Relatiile Economice Dintre Romania Si Bulgaria, Dintr O Perspectiva Culturala

=== e6759e816dbb30246efc29373479f5940be28450_647384_1 ===

1. INTRODUCERE

Diferențele în performanțele de tranziție dintre fostele țări socialiste din Europa Centrală și de Est au fost uneori trasate înapoi la legături istorice sau culturale specifice, fără a ține seama în mod suficient de impactul condiționalității UE. În acest context, cazurile Bulgariei și României sunt deosebit de interesante, deoarece aceste țări aparțineau grupului ”leneș” înainte de a fi expuse condiționalității UE de la sfârșitul anilor 1990 și de atunci și-au îmbunătățit performanțele de tranziție. Astfel, o analiză empirică a performanței lor de tranziție înainte și după condiționarea UE ar putea îmbunătăți înțelegerea importanței relative a caracteristicilor istorice și culturale specifice, pe de o parte, și a condiționalității UE, pe de altă parte, pentru performanța tranziției. Termenul de "patrimoniu" este extrem de larg, iar generațiile succesive au întotdeauna valoare, semnificație, calitate, autenticitate și, în special, perenitatea obiectivului său. Astfel, "moștenirea" naturală reprezintă decizia etică și responsabilitatea unei societăți de a preda un mediu sănătos, precum și componentele sale complexe și complicate biologice. Privirea naturii ca sursă de "patrimoniu" este importantă, deoarece acordă mediul conceptului de patrimoniu cultural, definit ca expresia diferitelor moduri de viață pe care o comunitate a dezvoltat-o ​​și care trece de la o generație la alta, inclusiv tradiții, practici, obiecte, expresii și valori artistice. Pentru Consiliul European, "patrimoniul cultural" este expresia protejării și promovării idealurilor și principiilor. Transformă sistemele de valori, credințele, tradițiile și stilurile de viață în reprezentări materiale și include urme vizibile și tangibile de la antichitate până la trecutul recent.

Patrimoniul ne face să ne gândim la trecut; în prezent, este profund legată de modul în care folosim "trecutul" ca o resursă nelimitată, o sursă de reinventare și o forță socială. În plus, în timp ce toate formele moștenite nu sunt universal apreciate, patrimoniul este considerat o sursă esențială a identității personale și colective, un element semnificativ al respectului de sine. O abordare durabilă a patrimoniului cultural și natural din zona transfrontalieră româno-bulgară este relevantă pentru viitorul obiectivelor și elementelor spectaculoase care o constituie, o importantă sursă de dezvoltare pentru întreaga zonă. Patrimoniul cultural oferă localnicilor și turiștilor o gamă largă de monumente istorice și de arhitectură, legende și folclor, muzee, biserici și mănăstiri, toate protejate de lege sau recunoscute de comunitatea locală. Nu există un județ sau un district fără obiective de patrimoniu cultural.

În România, Programul Operațional de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria 2014-2020 identifică 268 de obiecte de patrimoniu cultural de interes național și internațional, precum și istorii locale și muzee de artă, monumente locale, locuri de naștere, biserici sau legende valoroase în toate orașele, orașe și sate. În mod similar, în Bulgaria au fost identificate 88 de obiective; unul dintre cele mai importante situri culturale ale regiunii, sunt bisericile din Ivanovo, incluse pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Elemente valoroase cu origine comună se găsesc atât în ​​zonele de graniță românești cât și bulgare și au un potențial cultural semnificativ de utilizare reciprocă: orașele grecești antice, dacice, bizantine și romane din Dobrogea și zona transfrontalieră a Dunării. Patrimoniul natural se mândrește cu o mare biodiversitate, o serie de situri protejate și un peisaj natural divers. Nivelul de protecție al acestor zone variază de la parcuri naturale la Natura 2000, 232 situri, din rezervațiile biosferei (Rezervația Biosferei Delta Dunării din România) la siturile UNESCO (Parcul Natural Rusenski Lom din Bulgaria). În plus, Marea Neagră, atât în ​​România, cât și în Bulgaria, este bogată în arii protejate: habitate marine, dune de nisip și baruri, estuare, golfuri și lagune, zone umede, recife, peșteri, stânci și zone protejate. În spiritul acestei strategii există și numeroase zone valoroase și peisaje care nu sunt protejate prin lege, dar sunt atracții turistice, cum ar fi peisajele fluviului Dunărea sau Marea Neagră, pădurile foioase, etc.

Deși patrimoniul cultural și natural, abordările actuale nu fac parte din dezbaterea privind durabilitatea și dezvoltarea durabilă, conservarea și gestionarea patrimoniului natural și cultural, precum și cunoștințele și abilitățile asociate pot aduce o contribuție semnificativă la toate etapele dezvoltării durabile: durabilitatea mediului, incluziunea socială inclusivă, pacea și securitatea, în special dacă sunt ghidate de cele trei principii de bază ale durabilității, drepturilor omului și egalității. În acest context, o economie bazată pe resursă și pe patrimoniu începe cu interesul pe care mediul de afaceri îl are în dezvoltarea, durabilitatea și, în final, dezvoltarea durabilă a afacerii și a comunităților locale cu care interacționează. Mediul de afaceri și activitățile economice care valorifică patrimoniul cultural și natural joacă un rol semnificativ în asigurarea integrității, calității și autenticității – cerințe esențiale pentru o comunitate sau o regiune de dezvoltare durabilă. Pentru a-și asuma rolul de conducere, mediul de afaceri ar trebui să înțeleagă și să adopte în mod voluntar măsuri de utilizare durabilă a patrimoniului pe care se bazează afacerea, să coopereze cu ceilalți participanți interesați (autorități publice, proprietari de resurse de patrimoniu sau manageri legali, custodele), participanții direcți la utilizarea patrimoniului (alte părți private, cum ar fi organizațiile neguvernamentale, turiștii / utilizatorii / utilizatorii finali ai serviciilor și produselor care integrează resursele de patrimoniu) și, mai ales, comunitatea locală.

2. CULTURA ȘI ROLUL SĂU ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI

Natura eterogenă și incompatibilă a conceptelor de cultură și dezvoltare este considerată ca o dovadă în teoria economică.

Cultura, în uzul acceptat de astăzi, este definită ca fiind atât expresia perfectă a unei societăți, cu caracteristicile sale spirituale, materiale, intelectuale și emoționale distincte, și rezultatul istoriei sale, moștenirea creativă a unei societăți, în forma sa literară și artistică. În virtutea diverselor componente, cultura nu este o realitate "cuantificabilă" pentru care pot fi prescrise rețete pentru creștere sau progres. Cultura este imaterială, "intangibilă" și calitativă, formată de-a lungul timpului de "straturi" succesive. Cultura este dinamică, în continuă schimbare și în contact permanent, cu grade diferite de semnificație cu alte culturi. "Culturile" sunt mai mult sau mai puțin împărțite, în funcție de importanța diferențelor etnice și, prin urmare, nu contribuie neapărat la unitatea națională sau la coeziunea unei societăți.

Dezvoltarea, pe de altă parte, este rezultatul transformării societății occidentale la începutul secolului al XIX-lea, sub impactul simultan al liberalismului economic și al progresului științific și tehnologic. Acesta din urmă este considerat a fi aplicația sistematică și cel mai remarcabil "produs" al primului. Prin urmare, dezvoltarea este cantitativă și cuantificabilă. Acesta poate fi analizat în mod concret și poate conduce la proceduri și tehnici bine definite, scopul căruia este atingerea unui nivel de creștere economică care determină progresul social și împlinirea umană. Dezvoltarea evoluează, dar "mișcarea" este mai dinamică decât cea a culturii. Efectele sale imediate sunt "materiale" și "tangibile" și sunt ușor de evaluat prin calcule matematice ale profitabilității economice și financiare și prin eventuale soluții care respectă reguli a priori aplicabile oricărui context socio-cultural. Spre deosebire de cultură, dezvoltarea este o forță unificatoare și creează coeziune socială, în ciuda disparităților și inegalităților (rurală / urbană, bogată / săracă etc.) care, de asemenea, ajută la creare. Acestea sunt unele dintre diferențele care au însemnat că, în timp, teoriile despre dezvoltare au fost create fără a lua în considerare o posibilă influență reciprocă între factorii culturali și progresul economic sau eșecul unei anumite societăți.

Existența unei interdependențe strânse între aceste două aspecte a fost totuși demonstrată sau cel puțin prezentată ca factor determinant de către antropologi, sociologi și economiști care au analizat factorii religioși și caracteristicile culturale de bază ale unei societăți date pentru a explica rădăcinile creșteriieconomice a acestuia. Am numit aceste studii "umaniste", dat fiind faptul că această abordare pune ființele umane și contextele socio-culturale în centrul preocupărilor lor. Pe partea opusă, există teoreticieni ai economiei capitaliste care susțin că dezvoltarea este independentă de cultură. Trebuie precizat că această "divizare" nu este radicală, deoarece concluziile specialiștilor de ambele părți se suprapun adesea sau sunt identice.

Relația dintre cultură și creștere economică sau dezvoltare economică, în general, pare să seamănă cu relația dintre rădăcinile copacului și una dintre ramurile sale cele mai mari. Acest lucru este cel puțin în cazul în care presupunem o teorie a modelului cultural, de exemplu. Conform acestei teorii, cultura constă în moduri de gândire, sentiment și reacție care sunt obținute și transmise în principal prin simboluri. Principalul nucleu al culturii care trebuie luat în considerare sunt ideile tradiționale și, în special, valorile morale. Sistemele existente în cadrul unei culturi sunt considerate a fi nu numai rezultatele acțiunilor, ci constituie, în schimb, principalele motive ale acestor acțiuni.

O parte esențială a oricărei culturi constă în normele și standardele sale de comportament; o altă componentă cheie sunt ideologiile pe care le utilizează pentru a raționaliza și a justifica anumite forme de comportament. Fiecare cultură are propriile sale roluri generale de selecție și de stabilire a ordinii. Aceasta înseamnă că toate modelele de comportament pot fi ușor generalizate în ceea ce privește toate nivelele culturii. Există un singur lucru lipsit de această definiție largă a culturii – teza dinamicii interne, care permite culturii să fie înțeleasă ca un proces constant, incluzând înțelesul și conținutul evolutiv al simbolurilor prezente în cultură. Așa cum spunea Adam Smith – viața economică nu poate fi considerată decât în ​​contextul obiceiurilor și valorilor. Aceeași opinie poate fi văzută și exprimată într-o teorie faimoasă a lui Max Weber, care a încercat să demonstreze că etica profesională protestantă este un factor-cheie în dezvoltarea capitalistă. Acest punct de vedere – care vede cultura ca o moștenire a obiceiurilor etice, este de asemenea aproape de teza lui Francis Fukuyama. Deci, poate, este, în definitiv, util să considerăm cultura mai atentă drept factor de creștere economică și dezvoltare.

Francis Fukuyama – economistul american, politolog și filozof consideră că influența culturii apare cel mai adânc în nivelul încrederii ca pe o virtute socială. Toate societățile sunt construite pe încredere. Cu toate acestea, membrii acestor societăți pot avea încredere între ei și instituțiile lor într-o măsură mai mare sau mai mică. Cât, desigur, depinde de cultură și acest lucru poate fi văzut, de exemplu, în căile spontane în care se organizează o societate. Capacitatea societății de a uni oamenii depinde de măsura în care ei împărtășesc valori și norme comune. Cu alte cuvinte – oamenii care se apropie unul de celălalt în ceea ce privește valorile etice formează grupuri mai natural și mai ușor și, prin urmare, aceste grupuri sunt, de asemenea, mult mai probabil să genereze venituri. După cum afirmă Fukuyama, un nivel înalt de încredere socială este benefic nu doar în ceea ce privește dezvoltarea structurilor organizaționale extinse, ci și în ceea ce privește transformarea ierarhiilor majore într-o rețea de entități mai mici, ceea ce este posibil prin apariția de noi tehnologii. Societățile cu o abundență de capital social sunt mai predispuse să adapteze noi forme de organizare, care se potrivesc mai bine cu circumstanțele noii ordini economice și tehnice. Un grad sporit de încredere socială are de asemenea un efect asupra calității și eficienței muncii. Flexibilitatea și tendința de a încredința niște niveluri inferioare de organizare cu responsabilitate caracterizează munca în acest tip de culturi. Aceste fenomene, la rândul lor, au un efect pozitiv asupra motivației și moralei angajaților. În schimb, o lume cu un nivel scăzut de încredere se caracterizează prin dominația birocrației și printr-o ierarhie complicată și complexă. Deci, potrivit teoriei lui Fukuyama, fundația pentru o economie sănătoasă constă din capital social și încredere socială, care în sine provin din cultura societății. Chiar dacă încrederea este un element fundamental al tuturor culturilor, unele dintre ele, mai mult decât altele, tind nu numai să încurajeze onestitatea, caritatea sau mila, ci și să aibă încredere în instituții și alți membri ai societății. La extrema opusă, atitudinea este că numai cei care merită să aibă încredere sunt cei din cel mai apropiat mediu, de exemplu, familia proprie. Fukuyama a analizat apoi o serie de economii alese în ceea ce privește această diferență, arătând că succesele economiilor bazate pe încredere în cercul familial, cum ar fi China, Franța, Italia sau Coreea de Sud, au fost posibile numai datorită intervențiilor statului și sprijinului oferit de guvernele corporațiilor globale. La celălalt capăt al scalei, există țări precum Japonia sau Germania, unde nivelul de încredere socială este foarte ridicat, iar formarea marilor corporații nu a fost legată de ideea de apartenență familială, ci a fost un efect al unei unificări spontane a membrii societății. În concluzie, capacitatea de a coopera depinde de obiceiurile, tradițiile și normele stabilite și acești factori joacă un rol-cheie în formarea structurii unei piețe. Este posibil ca o economie bazată pe o piață de succes să fie determinată de factorul capitalului social.

Deși Adam Smith a fost primul care a analizat modul în care normele, convingerile, moralitatea și cultura afectează dezvoltarea economică, s-a produs doar o creștere a interesului în rolul culturii. Probabil cea mai proeminentă contribuție la domeniu, care nu este recentă – pe lângă cartea lui Adam Smith – este lucrarea influentă a lui Max Weber. Weber a folosit religiozitatea pentru a-și exprima cultura și a susținut că protestantismul a jucat un rol crucial în dezvoltarea capitalismului. Urmând această linie de cercetare, unele studii, cum ar fi Landes, Sen, Boettke sau Greif susțin că diferențele în materie de cultură contează pentru dezvoltarea pe termen lung.

Cu toate acestea, abordarea istorică a efectelor culturii asupra dezvoltării este destul de slabă; ramura dominantă este orientată empiric. Analizele cantitative asupra impactului culturii au fost posibile prin apariția unor seturi de date intercultural, cum ar fi (1) Studiul Valorilor Mondiale (WVS), (2) setul de date Hofstede; (3) Schwartz Value Survey (SVS) și (4) setul de date Global Leadership and Organizational Behavior Effectiveness Research Program (GLOBE).

Scopul acestui capitol este de a rezuma și de a face o critică detaliată a literaturii empirice care se ocupă de relația dintre cultură și creștere3 și, pe această bază, să propună o posibilă cale pentru progresul în domeniu. Până în prezent, s-a dezvoltat o vastă literatură care este diversă în ceea ce privește măsura culturii utilizate în analizele efectuate, strategiile empirice și eșantioanele țărilor sau regiunilor pe care le utilizează. Datorită acestei diversități, nu este ușor să găsim un criteriu de clasificare. Ceea ce pare a fi clar la prima vedere este că există o linie în această literatură care se concentrează asupra capitalului social (încredere). În afară de aceasta, vom împărți literatura în investigații timpurii și recente, deoarece acestea diferă cel puțin într-un respect important: studiile recente au o econometrie mult mai sofisticată. Numărul de lucrări care utilizează religiozitatea ca împuternicire pentru cultură este relativ limitat. Unul dintre cele mai influente lucrări este Barro și McCleary, care examinează impactul prezenței bisericești și al credințelor religioase asupra creșterii economice. În panoul lor de regresie ei folosesc datele Worldwide Survey Survey (WVS), precum și alte două rapoarte despre religie. Ei constată că creșterea economică este în mod pozitiv legată de amploarea credințelor religioase, în special de credința în rai și iad, dar în mod negativ la prezența bisericii.

Pentru a rezolva problema potențială a endogenității, ei folosesc, de asemenea, un cadru al variabilelor instrumentale. McClearly și Barro reafirmă în principiu aceleași rezultate; singura diferență este că aici strategia empirică este un design transnațional. Probabil cea mai importantă anchetă timpurie se găsește în Hofstede. Ipoteza din spatele analizei empirice este că diferențele culturale pot fi principala sursă de diferențe de creștere între țări. Aici variabila dependentă este rata de creștere între anii 1960 și 1970, iar eșantionul include doar țările cu venituri ridicate. Practic, ipotezele sunt date dovezilor empirice: individualismul este negativ, în timp ce evitarea incertitudinii este asociată pozitiv cu creșterea economică. În Franke și colab, autorii extind analiza de mai sus astfel încât, pe lângă valorile culturale ale lui Hofstede, acestea includ și măsuri din Studiul Valorilor Chineze. La sfârșitul zilei, regresia conține patru valori occidentale și patru chineze. Pe un eșantion de numai 18 țări, acestea regresează aceste variabile culturale pe rate de creștere întârziate pentru două perioade, 1965-1980 și 1980-1987. Rezultatele indică faptul că mai mult de jumătate din variația ratelor de creștere poate fi explicată prin diferențele dintre variabilele culturale. O linie a literaturii empirice privind efectele culturii asupra creșterii sa dezvoltat în cadrul științei politice, bazându-se în mare măsură pe Putnam (1993) și Inglehart (1990).

Deși această literatură, în termeni generali, își construiește, de asemenea, analizele empirice pe diferite teorii economice, ea suferă de anumite deficiențe în econometrie. Cel mai bun exemplu al acestui tip de studiu îl reprezintă Jackman și Miller (1996). Aici, preocuparea se referă la impactul culturii politice asupra diferitelor măsuri macroeconomice. Pentru a împuternici puterea politică a culturii, autorii iau cele șase măsuri ale lui Inglehart (1990) bazate pe datele sondajului. Investigațiile empirice explorează ideea că relația dintre cultură politică și creștere economică este foarte slabă, dacă nu inexistentă, o concluzie care provoacă constatările lui Inglehart.

Una dintre tendințele lui Jackman și Miller ar putea fi aceea că eșantionul constă doar din țările cele mai avansate, iar un alt model folosit în investigația empirică este o versiune redusă a modelului de creștere; în consecință, nu poate fi exclusă posibilitatea ca variabilele de control adecvate să fie omise. Din punctul de vedere al specificației modelului, Granato și colab. poate fi considerată o îmbunătățire importantă a lui Jackman și Miller, ducând la rezultate destul de diferite. Granato și colab. construiește două măsuri de cultură, și anume, motivația realizării și valorile postmaterialiste (bazate pe date de la WVS), și le include într-un model de bază de creștere endogenă. Constatarea majoră este că ambele variabile sunt predictori semnificativi ai creșterii economice, împreună cu factorii economici tradiționali.

Edwards și Patterson extind analiza Granato și colab. în mai multe moduri. În primul rând, ei repetă estimarea aceleiași regresii de creștere pentru diferite perioade de timp și eșantioane ale țărilor. Rezultatele lor nu pot confirma pe cele ale lui Granato et al. . Răspunsul posibil la acest impact inconsecvent al culturii în timp și eșantioane este că sensul esențial al culturii s-a schimbat. În al doilea rând, Edwards și Patterson se ocupă de problema endogenității posibile a culturii, ceea ce nu a fost cazul lui Granato et al.. După ce au instrumentat motivația și postmaterialismul realizărilor, au descoperit că motivația realizării este un explicator semnificativ pentru ratele de creștere pe termen lung, dar cealaltă variabilă culturală nu este.

În concluzie, rezultatele lor arată că legăturile dintre cultură și creștere nu sunt la fel de clare ca cele găsite de Granato et al.. Pe lângă lucrarea de mai sus, Swank este un alt studiu care evidențiază și perfecționează rezultatele lui Granato și colab.. Această analiză empirică bazată pe teorie include două variabile noi care exprimă cultura politică, și anume sistemele confucianiste și corporatiste sociale. Ambele sunt de așteptat să conteze pentru creșterea economică prin intermediul a două mecanisme.

Tabellini deschide o nouă ramură în analiza impactului culturii asupra dezvoltării prin introducerea și pionieratul utilizării unei măsuri compuse bazată pe răspunsuri la patru întrebări WVS, divergând în acest fel de conceptul de capital social. Variabilele pe care se concentrează sunt încrederea, respectul, controlul individual și supunerea. Mathers și Williamson este o altă lucrare care investighează modul în care interacțiunea dintre cultură și libertatea economică afectează prosperitatea economică. Prin includerea culturii în analiză, autorii urmăresc să ofere o explicație parțială pentru motivul pentru care aceleași instituții duc la rezultate economice diferite. Ei consideră că cultura sporește impactul libertății economice asupra creșterii cu aproximativ 10 puncte procentuale. Rezultatele lor sugerează că aceleași instituții economice combinate cu diferite culturi au rezultate diverse. Gorodnichenko și Roland analizează efectul celor trei măsuri principale ale culturii (WVS, datele Hofstede și Schwartz Values Survey) asupra producției pe cap de locuitor. În lucrarea din 2011, ei constată că indicele individualismului lui Hofstede este întotdeauna semnificativ, în timp ce acest lucru nu este cazul majorității variabilelor culturale. Printre variabilele Schwartz, încorporarea este semnificativă cu un efect negativ, iar autonomia afectivă, autonomia intelectuală și egalitarismul sunt, de asemenea, semnificative în mod pozitiv.

3. COMERțUL EXTERIOR CA MIJLOC DE DEZVOLTARE ECONOMIC

Din punct de vedere empiric, se pare că există dovada că, comerțul internațional afectează pozitiv creșterea economică prin facilitarea acumulării de capital, modernizarea structurii industriale, progresul tehnologic și progresul instituțional. În mod specific, creșterea importurilor de capital și a produselor intermediare, care nu sunt disponibile pe piața internă, poate duce la creșterea productivității. O participare mai activă pe piața internațională prin promovarea exporturilor conduce la o concurență și o îmbunătățire mai intensă în termeni de productivitate. Învățarea prin practică poate fi mai rapidă în industria de export, grație efectelor de cunoaștere și de extindere a tehnologiei. În plus, beneficiile comerțului internațional sunt generate în principal din mediul extern, strategia comercială adecvată și structura modelelor comerciale. Există studii empirice cuprinzătoare privind impactul comerțului asupra creșterii economice.

În ultimele patru decenii, țările în curs de dezvoltare au devenit din ce în ce mai integrate în economia globală, reprezentând o parte din ce în ce mai mare a comerțului mondial. Fiecare țară este clasificată într-o grupare de venit invariabilă bazată pe clasificarea veniturilor sale de către Banca Mondială în 1987.3 Grupul cu venituri mici include țări precum China, India, Nepal, Vietnam și Kenya. Grupul cu venituri medii inferioare include Chile, Columbia și Mexic. Grupul superior cu venituri medii include țări precum Argentina, Brazilia și Coreea. Această cifră urmărește apoi cota exporturilor mondiale de către aceste grupuri în timp. În ansamblu, ponderea exporturilor mondiale, reprezentate de țările cu venituri mari, sa dublat, de la 20 la sută în 1985 la 39 la sută în 2015. O mare parte a acestei creșteri a fost determinată de creșterea ponderii exporturilor mondiale, care, împreună, au reprezentat 12% din exporturile mondiale în 1985, 14% în 1995, 21% în 2005 și 29% în 2015. Din această creștere, țările cu venituri mici, inclusiv China și India, au experimentat cele mai mari câștiguri: de la 3,8 la sută în 1985 la 17 la sută în 2015 – majoritatea fiind reprezentate de China. Ponderea Chinei în exporturile mondiale a crescut de la 1,3 la sută în 1985 la 2,2 la sută în 1995, la 6,2 la sută în 2005 și la 12 la sută în 2015. Nu numai țările în curs de dezvoltare reprezintă o parte mai mare a comerțului mondial, în funcție de comerțul internațional decât au fost înainte, după cum demonstrează importanța sau importul în PIB-ul unei țări (Hanson 2012). De exemplu, între 1985 și 2015, exporturile Indiei ca pondere în PIB au crescut de la 5 la 20%, iar cota sa de import a crescut de la 8 la 22%. 4 Cota exportului Chinei a crescut de la 8 la 22%, iar cota de import de la 12 la 18 la sută. Exporturile din Mexic ca pondere în PIB au crescut de la 15% la 35%, iar ponderea importurilor a crescut de la 10% la 37%. În aceeași perioadă, creșterea ponderii comerțului în Brazilia a fost afectată. Ponderea exporturilor Braziliei în PIB a fost de aproximativ 12% în ambele perioade, iar importurile au crescut de la 7% la 14%. Bineînțeles, concentrarea asupra punctelor finale ascunde fluctuațiile ponderii comerțului în PIB pe parcursul acestor patru decenii, în special declinul din ultimul deceniu. Dar mesajul este clar: țările în curs de dezvoltare sunt mai integrate la nivel mondial astăzi decât au fost la începutul anilor 1980.

Creșterea veniturilor, scăderea costurilor de transport și scăderea barierelor din politica comercială contribuie la creșterea comerțului internațional. După cum s-a discutat în detaliu în Goldberg și Pavcnik, majoritatea țărilor cu venituri ridicate, inclusiv Statele Unite, Regatul Unit, alte țări din Europa de Vest și Japonia, și-au redus barierele comerciale prin participarea lor la negocierile GATT și OMC de la 1947 – 1994. Aceste negocieri au redus tarifele medii de import în aceste țări de la aproximativ 22% înainte de 1947 la 3,1% în 1999. Începând cu anii 1980, când țările în curs de dezvoltare au început să intre pe piețele mondiale, tarifele medii de import au fost relativ scăzute în țările dezvoltate – sub 5% . Țările cu venituri mari au înlocuit uneori tarifele mai mici de import cu bariere netarifare în calea comerțului, îmbrăcăminte prin Acordul multi-fibre și s-a bazat pe subvenții în agricultură. De asemenea, aceștia au participat la acorduri comerciale preferențiale. Cu toate acestea, din perspectiva țărilor dezvoltate, multe dintre aceste acorduri comerciale au condus la modificări foarte mici ale tarifelor la import, parțial datorită faptului că tarifele au fost reduse în primele runde ale OMC și s-au concentrat asupra reducerii barierelor netarifare sau a măsurilor de frontieră mult mai greu de măsurat, cel puțin cu date agregate sau economice. În unele cazuri, aceste acorduri comerciale au redus incertitudinea cu privire la politica comercială. Reducerea incertitudinii cu privire la politica comercială ar putea explica motivele pentru care acordurile comerciale, cum ar fi Acordul de liber schimb Canada-Statele Unite (CUSFTA) și Acordul de liber schimb nord-american (NAFTA), care nu schimbă substanțial nivelurile politicii comerciale, ar putea avea totuși efecte mari asupra rezultatelor economice în țările cu venituri ridicate. Convingerea comună între economiștii academici și factorii de decizie politică este că comerțul internațional poate afecta cel mai bine sărăcia prin impactul său asupra creșterii economice. Creșterea a înrăutățit multe persoane din sărăcia extremă și a contribuit la creșterea clasei de mijloc în țări precum China și India în ultimele patru decenii. Dar efectele comerțului internațional asupra sărăciei și inegalității față de alte reforme și evoluții interne care au stimulat creșterea sunt mai greu de stabilit și vor continua să fie dezbătute.

Literatura academică a reușit să descopere impactul comerțului internațional asupra inegalității prin impactul său asupra prețurilor relative ale bunurilor în raport cu ocuparea forței de muncă și câștigul salariilor lucrătorilor și asupra modelelor lor de consum. Discuția privind efectele comerțului internațional asupra inegalității s-a axat inițial pe mecanismele care funcționează într-o versiune simplă a modelului de comerț internațional, modelul Hecksher-Ohlin, bazat pe un avantaj comparativ. Așa cum a remarcat Krugman în discuția sa despre efectele comerțului internațional în creștere între SUA și țările cu salarii mici: "există un mod de a gândi sistematic despre efectele comerțului mondial în creștere: se numește teoria comerțului cu echilibru general. Într-adevăr, subiectul actual al noilor economii industrializate (NIE) este aproape adaptat pentru analiză folosind tehnicile dezvoltate acum zeci de ani … Acestea sunt modele de manevră al căror timp a venit ". Într-adevăr, discuția despre modelele comerciale a arătat că modelele tradiționale de avantaje comparative au fost utile pentru a explica schimbările recente în structura comerțului între economiile în curs de dezvoltare și cele avansate și între țările în curs de dezvoltare.

Liberalizarea comerțului în Europa de Sud-est (SEE) a fost puternic promovată de Uniunea Europeană (UE) în ultimii ani, ca parte a inițiativelor sale menite să stimuleze cooperarea regională între țările din SEE. Deși cooperarea regională în SEE a fost un obiectiv declarat al UE încă din 1996, când UE și-a formulat "Abordarea regională" pentru țările din Balcanii de Vest – Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia și FR Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) – datorită condițiilor politice adverse din regiune, s-au înregistrat progrese foarte mici. După încheierea războiului din Kosovo, la mijlocul anului 1999, UE a lansat Procesul de Stabilizare și Asociere (SAP) pentru cele cinci țări din Balcanii de Vest – sau SEE-5, care cere explicit ca aceste țări să implementeze cooperarea regională în diferite zone. În domeniul economiei, liberalizarea comerțului a devenit unul dintre principalele instrumente pentru promovarea cooperării regionale în SEE. Inițiativa de liberalizare a comerțului a fost continuată în cadrul activităților Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est adoptată la jumătatea anului 1999 pentru a contribui la eforturile de reconstrucție ale țărilor din SEE afectate de conflictul din 1999 – pe lângă SEE-5, Bulgaria și România SEE-7).

Liberalizarea comerțului în SEE a apărut ca un obiectiv important al politicii UE, atât din motive politice, cât și economice. Pe măsură ce țările în tranziție din Europa Centrală și de Est au fost încurajate să coopereze în cadrul CEFTA, se așteaptă ca țările ESE să stabilească legături economice mai strânse între ele, în pregătirea viitoarei lor aderări la UE. Bulgaria și România au fost de câteva decenii membre ale CMEA, care au determinat, în mod firesc, principala lor orientare comercială în conformitate cu "diviziunea socialistă a muncii"; în consecință, au avut o proporție mai mare din comerțul lor extern cu celelalte țări socialiste. Acest lucru a fost valabil în special pentru Bulgaria, care era cea mai dependentă de comerțul intra-CMEA. În ceea ce privește Albania, a fost cea mai închisă economie din Europa. După ce a abandonat CMEA la începutul anilor 1960, a urmat de mulți ani strategia sa de dezvoltare autarkică și a avut legături economice limitate cu restul lumii, inclusiv cu vecinii săi apropiați. Ultima țară din Moldova, în 1989, era încă parte a URSS, deci este de așteptat ca cea mai mare parte a comerțului său să fie cu celelalte republici sovietice. Ca și în cazul FR Iugoslavia, dependența Republicii Moldova de comerțul intraregional a fost consecința directă a faptului că face parte dintr-o uniune politică și economică.

Din 1989, o serie de evenimente politice și economice importante au schimbat fundamental situația generală din SEE. În decursul primului deceniu de tranziție la economia de piață și democrația multipartită, au fost implementate importante schimbări sistemice în toate fostele țări socialiste din SEE, deși la viteză variabilă. Reformele inițiale orientate spre piață au inclus, de asemenea, schimbări radicale ale sistemului de comerț exterior și liberalizarea substanțială a comerțului. În anii 1990, volumele de comerț ale țărilor din SEE au scăzut drastic – inclusiv în comerțul cu alte țări din SEE – sub impactul recesiunii foarte profunde de la începutul anilor 1990, dezmembrarea uniunii monetare și economice iugoslave și impunerea comerțul și alte bariere ale statelor nou create. Alte evenimente importante au însoțit tranziția, afectând în mod direct modelele comerciale ale țărilor din SEE. Grupul de țări G24 – în special UE – a decis în 1989 să sprijine activ tranziția în fostele țări socialiste printr-o serie de măsuri, inclusiv liberalizarea comercială majoră și diferitele forme de asistență financiară oferite prin programul PHARE – deși în prima jumătate a anului din anii 1990, numai Albania, Bulgaria și România (din țările ESE) au putut beneficia de aceste măsuri ale UE. Bulgaria și România au semnat acorduri de asociere cu UE în 1993, ceea ce a facilitat accesul produselor lor pe piețele UE. Dizolvarea CMEA în 1991 a afectat direct Bulgaria și România, schimbându-și fundamental orientarea comercială față de partenerii tradiționali față de UE. Modificări similare au avut loc în Albania ca urmare a politicilor UE de liberalizare și deschidere a comerțului, facilitată de semnarea de către Albania a unui Acord de cooperare comercială și economică cu UE în 1992.

După un deceniu de instabilitate politică marcată, de la sfârșitul anului 2000 asistăm la reînnoirea sau înnoirea legăturilor politice, economice și de altă natură ale celor cinci țări din SEE (Balcanii de Vest) în ambele direcții: cu UE și cu celelalte țări în regiunea SEE. Acest proces de reintegrare a SEE-5 este însoțit de o liberalizare completă a comerțului, care se referă atât la comerțul regional în cadrul SEE, cât și la comerțul țărilor SEE cu UE. La mijlocul anului 1999, UE a lansat Procesul de Stabilizare și Asociere (SAP) care a oferit preferințele comerciale generoase SEE-5, relațiile contractuale prin semnarea Acordurilor de Stabilizare și Asociere, un nou program de asistență financiară (CARDS) și prima dată de la începutul tranziției, perspectivele viitorului aderare la UE.

În perioada 1999-2003, țările SEE au înregistrat, în general, creșteri ale exporturilor către UE-15, deși există diferențe substanțiale între țările individuale. Ponderea exporturilor către Albania, Bulgaria, Moldova și România în Albania, Bulgaria, Moldova și România a fost afectată de oscilații minore decât cele din Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia și Serbia-Muntenegru (SEE-4), unde volatilitatea a fost prezent. Astfel, în 2002, o scădere a ponderii exporturilor direcționate către UE-15 a fost înregistrată de toate cele patru țări, iar în 2003 aceste acțiuni din UE-15 au crescut din nou, în câteva cazuri destul de substanțiale (de exemplu, în cazul Macedoniei sau a Bosniei și Herțegovinei).

Cea mai mare parte a țărilor din SEE a importurilor din UE-15 a fost relativ, confirmând dependența lor ridicată de importuri primare din partea UE. Excepțiile la această imagine generală sunt Albania, care a redus ponderea importurilor sale din UE-15 de la peste 80% în 1999 la 68% în 2003; și FYR Macedonia, care, dimpotrivă, și-a mărit cota de la 40% în 1999 la 52% în 2003. În 2003, trei țări din ESE au avut o cotă de import a UE mai mică de 50% (Bosnia și Herțegovina, Moldova și Serbia și Muntenegru).

În privința a 2 modele de succes bazate pe export, Germania și Polonia, la începutul anilor 1990 politica germană față de Polonia a fost dominată de interese politice. Cooperarea economică a jucat un rol secundar, dar pozitiv. Asociațiile industriale germane au susținut extinderea estică a UE și legăturile economice strânse dintre Germania și Polonia. Ei au văzut dezvoltarea relațiilor economice cu Polonia și alte țări din Europa Centrală ca fiind în interesul național al Germaniei. Deja în anii 1990 ei au susținut că schimbul de investiții și comerț german cu acest grup de țări a avut o valoare importantă. La începutul anilor 1990 Germania și-a folosit puterea economică pentru a sprijini transformarea și integrarea Poloniei în UE.

A doua problemă importantă a relațiilor economice ale Poloniei cu alte țări a fost ajutorul economic. Această problemă a fost discutată foarte intens în Germania. Valoarea ajutorului declarat de țările G-24 pentru perioada 1990-1994 a fost de 21,4 miliarde USD. Dar numai 4,15 miliarde de dolari nu puteau fi restituite. Cea mai mare parte a ajutorului a fost alocată pentru restructurarea datoriilor poloneze și a creditelor la export. Germania a fost donatorul cheie. A treia problemă interesantă este interesul autorilor reformelor economice poloneze în modelul german al economiei sociale de piață. Sistemul economic german a fost o sursă de inspirație pentru arhitecții reformelor poloneze. Acest lucru a mers atât de mult încât economia socială de piață a fost recunoscută ca fiind sistemul economic al Poloniei în articolul 20 al constituției poloneze. Una dintre cele mai importante dimensiuni ale cooperării economice germane-poloneze este schimbul comercial. Ea s-a dezvoltat foarte dinamic de la începutul anilor 1990. Germania este cel mai mare partener comercial al Poloniei.

În 2013, 25,1% din exporturile poloneze au fost în Germania și 21,7% din importurile poloneze au provenit din Germania. Aceste cifre dovedesc dominanța germană în comerțul exterior polonez. Dar este mai puțin decât la mijlocul anilor '90. Piața germană a fost primul țel pentru exportatorii polonezi. În 1995, 26,6% din importurile poloneze au provenit din Germania, iar 38,3% din exporturile poloneze au fost în Germania. Diversificarea comerțului polonez în ultimii 20 de ani a făcut posibilă reducerea acestei dependențe. Polonia aparține grupului celor zece dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Germaniei. În 2014, Polonia a fost al optulea cel mai mare partener comercial al Germaniei. Datele statistice germane arată că Polonia a fost a opta cea mai mare piață pentru exportatorii germani și cea de-a șasea importanță importantă sursă.

4. PERCEPȚIA ROMÂNILOR ASUPRA BULGARILOR ȘI INVERS

Cred că majoritatea românilor plac pe bulgari. În ciuda unor greșeli în timp și a diferențelor slave / latine, suntem destul naționalități destul de asemănătoare. În anii 1800, lucrurile nu au fost la fel de bune din cauza tendințelor naționaliste, dar în zilele noastre este mult mai bine. Am trecut sub conducerea comunistă în aproape același timp, am ieșit din ea în același timp, am aderat împreună la NATO și UE. La început, a fost: "Uită-te că nu suntem cei mai săraci din Europa, sunt bulgarii", "nu suntem cei mai corupți în Europa, sunt bulgari", "vezi podul sărac din Bulgaria". Acum lucrurile s-au schimbat:" Uite ce drumuri frumoase au bulgarii și noi nu avem "," Cum poate fi litoralul lor atât de aproape de al nostru, dar să fie mult mai ieftin, mai curat și mai bun? "," cat de frumoasă si modernă este stațiunea pe care au reușit să o facă din micul Bansko, iar lanțul nostru de munți și stațiuni sunt fie ridicol supraevaluate (se spune ca ești prea sărac să mergi la schi în România, mai bine mergi în Elveția). Așa că da, voi sunt vecinii noștri pe care obișnuiam să-i privim de sus "cel puțin cineva este mai sărac decât noi", iar acum spunem: " cât de bine au putut să se ocupe cu cărțile care le-au fost împărțite, ar trebui să învățăm de la ei".

De-a lungul Balcanilor, mintea se află adesea în convingerea că vecinii voștri se comportă mai rău decât suntem noi, sau sunt cel puțin la fel de nefericiți.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, națiunile balcanice au fost înfruntate într-o stare de criză permanentă și au ieșit din spatele Cortinei de Fier săraci, dezorientați politic și agățându-se de ideea liniștitoare că sărăcia a fost preordonată de puteri mai mari și împărtășită în jurul valorii egale – că nu este de datoria propriei agenții civice să distrugă karma proastă care strangulează regiunea.

Prezența epică a mitingurilor românești anticorupție a inspirat multă solidaritate și invidie în întreaga regiune. Bulgarii au răspuns cu un mic raliu de solidaritate în fața ambasadei române la Sofia, cu amintiri amare ale anului 2013 – anul în care bulgarii au ieșit cu miile, pentru prima dată după 1989, pentru a protesta împotriva înțelegerii guvernului cu interese private corupte pentru a depăși pozițiile cheie de investigație în cadrul agenției de luptă împotriva criminalității organizate de stat.

Și în timp ce un prieten de la raliul din Sofia a spus: "Nu avem coloana vertebrală, am învățat să fim neajutorați", un prieten din București a strigat după o noapte fără somn la temperaturi sub zero grade: "Vedeți!? "Învățăm Europa cum se face, pentru că Occidentul pare să fi uitat cum să-și asume sarcina guvernelor!"

Diferența în perspectiva dintre un bulgar cu înclinații politice și un român cu înclinații politice, trăind de partea cealaltă a râului, este absolut izbitoare.

Într-adevăr, bulgarii au multe de invidiat. Atunci când vine vorba de pașii împotriva corupției endemice, Bulgaria și România au început în situații foarte asemănătoare, dar au luat căi diferite. Începând cu ziua de azi, România are o experiență impresionantă în procesul de urmărire penală împotriva corupției, care vizează numeroși miniștri ai cabinetului datorită reînvierii unui sistem judiciar curajos și zelos. Bulgaria are mai multe în comun cu Albania în acest sens – este recunoscut în mod deschis că sistemul judiciar din ambele țări are nevoie disperată de reformă radicală, dar a declarat că reforma este blocată permanent de către guverne care acționează în mod concertat cu organele legislative respective.

În timp ce povestea românească arată progrese distincte și se bucură de purtători de standarde precum fostul ministru al justiției și procurorului Monica Macovei, șeful agenției anticorupție Laura Codruta Kovesi și președintele Klaus Iohannis, Bulgaria nu a găsit încă un erou triumfal care să fie în poziția să efectueze schimbări și să ofere activiștilor civici speranță și pârghie efectivă.

Darul României de speranță pentru lume

Ceea ce avem este un martir drăguț, Hristo Ivanov, un fost ministru al justiției, care a demisionat în semn de protest atunci când parlamentul a modificat demonstrativ planurile sale radicale și foarte necesare pentru reforma judiciară la sfârșitul anului 2015.

Obosit de protestul din afară și de încercarea celei mai stricate alchimii a tuturor – răzbunarea în participarea la alegeri, adepții săi și-au valorificat aura în crearea unei noi mișcări politice – Da, Bulgaria.

În timp ce spiritul de rezistență este foarte prezent în societățile din Balcani, doi factori par să facă exemplul românesc excepția, mai degrabă decât regula – un punct de pornire realizat de apărători și o demografie scandaloasă a protestelor.

La maxim, raliile românești au fost în număr de aproximativ 600.000, un spectacol istoric, de neegalat de la uciderea lui Nicolae Ceaușescu și larg acoperit de presa occidentală.

Bulgaria și alte țări mici din Balcani, cum ar fi Macedonia și Albania, nu pot niciodată visa despre astfel de numere și acest lucru nu este doar un dezavantaj în ceea ce privește publicitatea.

Activismul activ trebuie să acumuleze și să susțină o masă critică pentru a menține presiunea asupra sistemului, în mod ideal între generații și grupuri sociale.

Este nevoie de un anumit procent de cetățeni care se simt suficient de independenți de diferitele capcane ale sistemului, pentru a permite riscul de a se alia împotriva acestuia.

În țările cu populații mici, îmbătrânite, unde moștenirea comunismului este extrem de puternică în toate rețelele de putere, capturarea de stat este o sarcină mai ușoară, ca și eliminarea sau pur și simplu ignorarea disidenței.

Sistemul este prea compact pentru a permite enclavelor unor oficiali independenți. Domeniul de aplicare al pieței este prea restrâns pentru a permite o strânsă forță socială a profesioniștilor, oamenilor de afaceri și cadrelor universitare care nu depind de locurile de muncă și de finanțarea din sectorul public sau de mecanismele politice ale angajatorilor locali mari.

Un principiu viabil de organizare pare să evite multe mișcări naționale anticorupție în regiune. Națiuni precum Bulgaria suferă de fragmentarea internă tipică pentru societățile post-comuniste care se luptă să înțeleagă și să se pună de acord asupra trecutului lor recent și, prin urmare, asupra celui mai bun curs de acțiune pentru viitor.

Într-un sens, doar cele mai largi lozinci anti-corupție au fost la fel de eficiente ca și cele întâlnite, deoarece acestea utilizează singura emoție pe care o au cel mai mult românii și majoritatea țărilor balcanice în tranziție – o frustrare profundă cu marșul într-un cerc, și fără rușine.

În locuri precum Bulgaria și Albania, cetățenii consideră greu de crezut că protestul funcționează. Aliații sunt mai puțini, rețelele joacă un joc cu sumă zero pentru putere, iar absența poveștilor de succes și a liderilor populari – care sunt, de fapt, politicieni activi, spre deosebire de cifrele marginale – apare extrem de dezamăgitor. Românii au ieșit pe străzi cerând ceva simplu și puternic – pedeapsă.

5. OPORTUNITĂȚILE MEMBRILOR UE PENTRU PROMOVAREA COMERȚULUI

În ultimii ani se observă o tendință pentru exporturile bulgare și românești de a-și extinde valoarea partenerilor cu o pondere mai mare în detrimentul reducerii exporturilor către țările cu o prezență mai nesemnificativă în relațiile comerciale internaționale ale țării. În stadiul actual al aprofundării proceselor de liberalizare și globalizare, intensificarea relațiilor comerciale este un pilon principal în strategiile lor de dezvoltare economică. Concentrarea comerțului exterior cu o țară sau o comunitate economică, ca în cazul Uniunii Europene (UE), determină dependența economiei de situația economică a principalelor țări partenere, ceea ce reprezintă un risc ridicat de transmitere rapidă a globalizării economice în țara noastră.

Creșterea economică va fi determinată de oportunitățile de export – mai ales în afara UE, prin urmare orice politică de promovare a exporturilor este fundamentală pentru creșterea și stabilitatea economiei pe termen mediu. În acest context, un studiu recent a arătat că o mare parte din întreprinderile bulgare care efectuează tranzacții internaționale au capacitatea de a-și extinde exportul fără a-și extinde facilitățile de producție. Politica bulgară și română, în general, se bazează, pe de o parte, pe relațiile tradiționale bune cu unele dintre țări, iar pe de altă parte – pe relațiile lor politice și economice preferențiale cu Uniunea Europeană. Condiții importante pentru ca aceste țări să-și depășească problemele sunt existența unui cadru juridic și instituțional stabilit, stabilitatea politică și mediul social incluziv.

Creșterea comerțului și, mai ales, exporturile și deschiderea către noi piețe reprezintă o posibilă alternativă pentru susținerea creșterii economice care ar putea duce la stabilizarea pozițiilor în comerțul internațional în starea actuală a piețelor globalizate și la creșterea concurenței internaționale. În această perspectivă, Bulgaria ar trebui să caute oportunități de diversificare a comerțului internațional – nu numai pe piețele europene, ci și pe alte piețe. Astfel de piețe potențiale sunt cele din Africa Subsahariană. Această secțiune analizează dinamica fluxurilor comerciale pentru perioada 2003-2015 și locul SSA (Sub-Saharan Africa) în relațiile comerciale internaționale – în primul rând în Bulgaria, apoi în România.

Valoarea totală a comerțului dintre Bulgaria și Africa Subsahariană în 2015 s-a ridicat la 409,8 milioane de euro, ocupând doar 0,8% din totalul Bulgariei și 2,3% din fluxurile comerciale extra-europene ale țării. Pe parcursul perioadei 2003-2015, exporturile au avut un loc mai semnificativ – în 2015 valoarea lor este de 233,2 milioane, iar ponderea exporturilor în țările terțe este de 2,8%. Importurile sunt considerabil mai mici – 177,6 milioane în 2015, ceea ce reprezintă 1,9% din importurile din afara UE ale Bulgariei. Până la aderarea Bulgariei la UE (până în 2007), comerțul cu Africa Subsahariană a avut o valoare relativ scăzută – mai puțin de 50 de milioane de euro în 2003 și 2004 și aproximativ 100 de milioane în 2005-2007. Înainte de 2007, importurile și exporturile au avut valori similare , în timp ce mai târziu a avut loc o creștere semnificativă a exporturilor – de aproape 4 ori până în 2008 și de aproape 6 ori până în 2013. Explorarea dinamicii comerțului dintre Bulgaria și regiunea Africii Subsahare arată că criza financiară mondială nu are aproape nici un impact negativ asupra acesteia – în 2009 exporturile au scăzut cu 31,6 milioane de euro, însă importurile au crescut cu 16,7 milioane, astfel că scăderea generală a fluxurilor comerciale a fost de doar 14,8 milioane, ceea ce reprezintă doar aproximativ 5% din valoarea lor în 2008. În anul 2010, 25,5 milioane de euro, în detrimentul exporturilor, care au crescut cu 10,3 milioane, adică scăderea fluxurilor comerciale a fost din nou de aproximativ 15 milioane de euro. În 2011, ambii indicatori au crescut – importurile au scăzut (cu 0,8 milioane de euro), în timp ce exporturile – cu 50% (cu 108 milioane), astfel valoarea fluxurilor comerciale a ajuns la 370,5 milioane. O anumită scădere a valorii exporturilor se înregistrează în ultimii doi ani, în timp ce importurile sunt în creștere. În ultimele decenii, comerțul bulgar este îndreptat în principal către țările din Europa de Vest – din 2000, ponderea celor 27 de membri ai UE din comerțul din Bulgaria este întotdeauna peste 55%, atingând 64% în 2015. Comerțul cu țările din afara UE (altele decât celelalte 27 de state membre ale UE) a înregistrat o creștere semnificativă – de la 0,76% în 2003 la 2,29% în 2015. Creșterea este mai mare în importuri, în principal datorită valorii de bază inferioare – 0,41% în 2003 la 1,86% în 2015, în timp ce exporturile au crescut de la 1,34% în 2003 la 2,77% în 2015. După anii de tranziție către o economie de piață, relațiile economice dintre Bulgaria și țările din Africa au înregistrat un declin semnificativ. În timp ce în 1984 țările subsahare ocupau 4,3% din totalul fluxurilor comerciale, la începutul perioadei analizate (2003) această cotă era de numai 0,3%. Din anul 2003 în anul 2015, acesta a crescut de aproape trei ori, iar în 2013 a atins aproape 1,1%, în timp ce în ultimii doi ani, acesta este de 0,83%. În valori relative, se observă o creștere mai mare a importurilor – de la 0,17% în 2003 la 0,67% în 2015, cea mai importantă fiind în 2014 – 0,87%. Creșterea exportului este cu 0,51 puncte procentuale – ponderea sa în anul 2003 a fost de 0,49%, iar în 2015 – 1,00%, cea mai mare cotă fiind înregistrată în 2012 – 1,62%.

Valoarea totală a comerțului dintre România și Africa Subsahariană în anul 2015 s-a ridicat la 650 de milioane de euro, ocupând doar 0,5% din totalul României și 2,3% din fluxurile comerciale extra-europene ale țării. Pe parcursul perioadei 2003-2015 exporturile au avut un loc mai semnificativ – în 2015 valoarea lor este de 408,5 milioane, iar ponderea exporturilor în țările nemembre ale UE este de 2,8%. Importurile sunt considerabil mai mici – 241,5 milioane în 2015, ceea ce reprezintă 1,7% din importurile din afara UE ale Bulgariei. Până la aderarea României la UE (până în 2007), comerțul cu Africa Subsahariană a avut o valoare relativ scăzută – mai mică de 250 de milioane de euro. În 2003 importurile și exporturile au avut valori similare, în timp ce mai târziu sa înregistrat o creștere semnificativă a exporturilor – de aproape două ori până în 2005, de 4 ori până în 2008 și de aproape 5 ori până în 2013. Explorarea dinamicii comerțului dintre România și regiunea sub- Africa africană arată că criza financiară globală are un impact negativ semnificativ asupra acesteia – în 2009 exporturile au scăzut de două ori, dar importurile au crescut cu 50%, astfel că declinul general al fluxurilor comerciale a fost de aproape 148 milioane, ceea ce reprezintă aproximativ 1/3 din valoarea lor în 2008. În 2010, atât importurile, cât și exporturile au crescut (cu respectiv 42 milioane și 207 milioane euro), adică creșterea fluxurilor comerciale a fost de aproximativ dublu – cu 249 milioane de euro. În 2011 și 2012, ambii indicatori au crescut, astfel încât fluxurile comerciale au atins cea mai mare valoare în perioada analizată – 701 milioane de euro. În 2015, se observă o anumită scădere a valorii exporturilor, în timp ce importurile cresc. În ultimele decenii, comerțul românesc este îndreptat în principal către țările din Europa de Vest – din 2000, ponderea celor 27 de membri ai UE în comerțul cu România este întotdeauna peste 65%, ajungând la 75% în 2015. Comerțul cu SSA Comerțul românesc cu țările terțe (altele decât celelalte 27 de state membre ale UE) a crescut în perioada 2003-2015 – până în 2009 a fost sub 1,5%, după care a crescut la 2,2-2,3%. Creșterea este aproape egală atât în ​​cazul exporturilor – de la 2,19% în 2003 la 2,85% în 2015, cât și în importuri – de la 1,19% în 2003 la 1,68% în 2015. În perioada anilor 2003-2015, ponderea țărilor sub-sahare în totalul comerțului românesc ocupat a crescut ușor – de la 0,44% în 2003, până la 0,75% în anul 2012, până la 0,55% în 2015. În valori relative, este aceeași în anii 2003 și 2015 – 0,38% din exporturile românești, în timp ce pe tot parcursul perioadei cota a fost ușor mai mică (0,25-0,3%). Creșterea exportului este cu 0,23 puncte procentuale – ponderea sa în anul 2003 a fost de 0,52%, iar în 2015 – 0,75%, cea mai mare cotă fiind înregistrată în 2012 – 1,09%.

6. STUDIU DE CAZ

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la 1 februarie 1993, cand a fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană.

Astfel, de la aceasta data, Uniunea Europeană este o comunitate ce reunește 27 de state membre și o populație de 492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale.

România s-a alăturat astfel unei Uniuni de State Europene care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Uniunea Europeană are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se piața internă, precum și crearea Spațiului Schengen, a zonei euro.

Odata cu aderarea Romaniei la U.E.s-a instituit libera circulatie a marfurilor, conform principiului prevazut in Tratatul de infiintare a U.E. si-n Codul vamal comunitar. Se apreciaza ca unele restrictii din partea unor state ale U.E. vor mai persista o perioada, atitudine calificata ca prudentiala si putand fi exemplificata prin restrictiile privind produsele din tutun detinute de calatorii care vin in Marea Britanie din Romania.

Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

În iulie 1997, Comisia și-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Obiectivul României a fost de a obține statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Salonic din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două țări să adere in ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea ar fi fost amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Comisia Comunităților Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de țară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât și criteriul unei economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabila să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.

Ca stat membru al Uniunii Europene, România ia parte direct la elaborarea și adoptarea politicilor comunitare, contribuind pe fond la lucrările tuturor instituțiilor comunitare, la nivel politic și tehnic (Consiliul UE și formațiunile sale sectoriale, grupurile de lucru ale Consiliului, precum și la reuniunile Consiliului European, comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene, Parlamentul European, Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social). De asemenea, România va contribui în mod direct la marile linii de politică ale Uniunii (Programul Haga, Strategia Lisabona, Politica energetică, Strategia de Dezvoltare Durabilă etc.), asociindu-se pe fond la dezvoltarea acestora.

Un domeniu important îl reprezintă Politica Externă și de Securitate Comună, la care România contribuie direct în baza statutului său de stat membru cu drepturi depline al Uniunii. De asemenea, România dorește să își consolideze contribuția la Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA).

În calitate de membru al Uniunii Europene, România aplică sancțiunile internaționale impuse prin Pozițiile Comune adoptate în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună, instituțiile competente dispunând măsuri de implementare, atunci când este cazul.

Beneficii: aderarea Romaniei la Uniunea Europeana va avea un impact pozitiv asupra economiei romanesti, deschizand noi perspective de afaceri. Pentru companiile romanesti, aderarea la Uniune va insemna, in primul rand, accesul pe Piata Unica, o piata care, dupa extinderea de la 1 ian 2007, a ajuns la aproape jumatate de milliard de consumatori.
Odata cu extinderea, se asteapta ca UE sa devina cel mai mare exportator din lume, cu o cota de aproximativ 20% din exportul mondial.Comertul intracomunitar si comunitar va creste cu cel putin 9%, datorita inlaturarii barierelor tarifare si non-tarifare. In acest sens, este vitala cresterea competitivitatii produselor romanesti. O piata mai mare va determina cresterea nivelului de productie si va conduce la crearea economiilor de scara.
Implementarea legislatiei comunitare, investitiile de capital si cresterea cheltuielilor in sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la cresterea productivitatii.
Aderarea la Uniunea Europeana va aduce o imbunatatire a mediului de afaceri romanesc, imbunatatire care a inceput sa se faca deja simtita, prin cadrul legislativ mai stabil si practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt in curs de eliminare barierele in calea liberei circulatii a serviciilor si a marfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piata Unica va creste eficienta generala a economiei romanesti prin imbunatatirea alocarii resurselor, cresterea gradului de specializare si incurajarea concurentei.

Notiunile de export si import in relatia dintre statele membre vor disparea, fiind inlocuite de notiuni noi, precum livrarea intracomunitara (in locul exportului) si achizitia intracomunitara (in locul importului). Datorita desfiintarii barierelor vamale, controlul miscarii bunurilor intre statele membre va fi realizat prin intermediul sistemului electronic VIES (VAT International Exchange System), acel sistem pentru intirzierea in implementarea caruia Romania a primit steguletul rosu la ultimul raport UE.
De exemplu, atunci cind se raporteaza o achizitie intracomunitara in Romania, se va verifica daca furnizorul are un numar valabil (atribuit in scopuri de TVA in statul sau membru) si daca operatiunea este declarata. Pentru achizitiile intra-comunitare, operatorii economici inregistrati in scopuri de plata a TVA nu vor face plata efectiva, ci vor aplica taxarea inversa, respectiv plata prin decontul de TVA. Si in ceea ce priveste prestarile de servicii vor exista modificari semnificative. Apare o noua notiune, transportul intracomunitar de bunuri, care are reguli diferite fata de transportul international de bunuri intre statele membre si tarile terte. Astfel, transportul international de bunuri, aferent unui import sau export, este si va ramine scutit de TVA, in timp ce transportul intracomunitar de bunuri nu este scutit de TVA, dar, daca un client transmite transportatorului un cod valabil de TVA din alt stat membru decit Romania, de unde pleaca transportul, atunci clientul va plati taxa din țara sa, iar transportatorul român va factura fără TVA.

Revirimentul economic a fost impulsionat de o crestere puternicã a exporturilor, în primul rând re-exportul materiilor prime prelucrate în tãrile UE si o expansiune moderatã a economiei. Fixarea ratei de schimb reale la un nivel competitiv, realizarea într-o oarecare mãsurã a unei consolidãri fiscale si initierea reivitalizãrii bãncilor si întreprinderilor au contribuit la aceastã reluare a cursului cresterii.

În condițiile îmbunătătirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o țintă atractiva pentru investitiile straine. La aceasta va contribui in continuare si statutul de economie de piata functionala obtinut de Romania in acest an. Atragerea unui volum mai mare de investitii straine va asigura rapid si direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne si la noi segmente de piata.Pe fundalul imbunătățirii climatului investitional, companiile trebuie sa induca reorientari masive ale productiei si ale exportului, cu efecte asupra cresterii competitivitatii. Industria romaneasca trebuie sa treaca de la productia de masa, bazata in principal pe criteriile cantitative, de cost si fiabilitate, spre productia cu grad ridicat de personalizare, bazata pe calitate.

Companiile din industria textila, a lemnului si produselor din lemn, a mobilei, care s-au bucurat pana acum de avantajul competitiv oferit de forta de munca ieftina, trebuie sa isi regandeasca strategia, astfel incat sa fie competitivi pe Piata Unica. Turismul si transportul sunt sectoare care vor beneficia de pe urma integrarii europene, reprezentand oportunitati de investitii. In contextul Pietei Unice, investitiile se vor reorienta catre industriile cu un grad inalt de tehnologizare.In ciuda efectului general benefic al extinderii asupra economiei romanesti, impactul poate fi inegal, astfel ca unele grupuri de companii vor beneficia mai mult de oportunitati decat altele.Deschiderea noilor piete aduce presiune asupra intreprinderilor care activeaza in sectoare industriale traditionale. Intreprinderile mici si mijlocii (IMM) sunt mai expuse la numeroasele schimbari in mediul de afaceri, provocate de restructurarea economica si pregatirile pentru aderare.Adoptarea standardelor comunitare si asigurarea resurselor financiare pentru acoperirea costurilor de mediu reprezinta pentru companiile romanesti o provocare, pentru care acestea trebuie sa se pregateasca deja.

Aderarea implica, in esenta, un cost de oportunitate
Costurile aderarii Romaniei la UE trebuie definite permanent, in corelatie cu beneficiile pe termen lung. Toate extinderile precedente au demonstrat faptul ca, pe termen lung, aderarea este profitabila pentru noile state membre. Irlanda, Spania sau Portugalia reprezinta adevarate povesti de succes in ce priveste cresterea economica si prosperitatea sociala. Aderarea la UE implica in esenta un cost de oportunitate.Optiunea pentru neaderare sau un scenariu izolationist ar costa Romania mult mai mult decat aderarea propriu-zisa. Acest scenariu este insa putin plauzibil, avand in vedere faptul ca traim intr-o economie globala, iar UE reprezinta raspunsul statelor nationale la provocarile globalizarii.
Costurile aderarii reprezinta, in esenta, eforturi pe care Romania ar trebui sa le faca oricum, in procesul complex de modernizare a societatii. Prin aderarea la UE, efortul acestui proces de modernizare va fi sustinut si de Uniune, nu numai prin fondurile de preaderare si ulterior de cele structurale si de coeziune, dar si prin experienta unor modele economice si sociale de succes ale statelor membre.Comparand contributia Romaniei la bugetul Uniunii cu sumele pe care le va primi, este evident faptul ca Romania va fi un beneficiar net. Pentru aceasta, este important insa ca Romania sa asigure o rata de absorbtie cat mai aproape de 100% a fondurilor comunitare.Eforturile financiare pentru sustinerea aderarii la UE sunt graduale in timp, in functie de perioadele de tranzitie obtinute. Aceste eforturi au inceput deja in perioada de preaderare si vor continua si dupa data aderarii. Anul 2007 trebuie privit ca o etapa in procesul de integrare europeana.
Costurile aderarii vor fi suportate atat din bugetul statului, cat si de populatie si agenti economici. Cetatenii Romaniei se vor bucura insa, de la data aderarii, de beneficiile Pietei Unice, in special de cele patru libertati (a marfurilor, a persoanelor, a capitalurilor si a serviciilor). Pe termen mediu si lung, beneficiile aderarii se vor reflecta si in nivelul de trai al populatiei.

Masurile de stabilizare macroeconomica si de reforma a intreprinderilor, urmaresc permanent crearea conditiilor pentru intensificarea schimburilor comerciale si a cooperarii economice internationale – factori de insemnatate deosebita ai relansarii economiei romanesti, ai realizarii obiectivelor perioadei de tranzitie. S-a creat, astfel, cadrul juridic general privind sistemul de instrumente si mecanisme de politica comerciala adecvate economiei de piata. Este de mentionat ca masurile luate vizeaza atat politica vamala, cat si politici comerciale propriu-zise, inscriindu-se in mecanismele nediscriminatorii specifice pietei libere, in practicile si reglementarile internationale. Cele peste 100 de acorduri comerciale si de cooperare economica internationala semnate cu state de pe toate continentele au ca scop sprijinirea agentilor economici in realizarea unor activitati de comert exterior in concordanta cu complementaritatile structurale fata de de tarile partenere si principiile profitabilitatii reciproce, cu interesele dezvoltarii economiei romanesti in spatiul european.

S-au facut, de asemenea, eforturi pentru crearea unui cadru legislativ cu un pronuntat caracter liberal in domeniul regimului investitiilor straine, indeosebi in sfera facilitatilor fiscale: scutiri sau reduceri de plata a impozitelor pe profit, scutiri de taxe vamale etc. S-a imbunatatit regimul concesiilor si s-a trecut la organizarea de zone libere. Practic, investitorilor straini le sunt deschise astazi toate sectoarele din economie, restrictii mentinandu-se, ca de altfel si in alte tari, numai in ceea ce priveste normele de protectie a mediului inconjurator, securitatea nationala, ordine publica, sanatate si morala. In acelasi timp, se acorda in continuare o atentie deosebita sporirii exporturilor. Desi exportul si volumul de capital strain au crescut in ultimii ani, se apreciaza ca acestea se situeaza inca sub posibilitatile oferite de potentialul de productie al tarii noastre si de capacitatea de absorbtie a pietei investitionale din Romania. De aceea, se urmareste staruitor aplicarea setului de masuri care asigura stimularea productiei de export si a exportului, precum si promovarea unei politici active de atragere a investitiilor directe de capital strain.

Ministerul Comertului a fost implicat permanent in relatiile Romaniei cu U.E., participand la negocierea si incheierea acordurilor sectoriale si, ulterior, a Acordului de Asociere. De asemenea, participa la negocierile cu Comisia Europeana pentru adaptarea acestui Acord in diferite domenii. Nu trebuie uitat ca tara noastra dispunea de un cadru juridic bine conturat inca dinainte de aderare, pozitia sa fiind definita singular in blocul Est-European, fost comunist, prin recunoasterea diplomatica a U.E.

De altfel, activitatile strategice specifice comertului exterior si cooperarii economice internationale – destinate, in principal, reducerii deficitului balantei comerciale si asigurarii protectiei producatorilor nationali in conditii de competitivitate, au fost toate, subsumate obiectivului strategic de integrare a Romaniei in structurile economice externe. Masurile adoptate in vederea realizarii reformei in domeniul comertului au vizat demonopolizarea activitatii de comert exterior, liberalizarea comertului, dezvoltarea sectorului privat in acest segment economic, concomitent cu actiuni concertate de integrare in structurile europene si de dezvoltare a relatiilor economice cu celelalte state.

Relațiile României cu Republica Bulgaria sunt dezvoltate pe baza unui dialog politico-diplomatic frecvent și a unei cooperări dinamice în plan european și sectorial.

State vecine și partenere în cadrul UE și NATO, România și Bulgaria dispun de un potențial de cooperare deosebit, îndeosebi în plan bilateral, al afacerilor europene și în plan regional, în proiecte precum Sinergia Mării Negre și Strategia UE pentru Regiunea Dunării.

România și Bulgaria cooperează, totodată, în cadrul unor formate trilaterale care includ Grecia, Serbia și Croația.

La 12 octombrie 2011 a avut loc prima Ședința Comună a Guvernelor României și Bulgariei, la București. Prin Declarația politică comună a celor doi Prim-miniștri privind instituirea unui Consiliu de cooperare la nivel înalt, adoptată cu același prilej, a fost stabilită organizarea anuală de ședințe comune de guvern. La data de 7 martie 2014, a fost organizată, la Ruse, a doua ședință de guvern româno-bulgară, urmată de cea desfășurată la 24 aprilie 2015, la Craiova. Cea mai recentă ședința comună de guvern a avut loc la 3 octombrie 2017 la Varna.

În primele șase luni din 2017, schimburile comerciale bilaterale au crescut cu 10,5% față de perioada similară din 2016, ajungând la 2072,5 milioane euro, din care exporturile au fost 1051,51 milioane euro (creștere cu 19,8%), iar importurile 1021,03 milioane euro (creștere 2,3%). Investiții. La 31 august 2017 erau înregistrate 2327 societăți comerciale cu capital integral sau parțial bulgar și un volum subscris al capitalului social de 154,39 milioane euro, poziționând Bulgaria pe locul 26 în clasamentul pe țări de proveniență a investitorilor străini.

Principalele mărfuri exportate sunt: produse minerale – combustibili, metale comune și articole din acestea, mașini și echipamente electrice, produse alimentare, produse ale industriei chimice, iar ca produse importate au fost: mașini, aparate și echipamente electrice, produse ale regnului vegetal, produse chimice, metale comune și articole metalice, și produse alimentare.

Mecanisme de colaborare economică bilaterală

Entitatea mixtă româno-bulgară pentru exploatarea noului pod mixt (rutier și feroviar) peste fluviul Dunărea, între orașele Calafat (România) și Vidin (Republica Bulgaria)

Comitetul mixt de cooperare transfrontalieră România-Bulgaria

Comisia mixtă româno-bulgară pentru transporturi rutiere

Comisia mixtă de cooperare științifică și tehnologică

Comisia mixtă româno-bulgară privind gospodărirea apelor

Comisia mixtă româno-bulgară privind cooperarea în domeniul dezvoltării regionale

Mecanismul de consultări bilaterale între Ministerul Economiei din România și Ministerul Economiei și Energiei din Bulgaria

Grupul de experți pe energie condus la nivel de secretar de stat / ministru adjunct
Cooperarea în domeniul educației

Începând cu anul de învățământ 1999/2000 au fost redeschise Liceul bulgar „Hristo Botev” din București și Liceul românesc „Mihai Eminescu” din Sofia.

În România, localități cu populație compactă de naționalitate bulgară există în județul Timiș. În școlile cu predare în limba română se studiază limba bulgară ca limbă maternă (3-4 ore pe săptămână). Reprezentativ este Liceul Teoretic „Sfinții Kiril și Metodiu” din localitatea Dudeștii Vechi, județul Timiș, care cuprinde toate ciclurile de învățământ: preșcolar, primar, gimnazial și liceal.

În privința învățământului superior, la Universitățile din București și Craiova funcționează Lectorate de limbă și literatură bulgară. De asemenea, există Lectorate de limbă și literatură română la Universitățile din Sofia și Veliko Târnovo.

Comunitatea românească

În urma recensământului din 2011, din datele prezentate de Institutul Național de Statistică din Bulgaria rezultă că numărul etnicilor români în Bulgaria a scăzut de la 1088 la 866 în perioada 2001 – 2011, iar cel al vlahilor de la 10.566 la 3.598 în aceeași perioadă. De asemenea, numărul cetățenilor români care se află în Bulgaria cu contract de muncă (angajați la companii din Bulgaria) sau prin căsătorie nu depășește 200 de persoane.

Mediul asociativ este reprezentat de asociații, societăți, uniuni, centre culturale. Asociațiile românești nu au în proprietate sedii, case memoriale, muzee, biserici sau alte imobile (excepție face Societatea Aromânilor Unirea din Sofia)

Toate asociațiile românești sunt reprezentate în Consiliul Românilor din Bulgaria.

Pe lângă Consiliul de Miniștri al R. Bulgaria există, ca organ consultativ la elaborarea și promovarea politicii de stat în sfera relațiilor interetnice și de integrare a minorităților în societatea bulgară, Consiliul Național de Colaborare pe Probleme Etnice și de Integrare din care fac parte: Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria, Asociația Vlahilor din Bulgaria, Centrul pentru cultura și limba română și Asociația Aromânilor din Dupnița, alături de reprezentanți ai altor minorități din Bulgaria (romi, evrei, armeni, turci).

În Bulgaria nu există mass-media în limba română. Revista „Salut Românesc" este o publicație trilingvă, editată periodic de Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria. Revista „Timpul”, bilingvă, și-a încetat apariția din lipsă de finanțare. Buletinul „Armânul” este editat de 6 ori pe an de Centrul pentru limbă și cultură aromână, într-un tiraj de 1000 de exemplare, și este distribuit filialelor Societății Aromânilor din Bulgaria, precum și organizațiilor aromâne din statele balcanice, Europa Occidentală, America și Australia.

Cât privește conservarea identității lingvistive românești prin posibilitatea studierii limbii române ca limbă maternă în sistemul educațional formal din Bulgaria, este de menționat faptul că potrivit cadrului legislativ actual, singurele limbi studiate ca limbă maternă, cu aprobarea autorităților bulgare, sunt turca, armeana, roma și ivrit.

Limba română este permisă în învățământul primar și gimnazial doar în regim de studii facultative și în afara programului educațional standard.

La nivel educațional superior, în cadrul Universității din Sofia funcționează Lectoratul și Catedra de limbă și literatură română.

De asemenea, la Veliko Târnovo funcționează un Lectorat de limbă română la Universitatea « Kiril și Metodii ».

Cât privește utilizarea limbii române în serviciul religios, ca o contribuție la conservarea identității etnice și lingvistice românești, în prezent, la Biserica românească SfântaTreimedin Sofia (proprietate a statului român) și în satele românești din zona Vidin se oficiază slujba religioasă în limba română .

Condiții de muncă

Accesul forței de muncă din România pe piața muncii din Bulgaria este liber.

Printre cei mai importanți parteneri ai statelor din vestul Europei se regăsesc vecinii apropiați. Astfel, volumul relațiilor comerciale dintre Italia și Franța, sau Germania și Franța depășește cu mult alte relații bilaterale ale tărilor în cauză.

Acest lucru are la bază mai multe argumente

1. Vecinătatea piețelor – este mult mai simplu să vinzi pe o piață apropiată, costurile de transport sunt mai reduse, lanțurile de distribuție sunt mai scurte iar, în general, costurile cu logistica sunt mai avantajoase

2. Compatibilitatea culturală – între vecini, este mai simplu să faci comerț. Acest concept simplu, a stat la baza multor relații între state. Faptul că bagajul cultural este comun, faptul că cetățenii în virtutea vecinitatii geografice încep să se înțeleagă mai bine și fac implicit comerț a dus la o creștere firească a relațiilor comerciale dintre țări vecine.

3. În Uniunea Europeană, există și un argument politic de a intensifica relațiile economice în interiorul blocului comunitar. Astfel, unul dintre principiile de bază al întemeierii UE a fost acela că dacă interdependențele economice foarte mari între state vor scădea considerabil riscul conflictului. Până în prezent se pare că acest principiu rămâne perfect valabil.

Analizând din această perspectivă relația dintre România și Bulgaria, observăm că principiile enumerate mai sus nu sunt valabile in totalitate. Astfel, deși piețele noastre sunt învecinate, nu există o dorință foarte mare din partea firmelor românești de a face afaceri în spațiul bulgar. Barierele lingvistice cât și reticența românească de a activa pe piețele internaționale a dus la o prezență relativ scăzută pe piața bulgărească. Este impresionant cum anumite firme din București au capacitatea logistică de a fi active în regiuni că Botoșani sau Satu Mare, dar nu reușesc să fie deloc prezente în Ruse sau Pleven, în ciuda costurilor logistice scăzute.

În ceea ce privește compatibilitatea culturală, românii și bulgarii nu sunt foarte diferiți. Aceleași povești despre comunism, aceleași povești despre influența otomană din regiune și cam aceleași povești balcanice despre superstiții, familie sau prietenie. În această relație însă, românii sunt în mod firesc cei ce par mai conectați la vest, bagajul cultural latin făcându-ne misiunea mai ușoară.

Deși între România și Bulgaria au existat în decursul istoriei diferite conflicte, acestea nu au rămas atât de puternic în mentalul colectiv. Astfel, argumentul de a accelera cooperarea economică pentru aplanarea unor conflicte istorice nu este valabil. Poate că în prezent, o abordarea mai sănătoasă ar fi accelerarea cooperării economice pentru a crea o piață cu caracteristici culturale comune, balcanice, unde cele două țări să poată să își folosească la maximum potențialul economic.

Privind însă cifrele observăm că cele două țări au evoluat asemănător în ultimii 9 ani, iar decalajul dintre ele începe să se reducă. Desigur România, cu o populație și o suprafață mult mai mare are un avantaj în construcția PIB, însă și piața bulgărească începe să devină atrăgătoare.

Dacă analizăm raportul dintre volumele PIB din 2007 până în prezent, observăm o fluctuație destul de redusă. De la un PIB de 3,81 ori mai mare, coboară la un PIB de 3,61 ori mai mare. Astfel, ritmul de dezvoltare dintre cele două țări este asemănător.

În ceea ce privește PIB-ul per capiaa, bulgarii au reușit să recupereze parțial diferența dintre noi, însă astăzi se situează undeva la nivelul României din 2007. Foarte probabil o creștere mai accelerată a dezvoltării economice a statului român va duce la o creștere a diferenței la nivelul anului 2007.

Analiza balanței comerciale dintre cele două țări, ne arată că România a reușit să aibă un surplus constant față de Bulgaria, cu excepția anului 2010. Deși balanța s-a mai echilibrat față de 2007, în 2014 am exportat cu 25% mai mult decât am importat. Ținând cont de imaginea bună pe care o are România în Bulgaria, există potențialul creșterii exporturilor românești, îmbunătățind și mai mult balanța comercială. Referitor la ponderea comerțului cu Bulgaria în volumul total al comerțului României, observăm o tendință de creștere. Astfel, din 2007, România și Bulgaria și-au dublat exporturile și importurile reciproce, creșterea anuală procentuală a relațiilor comerciale depășind cu mult creșterea PIB a celor două țări. Totodată, observăm că pentru România, doar anul 2009, care a reprezentant vârful crizei economice, a fost unul de fluctuație al creșterii.

În mod evident, o microanaliză a principalelor componente ale comerțului bilateral ne face să înțelegem mai bine situația la zi. Obervam că la majoritatea categoriilor de produse, țara noastră înregistrează un excedent. Interesante însă sunt categoriile de produse unde avem deficit față de Bulgaria. Se pare că importăm multe materiale de construcții, dar și componente auto pentru industria noastră, iar exportul de mașini Dacia și Ford nu compensează în balanță.

În concluzie, companiile românești ar trebui să profite de creșterea economică a Bulgariei, iar vecinătatea dintre țările noastre ar trebuie să ducă la accelerarea rapidă a volumului de exporturi și importuri. Avantajul logistic al vecinătății ar trebui să constituie un impuls consistent pentru firmele românești, iar apropierea culturală poate juca un rol important în crearea de relații de business. Un impediment principal este limba și alfabetul însă acesta poate fi rezolvat relativ ușor. În perspectivă, estimez o creștere puternică a relațiilor dintre România și Bulgaria.

Competitivitatea României vs. Competitivitatea Bulgariei

Competitivitatea este un concept a cărui definiție nu este clară și nici nu a fost încă dezvoltat un model pentru formalizarea conținutului acesteia.

Competitivitatea în sensul cel mai general este un fenomen complex, referitor la capacitatea unei țări, comparativ cu altele, de a forma și a asigura un mediu economic , social, politic, care să susțină crearea accelerată de valoare adăugată.

Definim competitivitatea ca un set de instituții, politici, precum și factori care determină nivelul de productivitate a unei țări.

Studiile asupra competitivității națiunilor au început în anii 40. Cea mai reprezentativă lucrare este teoria fluxurilor comerciale care își are rădăcinile în teoria clasică ricardiană a avantajului compartaiv. Această teorie argumnetează că înzestrarea cu factori a unei națiuni determină comeptitivitatea sa. Ca urmare a realităților economice și situației prezente, teoria a fost depășită, astfel că există țări bogate în resurse dar cu o economie săracă și invers. Astăzi materiile prime, capitalul, forța de muncă sunt mobile, astfel că fenomenul a fost denumit globalizare. Din aceasta reiese faptul că înzestrarea cu factori nu este suficientă pentru a determina o competitivitate sporită a unei națiuni.

Principalii factori ai competitivității la nivel național sunt:

Factori economici naționali:

Resurse locale (resurse naturale, forța de muncă, infrasctructură, resusre tehnologice și financiare, etc.);

Dimensiunea și structura cererii interne;

Nivelul tehnologic și eficiența industriei de subansamble și a furnizorilor;

Structura industrială și concurența;

Acțiunea autorităților guvernamentale – prin activitatea sa, creând avantaj copetitiv exterior firmei;

Factori mondoeconomici sunt constituiți din trei elemente principale:

Dereglemntarea americană cu 4 mari consecințe:

Eradicarea inflației puternice (coborârea ratei inflației sub 4%);

Pierderea de către stat a controlului asupra ratei dobânzii și a cursului de schimb prin consolidarea piețelor financiare la termen;

Dirijarea economiei de către piață în detrimentul guvernelor;

Modernizarea economiilor care antreneză regruparea întreprinderilor pentru a face față copetiției crescute;

Prăbușirea sistemelor comuniste de economie;

Explozia internetului;

Alți factori care influențează competitivitatea sunt:

ISD care favorizează structurarea cererii interne și ajută la modernizarea economiei;

Exigențele din ce în ce mai ridicate pe care protecția mediului înconjurător le impune;

Evoluția fenomenelor și proceselor din economia mondială;

În literatura de specialitate sunt definite de către Porter patru stadii ale dezvoltării competitive la nivel național:

Stadiul dezvoltării determinat de facorii de producție(FDP)

Stadiul dezvoltării determinat de investiții

Stadiul dezvoltării determinat de inovare

Stadiul dezvoltării determinat de avuție

Copetitivitatea este generată la nivel macroeconomic, la nivel de țară și aceasta devine competitivă atunci când reușește să construiască un climat de dezvoltare eficient pentru fiecare firmă, mediul în care acestea sunt capabile să supraviețuiască și să se dezvolte în orice mediu economic intern, dar mai ales internațional.

Aspecte pozitive și negative ale mediului concurențial

Comparativ cu România, Bulgaria are atât avantaje cât și dezavantaje economice după cum urmează:

Bulgarii au taxe mai reduse;

O stabilitate și predictibilitate fiscală mai ridicată;

Un curs fix al levei;

Șosele mai bune;

Iar în ultimii 4 ani, Bulgaria ,,a servit” României fie la mutarea afacerilor, fie la înmatricularea autoturismelor;

În Bulgaria sistemul fiscal este unul relaxat și stabil, spre deosebire de Romania unde codul fiscal este schimbat frecvent, iar oamenii de afaceri nu sunt consultați sau luați în seamă la modul serios. Moneda națională bulgară are un curs fix astfel că importurile nu prezintă un risc valutar. Ei au Consiliu Monetar și un curs fix, la noi regimul este cu flotare controlată. Acest lucru constitue un avantaj al mediului economic bulgăresc, deoarece, cursul de schimb leva-euro este fix, spre deosebire de România, unde cursul valutar este fluctuant. Astfel, 1 euro este cotat la 1,95 leva, în timp ce în România cursul leu-euro variază în jurul valorii de 4,4RON.

În afară de cota TVA, care s-a modificat acum 10 ani, celelalte taxe și impozite au ramas constante la vecinii noștrii bulgari.

În ceea ce privește șomajul, ca număr, avem mai mulți șomeri, dar populația la noi este mai mare, deci ca procent din total populație activă, stăm mai bine.

În Bulgaria mai avem și costuri mai mici cu forța de muncă, capitalul minim de 1 euro pentru constituirea unei societăți și prețurile mici ale proprietăților și chiriilor.

Firmele din țara vecină nu sunt obligate să depună declarații fiscale trimestriale, ci doar o declarație anuală de impozit pe profit până la data de 31 martie a anului următor.

În timp ce în România recuperarea de TVA este incertă, în Bulgaria există un termen fix de 45 de zile de la cerere, urmând ca statul să plătesca dobanzi dacă întârzie cu plata TVA-ului.

În plus, în statul bulgar, înregistrarea ca plătitor de TVA este obligatorie numai atunci când cifra de afaceri depășește 50.000 leva (aprox. 25.000 eur) în ultimele 12 luni. După înregistrarea ca plătitor de TVA, se poate reveni la încadrarea de neplatitor, numai dacă cifra de afaceri este mai mică de 50.000 leva în ultimele 18 luni. Potrivit legislației bulgare, la constituire, nicio firmă nu este platitoare de TVA. Înregistrarea în scopuri de TVA se face ulterior.  Dacă cifra de afaceri a firmei va depăși 50.000 leva/12 luni, firma va fi înregistrată automat (de către fisc) ca platitoare de TVA , iar proprietarii firmei vor face documentația necesară. Documentația și procedurile de înregistrare ca plătitor de TVA sunt un serviciu distinct și se taxează separat cu 200 de euro.

Dacă facem o comparație între România și Bulgaria, observăm ca ambele țari au făcut parte din blocul comunist, au ieșit în același timp din el, au o climă asemănătoare, tipul de turism din punct de vedere al reliefului este aproximativ același și în ambele țări există condiții pentru turismul cultural. În plus, România are avantajul Deltei Dunării, potrivit Federației Patronatelor din Turism și Servicii.

Totuși, în condiții asemănătoare, Bulgaria a atras în 2011 peste 9 milioane de turiști străini. Pentru a atrage turiștii, în special pe cei germani, bulgarii au început sa achiziționeze licențe de la marile lanțuri hoteliere, precum LTI, ITS, Riu, Kempinski, Sol Melia. Aceste licențe s-au dat și se prelungesc și astazi pe criterii stricte. O astfel de licența se obține printre altele prin obligativitatea licențiatului de a face investiții in unitatea hotelieră. În plus, de foarte multe ori, în hotel activează un manager din partea companiei ce atribuie licența.

Poziționarea României și a Bulgariei

În Raportul Global privind Competitivitatea 2013 – 2014, din 148 de state analizate, România se situează pe locul 76, cu un scor de 4,13 din maxim 7 urcând în clasament cu 2 poziții față de analiza 2012 – 2013 în ceea privește inovarea și implementarea de noi tehnoligii. Bulgaria se situează pe locul 57, cu un scor de 4,31 și aceasta avansând față de 2012 -2013 când se afla pe locul 62. În cadrul UE atât România cât și Bulgaria sunt în ultima din cele patru categorii de state, departajate după mai multe grupe de crietrii care vizează diferitele aspecte ce condiționează inovarea.

Tot din Raportul Global al Copetitivitații am extras câteva aspecte pozitive și negative ale României comparativ cu Bulgaria:

În ceea ce privește transparența politicilor guvernamentale România se află cu zece locuri deasupra Bulgariei, semn că la noi populația este puțin mai informată;

Costul cu apararea în România este mult mai ridicat față de Bulgaria (locul 67, respectiv 107), dovadă ca România se interesează mai mult de siguranța națională;

La fel ca și in cazul apărării, și în ceea ce privește criminalitatea si violența, România se preocupă si cheltuie mai mult decât Bulgaria, este pe locul 51 față de Bulgaria care este pe 108, dovadă că și incidentele de acest gen sunt mai reduse față de țara vecină;

Calitatea infrastructurii în ansamblu este mai bună în Bulgaria față de România, nu este o diferență enormă dar contează căci, din păcate am fost depașiți și în acest domeniu;

Calitatea șoselelor în România lasă de dorit după cum știm, statisticile demonstrându-ne aceleași lucruri, și din nou suntem lăsați în urmă și la acest capitol. România stă foarte prost, aflându-se pe locul 145, în timp ce Bulgaria pe 112;

Aceste criterii și valorile lor relative, conform Innovative Union Scoreboard 2103 sunt prezentate mai jos ( valoarea de 100% reprezintă media UE), astfel:

Sursa: Innovative Union Scoreboard 2013

În funție de aceste criterii, statele UE se împart în patru categorii, așa cum am menționat și mai sus, astfel:

Liderii inovării:

Suedia

Germania

Danemarca

Finlanda

Adepți ai inovării:

peste media UE:

Olanda

Luxmeburg

Belgia

Marea Britanie

Austria

Irlanda

Franța

Slovenia

Cipru

Estonia

Cu inovare moderată:

Italia

Spania

Portugalia

Cehia

Grecia

Slovacia

Ungaria

Malta

Lituania

Polonia

Cu grad modest de inovare:

Letonia

România

Bulgaria

După cum se observă în clasament, România face parte din categoria ,,Inovatorilor modești”, având o performanță în materie de inovare semnificativ mai scăzută decât media UE. În România performanța inovării a crescut până în anul 2009, moment din care a fluctuat. România performeză mult sub media UE la aproape toți indicatorii și înregistrează ,,performanțe slabe” în cazul doctoranzilor UE și al cheltuielilor cu C&D în sectorul de Business. Pe de altă parte, România performează similar mediei UE în ceea ce privește noii absolvenți ai studiilor de doctorat. De menționat că România are puncte puternice în ceea ce privește resursele umane și puncte slabe în partea de inovare a IMM-urilor și înregistrare de patente. De asemenea, ponderea exporturilor cu nivel tehnologic ridicat și intensive în cunoștințe este foarte aproape de media UE, dar lispește pe plan intern din partea activității C&D.

În prezent, atât România cât și Bulgaria se află la etapa 2 a dezvoltării – ,,Efficiency-driven”, etapă caracterizată de:

Învățământ superior și pregătire

Eficiența pieței bunurilor

Eficiența pieței forței de muncă

Dezvoltarea piețelor financiare

Pregătire tehnologică

Dimensiunea pieței

Așa cum sunt menționate și în următorul tabel realizat în Raportul Global al Competitivității 2013-2014, tabel ce reliefeză cei 12 piloni ai competitivității pe care raportul se bazează:

Sursa: GCI 2013 -2014

În clasamentul Cerințelor de Bază – ,,Basic Requirements”, România și Bulgaria ocupă următoarele locuri:

Sursa: GCI 2013-2014, prelucrare proprie

Sursa: Global Competitiveness Report 2013 – 14

Principalele probleme identificate în raportul Forumului Economic Mondial în ceea ce privește competitivitatea economică a României sunt, în ordinea importanței, rata taxelor, corupția, regimul fiscal, accesul dificil la finanțare, birocrația ineficiența la nivelul autorităților, instabilitatea politicilor publice, infrastructura deficitară, inflația, o forță de muncă inadecvat pregatită, cu o slabă cultură a muncii și reglementări restrictive pe piața muncii. Astfel, România se plasează pe locul 114 în lume în ceea ce privește cadrul instituțional, pe 100 în privința infrastructurii, pe 110 cand vine vorba de piața muncii, respetiv pe 72 în funcție de gradul de dezvoltare al pieței financiare.

În conformitate cu "The Global Competitiveness Report 2013-2014 ", sponsorizat de Forumul Economic Mondial , Bulgaria continuă să rămână în urmă în ceea ce privește instituțiile sale : ei s-au clasat pe locul 107 din cele 148 de țări observate .

Potrivit studiulu , situația sistemului judiciar bulgar este chiar mai rea : s-a constatat a fi pe locul 123 la nivel global , din cauza nivelului scăzut de transparență a politicilor guvernamentale , încredere scăzută în politicieni ( loc 97 și un indice de 2,4 dintr-un maxim de 7 ) și , ca urmare a reglementărilor de afaceri multiple (locul 105 ) .

În ceea ce privește piața forței de muncă , Bulgaria s-au retras din poziția a 49-a de anul trecut la locul 61 pentru 2013-14 . Capacitatea țării de a atrage și retine tineri talentati a fost evaluată în special ca fiind ,,oribilă’’ .

Bulgaria, de asemenea, a căzut înapoi în factorul de inovații : în timp ce anul trecut s-a situat pe locul 92, în prezent, țara ocupă doar locul 105 . Potențialul global pentru comercializarea inovațiilor de către întreprinderi a fost de asemenea dovedit a fi foarte mic ( doar locul 103 ), în timp ce în C&D costurile pentru companii au poziționat țara pe locul 107 în clasament. Chiar mai îngrijorător este faptul că , în ceea ce privește cooperarea între universități și industrie , Bulgaria a realizat doar poziția 117 . O problemă foarte gravă este lipsa de personal în domeniul ingineriei .

Starea de afaceri continuă să fie evaluată negativ : Bulgaria a căzut înapoi de la 97 la locul 106. Potrivit raportului, principalii contribuabili la deteriorarea poziției sunt criza economică și dificultățile cu care se confruntă antreprenorii , care rezultă din politicile ineficiente în materie de educație și formare a personalului , lipsa de strategii de marketing active, iar reticența de șefi de delegare de competențe la subordonații săi.

Bulgaria mai are încă subdezvoltată clustere ( țara este în locul 108 ). Caracterul de avantaj competitiv a Bulgariei provine în principal din forța de muncă ieftină.

Principalele obstacole stabilite pentru dezvoltarea de afaceri sunt : răspândirea corupției , administrației publice ineficiente și accesul dificil la finanțare . Este de remarcat că în ultimul an printre principalele obstacole în calea de afaceri apar, de asemenea, instabilitatea politică și guvernamentală . O altă problemă este , de asemenea, lipsa forței de muncă calificate.

Elveția a fost din nou cea mai competitivă din lume , urmată de Singapore . SUA a urcat două locuri de la a șaptea la locul al cincilea . Există doar cinci state membre ale UE , în Top 10 . Acestea sunt Finlanda , Germania , Suedia , Țările de Jos și Regatul Unit . Printre noii veniți UE din 2004, cel mai bine pozitionate sunt Estonia ( 32 ) și Polonia ( 42 ) .

În ciuda tendințelor negative menționate mai sus , Bulgaria a reușit încă să își îmbunătățească poziția la locul 57 din poziția a 64-a din anul precedent.

Analiza coparativă pe bază de indicatori

Produsul intern brut /locuitor.Sursa: Eurostat

Conform datelor prezentate de către Eurostat Bulgaria a avut o creștere economică mai mare decât România în anul 2012.

Risc maxim de sărăcie și excluziune socială Sursă: Eurostat

În anul 2012 România se afla pe locul al 2lea din punct de vedere al riscului de sărăcie și excluziune socială cu 41,7% ,Bulgaria ocupând primul loc cu 49,3%.24.8% din populația Uniunii Europene a fost expusă riscului de sărăcie și excluziunii sociale,în creștere fata de anul 2011 și 2010.

Deficitul comercial a crescut anul trecut cu 1,73 miliarde lei, la 42,67 miliarde lei, exporturile urcând cu 4,6% și importurile cu 4,5%, dar exprimat în moneda europeană indicatorul a scăzut cu 109,4 milioane euro, la 9,56 miliarde euro.

Investițiile străine directe din Bulgaria au scăzut în primul semestru cu 78% comparativ cu perioada similară din 2009, la 358,5 milioane de euro, echivalentul a 1% din Produsul Intern Brut (PIB), potrivit datelor băncii centrala. În primele șase luni ale anului trecut, investițiile străine directe s-au ridicat la 1,6 miliarde de euro, adică 4,8% din PIB. Cele mai multe investiții străine realizate în Bulgaria în perioada menționată provin din Olanda, Rusia și Statele Unite, iar cea mai mare partea a acestora au fost direcționate către sectorul serviciilor publice (108,2 milioane de euro). În România, investițiile străine directe s-au ridicat în primele șase luni la 1,83 miliarde de euro, în scădere cu 28,9% comparativ cu perioada similară din 2009. În anul 2008-2009 investițiile străine în România au scăzut în mod deosebit, mai ales datorită modului în care criza afectează economia țării noastre și neîncrederii investitorilor în programul anticriză al executivului. Anii 2010-2011 au devenit nesemnificativi la acest capitol. Cifrele sunt modeste și se referă, mai ales, la completări sau majorări de capital, impuse de efectele crizei

Un factor favorizant al creșterii investițiilor străine directe în țara noastră a fost reprezentat de privatizarea unor sectoare ale economiei naționale, atragerea de capital străin la societăți comerciale deja create și crearea de noi societăți comerciale cu capital străin (aprecierea nu este valabilă și pentru 2009-2011).

Anii în care capitalul străin a înregistrat creșteri mai mari sunt cei în care sectoare importante ale economiei naționale au fost privatizate. Rămâne de văzut dacă în procesul de analiză a eficienței tuturor acestor privatizări cu capital străin s-a urmat calea normală privind protejarea interesului național și obținerea maximului de profitabilitate din realizarea acestor privatizări.

În contextul mai sus menționat, începând cu anul 2000, înregistrăm o tendință concretă de creștere, de la o perioadă la alta, a investițiilor străine directe, cea mai semnificativă perioadă, cu rezultate deosebite, fiind perioada 2000-2007, în care investițiile totale cumulate au crescut de la 7,482 miliarde euro în 2002, la 9,661 miliarde euro în 2003,la 15,039 miliarde euro în 2004, ajungând la cifra de 20,134 miliarde euro în 2005 și apoi la 30,8911 miliarde EURO în 2006 (în 2007 a fost de 28,350 miliarde EURO). Iată deci o evoluție ascendentă, care a mers într-un ritm accelerat până în 2008, pe fondul în care sectoare deosebite ale economiei României au fost privatizate.

Așa, de pildă, în 2004, a fost privatizată SN PETROM, în 2005, BCR și am dat aceste două exemple notabile dar, alături de ele, există o sumedenie de alte sectoare care au intrat în piața privatizării în aceeași perioadă. Anul 2008 și mai ales perioada începând cu 2009 evidențiază un trend negativ al investițiilor străine directe în România, când au scăzut de la 9,085 miliarde euro la numai 3,513 miliarde în 2009, 3,044 miliarde în 2010, anul 2011 urmând să înregistreze același nivel scăzut.

Investițiile care s-au realizat în România au fost orientate cu precădere spre sectorul de intermedieri financiare și asigurări, care a deținut în medie între 72-80%, în timp ce investițiile în întreprinderi nefinanciare s-au situat la nivelul de cca. 23%.

Putem trage concluzia că în această structură reprezintă prea puțin investițiile străine directe în activitatea de producție, cea care este vitală și trebuie să se consolideze în perspectiva aderării și, apoi, a integrării în Uniunea Europeană. Oricum, această evoluție este un fapt pozitiv.

Conform datelor statistice prezentate de Institutul Național de Statistică din Bulgaria, volumul total al comerțului exterior bulgar la 31 iulie 2012 a cunoscut o creștere de 7,4 % față de aceeași perioadă a anului anterior, înregistrând valoarea de 26581,8 milioane Euro. Exporturile bulgare au atins valoarea de 11759,6 milioane Euro, ceea ce reprezintă o creștere cu 1,7% față de 31 iulie 2011, iar importurile bulgare au fost 14822,2 Euro, în creștere cu 12,6% față de 31 iulie 2011. La fel ca și în anii precedenți, Bulgaria înregistrează și la 31 iulie 2012 o balanță comercială negativă de 3062,6 milioane Euro. Comparativ cu 31 iulie 2011 se remarcă o creștere a balanței comerciale cu 1461,3 milioane Euro.

  Uniunea Europeană (UE) și-a menținut și la 31 iulie 2012 poziția de principal partener comercial al Bulgariei (și la export și la import) cu un total de 15786,2 milioane Euro, urmată de Rusia cu 3271 milioane Euro, Turcia 1762, milioane Euro, China 827,1 milioane Euro, Ucraina 474,4 milioane Euro și Serbia 405,2 milioane Euro.

  Volumul total al comerțului dintre Bulgaria și UE a reprezentat 60% din totalul comerțului exterior bulgar la 31 iulie 2012, fiind înregistrată o balanță comercială defavorabilă Bulgariei de 1706,4 milioane Euro. Valoarea balanței comerciale a crescut de aproximativ de 2,5 ori față de aceeași perioadă a anului precedent.

  Principalele piețe de destinație ale exporturilor bulgare la 31 iulie 2012 au fost Germania, (1231,4 milioane Euro), Turcia (1072,7 milioane Euro), Italia (1044,5 milioane Euro), România (920,8 milioane Euro) și Grecia (880,6 milioane Euro). Exporturile bulgare în cele 27 State Membre ale UE au atins valoarea de 7039,9 milioane Euro, la 31 iulie 2012 în scădere cu 0,6% față de valoarea înregistrată la 31 iulie 2011.

  Principalele 5 țări exportatoare în Bulgaria la 31 iulie 2012 au fost Rusia (2973,9 milioane Euro), Germania (1676,6 milioane Euro), Italia (975,3 milioane Euro), România (974,7 milioane Euro) și Grecia (834,1 milioane Euro). Importurile bulgare din cele 27 State Membre UE au atins valoarea de 8746,3 milioane Euro. 

Bulgaria înregistrează la 31.07.2012 balanță comercială pozitivă în principal cu Turcia (382,5 milioane Euro), Belgia(197,5 milioane Euro), Serbia (130,5 milioane Euro), Macedonia (83,2 milioane Euro) și SUA (76,46 milioane Euro). 

Principalele deficite comerciale ale Bulgariei la 31.07.2012 se înregistrează cu Rusia (- 2660,7 milioane Euro), Germania (- 445,2 milioane Euro), Spania (- 432, 0 milioane Euro), Olanda (-275,1 milioane Euro) și Ucraina (-261,2 milioane Euro). 

La 31 iulie 2012 România se menține în topul principalilor parteneri comerciali ai Bulgariei (locul 4 atât la export cât și la import), volumul total al schimburilor comerciale dintre România și Bulgaria atingând valoarea de 1895,51 milioane Euro,), din care export românesc în Bulgaria 974,67 milioane Euro și import din Bulgaria 920,84 milioane Euro, soldul fiind favorabil României cu 53,83 milioane Euro. Față de aceeași perioadă a anului trecut, exportul românesc în Bulgaria a crescut cu 6,2%, iar importul românesc din Bulgaria a scăzut cu 9,7%.