Relatiile Economice S.u.a. China, Factor al Echilibrului Global Dupa Anul 2000

INTRODUCERE

Lucrarea de licență realizată este o cercetare privind relațiile economice internaționale și evoluția acestora, și de aceea ne-am propus studierea și analiza fenomenului comercial și a interdependențelor apărute la nivelul primelor două state ce dețin locurile unu și doi în materie de puteri mondiale și anume: SUA și China.

Deoarece economia globală se bazează pe schimb, granițele relațiilor economice dintre două sau mai multe state nu se mai pot delimita de mult timp din această perspectivă, raporturile comerciale realizate fiind reglementate de acordurile dintre state în funcție de necesitățile fiecăruia și de cererea și oferta de pe piață.

Relațiile economice internaționale, ca parte integrantă a economiei internațio-nale, abordează principalele teorii și modele privind comerțul internațional și politicile comerciale internaționale, ținând cont de determinarea lor istorică, precum și de necesitatea reflectării transformărilor ce au avut loc în aceste domenii pe parcursul istoriei. În această arie de studiu își regăsesc locul deopotrivă teoriile fundamentale care sunt și astăzi în actualitate, și cele moderne a căror substantă este derivată din evoluțiile mai recente ale relațiilor economice internaționale.

Apariția și evoluția comerțului internațional și în speță a relațiilor economice internaționale sunt greu de fixat în istorie, comerțul internațional avându-și începuturile în vremurile biblice unde sunt prezentate precizări ale schimbului între popoare diferite.

Cu toate acestea, analizând istoria omenirii, nu s-a cunoscut niciodată volumul și diversitatea de forme sub care se desfășoară în prezent, fiind o certitudine faptul că schimburile comerciale dintre comunitățile situate la distanțe mari unele de altele și aflate pe trepte diferite de dezvoltare economică au fost practicate din cele mai vechi timpuri. Din aceste considerente, relațiile economice dintre națiuni pot fi caracterizate ca o îndeletnicire veche ca însăși existența omului pe pământ.

Demonstrarea sau exemplificarea acestui fapt pleacă de la un adevăr bine cunoscut și anume: scopul comerțului a fost întotdeauna și oriunde, obținerea de câștig, premisă de ordin general ce este valabilă și în cazul comerțului internațional fiind scânteia declanșatoare a procesului comercial.

Schimbul a îmbrăcat de-a lungul vremii diferite forme și a prezentat diferite trăsături, motivul fiind fără îndoială acela că ele aduc participanților câștiguri ce pot fi uneori substanțiale.

Prezentul studiu are ca scop prezentarea prin exemplificare a realațiilor economice dintre SUA și China, primele două puteri economice ale lumii furnizând pe piața mondială de produse și servicii cele mai diversificate game și sortiment diversificat, vizibil diferențiate de raportul calitate preț.

Actualmente cele două state reprezintă cel mai puternic binom de pe scena relațiilor internaționale deoarece concentrează cea mai mare parte din puterea politică, economică și militară a planetei și din aceste considerente demersul științific realizat le prezintă ca fiind polii economiei globale, iar Uniunea Europeană fiind considerată ecuatorul acesteia, nu datorită așezării și diferențelor geografice ci datorită caracteristicilor exprimate.

De-a lungul timpului, legăturile diplomatice dintre SUA și China au cunoscut numeroase momente de îngheț și dezgheț, evoluînd de la o relație de ostilitate una față de alta în perioada 1950-1960, la o perioadă de apropiere începînd cu 1970, ajungîndu-se până la o periodă de ajustare și normalizare a relațiilor.

Legătura SUA-China s-a creat destul de greu și a evoluat în aceeași manieră, însă relațiile SUA-China sunt interesante, fapt ce a constituit premisa alegerii acestei teme de studiu, care merită o mare atenție și dă posibilitatea abordării din diferite perspective. Este foarte probabil ca în viitoarele decenii planeta să graviteze în jurul axei create de SUA-China.

Pentru demararea prezentului sudiu și pentru a exemplifica și concluziona ralațiile economice dintre China si Statele Unite , au fost analizate schiimbările ce au avut loc în a doua parte a secolului trecut în Asia, în special dezvoltarea economică, schimbarea unor regimuri totalitariste în unele mai flexibile.

Prezentarea lui Samuel Huntington, cu privire la existența a cel puțin trei consecințe ale unui proces economic avansat:

faptul că țările ajung să își extindă capacitățile militare și să sporească astfel incertitudinile privind relațiile viitoare cu celelalte state din interiorul continentului;

aceeași incertitudine se extinde în planul relațiilor cu statele occidentale, prima vizată fiind Statele Unite;

poate cea mai importantă consecință pentru raporturile de putere viitoare între țări, posibilitatea tot mai crescută de afirmare a Chinei ca putere hegemonică în zona Asiei de Est în ideea de a-și relua poziția tradițional.

Deoarece domeniul relațiilor internaționale și în speță a celor economice internaționale este unul ce prezintă o arie foarte vastă de abordări în funcție de studiul realizat și de obicetivele urmărite, în lucrarea de cercetare realizată sunt urmărite atingerea următoarele obiective și ipoteze.

O1:Cunoașterea și determinarea fenomenului de globalizare și a implicațiilor acestuia.

I1: Cunoașterea și determinarea fenomenului de globalizare și a implicațiilor acestuia pornind de la noua oride mondială stabilită după încheierea celui de-al doilea război mondial

O2: Cunoașterea și analiza implicațiilor internaționale determinate de schimbările politico-economice de la sfârșitul secolului XX.

I2: Cunoașterea și analiza implicațiilor internaționale determinate de schimbările politico-economice de la sfârșitul secolului XX prezentând noul context internațional determinat de aceste schimbări majore și trendul viitor.

O3: Cunoașterea și analiza implicațiilor dezvoltării economice a Chinei în ultimele decenii ale secolului XX și primele decenii ale secolului XXI.

I3: Cunoașterea și analiza implicațiilor dezvoltării economice a Chinei în ultimele decenii ale secolului XX și primele decenii ale secolului XXI, din perspectiva liberalizării economice și atragerii de investitori străini, a admiterii statului în Organizația Mondială a Comerțului și a eliminării Aranjamentului multifibre.

O4: Cunoașterea și determinarea relațiilor economice China SUA.

I4: Cunoașterea și determinarea relațiilor economice China – SUA ca factor de echilibru al economiei globale și în același timp de dezechilibru mondial, acest fapt fiind analizat din perspectiva Crizei economico-financiare din anul 2008, apărută în SUA din anul 2006 și a cărei efecte s-a răsfrâns asupra economiei mondiale.

În pofida obstacolelor întâlnite, secolul XXI va fi martorul revenirii Chinei la numele de „Regatul central”. Astfel reprezentând un pivot industrial, comercial și politic, China se va extinde dincolo de Asia de Est sfera sa tradiționalaă de influență, la început în Asia centrală și de Sud- Est, și apoi în restl lumii, unde este destinată să devină unul dintre principalii actori de pe piața comercială.

Mișcarea masivă a factorilor de producție pe care China o declanșează, s-ar putea nu numai să modifice teoriile economice și schimbe aroganța politică, dar s-ar putea să testeze baza fundamentală a sociatății noastre. Cum se va manevra apropiata provocare va determina cât de mult vor moșteni urmașii noștri.

CAPITOLUL I.

GLOBALIZAREA ȘI IMPLICAȚIILE EI

De-a lungul istoriei și cu precădere în cea recentă fenomenul globalizării este dezbătut, analizat și comentat în mai toate mediile, și cu toate acestea nu s-a ajuns la o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată, și definitivă.

Motivul rezidă în faptul că acest fenomen subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă intrând în corelație cu multiple domenii și subdomenii ale unei societați.Astfel globalizarea poate fi percepută ca un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerțului și în particular la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.

Prin globalizare se prezintă, se definește practic o manifestare profundă a interdependenței multiple dintre state, a liberalizării fluxurilor de informații, servicii, mărfuri și capital. Apar o multitudine de organizații transnationale în diverse domenii cum ar fi cel economic, social, politic, militar, etc.

Globalizarea prin esența ei face ca riscurile interne cât si cele externe la adresa siguranței nationale să fie tot mai mari, iar identificarea unor răspunsuri din partea sistemului de apărare in plan național, cât șii internațional a sistemelor internaționale să fie cât mai rapidă și utilă.

Globalizarea este un process amplu prin care lumea tinde să devină un spațiu unic de manifestare a societății umane, aceasta fiind nu de multe ori contestată de către conservatori, fie promovată cu curaj de către liberali, considerate ca o măsură inevitabilă a prosperității umane, păcii si libertății universale, fie tratată ca pericol din punctul de vedere al suprateritorialității și dimensiuni planetare a relatiilor sociale.

Economia mondială este în continuă mișcare și de aceea globalizarea poate fi considerată ca un rezultat a creării pieței mondialeși în același timp nu poate fi asociată fenomenului de internațiobalizare sau transnaționalizare a piețelor.Aceste procese își au originile în modelul mercantilist de a organiza și planifica comerțul, cu precădere comerțul internațional după Primul Război Mondial, implementând modele multinaționale de dezvoltare.

Globalizarea s-a dorit și s-au facut multiple demersuri pentru o formalizare a acesteia din mai multe motive. În cazul întreprinderii private se observă clar eficiența ei în raport cu statul, ba chiar mai mult, statul ca și organizație are tendința de a utiliza abuziv propria putere. Fenomenul globalizării oferă un grad de libertate primar pe care nici un stat nu-l poate asigura individului fie el persoană fizică sau juridică.

Economia ca ramură de sine stătătoare reprezintă cea mai importantă verigă într-un stat pentru că ea generează resursele necesare unei funcționări adecvate a mecanismelor statului, iar în acest proces de vârful de lance unde se manifestă întregul proces de eficientizare al resurselor este dat de internaționalizarea piețelor.

La nivel mondial criminalitatea economică a crescut acut luând în calcul ultima perioadă, iar numărul societăților multitaționale care finantează din propriile fonduri activiățile unor organizații oculte transnaționale sunt în creștere continuă, lucru ce îngrijorează tot mai mult datorită siguranței cetățeanului.

Lucrarea de fată iși propune studierea modului în care globalizarea din domeniile economico-sociale influențează siguranța granițelor statului și implicit pe cea internațională, încercând să prezinte evenimentele dincolo de indicatorii statistici.

Globalizarea este reprezentată de mișcarea liberă a capitalului concomitent cu exprimarea dominația ascendente a piețelor finaciare globale și a societăților multinaționale asupra economiilor naționale. Aceastea au un impact pozitiv cât și unul negativ; pozitiv din faptul că sporește conexiunea dintre țări, având ca și consecințe directe dezvoltarea civilizației umane și a economiei ei, schimburile comerciale, familiarizarea cu alte culturi și oferă un grad de libertate individuală pe care nici un alt stat nu-l poate oferi. Impactul negativ al globalizării este acela că foarte ușor poate lua naștere, criminalitatea transnațională, terorismul, multe pericole cu caracter tehnologic și ecologic.

Dereglementarea piețelor naționale cu concursul statelor după 1980;

De la începutul anilor 1970’, sistemul economic global a reprezentat scânteia intrării economiei europene într-o fază de transformare, în care statele își pierdeau controlul asupra deciziilor economice în favoarea unor organizații transnaționale.

Procesul se petrecea în contextul măririi concurenței globale, și de aceea integrarea europeană reflecta doleanța statelor din Europa de a da naștere și de a menține un regim de co-suveranitate pentru a atenua aceste efecte.

Globalizarea a contribuit în acest mod la încurajarea procesului de descentralizare și deconcentrare deoarece „regiunea se poate adapta mai rapid la noile condiții economice, răspunde mai eficient politicilor de dezvoltare și este văzută ca un nivel mai democratic în procesul decizional”.

Creșterea importanței regiunilor este evidentă atât la nivel supranațional cât și în interiorul statelor, acest proces fiind din ce în ce mai susținut din interior prin mobilizarea societății civile regionale.

Globalizarea poate fi caracterizată și prin diminuarea spațiului și compresarea timpului și poate fi definită în contextul în care este analizată

Tranzacțiile la început au evoluat din tranzacții locale în tranzactii regionale urmând să evolueze parte din ele spre nivelul global.. Chiar dacă tranzacțiile nu sunt în totalitate în esența lor globale, motiv pentru care „deznaționalizarea societății” pare un termen mai adecvat pentru M. Zürn și N. Lange, ele cauzează probleme guvernării naționale deoarece „spațiul social nu mai corespunde celui național”.

Cercetătorul și profesorul Zăpârțan explica la rândul faptul că în cadrul relațiilor internaționale, unul dintre scopurile statului-națiune a fost să se structureze astfel încât să cuprindă sub puterea sa comunitatea umană ce forma națiunea. Acest lucru reprezintă ceea ce se întâmplă de fapt și în zilele noastre, când comunitatea umană fiind doar mai mare. Exprimând gradual se poate observa faptul că nivelul de dereglementare piețelor poate fi înțeleasă ca fiind „proporția tranzacțiilor transfrontaliere față de cele din interiorul spațiului național”.

Tranzacțiile sociale sunt constituite din „schimbul sau producția comună de bunuri, servicii și capital, și persoane ”. Studiile efectuate de cercetătprii P. Birle, J. Faust, G. Maihold și J. Ruland arată că dereglementarea piețelor nu este uniformă, ea variază în funcție de regiuni și în timp, iar cele mai puternice dezvoltări au avut loc în relație cu piețele financiare, pericolele de mediu, internet și crima organizată.

Deznaționalizarea se manifestă pentru prima datăprin anii 1950’, s-a accelerat după 1970, dar în anumite domenii nu s-a materializat decât prin anii 1980’, și preponderent în țările OCDE. În același timp s-au revigorat și mișcările regionaliste a căror intensitate este măsurată prin suportul popular și prin cel al actorilor colectivi în sfera socială și politică, de exemplu organizații de afaceri și sindicate. Globalizarea poate încuraja regionalismul venit de sus prin presiuni asupra guvernului central ca să-și descentralizeze responsabilitățile, fenomen numit de Anderson „descentralizarea penuriei”, dar la fel poate încuraja și regionalismul venit de jos (bottom-up), deoarece după cum subliniază A. Marga „globalizarea afectează poziționarea noastră în lume, cunoașterea și viața noastră și antrenează schimbări istorice ce ne obligă la reconsiderările cele mai extinse ale tradiției”.

În contextul l tradițional al managementului teritorial, relația regiunilor cu piețele internaționale s-a realizat prin intermediul statului, regiunile susținându-l pe acesta care la rândul lui le reprezenta interesele. Datorită globalizării și construcției europene, regiunile au devenit actori independenți pe piețele mondiale, iar datorită influențelor multiple și reciproce între nivelul european, statal și regional, ele s-au transformat în producători de politici.

Procesul dereglementării piețelor duce la o creștere considerabilă a presiunii concurențiale pe care nu doar firmele ci și statele naționale și regiunile o simt. Astfel, capacitatea concurențială a regiunii devine un factor esențial în succesul economic regional dar nu numai; factorii necesari pentru o dezvoltare reușită s-au modificat, iar calitatea localizării este singura care poate face diferența față de alte locații posibile din lume.

Pentru dezvoltarea factorilor care pot împinge regiunea spre succes, este nevoie de dezvoltarea unor structuri în care aspectele economice, culturale, politice, și sociale să se poată împlini optimal, adică de un cadru instituțional propice.

Creșterea comerțului și investițiilor internaționale în ultimele două decenii.

În ultima perioadă, la nivel mondial se constată o dinamică amplă la nivel structural de mare amploare, care reorganizează economia și comerțul mondial. Iar ceea ce particularizează aceste transformări față de altele similare din secolele precedente nu ține doar de ritmul alert în care se desfășoară evenimentele , ci și sfera lor largă de incidență, efectele fiind practic vizibile și resimțite în întreaga lume.

Economia mondială a secolului XX este dominată de cei trei piloni, SUA, pe de o parte,China pe de altă parte și Uniunea Europeană, face astfel tot mai mult loc lumii multipolare care definește secolul nostru, și în cadrul căreia centrele creșterii economice sunt distribuite deopotrivă în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare. În „The World Bank, 2011” numeroase studii prospective elaborate în ultimii ani sugerează că schimbările care au fost puse în mișcare nu vor mai putea fi inversate în viitorul previzibil, fiind susținute de un complex de factori de natură tehnologică, economică, socială, instituțională și organizațională.

Evoluția comerțului internațional nu poate fi, desigur, separată de mutațiile structurale care au avut loc în economia mondială în ultimele decenii sub acțiunea unui cumul de factori, în rândul cărora se evidențiază, în special: progresele rapide din domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, care au redus costul comunicațiilor și al transporturilor; liberalizarea comerțului internațional în plan multilateral, regional și național, însoțită de alte reforme economice, care au condus la reducerea barierelor comerciale în calea schimburilor comerciale internaționale; liberalizarea fluxurilor de capital și de tehnologie; și creșterea dramatică a ofertei de forță de muncă în plan global, prin intrarea pe piața globală a forței de muncă a unui număr de circa 2 miliarde persoane ca rezultat al destrămării blocului sovietic și al deschiderii economiei Chinei.

Modificările structurale care au marcat comerțul internațional în deceniile recente au fost propulsate de procesul susținut de globalizare, și în special de integrarea rapidă a țărilor lumii în economia globală prin intermediul comerțului, ceea ce s-a tradus prin creșterea mult mai rapidă a comerțului decât a producției pe plan mondial. Astăzi, comerțul mondial cu bunuri reprezintă peste un sfert din PIB-ul mondial, iar dacă sunt luate în calcul și fluxurile internaționale de servicii, ponderea respectivă ajunge la aproape o treime.

Fluxurile globale de capital au crescut și ele și mai rapid decât comerțul mondial, reflectând o altă fațetă, la fel de importantă a procesului de globalizare: expansiunea impresionantă a piețelor financiare internaționale. Totodată, difuziunea rapidă a noilor tehnologii informatice în domeniul comerțului, în întreaga lume a revoluționat comunicațiile internaționale și a stimulat expansiunea sistemului producției globale gestionat de corporațiile transnaționale denumite în continuare CTN, având ca rezultat creșterea impresionantă a volumului fluxurilor de investiții străine directe ,denumite în continuare ISD, orientate către economiile în dezvoltare. Deopotrivă și susținute de succesele la export și de creșterea veniturilor lor, țările în dezvoltare au devenit jucători tot mai importanți în sistemul financiar internațional.

Apariția crizei financiare și economice globale, declanșată în toamna anului

2008, a marcat puternic economia mondială și a lăsat urme adânci asupra dinamicii schimburilor comerciale internaționale.

Deși comerțul internațional s-a relansat relativ rapid în 2010 după declinul istoric din anul 2009 cel mai grav și mai amplu din perioda postbelică , procesul de redresare se află încă nefinalizat și inegal, iar tendința de deschidere a țărilor în fața comerțului s-a oprit, cel puțin temporar.

Criza globală și relansarea inegală a comerțului internațional au accentuat și mai mult mutațiile în curs de desfășurare în economia mondială, care vizează deplasarea centrului de greutate economică și comercială dinspre țările dezvoltate înspre țările în curs de dezvoltare.

Analizat din perspectiva istoriei, în evoluția comerțului internațional se pot distinge două etape majore în termeni de dinamică și anume:

perioada creșterii relativ lente, care a caracterizat anii postbelici și a durat până prin anii ‘1970; și

perioada creșterii accelerate, care s-a manifestat în special de la mijlocul anilor 1980, luând sfârșit din cauza crizei financiare și economice globale din 2008/2009, care a determinat colapsul fără precedent al comerțului internațional.

Accelerarea creșterii comerțului internațional în deceniile mai recente trebuie pusă în corelație cu accentuarea fenomenelor de globalizare, și în special cu procesul de integrare crescândă a țărilor în dezvoltare în economia mondială și expansiunea rețelelor globale de producție, cele două fenomene fiind intercorelate.

Crearea Organizației Mondiale a Comerțului.

Ideea înființării Organizației Mondiale a Comerțului denumită în continuare OMC, a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, din inițiativa Organizației Națiunilor Unite.

Scopul urmărit a fost de a stabilii reguli și principii privind relațiile comerciale internaționale care să asigure o anumită disciplină și un mediu favorabil privind desfășurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor tarifare și netarifare, precum și a altor restricții discriminatorii.

În urma însărcinării Consiliului Economic și Social al ONU, o comisie formată din reprezentanți ai 23 state de membre ONU a inițiat un proces de elaborare a unei Carte privind viitoarea OMC 2, precum și o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din cadrul comerțului internațional.

Toate aceste demersuri de negociere s-au finalizat prin semnarea la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General pentru Tarife și Comerț, denumit în continuare GATT, care a intrat în vigoare în data de 1 ianuarie 1948.

GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte anumite principii și reguli în domeniul relațiilor comerciale: să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale și să înlăture restricțiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora.

Țările care au semnat inițial acordul GATT, denumite membre fondatoare, sunt cele 23 de țări implicate în cadrul negocierilor acordului: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană și China.

La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a atins cifra de 140, fiind reprezentate de: 128 părți contractante date de membri cu drepturi depline și 12 membri de facto, foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câștigarea independenței și care au dreptul să devină părți contractante după câștigarea independenței politice.

Momentul înființării OMC este reprezentat de adoptarea Acordului de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1995. Până la acest moment, GATT nu a avut un statut de organizație internațională, dar a întreținut legături cu organizațiile specializate ale ONU.

Până la crearea OMC, activitatea GATT s-a desfășurat în cadrul următoarei structuri organizatorice: Sesiunea părților contractante (forul superior al GATT, alcătuit din membrii cu drepturi depline și care se întrunea în sesiuni ordinare sau extraordinare – la cererea părților contractante), Consiliul reprezentanților (organ executiv, format din reprezentanți ai țărilor membre cu drepturi depline care își exercita atribuțiile între Sesiunile părților contractante), comitete și grupuri de lucru specializate pe anumite problematici, precum:

Comitetul pentru comerțul cu produse industriale;

Comitetul pentru agricultură și comerțul cu produse agricole;

Comitetul pentru comerț și dezvoltare;

Comitetul pentru practicile antidumping;

Comitetul pentru textile.

Actul final al Rundei Uruguay, care a marcat nașterea OMC, este documentul prin care participanții la negocieri: au convenit Acordul de creare a OMC, precum și o serie de declarații și decizii ministeriale; se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naționale, acordul privind crearea OMC.

OMC este concepută ca o organizație independentă, în afara sistemului ONU dar care conlucrează cu instituții și organizații cu caracter economic, inclusiv cele din sistemul ONU.

OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de

liberalizare a comerțului cu mărfuri, servicii, și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.

OMC are un caracter permanent și înlocuiește structura juridică și instituțională a GATT, care din 1948 a funcționat pe o bază contractuală.

OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT , incluzând, pe lângă reglementarea comerțului cu mărfuri, și reglementarea comerțului cu servicii

Acordull GATS, precum și aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală.

Structura instituțională a OMC cuprinde: Conferința ministerială care se întrunește cel puțin o dată la 2 ani, Consiliul General conduce activitatea OMC între Conferințele ministeriale care cuprinde și 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre, Consilii Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul cu servicii, Comitete de lucru precum Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație. Pe lângă acestea, OMC are în subordine un Secretariat însărcinat, în principal, cu atribuții administrative.

România a fost parte contractantă la acordul GATT, iar prin participarea sa la negocierile din cadrul Rundei Uruguay a devenit Membru fondator al OMC.

Lista sa de angajamente din cadrul OMC a avut caracteristicile unei țări în curs de dezvoltare și nuanțe de țară cu economie în tranziție, materializate în taxe vamale mai ridicate decât țările dezvoltate și angajamente mai mici, asumate pe perioade de timp mai mari. Până la 1 ianuarie 2007 (data intrării în UE), România a participat în mod activ și direct la procesul de negocieri din cadrul OMC, precum și la activitatea curentă a Organizației, politica sa comercială fiind examinată, periodic, de către Organul specializat al OMC. Ca Stat Membru al UE, România aplică politica comercială comună a UE și a preluat angajamentele UE din cadrul OMC.

România a fost implicată în două proceduri de reglementare a diferendelor (declanșate de SUA și, respectiv, Ungaria), ambele cazuri soluționate prin consultări, înainte de a se ajunge la Panel.

Începând cu anul 2003, România a deținut președinții ale unor Comitete din cadrul OMC (Licențe de Import, Antidumping, Subvenții și Măsuri Compensatorii, Evaluare în Vamă și Măsuri investiționale legate de comerț –TRIMs).

Atât Comunitatea Europeană, cât și statele membre U.E. sunt membri O.M.C. În cadrul O.M.C., Comisia Europeană este cea care negociază în numele U.E., statele membre participând la reuniunile TPC și ale altor comitete/grupuri de lucru ale Comisiei Europene și Consiliului U.E. unde se dezbate și adoptă poziția de negociere.

Globalizarea financiară

Globalizarea financiară face referire la extinderea și dezvoltarea la nivel internațional a raporturilor economice de schimb și de transfer de creanță care sunt exprimate și realizate prin intermediul valutelor, monedelor internaționale și a instrumentelor de plată și credit în vederea asigurării și dezvoltării economice a țărilor, pentru desfășurarea schimburilor comerciale internaționale și pentru asigurarea cooperării dintre state.

Conceptul de globalizare financiară are în vedere crearea unei piețe mondiale a banilor, a unei piețe financiare globale, a unui sistem financiar global, a cărui apariție și dezvoltare se bazează pe fenomenul de dereglementare a piețelor financiare naționale, pe apariția și dezvoltarea unor instrumente financiare și pe expansiunea băncilor și a altor instituții financiare internaționale. Globalizarea financiară presupune amplificarea volumului fluxurilor financiare de capital și creșterea intensității acestora, procese a căror mărime poate fi comensurată în funcție de gradul de deschidere a piețelor financiare naționale, de nivelul de angrenare financiară și de gradul de integrare financiară. Deschiderea piețelor financiare naționale se referă la eliminare restricțiilor legale asupra tranzacțiilor financiare internaționale. Nivelul de angrenare financiară se referă la gradul de implicare națională în activitatea financiară globală și poate fi măsurat prin indicatori cum sunt: ponderea activelor financiare străine pe piețele naționale, gradul de implicare a instituțiilor financiare naționale pe pietele financiare externe, aportul național la diverse fluxuri financiare globale ș.a. Termenul de integrare financiară presupune existența unei convergențe a prețurilor și a randamentelor unor pachete de active financiare similare, pe diferite piețe financiare naționale.

Avansarea globalizării financiare a fost facilitată și de înlăturarea delimitărilor între băncile comerciale și cele de investiții, crearea de instrumente financiare noi, standardizarea financiară, diversificarea plasamentelor și a tehnicilor de acoperire a riscurilor.

Principalele efecte generate de globalizare asupra pietelor financiare sunt următoarele:

adâncirea relațiilor dintre piețele financiare;

creșterea fluxurilor financiare și valutare la nivel internațional;

reducerea considerabilă a costului capitalului și eficientizarea alocării sale, cu efecte asupra sprijinirii economiei reale;

susținerea politicilor de sprijinire a țărilor sărace de către comunitatea internațională;

dezvoltarea mecanismelor de gestiune a echilibrului extern;

liberalizarea mișcărilor de capital care asigură alocarea eficientă a resurselor financiare;

diversificarea activelor financiare la nivel internațional;

liberalizarea de pe pietele de capital a favorizat etinderea arbitrajelor pentru facilitarea eficienței portofoliilor;

dezvoltarea și modernizarea sistemelor financiare naționale prin prisma creșterii concurenței la nivel internațional;

crearea de oportunități de tranzacționare la nivel internațional de la distanțe mari de timp , pe fondul dezvoltării tehnologiilor de transmitere a informațiilor.

Figura nr. 1: Impactul globalizării financiare în țările emergente

Sursa: Kose M.A., Prasad E., Rogoff K., Wei S.J. Financial Globalization: A Reappraisal, IMF Working Paper, WP/06/189, p.7

Globalizarea financiară este criticată pentru că, în procesul de integrare financiară, sunt avantajate țările care au un sector financiar bine dezvoltat, cu instituții financiare puternice și cu principii de guvernanță corporativă solide.

n schimb, statele emrgente pot să înregistreze pierderi din liberalizarea financiară și sunt mult mai expuse fată de riscurile generate de volatilitatea excesivă a activelor și a crizelor de pe piețele financiare. Totodată, în condițiile de criză și de reducere a lichidității, statele emergente sunt mai puțin credibile și suportă costuri de finanțare mai ridicate. Gradul de globalizare financiară se evaluează în funcție de nivelul la care se află piețele financiare, în funcție de evoluțiile instituționale, ale guvernanței, ale politicilor macroeconomice și ale integrării comerciale. Dacă globalizarea nu implică efecte pozitive (evoluția condițiilor care influentează gradul de globalizare se află sub nivelul de referință așteptat), atunci sunt deteriorate perspectivele de creștere economică și este accentuat riscul de manifestare a unei crize.

În ceea ce privește evoluția sistemului financiar global din ultimele decenii, se poate constata o modificare majoră.

Dacă până în anii ’90 ai secolului trecut, accesul la sistemul internațional al finanțelor țărilor în curs de dezvoltare și al economiilor emergente se limita la asistență, investiții externe directe și, uneori, la împrumuturi bancare, din acest moment piețele financiare interne ale acestor țări s-au deschis în fața investitorilor multinaționali, țările respective beneficiind astfel de afluxuri financiare considerabile. Cea mai mare proporție a acestora îndreptându-se spre economiile în tranzițiie din fostele țări comuniste, în timp ce țările cele mai sărace din lume au rămas la periferia sistemului, fiind dependente de fluxurile oficiale de asistență internațională.

Globalizarea financiară are efecte diferite asupra maturității surselor împrumutate ale firmelor din economiile emergente. Pe ansamblu, firmele din aceste economii care au acces pe piețele internaționale de capital își extind maturitatea datoriilor, în timp ce firmele obișnuite reduc această maturitate în condițiile liberalizării financiare, datorită informațiilor insuficente de care dispun investitorii străini care sunt dispuși să acorde împrumuturi doar pe termen scurt, imediat după ce ce este permis accesul pe piețe anterior închise. Această asociere a globalizării cu maturități mai scurte prezintă o importanță deosebită dacă avem în vedere că preponderența îndatorării pe termen scurt poate juca un rol crucial în cadrul crizelor financiare. În aceste condiții se impune, însă, ca politicile de liberalizare să fie acompaniare de reguli de prudențialitate întărite pentru a preveni necorelările de maturitate.

CAPITOLUL II

SCHIMBĂRI POLITICO ECONOMICE MAJORE

CARE AU MARCAT ECONOMIA MONDIALĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI XX

Pentru a înțelege haosul realități prezente al mediului de desfășurare și dezvoltare al economiei mondiale contemporane prin lucrarea de față s-a procedat la prezentarea noțiuniunilor și raționamentelor care nu mai aparțin doar ariei științelor economice deoarece globalizarea economiei a avut efecte concrete majore în toate domeniile vieții.

Multe dintre ele aparțin spațiului de studiu interdisciplinar politologie-economie, sau, unei discipline noi, numită economia politică globală. Astfel evenimentele recente ce se desfășoară și se precedează cu o dinamică ce extraordinară fac ca, istoria recentă să fie presărată de o multitudine de evenimente locale, regionale și mondiale cu efecte globale și consecințe de durată ireversibile.

În continuare lucrearea de față prezintă doar câteva din evenimentele majore politico economice ce au marcat istoria recentă printre care: prăbușirea regimurilor comuniste din Europa centrală și de est; extinderea spre est a Uniunii Europene; unificarea monetară a Europei; transformarea Statelor Unite în unica superputere; dezvoltarea economică accelerată a țărilor Asiei de Sud-est.

2.1. Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est.

Înlturarea comunismului ca și nașterea lui ca formă de organizare politică a unei societăți au fost în opinia politologilor, istoricilor dar și a opiniei publice evenimentele care au marcat în mod deosebit istoria secolului al XX-lea.

Așa numitul artizan al uneia dintre cele mai semnificative revoluții ale timpului său a fost Mihail S. Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist din URSS, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea și de a o menține și care controlase de fapt fiecare aspect al vieții sovietice.

În urma lui, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi. Cauzele prăbușirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic, deoarece un astfel de proces de dimensiunile istorice ale comunismului pentru a se produce a fost nevoie ca o mulțime de cauze să interacționeze și să creeze un set de circumstanțe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă și de neevitat.

Pentru a înțelege mai bine care au fost cauzele prăbușirii comunismului este necesară mai întâi realizarea unei analize a originii doctrinei comuniste care-și găsește puncte de reper în socialism și marxism.

Termenul de socialism derivă din latinescul „sociare” care înseamnă a combina sau a împărtăși.

Termenul corelativ, mai tehnic, „societas” trimitea la ideea de comunitate, asociație, sau întovărășire, și are chiar conotație juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel, cuvântul „social” are atât o semnificație contractualistă, cât și una subiectivă/emoțională – se referă la relații de comuniune și camaraderie.

Pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile, de la sfârșitul anilor 1989 și până în 1991, toate statele comuniste din Europa de Est si Centrala au trecut la noi forme de organizare politico-economice statale postcomuniste.

Acest nou fenomen ce se caracterizează prin respingerea dominației străine si a constrângerilor comuniste trăsături ale sistemului totalitarist, explorat initial de catre Zbigniew Brzezinski ”intr-un sistem postcomunist dispariția comunismului nu a ajuns în punctul în care nici teoria marxistă, nici vechea practică a comunismului nu mai dictează prea mult, dacă nu chiar deloc, în privința politicii publice curente. Postcomunismul va fi doar un sistem în care comuniștii autodeclarați nu iau în serios doctrina comunistă ca ghid pentru politica sociala”.

Țările europei de est ajunseseră la limita suportării decalajului față de vest care era tot mai vizibil tpt mai acut.

Este evident că revoluțiile comuniste au fost scânteia aprisă de personalități care au dort căderea acestui regim care își demonstrase în nenumărate rânduri limitele, iar cu acel regim era imposibil a se continua. Schimbarea de opinie a liderului sovietic corelată cu mișcările anticomuniste din întreaga europă de est a dus într-un timp foarte scurt la căderea acestui regim. Era imposibil ca fără supremația rusească acest regim să mai continue în vreun stat aflat sub influența sovietică până în acel moment.

Schimbarea bruscă de orientare a țărilor dinspre influența estică spre cea vestică a făcut posibil bumul economic al țărilor vest-europene cărora li se deschidea în fașa ochilor o piață cu un potențial extraodrinar atât din punctul de vedere al resurselor ieftine cât și al desfacerii produselor lor.

Connform rapoartelor anii 1990-2000 au reprezentat ani de extaz economic pentru țări ale vestului european și a Statelor Unite ale Americii care s-au implicat direct și imediat la reconstrucția și reorganizarea țărilor fost comuniste. Adevărul este că era și imposibil ca aceste state să ajungă să se alinieze la nivelul vestului european fără sprijin extern.

Datorită implicării externe și a politicii interne în aceste țări la nici cinci ani de zile după căderea comunismului încep să apar decalaje de dezvoltare economică și astfel chiar și în ziua de astăzi sunt vizibile diferențele de implementare și absorbție a modelelor vest europene în țările fost comuniste chiar și dacă între timp parte din ele au aderat la noua organizare politico economică regională a europei și anume Uniunea Europeană.

2.2. Extinderea spre est a Uniunii Europene.

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali aceștia exprimându-și dorința în nenumărate rânduri prin crearea imperiilor, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene, state de sine stătătoare fără a mai fi sub dominație totalitară, au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, dintre care putem amintii pe cele ce au pus bazele viitoarei uniuni Europene:

Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE),

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),

Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Uniunea Europeană, în formele sale incipiente a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii '50 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spațiului, lansând primul satelit spațial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”.

Astfel formarea Uniunii Europene de astăzi a necesitat trecerea peste anumite trepte de evoluție marcate de tratatele semnate de țările membre ale Uniunii Europene, tratate ce avea să pună bazele actualei comunități europene, tratate ce vor reglementa acțiunile țărilor semnatare în legătură cu activitatea din comunitate. De aceea în continuare amintim principalele tratate de formare a Uniunii Europene și principalele puncte ale acestora.

TRATATUL DE LA PARIS DE CONSTITUIRE A C.E.C.O. DIN 1951 intrat în vigoare în 1952

La începutul anilor ’50, 6 state europene și anume Germania de Vest, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda, au dus tratative pentru înființarea unei comunități supranaționale care să decidă coordonarea și unirea piețelor naționale într-o piață unică economică în privința folosirii și controlului în comun a resurselor miniere și metalurgice, materializate prin semnarea la data de 18 aprilie 1951, la Paris, a tratatului prin care s-a consfințit înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și a Oțelului, intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

În esență, tratatul a contribuit la extinderea economică prin apariția pieței comune a cărbunelui și a oțelului care a implicat suprimarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la libera circulație a produselor, creșterea nivelului de trai în cele 6 state. Acest tratat a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, încetând să mai producă efecte juridice la data de 23 iulie 2002.

TRATATELE DE LA ROMA INSTITUIND C.E.E. și EURATOM – C.E.E.A. din 1957 intrate în vigoare în 1958.

La data de 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte,

Comunitatea Economică Europeană denumită în continuare C.E.E și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice denumită în continuare C.E.E.A.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, a apărut datorită existenței deficitului de energie și rămânerea în urmă a acestor state față de Anglia, S.U.A. și U.R.S.S. Comunitatea economică europeană, C.E.E cunoscută și sub denumirea de Piața Comună avea următoarele obiective:

-de a crea noi reglementări în privința schimbului economic de produse dorind eliminarea progresivă a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor pe și de pe teritoriul statelor membre semnatare a tratatului.

– îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, capitalurilor și a serviciilor.

TRATATUL DE FUZIUNE

Tratatele de la Roma prevăd înființarea unor instituții distincte, similare celor care au fost

înființate prin Tratatul de la Paris din 1952. Astfel, vom regăsi: în domeniul decizional, câte un Consiliu; în domeniul executiv, fiecare Comunitate dispune de o instituție cu atribuții executive – Comisia; câte o Adunare, instituție având atribuții de control politic; și câte o Curte de justiție, instituție jurisdicțională.

Pasul decisiv pentru unificarea instituțiilor a fost făcut prin Tratatul de la Bruxelles, din 8

aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de "Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene", Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități europene.

Astfel, la nivel decizional rezultă un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel

executiv rezultă o singură instituție – Comisia europeană. Instituțiile comune, nou înființate, duc la îndeplinire sarcinile prevăzute în toate cele 3 tratate constitutive.

ACTUL UNIC EUROPEAN -1986 intrat în vigoare în 1987

Actul unic european (AUE) marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieței

interne comunitare și a relansat acțiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene.

Deși realizarea pieței unice a fost prevăzută în tratatele originare ale Comunităților europene, progresul a fost lent. Acest lucru s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a AUE, care

evidențiază voința statelor membre de a pune capăt stagnării construcției comunitare.

Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12 membre și,

la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca și Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie

1987. Prin Actul Unic European s-au amendat și completat prevederile Tratatului de la Roma și

s-a extins domeniul de acțiune comunitară prin recunoașterea Consiliului European în mod oficial ca organ de decizie a întregii comunități.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT ASUPRA UNIUNII EUROPENE -1992 intrat în vigoare în 1993

La data de 9 decembrie 1991, s-a întrunit la Maastricht, Consiliul European care a hotărât

constituirea uniunii economico-monetare și a celei politice prin includerea acestei problematici într-un singur tratat Tratatul Uniunii Europene (T.U.E) sau Tratatul de la Masstricht.La acel moment se constituie Uniunea Europeană având la bază trei piloni:

Primul pilon al Comunităților Europene permite instituțiilor Uniunii să coordoneze

politici comune și partajate în diverse domenii cum sunt piața unică, transporturi, concurența, sănătate, protecția consumatorilor, agricultura, și altele, urmând obiectivul de coeziune economică și socială;

Al doilea pilon politica externă și de securitate comună, reprezentând cadrul acțiunilor

comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu;

Al treilea pilon, Cooperarea polițieneasca și judiciară în materie penală și este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție din cele 28 de state membre pentru consolidarea

securității interne.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM -1997 a intrat în vigoare în 1999

Ziua de 1 mai din anul 1999 a fost marcată de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată radical. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este mult întărit.

Având actualele premise despre construcția comunitară și dezvoltarea ei, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii, astfel: probleme sociale și locuri de muncă capăta un interes primordial, reforma instituțiilor comunitare este pusă pe primul plan în toate statele membre, politica externă și securitatea comună este un alt punct forțe dezbătut de tratat iar integrarea acquis-ului Schengen în legislația Uniunii Europene reprezintă pilonul forțe în jurul căruia se clădește nouă comunitate.

TRATATUL DE LA NIȘA – 2001 a intrat în vigoare în 2003.

Reforma instituțiilor europene a devenit un lucru necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de aderare a țărilor din Europa Centrală și de Est, care doresc integrarea în UE.

Semnarea Tratatului de la Nișa a deschis calea celei mai mari lărgirii preconizate de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabilității și prosperității pentru ansamblul țărilor

europene democratice.

Acest tratat aduce modificări următoarelor instituții europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, cărora Îi se adaugă și două organe comunitare consultative, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Principalele modificări și noutăți aduse de tratat prevăd:

-modernizarea instituțiilor europene în perspectiva extinderii din 2004

-libera circulație a cetățenilor din statele membre

-cooperarea în domeniul industrial și drept civil.

TRATATUL DE LA PRUM denumit și SCHENGEN III-2005 intrat în vigoare în anul 2007

Tratatul se concentrează în principal asupra îmbunătățirii schimbului de date dintre autoritățile de aplicare a legii din statele semnatare și acoperă trei domenii reglementate de legislația europeană: terorismul, criminalitatea transfrontalieră, migrația ilegală.

TRATATUL DE LA LISABONA-2007

Documentul a fost semnat în 13 decembrie 2007 și intră în vigoare în 2009. De la semnare până atunci însă, textul trebuie să fie ratificat de toate cele 27

de state membre.

Principalele prevederi ale Tratatului esrau legate de asprecte ce țin de faptul că Uniunea Europeană devine persoană juridică având capacități de reprezentare pentru toate statele și va avea un înalt reprezentant pentru politică externă și probleme de securitate, care va avea statut

de vicepreședinte al Comisiei Europene. De asemenea, se vor crea politici europene de apărare și securitate, care stabilesc modalități de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamități etc.

Perioada ultimului deceniu pentru Uniunea Europeană a fost presărată de o multitudine de evenimente,culminând cu actuala criză din Ucraina, criză ce poate afecta chiar integritatea granișelor Uniunii Europene. În continuare voi prezenta cele mai importante evenimente ce au marcat existența Uniunii Europene din anul 2000 până în prezent:

La 11 septembrie 2001, avioanele deturnate lovesc turnurile gemene ale World Trade Center din New York și clădirea Pentagonului din Washington. Se înregistrează aproape 3 000 de victime. Statele membre ale UE se mențin, cu fermitate, alături de Statele Unite în lupta împotriva terorismului internațional.

La 1 ianuarie 2002 sunt introduse bancnotele și monedele euro. Tipărirea, baterea și distribuirea acestora în 12 țări constituie o operațiune logistică de mare amploare. Sunt puse în circulație peste 80 de miliarde de monede. Bancnontele sunt la fel pentru toate țările. Monedele au o față comună, cea care indică valoarea și una pe care figurează emblema națională. Toate circulă liber. Folosirea monedei euro finlandeze sau a oricărei alte monede euro pentru a cumpăra un bilet de metrou la Madrid a devenit ceva banal.

La 31 martie 2003 în cadrul politicii sale externe și de securitate, UE efectuează operațiuni de menținere a păcii în Balcani, mai întâi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și apoi în Bosnia și Herțegovina. În ambele cazuri, forțele UE înlocuiesc trupele NATO. Pe plan intern, UE decide să creeze un spațiu de libertate, securitate și justiție pentru toți cetățenii săi până în 2010.

În data de 1 mai 2004 opt țări din Europa Centrală și de Est – Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia și Slovacia – aderă la UE, punând, astfel, capăt divizării Europei decise de marile puteri la Yalta, în urmă cu 60 de ani. Cipru și Malta devin, la rândul lor, membre ale Uniunii.

Pe 29 octombrie 2004 cele 25 de state membre ale UE semnează un Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa . Scopul său este acela de a simplifica procesul de decizie democratic și modul de funcționare a unei Uniuni cu 25 și chiar mai multe state. De asemenea, prevede și crearea unui post de ministru european al afacerilor externe. Tratatul trebuie să fie ratificat de toate cele 25 de state înainte de a putea intra în vigoare. Când atât cetățenii din Franța și cei din Olanda au votat împotriva Constituției la referendumurile din 2005, liderii europeni au decis să introducă o „perioadă de reflecție". Intră în vigoare Protocolul de la Kyoto, un tratat internațional destinat limitării încălzirii globale și reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. UE a fost întotdeauna un exemplu în ceea ce privește eforturile depuse pentru reducerea impactului schimbărilor climatice. Statele Unite nu au ratificat protocolul. În domeniul comunicațiilor, revoluția continuă. Un număr mare de școli și locuințe dispun de conexiuni Internet de mare viteză. Tinerii folosesc mesajele tip text și SMS-urile pentru a fi în permanentă legătură unii cu ceilalți. Ecranele mari și plate și DVD-urile asigură divertisment la domiciliu.

La 1 ianuarie 2007 încă două țări din Europa de Est, Bulgaria și România, aderă la UE, numărul statelor membre ridicându-se, acum, la 27. Croația, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia sunt, și ele, candidate la aderare.

 Statele membre: Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, și Slovacia.

Noile state membre: Bulgaria, și România.

Țările candidate: Croația, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,și Turcia.

Figura nr.2 Harta Europei după integrarea României și Bulgariei

Sursa: Beatrice Andresan-Grigoriu,Tudorel Stefan „Tratatele Uniunii Europene”

În 13 decembrie 2007 statele membre semnează Tratatul de la Lisabona, care modifică Tratatele precedente. Noul act este conceput pentru a aduce un plus de democrație, eficiență și transparență în cadrul UE, și astfel, capacitatea de a rezolva probleme globale precum modificarea climei, securitatea și dezvoltarea durabilă. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009.

Septembrie 2008 în Uniunea Europeană se instaurează criza financiară ce lovise economia mondială. Problemele încep cu creditele ipotecare din Statele Unite. Mai multe bănci europene se confruntă și ele cu dificultăți. Criza determină o mai strânsă cooperare economică între țările UE.

În 1 ianuarie 2010 Spania preia președinția Consiliului Uniunii Europene pentru a patra oară. Este prima țară care deține președinția după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a noului „sistem al celor trei președinții", prin care Spania colaborează cu următoarele două state care vor îndeplini această funcție, Belgia și Ungaria.

În 1 ianuarie 2011, trei noi autorități europene de supraveghere financiară își încep activitatea: Autoritatea bancară europeană, Autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale și Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe.

La 2 februarie 2012 este semnat tratatul privind crearea Mecanismului European de Stabilitate (MES). Această instituție, cu sediul la Luxemburg, urmează să sprijine țările din zona euro ori de câte ori este necesar, pentru a asigura stabilitatea financiară.

La 1 ianuarie 2013 Intră în vigoare Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanta în cadrul uniunii economice și monetare cunoscut și sub numele de „pact fiscal”. Acesta are drept scop să întărească disciplina fiscală în zona euro prin intermediul „regulii privind un buget echilibrat” și a unui mecanim de corectare a dezechilibrelor bugetare.

La 1 iulie 2013 Croația aderă la UE. Uniunea are acum de 28 de țări membre și 24 de limbi oficiale. Neven Mimică, cetățean croat, preia postul de membru al Comisiei Europene, fiind responsabil cu politica de protecție a consumatorilor. Tot la această dată Lituania preia, pentru o perioadă de șase luni, președinția Consiliului UE.

După această ultimă aderare a unei țări la UE, populația totală este de 496.042.875 locuitori.

Simbolurile UE:Uniunii Europene îi sunt asociate mai multe simboluri, cel mai cunoscut dintre acestea fiind cercul de stele galbene pe fond albastru.

Drapelul european – cele 12 stele dispuse în cerc simbolizează idealurile de unitate, solidaritate și armonie între popoarele Europei.

Imnul european – Melodia aleasă ca simbol al Uniunii este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven.

Ziua Europei – Ideile care au dus la crearea Uniunii Europene au fost prezentate pentru prima dată la 9 mai 1950 de ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. De aceea, ziua de 9 mai a rămas o dată de referință în istoria UE.

Mottoul UE – „Unitate în diversitate” este deviza Uniunii Europene. Aceasta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea și prosperitatea, acceptând totodată să-și deschidă spiritul către culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale continentului.

Noul deceniu începe cu o gravă criză financiară, dar și cu speranța că investițiile în noi tehnologii verzi și ecologice, alături de o mai strânsă cooperare europeană, vor duce la o creștere și o bunăstare de lungă durată.

Statisticile privind nivelul de prosperitate, atitudinile, cheltuielile din domeniul educației și interesul față de învățarea limbilor străine arată că între statele membre există atât asemănări, cât și deosebiri.

Crearea pieței unice și intensificarea schimburilor comerciale și a activității economice în general au transformat UE într-una dintre cele mai mari puteri comerciale. Uniunea depune eforturi pentru a menține o creștere durabilă investind în transporturi, energie și cercetare și încercând, în același timp, să reducă impactul pe care evoluțiile economice viitoare le-ar putea avea asupra mediului. De aceea aderarea tuturor statelor membre ale Uniunii Europene la spașiul Schengen reprezintă un punct primordial al tuturor discuțiilor și tratatelor post aderare alle statelor.

2.3. Unificarea Monetară a Europei

Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spațiu în care monedele mai multor țări sunt într-una din următoarele două situații:

legate între ele în mod irevocabil, sau fiecare monedă se leagă irevocabil de o monedă "ancoră" pe baza unui anumit raport

monedele naționale sunt înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă

În ambele cazuri, este vorba de un proces de unificare monetară, o uniune monetarăcare este formată corespunzând unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un spațiu economic care poate urma aceeași politică monetară și de aceea țările respective renunță la politica propria politică monetară, la folosirea instrumentelor proprii la moneda unică.

Condițiile integrării monetare conform teoriei Zonelor Monetare Optime:

Convergența economiilor care este caracterizată prin luarea în considerare a indicatorilor macroeconomici la evaluarea gradului de convergență și anume: mărimea ratei inflației la nivel annual, modifcările cursurilor valutare , mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau bugetar, datoria publică totală inclusiv internă, externă, guvernamentală, locală.

Asigurare a celor „patru libertăți „: liberatea de mișcare a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor.

Exporturi diversificate.

Grad ridicat de deschidere a economiilor.

Renunțarea la Banca Centrală Națională de către țările participante.

Tot referitor la integrarea economică și monetară trebuiesc avute în vedere următoarele aspecte primordiale realizării unui astfel de deziderat și anume: modalitatea de aplicare a unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic format de piața comună și faptul că integrarea monetară trebuie să aibă in vedere o cooperare între statele membre în materie de politică economică și monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi, dar și rezolvarea unr probleme referitoare la o balanță a prețurilor.

2.3.1. Etapele realizării Uniunii monetare a Europei.

Pentru realizarea obiectivelor necesare acetui deziderat a fost nevoie parcurgerea a 3 etape conform raportului Dellors , etape ce aveau ca scop implementarea unui sistem unificat și integrat de politică economico-financiară la nivel de Europa.

Etapa I – iulie 1990-decembrie 1993 care are în vedere desăvârșirea pieței interioare realizată la 31 decembrie 1991 când s-au pus condiții referitoare la constituirea spațiului financiar unic și întărirea coordonării economice printr-o mai mare stabilitate a prețurilor.

În această etapă s-au adoptat o serie de măsuri precum:

libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii prin anularea controlului de schimburi valutare;

sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene prin acordarea de fonduri structurale;

convergența economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.

reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

Etapa II ce este situată în istorie începând cu anul 1994 și finalizându-se la 31 decembrie 1998 care se referă la evitarea deficitelor publice excesive și la implementarea unei discipline financiar-monetară.

Pentru a îndeplinii acest scop statele membre trebuiau să asigure băncilor centrale o mai mare independență și îndeplinirea urmatoarelor criterii de convergență:

rată a inflației care să nu depășească 1,5% față de media primelor trei țări, cele mai performante din anul respectiv,

deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB,

datoria publică să nu depășească 60% din PIB,

rata dobânzii pe termen lung să fie până la 2% in comparație cu media primelor trei țări cele mai performante in materie de stabilitate a prețurilor,

menținerea monedei naționale in interiorul marjelor normale ale fluctuațiilor sistemului monetar european și absența devalorizării in mai puțin de 2 ani.

În conformitate cu cu prevederile legate de etapa a II-a a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European înființat în 1994 cu sediul în Frankfurt în Germania.

Acesta (IME) are ca obiective principale declarate ți înscrise în statutul său: asigurarea și coordonarea politicilor monetare ale țărilor membre în vederea stabilității prețurilor,întăriște cooperarea între băncile centrale europene naționale, supraveghează funcționarea în bune condiții a sistemului Monetar European facilitâmd utilizarea monedei unice de cont ECU. Ca obiectiv final de îndeplinit al acetui organism internațional i-a fost trasată pregătirea condițiilor pentru trecerea în faza a III-a prin crearea instrumentelor și procedurilor necesare aplicării politicilor monetare.

Etapa III regăsită în istorie în perioada 1 ianuarie 1999-1 iulie 2002 când se urmărea la nivel european îndeplinirea tuturor condițiilor pentru crearea Uniunii Monetar-Financiare prin:

crearea unui sistem european al Băncii Centrale,

crearea numelui monedei unice – EURO,

introducerii noi monede,

coordonarea politicilor economice.

Institutul Monetar European a fost transformat în Banca Centrală Europeană (BCE) și înființat Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Admiterea statelor la cea de a III-a etapă a fost condiționată de criteriile de convergență amintite anterior fără de care acestea nu puteau să fie primite în familia unificată monetar a Europei.

Consiliul European de la Madrid, decembrie 1995 a decis ca numele dat monedei europene să fie acela de Euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Întroducerea monedei EURO de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de adoptarea Regulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut dispozițiile referitoare la înlocuirea ECU cu EURO. Trecerea efectivă de la ECU la EURO s-a realizat la 16 iunie 1997, iar Consiliul Uniunii Europene a decisde la data de 1 ianuarie 1999 toate datele in ECU s-au transformat în EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie, continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la EURO. Respectarea regulilor de rotunjire stabilite la exprimarea prețurilor în noua monedă a fost una din condițiile suplimentar adoptate în acest sens.

Cea de-a treia etapă, când se vorbește despre moneda unică utilizată, se concretizează în întroducerea bancnotele și monedele euro, băncile finalizează schimburile de monedă și sunt retrase bancnotele și monedele naționale.

Începând cu 1 ianuarie 2002 operatorii publici și privați definitivează transformarea monetară iar din 1 iulie 2002, EURO devine singurul mijloc de plată.

După această perioadă începe să se vorbească depre Etapa IVcând este vorba despre faptul că singura monedă utilizată este EURO.Statele care au îndeplinit cerințele impuse în vederea trecerii la Euro au fost: Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Olanda.

Statele precum, Suedia, Marea Britanie, Danemarca și Grecia nu au aderat la Uniunea Monetară în faza inițială. Grecia, a 12-lea țară din grupul celor 15 care s-a alăturat Uniunii Monetare începând cu data de 01.01.2001.

În momentul de față au adoptat moneda Euro în afara de celor 12 țări menționate mai sus și alte state: Slovenia începând cu 01.01.2007), Cipru și Malta din 01.01.2008 și Slovacia în 01.01.2009.

Monedele naționale UE care nu participă la Uniune Monetară, pot participa voluntar la noul mecanism al cursului de schimb ERM II – New Exchange Rate Mechanism, care înlocuiește vechiul Sistemul Monetar European.

Acest mecanism denumit ERM II constă în:

stabilirea unui curs față de euro

cursuri bilaterale de schimb între aceste monede și o marjă standard de fluctuare de ±15%

cotarea monedelor se face având euro ca monedă de referință10

Înafara celor 16 state ce alcătuiesc zona euro, moneda europeană este utilizată ca monedă națională unică și în alte teritorii. Odată cu adoptarea sa de către unele state membre, Euro a fost adoptat automat în zonele administrate de acestea: fostele colonii franceze Noua Caledonie, Polinazia Franceză. Wallis și Futuna, olandeze Aruba și Antilele Olandeze, zona Campione D’Italia și republica Ciprului de Nord.

Pe lângă acestea, anumite teritorii autonome din cadrul statelor membre au încheiat acorduri cu UE sau cu statele sub a căror autonomie se află, pentru utilizarea euro: Principatul Monaco – cu Franța, republica San Marino și Vaticanul cu Italia, dar există o serie de state care utilizează euro, fără a avea un acord în acest sens cum sunt Andorra care utiliza anterior francul francez și pesseta spaniolă, Kosovo și Muntenegru care utilizau marca germană. De asemenea, Bosnia și Herțegovina, utilizatoare ale mărcii germane, are în prezent moneda “legată” de euro, la aceeași rată de schimb ca și fosta marcă germană.

În aceste condiții noua oride economico financiară a Europei se schimbă radical. Introducerea monedei unice EURO marchează intrarea într-o nouă era a continetului European, astfel Europa putând concura acum cu dolarul Statelor Unite ale Americii, iar din acest moment încep discuțiile unei unificări monetare și la nivel Asiei.

2.4. Transformarea Statelor Unite în superputere economică.

Evenimentele petrecute la nivel mondial din ultimul deceniu al secolului XX au făcut ca SUA să fie propulsată într-o poziție singulară pe glob, cea de unică superputere a lumii.

Un stat care ocupă, prin suprafață, locul 4 și prin populatie locul 3 pe glob și realizează cel mai mare PIB din lume în jur de 13 000 mld. dolari, reprezentând datele pentru a fi prima putere economică mondiala deoarece circa o treime din PIB-ul planetei este realizat aici.

Cu toate că reprezintă mai puțin de 5% din populația mondială, americanii în prezent consuma ¼ din resursele planetei, alcătuind cea mai importanta piață de desfacere a globului. Moneda națională, dolarul, rămâne în ciuda concurenței euro-ului, yen-ului si yuan-ului principala valuta de schimb în lume.

O țară ca SUA care este una din mezinele globului dacă ne este permis să o numim așa , exclusiv compusă din emigranți, domină lumea pe toate planurile. Lafel cum declară și analistul american Z.Brzezinski, ”actuala supremație a Americii este distinctă prin rapiditatea apariției, anvergura mondială și modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat și a fost transformată de către dinamica internațională, dintr-o șară relativ izolată în emisfera vestică într-o putere de o bogăție și forță de dominație fără precedent în istoria omenirii”

Într-o economie în curs de globalizare, în care organizațiile multinationale reprezintă un instrument de putere, cele nord-americane au ajuns să fie răspândite în afara granițelor, deschizând numeroase sucursale si filiale.

”Prima putere industrială, SUA, este totodată, și principala putere militară a lumii. Nu numai în termeni cantitativi și calitativi aplicați forțelor armate, ci, mai ales, prin capacitatea de intervenție în orice punct al globului sau de a controla, grație retelei de baze militare externe, principalele rute intercontinentale”. Precum remarcaistoricul Horia C.Matei, bazându-se pe studiul ce concretizează faptul că SUA deține cea mai sofisticată și performantă rețea de sateliți de observații și comunicații, cât și pe ultimele progrese înregistrate în domeniul cuceririi spațiului cosmic, dat fiind faptul că SUA este singura țară capabilă să folosească cel mai subtil instrument de putere, influențarea comportamentului socio-politic și cultural prin exportul propriului mod de viață și al propriilor valori morale.

Politica postbelica ajunge să fie condiționată de confruntarea dintre cele doua superputeri rezultate în urma incheierii celui de-al doilea război Mondial, SUA și URSS.

Înfrângerea și divizarea Germaniei, staționarea de trupe americane pe pământ European, ocuparea militară a Japoniei, destrămarea sistemului colonial al Marii Britanii și Franței, ca și dorința și voința de a se opune expansiunii comunismului în Europa și în lume constrang SUA să implementeze o politică externă la scară planetară.

America sprijină redresarea economică a statelor europene amenințate de spectrul communist prin aplicarea “Planului Marshall” în 1947,ce pune bazele unor alianțe militare cum este NATO din 1949, ANZUS 1951, SEATO 1954, CENTO 1955 și sprijină pretutindeni forțele anticomunsite angajate în deceniile 5-9 în conflictele locale de pe glob: Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia, America Latină, Orientul Mijlociu, Afghanistan etc.

Progresul înregistrat de SUA este ilustrat de lansarea primului satelit artificial al Pământului la 31 ianuarie 1958, primul vehicul cosmic American cu om la bord fiind lansat în data de 20 februarie 1961, ambele în întârziere față de cele similar ale URSS.

În rivalitatea cu URSS, SUA își ia o așa numită rvanșă, în data de 20 iulie 1969, prin Neil Armstrong si Edwin Aldrin, aparținând echipajului navei spațiale ,,Apollo-11’’, care devin primi locuitori ai Pământului ce debarca pe lună.

SUA încheie secolul XX și totodată mileniul al -II cu o perioadă de boom economic, după cea dintre anii 1962-1969, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Bill Clinton între anii 1996-2000, cu un excedent al bugetului federal de peste 70 miliarde de dolari.

Mileniul III nu este unul cel mai prolific pentru superputerea Americană, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, în afara de faptul că vor produce um mare șoc și o mare traumă a poporului American, spulberă visul invulnerabilității “fortăreței America”.

Astfel, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, într-o acțiune sinucigață coordonată, un grup de 19 teroriști de origine arabă și religie islamică deturnează patru avioane ale unor linii aeriene civile pe care le folosesc pentru a afecta simbolurile Statelor Unite, astfel 2 sunt proiectate asupra celor 2 turnuri ale World Trade Center din New York, intr-o vreme cea mai înaltă construcție din lume, simbolul puterii economice americane, altul este proiectat asupra clădirii Pentagonului de lângă Washington, cea mai mare construcție din lume ca suprafață construită, sediul Ministerului Apărării, în timp ce al patrulea, destinat probabil Capitalei sau CaseiAlbe nu își atinge ținta, prăbușindu-se în statul Pennsylvania.

Procesul de reconstrucție a început la World Trade Center imediat după liniștirea apelor, iar în 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii.

Clădirea 1 World Trade Center este în construcție, cu o înălime de 541 m

Iar la terminarea sa în anul 2011, va deveni una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord.

Economistul și consultantul Randall Bell a fost angajat de statul și de orașul New York să evalueze  pagubele economice de la World Trade Center. El a declarat în cartea sa, Strategy 360 „Daunele suferite de World Trade Center”, estimate de Primăria New York City, erau uluitoare: Curățarea și stabilizarea zonei

a costat – 9,0 miliarde de dolari iar repararea și înlocuirea infrastructurii distruse a ajuns cam tot la aceeași valoare.

Costurile refacerii și în special cele ale viitoarei lupte împotriva terorismului mondial prin continuarea luptei din Afganistan și a atacării Iracului împreună cu aliații au facut ca în SUA să se resimtă o perioadă de recesiune culminată cu Criza monetar-financiară și imobiliară din anii 2007-2009 ce va avea efecte globale, aceasta transmormându-se într-o criză economico financiară globală ce a lovit în plin sistemul monetar EURO și țările din europa din afara zonei EURO, parte bună a țărilor sudamericane și asiatice.

Astfel dată fiind situația din zona SUA, concurența acerbă a Uniunii Europene și criza economico financiară globală, în rândul polilor de influență își face loc o nouă putere mondială, o putere asiatică și anume China, caracterizată nu numai prin supremația întinderii și a populației, ci aici prin politica comunistă democratică s-a ajuns ca țara să reprezinte principalul furnizor de forță de muncă ieftină și produse de uz curent lafel de ieftine accesibile marii majorități a populației globale.

CAPITOLUL III.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A CHINEI ÎN ULTIMELE DECENII ALE SECOLULUI XX ȘI PRIMELE DECENII ALE SECOLULUI XXI.

Ascensiunea Chinei este pusă deseori pe treptele parcurse ale unei economii înfloritoare care urmează un drum ascendent, precedată de Japonia și de „tigrii” Asiatici(Coreea de Sud, Singapore, Taiwan și Hong Kong în curând și India.

Realitatea evoluției Chinei are în comun multe puncte comune cu evoluția SUA cu un secol în urmă și nu seamănă deloc cu cu progresul predecesorilor și urmașilor săi din perioada modernă actuală.

Impactul asccensiunii economiei Chinei asupra economiei mondiale atăt asupra țărilor dezvoltate cât și a celor în curs de dezvoltare este unul vizibil pe toate planurile și în toate domeniile economiei, iar pentru viitor area provocare va consta în nevoia de a găsi politici, strategii si reacții de contracarare a provocărilor create de China la nivel mondial.

Luând în considerare puterea de cumpărare diferențiată, China este în prezent a doua mare economie a lumii. Dinamica creșterii economice se remarcă printr-un ritm alert în comparație cu oricare alte mari națiuni, fiind situată pe făgașul care ar putea duce la surclasarea Americii ca economia cea mai mare a lumii în decursul a două decenii.

Analiștii economici consideră că cifrele ce indică creșterea economiei Chinei ca fiind exagerate, rată creșterii PIB-ului de 6-8 procente ar face ca această țară să înregistreze cea mai mare rată de creștere din țările dezvoltate și în dezvoltare pe o perioadă de timp mare.

Bazându-se pe datele referitoare la consumul de energie, alți observatori susțin că rata de creștere a Chinei este în realitate mai mare decât cea pe care o sugerează datele oficiale. În timp ce economia Chinei se confruntă cu câteva obstacole serioase ca sistemul bancar care se destramă, un sector falimentar al serviciilor, aceste obstacole vor încetini, însă, nu vor stopa marșul economiei Chinei.

În industriile grele și în cele în care este necesară munca fizică, China ocupă poziția dominantă la nivel global, fabricile din această țară producănd 70% din jucăriile aflate în lume, 60% din bicicletele de pe piață, 50% din încălțăminte și o treime din gențile de voiaj. În rândul sortimentelor de produse, ca textilele și activitatea industriei textilelor, participarea Chinei a fost mai mică din cauză că barierelor tarifare care se preconizează că vor scădea cu timpul datorită apartenenței Chinei la OMC și a expirării regimurilor de comerț internațional.

3.1. Politica de dezvoltare economică a Chinei.

Din politica Chinei se poate observa foarte ușor că aceasta nu se mulțumește să rămână un producător dotat cu tehnică slabă și bazată intens pe utilizarea forței de muncă brute. În momentul de față China este un actor activ în domeniile unde tehnologia joacă rolul primordial în industrie, iar forța de muncă nu este factorul dominant în costul de producție. În China sunt produse jumătate din cuptoarele cu microunde vândute în lume, o treime din televizoarele și aparatele de aer condiționat, un sfert din mașinile de spălat, o cincime din frigidere; aceste produse făcând parte din sortimentul de export al său care au o rată mai mare de creștere. Producătorii din alte țări se bazează tot mai mult pe componentele produse în China pentru a rămâne competitivi în această industrie.

În comparație cu Japonia și Coreea, China nu va avea cum să renunțe la folosirea forței de muncă deoarece aceasta constituie diferența față de celalalte economii naționale, bazate pe forța de muncă și nivelul mediu

Combinarea eficientă a forței de muncă cu tehnologia are ca scop final propulasarea economiei chineze pe poziția de de lider și astfel de pe acum China este văzută ca adversarul principal în competitivitatea mondială cu SUA și Uniunea Europeană.

Implementând o politică internă din ce în ce mai impunătoare, China va manifesta în scurt timp puterea economică principală mondială, corelată cu poziția geostrategică și contrabalansând hegemonia globală a SUA.

Pentru a realiza aceste deziderate, ca și alte națiuni, China se folosește de puterea politică pentru a interesele economice.

Caracterul atrăgător al pieței asigură Chinei o putere de negociere imensă, un atu care nu este disponibil concurenței de pe piața asiatică. Piața industrială a Chinei, a detreminat ca ea să necesite un transfer de tehnologie, aceasta fiind condiția pentru ca un investitor să intre pe piață, făcându-i sa accepte concesiuni fără precedent.

În industria automobilelor, firme străine ca General Motors au acceptat să înființeze centre de cercetare și dezvoltare pe domenii de aplicare care nu fuseseră niciodată studiate într-o piață în dezvoltare. Acești producători au acceptat să transfere tehnologie care cu siguranță aparține capacității de bază, realizând acest lucru într-un mediu unde practic nu exista protecția drepturilor de proprietate intelectuală și au constituit alianțe nemaiîntâlnite: China fiind singura țară unde producătorii naționali de automobile dețin acțiuni cu parteneri străini care sunt în competiție ceea ce face posibil să se învețe practicile de la ambii parteneri și dețin astfel cunoștințe mai multe și mai bune decât fiecare dintre parteneri.

Scopul principal este acela de a se înființa companii multinaționale chinezești care să fie competitive pe piața mondială și să reproducă succesele companiilor ca Toyota, Sony, Samsung, dar într-o perioadă mai scurtă.

Dimensiunea georgrafică a Chinei concentrează de asemenea o resursă mare de forță de muncă. Aceasta nu include numai o sursă practic nelimitată de muncitori necalificați, dar și un număr în creștere de ingineri, oameni de știință, tehnicieni, mulți dintre care sunt angajați în centre de cercetare și dezvoltare finanțate de guvern, sau în centre tehnologice din ce în ce mai des întâlnite fondate de companii multinaționale străine.

Coexistența forței de muncă ieftină cu numărul tot mai mare de personal calificat nu ține cont de supozițiile comune despre competitivitatea națională, și stă la baza strategiei Chinei de a-și menține dominația în industriile bazate pe forță de muncă chiar și când intră în domeniile intensive în tehnologie.

Scopul și ritmul modernizării propriului sistem educațional este mult mai mare decât cel al pretendenților dinaintea. Chiar și în prezent sistemul educațional al Japoniei este majoritar insular, influențele străine și reforma în acest domeniu având efecte puțin vizibile. Aceasta este văzută de către Japonia ca un obstacol serios în dezvoltarea și creșterea economică într-o economie bazată pe cunoștințe. Universitățile din Coreea deși mult mai deschise decât în Japonia, au început de curând să recruteze studenți străini sau absolvenți străini deși până acum au recrutat studenți coreeni care au absolvit în străinătate. Instituțiile de educație superioară au demonstrat o deschidere mai mare si cel puțin instituțiile elitiste arată nu numai că sunt pregătite dar și nerăbdătoare să ajusteze programa analitică și să facă orice schimbare. Universitățile de stat ale Chinei își îmbunătățesc infrastructura stabilind parteneriate cu instituții și companii occidentale și recrutând personal instruit în străinătate.

O altă sursă importantă a cunoștințelor tehnologice, științifice și manageriale rezidă în economiile din Taiwan și Hong Kong. Impulsionați în parte de cei ce produc ieftin, producătorii din ambele teritorii mai puțin Singapore- au fost ocupați să îmbunătățească sistemele lor educaționale în ultimele două decenii. Hong Kong-u se mândrește cu 8 universități , plecat de la 3 în 1970. Aceste universități, unele de talie mondială, au un rol important în a promova infrastructura resurselor umane din China; tot mai multe sunt gazde pentru studenții din China continentală și mulți din absolvenții locali ajung să lucreze direct sau indirect în întreprinderile continentale.

Analizând aceste aspecte legate de China, prezentul studiu o prezintă atât cu laturile bune cât și cu minusurile mari, astfel ea mai are de parcurs un lung drum până sa depășească nevralgiile principale pentru a-și canaliza producția doar spre sfera profitabilității, China avănd și un sector bancar aproape lipsă, și abilitați limitate de a genera inovații tehnologice. Analizând după experiența trecută, sunt motive importante să se credă faptul că China va fi în stare să depășească actualele probleme, ieșind și mai puternică din acest proces. Un fapt important este că nu este singură în această dispută, mai degrabă este punctul central al unui grup de economii complementare și în continuu integrate care formează China Cea Mare.

„Socialismul înseamnă eliminarea sărăciei. Pauperitatea nu înseamnă socialism, cu atât mai puțin comunism……..A fi bogat este minunat. "

În martie 2007, cei 3000 de delegați ai Congresului Național al Poporului Chinez au votat o lege care poate părea uimitoare într-o țară care, în general, este descrisă ca fiind comunistă. Această nouă lege, consfințită acum și de constituția chineză, garantează proprietăților deținute de persoanele particulare aceeași protecție legală ca și pentru cele de stat. Este de la sine înteles că legea va conta extrem de puțin pentru țăranii chinezi, ale căror terenuri sunt închiriate pentru foarte scurte perioade de timp de la stat, iar pentru cohortele de proprietari de locuințe din clasa mijlocie, ce iau spațiul locativ în arendă de la stat pe 70 de ani, s-ar putea să aibă o importanță practică și mai redusă. Însă implicațiile acestei noi legislații a proprietății sunt îndreptate clar spre proprietatea privată care este un element pozitiv și trebuie protejată prin lege.

Majoritatea economiștilor occidentali sunt de acord că protecția dreptului de proprietate este vitală dacă se dorește susținerea avântului economic al Chinei. Dacă nu oferă acea siguranță că va putea păstra roadele eforturilor persoanelor private, nu prea există stimulente pentru a munci sau a investi.

Ritmul progresului economic chinez a fost într-adevăr accelerat și fără precedent în economia mondială. La sfârșitul anului 2006 China însuma 28 de ani de creștere economică rapidă și constantă, cu o medie de aproape 10% pe an.

Această manieră de avânt economic și de dezvoltare rapidă și susținută este impresionantă, însă proporțiile sale o fac și mai uimitoare dat fiind faptul că îîntre 1962 și 1989, Taiwanul s-a dezvoltat aproape la fel de repede, iar între 1967 și 1993, același lucru s-a întâmplat și în Singapore.

Diferenșa o face faptul că aceste două economii sunt minuscule în comparație cu cea a Chinei, care este un gigant. În 2006, China a depășit Marea Britanie, devenind cea de-a patra cea mai mare economie a lumii, surclasată doar de Statele Unite, Japonia și Germania. Analizând bilanțurile anulae prezentate în statisticile mondiale între 2001 și 2005, China a fost responsabilă de o treime din întreaga creștere economică mondială. Începând cu anul 2000, contribuția Chinei la creșterea economică mondială a fost de două ori mai mare decât a celor trei mari economii emergente India, Brazilia și Rusia, la un loc. Expansiunea economică chineză nu dă semne de încetinire, mulți analiști economici ce se exprimă în ziarele de circulație mondială, sunt plini de încredere, că în următoarele câteva decenii, ar putea depăși chiar și Statele Unite, devenind cea mai mare economie de pe glob.

Singurele îndoieli în legătură cu proporțiile avântului economic chinez apar atunci când China a depășit Marea Britanie, în 2006, acest lucru întâmplându-se, în mare parte, deoarece China și-a schimbat maniera de calculare a produsului său intern brut.

În 2005, chinezii au descoperit un surplus de 17% al productivității economice în telecomunicații, vânzări cu amănuntul și în afacerile imobiliare, pe care, inițial, nu-l luaseră în calcul.

Conform statisticilor, există domenii în care, câștigurile raportate de China sunt în mod cert exagerate, fiind supradimensionate pentru a demonstra ce productivitatea și profitabilitatea Chinei. însă acum, când guvernarea redirecționează fonduri dinspre estul aflat în plin avânt, către regiunile mai sărace din vestul țării, tendința prevalentă este de a le a subestima.

Graficul 1: Rata de creștere a economiei chineze (PIB)

.

Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

Graficul 2: Avântul economiei chineze (PIB)

Sursa „Secretele Chinei – ascensiunea unei noi superputeri mondiale” – John Farandon

Analizând din perspectiva puterii de cumpărare a banilor chinezești al căror rată de schimb este calculată la o cotă fixă în raport cu dolarul american, în loc să-i permită o fluctuație, așa cum se întâmplă și cu alte monede descoperim o altă latură a minusului economiei chinezești, aceasta fiind dispusă să mențină stabil acest nivel, încât este pregătită să cheltuiască o mare parte din uriașele sale rezerve de valută pentru a păstra raportul dintre dolar și yuan. E posibil ca, dacă yuanul nu ar fi scăzut în comparație cu alte valute, odată cu dolarul, economia chineză să fi părut cu mult mai puternică.

CAPITOLUL IV.

RELAȚIILE ECONOMICE SUA – CHINA, FACTOR AL ECHILIBRULUI GLOBAL DUPĂ ANUL 2000

Necesitatea și rolul comerțului internațional poate fi înteleasă pornind de la conceptul de socializare, care capată noi întelesuri în societatea modernă.

Comercializarea specializată, nu poate reprezenta un scop în sine al economiei mondiale, ea se materializează prin schimbul de mărfuri și servicii între regiuni și state din părți diferite ale lumii..

În contextul actual al globalizării și internaționalizării piețelor un eveniment petrecut într-o zonă a planetei are influențe într-o anumită măsură asupra întregului sistem. Cu atât mai mult evenimentele economice, politice, sociale și culturale din țările fruntașe ale lumii din punct de vedere economic influențează întreaga economie globală. În istoria recentă se poate observa cu precădere criza economico-financiară globală ce s-a declanșat în SUA și în scurt timp a cuprins întreaga planetă ce avea relație directă cu SUA fie doar prin etalonul de schimb al monedei locale cu dolarul american.

Interdependența sistemului economic și al celui monetar fiinanciar face ca totul să funcționeze sub deiza unui întreg, a unui totunitar, economiile naționale fiind influențate de ceea ce se întâmplă la nivel global și invers.

SUA și China, primele două puteri economice ale lumii, polii de susținere a economiei mondiale, cu Uniunea Europeană aflată la nivelul liniei de mijloc dintre aceștoia, acceptând astfel o comparație strict pe termeni geografici, ea reprezentând ecuatorul economiei globale, acestea reprezentând principalii factori declanșatori și de influență ai sistemului economic global.

Relația economică dintre China și Statele Unite, denumite în termeni economici și G², datorită influenței pe care o au asupra economiei mondiale a devenit prea complicată pentru găsirea unor soluții simple, din cauza faptului că moneda chineză este prea „ieftină” în raport cu dolarul american.

Pentru a-și susține exporturile, China, care nu practică un curs valutar flexibil, menține renmibi-ul la valori scăzute, o strategie considerată protecționistă de către Statele Unite, care suferă din cauza șomajului în creștere, din cauză că multe companii își închid porțile, nefiind capabile să facă față concurenței produselor ieftine provenite din Asia, cu precădere din China.

Potrivit declarațiilor lui Paul Krugman, China menține intenționat nivelul scăzut al monedei sale, pentru a-și crește economia prin exporturi și a crea locuri de muncă, în timp ce SUA suferă din ce în ce mai rău din cauza șomajului.

Cu toate că comerțul s-a redus considerabil, acesta nu a dispărut și nici nu va dispărea niciodată. În momentul de față, după experiența crizei economico financiare globale la nivel mondial nu se vorbește despre o creștere a măsurilor protecționiste sau de naționalism virulent, ci dimpotrivă, tendința este de participare la o dezbatere politicoasă și precaută, între marile puteri, despre reforma sistemului financiar.

Din aceste considerente, analiști economici și politici ai vremii consideră că relațiile dintre SUA și China reprezintă relații „a unei trainice căsătorii”Cu toate acestea observatorii știu că această căsnicie este în realitate „împărțirea unui pat, dar cu alte vise diferite”, amândouă părțile din căsnicie speră să mențină relația. În acest caz, nu există nici o ruptură majoră în legături nupțiale.

În prezent, SUA trece prin schimbări de structură., de la momentul preluării puterii de către preșendintele Obama, pentru a stimula economia SUA, a crea mai multe slujbe și a urmărit prin politicile implementate creșterea economisirii și a exportului. Măsurile implementate au dus la o schimbare rapidă în structura economiei și a obiceiurilor în cheltuieli.

China în schimb este mai săracă decât Japonia și Statele Unite, însă statutul său de superputere globală este confirmat în fiecare clipă de influența extraordinară pe care economia sa o exercită asupra economiei globale.

Există încă mase întregi de chinezi din zonele rurale ce nu au ajuns încă să se bucure de binefacerile canalizării, niciun cercetător chinez nu a câștigat până acum premiul Nobel iar țara nu are nici până în clipa de față branduri recunoscute pe plan mondial. O țară care prezintț aceste deficite totuși aspiră la statutul de superputere economică, rezultând acest lucru din sondajele unor analiști americani ce arată că 44% dintre conaționalii lor cred că cea mai mare putere este China, în vreme ce doar 27% dintre aceștia mai cred că SUA fac în continuare jocurile.

Graficul 3: Zona de infuență economică globală

Sursa datelor statistice http://www.epochtimes-romania.com/news/2010/02/cat-de-mult-se-vor-raci-relatiile-dintre-sua-si-china–75149

Acest lucru demonstrează că, în ciuda sărăciei sale, adevărata putere a Chinei vine din faptul că oamenii de afaceri din oricare colț al lumii și din orice ramură a industriei nu mai au cum să ignore forța economică a chinezilor.

În anul 2011, China a devenit cel mai mare partener comercial al Japoniei, spulberând supremația americană în aceste părți ale lumii. Totodată, chinezii au reușit să depășească și pragul de 100 de miliarde de dolari anual în tranzacții cu Orientul Mijlociu și Africa. În țările africane, de exemplu, lucrează în clipa de față 750 000 de muncitori chinezi.

Un alt motiv pentru care China trebuie considerată o superputere consacrată și nu una emergentă; este și capacitatea extraordinară a chinezilor de inovare, contrar concepției generale că aceștia preferă îndeosebi să copieze. Beijingul cheltuiește în fiecare luna câte 9 miliarde de dolari pentru dezvoltarea energiilor nepoluante iar în următorii cinci ani va deveni cel mai mare producător de energie solară și eoliană. Cele mai multe locuințe din zonele rurale folosesc deja panouri solare pentru încălzirea locuințelor, iar China a început să exporte tehnologia de producere a energiei solare în Statele Unite.

China nu a ajuns încă la fel de bogată ca Statele Unite, sau Japonia, însă țara are marele avantaj de a ieși neafectată din criza economică. Astfel, studiile CMR arată că 80% dintre chinezi sunt optimiști în privința viitorului lor, în timp ce rata șomajului atinge cota fără precedent în SUA, iar Japonia deține un record nefast de 30 000 de sinucideri anuale, în ultimii 10 ani.

Graficul 4: Deficitul comercial al primelor două puteri economice

China și SUA încearcă să-și rezolve o parte dintre tensiunile acumulate în ultimii ani, deoarece problema datoriei publice americane și a limitei maxime atinse de aceasta este de interes major pentru partea chineză, aceștia fiind cei mai mari creditori ai Statelor Unite.

Aceste două mari puteri sunt protagonistele unui război „incredibil”, după expresia secretarului de stat american Hillary Clinton, război pentru influența regională, asigurare de resurse și, nu în ultimul rând, război informatic.

Fondurile speculative care acționează global au sub administrare 1,3 trilioane dolari acumulat, ceea ce le dă o forță impresionantă în piețele financiare.

Până în prezent, nici o țară nu a reușit să găsească o modalitate de a conduce lumea,pentru că supremația la nivel mondial, a unei țări trebuie să fie în continuă prosperitate, economia sa trebuie să participe la sistemul internațional, iar pentru a fi parte din acest sistem, chiar și țările cu diferențe majore, precum SUA și China, trebuie să se impună unui set de reguli impuse de OMC.

Graficul 5: Creșterea veniturilor fiscale a China

Susa: http://dantomozei.ro/2014/03/09/

Comerțul internațional și-a revenit la nivelul de dinainte de criza economică globală, iar în anii următori ierarhiile se vor modifica în mod radical pe măsură ce economiile emergente, așteptată în primul rând fiind cea a China, vor începe să domine principalele rute de schimb și să genereze cea mai mare parte a producției globale.

Conform studiilor neoficiale China va depăși Statele Unite și va domina comerțul global la orizontul anului 2030, iar patru rute comerciale majore vor aduce oportunități semnificative de dezvoltare pentru companiile de transport și logistice, respectiv regiunea Asia-Pacific, comerțul dintre economiile emergente și piețele dezvoltate- îndeosebi ruta Germania – China, comerțul dintre economiile emergente, pe ruta Asia – America și dintre China și Africa.

Statul chinez a ajuns ca în anul 2009 să fie cel mai mare exportator al lumii, în luna decembrie detronând Germania. Exporturile au crescut cu 17,7% față de aceeași lună din 2008 pană la 130,7 miliarde dolari. Astfel China va deveni principalul partener comercial global, apărând în 17 din primele 25 de rute comerciale potrivit tabelului alăturat:

Tabelul nr 1. Principalele rute comerciale ale Chinei și volumul schimburilor comerciale

Sursa:www.ziare.ro

Exporturile în China reprezintă o parte vitală a redresării economiei Statelor Unite, și o economie foarte susținută de China. Această țară este piață de export a Statelor Unite și continuă să se extindă foarte rapid. Ca și cumpărător a bunurilor Statelor Unite, China s-a alăturat pe lângă Canada și Mexic, cei doi vecini apropiați ai Statelor Unite, la acordul de comerț liber.

Exporturile în China au avut o creștere în acești ani de 468%, iar exporturile față de restul statelor au fost de 55%.

Tabelul următor reprezintă topulprincipalelor țări în care SUA exporta în anul 2012, iar alăturat este topul produselor exportatoare către China după cum umează: calculatoare, electronice, producția vegetală, chimicale, echipamente pentru transport și mașini cu excepția celor electrice.

Tabelul nr.2. Topul exporturilor SUAA în 2012

Sursa: Departamentul de Comerț al Statelor Unite

Realizând analiza în continuare prin următorul grafic prezentat s-a reprezentat topul celor 10 țări în care Statele Unite a exportat din anul 2002 până în 2012.Prima țară cu un procent foarte ridicat de 468% față de celelalte țări este China, a doua țară care depășește 100% este Brazilia cu 131% urmată de Singapore și Germania cu 64%, Olanda cu 60%.

Țara în care a avut o scadere semnificativă în acești ani de -7% a fost Japonia.

Graficul 6:Topul celor 10 piețe importatoare din SUA

Sursa: http://www.worldbank.org/en/country

O altă comparație de o importanță globală o reprezintă următorul grafic. Acesta evidențiază evoluția produsului intern brut al celor două puteri, SUA și China între anii 1990-2010 exprimat în miliarde dolari. Produsul intern brut al Statelor Unite este reprezentat în grafic cu culoarea albastră, iar cel al Chinei cu culoarea roșie. PIB-ul Statelor Unite arată o creștere semnificativă de la 5,801 miliarde dolari în 1990 până la 14,624 miliarde dolari în 2010.

PIB-ul Chinei arată o creștere la fel de semnificativă dar nu la nivelul Statelor Unite.În anul 1990 a fost de 390 miliarde dolari iar în 2010, 5,745 miliarde dolari. Chiar cu această creștere, PIB-ul Chinei este mai puțin decât jumătate din PIB-ul Statelor Unite.

Graficul 7:Evoluția PIB SUA vs China

Sursa:Fondul Monetar Internațional

Analizând strict creșterea PIB-ului Chinei se observa trendul ascendent pe ani și astfel picătură cu picătură China consolidându-și statutul de superputere economică.

Graficul 8:Evoluția PIB China

Urmărind graficul previziunilor PIB-ului per teritorii în anul 2012 pentru anul 2013. Și comparându-le cu datele reale realizate în anul 2013, se observă că marja creșterilor și a locurilor ocupate a fost corect estimată. China a realizat în continuare cea mai mare rată de creștere economică ppe glob, devansând cu mult rivalii SUA, aproximativ 4 puncte procentuale și cu aproape 8 puncte procentuale mai mult pe cei din zona EURO

Graficul 8:Previziunile evoluției PIB pentru anul 2013.

Sursa:www.economist.com

Concluzionând analiza comparativă SUA vs CHINA, și analizând perspectivele pentru viitorul apropiat în care nu s-ar petrece evenimente care să cutremure din temelii actuala tendință se poate observa concretizarea Chinei într-o superputere mondială care în scurt timp va ajunge liderul pe piața economică globală, iar dat fiind faptul că un asemenea trend îl au mai multe țări ale Asiei, printre care și India o altă superputere economică emergentă, și Brazilia , țară latină emergentă spre o economie globală performantă , noile puteri economice SUA și țările europene vor intra pe un făgaș descrescător al cărei redresare este greu de estimat sau preconizat. SUA și CHINA vor rămâne încă pentru o perioadă principalii poli de susținere acomerțului internațional dar schimbările nu vor aștepta să apară și efectele acestora să se facă simțite la nivel mondial.

China a înțeles că până în 2030 va coabita în regiune cu două din cele patru mari puteri ale lumi , SUA, China, Japonia și India. Acest lucru a făcut ca politica externă să fie prioritară în consolidarea locului Chinei în regiune și la consolidarea statutului de “motor economic” regional. Și a reușit. Astăzi China absoarbe 35% din exportul țărilor din regiune și piața chineză a înlocuit piața americană ca principală destinație a exportului nipon.

China îndeplinește astăzi, multe dintre criteriile ce definesc o superputere: capacitatea de a influența evenimentele sau de a-și exercita puterea la scară globală, o mare putere economică și științifico-tehnologică, o populație numeroasă și forțe armate puternice, inclusiv forțe aeriene, spațiale și un arsenal de arme de distrugere în masă.

China este marea putere a secolului al XXI-lea, în opinia multor strategi și analiști politici. Felul în care China va crește ca super-putere contează. Și anume dacă această creștere va fi în final pașnică sau va fi însoțită de provocări politice și apoi militare. Creșterea economică a Chinei din ultimele trei decenii i-au dat posibilitatea acestei țări imense să recupereze într-un timp record multe din lipsurile tehnologice și organizaționale din armata proprie. China continuă să investească din ce în ce mai mult în modernizarea armatei sale, deși promovează cu persuasiune conceptul de ”dezvoltare pașnică” și încearcă să calmeze permanent țările din regiune, care simt din ce în ce mai mult presiunea Chinei ca lider în regiunea Asiei de sud-est.

Asia va exercita presiuni geopolitice prin putere economică și prin resursele umane strict specializate și educate, având un cult al muncii deosebit și punând accentul pe totalul populației și nu pe individ, ca în Occident.

Afirmată din ce în ce mai mult ca fiind o forță economică și militară, India ar putea în scurt timp să cunoască o rapidă dezvoltare, devenind un pretendent major la influența în afacerile mondiale. Investițiile masive ale Occidentului au valorificat resurse importante ale Indiei, cum ar fi mâna de lucru ieftină și în același timp specializată.

CONCLUZII

De-a lungul istoriei , datorită lipsei unui sistem centralizat de strângere și analiză a datelor economice la nivel global, nu s-au putut cunoște cu adevărat pozițiile deținute și nivelul tranzacțiilor comerciale realizate, dar în prezent, este cert că schimburile comerciale dintre comunități umane situate la mari distanțe unele de altele și aflate pe trepte diferite de dezvoltare economică au fost practicate din cele mai vechi timpuri, în prezent natura, amploarea și intensitatea acestora putând fi ușor de comensurat.

În virtutea diviziunii muncii fiecare națiune urmează să se specializeze în producția și exportul bunurilor pentru care are cei mai abundenți factori de producție – naturali sau dobândiți – și pe care le obține cu costurile de producție cele mai mici.

Ca urmare, fiecare națiune produce și exportă mărfurile la care costurile naționale sunt mai mici decât prețul de import. Dimpotrivă, fiecare țară importă toate produsele la care costurile unitare naționale sunt mai mari decât prețurile de import. În felul acesta fiecare țară obține un avantaj absolut, calculat ca diferență între costul de producție național mai mare și prețul de import mai mic.

Teoria avantajului comparativ poate fi formulată în termeni moderni anume că este neeficient din punct de vedere parential să existe mai mult de o țară care să producă două sau mai multe bunuri la costuri marginale relative de producție diferite.

Munca este mobilă între industriile unei țări, dar imobilă între țări, astfel că salariile e egalizează in interiorul unei țări, dar diferă între două sau mai multe țări. Krugman insistă asupra schimbărilor pe care le-a suferit comerțul internațional în ultimele două decenii.

Cu alte cuvinte, în opinia acestuia, noua teorie liberală a comerțului internațional nu exclude teoria liberală clasică, ci un totunitar, aducând în discuție aspecte și abordări noi. Actualmente , comerțul internațional înregistrează forme și fluxuri mult mai diverse și cu o dinamică rapidă, care nu pot fi explicate, în totalitate, cu ajutorul teoriei tradiționale a comerțului internațional.

Luând în calcul evoluțiile recente ale celor doi piloni ce reprezintă polii de susținere ai comerțului mondial, putem distinge evidentul avans și ascendent al Chinei în defavoarea SUA și în defavoarea tuturor celorlați actori la nivel global, și urmărind predicțiile http://www.theguardian.com/news/, evoluțiile viitoare, după depășirea crizei economico-financiare mondiale vor fi unele dintre cele mai neașteptate și mai dinamice ca amploare a mișcărilor ce vor avea loc.

Se observă faptul că conform studiilor țările asiatice vor trece la stabilirea ordinii economice a lumii, China și India fiind principalii actori, SUA va intra pe o pantă descendentă al cărui final încă nu se poate prognoza, iar țări din America Latină de genul Braziliei și a Mexicului vor înregistra creșteri economice substanțiale.

Tabelul nr.4. Previziunile privind ordinea economică mondială.

Sursa:http://www.theguardian.com/news/,2013

Concluzionănd, comerțul internațional contemporan s-a caracterizat timp de decenii, printr-o „combinație între liberul-schimb și protecționism, și a fost susținut de mișcările de capitaluri peste frontierele de stat. Totuși, în timp ce comerțul cu substanțială a taxelor vamale, bunurile intensive în factorul capital a fost mai dinamic, beneficiind de o reducere continuat să facă obiectul unui protecționism sever. La aceste categorii de bunuri, pe langă faptul că reducerea taxelor vamale a fost nesimnificativă, statele lumii utilizează o gamă variată de măsuri cu caracter netarifar pentru a-și proteja industriile indigene.

Creșterea economică nu este insă și o condiție suficientă, iar pentru a prospera în lumea de azi, o economie națională trebuie sa fie competitivă. Creșterea competitivității internaționale reprezintă un obiectiv prioritar de poilitică economică pentru toate națiunile lumii deoarece între prosperitatea unei națiuni și gradul ei de competitivitate internațională există o interconexiune.

Raportul productivitate-competitivitate nu trebuie intr-o manieră simplificată, unilaterală. Creșterea productivității constituie premisa esențială a creșterii economice, dar nu oferă garanția competitivității. Există țări pe glob care au inregistrat creșteri semnificative de productivitate și cu toate astea, rezultatul obținut a fost doar o creștere pe măsură a șomajului și o utilizare ineficientă a resurselor.

Ordinea mondială privită în istorie, în prezent și în viitor își arată și demontrează dinamiica excesivă, iar fenomenul schimbării ordinii mondiale este inevitabil și ireversibil într-o periodă de timp restrânsă.

ABREVIERI

APEC – Cooperarea Economică Asia-Pacific

ASEAN – Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est

CNPC – Corporația Internațională Petrolieră din China

CTN – Companii transnaționale

FMI – Fondul Monetar Internațional

ISD – Investiții străine directe

ITC – International Trade Center

JETRO – Japan External Trade Organisation

LD – Consiliul Miniștrilor din Hong Kong

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

PIB – Produsul intern brut

PNB – Produsul Național Brut

SUA- Statele unite ale Americii

UE – Uniunea Europeană

UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation

UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite de Comerț și Dezvoltare

Bibliografie

Site-uri web.

http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/de-ce-este-china-o-superputere economica-985430

http://www.epochtimes-romania.com/news/2010/02/cat-de-mult-se-vor-raci-relatiile dintre-sua-si-china–75149

http://www.ziare.com/articole/relatii+sua+china

Anexa 1.

Harta Republicii Populare China

Capitală: Beijing

Populație: 1,351 miliarde (2012) Banca Mondială

Monedă: Yuan renminbi

Produs intern brut: 8,227 trilioane USD (2012) Banca Mondială

Președinte: Xi Jinping

Sistem politic: Stat comunist, Stat socialist, Sistem monopartid

Anexa 2.

Harta Statelor Unite Ale Americii

Anexa 3.

Cadrul instituțional al tratatului de la Maastricht

Structura instituțională a pilonului III

Anexa 4.

PIAȚA LIBERĂ REGIONALĂ

HARTA SPAȚIU SCHENGEN CA SPAȘIU DE GLOBALIZARE A PIEȚEI COMERCIALE ȘI LIBERALIZARE A CIRCULAȚIEI

Anexa 5.

Noua hartă a lumii. China colonizează Africa

Bibliografie

Site-uri web.

http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/de-ce-este-china-o-superputere economica-985430

http://www.epochtimes-romania.com/news/2010/02/cat-de-mult-se-vor-raci-relatiile dintre-sua-si-china–75149

http://www.ziare.com/articole/relatii+sua+china

Anexa 1.

Harta Republicii Populare China

Capitală: Beijing

Populație: 1,351 miliarde (2012) Banca Mondială

Monedă: Yuan renminbi

Produs intern brut: 8,227 trilioane USD (2012) Banca Mondială

Președinte: Xi Jinping

Sistem politic: Stat comunist, Stat socialist, Sistem monopartid

Anexa 2.

Harta Statelor Unite Ale Americii

Anexa 3.

Cadrul instituțional al tratatului de la Maastricht

Structura instituțională a pilonului III

Anexa 4.

PIAȚA LIBERĂ REGIONALĂ

HARTA SPAȚIU SCHENGEN CA SPAȘIU DE GLOBALIZARE A PIEȚEI COMERCIALE ȘI LIBERALIZARE A CIRCULAȚIEI

Anexa 5.

Noua hartă a lumii. China colonizează Africa