de investiții.

În primele opt luni ale anului 2008, sistemul financiar mondial a avut o perioadă de revigorare, conducând astfel la unele așteptări optimiste cu privire la rezultatul crizei în curs de desfășurare. Dar, în octombrie, o criză brutală a izbucnit din nou, atunci cand principalele firme din SUA, precum Lehman Brothers și AIG (American International Group), apoi și istitutiile financiare europene, precum Fortis, Dexia și un numar de bănci islandeze au aratat semne de insolvență și unele dintre ele chiar s-au prăbușit. Criza a luat o amploare și mai mare destabilizând piețele financiare, lovind multe economii dezvoltate.

Multe țări cu economii emergente, cum ar fi Ungaria, Islanda, Letonia și Ucraina au fost nevoie apoi să apeleze la Fondul Monetar Internațional (FMI), pentru asistență. De la începutul anului 2009, această listă a fost extinsă pentru alte țări, cum ar fi Indonezia, Pakistan și chiar România.

Efectele crizei mondiale asupra comerțului internațional Comerțul internațional cu bunuri a continuat să crească rapid pe parcursul primei jumătăți a anului 2008. Abia în septembrie 2008 impactul crizei financiare a devenit evident. Drept rezultat, rata anuală de creștere a comerțului cu bunuri pentru anul 2008 a fost de 15 %, fiind puțin mai mică decît cifra înregistrată în 2007 – 16%, dar totuși mai sporită decît rata medie anuală de creștere de 12% înregistrată începînd cu 2000. Criza inițiată în SUA și răspîndită rapid către toate piețele financiare a avut impact diferit în diverse regiuni ale lumii. Comerțul Europei s-a deteriorat în cea mai mare măsură, reducîndu-

se cu 16% spre sfîrșitul anului 2008. Exporturile Asiei au scăzut cu 5% și ale Americii de Nord – cu 7%.

Criza s-a răspândit repede dincolo de sectorul financiar, cu repercusiuni grave pentru "economia reală". Condițiile mult mai severe de creditare au afectat in mod inevitabil capacitatea firmelor de a cheltui cu echipamente și achiziții. Încrederea consumatorilor a scăzut puternic în cele mai multe părți ale lumii, ajungând la minime istorice, întâi în Statele Unite și mai târziu în Uniunea Europeană. Companiile mari din multe industrii au fost grav afectate de scăderea drastică a vânzărilor. Serviciile financiare au fost direct afectate de criză, apoi undele de șoc au lovit multe alte industrii, de la industriile extractive și de fabricație, la servicii de infrastructură.

RELAȚIILE GERMANO – RUSE ȘI POLITICA ECONOMICĂ

STUDIU DE CAZ

GERMANIA

Germania este țara cu cea mai numeroasă populație din Uniunea Europeană. Teritoriul său se întinde de la Marea Nordului și Marea Baltică, în nord, până la Munții Alpi, în sud, fiind traversat de câteva dintre cele mai mari fluvii europene, precum Rinul, Dunărea și Elba.

Germania este republică federală. Puterea legislativă este deținută de Bundestag, organism ai cărui membri sunt aleși o dată la patru ani prin vot popular și de Bundesrat, organism format din 69 de repreentanți ai celor 16 state (Bundesländer).

După cel de-al doilea război mondial, Germania a fost divizată în două părți: vestul democratic și estul comunist (Republica Democrată Germană).

Zidul Berlinului a devenit un simbol al acestei diviziuni. La un an după căderea acestuia, în 1989, Germania a fost reunificată.

Fiind o țară cu o economie puternic dezvoltată, Germania concurează, pe de o parte cu celelalte state dezvoltate în lupta pentru creșterea ponderii controlului economiei și a pieței mondiale, pe de alta parte însă, își reunește și își oordonează forțele cu acestea pentru a nu reduce din controlul pe care îl dețin asupra mapamondului.

Fig. 1. Hartă Germania

Ca și acestea, Germania este o societate postindustrială în care ponderea agriculturii în PIB s-a stabilit la cote minime, de 2-5%, ponderea industriei este în scădere, menținându-și cea mai mare pondere industria constructoare de mașini, iar ponderea serviciilor atinge valori de 60-75%. În relațiile economice externe exporturile sunt dintre cele mai diversificate, având și cele mai mari valori ai coeficienților eficenței economice.

Germania face parte astfel, alături de S.U.A., Japonia, Franța, Italia și Marea Britanie din ,,grupul celor 6" devenit ,,grupul celor 7" după includerea Canadei.

Trecerea lumii într-o societate postindustrială și industrializarea țărilor în curs de dezvoltare, procese care au luat amploare în ultimele 2 decenii, au redus din ponderea primelor șase în economia mondială.

În ciuda efortului material făcut pentru integrarea fostei R.D.G (Republica Democrată Germană), Germania a devenit, în ultimii ani locomotiva economiei mondiale.

Economia Germaniei este una dintre cele mai dezvoltate și solide din lume, bazată pe industria prelucrătoare (locul I pe glob la mai multe produse) și comerțul exterior (cel mai mare exportator mondial de mărfuri).

Dispune în principal de unele resurse energetice (în deosebi cărbuni: inferiori în bazinul Saxono-Thuringian și superiori în Ruhr, două dintre cele mai mari de pe glob; cca. 500 000 000 de tone exploatate anual) și de sare (al-III-lea producător mondial), sulf, etc.

Germania este cel mai mare producător de energie eoliană din Uniunea Europeană.

Fig. 2. Centrală eoliană în Wehrda, Germania

Industria prelucrătoare este axată pe chimie (primele trei grupuri industriale mondiale în domeniu sunt germane: BASF; HOECHST; BAYER) și construcția de mașini (în deosebi mașini unelte, utilaje industriale, autovehicule, mecanică de precizie, aparatură optică, aparate electrice și electrotehnice – ocupând unul din primele locuri pe glob).

Este cel mai mare producător european de cărbune; este adevărat că CSI o depășește ca producție, dar cea mai mare parte a acesteia este obținută din partea asiatică.

Germania (practic cele două Germanii – de vest și, respectiv, de est) a extras multă vreme în jur de 500 mil. t anual, dar în ultimii ani și-a redus producția la cca 443 mil.t în 1990, 350 mil.t în 1991 și sub 300 mil.t din 1993.

În 2002, producția a crescut la 210,6 mil.t, din care 182 mil.t lignit și cărbune brun (locul I pe gob la această categorie de cărbuni).

În ceea ce privește cărbunii superiori (28,6 mil.t in 2002), se reamrca bazinul Rhur – situat în vest și axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din lume, cu rezerve importante de huilă (cca 20 miliarde de tone). Constituie cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentală și unul dintre cele mai mari din lume, el favorizând, alături de alți factori – între care și minereurile de navigație – dezvoltarea uneia dintre cele mai complexe și importante regiuni industriala din lume.

În ceea ce privește industria de rafinare Germania concentrează pe teritoriul să următoarele grupări: Rhenano-Wetfaliana ( Koln, Gelsenkirchen, Wesseling, Dinslaken), sudul țării (Karlsruhe, Ingolsadt, Neustadt, Mannheim) și nordul țării, mai ales porturile Hamburg și Wilhelmshaven.

Germania se situează, prin producția sa de energie electrică de peste 523 mld. KWh, pe locul 7 în lume, 2/3 din producție fiind obținută în termocentrale; cele mai mari sunt situate în bazinele carbonifere Rhur, Koln și Aachen, precum și în partea de est, în bazinele carbonifere Saxono – Thuringian, Leipzig- Halle s.a, unde sunt cantonate mari rezerve de lignit. Energia hidraulică joacă un rol redus în balanța de energie primară (3%), amenajări hidroenergetice aflând-se pe Dunăre, Rhin, Saale și pe unele râuri din Munții Pădurea Franconiei și Pădurea Thuringiei.

O parte din ce în ce mai importantă a producției de energie electrică se obține în centrale nucleare (aproape 30%), amplasate în Saxonia Inferioară, regiunea Rhinului mijlociu, Bavaria etc. Cu cca. 9% din producția mondială de energie electrică obținută în atomecentrale (ceea ce înseamnă peste 160 mld. KWh), Germania ocupa locul al 5 lea pe glob.

Germania se afla pe primul loc în Europa și al treilea pe Glob în producția de autovehicule (5,4 mil bucăți în 2000, din care 5,1 mil autoturisme), a cărei producție este controlată de 4 mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, Gneral Motors (Opel) și Ford Taunus. Concernul Daimler Chrysler a produs primul autoturism în 1885 și are fabrici la Stuttgart și Benz, lângă Mannheim.

Produce camioane grele la uzinele din apropiere de Karlsruhe, camioane ușoare la Dusseldorf și automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din Wolfsburg, lângă Hanovra, reprezintă cea mai mare firmă din Germania, care datează din perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri și litraje diferite. Aceste firme au filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlanda și în alte țări.

Fig. 3. Linie tehnologică la zinele Volkswagen

Industria și construcțiile reprezintă 28% din produsul intern brut și antrenează 29,7% din totalul forței de muncă. Germania excelează în producția de automobile, mașini, echipamente electrice și produse chimice. Cu fabricarea de 5,2 milioane de vehicule în 2009, Germania a fost al patrulea cel mai mare producător mondial și cel mai mare exportator de automobile.

Produsele sale industriale exportate sunt: fontă și feroaliaje, oțel, aluminiu, cupru rafinat, plumb, staniu, zinc, tractoare, mașini textile și agricole, autovehicule, biciclete, locomotive, vagoane de cale ferată, nave etc.

Germania este unul din mari producători de material feroviar (Essen, Kassel, Kiel) și ocupă locul 5 pe glob la producția de nave maritime, dipunând de mari șantiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lubeck.

Se produc avioane de diferite tipuri, dar în nr restrâns la Munchen, Breman, Friederichshafen.

Produse industriale exportate (mii tone-1972): energie electrică (72,8 md. KWh din care 1,2 md. KWh hidroenergie), fontă și feroaliaje (2114,0), oțel (5890,0-1973), cocs metalurgic (1605,0), aluminiu (60,0), cupru rafinat (42,0), plumb (20,0), staniu (0,6), zinc (15,0), tractoare, mașini, textile și agricole, autovehicule (169 660 buc. din care 139 600 autoturisme), biciclete, locomotive, vagoane de cale ferată, nave (348 000), aparate de radio (1 041 000 buc.), televizoare (430 000), mecanisme de precizie, ceasuri, aparate optice, aparate fotografice. Capacitatea rafinăriilor de petrol a făcut ca Germania să exporte: benzină (2507 tone), uleiuri ușoare (3785 t), uleiuri grele (6011 t), acid sulfuric (1058 t), acid azotic (420,6 t), acid clorhidric (92,5 t), îngrășăminte potasice (2556 t), îngrășăminte azotoase (402 t), sodă caustică (420 t), materiale plastice și rășini sintetice (495 t), cauciuc sintetic (132,7 t), anvelope (5 192 000 buc.), produse farmceutice, cherestea (1 900 000 m3), hârtie (1107 t din care 100 t hârtie de ziar), celuloză (849 t), ciment (9 547 t), fire de bumbac (61,8 t), țesături de bumbac (242 mil. m2), fire de lână (62,4 t), țesături de lână (35 mil. m2), fire și fibre artificiale (153,4 mil), încălțăminte, pielărie, porțelan, țigarete (17,6 md. buc.), lapte (7635 t), unt (280 t), brânză (152 t), carne (1286 t), margarină (192,5 t).

După reunificarea Germaniei din 1990, totuși nivelul de trai și veniturile anuale au rămas mai mari în fosta Germanie de Vest.

Modernizarea și integrarea economiei din estul Germaniei de azi continuă să fie un proces de lungă durată și se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la Vest la Est fiind până acum de aproximativ 80 de miliarde de dolari, în total.

http://www.bionatur.ro/article/4291/Rusia http://www.inventatori.ro/viewlink.php?id=462, Consultat la 23.01.2014

Fig. 4. Fluviul Rin

Totodată, în intervalul 1990-2009 Germania a primit investiții străine directe de 700 miliarde de dolari. În anul 2009 investițiile străine directe în Germania au fost de 36 miliarde dolari. De asemenea, Germania a generat investiții pentru alte state, inclusiv R. Moldova, în valoare totală de 62,7 miliarde de dolari în 2009.

În anii ’90 ponderea acestor țări în producția industrială mondială era de peste 65%, aceeași fiind și ponderea exporturilor de mașini și utilaje. Pe fondul reducerii substanțiale a ponderii acestor țări în numărul populației mondiale, se poate constata o creștere relativă a nivelului lor de industrializare, de la 3,4 în 1970 până la 4,8 în 1995.

Fig. 5. Imagine Berlin

În cazul Germaniei, ponderea în producția convențională a industriei de prelucrare mondială a crescut de la 9,8% în 1970 la 12,4% în 1995. (potrivit I.E.M.) iar nivelul relativ al industrializării a crescut de la 3,6% în 1970 la 6,5% în 1995.

Fondul ONU pentru Populație a listat Germania ca gazdă în cel de-al treilea mare număr de imigranți la nivel mondial, adică 5% sau 10 milioane din totalul de 191 de milioane de imigranți sau aproximativ 12% din populația Germaniei.

Ca o consecință a restricțiilor impuse legilor azilului și imigrării din Germania, odinioară aproape fără restricții, numărul imigranților care caută azil afirmându-și etnicitatea germană (majoritatea din fosta Uniune Sovietică) a scăzut permanent începând cu anul 2000.

În grupul celor 6, Germania care a deținut locul 2 până în anii ’70, în prezent l-a cedat Japoniei, cu toate ca reunificarea țării a sporit ponderea ei în industria mondială cu circa 13%. Tuturor acestor țări, inclusiv Germaniei, le sunt caracteristice un grad foarte înalt al concentrării de capital și rolul pe care îl au companiile transnaționale din fiecare țăra în cadrul economiei mondiale.Toate statele au o independență totală în elaborarea și producția de armament și sunt exporatatori de armament, având cele mai moderne armate.

RUSIA

Situația geografică a Rusiei este, într-adevăr, paradoxală. O mare țară, care prin forță militară s-a extins enorm, nu are ieșiri sigure spre oceanul planetar. Suferința clasică, “înapoierea oceanică” a Rusiei s-a accentuat dramatic după încheierea războiului rece, când a pierdut practic ieșirea la Marea Neagră și importante căi de acces la Marea Baltică, între ea și aceasta mare interpunându-se statele baltice; de aceea sunt autori care vorbesc despre Rusia ca de o “înfundatură continentală”.

Fig. 6. Harta Rusiei

Firește că Rusia compensează acest dezavantaj cu pozitia privilegiată de a ocupa zona cea mai întinsă și “inima“ Eurasiei. Ea se situează la întretăierea nu numai a unor zone politice, ci a unor mari spații culturale. Țara de dimensiuni continentale, Rusia joacă rolul de adevărat tampon, de “placă turnantă”, iar interesul lumii întregi este ca această placă turnantă să existe și să funcționeze. Dar o placa turnantă nu exista și nu funcționează doar prin sprijin extern. Fiind într-o asemenea poziție, Rusia este supusă unor câmpuri de forțe teribile, cărora nu le poate face fața decât prin coerență internă, prin vitalitate proprie. Presiunea exterioară nu poate fi contracarată decât de o presiune interioară, la fel de puternică. Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde, în primul rând, de calitatea răspunsului la problema dezvoltării sale interne.

Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale a defunctei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia.

După prăbușirea URSS, rolul a Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la cifra de 143 de milioane de oameni.

Destrămarea Uniunii Sovietice a înlăturat fenomenul gigantic, multicultural reprezentat de varietatea năucitoare de țări, rase, republici, teritorii, regiuni autonome, filosofii, religii și convingeri care s-a amestecat pentru a forma cea mai vastă uniune politică a lumii. Caleidoscopul cultural era atât de bogat, încât rămâneai consternat gândindu-te la el. Totuși, prăbușirea să ne ajute să ne concentrăm pe ceva mai simplu însă incontestabil de fecund – însăși cultura Rusiei.

http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/geografie/sfere-de-influenta-fenomenul-rusesc-293001.html, Consultat la 18.03.2014

Este foarte ușor să punem laolaltă ideologia sovietică și caracterul rusesc, de vreme ce în decursul celor 70 de ani de dispute și evoluție au conviețuit.

În secolul XX întreaga industrie și civilizație s-au bazat pe energia furnizată de petrol. Rezervele de țiței au dus însă și la conflicte internaționale, iar utilizarea lui a cauzat poluare și daune mediului înconjurător.

Rusia mai mult de un deceniu de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă în continuare să edifice o economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai ridicată.

http://www.bionatur.ro/article/4291/Rusia http://www.inventatori.ro/viewlink.php?id=462

Consultat la 14.11.2013

Fig. 7. Cartier de blocuri Moscova

După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia în 1997, arătând influențele economiei de piață. Totuși, în acel an, criza financiară asiatică a culminat în august în Rusia cu deprecierea rublei. Au urmat creșterea datoriei publice și scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat.

În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile și a stimulat exporturile. În 1999-2005, creșterea produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creșterii prețului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar și creșterii producției industriale. În momentul de față, Rusia are un excedent comercial uriaș, datorat barierelor protecționiste la importuri și corupției locale care împiedică intreprinderile mici și mijlocii străine să importe produse rusești fără intermedierea firmelor locale. Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime din produsul intern brut, în condițiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populația țării.

http://www.bionatur.ro/article/4291/Rusia http://www.inventatori.ro/viewlink.php?id=462,

Consultat la 22.02.2014

Recenta refacere a economiei țării datorată creșterii prețului țițeiului, împreună cu eforturile guvernamentale reînnoite în 2000 și 2001 pentru ducerea la bun sfârșit a unor reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor și oamenilor de afaceri în șansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziție. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabila la variația prețurilor pe piața mondială.

Comertul exterior reflectă un element sintetic, dar foarte ilustrativ: ponderea relativ redusă a Federației Ruse în comerțul mondial (care a scăzut sub 2%), în condițiile în care această țară este cea mai întinsă și dispune de mari resurse naturale.

La mai mult de două decenii de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă, în continuare, să edifice o economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai ridicată.

Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime din produsul intern brut, în condițiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populația țării.

Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabilă la variația prețurilor pe piața mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărirea pieței interne.

În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2010, ceea ce demonstrează întărire pieței interne.

Produsul intern brut se apropie de 1.200 milioane € în 2005, ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii și a cincea a Europei. Dacă rata anuală de dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de așteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziția a doua în Europa, după cea a Germaniei, în numai câțiva ani.

Pe 1 aprilie 2006, rezervele internaționale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ și existau previziuni pentru creșterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârșitul anului și la 300-400 miliarde $ la sfârșitul anului 2007.

Cea mai mare provocare care se află în fața guvernului Rusiei este modalitatea prin care pot fi încurajate și dezvoltate întreprinderile mici și mijlocii, în condițiile unui sistem bancar tânăr și lipsit de funcționalitate, dominat de oligarhii ruși. Numeroase bănci sunt deținute de oligarhi locali, care folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-și finanța numai propriile afaceri.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială au încercat să inițieze practici bancare normale prin intermediul investițiilor de capital și al dividentelor, dar succesul a fost limitat.

Printre problemele economiei Rusiei se numără și dezvoltarea inegală a regiunilor țării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv, nivelul de viață din zona metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate țări europene, cea mai mare parte a țării, în special în zonele rurale și ale populațiilor minoritare din Asia, a rămas puternic în urmă. Dezvoltarea economică se face sesizabilă și în alte câteva mari orașe precum Sankt Petersburg, Kaliningrad și Ecaterinburg, ca și în zonele rurale adiacente.

Încurajarea investițiilor străine este de asemenea o provocare, datorită barierelor legale, culturale, lingvistice și anumitor particularități politice ale țării. În ultimul timp s-au înregistrat investiții importante a unor mari investotori europeni, favorizate de prețurile scăzute ale terenurilor și forței de muncă, ca și de ratele de creștere mai ridicate decât în restul Europei. Nivelurile înalte de instruire și de civilitate ale majorității populației, inclusiv ale femeilor și minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităților în curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine decât majoritatea celorlalte așa numite țări în curs de dezvoltare și chiar mai bine decât unele țări puternic dezvoltate.

Până acum, țara a beneficiat de creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale și a fost capabilă să-și plătească cea mai mare parte a uriașei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelate sectoare este totuși o mare problemă. Totuși, din 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să scadă în balanța economică, în timp ce piață internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creșterea volumului contrucțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii.

Rusia a devenit în ultimii ani cel mai mare producător de petrol dupa ce în perioada ianuarie – octombrie 2007 a extras 9,87 milioane barili pe zi, cu 10 – 12% mai mult decât Arabia Saudita, care s-a aflat în fruntea clasamentului în 2006.

Rusia rafinează mai puțin de jumătate din petrolul extras, capacitatea medie de rafinare fiind ușor mai ridicată de 70%, în schimb în Occident se ridică la 85% – 95%.

RELAȚIILE DINTRE CELE DOUĂ STATE

Germania are cea mai puternică economie din Europa, iar competitivitatea ei a transformat-o în motorul economiei europene, iar Rusia este cea de-a treia mare putere mondială, mulțumită puterii sale nucleare, capacității industriei militare și resurselor naturale de pe teritoriul său.

Rusia este auto-suficientă la capitolul „energie" și minerale și are o armată îndeajuns de puternică pentru a-și apăra avantajele.

Creșterea cerințelor mondiale de alimente și energie plasează Rusia în centrul atenției. În plus, încălzirea globală topește zona Arcticii, deschizând noi rute maritime, surse de energie și spații locuibile.

Până relativ recent, relațiile Germaniei cu Rusia s-au bazat pe un pragmatism confortabil. Relațiile pragmatic ruso-germane au fost determinate de două aspect strategice pentru ambele țări: interdependența energetică și relațiile economice.

În toată această perioadă, Germania a preferat să treacă cu vederea situația cu privire la drepturile omului și starea democrației în Federația Rusă.

Anul 2012 a schimbat semnificativ calitatea parteneriatului strategic ruso-german. Revenirea lui Vladimir Putin la Kremlin a pus capăt „parteneriatului pentru modernizare”, inițiat de către Angela Merkel și Dmitri Medvedev în iunie 2010, la Meseberg.

Deteriorarea relațiilor dintre Moscova și Berlin, fără îndoială, va influența în modul cel mai direct arhitectura raporturilor interstatale pe continentul european.

http://romanian.ruvr.ru/2014_03_30/Corporatiile-germane-sprijina-Rusia-5099/ Consultat la 13.04.2014

Relațiile Ruso–Germane dintotdeauna au avut o semnificație deosebită în relațiile internaționale, cu un impact direct asupra securității continentului european. Dintre statele Uniunii Europene, Germania este una din țările cu care Rusia post-sovietică, în mod tradițional, a întreținut relații cordiale. Începând cu Helmut Kohl, dar în special în timpul lui Gerhard Schröder, liderii germani au încercat să stabilească o relație personală prietenească cu președinții Rusiei, fie că a fost Boris Elțin, fie Vladimir Putin.

Apogeul apropierii politice între Germania și Rusia l-a constituit perioada de conducere a lui Schröderși Putin. În anul 2001, Vladimir Putin a ținut, în limba germană, un discurs în Bundestag, în care a prezentat viziunea sa privind cooperarea pe viitor între Rusia și Europa. În același an, a fondat forumul ruso-german de discuții „Petersburger Dialog”, care presupune reuniuni anuale ale reprezentanților societăților civile din cele două țări.

În anul 2003, relațiile ruso-germane s-au extins la nivel continental. Rusia, Germania și Franța s-au unit, pronunțându-se împotriva declanșării de către SUA a războiului în Irak. În mediile analiticea început să se vorbească despre constituirea unei noi axe în relațiile internaționale–„Paris-Berlin-Moscova”. În 2005, Putin și Schröder au convenit asupra construirii conductei de gaz nord-europeană („Nord Stream”) pe sub Marea Baltică. Această decizie a dus la reacții de protest în statele recent intrate în UE, în special, în Polonia. În perioada Putin-Schröder, Germania de multe ori a fost numită de către țările din Europa Centrală și Sud-Est avocatul intereselor Rusiei în cadrul Uniunii Europeană.

http://www.ziare.com/articole/rusia+relatii+germania. Consultat la 22.04.2014

Guvernul, condus de conservatoarea Angela Merkel, de la bun început, a dat de înțeles că va revizui politica externă a Germaniei promovată în timpul lui Schröder. Creștin-democrații s-au referit la restabilirea contactelor strânse cu SUA, iar cu Rusia menținerea unor relații pragmatice.

Cu toate că Germania a devenit mai sensibilă față de interesele statelor din centrul și sud-estul Europei, guvernul lui Merkel nu a renunțat la acordul energetic încheiat cu Rusia în timpul lui Schröder.

Relațiile ruso-germane au intrat într-o nouă dinamică în anul 2010.

La 4-5 iunie, la Meseberg, președintelerus, Dmitri Medvedev, și cancelarul german, Angela Merkel, au semnat un memorandum referitor la posibilitatea creării unui Comitet Rusia-UE privind politica externă și problemele de securitate.

Scopul Comitetului trebuia să fie coordonarea acțiunilor Rusiei și ale Uniunii Europene în soluționarea conflictelor militar-politice din Europa și instituționalizarea lui într-un forum de schimb de opinii, privind problemele legate de securitate și întreprinderea acțiunilor comune între Rusia și UE în rezolvarea acestor probleme. Soluționarea conflictului din Transnistria, menționat în acest Memorandum, trebuiasă fie un prim test al funcționalității Comitetului inițiat la Meseberg.

Revenirea lui Vladimir Putin la cârma Rusiei a pus capăt inițiativei Medvedev-Merkel de la Meseberg.

Pentru realizarea înțelegerilor de la Meseberg, Germania l-a dorit în continuare președinte al Rusiei pe Dmitri Medvedev.

În iulie 2011 (când încă nu știa dacă Medvedev va candida sau nu la funcțiade președinte al Rusiei), la Hanovra, în timpul forumului „Petersburger Dialog”, în glumă, cancelarul german Merkel l-a numit pe Medvedev candidat la președinția Federației Ruse. Încă din Campania electorală, Putin a dat de înțeles că nu va continua experimentele europene ale lui Medvedev, scopul Rusiei fiind integrarea statelor din spațiul post-sovietic în Uniunea Euroasiatică.

În plus, se pare, între Putin și Merkel există o lipsă de simpatie personală reciprocă. Aceasta se poate deduce din modul încare s-au desfășurat întâlnirile oficiale dintre cei doi conducători de stat, după revenirea lui Putin la conducerea Rusiei.

Nemții reprezintă principalul partener comercial al Rusiei, exporturile fiind de 30 de miliarde de euro. Firmele germane ar pierde 300.000 de locuri de muncă la prima strigare dacă s-ar închide productiva piață de la Răsărit.

Conform calculelor presei germane peste 300 de mii de locuri de muncă la nivel național depind de cooperarea cu economia rusească. Angela Merkel, ca și orice politician german nu poate ignora această realitate. Este foarte puțin probabil ca elita politică germană să fie de acord cu introducerea sancțiunilor economice care în mod cert vor dinamita economia germană în timp ce economia americană nu va fi afectată direct. Un cancelar care ignoră sensibilitățile marilor corporații germane nu rămâne mult timp în funcție, iar stabilitatea politică a Angelei Merkel se bazează pe sprijinul financiar al corporațiilor și pe stabilitatea economică de care se bucură cetățenii de rând. În acest context trebuie să ne așteptăm la o evoluție a evenimentelor în care Berlinul va face multe declarații politice foarte dure, dar va face zero mișcări economice ce ar putea afecta bugetul german.

http://romanian.ruvr.ru/2014_03_30/Corporatiile-germane-sprijina-Rusia-5099/ Consultat la 20.03.2014

Totuși balanța interdependenței dintre Rusia și Germania tinde să ajungă în echilibru, iar Rusia ar avea de pierdut la rândul ei dintr-o eventuală degradare a relațiilor cu Germania, primul stat care a recunoscut Rusia drept succesor legal al Uniunii Sovietice după 1991.

Cele două țări au relații de cooperare strânse, iar unul dintre proiectele cheie pentru ambele economii dezvoltate împreună este gazoductul Nord Stream, care leagă portul rusesc Vîborg de portul german Greifswald prin Marea Baltică și prin care industria germană primește gaze direct din Rusia.

Germania a fost un susținător puternic al includerii Rusiei în G8, forumul internațional al celor mai mari economii mondiale.

Oportunitățile investiționale ale Germaniei în Rusia sunt mari, având în vedere că Rusia este presată de realitățile economice să-și modernizeze sectorul energetic, iar industria grea din Germania are dimensiunea și capacitatea necesare pentru a moderniza infrastructura energetică rusească.

Miza Germaniei în relațiile cu Moscova continuă să fie mai mare decât cea în relațiile cu Kievul.

Relațiile economice ale Germaniei cu Rusia le depășesc cu mult pe cele ale Statelor Unite sau pe ale oricărei alte țări europene. Comerțul Statelor Unite cu Rusia reprezintă doar 1% din comerțul total al SUA, potrivit The Wall Street Journal.

Politica Germaniei în privința Rusiei este ghidată de energie și afaceri economice, iar evenimentele din Ucraina nu vor duce la înlăturarea lobby-ului rusesc din comunitatea germană de business, potrivit lui Steve Szabo, director executiv al Transatlantic Academy, o inițiativă a organizației German Marshall Fund of the United States care promovează cooperarea dintre America de Nord și Europa. Acest grup de lobby are o influență semnificativă asupra tuturor partidelor politice cheie din Germania și în special asupra Uniunii Creștin-Democrate a cancelarului Angela Merkel.

Germania continuă să privească Rusia ca o piață importantă pentru afacerile germane în pofida îngrijorărilor privind corupția și nerespectarea de către Rusia a statului de drept.

În ceea ce privește Ucraina, germanii sunt sceptici în legătură cu cultura politică a țării și cu durabilitatea orientării acesteia către Occident și este puțin probabil ca Berlinul să vrea să fie în situația de a salva printr-un bailout economia ucraineană.

„Germania este un susținător reticent al Parteneriatului Estic și al asocierii Ucrainei cu UE și NATO. Miza Germaniei în relațiile cu Moscova continuă să fie mai mare decât cea în relațiile cu Kievul”, concluzionează Szabo.

Pe de altă parte, volumul schimburilor comerciale dintre Germania și Rusia a scăzut semnificativ de la 80,5 miliarde euro în 2012 la 76,5 mld. euro anul trecut, potrivit datelor comitetului german de relații economice cu Europa de Est, citate de Deutsche Welle.

Locul Rusiei ca principal partener comercial al Germaniei în Europa de Est a fost luat de Polonia anul trecut, când volumul schimburilor comerciale dintre cele două țări a fost de 78 miliarde de euro, cu 4% peste volumul înregistrat în anul precedent.

Ca și concluzie

Analizând relațiile ruso-germane, ajungem la concluzia că ele intră într-o nouă fază. După 20 de ani de la sfârșitul „războiului rece”, Germania este puterea economică nr.1 a Europei, pe când Rusia, odată cu revenirea lui Putin la Kremlin, se întoarce din nou în perioada „războiului rece”. Germania manifestă simptome tot mai evidente de supremație politică pe „bătrânul continent”. Această tendință a devenit pregnantă din momentul când SUA, odată cu alegerea lui Barack Obama președinte, a încetat să se ocupe de problemele Europei.

Golul lăsat de SUA, Germania a încercat să-l suplinească prin implicarea mai activă a Rusiei în soluționarea prolemelor de securitate existente. Actul de la Meseberg, din iunie 2010, trebuia să fie începutul unui nou parteneriat de securitate în Europa. Însă Putin nu a fost de acord cu modernizarea Rusiei, preferând să conserveze societatea rusă drept un stat cu multe trăsături de tip sovietic.

CONCLUZII

Țările dezvoltate cu economie de piață domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi și în investițiile externe de capital. În același timp, populația lor este mult mai mică decât cea a țărilor în dezvoltare.

Perioada „războiului rece” a întărit coeziunea dintre aceste țări. Ele cooperează pe multiple planuri: economic, științific, cultural, ecologic. Asperitățile care apar în anumite momente sunt depășite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relațiile reciproce.

Țările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:

Înainte de toate, sunt țări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub impulsul revoluției în știință și tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul productivității și al calității. „Economia coșurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informație și înaltă tehnologie.

Structura economiilor lor naționale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar și, mai ales, a celui terțiar, în comparație cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producția vegetală.

Grație revoluției manageriale, economiile acestor țări realizează, comparativ, cea mai ridicată eficiență. Ele dispun de competențele necesare lichidării disfuncționalităților inerente funcționării organismului economic.

Nivelul de trai în aceste țări este cel mai ridicat din lume. In structura cererii individuale de consum se remarcă o creștere continuă a ponderii bunurilor de folosință îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii mari; se asigură asistența sanitară pentru întreaga populație. Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendință de creștere, la intervale de timp relativ scurte.

Structura exporturilor se caracterizează prin predominanța produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.

Acest grup de țări a determinat transnaționalizarea vieții economice. Ele sunt, în același timp, țări de origine și țări-gazde ale celor mai puternice Societăți transnaționale (STN).

Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate țările dezvoltate cu economie de piață. De la o țară la alta sunt deosebiri de nuanțe. Există situații în care ele se confirmă doar parțial. Este cazul ultimelor țări europene intrate în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calității vieții, este incontestabil. Factorii responsabili din țările dezvoltate recunosc însă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante.

Dar instituțiile existente, mecanismele create funcționează și permit rezolvarea, în cele din urmă, a disfuncționalităților care apar.

Organismul economic, politic și social este puternic și poate depăși dificultățile.

Acesta este lucrul cel mai important.

BIBLIOGRAFIE

Angelos Angelopoulos, Un plan mondial pentru ocuparea forței de muncă, Editura Politică, București, 1987,

Aymeric, Chauprade, Thual Francois, “Dicționar de geopolitică .State, concepte, autori”, Editura Corint, București, 2003,

Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizării, în Tribuna economică nr.1 din 03.01.2002,

Bărbulescu, I.Gh. “Uniunea Europeană de la economic la politic“, Editura Tritonic, București, 2005,

Bîrsan, Maria, Integrarea economică europeană, vol. 1, Introducere în teorie și practică, Editura Carpatica, Cluj, 1995,

Brociner, Andrew Europa Monetară. SME, UEM, moneda unică, Iași, Institutul European, 1999,

Bogomolow, Oleg, Russland und Deutschland – Nachbarn in Europa, Nomos-Verl.-Ges, Baden-Baden, 1992,

Neculai Clipa, Fenomenul și teoria creșterii economice în capitalism, Iași, 1989,

Coșea, Mircea, Economia Integrării Europene – note de curs, București, Pro Universitaria, 2007,

Coșea, Mircea Economia Uniunii Europene, Editura Tribuna Economică, București, 2007,

Dănilă, Nicolae, Globalizarea crizei? Criza globalizarii? Banca Națională a României

James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New York, 1997,

J.S. Duesenberry, Income, Saving and the Theory of Consumer Behaviour, Cambridge, 1949.

Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, București, 1999,

John C.H.Fei and Gustav Ranis, Development of the Labour Surplus Economy, New Haven, CT: Yale University Press, 1964.

Gruia Gheorghe, Hegemonia și stabilitatea economiei mondiale, în „Economie teoretică și aplicată”, București,

J. Haberler, International Trade an Economic Development, Cairo, 1959,

B. Higgins, Economic Development, Problems, Principles and Policies, London, 1959,

Farndon John, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Editura Litera, București, 2008,

John Kenneth Galbraith, Știința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982,

Simon Kuznets, Notes on the Stages of Economic Growth as a Sistem Determinant, în A.Eckstein (ed.), Comparison of Economic Systems, University of California Press, Berkekey, 1971.

Simon Kuznets, Economic Grow and Income Inequality, în American Economic Review, vol.45, mars 1955.

M. Lutfalla, L’État stationnaire, Histoire et analyse, Thèse, Paris, 1963,

John Stuart Mill, Principles of political economy with some of their applications to social philosophy, London, 1891, p.22, citat după Jacques Freyssinet,

Missiroli, A., The ENP in Future Perspective, UACES, Globle Europe Papers 2008/12,

Morales, Javier, Russia’s New National Security Strategy: Towards a ‘Medvedev Doctrine’? (ARI), ARI 135/2009 – 25/9/2009,

Morgenthau Hans J., Politics among nations: The Struggle for Power and Peace, Alfred A.Knopf, New York, 1967,

Clark, Ian, Neumann Iver B., Classical theories of international relations, St.Anthony’s Series, Macmillan Press Ltd., London, 1996,

Vasile C. Nechita, Mihail Manoilescu, creator de teorie economică, Editura Cugetarea, Iași, 1992,

Ragnar Nurkse, Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries, Basil Blackwell, Oxford, 1953,

François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191,

J.Viner, International Trade an Economic Development, The Free Press, 1952,

J.Viner, International Trade and Economic Development, Clarendon Press, Oxford, 1953;

Pagini web:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvoltării_umane,

http://www.oecd-ilibrary.org/economics/country-statistical-profiles-key-tables-from-oecd_20752288,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Indicele_dezvoltării_umane#mediaviewer/Fi%C8%99ier:2011_UN_Human_Development_Report_Quartiles.svg,

www.capital.ro/tabel/continente,

http://www.mfinante.ro/relatiainternat.html

http://romanian.ruvr.ru/2014_03_30/Corporatiile-germane-sprijina-Rusia-5099/,

http://www.ziare.com/articole/rusia+relatii+germania,

http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/geografie/sfere-de-influenta-fenomenul-rusesc-293001.html,,

http://www.bionatur.ro/article/4291/Rusia http://www.inventatori.ro/viewlink.php?id=462,

http://www.timpul.md/articol/germania–locomotiva-economiei-europene-36276.html,

http://www.bionatur.ro/article/4291/Rusia

http://www.inventatori.ro/viewlink.php?id=462