Relatiile Federatiei Ruse cu S.u.a

Cuprins

Rusia ca mare putere Globală

Noua situație unipolară de după Războiul Rece a obligat Rusia să se adapteze la o lume cu reguli de neînțeles pentru colosul care, timp de 300 de ani s-a aflat într-o expansiune continuă. După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. „Ruptura dintre Est și Vest în timpul războiului rece determinase o mare parte dintre locuitorii planetei să considere că Rusia, marea putere euro-asiatică, făcea parte dintr-un alt ansamblu cultural decât Europa Occidentală și Statele Unite…”

În cazul Rusiei, tranziția a însemnat trecerea de la statutul imperial la cel post imperial, reprezentând o situație deloc agreată de acesta. Este util să observăm procesul de luare a deciziei în Rusia după colapsul URSS, ca și legăturile dintre guvern și mediul de afaceri.

Politica externă a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasă în mai multe privințe, ea încercând totuși să păstreze o constantă: puterea de la Kremlin întruchipată de președintele Boris Elțîn care a urmărit promovarea cu consecvență a unor relații de colaborare cu SUA și marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorința de a reuși să depășească cu ajutorul vestului criza economică și politică, căreia trebuiau să-i facă față toate republicile ex-sovietice după dispariția fostei URSS, fenomen de la care nu face excepție nici Federația Rusă. Chiar dacă forțele liberale au căutat, poate în mod sincer, să-și însușească regulile democratice, care să garanteze derularea vieții politice în mod civilizat, în Rusia a existat și există încă un potențial conservator de sorginte ex-sovietică care acționează pentru restaurație. Aceste forțe, având în frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punând în pericol evoluția Rusei spre o reală democrație. De dragul susținerii grupării liberale și forțelor democratice marile puteri vestice au făcut numeroase concesii Moscovei, tolerând inclusiv pretențiile exagerate ale Federației Ruse, de a fi recunoscută ca unic succesor de drept și continuator al fostei URSS, deși pretenții similare erau îndreptățite să ridice și celelalte republici fost sovietice. „ Criticii au argumentat că sub administrația Elțîn, politica externă fusese prea concesivă și nu promovase suficient „interesele naționale” ale Rusiei”.

Guvernarea Putin aduce majore schimbări în politica internă și externă. Pe plan intern, Putin dorea monopolizarea tuturor instituțiilor democratice spre a le mânui în interes personal: „ Executivul prezidențial a menținut controlul politic, reușind să submineze și mai mult autoritatea parlamentară. Putin a mărit supravegherea asupra tuturor partidelor politice și a grupurilor de presiune”. „ În autoproclamata sa „democrație gestionată”, Kremlinul era hotărât să păstreze cu o mână de fier controlul asupra tuturor instrumentelor importante din punct de vedere politic, instituțional, financiar și economic.” Ca fost infomator KGB, Putin a reușit să-și instaleze „oamenii” în funcții importante pentru a-și asigura o mai ușoară gestionare a puterii: „În martie 2001, Ministrul Apărării, Igor Sergheiev, a fost înlocuit cu Serghei Ivanov, fostul camarad apropiat al lui Putin din KGB.” În ceea ce privește economia, oamenii de afaceri și nu numai au fost remarcabile unelte în mâna liderului, astfel în comparație cu politica lui Elțân de ai controla pe oligarhi, Putin îi manevrează pentru a-și atinge scopurile politicii externe. Rusia duce o dublă campanie de monopolizare, una internă de distrugere a imaginii Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte afișează o politică externă conform căreia ar dori o cooperare cu Statele Unite ale Americii: „În acestă strategie, punctele tari și avantajele adversarului sunt exploatate în beneficiul Rusiei, fără să se renunțe la obiectivul ultim de a obține paritatea cu Statele Unite și de a dobândi supremația în regiunile adiacente ale Federației Ruse”

Influența Rusiei datorită resurselor energetice

Un alt aspect important în politica Rusiei îl reprezintă monopolul asupra resurselor naturale, în special al petrolului și al gazului: „Prezența firmelor străine le deschidea accesul spre piața mondială, în timp ce Rusia, ea insăși una dintre țările producătoare de petrol, nu constituia un debușeu interesant: cursul țițeiului brut se negocia acolo la prețuri mult mai mici, iar Rusia nu avea nevoie de petrolul lor, întrucât capacitățile ei de extracție erau suficiente pentru a satisface cererea națională și a genera venituri importante grație exporturilor. Totuși, Rusia dispunea de un atu care îi conferea un avantaj considerabil : cu o singură excepție, toate căile de tranzitare a țițeiului brut traversau teritoriul ei. Asta însemna că, pentru a scoate petrolul din fostul spațiu sovietic, operatorii străini erau obligați să trateze cu Rusia.”

Rusia dorea revenirea la granițele fostei URSS, astfel că a încercat prin orice mijloc să-și impună dominația în acest spațiu. În viziunea sa, partea răsăriteană a Europei se impărțea astfel : partea europeană a CSI, zona baltică, Europa Centrală și Europa de Sud-Est. Aceste patru subregiuni reprezintă fiecare câte un punct important în realizarea scopului Rusiei. În primul rând, „Statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania) sunt un tampon esențial în calea invadării de către Vest a fostelor teritorii sovietice”, în al doilea rând, „statele central-europene ( Polonia, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă) sunt privite ca o sursă potențială de influiențare negativă a vecinilor din CSI, datorită progreselor realizate în integrarea euro-atlantică”, în al treilea rând, „ regiunea Europei de Sud-Est sau a Balcanilor (Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Albania, Bulgaria, România) devenise pentru Moscova o zonă importantă de Competiție internațională, mai ales în anii 90”.

Influența politicilor de securitate ale statelor vecine, controlul exclusiv al zonei CSI, extinderea influienței asupra statelor mici, intensificarea influenței asupra noilor state aderente la NATO și UE, beneficii economice și poziții de monopol, creearea unei dependențe față de energie sunt doar câteva din obiectivele Rusiei. Ambițiile acesteia se reduc la una singură , ceea fiind de sorginte ex-sovietică, redobândirea statutului de mare putere mondială. ”Autoritățile ruse au urmărit extinderea influenței lor asupra statelor mici și mai slabe pentru a-și crea aliați politici pe scena intenațională sau pentru a neutraliza potențialele rezistențe față de politica sa”.” În ceea ce privește beneficiile economice, Putin „ de vreme ce se află deasupra celor mai influienți dintre oligarhi, și-a consolidat influența asupra unor investiții străine, și-a intensificat presiunile politice și a reușit să atragă o parte din ce în ce mai mare din venituri către visteria statului”. Presiunile diplomatice sunt o altă armă a Rusiei pe care o folosește cu succes în vederea atingerii scopului, astfel „Kremlinul a aplicat, în mod evident, presiuni politice împotriva statelor care au rezultat din defuncta URSS pentru a influența orientările de politică externă și de securitate.

După dezmembrarea URSS, zăcămintele de combustibil au reprezantat o resursă importantă pentru Rusia, în ceea ce privește reconstrucția economică, militară și pentru susținerea politicii externe. Exportul de petrol crud și cel de gaz natural reprezintă jumătate din veniturile externe. O oportunitate s-a ivit în anii 90 când prețul energiei a crescut la nivel mondial. Toate veniturile au fost investite în companii industriale strategice situate în vecinătatea sa. Ca prim furnizor de energie, Rusia a dorit să accentueze starea de dependență a tuturor statelor din Europa de Vest, rețeaua de conducte a Rusiei fiind sub controlul statului prin intermediul celor două companii care aveau un capital majoritar de stat, Trnsneft (producătoare de petrol) și Gazprom. Moscova urmărește să obțină o dominație geostrategică în sectorul energiei prin creșterea influenței asupra celor mai importanți furnizori ai țărilor consumatoare, Lukoil și Gazprom și-au crescut cotele pe piața energiei și conduce o rețea de conducte și centrale energetice.

Comerțul este folosit de asemenea în jocul strategic al Rusiei, prin impunerea unor taxe duble sau prin amenințarea întreruperii totale a livrării: „Datoriile de proporții ale unor state din CSI, precum Ucraina, oferă posibilitatea exercitării unor presiuni din partea Moscovei, prin cereri privind plata imediată a unor datorii sau prin promisiuni referitoare la ștergerea acestora, în schimbul împroprietăririi unor companii rusești cu bunuri cu valoare strategică, precum conductele energetice și echipamentele militare.”

Pentru atingerea acestui scop, Rusia descurajează noile state în ceea ce privește crearea propriilor lor armate separate, adaptarea limbii proprii, cultivarea de relații strânse cu alte state, dezvoltarea de noi conducte care să iasă direct în Marea Mediterană sau Arabă, „…politica Rusiei față de statele central-asiatice și caucaziene amintește mult mai mult de comunitatea africană francofonă, în care contingentele franceze și subsidii din bugetul Franței determină politica statelor africane post-coloniale vorbitoare de limbă franceză.”

Alte pârghii de control asupra statelor au fost folosite de Rusia pentru a influența decizia de aderare a unor state la structuri militare.”În ceea ce privește lărgirea NATO, Moscova încearcă să submineze eforturile administrațiilor statelor candidate de a nu îndeplini criteriile necesare aderării la Alianță”. De asemenea, au fost inițiate campanii de dezinformare pentru a discredita imaginea țărilor aderente. Un alt avantaj pentru Putin a fost „apariția mai multor state slabe în regiune” care „a reprezentat, de asemenea, o evoluție favorabilă Moscovei”.” Țări precum Ucraina sau Moldova sunt fragile, din punct de vedere instituțional, instabile, din punct de vedere politic, și vulnerabile, din punct de vedere economic”.

Rețelele criminale joacă și ele un rol important, acestea operând atât pe teritoriul Rusiei, cât și în spațiul fost sovietic. Ele sunt susținătoare loiale ale administrației, susținând interesele Rusiei, prin pătrunderea lor în țările în care Rusia avea un interes major. Acestea se infiltrează în companiile naționale, devenind în scurt timp agenți informatori ai Rusiei. „Ofițerii de informare” au fost încurajați să lucreze în afara țării ca oameni de afaceri, cu scopul de a strange fonduri pentru serviciile de securitate ale Rusiei.

După căderea comunismului, Rusia a moștenit întreg aparatul securității de stat. Astfel, principalele servicii de informare ale Rusiei sunt : Serviciul de Informații Externe (Slujba Vneșnei Razvedka [SVR]), Direcția Principală de Informații a Statului Major General al Armatei (GRU), Serviciul Federal de Securitate (Federalnaina Slujba Bezopastnosti [FSB]), Agenția Guvernamentală Federală de Comuncații și Informații (FAPSI), Serviciul Federal de Apărare (FSO) și Direcția Principală de Programe Speciale a Președinției Rusiei. „Cu toate că Rusia a încheiat acorduri ptivind „nedesfășurarea unor operațiuni de spionaj” cu toate țările din CSI, în practică, aceste acorduri au făcut doar ca activitățile de spionaj ale Rusiei să devină mai puțin directe și mai greu de identificat”. Acești ofițeri de informare nu se mulțumesc cu rolul lor, ci se ocupă și de influențarea activă a țărilor țintă.

Relația dintre Rusia și Statele Unite, după Războiul rece

Relația dintre Rusia și Statele Unite, după Războiul rece, este privită ca una bazată pe mărime și forță. O aderare în masă la UE a fostelor țări comuniste ar impedica politica externă a Rusiei. Cu toate acestea, Rusia nu pare a fi ostilă UE, deoarece : “UE poate prefera ca Ucraina, Belarus, Moldova și alte foste republici sovietice să se reintegreze în Rusia, deoarece aceasta ar asigura ipotetic mai multă coerență politică și economică și ar garanta rezerve de energie care sunt vitale pentru Europa de Vest”. Pentru a diminua politica NATO, și pentru a diminua influența americană în zona sa de acțiune, Moscova caută un parteneriat cu UE: „ Pentru a lega mai mult UE de Rusia și pentru a exercita o influență mai eficientă asupra politicilor sale economice, externe și de securitate, Moscova va face presiuni pentru creșterea dependenței Uniunii față de rezervele de energie rusești”.

În ambele țări există o convingere împământenită că relația dintre Rusia și Statele Unite este una foarte proastă – și fiecare consideră că celaltă parte este vinovaă pentru acest fapt. Dar o privire obiectivă asupra Rusiei și Statelor Unite, sau a lumii în general, ar arata foarte clar că există obstacole formidabile pentru construirea unei relații pozitive de durată indiferent ce spun experții și declară liderii politici despre sfârșitul războiului rece, tendința spre pieți liberalizate și democrație sau pace democratică.

Background-ul psihologic nu a fost favorabil, stereotipurile războiului rece rămânând incă în mentalitate. Acest lucru fiind imposibil de schimbat, mai ales în cadrul birourilor de securitate. Aparatul de securitate al Statelor Unite – au fost create Consiliul Național de Securitate, Departamentul Apărării și Agenția Centrală pe Spionaj (CIA) iar Departamentul de Stat a crescut cu rapiditate, lucru care, în condițiile războiului rece, a lăsat o amprentă foarte importantă asupra mentalităților și asupra asupra structurilor guvernamentale. Vastul aparat de securitate al Uniunii Sovietice de după al doilea război mondial s-a concentrat asupra „principalului inamic” – Statele Unite ale Americii. Principalul motiv de existență al acestor birouri de securitate fiind rivalitatea dintre uniiunea Sovietică și S.U.A., suspiciunea împământenită în mintea oamenilor și neîncrederea nu pot să dispară peste noapte. În mod ironic, redimensionarea birourilor de securitate ale S.U.A. în funcție de noile realități, și anume dezmembrarea U.R.S.S. și slăbirea politicilor externe ale Rusiei, a avut un impact negative: managementul zilnic al relațiilor a fost lăsat la nivelul unor funcționari de nivel mediu care găseau mult mai confortabilă confruntarea decât intreprinderea unor demersuri constructive pentru aplanarea conflictelor cu Rusia. În Rusia, procesul birocratic era diferit, dar rezultatul a fost similar: aparatul de securitate național, după o perioadă de decădere în anii ’90, s-a întărit din nou la începutul anului 2000 tocmai când era la modă învinuirea Statelor Unite pentru decăderea și dezbinul Rusiei, un mod de gândire care s-a potrivit foarte bine cu modalitatea de gândire a aparatului.

Pe lângă stereotipuri, evenimentele au avut loc în așa fel încât a avut loc un permanent schimb de putere și slabiciune. De 14 ani incoace, puterea unei părți este întâmpinată cu slăbiciune de către cealaltă, lucru ce nu constituie o fundație pentru o relație de lungă durată. Pentru S.U.A, anii `90 au însemnat expansiune economică rapidă, putere din ce în ce mai mare și optimism atroce pe măsură de țara își întărea poziția de cea mai mare putere a lumii. Pentru Rusia a fost o vreme de probleme și umiliri naționale, de colaps socio-economic fără precedent pentru o mare putere care nu a fost înfrântă vreodată într-un mare război. S.U.A. a devenit o putere revoluționară, pornită să își folosească vasta putere pentru a forma lumea după imaginea ei, în timp ce Rusia tindea să revină la statutul dinainte de 1991, cel puțin în ceea ce privește starea ei ca putere internețională. Ultimii 8 ani spun o poveste diferită, una a unei reveniri remarcabile a Rusiei și în mare măsură una care nu a fost anticipată și o estompare a S.U.A. în ceea ce privește remodelarea lumii după imaginea ei, confruntată cu probleme economice în creștere în mediul intern. O Rusie încrezătoare stă acum în fața S.U.A. care are îndoieli, chiar dacă potențialul Rusiei pălește în fața celui a S.U.A.

Decăderea canalelor de comunicare de bază în timpul celui de al doilea mandat al președintelui Bush în S.U.A și cel de al doilea mandat al președintelui Putin în Rusia a susținut simțul separării, și din partea Rusiei cel a lipsei de respect. Deși ambele părți au susținut public că relația dintre cei doi președinți arată puterea relației dintre cele două țări, frecvența, intensitatea și natura interacțiunilor dintre cele două a scăzut abrupt din 2001-2002, când speranțele pentru un parteneriat strategic straăluceau cel mai puternic. În ciuda acestui fapt, declarația președintelui Putin din februarie 2007 de la Munchen a fost în parte o cerere de dialog, angajament și respect.

Concluzii

Concluzionând putem afirma că Rusia nu deține puterea mondială, dar prin diversele strategii „necinstite” este un actor important în relațiile internaționale: „ S-au întărit pozițiile internaționale ale țării noastre, s-a lărgit cercul prietenilor și partizanilor săi în lume”.

De asemenea, putem spune că relația între cele două țări a fost mereu una tensionată, de-a lungul timpului existând numeroare răsturnări de situație în ceea ce privește balanța puterii, în principiu în ceea ce privește impactul pe care cele două super-puteri ale lumii l-au avut asupra celorlalte națiuni la nivel global.

Bibliografie:

Brezezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah,Supremația americană și imperativele sale geostrategice,traducerea de Aureliana Ionescu, Editura Univers enciclopedic, București, 2002.

Bugajski, Janusz,Pacea rece.Noul imperialism al Rusiei, Editura Casa Radio, București, 2005.

Ivanov, Igor, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003

Lorrain,Pierre, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite,traducerea de Irina Negrea, Editura Științelor Sociale și Politice, 2002.

Graham, thomas, U.S. – Russi realations – Facing reality pragmatically, Center for Strategical and International Studies, 2008