Relatiile Economice ale Uniunii Europene cu Federatia Rusa
Relațiile economico-financiare ale Uniunii Europene
FUNDAMENTELE RELAȚIILOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE
a) Uniunea Europeană – promotor al relațiilor financiare internaționale
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterala.
b) Temeiul juridic și principiile de bază ale Uniunii Economice și Monetare Europene
Uniunea economică și monetară
Uniunea economică și monetară înseamnă o mai bună coordonare a politicilor economice ale statelor membre la nivel european și un angajament de evitare a deficitelor bugetare excesive (Pactul de stabilitate și de creștere). UEM a condus la introducerea unei monede unice: euro. Începând cu 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă pentru conducerea politicii monetare europene.
c) Acquis-ul comunitar în materia relațiilor economico-financiare
d) Beneficiile și costurile Uniunii Economice și Monetare
e) Probleme actuale cu care se confruntă Uniunea Economică și Monetară
POLITICA FINANCIARĂ EUROPEANĂ
a) Conceptul și instrumentele de politică financiară la nivelul Uniunii Europene
b) Armonizarea legislației și a practicilor financiar-fiscale
c) Politica în materia circulației capitalurilor și a plăților curente în spațiul comunitar
d) Combaterea operațiunilor de spălare a banilor
Modelul protectiei sociale mari, sustinute de impozite pe masura, pierde teren in stul Europei. Competitia pentru locuri de munca si capital creste continuu, in conditiile liberalizarii economice, iar Uniunea Europeana nu mai poate evita sa reduca fiscalitatea companiilor.
Cadrul referitor la politicile fiscale
Cadrul referitor la politicile fiscale ale statelor membre UE are ca obiectiv principal verificarea și monitorizarea deficitelor și a nivelului de îndatorare al statelor membre. Obiectivul este acela de a obține poziții bugetare echilibrate pe parcursul ciclului economic, indiferent de conjunctura economică. Comisia este instituția responsabilă pentru această monitorizare.
TEMEI JURIDIC
— Articolele 2, 4 și 98-104 din Tratatul CE, adoptate prin Tratatul de la Maastricht.
— Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexat la tratat.
— Protocolul privind criteriile de convergență menționate la articolul 121, anexat la tratat.
OBIECTIVE
A. Scopuri
Scopul cadrului pentru politicile fiscale ale statelor membre este reprezentat de transpunerea în practică a obiectivelor prevăzute prin tratat, garantarea finanțelor publice în contextul unei integrări economice aprofundate, în special în Uniunea Economică și Monetară (UEM).
Dispozițiile privind cadrul comun pentru politicile fiscale ale statelor membre au fost introduse în legislația UE prin Tratatul de la Maastricht, ca element decisiv al pregătirilor pentru realizarea integrală a UEM. Suveranitatea națională în sectorul politicii fiscale a fost menținută, dar autonomia statelor membre a fost limitată prin intermediul criteriilor de convergență, care trebuie respectate de acestea din perspectiva introducerii monedei euro (*5.2.).
1. Exigențe fiscale necesare în prealabil pentru stabilirea uniunii monetare
În cazul unei uniuni monetare caracterizate de independență bugetară, necesitatea unui cadru comun pentru politicile fiscale este justificată în măsura în care lipsa de prudență ar da naștere unui comportament neglijent (moral hazard –risc moral). Această problemă apare în cazul în care o țară participantă acționează știind că nu va răspunde (deplin) pentru consecințele faptelor sale. În UEM, această situație ar putea apărea în cazul în care un stat membru își asumă deficite bugetare ridicate și acumulează datorii în speranța că nu va răspunde integral pentru costurile unor asemenea acțiuni, având în vedere că ceilalți membri UEM ar urma să suporte o parte a costurilor. În lipsa unei uniuni monetare, un stat care ar acționa imprudent în acest sens ar urma să suporte costuri mai ridicate pentru contractarea de împrumuturi, ca urmare a aplicării unor rate mai mari ale dobânzii. În situații extreme, datoriile ar putea atinge un nivel atât de ridicat, încât acestea nu ar putea fi acoperite de către debitor fără ajutorul partenerilor săi, constrânși astfel să plătească pentru a evita producerea de daune ca urmare a monedei comune. În cazul în care una dintre marile puteri economice practică o politică fiscală imprudentă, această situație poate genera rate excesive ale dobânzii pentru întreaga UEM. Există economiști care sunt de părere că piețele financiare internaționale sunt suficient de eficiente pentru a imputa integral statelor membre individuale costurile generate de contractarea unui volum ridicat de împrumuturi, ceea ce ar determina aceste state să evite asumarea unor deficite și datorii excesive, dar această afirmație nu a fost probată până în prezent. Alți economiști susțin pe de altă parte, cu argumente convingătoare, că aceste mecanisme de piață nu sunt funcționale datorită problemelor legate de riscul moral. Statele nu ar putea fi trase la răspundere în mod individual pentru imprudența lor din sectorul bugetar, deoarece nu ar exista mecanisme fiabile pentru sancționarea acestora. Această afirmație este susținută de dispozițiile de nonsalvgardare (no bail-out) din UEM, în temeiul articolului 103 din Tratatul UE, care nu permit exercitarea unei presiuni eficiente asupra statului membru. Datorită acestei incertitudini și a concluziilor existente în sensul tendinței de acumulare a datoriilor, statele membre au optat pentru un cadru bugetar bazat pe reglementări.
În condiții normale, o poziție bugetară uniformă oferă statelor membre o anumită libertate de acțiune și le permite să reacționeze din punct de vedere al politicii bugetare, în funcție de aprecierea proprie, la șocurile economice asimetrice, șocuri la care este expus numai statul membru în cauză și nu zona euro în ansamblu.
REALIZĂRI
A. Cadru
1. Criteriile de convergență
Criteriile de convergență definesc cadrul politicilor fiscale ale statelor membre UE anterior aderării acestora la UEM și se aplică astfel pentru acele state membre care nu au adoptat încă moneda euro. Pentru primele unsprezece state membre care au intrat în 1999 în cea de a treia fază a UEM, precum și pentru Grecia, care a aderat la primul grup la începutul anului 2001, precum și pentru toate statele care au preluat între timp moneda euro, nu mai sunt aplicabile criteriile inițiale. Cadrul de politică bugetară aplicabil pentru aceste state se bazează într-o mare măsură pe criteriile de convergență și include procedura de notificare și sancțiuni. Regulamentul (CE) nr. 3605/93 al Consiliului din 22 noiembrie 1993 privind aplicarea Protocolului privind procedura de deficit excesiv este în continuare în vigoare.
2. Pactul de Stabilitate și Creștere
Pactul de stabilitate și creștere este alcătuit din:
— rezoluțiile Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 cu privire la stabilitate, creștere și ocuparea forței de muncă;
— Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, modificat prin regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 și
— Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1056/2005 din 27 iunie 2005.
Aceste prevederi legale prezintă modalitatea de punere în aplicare a clauzelor contractuale – în special procedura privind deficitul excesiv. Pactul se aplică pentru toate statele membre, ceea ce înseamnă atât pentru cele care au preluat deja moneda euro, cât și pentru cele aflate încă în etape premergătoare (Suedia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia și Slovacia – adoptarea monedei euro în Slovacia la data de 1 ianuarie 2009) sau pentru cele care nu participă la această procedură (Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii).
Din punct de vedere al solidității pozițiilor bugetare, prevederile corespund criteriilor de convergență. Ele limitează:
— deficitul administrațiilor publice la 3 % din PIB anual și
— datoria publică generală la 60 % din PIB.
În plus, în paragraful referitor la obiectivele bugetare pe termen mediu, Regulamentul (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului prevede ca finanțele administrațiilor publice să se apropie de o poziție bugetară echilibrată, chiar excedentară, pe termen mediu. Aceasta, împreună cu limita superioară de 3 % din PIB pentru deficitul nominal, independent de conjunctura economică, implică faptul că finanțele publice trebuie să prezinte un excedent în perioade de creștere puternică pentru ca deficitele să fie acceptabile în perioadele de conjunctură economică nefavorabilă. O poziție bugetară apropiată de echilibru pe termen mediu permite utilizarea de „stabilizatoare automate” care, în cazul unei încetiniri a ritmului de dezvoltare economică, generează deficite deoarece, în condițiile unei creșteri mai reduse, veniturile fiscale scad, cu o majorare simultană a cheltuielilor bugetare ca urmare a creșterii ratei șomajului.
Prin modificarea regulamentelor inițiale prin Regulamentele (CE) nr. 1055/2005 și și (CE) nr. 1056/2005 ale Consiliului s-a realizat o reformă a Pactului de stabilitate și creștere. Deoarece mai multe state membre s-au confruntat cu dificultăți în respectarea prevederilor, reforma a avut în principal rolul de a oferi un nivel superior de flexibilitate. În mod special, pactul reformat acordă o atenție sporită atât evoluției datoriei, cât și implementării măsurilor de politică structurală și permite în mod suplimentar o evaluare diferențiată specifică, în funcție de țară, a obiectivelor bugetare pe termen mediu. În plus, acordă o libertate superioară de acțiune pentru implementarea procedurii în cazul unui deficit excesiv (a se vedea punctul 3 de mai jos). În contextul acestei reforme s-a formulat în mod special la scurt timp după adoptare obiecția că s-a acordat o atenție prea mare respectării cerințelor speciale ale statelor membre care se confruntă cu deficite bugetare prea ridicate. Experiența obținută începând cu 2006 permite formularea concluziei că gradul superior de flexibilitate și evaluarea specifică în funcție de țară au generat rezultate pozitive și au contribuit la reducerea deficitelor bugetare.
B. Aplicare
Procedurile pentru atingerea obiectivelor se bazează pe monitorizarea multilaterală și includ o raportare periodică și, în cazul în care nu sunt atinse obiectivele comune stabilite, recomandări având ca obiect măsuri de remediere. În condițiile depășirii limitei superioare a deficitului prevăzută cu titlu obligatoriu, pot fi aplicate sancțiuni pecuniare, astfel de măsuri nefiind aplicabile în condițiile depășirii valorii de referință pentru gradul de îndatorare publică.
1. Programe de stabilitate și convergență
Din perspectiva monitorizării multilaterale, toatele statele membre trebuie să prezinte Consiliului și Comisiei programe pe termen mediu cu privire la poziția fiscală și la perspectivele economice utilizate ca punct de pornire pentru planificarea bugetară. Programele membrilor UEM sunt denumite programe de stabilitate, iar cele ale celorlalte state din afara UEM sunt denumite programe de convergență. Suplimentar față de anul în curs și de anul precedent, acestea se vor desfășura în următorii trei ani și sunt actualizate anual. Programele actualizate sunt prezentate toamna, perioadă în care majoritatea statelor prezintă parlamentului național proiectul de buget pentru anul următor.
a. Conținut
Programele oferă următoarele informații:
— metoda de atingere a obiectivului pe termen mediu a echilibrului sau a excedentului bugetar, precum și evoluția preconizată a ratei datoriei publice;
— principalele prognoze cu privire la evoluția economică de la care pornește programul și o prezentare a măsurilor de politică bugetară și a altor măsuri de politică economică, adoptate pentru atingerea obiectivelor programului.
b. Evaluare
Programele sunt evaluate de Comisie și de Comitetul economic și financiar. În baza acestor evaluări, Consiliul examinează dacă:
— pornind de la obiectivele pe termen mediu prezentate în program se prevede posibilitatea de evitare a unui deficit excesiv;
— măsurile în curs și cele planificate sunt suficiente pentru a atinge un echilibru pe termen mediu,
— previziunile economice pe care se bazează programul sunt realiste;
— programul este compatibil cu recomandările prezentate în orientările generale ale politicilor economice pentru statul membru în cauză (*5.4.0.).
La recomandarea Comisiei și după audierea Comitetului economic și financiar, Consiliul formulează un aviz pentru fiecare program.
2. Sistem de alertare rapidă
a. Nerespectarea cerinței privind echilibrul bugetar
În cazul în care Consiliul constată că finanțele publice ale unui stat membru se îndepărtează foarte mult de obiectivul privind echilibrul bugetar pe termen mediu sau de strategia de ajustare pentru atingerea acestui obiectiv, transmite o alertare rapidă către statul membru vizat. Alertarea rapidă este transmisă sub forma unei recomandări în sensul adoptării măsurilor necesare de ajustare.
b. Nerespectarea obligației de punere în aplicare a recomandărilor prezentate în orientările generale ale politicilor economice
Consiliul poate, de asemenea, să transmită o alertare rapidă în situația în care, conform unei recomandări a Comisiei, este de părere că un stat membru nu a implementat în programul său de stabilitate sau de convergență recomandările care i-au fost adresate prin orientările generale ale politicilor economice.
3. Procedura privind deficitul excesiv
a. Concept
Prin intermediul acestei proceduri se urmărește corectarea fără întârziere a deficitelor excesive. În condiții normale, un deficit public este considerat excesiv la depășirea valorii de referință de 3 % din produsul intern brut (PIB) în raport cu prețurile de piață. În cazul unei recesiuni economice grave, definită anterior reformării pactului din iunie 2005 ca scădere anuală a PIB-ului real de minim 2 %, această limită a deficitului nu este aplicabilă. Ulterior reformei, o creștere negativă a PIB-ului sau un interval prelungit cu un ritm redus de creștere sunt considerate suficiente. Procedura privind deficitul excesiv poate fi omisă în mod suplimentar în situații „excepționale”, domeniul de aplicare pentru aceste situații fiind extins prin reforma din iunie 2005 (a fost preluată noua denumire de „factori corespunzători”). Un aspect și mai important este acela că, în categoria altor factori corespunzători, intră și situațiile în care statele realizează cheltuieli cu scopul de a promova solidaritatea internațională și pentru transpunerea în practică a politicii europene, în special a procesului de extindere europeană, în cazul în care aceste cheltuieli produc efecte negative asupra dezvoltării și a bugetului unui stat membru.
b. Implementare
Comisia răspunde pentru monitorizarea situației bugetare și nivelul datoriei publice a statelor membre. În acest scop, statele membre comunică de două ori pe an Comisiei – până la 1 martie, respectiv până la 1 septembrie – valoarea deficitelor publice planificate și efective. În situația în care Comisia constată că se înregistrează un deficit excesiv sau pericolul unui deficit excesiv, va întocmi un raport. În mod suplimentar, Comisia poate întocmi un raport în situația în care, deși nu au fost depășite valorile de referință, este de părere că există pericolul unui deficit excesiv sau al unui grad excesiv de îndatorare. La recomandarea Comisiei, Consiliul decide dacă se înregistrează un deficit excesiv. În situația în care Consiliul răspunde afirmativ la această întrebare, transmite statului membru respectiv o recomandare și acordă un termen de șase luni pentru măsuri corective. În cazul în care statul membru nu adoptă măsuri corespunzătoare, Consiliul, cel târziu după expirarea unui termen de zece luni de la transmiterea datelor care indică existența unui deficit excesiv, solicită statului membru în cauză să constituie depozite fără dobândă. Conform pactului reformat, Consiliul poate prelungi însă acest interval cu un an. Valoarea depozitului care urmează a fi constituit este reprezentat de o componentă fixă de 0,2 % din PIB și o componentă variabilă, care depinde de valoarea deficitului. Consiliul poate decide pentru fiecare an ulterior impunerea unei sancțiuni mai stricte prin majorarea depozitului. Valoarea anuală totală a depozitului nu va putea depăși însă limita maximă de 0,5 %. În cazul în care, conform opiniei formulate, deficitul nu este eliminat nici la doi ani de la constituirea depozitului, acesta va fi transformat într-o amendă.
c. Practică
De la începutul celei de a treia etape a UEM, Comisia a întocmit mai multe rapoarte în cadrul procedurii de deficit excesiv. În septembrie 2002, a ajuns la concluzia că deficitul bugetar al guvernului portughez de 4,1 % din PIB înregistrat în 2001 a prezentat un caracter excesiv. În noiembrie 2002, a apreciat și că deficitul planificat pentru anul 2002 pentru Germania prezenta un caracter excesiv. În aprilie 2003, deficitul bugetar al Franței de 3,1 % din PIB pentru anul 2002 a fost clasificat ca excesiv. În toate situațiile, Consiliul a identificat un deficit excesiv și a formulat recomandări pentru măsuri corective corespunzătoare. În iulie 2004, Consiliul a constatat un deficit excesiv pentru Ungaria, precum și pentru alte cinci state (Malta, Polonia, Slovacia, Republica Cehă și Cipru), deoarece acestea au depășit cu mult valoarea de referință de 3 % stabilită prin Tratatul de la Maastricht. Având în vedere că deficitul depășea semnificativ valoarea de referință la data aderării și ca urmare a perioadei actuale de tranziție către o economie de piață modernă, bazată pe servicii, s-a acordat un termen de reducere a deficitului până în 2008. Obiectivele anuale au fost convenite în baza programului de convergență elaborat direct de Ungaria. În acord cu procedura privind deficitul excesiv, reglementată prin Tratatul UE și prin Regulamentul (CE) nr. 1467/97, Consiliul a acordat în mod suplimentar un termen pentru adoptarea de „măsuri eficiente” pentru reducerea deficitului. În ianuarie 2005, Consiliul a ajuns la concluzia că măsurile planificate de guvernul maghiar nu erau suficiente pentru a atinge deficitul propus pentru anul 2005; s-a formulat o nouă recomandare. În octombrie 2005, Comisia a constatat că prognozele bugetare din Ungaria s-au depreciat semnificativ în raport cu ultima evaluare. Obiectivul inițial de 3,6 % pentru anul 2005 a fost revizuit în creștere la 6,1 % , iar pentru 2006 a fost stabilit un deficit de 5,2 %. Din acest motiv, Comisia a recomandat Consiliului să decidă că Ungaria nu adoptase din nou măsuri eficiente pentru corectarea deficitului său excesiv. În prezent, termenul acordat Ungariei pentru corectarea deficitului a fost prelungit până în 2009. Între timp au fost sistate procedurile în raport cu Cipru (2006), Malta (2007), Slovacia, Polonia și Republica Cehă (toate în 2008). În 2008 a fost declanșată o nouă procedură împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, iar pentru corectarea deficitului excesiv a fost prevăzut exercițiul bugetar 2009/2010.
C. Evoluția deficitelor și a gradului de îndatorare
În ansamblu, bilanțul reglementărilor în domeniul politicii fiscale oferă o imagine pozitivă: valoarea deficitelor și a gradului de îndatorare s-au redus semnificativ de la adoptarea reglementărilor în Tratatul de la Maastricht. După ce, în perioada inițială de constituire a UEM, s-a obținut o reducere semnificativă a deficitelor, numeroase state membre ale UEM au înregistrat un ușor deficit excesiv, astfel încât au fost acordate termene pentru atingerea unei poziții bugetare uniforme apropiate de echilibrul pe termen mediu sau a unui excedent. Astfel s-a dorit evitarea unei amânări repetate a obiectivului pe termen mediu, acesta nefiind atins niciodată. Majoritatea statelor membre au valorificat însă revigorarea economică de la finalul anilor '90 pentru a asigura echilibrul pozițiilor bugetare și, în urma eforturilor vizibile de adoptare a monedei euro, acestea au reușit să reducă semnificativ deficitul bugetar. Până la finalul anului 2001, șapte dintre cele 12 state membre UEM la acea dată obținuseră poziții bugetare uniforme apropiate de echilibru sau excedente bugetare. Ca urmare a deprecierii conjuncturii în anumite state membre și pentru că, printre statele membre care nu au reușit până în prezent să obțină poziții bugetare uniforme, se numără cele mai mari puteri economice din zona euro (Germania, Franța și Italia), care înregistrează peste 70 % din producția totală, temporar rezultatele nu au înregistrat nivelul pozitiv dorit. În urma reformării Pactului de stabilitate, începând cu 2006, se constată o ușoară ameliorare a pozițiilor fiscale medii, situație care nu poate fi interpretată nici pe departe ca o funcționare perfectă a pactului.
În zona euro s-a redus datoria publică, dar media depășește în anumită măsură valoarea de referință de 60 %, situație care se datorează în special celor trei țări cu un grad ridicat de îndatorare, este vorba despre Belgia, Grecia și Italia.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul dispune de anumite privilegii în domeniul coordonării politicilor fiscale:
— Consiliul informează Parlamentul cu privire la deciziile sale referitoare la monitorizarea multilaterală și la eventualele deficite publice excesive;
— Parlamentul este consultat cu privire la normele secundare de aplicare a procedurii în condițiile unui deficit excesiv, inclusiv la Pactul de Stabilitate și Creștere.
Prin mai multe rezoluții, Parlamentul a subliniat că se impune o implicare mai intensă a Parlamentului European și a parlamentelor naționale în procesele politice de coordonare cu efecte vizibile asupra politicii fiscale naționale.
MODIFICĂRI PRODUSE ÎN URMA TRATATULUI DE LA LISABONA
Tratatul de la Lisabona nu prevede modificări semnificative pentru cadrul politicilor fiscale.
C. BAHR
In momentul de fata, cotele de impozit pe profit se afla in scadere constanta in toate statele europene. Potrivit unui studiu realizat in 86 de tari de KPMG, media ratelor de impunere a scazut in Uniunea Europeana cu 0,28 procente, de la 25,32%, ajungand la 25,04% in 2006. Aceasta reducere reflecta competitia fiscala in interiorul Uniunii Europene, ca urmare a integrarii a 10 noi state si a incurajarii, prin legislatia comunitara, a circulatiei capitalurilor.
Principala contributie au avut-o sase tari membre, printre care Franta, Grecia si Olanda. Prin comparatie, media ratelor de profit in tarile membre OECD este de 28,31%, in America Latina – 28,25%, iar in zona Asia-Pacific – 29,99%. Reducerea fiscalitatii companiilor este, de altfel, o tendinta care se generalizeaza in intreaga lume. Cu cateva exceptii (gen Republica Dominicana sau Filipine, unde ratele au crescut semnificativ, cu 5%, respectiv 3%), statele au operat anul trecut reduceri de impozite sau au mentinut chile rate.
Ratele efecti de impozit pot varia in mod semnificativ in functie de atitudinea gurnelor si a autoritatilor fiscale fata de platitorii de impozit. Chiar si in Romania, una dintre tarile cu cele mai mici rate (16%), sistemul de impozitare nu este lipsit de probleme care afecteaza companiile.In privinta nilului ratelor de impozitare a profitului, Romania nu este concurata" la nil mondial decat de Cipru (10%), Macao si Oman (12%), Bulgaria (15%). Cele mai mari rate din profit sunt platite statului de companiile din Japonia (40,69), Germania (38,34%), Italia (37,25%), Africa de Sud (37,9%) si Canada (36%).
Impozitarea companiilor – practic, reducerea impozitului pe profit de la 25% la nivelul de 16% – se inscrie intr-o tendinta internationala. in multe dintre tarile care au aderat la Uniunea Europeana in 2004. Impozitul pe profit a fost in ultima perioada redus. Exista, pe de alta parte, o diferenta substantiala intre noile state membre si cele vechi. Astfel ca, daca media impozitului pe profit in noile state membre era in 2003 de 23,8%) si in UE-25 de 31,7%, lucrurile s-au schimbat semnificativ anul urmator. in 2004, in noile state membre media impozitului pe profit a coborat la 21,5%, in timp ce pentru UE-25 aceasta a ramas in jurul aceleiasi valori: 31,6%.In 2004-2005, majoritatea tarilor cu situații comparative cu cea a Romaniei, au redus impozitul pe profit: Polonia, Slovacia, Cehia (in doua etape succesive), Ungaria, Estonia etc. Daca privim doar la nivelul de impozitare pe profit, lucrurile stau chiar bine. Romania se situeaza, in prezent, printre tarile cu cel mai mic impozit, chiar daca si ceilalti s-au apropiat semnificativ. Comparativ cu Ungaria (impozit pe profit – 17,6%), Polonia si Slovacia (19%), Slovenia (25%) si Cehia (26%), Romania are o povara fiscala mai redusa.
Lucrurile se schimba insa daca luam in calcul si impozitul pe dividende. Exista tari unde un astfel de impozit pe dividende nici nu exista, precum Letonia, Slovenia, Grecia, Malta etc. Astfel ca, daca luam in considerare, cumulat, si impozitul pe profit, dar si pe cel asupra dividendelor (cu nivelul de 16% din 2006), Romania se incadreaza mai degraba la modulul unei impozitari medii, si nu joase. Chiar si asa insa, impozitarea este mai mica decat in Uniunea Europeana. Trecand insa peste problema fiscalitatii imediate, punctele slabe ale Romaniei tin si de alte aspecte. Sistemul macroeconomic romanesc este inca in curs de consolidare, iar ratele dobanzilor se situeaza inca semnificativ peste media europeana.In concluzie, sistemele fiscale sunt un factor cheie pentru influentarea eficientei de ansamblu a economiei. Ele determina marimea inclinatiei de a economisi, insti si munci, influentand cresterea productiei si ocuparea fortei de munca, ceea ce reprezinta un element esential al strategiei economice, facand din reforma fiscala o componenta importanta a reformei economice.
Pe langa rolurile financiare, de redistribuire si de alocare, impozitele mai joaca si rolul de silizatori automati ai activitatii economice. Aceste efecte difera insa in functie de impozitul luat in considerare. Spre exemplu, impozitele pe capital reduc rata niturilor capitalului fizic, scazand astfel acumularea de capital, in timp ce impozitele pe salarii cresc costurile salariale si reduc ocuparea fortei de munca, crescand somajul, mai ales daca exista piete rigide ale fortei de munca si sisteme generoase de asistenta sociala.
Prevederile acquis-ului comunitar prind impozitarea directa.
Daca impozitele indirecte necesita un grad mare de armonizare dat fiind efectul acestora asupra liberei circulatii a marfurilor si serciilor, nu acelasi lucru se poate spune despre impozitele directe. Acesta este motivul pentru care Tratatul Comunitatii Europene nu specifica in mod expres alinierea acestor impozite si, in virtutea principiului subsidiaritatii, lasa libertatea statelor membre de a face reglementarile necesare. Totusi, acolo unde impozitarea directa are impact asupra liberei circulatii a marfurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor, ca si asupra dreptului de silire a indivizilor sau a societatilor, statele membre trebuie sa sileasca un sistem de impozitare la nivel national care sa respecte aceste drepturi fundamentale, conform articolelor 94 si 308 ale Tratatului.
Aparitia unor situatii speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activitatile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor masuri legislative comune tuturor statelor membre, masuri aplicabile in special companiilor. Adoptarea acestor masuri se face de catre Consiliu, in unanimitate. Ele au fost initiate in 1990 si sunt materializate prin doua directive si o conventie.
Directiva 90/435/CEE se refera la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit intre societatile-mama aflate in unul din statele membre si filialele acestora aflate intr-un alt stat membru.
Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscala ce poate impiedica reorganizarea societatilor, iar
Conventia (90/43 6/CEE), bazata pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedura arbitrara de etare a dublei impuneri prind ajustarea profitului dintre intreprinderi asociate aflate in state membre diferite.
In 1997 a fost adoptat un pachet de masuri, denumit si pachetul de masuri privind impozitarea" sau pachetul Monti", care are in vedere:
– combaterea concurentei in domeniul impozitarii;
– eliminarea distorsiunilor de pe piata unica;
– reorientarea tendintei crescande de impozitare a muncii printr-un sistem de impozitare orientat spre forta de munca.
Acest pachet de masuri consta in:
a. Codul de conduita pentru impozitarea afacerilor, cod ce reprezinta vointa comuna a statelor membre, chiar daca nu este un instrument legal. Conform acestui cod, statele membre vor combate concurenta in domeniul impozitarii si vor eta introducerea unor masuri care sa aiba ca efect concurenta in acest domeniu. Mai mult, a fost silit un sistem de schimb de informare asupra masurilor fiscale si o evaluare a acestui sistem.
b. Masuri de inlaturare a distorsiunilor rezultate din impozitarea veni-
turilor provenite din economii prin care se stabileste un nivel minim de impozitare a dobanzilor.
c. Impozitarea platii dobanzilor si a redeventelor intre societatile situate in diferite state membre.
d. Ajutoare fiscale din partea statului; masura consta in publicarea unui ghid prind regulile referitoare la acordarea de ajutoare fiscale.
Dimensiunile si tendintele in evolutia impozitelor directe in cadrul UE
In 2004, la nivelul Uniunii Europene, impozitele directe au reprezentat 12,9% din PIB cumulat al statelor membre. Dintre impozitele directe cea mai mare pondere o au impozitele pe veniturile personale 9,4% din PIB, urmate de impozitele pe veniturile din capital 3,0% din PIB si alte impozite directe ce reprezinta 1,3% din PIB. in Danemarca impozitele directe au fost in 2004 in proportie de 30,1% din PIB, la cealalta extrema situandu-se Slovacia cu impozite directe de 6,1% din PIB.
Prin programele de stabilitate si convergenta elaborate si actualizate de statele membre ale UE, acestea isi exprima intentia de a modifica sistemele lor fiscale. Reformele preconizate difera ca intindere si profunzime, de la stat la stat, dar majoritatea urmaresc reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, in special pentru cei cu salarii mici si sporirea incitatiei pentru asumarea riscului prin intermediul impozitului pe capital.In printa impozitului pe venitul personal majoritatea statelor au in vedere o reforma a transelor de impozit. in principal, ea consta in scaderea cotei marginale de impozit la limita de jos a distributiei venitului, insotita de cresterea venitului minim neimpozabil si sporirea alocatiilor (deducerilor) familiale. In special in ultimul deceniu, Comisia Europeana si statele membre au devenit tot mai preocupate de faptul ca, in timp ce sistemele de impozite directe ale statelor membre au ramas relativ neschimbate, economiile acestora se afla sub impactul a doua transformari profunde:
a. Globalizarea si rivalitatea economica din cadrul triadei SUA, UE, Japonia au adus schimbari importante in cadrul economic mondial.
b. Integrarea economica din UE a progresat foarte mult prin trecerea la piata unica si uniunea economica si monetara, facand din libera circulatie a fortei de munca si a capitalului principalul instrument in ajustarea economiilor statelor membre la noile cerinte de competititate.
Globalizarea a schimbat profund cadrul economic mondial prin actiunea concomitenta a doua forte: cea tehnologica cu dimensiunile sale principale, revolutia digitala si simbioza dintre computere si comunicatii si forta economica, caracterizata prin extinderea economiei de piata de la cea 1,2 miliarde de oameni la inceputul acestui deceniu la peste 5,5 miliarde astazi (date raportate la anul 2002), cu reducerea corespunzatoare a barierelor tarifare si netarifare in relatiile economice dintre tarile lumii.
Competititatea a devenit factorul cel mai important la nivelul unei firme sau al unei natiuni, pentru a ramane in competitia tot mai puternica si a creste gradul de bunastare. In consecinta, mobilitatea factorilor economici – capitalul si forta de munca – a crescut foarte mult concomitent cu intensificarea fuziunilor si achizitiilor internationale.
Date fiind aceste realitati noi, in martie 2000, la Lisabona, Consiliul UE a silit un obiectiv strategic: ca pana la finele anului 2010 economia UE sa dena cea mai competitiva din lume. in mod edent, impozitele directe asupra veniturilor de capital si asupra venitului persoanelor, au un rol important in realizarea acestui obiectiv, deoarece, pe de o parte, in prezent firmele europene intra in competitia internationala cu o povara fiscala mai mare, comparativ cu alte firme din SUA si din Japonia, ceea ce constituie un dezavantaj, iar pe de alta parte, mobilitatea crescuta a factorilor economici si paradisurile fiscale fac tot mai dificila definirea si identificarea bazei de impunere.
In conditiile existentei a 27 de regimuri fiscale diferite prind impozitele directe in statele membre, firmele si persoanele care desfasoara actitai transfrontaliere se confrunta cu obstacole fiscale si costuri suplimentare pentru a se conforma acestor regimuri fiscale diferite. in fapt, statele membre au nevoie de un climat fiscal care sa promoveze competitia libera si corecta, sa incurajeze actitatile transfrontaliere si sa prena erodarea bazelor de impozitare nationale.
Impozitarea companiilor
Din punctul de vedere al eficientei economice, sistemul de impozitare a companiilor ar trebui sa fie neutru in termeni de optiuni economice. in cazul unei investitii, decizia de a o amplasa intr-un loc sau altul din UE ar fi bine sa fie cat mai putin distorsionata de politica fiscala. Decizia de investitie este bine sa fie fundamentata exclusiv pe criterii de eficienta economica, deoarece, in caz contrar, investitia ar putea fi amplasata intr-un loc unde costurile economice sunt mai mari, dar exista anumite facilitati fiscale. intr-o astfel de situatie, are loc a alocare a resurselor care diminueaza nivelul general de bunastare (care ar fi posibil in conditiile lipsei stimulentelor fiscale).
Pentru ca impozitul pe companii sa fie neutru ar fi necesar ca marimea cotei efective de impozit asupra diferitelor forme de venituri generate de capital (profit retinut, didend, dobanda) sa fie aproximativ aceeasi. Realizarea acestei cerinte presupune un grad ridicat de armonizare fiscala. Mai mult, obiectivul neutralitatii fiscale nu este si singurul pentru politica fiscala, iar deciziile in acest domeniu inseamna o optiune si un compromis intre eficienta economica pura si alte obiective de politica fiscala si economica legitime.
Politica fiscala in materie de impozitare a companiilor poate influenta insa si tipul de finantare a investitiilor, respectiv din resurse proprii sau din credite, de la o banca locala sau de la compania mama, precum si forma in care o afacere este desfasurata, ca subsidiara sau o simpla filiala. De asemenea, regimul impozitului pe companii afecteaza modul in care profitul este alocat intre compania mama si subsidiarele acesteia, precum si forma in care venitul produs de capital este repatriat (ca dividend, dobanda).
Comisia Europeana considera ca un progres in impozitarea companiilor care sa raspunda cerintelor pietei unice se poate realiza printr-o strategie cu doua componente:
> pe termen scurt, actiuni pentru inlaturarea unor obstacole fiscale si costuri administrative adiacente acestora pentru actitatile transfrontaliere (cum sunt fluxurile de capital intre companiile mama si subsidiarele acestora, pierderile, fuziunile si achizitiile, metodele de silire a preturilor la tranzactiile intra-grup). În acest sens vor fi imbunatatite directivele UE prind fuziunile si compania mama si subsidiarele, precum si generalizarea unor solutii date prin hotararile Curtii de Justitie in materie de impozitare a companiilor; pe termen lung o solutie cuprinzatoare care sa permita companiilor transnationale sa opereze pe o baza de impozitare consolidata pentru actitatile desfasurate in orice loc din lume.
O astfel de abordare ar raspunde mai bine obiectivului de inlaturare a celor mai multe dintre obstacolele fiscale amintite, dar si cerintei de inlocuire a 17 reguli fiscale diferite cu o singura regula, cel putin in anumite domenii, contribuind astfel la o mai mare eficienta, eficacitate si transparenta a impozitarii companiilor, precum si a administrarii acestor impozite.
O solutie in domeniul impozitarii companiilor este raspunsul adecvat la statutul european al companiei (companie europeana), a carui noua forma legala a fost agreata de catre Consiliul European de la Nisa in decembrie 2000, ce trebuia sa intre in goare in 2004. Deoarece conceptul de statut european al companiei este strans legat de cel al unui sistem comun de impozitare a companiilor, progresul pe calea realizarii unei baze consolidate este un prim pas important pentru itorul companiilor europene. Indiferent, insa de progresul ce se va realiza in aceasta directie, Comisia Europeana are misiunea de a asigura aplicabilitatea reglementarilor actuale prind impozitarea companiilor europene ce vor fi infiintate incepand cu 2004.
Impozitarea veniturilor persoanelor
Adancirea integrarii economice in cadrul UE si activitatea companiilor transnationale au ca rezultat si o mobilitate sporita a fortei de munca, astfel incat tot mai multe persoane au resedinta fiscala intr-un stat membru, dar desfasoara actitati generatoare de venituri, cum sunt in principal salariile, in alt stat membru, sau obtin venituri a caror sursa se afla intr-un alt stat membru ca, de pilda, didende, dobanzi la economiile pastrate in banci, veniturile din economiile investite in diferite active financiare (obligatiuni emise de catre stat, municipii, companii), castiguri de capital din vanzarea actiunilor, rente pentru inchirierea unor active, pensii. Intrucat politica fiscala prind impozitarea veniturilor personale este in competenta fiecarui stat membru, ineil apare riscul unor obstacole fiscale in calea liberei circulatii a fortei de munca si a serciilor pe care aceasta le ofera, al unei evaziuni fiscale crescute, precum si al unei migratii a fortei de munca inalt calificate, indusa de considerente fiscale si nu economice. Aceste riscuri se pot materializa sub diferite forme:
1. Discriminarea persoanelor straine din punctul de vedere al statutului fiscal.
– De exemplu, persoanele care desfasoara activitati intr-un alt stat membru decat cel de resedinta, de regula, nu beneficiaza de deducerile standard din baza de impozitare, care se aplica nationalilor din statul membru unde are loc actitatea. Este de subliniat ca acordurile bilaterale pentru etarea dublei impuneri nu reglementeaza si problema facilitatilor fiscale din statele membre de resedinta pentru veniturile realizate in alte state membre unde se desfasoara actitatile;
– majorarea statelor membre nu excepteaza de la impozitare contributiile persoanelor la fondurile straine de pensii suplimentare din alte state membre.
– dubla impozitare pentru acelasi venit, o data in statul membru unde se realizeaza actitatea si a doua oara in statul membru de resedinta. De exemplu, dobanzile la economii pot fi impozitate prima data in statul membru unde se afla banca in care o persoana dintr-un alt stat membru le pastreaza, dupa care sunt impozitate a doua oara prin impozitul pe venitul global in statul membru unde persoana isi are resedinta.
2. Evaziunea fiscala sporita, indeosebi pentru acele venituri personale generate de diferite forme de capital (dobanzi, didende, rente), determinata de mobilitatea crescuta a capitalului in cadrul pietei unice. De exemplu, in lipsa unor informatii, autoritatea fiscala din statul membru de resedinta poate impozita o dobanda la economiile depozitate la o banca dintr-un alt stat membru, numai daca persoana care incaseaza dobanda o declara autoritatii fiscale respective. Atat timp cat riscul neimpozitarii sau a unei impozitari mici, neechiile nu este redus, statele membre nu sunt pregatite sa actioneze pentru eliminarea dublei impozitari.
3. Migratia din considerente fiscale a fortei de munca inalt calificate (fuga creierelor"). Deoarece toate statele membre aplica impozitul pe veniturile globale si cote progresive de impozit, persoanele cele mai talentate care realizeaza venituri mai mari cad sub incidenta cotelor marginale maxime de impozit. Daca intre statele membre exista diferente importante intre cotele marginale de impozit, atunci exista stimulent pentru ca persoanele talentate sa plece dintr-un stat membru cu o cota marginala de impozit mai mare, intr-un stat membru cu una mai mica. Acest risc nestapanit si actual poate conduce si la o intensificare a competitiei fiscale daunatoare.
Statele membre si Comisia Europeana vad in coordonarea fiscala a impozitelor pe veniturile personale un mijloc eficient pentru reducerea acestor riscuri. Efortul de coordonare fiscala in acest domeniu este concentrat pe trei obiective majore:
– eliminarea obstacolelor fiscale din circulatia libera a fortei de munca si a serviciilor pe care acesta le asigura (discriminare fiscala, dubla impozitare);
– combaterea evaziunii transfrontaliere;
– prevenirea competitiei daunatoare.
Pana in prezent, rezultatele in coordonarea impozitelor pe veniturile persoanelor sunt modeste: o recomandare a Comisiei Europene (94/079/CE) pentru evitarea dublei impuneri a veniturilor muncitorilor in zonele de frontiera, in sensul ca persoanele nerezidente beneficiaza de acelasi tratament fiscal ca si rezidentii, daca obtin 75% din venitul lor intr-un stat membru (in acest caz, corespunzator, statul membru de resedinta poate reduce facilitatile legate de impozitul pe venitul personal); si un acord politic al statelor membre prind impozitarea dobanzilor transfrontaliere la economii.
Prevederile acquis-ului in domeniul impozitarii indirecte
Incepand cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontiera si a formalitatilor vamale de la granitele dintre statele membre, impozitarea indirecta a suferit schimbari decisive, prin introducerea unor noi reguli privind accizele si prin reglementarile intra-comunitare privind taxa pe valoarea adaugata.
Dimensiunea si tendintele in evolutia impozitelor indirecte Impozitele indirecte la nivelul UE au fost in 2004 de 13,8% din PIB-ul cumulat al statelor membre, din care taxa pe loarea adaugata a reprezentat 6,9% din PEB (respectiv 50% din totalul impozitelor indirecte), accizele 2,7% din PIB, iar alte impozite indirecte 4,2% din PIB.
Prevederile acquis-ului in domeniul TVA
Legislatia referitoare la taxa pe loarea adaugata (TVA) este complexa. Principalul izvor de drept il reprezinta Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumita si Directiva a șasea referitoare la TVA". Directiva se aplica pe teritoriul tarilor ce fac parte din comunitate (principiul teritorialitatii) si cuprinde reglementari privind: persoanele impozabile, tranzactiile impozabile, ca si exceptiile si scutirile (atat pentru marfuri, cat si pentru servicii), locul operatiunilor impozabile, cotele standard de impozitare (care sunt aceleasi, atat pentru marfuri, cat si pentru servicii), deducerile si modul de calculare a acestora, persoanele responsabile de plata TVA (inclusiv obligatiile persoanelor impozabile si reglementarile aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agentiile de turism).
Directiva s-a aplicat gradual, avand etape tranzitorii pentru fiecare stat membru si a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, facand distinctie intre vanzarile intre persoane supuse impozitarii, vanzari catre persoane fizice sau vanzari catre comerciantii scutiti de TVA. Introducerea pietei comune, la 1 ianuarie 1993, a avut ca efect modificarea directivei, prin suplimentarea acesteia cu Directiva 91/680/CEE privind abolirea frontierelor fiscale. Conform noilor reglementari (Directiva 92/77/CEE privind aproximarea cotelor de TVA), statele membre aplica o cota standard de TVA de minim 15% (Directiva 99/49/CE) si au posibilitatea de a aplica maxim doua cote reduse (de minim 5%) pentru anumite marfuri sau servicii de natura sociala sau culturala. Aceeasi directiva autorizeaza statele membre sa fixeze, pe timp limitat, cote 0 sau sub 5% pentru anumite produse. Limitarea, ca durata, este reglementata de Directiva 2001/04/CE. Aplicarea taxei pe loarea adaugata unor marfuri speciale, cum ar fi antichitatile sau anumite articole de colectie este reglementata de Directi 94/5/CE, iar Directiva 98/80/CE sileste regulile de nzare a monedelor de aur ce nu sunt de interes numismatic. Ultimele reglementari pentru serviciile de radio si televiziune si cele de telecomunicatii se regasesc in Directivele 99/59/CE si 2002/38/CE. Aparitia comertului electronic (e-commerce) a condus la noi reglementari in aplicarea taxei pe valoarea adaugata, reglementari ce sunt cuprinse in Directivele 2000/38/CE si 2002/792/CE privind cooperarea administrativa.
Armonizarea taxei pe valoarea adaugata (TVA)
Principalele momente ale armonizarii TVA in UE sunt:
» introducerea TVA in toate statele membre (pana in anul 1970);
» uniformizarea bazei de impozitare pentru TVA (incepand cu anul 1977) si cotele de TVA (procentuale);
» trecerea la un sistem tranzitoriu pentru TVA, odata cu realizarea pietei unice si desfiintarea frontierelor male (1 ianuarie 1993);
» simplificarea sistemului TVA si cooperearea statelor membre pentru reducerea fraudei fiscale.
Introducerea TVA in toate statele membre
Pana la inceputul anului 1970, toate statele membre au fost obligate sa inlocuiasca impozitele indirecte cu un sistem comun al TVA (prima Directi TVA a UE), andu-se in vedere doua argumente principale:
1. antajele TVA fata de alte forme de impozite indirecte generale si, mai ales, fata de impozitul pe circulatia marfurilor aplicat in cascada;
2. transparenta operatiunilor de impozitare a importurilor si de exceptare de la impozitare a exporturilor realizate in comertul intre statele membre.
TVA prezinta urmatoarele particularitati:
» este un impozit general, aplicat, in principiu, la toate tranzactiile comerciale cu privire la productia si distributia bunurilor si serviciilor;
» este un impozit pe consum, deoarece este suportat de catre consumatorii finali si nu de catre firmele producatoare sau distribuitoare;
» este datorat sub forma unei cote procentuale din pret, fiind astfel vizibil in fiecare stadiu al productiei si distributiei unde intervin tranzactii comerciale;
» este neutru in raport cu numarul de tranzactii comerciale care intervin pe lantul de la producator la consumatorul final. Neutralitatea se obtine printr-un sistem de deduceri, respectiv firmele platitoare de TVA pot deduce din TVA pe care il au de platit, pentru produsele sau serviciile ndute, a TVA aferent cumparaturilor facute in vederea realizarii produselor si serviciilor respective;
» in statele membre se aplica principiul destinatiei in materie de TVA pentru tranzactiile dintre acestea. Potrivit acestui principiu, toate livrarile de produse si prestarile de servicii dintr-un stat membru catre alt stat membru sunt exceptate de TVA in tara de origine si sunt supuse obligatiei de plata a TVA in tara de destinatie (unde produsele si serviciile se consuma). Venitul din TVA se rsa la bugetul din tara de destinatie. Administrarea TVA in acest sistem, este mai eficienta atunci cand exista contoarele fizice la frontiera si documentatiile corespunzatoare.
Uniformizarea bazei si a cotelor de impozitare pentru TVA
Odata cu instituirea obligatiei statelor membre de a contribui la bugetul UE cu o parte din TVA incasat, s-a trecut la armonizarea bazei de impozitare pentru TVA, respectiv fiecare stat membru aplica TVA, in general, la aceleasi tranzactii (a sasea Directi TVA a UE, adoptata la 17 mai 1977).
Daca in ceea ce priveste continutul bazei de impunere pentru TVA, s-a realizat o anumita omogenitate in statele membre, exista insa diferente importante in nivelul cotelor procentuale de TVA. Tabelul 1 arata ca cea mai mica cota de TVA, de 15%, este in Luxemburg, iar cea mai mare, de 25%, in Danemarca si Suedia.
De asemenea, in functie de obiectivele sociale urmarite a se realiza si cu sprijinul politicii fiscale nationale, 8 state membre folosesc doua cote de TVA, una standard si una redusa, 6 state membre utilizeaza trei cote de TVA (standard, redusa si super-redusa).
Danemarca este singurul stat membru cu o cota unica de TVA. Este de mentionat ca trei state membre au si cote de TVA de parcare sau tranzitorii. Cotele de TVA reduse si super-reduse sunt aplicate la anumite grupe de produse si servicii cum sunt, de exemplu: alimente, apa poila, medicamente, transport de pasageri, carti, ziare, radio si televiziune, case sociale, servicii de cazare la hoteluri, servicii sociale, ingrijiri medicale si stomatologice, salubritate.
Cota zero de TVA este aplicata, de exemplu, de Belgia pentru distributia de seminte pentru productia de alimente, de Suedia pentru medicamente distribuite pe baza de retete sau ndute catre spitale, de Marea Britanie pentru distributia de imbracaminte si incaltaminte pentru copii.In general, desi statele membre sunt de acord ca un sistem TVA cu o cota unica este mai eficienta si reduce costurile administrarii acestuia, totusi in practica fiscala se utilizeaza mai multe cote, de regula, din ratiuni sociale.
Este de subliniat ca nivelurile diferite ale cotelor de TVA existente in statele membre ale UE, in conditiile principiului destinatiei, nu distorsio-neaza alocarea resurselor pentru productie, in ceea ce priveste produsele si serviciile exportate, deoarece acestea sunt exceptate de la plata TVA. Evident, nivelul diferit al cotelor de TVA ii afecteaza direct pe consumatorii de produse si servicii purtatoare de TVA.
Romania atrage atentia prin randamentul scazut al TVA. Desi cota de TVA este unica, randamentul acestui impozit, privit sub raportul ponderii in PIB, este mai mic cu 1-2 puncte procentuale, ativ cu cel existent in tari ca Franta, Grecia si Olanda care au cote TVA standard egale sau apropiate de cota din Romania si, in plus, practica si cote reduse. Explicatia este eziunea fiscala si derogarile de la regimul TVA.
Trecerea la un sistem tranzitoriu de TVA, odata cu formarea pietei unice
Perspectiva trecerii la piata unica, incepand cu 1 ianuarie 1993, ceea ce inseamna si desfiintarea controlului la circulatia produselor si serviciilor intre statele membre, a impus cautarea de solutii pentru a se renunta si la frontierele fiscale in cazul TVA.
Abolirea frontierelor fiscale inseamna ca un produs (sau serviciu) adus dintr-un stat membru in alt stat membru isi pierde caracterul de „exportat" sau „importat", dupa caz, si are exact acelasi regim fiscal ca si un produs national. Acest obiectiv ar putea fi atins daca statele membre ar agrea doua conditii:
» trecerea de la principiul destinatiei la principiul originii, in materie de TVA;
» adoptarea unui mecanism de corectare (deconectare) pentru evitarea realocarilor importante de TVA intre bugetele diferitelor state membre.
Adoptarea principiului originii presupune ca, pentru produsele si serviciile care circula dintr-un stat membru in alt stat membru, TVA se aplica in statul de origine (care face exportul"), iar in statul de destinatie (care face importul") nu se mai plateste TVA la produsele si serviciile respective consumate. Corespunzator, TVA se face venit la bugetul statului de origine, unde are loc productia, si nu la bugetul statului de destinatie, unde are loc consumul.
Aplicarea acestui principiu ar simplifica administrarea TVA si ar reduce oportunitatile de frauda fiscala. in cazul trecerii la principiul originii, cerintele pietei unice si, in primul rand, ale asigurarii unei competitii libere, nedistorsionate impun armonizarea cotelor de TVA in cadrul UE, adica sa nu se practice niveluri diferite ale cotelor de la un stat membru la alt stat membru. Ratiunea pentru armonizare provine din nivelurile diferite ale cotelor de TVA, aplicate in statele de origine, care distorsio-neaza localizarea investitiilor productive, favorizand statele membre cu cele mai mici cote de TVA.
Introducerea unui sistem de corectie pentru prevenirea realocarilor semnificative de TVA din bugetele statelor membre de destinatie in bugetele statelor membre de origine este necesara intrucat un stat membru pe teritoriul caruia se consuma produse si servicii produse in alt stat membru nu ar accepta sa piarda din TVA, mai ales in conditiile de disciplina bugetara riguroasa acceptata prin semnarea Pactului de silitate si crestere. Un asemenea sistem de corectie ar putea functiona pe baza datelor privind TVA inscrise in documentele de inregistrare a obligatiei fiscale sau a calculelor la nivel macroeconomic, folosindu-se informatia din conturile nationale, ajustata cu elemente necuprinse in baza de impozitare pentru TVA.
Statele membre nu au ajuns la un consens asupra trecerii la principiul originii in domeniul TVA, dar au fost de acord cu un sistem tranzitoriu, caracterizat de urmatoarele elemente:
» se mentine principiul destinatiei. Trecerea la principiul originii nu este abandonata si ramane un obiectiv pe termen lung al armonizarii fiscale;
» se renunta la controlul fiscal la frontiera pentru produsele si serviciile venite din statele membre de origine, ci firmele, in localitatile unde se afla, au obligatia de a declara TVA datorata si de a rsa la buget. in mod evident, riscul de frauda fiscala creste, iar, pentru mentinerea lui sub control, este necesar un amplu schimb de informatii intre autoritatile fiscale din statele membre;
» se continua eforturile pentru armonizarea cotelor TVA. in acest sens, Comisia Europeana a facut propuneri repetate (ultima in 1988) pentru folosirea numai a doua categorii de cote, una standard, care sa se situeze intre 15% si 25%, si una redusa. Consiliul ministrilor finantelor si economiei a fost de acord pentru mentinerea minimului cotei standard de TVA la 15%, iar statele membre sa faca toate eforturile pentru a nu depasi acest minim cu mai mult de 10 puncte procentuale, atunci cand isi fixeaza propriile cote standard de TVA. Totodata, statele membre pot opta pentru una sau doua cote de TVA reduse, dar mai mari de 5%, in cazul unui numar restrans de grupe de produse si servicii silite prin a sasea Directi TVA. Cota TVA zero poate fi, in continuare, mentinuta in conditiile in care: exista argumente sociale clar definite, de aceste cote beneficiaza consumatorii finali; nu s-a trecut inca la principiul de origine. De asemenea, cotele de TVA super-reduse pot fi mentinute pana la introducerea sistemului definitiv de TVA.
Simplificarea sistemului TVA si cooperarea statelor membre pentru reducerea fraudei fiscale
Desi trecerea la un sistem definitiv al TVA era prezuta pentru sfarsitul anului 1996, totusi UE functioneaza si astazi cu un sistem al TVA considerat tranzitoriu. UE a facut progrese in armonizarea TVA, dar administrarea TVA continua sa fie complicata, solicitand multe formalitati care necesita timp si costuri pentru a fi indeplinite, in timp ce fraudele fiscale sunt in crestere.
Statele membre recunosc ca piata unica ramane fragmentata fiscal. Renuntarea la controlul fiscal la frontierele dintre statele membre, in conditiile mentinerii principiului platii TVA la destinatie, nu conduce si la inlaturarea conceptului de frontiere fiscale in cadrul circulatiei produselor si serviciilor intre statele membre. Produsele si serviciile care trec dintr-un stat membru, in alt stat membru trebuie marcate", intr-un fel sau altul, and un regim fiscal al TVA diferit de cel aferent produselor si serviciilor nationale. Acesta inseamna costuri importante pentru aplicarea procedurilor fiscale.
Prevederile acquis-ului in domeniul accizelor.
Principiul ce sta la baza aplicarii accizelor este ca acestea se aplica in tara in care are loc consumul. Reglementarile generale se refera la produsele ce fac obiectul accizelor si la detinerea, circulatia si monitorizarea acestor produse (Directi 92/12/CEE). Aceste reglementari, aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor impozitelor, armonizarea structurii impozitelor si silirea cadrului general privind detinerea si circulatia produselor. Reglementarile se aplica bauturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun si uleiurilor minerale si permit circulatia acestor produse in statele membre, accizele fiind platite de cumparatorul final la cotele silite de statul membru in care are loc consumul.
Regimul accizelor aplicat altor produse se sileste de catre autoritatile competente ale statelor comunitare, cu conditia ca impozitarea acestora sa nu necesite efectuarea unui control la frontiera. Respectivele autoritati sunt indreptatite sa instituie taxe (altele decat TVA) si asupra prestarilor de servicii.
Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului si bauturilor alcoolice, tigaretelor si produselor prelucrate din tutun, altele decat tigaretele, sunt reglementate de Directivele 92/87CEE, 92/79/CEE si 92/80/CEE. Tinand cont de functionarea pietei interne si lorile reale ale acestor cote, la fiecare doi ani, Consiliul reexamineaza cotele minime si poate impune noi reglementari, in acest sens, ultima reglementare privind silirea cotelor minime a avut loc in februarie 2002 (Directiva 2002/10/CE). Statele membre UE pot sa dispenseze pe micii producatori de vin, de obligatiile referitoare la productia, transformarea si detinerea de produse supuse accizelor, precum si de cele vizand circulatia si controlul respectivelor produse, prezute in Directiva 92/12/CEE, titlurile II si III. Sunt considerati mici producatori de vin persoanele care produc in medie mai putin de 1000 hectolitri de vin pe an.
In ceea ce priveste uleiurile minerale, Directi 92/82/CEE reglementeaza cotele accizelor aplicate acestor produse. Pentru respectarea mediului inconjurator, Comisia promoveaza folosirea produselor energetice din surse regenerabile, in acest sens formuland doua propuneri, una referitoare la reducerea accizelor pentru combustibilii produsi din surse agricole (biocombustibili) si o a doua, referitoare la armonizarea impozitarii indirecte a produselor energetice.
Armonizarea structurii impozitelor este o alta latura a strategiei amintite mai sus. Prin aceasta armonizare se urmareste silirea unui sistem comun privind capacitatea de impozitare, metodele de colectare, scutirile si termenele de plata. Directivele ce armonizeaza structura accizelor sunt 92/83/CEE (pentru alcool si bauturi alcoolice), 92/79/CEE (pentru tigarete), 95/59/CEE (referitoare la tutun) si 92/81/CEE (privind uleiurile minerale).
Detinerea, circulatia si monitorizarea produselor supuse accizelor este reglementata de Directiva 92/12/CEE. Pentru o mai buna monitorizare a produselor supuse accizelor, Comisia a inaintat o propunere referitoare la introducerea unui sistem computerizat al documentelor administrative ce insotesc aceste produse. Se prevede ca sistemul sa poata fi dezvoltat si implementat intr-o perioada de cinci ani.
Produsele care fac obiectul directivei 92/12/CEE sunt supuse accizei atunci cand producerea lor s-a realizat pe teritoriul Comunitatii sau cand au fost importate in acel teritoriu. Acciza devine exigibila la trecerea in consum a produsului supus taxarii sau atunci cand la acesta se constata lipsuri provocate de anumite cauze. in cazul in care produse supuse accizelor, trecute in consum intr-un stat membru, sunt detinute in scopuri comerciale intr-un alt stat membru, accizele aferente se percep in acest din urma stat membru. Accizele achitate in primul stat membru sunt supuse rambursarii.
Pentru produsele achizitionate de particulari pentru nevoile lor proprii, si transportate de ei insisi, accizele aferente se percep in statul membru in care respectivele produse sunt achizitionate. Accizele in cauza devin exigibile atunci cand produsele trecute in consum intr-un stat membru sunt detinute in scopuri comerciale intr-un alt stat membru.
Potrivit aceleiasi directive, produsele supuse accizelor sunt exonerate de plata accizelor atunci cand acestea sunt destinate:
sa fie livrate in cadrul relatiilor diplomatice sau consulare;
» organismelor internationale recunoscute ca atare de autoritati publice ale statului membru gazda, precum si membrilor respectivelor organisme in limitele si in conditiile silite prin conventii;
sa fie consumate in cadrul unui acord incheiat cu tari terte sau organisme internationale, in masura in care acel acord a fost admis sau autorizat sa beneficieze de scutire de TVA;
» fortelor oricarui stat membru al Pactului Atlanticului de Nord, altul decat statul membru in interesul caruia acciza este exigibila, precum si fortelor armate vizate de Decizia nr. 90/840/CEE art. 1.
Consiliul UE poate sa autorizeze cu unanimitate de voturi orice stat membru sa incheie, cu o tara terta sau cu un organism international, un acord care sa preda exonerari de accize.
Armonizarea accizelor.
Accizele reprezinta un venit important al bugetelor statelor membre, respectiv la nivelul UE 2,7% din PIB. Armonizarea accizelor vizeaza baza de impozitare, cotele de accize, miscarea produselor purtatoare de accize intre statele membre. Armonizarea fiscala este un fapt implinit pentru baza de impozitare si miscarea produselor purtatoare de accize in cadrul UE. Nu exista inca un consens al statelor membre cu privire la aplicarea de cote unice de accize pentru acelasi produs la nivelul intregii Uniuni (asa cum a propus Comisia Europeana in 1987, in perspecti trecerii la piata unica).
Armonizarea accizelor la produsele din tutun
UE a definit unitar categoriile de produse din tutun purtatoare de
accize care fac obiectul armonizarii: tigarete, tigari, tutun pentru rasucit
tigarete, alte tutunuri pentru fumat.
Armonizarea cotelor de accize la tigarete (produsele din tutun) a
urmarit doua obiective:
– introducerea a doua tipuri de cote, una proportionala, sub forma unui procent ce se aplica la pretul de nzare cu amanuntul (ad lorem), si una specifica, silita ca suma fixa pe unitatea de produs. Marimea cotei specifice se fixeaza and ca referinta tigarile cu cel mai mare consum pe piata. Cele doua cote trebuie sa fie aceleasi pentru toate tigaretele. De asemenea, UE doreste ca, in faza finala a armonizarii, raportul dintre elementul specific si elementul proportional (inclusiv TVA care se asaza peste accize) sa fie acelasi in toate statele membre;
– aplicarea unor cote unice la nivelul UE.
Pana in prezent, niciunul dintre cele doua obiective nu a fost atins in intregime. Astfel, in toate statele membre functioneaza cele doua cote de accize, dar obligatorii sunt numai nivelurile relative minime ale accizelor. La tigarete, care au cea mai mare pondere in produsele din tutun, accizele trebuie sa reprezinte cel putin 57% din pretul cu amanuntul care include toate impozitele, inclusiv TVA. De asemenea, acciza specifica nu poate fi mai mica de 5% si mai mare de 55% din totalul impozitelor cuprinse in pret (accize si TVA).
In cazul celorlalte produse din tutun, se poate opta fie pentru acciza specifica, fie pentru acciza ad valorem, fie pentru o combinatie a celor doua. De asemenea, aceeasi limita minima este exprimata ca o cota procentuala sau ca o marime fixa pe unitatea de produs. De exemplu, la tutun pentru rasucit tigarete limita minima este de 30% din pretul cu amanuntul sau 25 euro pe kilogram.
In aceste conditii, nu este deloc intamplator faptul ca, intre statele membre, exista diferente semnificative, in marime relati si absoluta, ale accizelor la produsele din tutun care distorsioneaza functionarea pietei unice. De exemplu, la tigarete, in marime relativă, accizele variaza de la 50,47% (Suedia) la 64,14% (Portugalia) din pretul cu amanuntul, iar in marime absoluta variaza de la 48,44 euro (Spania) la 210 euro (Marea Britanie) la 1000 de tigarete din categoria celor mai cerute de catre consumatori, ceea ce inseamna o diferenta de 435%. Diferentele mari in marimi absolute provin din raporturile diferite intre acciza specifica si acciza ad lorem. Astfel de diferente fac ca pretul tigaretelor din Marea Britanie sa fie de aproape patru ori mai mare decat in Spania.
Unele state membre (Franta, Italia, Grecia, Spania) prefera sa aiba accize specifice mai mici in raport cu pretul cu amanuntul si accize ad valorem mai mari. Este de subliniat ca accizele specifice avantajeaza producatorii de tigarete mai scumpe si le permite sa reduca diferentele intre preturile cu amanuntul ale tigaretelor, deoarece aceasta acciza este o suma fixa la 1000 de tigarete, indiferent de pretul acestora, iar pretul de referinta la care se fixeaza suma este al tigarilor cu cea mai mare desfacere (deci nu cele mai scumpe). Accizele ad valorem, combinate si cu TVA, care este tot o cota procentuala, conduc la marirea diferentelor intre preturile cu amanuntul ale tigaretelor, intrucat aceste accize multiplica diferentele intre preturile tigaretelor de la poarta fabricilor.
Pentru o mai mare convergenta a accizelor la produsele din tutun, Comisia Europeana a propus ca, la tigarete, in afara de regula celor 57%, sa fie obligatorie si o limita minima pentru acciza specifica, stabilita ca o suma fixa in euro la 1000 de tigarete, respectiv 70 de euro. În acest fel, se garanta un nivel minim al accizelor la tigarete in tot spatiul UE. Statele membre care au acum un nivel mai mic al accizelor vor trebui sa il creasca. Totodata, statele care au deja un nivel mare al accizelor, dar nu pot respecta regula celor 57%, cum este cazul Suediei, nu vor mai avea obligatia respectarii acestei reguli, daca acciza specifica este de cel putin 100 euro la 1000 tigarete.
Armonizarea accizelor la bauturile alcoolice
Armonizarea accizelor la bauturile alcoolice a vizat definirea unitara a produselor purtatoare de accize care sunt grupate astfel: vin, bauturi spirtoase, produse intermediare.
De asemenea, armonizarea a urmarit introducerea unor cote unice de acciza. Comisia Europeana a facut o propunere in acest sens, in perspecti trecerii la piata unica, dar statele membre nu au ajuns la un consens. Ca atare, UE a silit obligatia practicarii unor cote minime, in sume fixe pe unitatea de produs.
La nivelul minim al accizelor aprobat prin directi comunitara au fost aprobate anumite derogari sub forma de reduceri de cote si de exonerari. Astfel, statele membre pot sa aplice cote ale accizelor reduse la bere, diferentiate in functie de productia anuala a fabricilor de bere. Cotele reduse nu pot cobori sub nivelul minim cu mai mult de 50% fata de nivelul national normal al accizelor si de ele beneficiaza micii producatori care nu produc mai mult de 200 000 hectolitri de bere pe an.
Statele membre pot sa aplice cote reduse ale accizelor si la vinurile linistite si spumoase care au o concentratie alcoolica ce nu depaseste 8,5% in volum. Cote reduse pot fi aplicate si la bauturile fermentate, altele decat vinul sau berea, si la produsele intermediare.
La alcoolul etilic produs de micile distilerii, cotele reduse pot sa coboare sub cota minima comunitara, dar nu mai mult de 50%. intreprinderile care produc mai mult de 10 hi alcool pur pe an, nu beneficiaza de aceasta prevedere. Derogari speciale sunt prezute pentru Franta, Grecia, Spania.
Cotele de accize silite efectiv de catre statele membre sunt diferentiate. De exemplu: la alcool etilic, intre 645,36 euro/hl (Italia) si 5880,26 euro/hl (Suedia); cote mari sunt in statele membre nordice; la vin intre 0 euro/hl (Austria, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania) si 318,99 euro/hl (Suedia). in Franta, care este tot un mare producator de vinuri, acciza este simbolica, respectiv 3,35 euro/hl.
Comisia Europeana considera ca obiectivul de convergenta a cotelor de acciza la bauturile alcoolice trebuie atins pe termen lung. Una dintre propunerile facute de crestere a accizei minime la vin de la 0 la 9,925 euro/hl nu a obtinut consensul statelor membre.
La aceasta grupa de produse, legislatia romana necesita luarea de masuri menite sa asigure identificarea fiecarui produs supus accizelor dupa numarul de cod al acestuia (NC), utilizarea acelorasi denumiri, o mai buna definire a platitorilor de accize, unificarea criteriilor folosite la definirea produselor.
Armonizarea accizelor la produsele petroliere in statele membre, politicile fiscale privind accizele si alte impozite la produsele petroliere au tintit, pe langa alimentarea bugetelor cu venituri relativ constante si importante, si alte obiective economice si sociale, ca de exemplu:
> protejarea mediului. De pilda accizele sunt mai mari la produsele petroliere cu plumb, decat la cele fara plumb (se promoveaza principiul poluatorul plateste");
> sustinerea agriculturii. Accizele sunt mai mici la combustibilii pentru masini, daca acestia sunt fabricati din produse agricole (bio-carburanti);
> realizarea unei proportii optime intre diferitele surse de energie (carbune, petrol, energie nucleara);
> luarea in considerare a competitiei intre diferitele mijloace de transport. De exemplu, la unele produse petroliere, accizele sunt diferite in functie de destinatie: combustibil pentru motoare, industrie si comert, incalzire;
> deplasarea treptata a poverii fiscale de la forta de munca la alte surse de venit, intre care energia.
Armonizarea accizelor la produsele petroliere a urmarit definirea unitara a produselor purtatoare de accize, grupate estfel: benzina fara plumb, benzina cu plumb, gaze petroliere (de sonda), pacura, gaz lichefiat, methana, kerosen.
Statele membre au obligatia sa foloseasca accize specifice, silite in suma fixa pe 1000 de litri sau de kilograme. Ca si in cazul accizelor pe produse din tutun si bauturi alcoolice, statele membre nu au ajuns la un consens pentru adoptarea de cote unice de acciza la produsele petroliere.
In aceasta grupa a produselor accizabile se include si electricitatea, alaturi de celelalte produse energetice, cum sunt combustibilii.
In el este prezentat nivelul accizelor si evolutia lorica a acestor taxe.
Comisia Europeana a facut propuneri pentru introducerea unui impozit armonizat, in vederea stimularii reducerii emisiei de dioxid de carbon (CO2) si rationalizarii folosirii resurselor de energie. Desi aceasta propunere era in corelare si cu reducerea impozitelor pe forta de munca, totusi nu a intrunit consensul in Consiliul ministrilor finantelor si economiei. De asemenea, acest consens nu a fost realizat nici pentru o noua propunere de a mari limitele minime ale accizelor la produsele petroliere, precum si pentru a extinde sistemul UE de accize la gazele naturale, carbune si la energia electrica (produse carora in prezent, nu li se aplica nicio reglementare UE).
De exonerare beneficiaza:
» produsele eneregtice si electricitatea utilizate pentru productia de electricitate;
» produsele energetice furnizate pentru a fi utilizate sub forma de combustibil pentru navigatia aeriana, alta decat navigatia aeriana reprezentand turism prit;
» produsele energetice utilizate sub forma de carburant pentru navigarea in apele comunitare.
Armonizarea regulilor pentru miscarea produselor purtatoare de accize intre statele membre
Datorita aranjamentului de suspendare a platii accizelor pana in momentul eliberarii produselor purtatoare de accize pentru consumul final, cand trebuie efectuata plata la buget a accizelor, UE a silit reguli stricte pentru urmarirea miscarii produselor purtatoare de accize in cadrul UE. Aceste reguli trebuie sa asigure plata accizelor atunci cand produsele sunt livrate consumatorilor finali. Regulile se refera la:
» un sistem de depozite (in legatura unele cu altele), autorizate pentru stocarea si miscarea produselor cu plata accizelor suspendata;
» administratorii depozitelor care sunt autorizati de catre autoritatile nationale si sunt responsabili pentru plata accizelor (la livrarea catre consumatorii finali); totodata li se cer garantii financiare;
» obligatia depozitelor de a mentine evidente ale stocurilor; documente speciale care insotesc produsele cu plata accizelor suspendata.
Practic, obligatia pentru accize se naste in momentul producerii sau importului produselor purtatoare de accize, dar plata acestora este suspendata pana in momentul eliberarii pentru consumul final sau cand se constata disparitia produselor. Nicio acciza nu este scadenta la plata atat timp cat produsele se afla in depozite autorizate.
Directi orizontala a UE reprezinta o responsabilitate comuna a statelor membre pentru administrarea accizelor. Totodata, faptul ca produse purtatoare de accize circula cu plata accizelor suspendata reprezinta un risc pentru fraude fiscale. Pentru diminuarea acestui risc, in fiecare stat membru exista un birou de legatura pentru accize care administreaza sistemul de verificare a miscarii produselor purtatoare de accize si schimbul de informatii intre statele membre. Controlul se bazeaza pe selectarea principalilor platitori si pe analiza de risc. Se apreciaza ca o zecime din platitorii de accize achita cea 90% din totalul accizelor. Analiza de risc inseamna ca potentialii ezionisti sunt selectati de calculatoare pentru controale in profunzime.
Atingerea si sustinerea unei situatii sanatoase a finantelor publice este esentiala pentru asigurarea cresterii productiei si sporirii locurilor de munca in Europa. Reducerea datoriei publice si a deficitelor bugetare contribuie la mentinerea unei rate scazute a dobanzilor, faciliteaza mentinerea sub control a inflatiei si creeaza un cadru sil pentru incurajarea investitiilor si a cresterii economice. in plus, toate acestea vor ajuta tarile europene sa se pregateasca pentru a suporta consecintele bugetare ale imbatranirii populatiei, o realitate de necontestat a zilelor noastre.
Tratatul de la Maastricht recunoaste clar necesitatea de a imbunatati disciplina fiscala in uniunea economica si monetara (UEM) pentru a preveni crizele financiar-monetare care ar avea consecinte negative si asupra altor tari membre ale UE. Pactul de Crestere si Stabilitate este o manifestare concreta a nevoii de actiune pentru a asigura disciplina fiscala. El subliniaza necesitatea ca toate statele membre sa atinga cat mai curand posibil acea pozitie bugetara care este aproape de echilibru sau in surplus", adica sa manifeste vointa politica de a controla in profunzime structura bugetelor lor si de a tinde spre eliminarea deficitelor bugetare.
In acest context, un aspect important al calitatii" finantelor publice il reprezinta politica fiscala promovata de statele europene. Scopul principal al impozitarii este de a asigura resursele financiare pentru finantarea serviciilor publice. Acestui scop i se pot atasa insa si alte obiective complementare. Cum, in mod normal serviciile asigurate de sistemul public fiecarui cetatean nu sunt direct proportionale cu platile efectuate de fiecare contribuabil, impozitarea are si un rol de redistribuire a veniturilor. Prin motivatiile de a economisi, investi si munci, impozitele influenteaza functionarea economiei reale.
Sarcina fiscala in Uniunea Europeana, definita ca raport intre veniturile bugetare din impozitare si PIB este relativ ridicata. În 2004 era 39,3% din PIB ponderat, mai mare cu aproape 14 puncte procentuale decat in SUA si Japonia. Diferenta fata de SUA nu s-a redus, pentru ca, potrivit statisticilor OECD, si SUA a redus masiv impozitele in ultimii 5 ani. Cat despre Japonia, datele disponibile pana in 2003 sugereaza ca si aceasta tara si-a redus povara fiscala in aceasta perioada, intr-o masura usor redusa comparativ cu UE.
Sarcina fiscala globala difera, in mod semnificativ, intre statele membre. Aceste deosebiri sunt datorate, in cea mai mare masura, ponderii sectorului public in economie. Chiar inainte de largirea UE din 2004 exista o mare varietate a ratelor de impozitare, care se apropiau de 50% in tarile nordice si Belgia, sau care erau mult mai scazute in tari ca Irlanda, Spania, Marea Britanie si Grecia. În EU 15, diferenta dintre nivelul cel mai inalt (Suedia) si cel mai redus (Irlanda) ajungea la 21 de puncte procentuale.
Intrarea in 2004 a 10 noi state membre a condus la o diversitate crescuta: 2 noi state, Lituania si Letonia, au presiunea fiscala chiar mai redusa decat a Irlandei, însă in cele mai multe cazuri, noile state aveau rate de impozitare mai reduse, ceea ce a dus la scaderea mediei la nivelul Uniunii: 39,6% in 2004, in timp ce media noilor 10 state era de 34,5%.
Exista diferente substantiale in presiunea fiscala nu numai intre EU 15 si noile 10 state, ci chiar intre noile state membre. Se disting astfel doua grupuri de tari: Slovenia (39,7%) si Ungaria (39,1), ce au un nivel apropiat de media EU 15 (40,3%) si alt grup, al celorlalte tari, cu nivele substantial reduse: pornind de la Cehia (36,6%), pana la Lituania (28,4%).
Structura veniturilor fiscale in UE
Povara fiscala mai mare pe forta de munca creste costul acesteia si afecteaza cererea de forta de munca pe doua cai: incurajeaza substituirea factorului munca cu capitalul intr-o mai mare masura decat cea determinata de schimbarea tehnologica si reduce profiilitatea firmelor, ducand la micsorarea cererii de forta de munca.
Politica fiscala a statelor membre a ramas in zona de autonomie nationala in elaborarea politicii macroeconomice, respecticel mai important instrument al statului in asigurarea silitatii economice. Cu toate acestea gradul de libertate al fiecarui stat membru in elaborarea politicii sale fiscale se restrange, deoarece unii parametri esentiali ai acestei politici sunt presiliti, cum sunt nivelul deficitului bugetar si cel al datoriei publice care au fost definiti prin criteriile de convergenta de la Maastricht.
In general, noile state membre au o structura diferita aticu tarile EU 15, inregistrand o pondere considerabil mai mica a impozitelor directe in totalul veniturilor fiscale. in 2004 diferenta dintre media EU 15 si cea a statelor noi era de aproximati10 puncte procentuale (de la 36% la 25,7%). Cu exceptia Maltei, toate noile state se situau sub media EU 15. Impozitele directe aveau cea mai mica pondere in totalul veniturilor fiscale in Slovenia (19,8%), Polonia (24,1%), Ungaria (24,2%). Unul din motivele acestei diferente poate fi gasit in nivelul mai redus al ratelor de impozitare existente in noile 10 state, privitoare la impozitul pe profitul companiilor si impozitul pe venitul personal. Graficele urmatoare prezinta situatia ratelor maxime de impozitare din fiecare tara.
Ponderea redusa a impozitelor directe in noile state este contracarata de ponderi mai ridicate ale contributiilor sociale. Diferentele dintre EU 15 si tarile noi, privitoare la contributiile sociale, se diminuasera in ultimii ani, dar au crescut in 2004. in grupul noilor state, cele mai mari ponderi ale contributiilor sociale inregistreaza Cehia, Polonia si Slovacia. Cipru si Malta au cele mai ridicate ponderi in cazul impozitelor indirecte.
De asemenea, si intre vechile tari europene exista diferente notabile. Tarile nordice au ponderi ridicate ale impozitelor directe, in timp ce in unele tari sudice (in special Portugalia si Grecia) predominante sunt impozitele indirecte.
In Danemarca, si intr-o mai mica masura in Marea Britanie si Irlanda, ponderea contributiilor sociale sunt scazute comparativ cu media EU 15. În Danemarca, majoritatea cheltuielilor pentru protectia sociala sunt finantate din alte surse decat cele fiscale. Ponderea impozitelor directe in Danemarca este cea mai mare din Uniunea Europeana. Germania detine cea mai mare pondere a contributiilor sociale, dar si cea mai mica in domeniul impozitelor directe.
Clasificarea impozitelor din punct de vedere economic
Analiza situatiei sarcinilor fiscale nu ar fi completa daca s-ar limita la silirea ponderii contributiilor pentru protectia sociala, a impozitelor directe si indirecte in totalul veniturilor fiscale. Aceasta pentru ca impozitele directe, spre exemplu, constau in impozite pe venituri si proprietate platite de persoane fizice si persoane juridice, deci sarcina fiscala cade atat asupra salariului, cat si asupra capitalului.
Pentru a determina incidenta sarcinii fiscale pe fiecare factor (munca, capital si consum) este necesar sa analizam asa-zisele rate efective ale impozitului" pe fiecare categorie de impozit. Acestea se obtin raportand diferitele categorii de venituri din impozite la baza lor fiscala corespunzatoare: venituri din munca (salariu brut), venituri din capital (excedentul brut de exploatare), cheltuielile de consum. Ratele efective ale impozitului masoara presiunea fiscala efectiva exercitata direct sau indirect asupra diferitelor tipuri de activitati economice sau venituri.
Astfel, conform practicilor UE, in calculul ratei efective a impozitului pe munca sunt avute in vedere doua surse de venituri publice din impozitele pe veniturile din munca. Mai intai, contributia pentru protectia sociala si alte contributii sociale, platite de angajati si angajatori (asa-numitele costuri non-salariale) care sunt asezate pe salarii; in al doilea rand, impozitele pe veniturile personale se asaza pe restul veniturilor si pot fi defalcate in impozite pe veniturile personale obtinute din munca si impozite pe veniturile personale obtinute din capital. Asadar, rata efectiva a impozitului pe munca este raportul dintre suma costurilor non-salariale si impozitele pe veniturile personale obtinute din munca, pe de o parte, si salariul brut pe de alta parte.
In privinta ratei efective a impozitelor pe capital se au in vedere impozitele pe veniturile personale obtinute din capital, impozitele pe veniturile societatilor comerciale si impozitele pe proprietate care sunt raportate la excedentul brut de exploatare. Rata efectiva a taxelor pe consum se calculeaza ca raport intre veniturile din impozitele indirecte si valoarea consumului final, exclusisalariile platite de guvern.In Uniunea Europeana, veniturile fiscale obtinute din impozitarea muncii, de cele mai multe ori retinute la sursa, reprezinta sursa predominanta pentru bugetul statului, in majoritatea tarilor membre. Impozitale asupra muncii contribuie in proportie de 50% la formarea veniturilor fiscale.
Rata efectiva a impozitului pe salarii se situeaza in medie la 36,5%' din salariu brut, 70% din acesta reprezentand costuri non-salariale (contributii la protectia sociala si alte contributii) si 30% reprezentand impozit pe veniturile personale. Aceasta rata este semnificatisub medie in Malta, Irlanda si Marea Britanie si intr-o mai mica masura in Spania si Portugalia. Ratele cele mai mari se intalnesc in Suedia, Belgia, Franta, Finlanda, Danemarca si Italia.
Rata efectiva a impozitului pe capital atinge 29,7%2 din excedentul brut de exploatare al economiei. in UE nivelul cel mai scazut al acestei rate se intalneste in Lituania, Letonia, Estonia, urmate de Grecia, in timp ce peste medie se situeaza Germania si Portugalia.
Taxele pentru consum ating 19,7% din pretul platit de consumatori. Eforturile de uniformizare a regulilor de aplicare a TVA in cadrul UE fac ca diferentele intre statele membre sa fie oarecum aplatizate. Totusi, in ciuda acestei alinieri, exista diferente datorate, pe de o parte, practicarii de rate TVA normale si reduse, si pe de alta parte, deosebirilor in ceea ce priveste practicarea accizelor, a impozitelor pe energie si mediu. in UE, sub medie se situeaza impozitele pe consum in Estonia, Olanda, Malta si peste medie in Luxemburg, Finlanda, Suedia, dar cel mai ridicat nivel in UE al acestor impozite se inregistreaza in Germania.
Incasarile din impozitele pe veniturile din munca reprezinta aproape jumatate din totalul veniturilor fiscale. De remarcat faptul ca, in statele europene cu o sarcina fiscala globala ridicata, ponderea incasarilor din impozitele pe veniturile din munca este net superioara mediei din zona euro, in timp ce in tari precum Portugalia si Grecia, unde presiunea fiscala este scazuta, si ponderea incasarilor din impozitele pe veniturile din munca tinde sa scada sub medie.
In ceeea ce priveste incasarile pe veniturile din capital, detin doar 21%. in tari ca Irlanda, Luxemburg sau Marea Britanie ponderea incasarilor din impozitele pe veniturile din capital este mai ridicata, in timp ce in Estonia, Lituania si Letonia ea este sensibil mai redusa.
Veniturile din impozitele pe consum tind sa reprezinte o treime din veniturile fiscale. Ele sunt mai consistente in tari precum Cipru, Ungaria, Letonia, dar ocupa un loc mai putin important in Italia, Belgia, Suedia.
Din grafic se remarca faptul ca cea mai ridicata povara fiscala este asupra muncii. Din 2004 valoarea aceasta avusese un trend descendent, ca dupa 2003 sa inregistreze o usoara crestere. Presiunea fiscala asupra capitalului a urmat o evolutie fluctuanta, cu o crestere puternica in 2000, dupa care a urmat o tendinta de scadere. Povara fiscala in domeniul consumului a fost relatisila cu usoare variatii, avand din 2001 un trend ascendent.
Gruparea impozitelor pe categorii economice ofera indicii cu privire la efectul discriminator al sistemului de impozite. in mod evident ponderea cea mai mare a impozitelor si contributiilor sociale in PIB este legata de forta de munca (19,9%), aticu 11% la consum si 8,6% la capital. Una din explicatiile acestei structuri a impozitelor si contributiilor sociale pe categorii economice este mobilitatea mult mai limitata a fortei de munca si prin urmare a bazei de impozitare, fiind astfel mai usor de urmarit si de impozitat. Este un fapt cunoscut in UE ca actuala structura a impozitelor descurajeaza crearea de locuri de munca.
MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ
a) Premisele și constituirea sistemului monetar european
b) Funcțiile și simbolistica monedei unice europene
c) Criteriile de convergență și etapele adoptării EURO de către statele membre ale Uniunii Europene
d) Consecințele introducerii EURO la nivel comunitar și perspectivele monedei europene
Uniunea Europeanã Economicã și Monetarã (EMU) este o înțelegere între națiunile europene participante în vederea împartãși o monedã unicã, euro, și o politicã economicã unicã cu un set de condiții de responsabilitate fiscalã. Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia și Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca și Suedia, nu au nici un plan imediat în privința adoptãrii monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptãrii monedei euro și cel mai probabil vor adera la zona euro în urmãtorii zece ani.
La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din țãrile industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de Supremația de facto a dolarului și devalorizãrile câtorva monede europene au condus politicienii europeni la cãutarea unei soluții de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economicã între națiunile europene.
Planuri pentru o monedã unicã europeanã au început sã fie conturate încã din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele șase State Membre de atunci ale Comunitãții Economice Europene (EEC). Aceasta a fost urmatã mai târziu în acel an de o întâlnire a șefilor de stat și de guvern în Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice și monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de 1971 dupã decizia unilateralã a Președintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur și dupã criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut încluzând nouã state, multe dintre ele fiind exitante sã renunțe la propriile monede naționale.
Actualmente, țãrile europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii EMU.
Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legãturã între monedele europene și pentru a preveni fluctuații mari între valorile lor. A creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecãrui Stat Membru trebuiau sã fie restricționate la fluctuații foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a valorii de referințã. Aceastã valoare de referințã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost apreciatã în acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre.
În anii 1980 piața fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piața Unicã Europeanã. Comerțul internațional în Piața Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãții relative introduse de ERM – și de costurile crescute ale tranzacțiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piața Unicã a însemnat o soluție logicã, și astfel ideea unei monede unice a fost adusã din nou în atenția forului.
Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie 1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor instituționale și economice între statele membre ale UE și sã stabileascã scopul pieței comune europe. În 1989, au fost schițate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deși procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima fazã a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate, dând astfel liberã mișcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute de Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de , incluzând criteriile de convergențã economicã pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeanã. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene și adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în același an, al doilea criteriu a fost creat de Consililul European , și anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de treilea este contractul cadru negociat cu fiecare țarã candidatã mai înainte de a adera au fost de asemenea clarificate și de legislația UE și prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.
Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei țãri candidate care înainte de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Așa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate și mai târziu ca și monedã lichidã.
În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate și Creștere Economicã și a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European și ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul European de a selectat unsprezece țãri care sã adopte moneda euro în 1999 și astfel Banca Centralã Europeanã a luat ființã, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene și supravegherea activitãților Sistemului European al Bãncilor Centrale – bãnci naționale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii Centrale Europene, de a emite monedã și de a asista țãrile euro inițiale în realizarea criteriului de convergențã.
A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puțin doi ani înainte de a adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcționat în același mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistența Bãncilor Centrale ale fiecãrui Stat Membru, și perioada de tranziție de trei ani stabilitã a început, ținând pânã în 1 ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a anunțat cã Grecia putea în mod formal sã adere la cea de-a treia fazã a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 țãri ale așa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania și Portugalia. A fost folosit în contabilitate, și companiile au putut sã conducã tranzacții euro-denominate sigure cunoscând cã ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în conturile bancare alãturi de monedele naționale pentru a obișnui populația cu noua monedã.
Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie trebuit sã întruneascã „Criteriile de Convergențã” stabilite în Tratatul de includeau patru cerințe:
Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliți de ERM pentru cel puțin 2 ani
Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanței
Inflația trebuie sã fie sub valoarea de referințã (în decurs de trei ani prețurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)
Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie apropiat acestei ținte) și deficitele bugetare sã fie sub 3%.
În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, și 52 miliarde de monezi au fost bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiștii au câștigat, promovând teamã și confuzie. În știrile apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel de schimbare masivã de monedã nu va reuși. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopții și cetãțenii au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru, care dupã ce a aderat și a menținut criteriile de convergențã pentru cel puțin doi ani, a aderat și la zona euro.
Dezvoltarea ratei de schimb
În prima sa zi de schimb la bursa de valori de , în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a crescut în valoare, scãzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu și continuând sã scadã pânã în 26 octombrie 2000, când noua monedã a atins cel mai jos punct al sãu cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu și-a revenit pânã la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârșitul anului 2002. Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie depãșit pragul de 1,30 dolari și pe 30 decembrie atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scãzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie și 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârșitul anului moneda a atins cel mai înalt prag dupã ce a depãșit pragul de 1,30 și se pare cã acesta este nivelul la care a rãmas.
Consiliul European aproba in 1978 constituirea Sistemului Monetar European, prin care se urmarea evitarea variatiilor brutale ale ratelor de schimb valutar. Acest sistem s-a bazat pe ECU (European Currency Unit), unitate de cont ce se calcula ca medie ponderata a unui cos valutar format din monedele tarilor membre. Sistemul Monetar European a constituit un mecanism de stabilizare a raportului de schimb intre state, reprezentand o etapa de tranzit catre crearea unei monede unice europene, capabile sa concureze adolarul SUA pe plan international. Lansarea oficiala a Euro s-a realizat la 31.12.1998, si incepand cu data de 1.01.2002 acesta a devenit moneda unica in tarile membre UE (prin retragerea definitiva a devizelor nationale), cu exceptia Marii Britanii, Suediei, Danemarcei, Greciei si desigur, a tarilor Central- si Est-europenecare au aderat la UE. Euro se calculeaza pe baza unui cos valutar alcatuit din 11 monede cu ponderi diferite, in functie de PIB si comertul intracomunitar. Acesta fluctueaza liber fata de dolarul SUA, iar Euroland-ul devenit o zona monetara, in care nu mai exista rate de schimb flotante. Dolarul SUA, lira sterlina si yenul sunt in prezent principalele eurodevize in interiorul UE, in timp ce Euro poate juca acest rol numai pe pietele extracomunitare. Toate monedele au o fata comuna (1, 2 si 5 eurocenti : Europa in lume ; 10, 20 si 50 eurocenti : Europa ca alianta de State ; 1 si 2 euro : Europa fara frontiere) si o fata specifica tarii de catre care este emisa moneda (chiar si pentru Monaco, San Marino si Vatican care si-au realizat propriile monede). Toate bancnotele sunt realizate dupa o macheta comuna pentru toata zona euro. Evident, toate monedele sunt utilizabile in toate tarile membre, de exemplu o moneda cu portretul lui Juan Carlos are valoare circulatorie nu doar in Spania ci si in Finlanda, in Irlanda etc.
Mijlocirea schimbului este cea mai importanta functie a monedei, pentru ca si economia de piata se bazeaza în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului. Moneda poate îndeplini functia de schimb, pentru ca este singura marfa general acceptata. Fiecare dintre participantii la schimb stie ca o poate ceda pentru a obtine un alt bun de care are nevoie.
Moneda nu numai ca mijloceste schimbul, dar îl si simplifica mijlocind schimbul, moneda serveste la masurarea valorii acestor bunuri ce se schimba. Valoarea bunurilor schimbate este exprimata în bani, în moneda. Deci, în mod firesc instrumentul de masurare a valorii marfurilor este moneda, pentru ca ea este un numitor comun între bunuri eterogene. Aceasta functie a devenit tot mai necesara o data cu dezvoltarea economica si implicit diversificarea si multiplicarea bunurilor.
Moneda este invariabila, numai puterea ei de cumparare creste sau scade pentru asigurarea unei echivalente pe piata. Daca o moneda se depreciaza, dauneaza celor ce o poseda si foloseste celor ce o datoreaza. Daca puterea de cumparare a monedei creste, foloseste celor ce o poseda si dauneaza celor ce o datoreaza. Variatia puterii de cumparare a monedei este în contradictie cu functia acesteia de etalon al valorii si cea de schimb de bunuri. Daca moneda ca masura a valorii nu este fixa, stabila, apare dezordinea în economie, cumparatorii fiind mereu pacaliti, dezavantajati. În calitatea de masura a valorii marfurilor ce se schimba, moneda este si instrument de plata. Moneda poate cuprinde o valoare mare întru-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constanta, mai stabila si care poate fi schimbata pe alte valori. Prin aceasta functie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De asemenea, când schimburile de marfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor ramase neachitate. Chiar avutia unei persoane fizice poate fi mai usor transferabila în bani, decât în bunuri. Bilantul primei decade de existenta arata ca euro nu a indeplinit nici profetiile extreme ale euroscepticilor care au avertizat ca acesta este o „eroare grava”, care va adanci ireconciliabil diferentele dintre economiile statelor care vor adopta moneda unica, dar nu a deschis nicio era de crestere si convergenta economica fara precedent in Zona Euro, asa cum au sperat cei mai entuziasti promotori. Raportarea la obiectivele majore ale unificarii economice si monetare in Europa: asigurarea stabilitatii macroeconomice, promovarea cresterii economice si a crearii de locuri de munca, precum si intensificarea coeziunii si convergentei intre statele membre demonstreaza ca, pe ansamblu, Zona Euro a avut o evolutie pozitiva, iar contributia monedei unice europene a fost, fara indoiala, benefica. Datele puse la dispozitie de un raport recent al Comisiei Europene reflecta faptul ca, in primul deceniu de la introducerea monedei unice, Zona Euro s-a bucurat de o reducere simtitoare a inflatiei si a ratelor dobanzilor pe termen lung, dar si de cresterea gradului de ocupare a fortei de munca si, concomitent, de reducerea somajului, precum si de o corectie substantiala a dezechilibrelor bugetare. In acelasi timp insa, cresterea economica a inregistrat niveluri comparabile cu cele ale decadei premergatoare introducerii euro, venitul pe cap de locuitor din Zona Euro continuand sa se situeze la doar 70% din cel inregistrat in Statele Unite. Determinant important al performantei relativ modeste a cresterii economice, productivitatea muncii si-a incetinit semnificativ ritmul de crestere in perioada considerata, in pofida faptului ca introducerea euro a contribuit, prin diverse canale, la cresterea productivitatii muncii pe ora cu aproape 5%.
Aparitia euro pe plan international este menita sa serveasca la adâncirea cooperarii pe baza apropierii si convergentelor în politicile valutare ale principalilor parteneri mondiali. Utilizarea monedei unice euro la nivelul Uniunii Europene are o serie de avantaje în plan economic si financiar:
1. Stabilitatea schimburilor. Existenta euro ca moneda unica europeana conduce la evitarea necesitatii de schimb a banilor si a cheltuielilor care însotesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul bancar, costul cu plata angajatilor în gestionarea valutei, etc. Aceste costuri sunt diferentiate pe categorii de operatiuni, dar, oricum, ele reprezinta un procent însemnat în cadrul societatilor comerciale cu cifra mica de afaceri. Cu o moneda unica comuna nu vor mai exista fluctuatii de schimb riscând sa blocheze comertul intra-european, cu toate ca preturile interne pot evolua, dupa ritmurile diferite ale fiecarei tari, în asa fel încât puterea de cumparare a euro sa varieze de la o tara la alta. Stabilitatea puterii de cumparare este un avantaj important deoarece conduce în principiu la o crestere a comertului international, moneda unica putând conduce la o integrare si mai puternica a pietelor si la o încurajare a comertului.
2. Eliminarea riscului valutar. Moneda unica contribuie si la eliminarea riscului valutar, atacurile speculative care constrâng o tara sa ridice dobânzile pentru a-si pastra moneda nationala, fiind eliminate. O dobânda ridicata are un cost deloc de neglijat pentru economie: mai putine investitii, o rata a somajului mai ridicata, iar cresterea economica mai lenta. Doar firmele mari pot – printr-un management de trezorerie, sau prin operatiuni pe termen – sa se protejeze împotriva expunerii la risc valutar.
3. Eliminarea costurilor de convertibilitate . Acest lucru se realizeaza prin eliminarea costurilor de comision si de tranzactie pentru persoanele fizice si juridice care întreprind acte si fapte de
4. Moneda internationala. Euro va fi o moneda internationala importanta, bazata pe existenta zonei euro, pe utilizarea acesteia ca moneda de facturare, de operare în euro pe piata financiar-bancara, pe stabilitatea si credibilitatea euro. Implementarea euro ca moneda unica consolidata prin convergenta situatiilor macroeconomice si în contextul unei discipline economice si financiare monitorizate de SEBC, asigura omogenitatea disciplinara a ratelor de schimb pe termen scurt, garantând lansarea euro si la nivel international.
5. Reducerea ratei dobânzilor. Moneda unica permite o reducere a dobânzilor în Europa, precum si a miscarilor de capital ce decurg de aici. Cu o moneda unica devalorizarea va fi practic imposibila si prima de risc va disparea. O alta consecinta va fi aceea de stimulare a plasamentelor în diferite categorii de titluri în euro, acestea fiind privi 6. Factor de stabilitate a preturilor. Moneda unica elimina costurile provocate de inflatie, având rolul de a consolida cursul valutar. 7. Facilitatea de comparare a preturilor. Firmele si persoanele fizice pot mai usor sa compare preturile în diferite tari europene atunci când acestea vor fi exprimate în Euro, fara a mai calcula convertibilitatea.
Instituțiile Uniunii Economice și Monetare
Instituțiile Uniunii Economice și Monetare au drept misiune principală elaborarea politicii monetare europene, adoptarea deciziilor privind moneda euro și asigurarea stabilității prețurilor la nivelul Uniunii Europene. Aceste instituții sunt BCE, SEBC, Comitetul economic și financiar, Eurogrupul și Consiliul Afaceri Economice și Financiare (Ecofin).
BAZA JURIDICĂ
— Articolele 105-124 din Tratatul CE.
— Protocoalele anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht):
— privind Statutul Institutului Monetar European (articolele 1-23);
— privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (articolele 1-53);
— Declarația referitoare la articolul 10.6 din Statutul Sistemului European ale Băncilor Centrale și din cel al Băncii Centrale Europene anexată la Tratatul de la Nisa.
OBIECTIVE
Instituțiile Uniunii Economice și Monetare au drept principale obiective:
— finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar și a costurilor inerente operațiunilor de schimb valutar, precum și a costurilor legate de asigurarea împotriva fluctuațiilor monetare;
— asigurarea comparabilității costurilor și a prețurilor pe întregul teritoriu al Uniunii, demers care vine în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale intracomunitare și facilitează activitatea întreprinderilor;
— consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei:
— eliminând, prin definiție, orice posibilitate de realizare a unor speculații între monedele comunitare;
— asigurând, prin dimensiunea economică a ansamblului monetar astfel creat, o anumită invulnerabilitate a noii monede în cazul speculațiilor internaționale;
— creând toate condițiile pentru a permite euro să devină o importantă monedă de rezervă și de plată.
REALIZĂRI
În cadrul primei etape (1 iulie 1990-31 decembrie 1993) a Uniunii Economice și Monetare (UEM) nu s-a înființat nicio instituție monetară.
A. Instituțiile celei de a doua etape a UEM (1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998)
1. Institutul Monetar European (IME)
a. Responsabilități
IME a fost înființat, în conformitate cu articolul 117 din Tratatul CE, la începutul celei de a doua etape a UEM și a preluat responsabilitățile Comitetului Guvernatorilor și ale Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). Nu a exercitat nicio responsabilitate în aplicarea politicii monetare, care rămânea o competență rezervată autorităților naționale. Cele mai importante responsabilități în cadrul realizării celei de a doua etape a UEM constau în:
— întărirea colaborării între băncile centrale naționale;
— realizarea unei mai bune coordonări între politicile monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;
— supravegherea funcționării Sistemului Monetar European;
— facilitarea utilizării Unității Monetare Europene (ECU) și supravegherea dezvoltării acesteia;
— verificarea respectării, de către statele membre, a criteriilor de convergență pentru aderarea la UEM și informarea Consiliului în acest sens.
Pentru pregătirea celei de a treia etape a UEM, IME a avut următoarele responsabilități:
— pregătirea instrumentelor și a procedurilor necesare pentru aplicarea politicii monetare unice;
— promovarea eficienței plăților transfrontaliere;
— promovarea armonizării dispozițiilor și practicilor din domeniul statisticii;
— stabilirea cadrul normativ organizațional și logistic de care are nevoie Sistemul European ale Băncilor Centrale (SEBC) pentru îndeplinirea responsabilităților sale.
b. Statutul instituțional
IME, care avea personalitate juridică, era condus și gestionat de un Consiliu:
— constituit dintr-un președinte și guvernatorii băncilor centrale naționale;
— independent de instituțiile și organele comunitare, precum și de guvernele statelor membre, din partea cărora nu putea nici să solicite, nici să primească instrucțiuni (articolul 8 din Statut).
Președintele IME era numit de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului IME și după consultarea Parlamentului European și a Consiliului (articolul 117 din Tratatul CE).
În conformitate cu articolul 123 alineatul (2) din Tratatul CE, IME a fost dizolvat după înființarea BCE (1 iunie 1998), aducându-și contribuția la concretizarea acestei instituții.
2. Comitetul Monetar
Jumătate dintre membrii acestuia erau numiți de Comisie, iar cealaltă jumătate de statele membre.
Comitetul a fost creat pentru a promova coordonarea politicilor statelor membre, necesară funcționării pieței interne (articol 114 din Tratatul CE) și avea rol consultativ.
Comitetul avea misiunea:
— să urmărească situația monetară și financiară a statelor membre și a Comunității, precum și regimul general al plăților statelor membre, și să prezinte cu regularitate Consiliului și Comisiei un raport în această privință;
— să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei, să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului și să examineze, cel puțin o dată pe an, situația circulației capitalurilor și a libertății plăților și să prezinte Consiliului și Comisiei un raport cu privire la rezultatele acestei examinări.
Comitetul a fost dizolvat la începutul celei de a treia etape; responsabilitățile sale au fost preluate de către Comitetul Economic și Financiar.
B. Instituțiile celei de a treia etape (din data de 1 ianuarie 1999)
1. Banca Centrală Europeană (BCE)
a. Organizare
Înființată la 1 iunie 1998, BCE nu este o instituție europeană, dar are totuși personalitate juridică [articolul 107 alineatul (2) din Tratatul CE și articolul 9 din Statutul BCE]. Are sediul la Frankfurt pe Main. Este condusă de două organe decizionale, independente de instituțiile comunitare și de autoritățile naționale: Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv, și, în cazul anumitor responsabilități, de Consiliul general, care nu este un organ decizional al SEBC.
i. Consiliul Guvernatorilor BCE
Consiliul Guvernatorilor BCE este constituit din membrii Comitetului Executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor care au adoptat euro [articolul 112 alineatul (1) din Tratatul CE și articolul 10.1 din Statut].
În calitatea sa de organ decizional de nivel superior în cadrul BCE, acesta adoptă orientările și deciziile necesare pentru îndeplinirea responsabilităților încredințate SEBC, stabilește politica monetară a comunității, decide inclusiv obiectivele intermediare ale politicii monetare, dobânzile de referință și baza monetară a SEBC și adoptă orientările necesare pentru punerea în aplicare a acesteia (articolul 12 din Statut).
ii. Comitetul Executiv
Comitetul Executiv este compus din președinte, vicepreședinte și alți patru membri numiți de comun acord la nivelul șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre din zona euro; mandatul acestora are o durată de opt ani și nu poate fi reînnoit [articolul 112 alineatul (2) din Tratatul CE].
Comitetul aplică politica monetară și emite instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. Pe lângă acestea, Comitetul Executiv pregătește ședințele Consiliului Guvernatorilor BCE și gestionează activitatea curentă a BCE (articolele 11 și 12 din Statut).
iii. Consiliul General
Consiliul General [articolul 45 alineatul (1) din Statut] este constituit din guvernatorul și viceguvernatorul BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale ale tuturor statelor membre UE, independent de apartenența sau nu la zona euro.
Participă la colectarea datelor statistice, coordonează politica monetară a statelor membre care nu au adoptat euro și supraveghează funcționarea mecanismului de schimb valutar european (*5.1.).
b. Responsabilități
BCE dispune de dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote în zona euro, emiterea fiind asigurată atât de BCE, cât și de băncile centrale naționale. Statele membre emit monedă metalică, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii (articolul 106 din Tratatul CE).
BCE adoptă deciziile necesare îndeplinirii misiunilor definite în tratat și în Statutul SEBC (articolul 110 din Tratatul CE).
BCE colectează datele statistice necesare, cu sprijinul băncilor centrale naționale, de la autoritățile de resort sau în mod direct de la agenții economici (articolul 5 din Statut).
BCE este consultată, la propunerea autorităților naționale, cu privire la orice proiect de reglementare din domeniile care intră în sfera competențelor sale, precum și cu privire la orice act comunitar propus în domeniile care țin de competențele sale (articolul 105 din Tratatul CE).
Poate îndeplini sarcini speciale legate de controlul prudențial al instituțiilor de creditare și al altor instituții de finanțare (articolul 25.2 din Statut). Supravegherea sistemului bancar rămâne o responsabilitate a statelor membre, ca și înainte de adoptarea euro.
BCE răspunde de funcționarea fără probleme a sistemului TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross Settlement Express Transfer System) Este vorba despre un sistem de plată în euro care face legătura între sistemele de plată naționale și mecanismul de plată al BCE.
BCE ia măsurile corespunzătoare pentru integrarea în SEBC a băncilor centrale ale statelor membre care aderă la zona euro.
2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Eurosistemul
a. Organizare
SEBC este constituit din BCE și din băncile centrale naționale ale tuturor statelor membre ale UE [articolul 107 alineatul (1) din Tratatul CE și articolul 1.2 din Statut]. Este condus de aceleași organe de decizie ca și BCE [articolul 107 alineatul (2) din Tratatul CE].
Eurosistemul este constituit din BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre din zona euro.
b. Responsabilități
Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor (articolul 105 din Tratatul CE). Fără a aduce atingere obiectivului care vizează stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității. Misiunile fundamentale ale SEBC constau în [articolul 105 alineatul (2) din Tratatul CE și articolul (3) din Statut]:
— definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Comunității;
— efectuarea operațiunilor de schimb în conformitate cu articolul 111 din Tratatul CE;
— deținerea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
— promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;
— sprijinirea bunei desfășurări a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.
3. Comitetul economic și financiar
Comitetul este format din minimum șase membri; o treime sunt numiți de statele membre, o treime de Comisie și o treime de BCE. Are aceleași responsabilități ca și Comitetul Monetar pe care l-a înlocuit la 1 ianuarie 1999, cu o diferență semnificativă: informarea Comisiei și a Consiliului despre evoluția situației monetare este acum datoria BCE.
4. Eurogrupul
Reuniunea miniștrilor economiei și finanțelor din zona euro, denumită inițial „Eurogrupul 11”, și-a modificat numele în anul 1997 în „Eurogrup”. Acest organ decizional neoficial se întrunește pentru a aborda subiecte privind funcționarea armonioasă a zonei euro și a UEM. La această reuniune sunt invitați reprezentanți ai Comisiei și ai BCE. În cadrul reuniunii de informare a Consiliului Afaceri Economice și Financiare, care a avut loc la 10 septembrie 2004 la Scheveningen, prim-ministrul și ministrul finanțelor al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, a fost ales în funcția de președinte al Eurogrupului. Dl Juncker a devenit, astfel, primul președinte ales și permanent, pentru un mandat care a început la data de 1 ianuarie 2005 și s-a încheiat la 31 decembrie 2006. În septembrie 2006, mandatul său a fost prelungit cu încă 2 ani.
5. Consiliul Afaceri Economice și Financiare (Ecofin)
Ecofin este organul decizional la nivel european și reunește miniștrii finanțelor din toate statele membre ale UE. După consultarea BCE, Consiliul Ecofin adoptă deciziile referitoare la politica în materie de curs de schimb valutar față de monedele țărilor terțe, în concordanță cu obiectivul stabilității prețurilor.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
A. Rolul legislativ
1. Parlamentul European este consultat în legătură cu următoarele aspecte:
— dispozițiile privind introducerea monedelor metalice euro de către statele membre (bancnotele euro intră în sfera de competențe a BCE);
— acordurile privind cursurile valutare între euro și monedele țărilor terțe;
— selectarea țărilor care îndeplinesc condițiile de adoptare a monedei unice în anul 1999, respectiv la o dată ulterioară;
— numirea președintelui, a vicepreședintelui și a celorlalți membri al Comitetului Executiv al BCE;
— modificările aduse mecanismelor de vot din cadrul Consiliului Guvernatorilor BCE (articolul 10.2 din Statutul SEBC și BCE), în conformitate cu declarația privind articolul 10.6 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, anexată Tratatului de la Nisa;
— dispozițiile legale de punere în aplicare a procedurii în caz de deficit excesiv, prevăzută în Pactul de stabilitate și creștere.
2. Avizul conform al Parlamentului European este necesar pentru:
— toate modificările care intră în competența Băncii pentru supravegherea instituțiilor financiare;
— majoritatea modificărilor aduse Statutului.
B. Responsabilități de control
1. În temeiul tratatului
BCE prezintă Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene, precum și Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs [articolul 113 alineatul (3) din Tratatul CE].
Președintele BCE prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului European, care poate organiza o dezbatere generală în plen, în conformitate cu această bază juridică.
Președintele BCE și ceilalți membri ai Comitetului Executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie inițiativă, să fie audiați de comisiile competente ale Parlamentului European. În conformitate cu articolul 113 alineatul (3) din Tratatul CE, deputații Parlamentului European adresează întrebări președintelui BCE în cadrul dialogurilor pe tema politicii monetare care au loc de patru ori pe an. Se discută despre deciziile de politică financiară ale BCE și situația economică, garantându-se, astfel, respectarea de către BCE a obligației de control democratic.
2. Din inițiativa Parlamentului
Parlamentul a solicitat echilibrarea competențelor pe care le are BCE în conformitate cu tratatul, respectiv libertatea de decizie în materie de politică monetară, printr-un control democratic (Rezoluția din 18 iunie 1996). În acest scop, Parlamentul European a instituit „Dialogul privind politica monetară”. Președintele BCE sau un alt membru al Consiliului Guvernatorilor din cadrul BCE se prezintă cel puțin în fiecare trimestru în fața Comisiei pentru afaceri economice și monetare a Parlamentului European pentru a răspunde la întrebări legate de perspectivele economice și pentru a oferi justificări privind politica monetară din zona euro. În plus, Parlamentul se pronunță în mod periodic cu privire la raportul anual al BCE în cadrul unui raport din proprie inițiativă.
MODIFICĂRI ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA
A. Banca Centrală Europeană
Tratatul de la Lisabona definește BCE drept organ al Uniunii Europene (articolele 282-284 din Tratatul de la Lisabona), în timp dispozițiile Tratatului CE nu conferă acesteia nici un statut, cu excepția personalității juridice. BCE apreciază calificarea sa drept organ al Uniunii Europene ca fiind neconcordantă cu independența sa. Tratatul de la Lisabona decide că membrii Comitetului Executiv sunt numiți de Consiliul European cu majoritate calificată (articolul 283 din Tratatul de la Lisabona), și nu în unanimitate, după cum prevede Tratatul CE.
Parlamentul European aprobă, în schimb, acordarea statutului de organ al Uniunii Europene Băncii Centrale Europene și apreciază că, în acest mod, se consolidează răspunderea Parlamentului, în calitate de instituție față de care BCE are obligația de a răspunde în legătură cu deciziile în materie de politică monetară. Pe lângă toate acestea, Parlamentul este de părere că, având în vedere statutul BCE ca și organism, ar trebui extins rolul Parlamentului la numirea membrilor Comitetului executiv al BCE.
B. Eurogrupul
Tratatul de la Lisabona consolidează rolul Eurogrupului, încredințându-i obiectivul de a asigura o mai mare armonizare la nivelul zonei euro. Pentru prima dată, conceptul de „Eurogrup” este menționat în tratat. Printre noutățile oficiale figurează și alegerea președintelui Eurogrupului pentru un mandat de doi ani și jumătate, la decizia majorității statelor membre ale Eurogrupului (articolul 2 din Protocolul 14 la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Parlamentul European recunoaște contribuția crescândă a Eurogrupului la stabilirea unei părți importante a agendei economice a Uniunii Europene și salută modificările formale aduse de Tratatul de la Lisabona cu privire la Eurogrup.
C. BAHR
Politica monetară europeană
BCE și SEBC asigură realizarea obiectivului principal al Uniunii Monetare Europene, și anume menținerea stabilității prețurilor. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare unitare pentru zona euro sunt operațiunile open market, facilitățile permanente și constituirea unor rezerve minime.
TEMEIUL JURIDIC
—Articolele 98-124 din Tratatul CE.
—Protocolul anexat la Tratatul de la Maastricht privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (BCE): articolele 1-52.
OBIECTIVE
Obiectivul principal al SEBC este, în conformitate cu articolul 105 alineatul (1) din Tratatul CE, menținerea stabilității prețurilor.
Fără a aduce atingere obiectivului care vizează stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale ale Comunității pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității stabilite la articolul 2 din Tratatul CE. SEBC acționează în conformitate cu principiile unei economii de piață deschise în careconcurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.
REALIZĂRI
A. Principiile de bază ale politicii BCE
1. Independența BCE
Principiul de bază al independenței BCE este enunțat la articolul 108 din Tratatul CE și la articolul 7 al Statutului BCE. În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor sale, BCE, băncile centrale naționale și membrii organelor de decizie ale acestora nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Respectarea articolului 108 este asigurată prin modul în care este formulat mandatul membrilor Comitetului executiv și ai Consiliului Guvernatorilor BCE (*5.2.).
Independența BCE se menține și prin interdicțiile prevăzute la articolul 101 din Tratatul CE, valabile și pentru băncile centrale naționale: se interzice acordarea de descoperire de cont sau orice alt tip de credit instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi aflate în proprietate publică.(*5.2.).
În centrul independenței BCE se află libera alegere a instrumentelor de politică monetară. Tratatul prevede aplicarea instrumentelor tradiționale (articolele 18 și 19 din Statut) și permite Consiliului Guvernatorilor BCE să decidă, cu o majoritate de două treimi, asupra utilizării altor metode mai adecvate (articolul 20 din Statut).
2. Principiile responsabilității și transparenței BCE
Pentru a asigura credibilitatea BCE, Tratatul – articolul 113 alineatul (3) din Tratatul CE –, precum și Statutul (articolul 15) prevăd obligații de raportare. BCE elaborează și publică cel puțin un rapoart pe semestru privind activitatea SEBC. Se publică săptămânal o situație financiară consolidată a SEBC. BCE prezintă Parlamentului European un raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs. În practică, BCE publică rapoarte lunare care conțin o analiză detaliată a situației economice și perspectivele pentru evoluția prețurilor.
BCE răspunde și în fața Parlamentului European. Membrii Comitetului executiv al BCE se prezintă în mod regulat în fața Parlamentului European (*5.2.). Parlamentul European nu poate adresa instrucțiuni Băncii Centrale Europene și nu deține dreptul de control a posteriori.
3. Reguli de vot în cadrul Consiliului Guvernatorilor BCE (articolul 11 din Statut)
La ședințele Consiliul Guvernatorilor BCE se aplică principiul „un membru, un vot”. Cu alte cuvinte, fiecare membru al Consiliului Guvernatorilor BCE are un vot. Deciziile privind politica monetară se iau prin majoritate simplă, iar, în cazul unui balotaj, președintele BCE deține votul decisiv.
Din momentul în care numărul membrilor Consiliului Guvernatorilor BCE este mai mare de 21, fiecare membru al Comitetului executiv dispune un vot, în timp ce numărul guvernatorilor băncilor centrale naționale cu drept de vot și, prin urmare, numărul voturilor atribuite BCN este limitat la 15. Repartizarea și rotația drepturilor de vot se desfășoară după cum urmează:
—din momentul în care numărul guvernatorilor băncilor centrale naționale depășește 15 și până în momentul în care ajunge la 22, guvernatorii BCN se împart în două grupuri, în funcție de poziția statului membru de care aparține banca centrală națională a fiecăruia, care rezultă din ponderea statului membru în PIB-ul agregat la prețul pieței și din bilanțul total agregat al instituțiilor financiare monetare ale statelor membre care au adoptat euro. Ponderea în PIB-ul agregat la prețul pieței și în bilanțul total agregat al instituțiilor financiare monetare este de 5/6, respectiv 1/6. Primul grup constă din cinci guvernatori cu cinci drepturi de vot, iar cel de al doilea grup din restul președinților cu restul drepturilor de vot;
—din momentul în care numărul guvernatorilor BCN este de 22, aceștia se împart în trei grupe, pe baza unui clasament rezultat din aplicarea criteriilor descrise anterior. Primul grup, cu patru drepturi de vot, este format din cinci guvernatori, cel de al doilea grup, cu opt drepturi de vot, constă din jumătatea numărului total al guvernatorilor BCN, iar fiecare fracțiune se rotunjește în sus și se obține astfel un număr întreg. Cel de al treilea grup, care dispune de trei drepturi de vot, este format din restul guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor ia toate măsurile necesare pentru a asigura rotația dreptului de vot, cu o majoritate de două treimi a membrilor cu și fără drept de vot. În mod special, Consiliul Guvernatorilor BCE poate decide amânarea aplicării sistemului de rotație până în momentul în care numărul guvernatorilor BCN este mai mare de 18.
Guvernatorii băncilor centrale naționale nu au voie să reprezinte interesele naționale atât timp cât își exercită activitatea în cadrul Consiliului Guvernatorilor, ci trebuie să acționeze în interesul comun al zonei euro. Protocoalele ședințelor Consiliului Guvernatorilor BCE și detaliile privind voturile exprimate nu se publică.
B. Strategia monetară a BCE
1. Imagine de ansamblu
În cadrul ședinței din data de 13 octombrie 1998, Consiliul Guvernatorilor BCE a convenit asupra elementelor principale ale strategiei politicii monetare a BCE: o definiție cantitativă a stabilității prețului, un rol important acordat supravegherii creșterii masei monetare în cadrul evaluării riscurilor inflaționiste și o evaluare a perspectivelor de creștere a prețurilor pe baza unei serii ample de indicatori.
BCE a optat pentru o strategie monetară bazată pe doi piloni, al căror rol a fost definit în termeni clari în cadrul revizuirii acestei strategii, la 8 mai 2003.
2. Stabilitatea prețurilor
Stabilitatea prețurilor a fost definită inițial ca o creștere a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro cu mai puțin de 2 % față de anul precedent. Stabilitatea prețurilor trebuie asigurată pe termen mediu.
Această definiție a fost confirmată și clarificată la 8 mai 2003: pe termen mediu, obiectivul este acela de a menține rata inflației la un nivel mai mic, dar apropiat de 2 %. Astfel, BCE a insistat asupra voinței sale de a menține o marjă de siguranță suficientă astfel încât să asigure protecția necesară față de riscurile de deflație și de a lua în considerare posibilele greșeli de evaluare la culegerea datelor, precum și diferențele ratei inflației în cadrul zonei euro.
3. Primul pilon al strategiei monetare
Primul pilon al strategiei politicii monetare a BCE este reprezentat de analiza economică. În centrul acestuia se află evaluarea evoluțiilor economice și financiare actuale și riscurile la adresa stabilității prețurilor pe care aceste evoluții le presupun. Variabilele economice și financiare care reprezintă obiectul acestei analize acoperă, printre altele, evoluția producției totale; cererea globală și componentele ei; politica creditelor fiscale; condițiile de pe piața de capital și piața muncii; un spectru larg de indicatori de prețuri și costuri; evoluțiile cursului de schimb valutar, ale economiei, în ansamblul său, și ale balanței plăților; piețe financiare; bilanțurile diferitelor sectoare ale zonei euro. Toți acești factori contribuie la evaluarea pe termen scurt a dinamicii activităților reale și a creșterii prețurilor în funcție de interacțiunile ofertei și cererii pe piețele bunurilor, serviciilor și factorilor de producție.
4. Cel de al doilea pilon al strategiei monetare
Analiza monetară constituie cel de al doilea pilon al strategiei monetare a BCE. BCE a atribuit masei monetare un rol deosebit în seria indicatorilor-cheie selecționați, pe care îi controlează și examinează îndeaproape. La baza acestei decizii s-a luat în considerare faptul că creșterea masei monetare și inflația se află într-o strânsă legătură pe termen mediu și lung. Această relație recunoscută oferă politicii monetare un punct de ancoraj care depășește orizontul utilizat la realizarea prognozelor în materie de inflație. Într-adevăr, viziunea unei bănci centrale poate depăși consecințele temporare ale diferitelor șocuri și poate rezista tentației de a utiliza un curs prea activ, dacă la baza deciziilor privind politica monetară și evaluarea consecințelor nu se află doar indicatorii obținuți în urma analizei situației economice și financiare, ci și analizarea masei monetare și a lichidității.
BCE a publicat o valoare de referință pentru agregatul masei monetare M3 pentru a stabili un mijloc de orientare pentru observarea evoluției monetare. Această valoare de referință se raportează la rata anuală de creștere a M3, considerată ca fiind compatibilă pe termen mediu cu stabilitatea prețurilor, și a rămas neschimbată, de la lansarea UEM, la 4,5 %.
C. Punerea în aplicare a politicii monetare: instrumente și proceduri
Prin stabilirea procentelor dobânzilor la care băncile comerciale pot obține finanțări de la băncile centrale, Consiliul Guvernatorilor BCE acționează în mod indirect asupra ratelor dobânzilor practicate în sistemul economic al zonei euro, în special asupra dobânzilor pentru împrumuturi acordate de băncile comerciale și a celor la depozitele de economii.
Pentru punerea în aplicare a politicii monetare, BCE folosește o serie de instrumente politico-economice.
1. Operațiunile open market
Operațiunile open market joacă un rol important în gestionarea procentelor dobânzilor și a lichidității pieței și oferă indicații în ceea ce privește orientarea politicii monetare prin patru categorii de operațiuni.
a. Operațiunile principale de refinanțare
Operațiunile principale de refinanțare constituie cel mai important instrument al politicii monetare. Acestea sunt tranzacții de cesiune temporară cu generare de lichidități cu o frecvență săptămânală și o scadență de două săptămâni și pun la dispoziția sistemului bancar o mare parte a lichidităților. Rata minimă oferită pentru operațiunile principale de refinanțare este rata principală a dobânzilor stabilită de BCE. Aceasta se află în limita ratelor pentru facilitatea de depozit și pentru facilitatea de împrumut marginal. Nivelul acestor trei rate indică orientarea politicii monetare în zona euro.
b. Operațiunile de refinanțare pe termen lung
Acestea sunt tranzacții de cesiune temporară cu generare de lichidități cu o frecvență lunară și un termen de două săptămâni. Reprezintă doar o parte limitată din volumul total de refinanțare și nu au ca obiectiv emiterea de semnale către piață.
c. Operațiunile de reglaj fin
Obiectivul acestor operațiuni ad-hoc este acela de a reacționa la fluctuațiile neașteptate ale lichidității bancare, în special pentru atenuarea consecințelor acestora asupra dobânzilor.
d. Operațiunile structurale
Aceste operațiuni au drept scop principal adaptarea permanentă la poziția structurală a Eurosistemului față de sectorul financiar.
2. Facilitățile permanente
Facilitățile permanente pregătesc sau absorb lichidități de pe o zi pe alta. Rata dobânzii lor stabilește limita superioară sau inferioară pentru rata depozitelor overnight. Această rată este cunoscută sub denumirea EONIA (Euro Overnight Index Average). Există două facilități permanente pentru părțile admise:
—facilitatea de împrumut marginal, care oferă părților posibilitatea de a obține lichidități de pe o zi pe alta în schimbul activelor refinanțabile. Dobânda pentru aceste facilități reprezintă pragul maxim pentru rata depozitelor overnight;
—facilitatea de depozit, care oferă părților posibilitatea de a menține depozitele cu scadență zilnică în Eurosistem. Dobânda pentru facilitatea de depozit reprezintă pragul minim pentru rata depozitelor overnight.
Ambele dobânzi trebuie să asigure o funcționare fără probleme a pieței monetare atunci când cererea și oferta de fonduri ating niveluri ridicate.
3. Constituirea rezervelor obligatorii
În conformitate cu articolul 19 alineatul (1) din Statut, BCE poate solicita instituțiilor de creditare stabilite în statele membre să păstreze rezerve minime la BCE și băncile centrale naționale. Obiectivul rezervei minime îl constituie stabilizarea dobânzilor pe termen scurt și crearea (sau accentuarea) unei probleme structurale de refinanțare a sistemului pe lângă Eurosistem, ceea ce simplifică gestionarea dobânzilor de pe piața monetară prin tranzacții generatoare de lichidități. Consiliul Guvernatorilor BCE stabilește metodele de calcul și sumele necesare.
D. Bilanțul
Euro, un simbol vizibil al identității europene, a devenit, la lansarea sa, a doua monedă din lume ca valoare. Pe lângă dolar și yen, a devenit o monedă internațională de investiție și de piață.
Eurosistemul a fost confruntat, după lansarea sa, cu o devalorizare (cu 25 % față de dolar, de la începutul anului 1999 și începutul anului 2002) și, ulterior, cu o apreciere față de dolar, care a început în iunie 2002, accentuându-se în urma crizei financiare mondiale care a început în august 2007.
Rata medie a inflației se situa în 2007 la 2,1 %, depășind cu puțin, prin urmare, nivelul stabilit prin definiția stabilității prețurilor. De la sfârșitul anului 2007 se înregistrează o creștere clară a inflației ca urmare a situației economice mondiale. Având în vedere această creștere, BCE nu a luat măsuri pe termen scurt, ci supraveghează, în conformitate cu mandatul său, respectarea pe termen mediu a stabilității prețurilor.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
În rezoluția privind raportul anual din anul 2007, Parlamentul European reamintește Băncii Centrale Europene cerințele sale privind o mai mare transparență din partea sa și solicită, în același timp, o îmbunătățire a politicii de comunicare a BCE. În ceea ce privește strategia monetară a BCE, PE este de părere că modelul bazat pe doi piloni reprezintă o metodă adecvată pentru măsurarea stabilității prețurilor.
MODIFICĂRI ADOPTATE ÎN TEMEIUL TRATATULUI DE LA LISABONA
Tratatul de la Lisabona nu aduce nicio modificare fundamentală modului în care este pusă în aplicare politica monetară europeană.
C. BAHR
Dezvoltarea Uniunii Economice și Monetare
Finalizarea pieței interne prevede și o uniune monetară între statele membre ale UE. Uniunea monetară a devenit realitate după adoptarea unei monede europene unice, euro. În prezent, 16 state membre UE utilizează moneda unică. Noile state membre trebuie de asemenea să adopte moneda euro după o participare de minimum doi ani la SME II și cu condiția să îndeplinească criteriile de convergență.
TEMEIUL JURIDIC
— Deciziile reuniunilor europene la vârf de la Haga (1969), Paris (1972) și Bruxelles (1978).
— Articolele 98-124 din Tratatul CE, introduse prin Tratatul de la Maastricht.
— Protocoalele anexate Tratatului UE privind trecerea la cea de a treia etapă a Uniunii economice și monetare, privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, privind criteriile de convergență, privind clauzele de exceptare în favoarea Regatului Unit și a Danemarcei, privind Statutul Institutului Monetar European, precum și cel privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene.
OBIECTIVE
Prin uniunea monetară se urmăresc următoarele obiective:
— finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar și a costurilor tranzacțiilor în cazul operațiunilor de schimb valutar, precum și a costurilor legate de asigurarea împotriva fluctuațiilor monetare;
— asigurarea comparabilității costurilor și a prețurilor la nivelul Uniunii, demers care vine în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale intracomunitare și facilitează activitatea întreprinderilor;
— consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei:
* eliminând, prin definiție, orice posibilitate de realizare a unor speculații între monedele comunitare;
* asigurând, prin dimensiunea economică a ansamblului monetar astfel creat, o anumită invulnerabilitate a noii monede în cazul speculațiilor internaționale;
* creând toate condițiile pentru a permite euro să devină o importantă monedă de rezervă și de plată.
REZULTATE
A. Prima perioadă (1957-1969): nicio acțiune europeană în domeniul politicii monetare
Tratatul de la Roma a conținut doar dispoziții minore privind colaborarea legată de politica monetară. Cele șase state fondatoare ale Uniunii Europene au fost implicate în sistemul monetar internațional Bretton Woods, definit prin rate fixe ale cursului de schimb valutar, cu posibilitatea adaptării acestora. Nu a fost necesară crearea unui sistem paralel.
B. Cea de a doua perioadă (1969-1979): primele eforturi de integrare
După dispariția sistemului Bretton Woods, încheiat după ce s-a pus capăt convertibilității dolarului în aur la 15 august 1971, a urmat o perioadă de curs valutar flexibil. În urma crizei petrolului de la începutul anilor '70, monedele europene au fost supuse unor presiuni din ce în ce mai mari. Având în vedere această instabilitate generală, care a provocat grave probleme economice și sociale, statele membre au încercat să creeze un mediu care să ofere, cel puțin pe plan european, o stabilitate minimă până în momentul în care poate fi creată uniunea monetară.
Încă din 1969, când exista pericolul unui colaps al sistemului monetar mondial, șefii de stat sau de guvern au decis în cadrul summitului de la Haga să transforme treptat Comunitatea într-o uniune economică și monetară.
În octombrie 1970, fostul prim-ministru al Luxemburgului, Pierre Werner, a propus următoarele:
— într-o primă etapă, marjele de fluctuație între monedele statelor membre urmau să fie reduse;
— ulterior, urma să fie realizată liberalizarea circulației capitalului, însoțită de integrarea piețelor financiare, în special a sistemelor bancare;
— în cele din urmă trebuiau fixate irevocabil cursurile de schimb valutar între monede.
La data de 12 aprilie 1972 a fost introdus mecanismul „șarpe în tunel”, care a constat în limitarea marjelor de fluctuație între valutele comunitare (șarpele) la ± 2,25 % și a marjelor de fluctuație între aceste monede și dolar (tunelul) la ± 4,5 %.Pentru a asigura funcționarea acestui mecanism, statele membre au fondat în 1973 Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), abilitat să preia o parte din rezervele monetare naționale (*5.2.).
Rezultatele acestui mecanism au fost dezamăgitoare. Statele membre au reacționat diferit la perturbările apărute în urma creșterii prețului petrolului, care a dus la fluctuații dese și puternice ale cursului valutar. Au avut loc aderări la mecanismul de asigurare a stabilității cursului, dar au existat și retrageri, iar șarpele, care a fost conceput inițial cu titlul de acord comunitar, s-a redus la o zonă de stabilitate monetară în jurul mărcii germane.
La sfârșitul anului 1977, doar cinci dintre cele nouă state membre (Republica Federală Germania, Belgia, Țările de Jos, Luxemburgul și Danemarca) au rămas în mecanism, în timp ce celelalte au decis să își lase monedele să acționeze liber pe piață. În același an s-a renunțat la planul Werner.
C. Cea de a treia perioadă (1979-1987): reactivarea cu succes a procesului de integrare; SME
Summitul de la Bruxelles din decembrie 1978 a decis, la inițiativa Cancelarului Federal al Germaniei, Helmut Schmidt, și a președintelui Franței, Valéry Giscard d'Estaing, fondarea unui Sistem Monetar European (SME), destinat să reducă fluctuațiile cursului de schimb valutar între monedele statelor membre și, în acest fel, să instaureze o zonă de stabilitate monetară în Europa. SME a intrat în vigoare la data de 13 martie 1979.
1. Mecanismele sistemului monetar european
SME a fost un sistem de rate de schimb fixe, dar adaptabile între monedele statelor membre.
a. ECU (Unitatea monetară europeană)
Acest element central al sistemului a fost un „coș” care a reunit monedele europene și în cadrul căruia importanța fiecărei monede în parte depindea de contribuția țării respective la PIB-ul Comunității și de proporția sa în volumul schimburilor comerciale intracomunitare. ECU a fost o monedă de decontare utilizată ca instrument de plată între băncile centrale și ca unitate de cont a bugetului Comunității, însă nu a fost valabil ca mijloc de plată legal.
b. Mecanismul cursului de schimb valutar
S-a stabilit un curs de referință exprimat în ECU pentru fiecare monedă comunitară, iar pe baza acestor cursuri de referință au fost stabilite cursurile de schimb între monedele comunitare (cursurile de schimb bilaterale).
c. Marjele de fluctuație
Marjele de fluctuație acceptate, în limitele cărora puteau varia cursurile de schimb bilaterale, erau inițial de 2,25 % (pentru lira italiană 6 %).
d. „Indicatorii de divergență”
O monedă era considerată drept „divergentă” atunci când atingea 25 % din intervalul de fluctuație maxim, iar autoritățile trebuiau să ia măsuri: creșterea dobânzilor, o politică bugetară mai restrictivă și sprijinirea cursului în cazul unei scăderi, respectiv măsuri contrare în cazul unei creșteri.
e. Modificarea parității
Paritățile nu au fost stabilite în mod definitiv. Acestea puteau fi modificate în cazul în care o anumită monedă se îndepărta structural de marjele de fluctuație. Pentru asemenea modificări, care aveau ca urmare modificări ale cursului de referință, a fost prevăzut un procedeu comun.
2. Dezvoltarea SME: anii '80
a. Admiterea unor membri noi
Când a fost fondat SME, toate statele membre ale Comunității au aderat la mecanismul de schimb valutar, în afară de Regatul Unit. Acesta a aderat de abia în anul 1990.
Grecia, care a fost admisă în 1981 în Comunitate, nu a aderat la mecanismul de schimb valutar, dar a devenit membru al SME II în 1999, în vederea aderării la moneda unică.
Spania și Portugalia au devenit state membre ale Comunității în 1986; Spania a aderat la mecanismul de schimb valutar în 1989 iar Portugalia în 1992, cu o marjă de fluctuație de 6 %.
b. Criza din 1992-1993
Din cauza turbulențelor puternice care au zguduit piața valutară europeană, provocate de problemele întâmpinate la ratificarea Tratatului de la Maastricht de către Danemarca și Franța în septembrie și octombrie 1992, SME a fost puternic destabilizat. Lira sterlină și lira au fost nevoite să părăsească mecanismul de schimb valutar în septembrie 1992, iar, în luna noiembrie a aceluiași an, peseta și escudo au fost devalorizate față de celelalte valute cu 6 %. În ianuarie 1993, lira irlandeză a fost devalorizată cu 10 %; în mai a urmat o nouă devalorizare a pesetei și escudo-ului. Având în vedere un nou val de speculații, la 1 august 1993 marjele de fluctuație au fost extinse până la 15 %.
c. Bilanțul SME
Obiectivul principal al SME, respectiv acela de a instaura un nivel ridicat al stabilității monetare interne și externe, a fost atins. Instabilitatea caracteristică sistemului monetar internațional în anii '80 a putut fi evitată în statele membre. După mai mult de douăzeci de ani de eforturi depuse în acest sens, s-a ajuns la o anumită stabilitate.
Disciplina monetară a dus la o convergență economică, însoțită de reducerea ratei inflației și apropierea ratelor dobânzilor.
Utilizarea privată a ECU (spre deosebire de utilizarea oficială, adică între băncile centrale participante la SME) a înregistrat o creștere considerabilă. ECU a fost utilizat din ce în ce mai mult la emisiunile internaționale de obligațiuni de către instituțiile Comunității, statele membre și societăți. ECU a devenit un instrument financiar internațional. SME și ECU au creat astfel, fiecare în felul său, o bază solidă pentru adoptarea unei monede comune.
D. Cea de a patra perioadă (1988-1992): progrese pe calea spre o Uniune economică și monetară (UEM)
Realizarea pieței interne a dus la reluarea obiectivului uniunii monetare. Consiliul European de la Hanovra (iunie 1988) a atras atenția asupra faptului că „statele membre au confirmat, o dată cu acceptarea Actului Unic (care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987), că intenționează să îndeplinească treptat obiectivul realizării unei Uniuni economice și monetare. Un comitet condus de președintele Comisiei Europene, Jacques Delors, a fost însărcinat „să studieze și să propună etapele concrete pentru realizarea acestei Uniuni”.
Raportul comitetului Delors din aprilie 1989 a prevăzut realizarea UEM în trei etape: îmbunătățirea colaborării între băncile centrale, crearea unui Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC); transferarea treptată a competențelor decizionale privind politica monetară către instituțiile supranaționale; stabilirea irevocabilă a parităților între monedele naționale și introducerea unei monede unice europene.
Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 a acceptat planul Delors ca bază de lucru și a hotărât ca prima etapă să înceapă la 1 iulie 1990, în același timp cu liberalizarea completă a circulației capitalurilor și a serviciilor financiare.
În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg trebuia să ia în considerare situația nou creată de posibilitatea reunificării Germaniei. S-a hotărât convocarea unei conferințe interguvernamentale care să elaboreze modificările care trebuiau aduse Tratatului de la Roma pentru a permite realizarea UEM.
După aprobarea acestora de către Consiliul European din decembrie 1991, modificările propuse în cadrul conferinței interguvernamentale au fost integrate în Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992. Proiectul UEM din Tratat s-a inspirat din orientările propuse de planul Delors, dar diferă de acesta în unele aspecte importante. În mod special, etapa a doua a început doar la 1 ianuarie 1994 și nu prevedea transferul competențelor în materie de politică monetară către o instituție supranațională, ci doar îmbunătățirea colaborării între băncile centrale. În acest sens, Comitetul Guvernatorilor a fost înlocuit cu Institutul Monetar European (IME) (*5.2.), însărcinat, împreună cu Comisia, să efectueze pregătirile tehnice pentru UEM. Crearea SEBC a fost amânată pentru etapa a treia.
E. Cea de a cincea perioadă (1990-2002): etapele Uniunii Economice și Monetare
1. Prima etapă (1 iulie 1990-31 decembrie 1993)
A constat în:
— finalizarea pieței interne, care a adus liberalizarea completă a circulației capitalurilor și a serviciilor financiare, care reprezenta o condiție prealabilă constituirii unui spațiu financiar unic;
— intensificarea coordonării economice, printr-un grad ridicat de convergență în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și însănătoșirea finanțelor publice.
2. A doua etapă (1 iulie 1994-31 decembrie 1998)
a. Institutul Monetar European (IME)
A fost înființat la data de 1 ianuarie 1994 (*5.2.), fiind precursorul Băncii Centrale Europene și având drept sarcină pregătirea celei de a treia etape a UEM.
b. Disciplina bugetară și monetară
În cadrul acestei etape, statele membre trebuiau să pună în aplicare următoarele cerințe:
— băncile centrale ale acestora trebuiau să devină independente de instanțele politice [articolul 116 alineatul (5) din Tratatul CE];
— să elimine creditarea pe descoperire de cont de către băncile centrale naționale, precum și rambursarea anticipată a creanțelor instituțiilor financiare [articolele 101, 102 și 103 din Tratatul CE);
— să depună eforturi pentru îndeplinirea următoarelor cinci criterii de convergență (articolul 121 Tratat CE):
— o rată a inflației care, în anul anterior celei de a treia etape, trebuie să fie cu cel mult 1,5 % peste nivelului mediu al cel mult trei state membre care au obținut cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;
— deficitul bugetar nu trebuie să depășească 3 % din PIB sau să se apropie cel puțin de acest nivel, dacă a regresat anterior în mod constant;
— datoria publică să nu depășească 60 % din PIB sau se apropie cel puțin de această valoare în cadrul unui regres semnificativ;
— o rată a dobânzii pe termen lung care să se afle cu cel mult 2 % deasupra mediei celor trei state care au obținut cel mai bun rezultat în domeniul stabilității prețurilor;
— respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul ratei de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru.
c. Decizia trecerii la cea de a treia etapă
Articolul 121 prevedea că termenul minim și cel maxim pentru începutul celei de a treia etape erau stabilite de Consiliu.
Consiliul European de la Madrid (15 și 16 decembrie 1995) a decis începerea celei de a treia etape la 1 ianuarie 1999, stabilind numele monedei comune – euro – și a aprobat, după consultarea Comisiei și a IME, scenariul pentru introducerea acesteia.
Consiliul European de la Bruxelles (2 mai 1998) a decis, în conformitate cu recomandarea Comisiei și a Consiliului Afaceri Economice și Financiare (Ecofin), precum și cu avizul Parlamentului European, trecerea la următoarea etapă cu unsprezece țări – Belgia, Germania, Finlanda, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Spania.
3. A treia etapă (1 iulie 1999-1 decembrie 2002)
La 1 ianuarie 1999, UEM a început cu cele unsprezece țări numite mai sus. Grecia a aderat la 1 ianuarie 2001.
a. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Banca Centrală Europeană (BCE) și-au început activitatea la data de 1 ianuarie 1999 (*5.2.)
b. Procesul de introducere a monedei euro
La 1 ianuarie 1999, euro a devenit singura monedă oficială a statelor membre:
— și cursul de schimb valutar în euro;
— euro a devenit monedă în adevăratul sens al cuvântului, iar ECU a fost eliminat;
— euro devine baza politicii monetare și a politicii cursului de schimb, iar statele membre transformă titlurile de creanță ale statului în euro.
Între 1 ianuarie 1999 și 1 ianuarie 2002, SEBC și autoritățile naționale și comunitare au avut obligația de a verifica procesul de trecere la o monedă unică, în special în sectorul financiar și în cel bancar, precum și în toate sectoarele economice.
Începând cu data de 1 ianuarie 2002, au fost puse în circulație bancnotele și monedele euro, în paralel cu bancnotele și monedele naționale. Cele două monede s-au aflat simultan în circulație timp de două luni; de atunci sunt valabile doar bancnotele și monedele euro ca mijloc de plată legal.
c. Coordonarea politicii economice
O dată cu începutul celei de a treia etape, statele membre trebuie să își considere politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun (articolele 99 și 104 din Tratatului CE). Pentru a realiza acest obiectiv, Consiliul, astfel cum prevede tratatul, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și creează un mecanism pentru supravegherea deficitelor publice (*5.4.).
d. Pactul de stabilitate și creștere
Pactul de stabilitate și creștere aprobat de către Consiliul European de la Amsterdam (16-17 iunie 1997) (*5.5.) trebuie să asigure disciplina bugetară, având obligația de a respecta criteriile de deficit și datorii stabilite inițial pentru aderarea la uniunea monetară. La data de 20 martie 2005, Consiliul aprobă raportul cu titlul „Îmbunătățirea punerii în aplicare a pactului de stabilitate și creștere”. Consiliul European a aprobat raportul, într-o formă actualizată și completată, cu ocazia prezentării Concluziilor din data de 22 martie 2005, iar acesta a devenit parte integrantă a pactului de stabilitate și de creștere. La 27 iunie 2005, pactul a fost completat cu două regulamente suplimentare de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1466/97 și (CE) nr. 1467/97.
e. SME II
În afară de acestea, Consiliul de la Amsterdam a stabilit principiile de bază și caracteristicile de funcționare ale unui mecanism de curs de schimb care să încadreze relațiile dintre moneda unică și monedele statelor membre ale Uniunii Europene care nu participă la Uniunea Monetară. SME II a fost introdus la data de 1 ianuarie 1999, odată cu începutul celei de a treia etape a UEM. Spre deosebire de SME, în cadrul căruia sunt stabilite parități centrale (cursuri de referință) pentru toate valutele, cu marje de fluctuație minime și maxime, în cadrul noului mecanism de curs valutar, paritățile și marjele de fluctuație sunt stabilite în exclusivitate în raport cu euro.
Participarea la mecanismul de schimb valutar este opțională. Statele membre care au aderat la UE între 2004 și 2007, precum și Suedia, vor trebui să adere la SME II în funcție de stadiul pregătirilor în vederea adoptării euro. Începând cu data de 27 iunie 2004, coroana estonă, lita lituaniană și tolarul sloven au aderat, la rândul lor, la SME II. Tolarul sloven nu mai participă la SME II după aderarea Sloveniei la zona euro la data de 1 ianuarie 2007. La data de 2 mai 2005, încă trei state membre – Letonia, Malta și Cipru – aderă la SME II. Lira malteză și lira cipriotă nu mai participă la SME II după aderarea Ciprului și a Maltei la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008. La 25 noiembrie 2005, coroana slovacă a aderat la mecanism. Coroana slovacă nu va mai face parte din SME II din momentul aderării Slovaciei la zona euro la data de 1 ianuarie 2009. Coroana daneză, de asemenea, participă la SME II; ea se raportează la euro cu o marjă de fluctuație de 2,25 %.
F. Extinderea zonei euro
Statele membre care au aderat la UE între anii 2004 și 2007, precum și Suedia, nu dispun de nicio clauză de derogare. Pentru a adera la zona euro, acestea trebuie să participe timp de minimum doi ani la mecanismul de schimb valutar și să îndeplinească toate criteriile nominale de convergență. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană prezintă din doi în doi ani un raport de convergență, care verifică îndeplinirea criteriilor în aceste țări. În afară de acestea, trebuie întocmite rapoarte de convergență la cererea unui stat membru între perioadele de prezentare a rapoartelor.
Slovenia și Lituania au cerut Consiliului ca, în prima jumătate a anului 2006, să obțină un raport din partea Comisiei și a BCE privind progresele realizate în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență, având în vedere aderarea lor la zona euro la data de 1 ianuarie 2007. Comisia și BCE au evaluat pozitiv Slovenia, dar au refuzat aderarea Lituaniei la zona euro. Slovenia a devenit cel de al 13-lea membru al zonei euro la data de 1 ianuarie 2007. La începutul anului 2007, Cipru și Malta au cerut verificarea convergenței economiilor lor. Ambele țări au obținut undă verde pentru aderarea la zona euro la data de 1 ianuarie 2008. În primăvara anului 2008, Comisia Europeană și BCE au prezentat un raport ordinar de convergență, care a ajuns la concluzia că Slovacia îndeplinește criteriile de convergență. La data de 1 ianuarie 2009, Slovacia va fi cea de a 16-a țară care va adera la zona euro.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul European este consultat în legătură cu următoarele aspecte:
— și monedele țărilor terțe;
— selectarea țărilor care îndeplinesc condițiile de adoptare a monedei unice în anul 1999, respectiv la o dată ulterioară;
— numirea președintelui, a vicepreședintelui și a altor membri ai Consiliului executiv al BCE;
— dispozițiile legale de punere în aplicare a procedurii în caz de deficit excesiv, prevăzută în Pactul de stabilitate și creștere.
Parlamentul solicită o implicare mai mare în numirea membrilor Comitetului executiv al BCE și este de părere că prezentarea, în mod democratic, a rapoartele de gestiune ex ante, precum și situația în ceea ce privește transparența, se pot îmbunătăți în cazul în care candidatul propus de către Consiliu obține un vot de aprobare din partea Parlamentului. În ceea ce privește extinderea zonei euro, Parlamentul solicită o îmbunătățire a procedurii, deoarece limita scurtă de timp pentru procedura de consultare îngreunează verificarea obiectivă a conținutului rapoartelor de convergență.
C. BAHR
Coordonarea politicii economice
Coordonarea politicii economice este un pas necesar pentru realizarea obiectivelor consacrate în tratat. Coordonarea este esențială, în special în domeniul politicii fiscale, al politicii bugetare și al politicii de ocupare a forței de muncă. Una dintre procedurile aplicate în acest sens este metoda deschisă de coordonare care permite identificarea practicilor optime aplicate într-un stat membru și aplicarea acestora în alte state membre.
TEMEI JURIDIC
— Articolele 2, 4 și 98-104, introduse prin Tratatul de la Maastricht; și articolele125 și 126 din Tratatul CE introduse prin Tratatul de la Amsterdam.
— Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexat la tratat.
OBIECTIVE
A. Dispozițiile tratatului
Articolul 98 reprezintă temeiul pentru coordonare. Acesta cere ca statele membre să considere politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului. Articolele următoare descriu domeniile și formele coordonării. Articolul 99 conține procedura privind LDGPE. Articolul 100 se ocupă de dispoziții speciale care se aplică în caz de probleme economice grave. Articolele 101-103 interzic accesul privilegiat al instituțiilor publice la mijloace ale Uniunii Europene sau ale Băncii Centrale Europene (BCE) și ale băncilor centrale naționale. Articolul 104 descrie procedura în cazul existenței unui deficit excesiv. Valorile-limită pentru nivelul datoriei publice și al deficitului sunt stabilite într-un protocol separat anexat tratatului (Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive). Titlul „Ocuparea forței de muncă”, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, prevede o coordonare europeană și în domeniul ocupării forței de muncă (articolele 125 și 126) (4.8.3.).
B. Obiective
1. Contribuția la atingerea obiectivelor din tratat
Obiectivele generale ale coordonării politicilor economice coincid cu obiectivele Uniunii Europene, adică încercarea de a garanta o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice, creșterea durabilă și neinflaționistă, în strânsă legătură cu un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și un grad ridicat de competitivitate și de convergență a performanțelor economice. Acest fapt trebuie să ducă atât la creșterea nivelului și calității vieții, cât și la coeziunea economică a statelor membre.
2. Adaptarea fiecărei țări în parte la politica monetară unică
Zona euro este o uniune monetară în care spațiul monetar nu coincide cu spațiul suveranității bugetare. Coordonarea politicilor este necesară pentru ca politicile fiscale și structurale, aflate în responsabilitatea fiecărui stat membru, să corespundă politicii monetare urmate de o bancă centrală independentă.
3. Obținerea unor beneficii maxime din integrarea economică
UE este o comunitate foarte dezvoltată cu privire la fluxurile comerciale și investiții. Trebuie luat în considerare gradul mare de interdependență dintre economiile statelor membre, deoarece mărește influența deciziilor politice ale unui stat membru asupra dezvoltării economice a celorlalte state. O coordonare reușită asigură includerea acestor efecte în elaborarea politicilor, astfel încât să se poată utiliza avantajele oferite de o mare piață internă, cu o funcționare eficientă.
4. Obținerea convergenței economice
Coordonarea politicilor structurale, de exemplu pe piețele de produse și servicii, are ca obiectiv promovarea convergenței pe termen lung a economiei naționale, deoarece evoluția acestora determină dezvoltarea economiei UE.
C. Conținutul coordonării
Amploarea coordonării politicii economice este considerabilă, dar nu este definită exact. În principiu, aceasta cuprinde toate măsurile pentru crearea unui mediu economic echilibrat și a unei creșteri durabile în cadrul Uniunii Monetare și Economice Europene (UEM) și a UE. Elementele sale principale ar trebui să fie:
— o evaluare comună a situației economice;
— un acord privind răspunsurile politice adecvate, pe termen scurt și lung;
— acceptarea presiunii omologilor și, dacă este necesar, adaptarea politicii în consecință.
REALIZĂRI
A. Cadrul pentru facilitarea deciziilor
Coordonarea politicii economice se efectuează, în principiu, pe baza unui consens general fără dispoziții legislative, cu excepția politicii fiscale (*5.5.). Procedurile obișnuite în alte domenii sunt schimbul de informații, discuții, evaluarea de către parteneri egali și obiective stabilite de comun acord și măsuri comune. Conceptul esențial al „metodei libere de coordonare” a fost formulat la summitul de la Lisabona în martie 2000, în cadrul căruia liderii europeni au încurajat statele membre să stabilească parametrii de comparație, să identifice cele mai bune practici și să aplice o politică care să ia în considerare acești parametri și aceste practici.
Cadrul juridic pentru coordonarea politicii economice elaborat după Tratatul de la Maastricht are la bază următoarele acte legislative:
— Regulamentul nr. 3605/93 al Consiliului (modificat prin Regulamentul 475/2000) privind aplicarea Protocolului privind procedura de deficit excesiv anexată Tratatului de instituire a Uniunii Europene;
— Regulamentul nr. 1466/97 al Consiliului (modificat prin Regulamentul nr. 1055/2005) privind consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice;
— Regulamentul nr. 1467/97 al Consiliului (modificat prin Regulamentul 1056/2005) privind accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv; și
— Pactul de stabilitate și de creștere (*5.5.).
Un alt cadru de coordonare se definește prin decizii adoptate în Consiliul European. Aceste decizii formează o bază juridică flexibilă pentru coordonarea politicilor în diferite domenii sau o formulează mai clar:
— ocuparea forței de muncă: Concluziile Reuniunii la nivel înalt de la Luxemburg din noiembrie 1997;
— politica structurală: Concluziile Consiliului European de la Cardiff din iunie1998;
— obiective strategice pentru reforma structurală care trebuie îndeplinite până în 2010: Concluziile Consiliului European de la Lisabona din martie 2000 și relansarea acestora în anul 2005;
— decizia Consiliului European de la Köln din iunie 1999, care a creat dialogul macroeconomic;
— Codul de conduită privind conținutul și forma programelor de stabilitate și convergență, care a fost adoptat de către Consiliul European la 11 octombrie 2005 și a integrat cele mai importante elemente ale Regulamentului nr. 1467/97 al Consiliului în orientări pentru a susține statele membre în elaborarea propriilor programe; în afară de aceasta, Codul trebuie să simplifice verificarea programelor de către Comisie, Comitetul Economic și Financiar și Consiliu.
B. Participanți
Consiliul European stabilește priorități politice și orientări la cel mai înalt nivel. Statele membre sunt responsabile pentru rapoartele naționale, schimbul de informații și punerea în aplicare a recomandărilor și deciziilor aprobate de Consiliul Ecofin. În cadrul Eurogrupului (Miniștrii Finanțelor statelor membre care au adoptat euro ca monedă) se discută probleme ale UEM într-un mod informal, de regulă înainte de întâlnirile Consiliului Ecofin. BCE participă atunci când este vizată politica monetară. Comisia (în special direcția generală responsabilă pentru economie și finanțe și membrul corespunzător al Comisiei) are obligația de raportare, elaborare și emitere a recomandărilor, cât și de controlare a punerii în aplicare a deciziilor. Comitetul Economic și Financiar emite avize și pregătește activitatea Consiliului. Acest lucru este valabil și pentru Comitetul pentru politică economică care susține activitatea Comisiei. În sfârșit mai sunt implicați partenerii sociali în domeniile lor de interes: ocuparea forței de muncă, evoluția salariilor și reforma structurală.
C. Instrumente principale
1. Coordonarea generală a liniilor directoare generale pentru politicile economice
a. Natura și frecvența
Liniile directoare generale pentru politicile economice (LDGPE) reprezintă documentul normativ general pentru diferitele domenii de coordonare a politicii economice. Acesta cuprinde atât chestiuni macroeconomice, cât și probleme ale politicii structurale. Consiliul Ecofin adoptă acest document de strategie cu aprobarea Consiliului European, în fiecare vară, pe baza recomandărilor Comisiei. Din anul 2003 s-a prelungit perioada revizuirii majore la trei ani, ceea ce reflectă caracterul pe termen mediu al acestui document strategic. Din 2005, LDGPE și orientările privind ocuparea forței de muncă sunt reunite sub denumirea „Orientările integrate pentru creștere și ocuparea forței de muncă”.
b. Cuprins
LDGPE au ca scop să ofere statelor membre recomandări concrete pentru configurarea politicii lor macroeconomice, cât și a politicii lor structurale. Documentul constă în două mari secțiuni, din care prima conține recomandări generale pentru toate statele membre, respectiv toate statele membre ale zonei euro, iar cea de a doua conține orientări specifice pentru fiecare țară.
c. Statutul juridic
Aplicarea LDGPE nu este obligatorie din punct de vedere juridic, dar se presupune că prin presiunea omologilor, exercitată de celelalte state membre, acestea devin obligatorii din punct de vedere politic. Pentru a mări această presiune, Consiliul poate transmite o recomandare statelor membre care nu respectă orientările și poate face publică respectiva recomandare.
d. Punere în aplicare și monitorizare
Din 2000, Comisia publică în fiecare an un raport privind punerea în aplicare a LDGPE pentru a consolida monitorizarea aplicării recomandărilor. Prin acest raport se dorește creșterea transparenței privind progresele realizate, astfel încât să se poată lua în considerare rezultatele procesului de punere în aplicare în vederea elaborării LDGPE pentru anul următor. Raportul privind punerea în aplicare este un element de legătură important între LDGPE și politica bugetară a fiecărui stat membru în parte, în conformitate cu dispozițiile Pactului de stabilitate și creștere (*5.5.).
e. Relația cu coordonarea sectorială
Pentru a asigura coerența coordonării între sectoare, fiecare sector în parte și autoritățile competente pentru coordonarea generală trebuie să facă schimb de informații privind LDGPE. Pentru întocmirea LDGPE se utilizează datele provenite din coordonarea în domeniile politicii bugetare și al finanțelor publice, ocupării forței de muncă, reformei structurale și al dialogului general macroeconomic. La rândul lor, recomandările din LDGPE trebuie aplicate pentru stabilirea obiectivelor din alte domenii.
2. Dialogul macroeconomic – procesul de la Köln
Summitul de la Köln din iunie 1999 a stabilit întâlnirea reprezentanților diferitelor instituții europene și a partenerilor sociali din doi în doi ani, denumită Dialogul Macroeconomic sau Procesul de la Köln. Prin acesta se dorește înființarea unui forum pentru schimbul de opinii pentru promovarea evaluării comune a situației economice la nivelul Uniunii. Se speră ca un asemenea schimb de informații să permită cereri salariale care să ia în considerare stabilitatea și o politică macroeconomică echilibrată care să susțină o creștere neinflaționistă. Modelul pentru acest proces este dialogul dintre conducerile întreprinderilor și organizațiile sindicale, care se practică deja în unele state membre. Organizatorii acestui dialog macroeconomic sunt partenerii sociali, Consiliul, Comisia și BCE.
3. Cadrul politicii fiscale – Pactul de stabilitate și creștere
Scopul coordonării politicilor bugetare este garantarea unui grad suficient de coerență între politicile fiscale ale statelor membre, având în vedere politica monetară comună aplicată de BCE. Coordonarea politicii bugetare a statelor membre cuprinde o atât supraveghere multilaterală, cât și procedura aplicabilă în situații de deficit excesiv, ale cărei reguli sunt stabilite în detaliu în Pactul de stabilitate și creștere (*5.5.).
4. Ocuparea forței de muncă – Procesul de la Luxemburg și orientările privind ocuparea forței de muncă
a. Procedura
Orientările pentru politica ocupării forței de muncă reprezintă elementul principal al procesului de coordonare în acest domeniu.
Consiliul adoptă acest document politic având în vedere propunerea Comisiei. Se solicită statelor membre să ia în considerare orientările la formularea propriei lor politici privind ocuparea forței de muncă. Acestea trebuie să prezinte Comisiei planuri naționale de acțiune pentru ocuparea forței de muncă, care vor fi verificate de către Comisie. Aceste planuri sunt contribuția la Raportul comun privind ocuparea forței de muncă al Comisiei și, prin urmare, și la orientările politicii pentru ocuparea forței de muncă pentru anul următor. În afară de statele membre, Parlamentul European, Comitetul European Economic și Social și Comitetul Regiunilor contribuie la orientările privind ocuparea forței de muncă, care, împreună cu LDGPE, formează noile orientări integrate pentru creștere și ocupare a forței de muncă (*4.9.3.).
b. Statutul juridic
Coordonarea politicii statelor membre în ceea ce privește ocuparea forței de muncă se face prin metoda deschisă de coordonare. Aceasta cuprinde rapoarte emise periodic, evaluarea între egali și orientări generale transmise statelor membre. Se pot transmite și recomandări specifice fiecărei țări, care însă nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic.
5. Reformele structurale – Procesul Cardiff și obiectivele de la Lisabona
a. Origine și conținut
Obiectivul acestor reforme structurale constă în eficientizarea pieței produselor, serviciilor și capitalului, asigurându-se, astfel, un nivel de trai ridicat cetățenilor europeni, într-o lume globalizată. Progresele din acest domeniu sunt monitorizate în cadrul Procesului Cardiff, denumit după reuniunea Consiliului European de la Cardiff, în cadrul căreia s-a introdus această procedură.
b. Procedura
Coordonarea este voluntară și se bazează pe monitorizare, schimbul de bune practici între statele membre și presiunea omologilor. Elementul principal al procesului este un sistem de notificări privind măsurile adoptate pentru îmbunătățirea funcționării piețelor de produse și capital. Statele membre înaintează anual rapoarte, iar Comisia, pe baza acestor rapoarte, elaborează „Raportul Cardiff”. Acest raport servește printre altele la evaluarea punerii în aplicare a LDGPE.
c. Accelerarea reformelor structurale – obiectivele de la Lisabona
În cadrul Reuniunii Consiliului European de la Lisabona din anul 2000, statele membre s-au obligat să accelereze procesul privind reforma structurală pentru a face din Comunitatea Europeană cel mai dinamic spațiu economic din lume până în anul 2010. S-au stabilit obiective cantitative pentru anumite domenii, cum ar fi ocuparea forței de muncă, cercetarea și dezvoltarea, care trebuie îndeplinite până în anul 2010. Însă bilanțul primilor cinci ani a fost dezamăgitor, astfel încât Agenda de la Lisabona a fost relansată în anul 2005.
Începând cu anul 2000, reuniunile de primăvară ale șefilor de stat sau de guvern au fost dedicate în mod special politicii economice și evaluării evoluției reformelor structurale.
6. Orientări integrate pentru creștere și ocuparea forței de muncă
Consiliul European a considerat, în martie 2005, că era necesar să dea imediat un impuls strategiei de la Lisabona și să traseze prioritățile pentru creștere și ocuparea forței de muncă. În acest context, Consiliul European a aprobat orientările privind creșterea și ocuparea forței de muncă, ce cuprind LDGPE care asigură coeziunea economică generală între cele trei dimensiuni ale strategiei de la Lisabona și orientările privind ocuparea forței de muncă.
Această modificare a structurii instrumentelor de coordonare este rezultatul noii abordări stabilite în cadrul reuniunii Consiliului în martie 2005; astfel a devenit posibilă structurarea politicii în domeniul macroeconomiei, al microeconomiei și al ocupării forței de muncă conform procedurii prevăzute în tratat, în mod dinamic și coerent.
În continuarea noului ciclu al guvernanței economice, orientările integrate servesc ca bază pentru elaborarea programelor naționale de reformă, stabilite de către statele membre. Aceste programe corespund necesităților specifice ale statelor membre și reflectă abordarea care caracterizează orientările integrate, care includ politica macroeconomică, politica microeconomică și ocuparea forței de muncă.
Aceste orientări și programele naționale sunt valabile pentru perioada 2008-2010 și pot fi adaptate anual, dacă este necesar, în conformitate cu dispozițiile tratatului. Programele naționale pot fi modificate la nevoie pe perioada valabilității lor de către statele membre, conform necesităților politicii interne.
Comisia a înaintat Comunității Programul de la Lisabona, care trebuie pus în aplicare în paralel cu programele naționale și care cuprinde toate acțiunile referitoare la creștere și ocuparea forței de muncă la nivel comunitar în perioada 2008-2010.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul a confirmat în mai multe rezoluții că atât acesta, cât și parlamentele naționale, ar trebui să fie implicate mai profund în cadrul procesului de coordonare a politicilor care au o influență esențială asupra acțiunilor naționale din domeniul politicii fiscale și structurale. Parlamentul îndeplinește această exigență prin intermediul întâlnirilor anuale cu membrii parlamentelor naționale.
Întrucât este vorba despre aspecte principale ale politicii economice, Parlamentul adoptă o rezoluție nelegislativă, înainte de reuniunea de primăvară a șefilor de stat sau de guvern, pentru a prezenta punctul să de vedere în cadrul procesului guvernanței economice. Parlamentul este consultat anual privind orientările referitoare la politica ocupării forței de muncă.
MODIFICĂRI ADOPTATE ÎN TEMEIUL TRATATULUI DE LA LISABONA
Tratatul de la Lisabona nu prevede modificări esențiale în domeniul coordonării politicii economice.
Politica vamală comună a statelor membre UE
Unul din obiectivele majore stabilite prin Tratatul de la Roma a fost realizarea unei piețe unice între statele membre, primul pas concret fiind crearea unei uniuni vamale.
Între 1958 și 1968, taxele vamale pentru importurile din statele membre ale Comunității au scăzut treptat până la dispariția totală. În 1968 a fost desăvârșită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele vamale și restricțiile în comerțul dintre statele membre ale Comunității, fiind introdus un tarif unic aplicabil bunurilor importate din terțe țări.
Aplicarea unui tarif comun nu a însemnat și finalizarea uniunii vamale. Cu toate că între 1968 și 1992 uniunea vamală s-a extins treptat, prin dezvoltarea legislației vamale comune, statele membre și-au menținut controalele vamale la frontierele interne, pentru a colecta alte taxe decât cele vamale (TVA, accize), pentru a strânge informațiile statistice sau pentru a aplica măsuri de securitate. Menținerea controalelor la frontierele interne implică o mulțime de costuri, în timp și bani, pentru importatori, exportatori și transportatori, fiind în același timp o piedică în calea funcționării cu adevărat a unei piețe unice.
Ca urmare, între 1986 și 1993, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri ce au condus la înființarea pieței unice în 1993, cele mai importante măsuri din punct de vedere vamal fiind introducerea în 1988 a unui formular unic de declarație vamală (care a înlocuit circa 150 de documente vamale diferite) și adoptarea în 1992 a unui Cod Vamal Comunitar. Începând cu anul 1993, controalele la frontierele interne au fost abolite, colectarea TVA și a accizelor pentru comerțul dintre statele membre fiind realizat din acel moment prin sisteme fiscale și statistice ce nu necesitau controlul bunurilor și a documentației aferente în momentul trecerii dintr-un stat în altul.
Rezultatul – a fost creat un teritoriu vamal unic, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulație a bunurilor comunitare. Bunurile „necomunitare” ce nu au căpătat statutul de liberă circulație pot fi tranzitate pe teritoriul Comunității ținându-se cont de diferite convenții precum cea referitoare la transporturile internaționale rutiere (Convenția TIR), la cea privind admiterea temporară a bunurilor (Convenția ATA) sau Convenția Comună privind tranzitul.
Temeiul juridic
Articolul 23 al Tratatului Comunității Europene (Tratatul de la Roma) stipulează că uniunea vamală va acoperi totalitatea comerțului cu bunuri, interzicând taxele vamale de import și export între statele membre sau toate taxele având un efect echivalent. Conform Tratatului, uniunea vamală implică și adoptarea Tarifului Vamal Comun (forma actuală fiind stabilită prin Regulamentul nr. 2658/87) pentru relațiile cu terțe țări. Articolele 24 – 31 ale Tratatului Comunității Europene acoperă alte aspecte referitoare la libera circulație a bunurilor și la uniunea vamală.
Proceduri de luare a deciziilor
Politica vamală cade în responsabilitatea Comunității și este implementată de către statele membre. Comisia Europeană este responsabilă de inițiativele privind dezvoltarea politicii vamale și de propunerile privind legislația în domeniu. Comisia asigură coordonarea dintre administrațiile statelor membre, adunând informații și opinii din sectorul afacerilor și industrial la nivel european. De asemenea, Comisia Europeană are competența exclusivă de a negocia concesiile tarifare în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Modificarea taxelor vamale din Tariful Vamal Comun sunt supuse de către Comisia Europeană spre aprobare Consiliului European, care le poate aproba cu majoritate de voturi. De asemenea, Consiliul aprobă derogările de la aplicarea Tarifului Vamal Comun, prin aplicarea de măsuri tarifare precum contingentele tarifare, plafoane tarifare, suspendări totale sau parțiale de taxe vamale.
Administrațiile vamale din statele membre sunt responsabile de aplicarea în practică a legislației vamale, atât în ceea ce privește politica comercială (colectarea taxelor vamale), cât și restul politicilor comunitare (politica agricolă comună, politica de securitate, etc.).
Politica vamală
Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă a legislației vamale de către administrațiile vamale ale statelor membre. Legislația privind politica vamală cuprinde: Codul vamal comunitar și prevederile de aplicare a Codului Vamal, Nomenclatura combinată, Tariful vamal comun, precum și legislația aferentă ce depășește sfera codului vamal (legislația privind bunurile contrafăcute sau piratate, exportul de bunuri culturale, comerțul preferențial, controalele sanitare și de mediu, politicile comune în domeniul pescuitului și a agriculturii, protejarea intereselor economice prin aplicarea instrumentelor netarifare sau măsurile de securitate și politică externă).
Instrumente
În timp ce libera circulație a bunurilor este principala manifestare internă a uniunii vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern, deoarece face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale la produsele importate din alte țări decât cele ale Uniunii Europene, indiferent de țara de destinație.
Inițial, în 1968, Tariful Vamal Comun a fost creat ca o medie a tarifelor celor șase state membre. Pe baza articolului 28 al Tratatului, Consiliul a introdus de-a lungul timpului multe amendamente, fie din proprie inițiativă, fie datorită negocierii tarifelor în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (Acordul General asupra Tarifelor și Comerțului – GATT).
Tariful Vamal Comun conține atât nomenclatorul bunurilor supuse taxelor vamale (nomenclatura combinată) cât și nivelul taxelor vamale pentru fiecare linie tarifară. Tariful Vamal Comun este un instrument important nu numai pentru colectarea taxelor vamale dar și pentru întocmirea statisticilor privind comerțul exterior și pentru aplicarea măsurilor din domeniile politicii fiscale și monetare, a agriculturii sau a comerțului.
Nomenclatura combinată este o listă a tuturor tipurilor de bunuri ce pot face obiectul comerțului internațional, bunurile fiind împărțite în funcție de caracteristicile lor în 96 de capitole și aproximativ 10400 de încadrări tarifare. Nomenclatura combinată este folosită atât pentru aplicarea sau negocierea tarifelor cât și în scopuri statistice; ea are la bază un instrument internațional de clasificare, Sistemul Armonizat, administrat de Organizația Mondială a Vămilor.
Anual, Comisia face o actualizare a Anexei I a Regulamentului nr. 2658/87, actualizare ce ține cont de schimbările intervenite la nivel internațional sau de cele necesitate de reflectarea evoluției politicii comerciale. Actualizările tarifului valabile pentru anul următor se publică în general în luna octombrie, cea mai recentă actualizare, valabilă pentru anul 2004, fiind Regulamentul (CE) 1789/2003.
Din 1983, disparitățile dintre statele membre privind aplicarea scutirilor de taxe vamale de import și de export au fost eliminate prin înființarea unui sistem comunitar de scutire de la plata taxelor vamale (Regulamentul nr. 918/83), regulamentul prevăzând categoriile de bunuri importate sau exportate scutite de astfel de taxe.
Începând cu 1999 Uniunea Europeană a introdus o versiune electronică a Tarifului Vamal Comun, numită TARIC. Principalul avantaj al TARICului este faptul că acesta conține, pe lângă nomenclatura bunurilor și taxele vamale, și toate prevederile legale aplicabile în vămuirea unui anume bun, ceea ce face ca TARIC-ul să fie un instrument operațional extrem de puternic în asigurarea uniformității aplicării legislației vamale de către toate administrațiile vamale comunitare. Pe lângă aceasta, TARIC-ul are avantajul că este actualizat zilnic și poate fi consultat online, pe Internet, atât de către autorități cât și de către public (prin sistemul numit DDS – Sistemul de Distribuirea a Datelor privind Tarifele). Prin același sistem DDS poate fi consultată și baza de date privind contingentele și plafoanele tarifare, numită TQS – Contingente Tarifare și Supraveghere.
Un alt instrument al politicii vamale este reprezentat de NCTS – Noul Sistem Computerizat de Tranzit. Acesta înlocuiește vechile modalități de urmărire a tranzitelor, bazate pe schimbul de documente tipărite, care s-a dovedit de-a lungul timpului greoi, dificil de gestionat și expus fraudelor de proporții. NCTS permite schimbul electronic de date între administrațiile vamale în paralel cu circulația propriu-zisă a bunurilor aflate în tranzit, existând astfel un control mult mai bun asupra celor aproximativ 20 de milioane de tranzite interne sau externe efectuate la nivel comunitar într-un an.
Declararea bunurilor în vamă se face prin folosirea Documentului Administrativ Unic (SAD – Single Administrative Document); acesta a început să fie folosit în 1988, simplificând mult procedurile vamale prin înlocuirea a aproximativ 150 de documente vamale folosite anterior de administrațiile vamale ale statelor membre.
Eliminarea formalităților vamale la frontierele interne în 1993 a condus la introducerea sistemului Intrastat (Regulamentul nr. 3330/91) prin care se face colectarea informațiilor statistice referitoare la comerțul cu bunuri între statele membre direct de la comercianți.
Pentru a asigura o funcționare cât mai bună a Uniunii vamale la nivelul statelor membre, Comisia Europeană a lansat începând cu 1996 o serie de programe (Customs 2000, Customs 2002, Customs 2007) ce au ca obiectiv asigurarea uniformității aplicării legislației vamale, prevenirea fraudelor, cooperarea dintre administrațiile vamale și dezvoltarea utilizării sistemelor informatice precum TARIC sau NCTS.
Formalități și controale vamale
Codul Vamal Comunitar (Regulamentul nr. 2913/92) a fost înființat pentru a codifica și simplifica legislația vamală, care până la acea dată făcea obiectul a peste 30 de directive și regulamente, adoptate în perioada 1968 – 1990. Prin cod sunt stabilite procedurile vamale aplicabile bunurilor intrate în teritoriul Comunității precum și regimurile vamale sub care acestea pot fi declarate (de exemplu import, export, tranzit, etc.).
atenție specială este acordată antrepozitelor și zonelor libere ca și reexportării, distrugerii sau abandonării bunurilor ne-comunitare. Codul Vamal Comunitar a suferit până în prezent o serie de modificări, destinate să simplifice și să modernizeze procedurile și regimurile vamale (ex. Regulamentele 89/1997, 2700/2000).
În ceea ce privește bunurile ce tranzitează teritoriul Uniunii, Comisia Europeană a emis o Comunicare COM (97) 188 – Planul acțiune pentru tranzit, ale cărui principale obiective sunt:
– întărirea cooperării între administrațiile vamale;
– verificarea aplicării corectă și uniformă a regulamentelor;
– stabilirea unui parteneriat între autoritățile vamale și operatori care să răspundă necesităților utilizatorilor de tranzit;
– integrarea sistemelor vamale europene;
– asigurarea compatibilității sistemelor internaționale de tranzit;
– introducerea unui instrument necesar reformei privind tranzitul: noul sistem computerizat de tranzit (NCTS).
Începând cu 1991, au fost abolite formalitățile vamale pentru bunurile aparținând sau destinate forțelor NATO (Regulamentul nr. 3648/91), iar din 1989 au fost eliminate controalele vamale la granițele dintre statele membre pentru transporturile rutiere sau transporturile pe căi navigabile interioare. Mărfurile înregistrate sau puse în circulație într-o țară ce nu este membră a Uniunii Europene, transportate rutier sau pe căi navigabile interioare, sunt supuse controlului vamal la frontiera externă a Comunității (Regulamentul nr. 3912/92).
Pentru asigurarea liberei circulații a bunurilor pe piața internă, au fost eliminate controalele și verificările bagajelor persoanelor ce întreprind zboruri sau deplasări maritime intra- comunitare (Regulamentul nr. 3925/91).
Rețele de comunicare a datelor între administrațiile vamale Convenția privind folosirea tehnologiei informațiilor în scopuri vamale (Sistemul Informatic Vamal – CIS) a fost ratificată de statele membre pentru a se preveni, investiga și urmări infracțiunile stipulate de legislațiile naționale a statelor membre. Prin folosirea Sistemului Informatic Vamal se urmărește diseminarea rapidă a informațiilor, cooperarea dintre administrațiile vamale a statelor membre ca și folosirea unitară a procedurilor de control. Sistemul Informatic Vamal a fost înființat prin Regulamentul nr. 515/97.
Abolirea verificărilor veterinare la granițele dintre statele membre a dus la implementarea unei rețele computerizate privind procedurile de import în domeniu veterinar (Proiectul SHIFT).
Aranjamente specifice
Droguri și substanțe psihotrope. Pentru a preveni comercializarea ilegală a drogurilor, prin Regulamentul nr. 3677/90 și Directiva nr. 92/109 au fost stabilite măsurile ce trebuie luate pentru fabricarea și plasarea pe piață a anumitor substanțe care sunt folosite pentru fabricarea substanțelor psihotropice și a narcoticelor.
Bunuri culturale Prin Regulamentul nr. 3911/92 se stabilesc măsurile referitoare la exportul bunurilor de patrimoniu cultural. Bunurile aparținând tezaurului cultural național exportate ilegal de pe teritoriul unui stat membru și confiscate, sunt returnate statului de pe teritoriul căruia provin (Directiva nr. 93/7).
Prin Regulamentul nr. 3295/94 sunt stabilite măsuri privind libera circulație, exportul, regimul suspensiv de perfecționare pasivă și activă a bunurilor falsificate, piratate sau care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală.
Armonizarea legislației statelor membre referitoare la plasarea pe piață a explozivilor folosiți în scopuri civile, libera circulație a acestora precum și procedura de inspecție sunt stabilite prin Directiva 93/15.
Regulamentul nr. 1334/2000 stabilește procedura de control a exportului bunurilor și tehnologiilor cu dublă utilizare (atât civilă cât și militară) iar prin Directiva nr. 91/477 este stabilită procedura de control a achiziționării armelor de foc.
Uniunea Europeană este membru fondator al Convenției de la Washington (Convenția CITES), convenție ce reglementează protejarea și garantarea conservării speciilor de flora și fauna sălbatică aflate în pericol sau pe cale de dispariție (Regulamentul nr. 338/97).
1. Factori de integrare economica si financiara
Tendința de formare a unor blocuri regionale economice, financiare si comerciale este determinată de acțiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât și exogenă.
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluțiilor care s-au petrecut în interiorul unor țări sau grupări de țări deja constituite:
– opțiunile fundamentale de politică economică similare, concepția comună despre dezvoltare;
– politicile de liberalizare a comerțului întreprinse de multe țări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;
– dificultățile economice cu care s-au confruntat țările ca urmare a crizei energetice, și care au avut ca efect conștientizarea faptului că există potențial de creștere insuficient valorificat.
Ca factori exogeni menționăm:
– modalitatea de acoperire a riscurilor potențiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;
– încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piețe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraționiste;
– dorința de stabilitate politică și de întărire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relații care se stabilesc între două sau mai multe state care-și conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare și cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraționiste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituționalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condițiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcție de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea monetară și uniunea politică.
O zonă de liber schimb este rezultatul unui aranjament comercial preferențial prin care se liberalizează comerțul cu bunuri produse în statele membre. În același timp fiecare stat partener într – un astfel de aranjament își menține propriul tarif vamal în relațiile comerciale cu țările terțe.
O uniune vamală include două sau mai multe state care convin:
– să elimine restricțiile tarifare și netarifare asupra comerțului dintre ele;
– să adopte un tarif vamal comun în relațiile cu terții;
– să împartă veniturile din tariful vamal comun într-un mod predeterminat.
Forme mai avansate de integrare sunt piața unică, uniunea monetară și uniunea economică.
Piața unică presupune:
– eliminarea restricțiilor tarifare și netarifare asupra comerțului dintre statele membre;
– stabilirea unui tarif vamal extern comun;
– eliminarea restricțiilor comerciale invizibile, incluzând armonizarea standardelor și practicilor comerciale;
– libera circulație a serviciilor, capitalurilor și persoanelor.
Uniunea monetară presupune rate de schimb fixe sau o monedă unică. Aceasta implică o politică monetară comună și eventual armonizarea politicii fiscale.
Uniunea economică este expresia maximei integrări economice și combină elementele pieței comune și ale uniunii monetare. Raportul Comitetului Delors(1989) menționează patru aspecte principale ale uniunii economice:
– o piață unică în care bunurile, serviciile, capitalurile și persoanele se pot mișca liber;
– o politică concurențială și alte măsuri destinate întăririi mecanismelor pieței;
– politici comune pentru schimbările structurale și dezvoltarea regională;
– coordonarea politicilor macroeconomice, inclusiv reguli obligatorii pentru politicile bugetare.
Dincolo de variatele forme de integrare economică există uniunea politică care, de regulă, implică o structură federală, cu politici comune, stabilite la nivel regional și care afectează toți membrii.
Procesul de integrare economică include deci două dimensiuni care se susțin reciproc: procesul de integrare a piețelor și cel de integrare a politicilor economice. Esența integrării economice o reprezintă însă integrarea piețelor, care se materializează într-o circulație transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă. Pe o piață a bunurilor și / sau serviciilor perfect omogenă sau pe o piață financiară de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea măsura prin gradul de convergență al prețurilor.
În cazul integrării la nivelul politicilor delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat; integrarea politicilor poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al căror grad de „obligativitate” și „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare și cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplină). În plus, în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementări specifice, altele pot lăsa o importantă marjă de manevră, mijloacele nonreglementare, precum și cheltuielile bugetare, variind și ele în mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi măsurată în mod direct, precum cea a piețelor. Mai mult chiar, în timp ce în cazul integrării piețelor există supoziția că integrarea piețelor, atunci când nu este distorsionată, poate duce la creșterea bunăstării, în cazul integrării politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans, 2003, p. 7).
OMC specifică faptul că aranjamentele comerciale regionale pot completa sistemul comercial multilateral, contribuind la consolidarea lui. Dar, prin natura lor aceste aranjamente sunt discriminatorii, reprezentând o derogare de la CNF.
Crearea GATT în 1947 a marcat începutul unei lungi perioade de liberalizare progresivă a comerțului internațional pe principii nediscriminatorii (CNF). Dar, în același timp, această perioadă este caracterizată de apariția a două “valuri” de aranjamente comerciale regionale.
Primul „val ” a apărut la începutul anilor ’60 când, sub impulsul Pieței Comune Europene, regionalismul s-a răspândit în Africa , America Latină și în alte zone în curs de dezvoltare. Statele Unite au fost însă un susținător fidel al multilateralismului.Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor ’80. De această dată SUA devine un „jucător” important, fapt ce constituie, după părerea unor specialiști, motivul apariției acestui al doilea val al liberalizării preferențiale a fluxurilor comerciale. Jagdish Bhagwati crede că acest al doilea val va persista deoarece prezintă multe puncte forte și puține puncte vulnerabile.
După negocierea unor acorduri bilaterale de liber schimb cu Israel și Canada, SUA lansează propunerea pentru o zonă de liberschimb emisferică (Enterprise for the Americas Initiative). Ulterior SUA semnează împreună cu Canada și Mexic acordul pentru înființarea NAFTA. În Europa, procesul integraționist continuă atât printr-o lărgire succesivă, cât și printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferențiale și au luat naștere altele noi. Poziția blocurilor comerciale în economia mondială este semnificativă. De exemplu în anul 2003, UE (15 state), NAFTA (3 state) și ASEAN (10 state), deși numărau o populație de 21,42%din populația globului, realizau 65,04% din PIB-ul mondial. În același an derulau 59,96% din exporturile mondiale și 63,92% din importurile mondiale de mărfuri.
Realitatea arată că liberalizarea preferențială (care este, prin natura sa, discriminatorie) a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel, pentru „dezarmarea” tarifară multilaterală au fost necesari peste 50 de ani, în timp ce perioadele de „dezarmare” tarifară preferențială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire (în cazul CE/UE -10 ani; în cazul AELS – 6 ani; ). La prima vedere o explicație ar fi numărul mai mic de participanți la astfel de scheme preferențiale, precum și gradul ridicat de similitudine al economiilor lor.
Paul Krugman apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-au „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT/OMC, cauzat de :
– creșterea numărului participanților;
– schimbarea caracterului protecției (prevalența autolimitărilor la export a mecanismelor antidumping și la altor forme de protecție administrată);
– declinul hegemoniei comerciale a SUA;
– existența a numeroase diferențe instituționale între țări.
De remarcat faptul că al doilea val prezintă unele modificări calitative față de precedentul. Prima este trecerea de la un „regionalism închis” la unul mai deschis. Multe dintre blocurile comerciale înființate în anii ’60 – ’70 se bazează pe o politică de substituire a importurilor și impunerea barierelor externe ridicate. Noul val se caracterizează printr-o deschidere mai mare față de exterior și o disponibilitate mai mare de a susține, decât de a controla, comerțul internațional. A doua este apariția blocurilor comerciale în care sunt parteneri atât din statele dezvoltate cât și statele în curs de dezvoltare (NAFTA, UE).
2. Relatii economice si financiare ale Uniunii Europene cu tarile membre G8
Japonia este unul dintre cei mai importanti parteneri economici ai UE .
Ambele economii acopera impreuna 40% din PIB-ul mondial, 30% din comertul mondial si furnizeaza cca 50% din fluxul mondial de FDI (investitii straine directe)
Japonia este o destinatie majora pentru tarile europene la fel cum si UE este o piata importanta pentru investitorii niponi, care s-au orientat cu precadare spre state devenite noi membre ale UE, dupa anul 2004.
Japonia ramane un important partener comercial al UE, volumul total al exporturilor si importurilor fiind de peste 121 miliarde euro in 2007.
UE si Japonia au continuat convorbirile bilaterale in domeniul eliminarii restrictiilor existente in sfera comertului, in ultimii ani principalele eforturi concentrandu-se pe problemele de reglementare ale investitiilor.
Principalul instrument : Dialogul de Reforma a Reglementarilor (RRD), inceput in 1994, este un proces bidirectional in care atat Japonia, cat si UE isi prezinta propunerile specifice in domeniu.
In cadrul acestui dialog , in ultimii ani , preocuparile majore ale UE se indreapta spre domenii ca: licitatiile publice, sanatatea, telecomunicatiile, transportul aerian si naval si serviciile financiare , iar Japonia insista asupra problemelor conexe la legislatia de mediu, standardele de contabilitate, permisele de munca si rezidenta si permisele de conducere auto.
Instrumentul de baza in reglemetarea relatiilor economice dinre UE si Japonia este Planul de Actiune pentru Cooperare pe 10 ani, adoptat in decembrie 2001.
In domeniul comercial ,intre UE si Japonia , a intrat in vigoare ,la 1 ianuarie 2002, Acordul de recunoastere reciproca (MRA), ce reglementeaza accesul produselor pe pietele UE si Japoniei.
De remarcat ca, in ultimii ani relatiile economice intre UE si Japonia au capatat noi valente, deplasandu-se de la subiectul disputelor comerciale catre o consolidare a cooperarii in toate domeniile politicilor instrumentale guvernamentale si cel al comunitatii oamenilor de afaceri.
Vectorii principali ai dialogului economic bilateral si ai asigurarii competitivitatii economiilor sunt pentru UE , prevederile Agendei Lisabona, iar pentru Japonia reforma structurala .
Europenii incarca sa obtina de mult timp o mai mare decshidere a pietei japoneze, o contrapartida indispensabila spectacularei implantari a produselor japoneze pe piata europeana. Uniunea Europeana incearca sa adanceasca cooperarea sa cu Japonia, in particular in domeniul dialogului politic si al relatiilor economice comerciale.
Relațiile de interdependență la nivel mondial au crescut considerabil în ultimele decenii. UE a beneficiat de pe urma acestui proces, care a permis atingerea unui înalt grad de prosperitate și stabilitate economică în toată Europa. Comisia sprijină acest proces oferind analiză și consultanță politică în ceea ce privește problemele economice internaționale relevante pentru UE.
În ultimii 50 de ani, Uniunea Europeană a realizat succese remarcabile, explorând potențialul de creștere al interconexiunilor tot mai mari rezultate din globalizare și atingând un grad înalt de prosperitate și stabilitate economică . UE a devenit unul dintre principalele motoare ale economiei mondiale, realizând aproximativ 30% din PIB-ul global și 20% din comerțul mondial, în timp ce euro a devenit o monedă de importanță internațională. Ca rezultat, multe părți ale lumii încearcă să învețe din experiența UE în ceea ce privește integrarea regională.
Pentru a face față acestui proces de interdependență economică și financiară în continuă creștere, Uniunea Europeană menține relații economice cu multe țări și instituții din lume. Obiectivul său ultim este să stimuleze prosperitatea și stabilitatea economică în UE și în restul lumii, ceea ce este totodată în interesul Uniunii.
Direcția Generală Afaceri Economice și Financiare (ECFIN) din cadrul Comisiei Europene sprijină acest proces oferind analize și evaluări referitoare la probleme economice internaționale relevante pentru UE, promovând valorile și principiile cadrului economic al Uniunii și formulând recomandări de politică economică la adresa altor țări, contribuind astfel la definirea și aplicarea politicilor economice externe ale acestora. Printre activitățile DG ECFIN, se numără:
– pregătirea de analize economice și evaluări pentru dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor externe ale UE, de exemplu cu privire la extindere, politica europeană de vecinătate și politica de cooperare pentru dezvoltare;
– conducerea de negocieri și dialoguri regulate privind aspectele economice ale relațiilor bilaterale, de exemplu cu China, India, Japonia, Rusia, Africa de Sud, Statele Unite ale Americii, țările candidate la UE și țările din vecinătatea Uniunii;
– asigurarea prezenței Comisiei în foruri economice multilaterale (de exemplu, G7, G8, G10, G20, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Forumul privind Stabilitatea Financiară) și instituții financiare internaționale (de exemplu, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare);
-gestionarea instrumentelor financiare ale UE, cum ar fi asistența macrofinanciară acordată țărilor terțe sau sprijinul bugetar în cadrul diferitelor programe de ajutor extern și asigurarea coordonării cu celelalte instituții financiare internaționale.
Lecțiile și experiențele acumulate în urma activităților desfășurate în relație cu țările care nu fac parte din UE sunt luate, de asemenea, în considerare în analizele și evaluările care stau la baza politicilor UE. O atenție deosebită este acordată dezvoltărilor economice globale și efectelor lor potențiale asupra UEM, rolului internațional al monedei euro, reprezentării externe a UE și aspectelor economice naționale specifice.
3. Relatii economice si financiare ale Uniunii Europene cu terte tari
Europa face parte si colaboreaza activ cu OMC. Astfel accepta si aplica principiul Natiunii Celei mai Favorizate tuturor tarilor membre si aplica Sistemul Preferintelor Generalizate tarilor mai putin dezvoltate. In plus mentine acorduri specifice cu determinate grupuri de tari.
Este convenabila clasificarea tarilor neeuropene in urmatoarele grupuri:
Tari Mediteraneene
ACP
America Latina si Asia
Alte tari dezvoltate
Tari Mediteraneene
In ceea ce priveste tarile din sudul Mediteranei, care prin apropierea geografica, prin afinitatile istorice si culturale si prin fluxurile migratoare existente si potentiale, sunt asociati de importanta fundamentala, Uniunea a incheiat in mod traditional o politica de integrare regionala denumita "focar global mediteranean". Vecinii mditeraneeni ai Uniunii au fost printre primii care sa stabileasca cu ea relatii economice si comerciale particulare. Aceste tari constituie asociati importanti pentru Uniune. Nu sunt doar asociati comerciali de prim rang ci unii dintre ei intretin si legaturi istorice si culturale cu anumite state membre.
Uniunea are legaturi cu majoritatea tarilor mediteraneene prin acorduri de asociere sau de cooperare.
Cipru, Malta si Turcia au legaturi cu Uniunea prin acorduri de asociere destinate sa stabileasca in mod progresiv cu aceasta o uniune vamala. Toti si-au prezentat oficial candidatura la adeziune (Turcia in 1987, Cipru si Malta in 1990), dar numai candidatura cipriota a obtinut avizul favorabil al Comisiei.
Tarile din Magreb (Algeria, Maroc si Tunis), din Machrek (Egipt, Iordania, Liban, Siria si teritoriile palestine) la fel ca si Israel au relatii cu Uniunea prin intermediul acordurilor de cooperare ce imbratiseaza comertul, cooperarea industriala si asistenta tehnica si financiara.
In noiembrie 1995 Uniunea Europeana a pus bazele noii asociatii mediteraneene in conferinta de la Barcelona la care au participat toate statele membre UE si statele riverane Mediteraneenei (cu exceptia Libiei, Albaniei si tarilor vechii Iugoslavii). Aceasta conferinta a permis definirea bazelor unei noi asociatii ce includea intensificarea relatiilor economice si comerciale interregionale. Aspectul principal il constituie realizarea unei zone libere euromediteraneene de acum si pana in 2010, in conformitate cu normele Organizatiei Mondiale a Comertului. Cu aceasta produsele fabricate vor putea circula fiind scutite de drepturi pe piata mediteraneeana, ce se va transforma in cea mai mare zona libera din lume, cu mai mult de 600 de milioane de consumatori.
Uniunea Europeana participa in diferite programe importante de dezvoltare economica si sociala in tarile mediteraneene, in particular, prin intermediul interventiei Bancii Europene de Investitii sub forma de imprumuturi pe termen lung. Uniunea Europeana s-a transformat astfel in principalul donator al teritoriilor palestiniene (45% din ajutorul international) si contribuie din plin la reforma structurilor economice si politice ale tarilor din sudul Mediteranei.
ACP
Procesul de decolonializare initiat la inceputul anilor saizeci a cerut transformarea legaturilor cu vechile colonii ale tarilor membre intr-o asociatie cu caracter diferit intre tarile suverane, avand legatura cu articolul 310 (vechiul articol 238) al Tratatului CE. Astazi 71 de tari din Africa, Caraibe si Pacific (ACP), detin o relatie privilegiata cu Comunitatea Europeana in virtutea Conventiilor de la Lomé. Aceste conventii sunt insotite de o inzestrare financiara sub forma de subventii si imprumuturi bonificate care sunt destinate finantarii, prin intermediul Fondului European de Dezvoltare (FED), programe de investitii economice si sociale in tarile ACP. Cooperarea cu aceste tari cuprinde si sectoarele industrial si agrar.
Conventia permite ca 99% din produsele industriale ale tarilor ACP sa penetreze pe piata celor cincisprezece fara a plati taxe vamale si fara reciprocitate. Stabex este un acord similar unui contract de asigurare ce acorda o anumita garantie de stabilitate veniturilor, pe care tarile ACP le obtin din exporturile a 48 de produse agricole. Stabex actioneaza in caz de grave evenimente climatice sau de preturi internationale ale acelor produse. Mecanismul se aplica si resurselor miniere (Sysmin). Conventia de la Lomé stabileste unele relatii politice institutionalizate prin intermediul Consiliului de Ministrii, al Comitetului de Ambasadori si al Adunarii Paritare ACP-UE, in care parlamentarii europeni reprezinta Parlamentul European.
Relațiile dintre UE și țările ACP au fost oficializate în timp prin încheierea mai multor acorduri sau convenții. Acestea sunt reprezentate de convențiile de la Yaoundé, Lomé și Cotonou. Aceste acorduri aveau ca obiectiv principal eradicarea sărăciei printr-o mai mare integrare a țărilor ACP în sistemul comercial internațional și au inclus treptat elemente fundamentale privind buna guvernare, dialogul politic și cooperarea economică.
BAZĂ JURIDICĂ
Articolul 310 din Tratatul CE.
OBIECTIVE
Ca urmare a expirării celei de a patra convenții de la Lomé, la 29 februarie 2000, acordul de parteneriat semnat la Cotonou, Benin, la 23 iunie 2000, a stabilit un nou cadru de douăzeci de ani privind viitoarele relații dintre Uniunea Europeană (UE) și țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP). La fel ca și Convenția de la Lomé, Acordul de la Cotonou are ca obiectiv îmbunătățirea standardelor de viață și dezvoltare economică ale țărilor ACP și stabilirea unei cooperări strânse cu acestea în vederea unui parteneriat adevărat. Cu toate acestea, noul parteneriat diferă de convențiile anterioare prin faptul că domeniul său de aplicare depășește problematica legată, în mod tradițional, de dezvoltare. Obiectivul principal al acestuia este eradicarea sărăciei printr-o integrare deplină a statelor ACP în sistemul comercial mondial. De asemenea, acesta consolidează dimensiunea instituțională și politică a relațiilor ACP-UE, în special în domenii fundamentale precum drepturile omului, democrația și buna guvernare. Prima revizuire a acordului, în 2005, a avut ca scop îmbunătățirea dialogului politic, asigurarea recunoașterii de către toate părțile a jurisdicției Tribunalului Penal Internațional și simplificarea procedurilor de acordare a ajutorului. De asemenea, au fost introduse în acord trimiteri la obiectivele privind împiedicarea proliferării armelor de distrugere în masă și combaterea terorismului.
REALIZĂRI
A. Acorduri anterioare
1. De la Yaoundé la Lomé
Partea a patra a Tratatului CEE, împreună cu o convenție de punere în aplicare, a reglementat relațiile dintre CEE și țările și teritoriile de peste mări (TTPM). După ce aceste țări și-au câștigat independența, grupul statelor din Africa, Madagascar și Mauritius (ASMM), format din 18 și ulterior din 19 membri, s-a asociat cu CEE în temeiul celor două Convenții de la Yaoundé (1964-1969 și 1971-1975). În același timp, Convenția de la Arusha (1971-1975) a stabilit relații comerciale cu trei state est-africane: Kenya, Uganda și Tanzania.
În temeiul Protocolului 22 la Actele de aderare ale Regatului Unit, Irlandei și Danemarcei, cele 20 de țări din Africa, zona Caraibelor și Pacific membre ale Commonwealth au avut oportunitatea de a negocia cu privire la structura relațiilor lor viitoare cu CEE. Aceeași oportunitate le-a fost oferită altor state africane care nu făceau parte din Commonwealth sau din grupul ASMM. Aceasta a condus la încheierea primei Convenții de la Lomé (1975-1980), urmată de alte trei convenții (1981-1985, 1986-1990 și 1990-2000).
2. Cea de a patra Convenție de la Lomé
Cea de a patra Convenție de la Lomé a fost semnată la 15 decembrie 1989 pentru o perioadă de zece ani și a intrat în vigoare la 1 martie 1990, în timp ce Protocolul financiar aferent a fost adoptat doar pentru o perioadă de cinci ani. Convenția modificată, încheiată în urma revizuirii intermediare, și al doilea Protocol financiar la cea de a patra Convenție de la Lomé au fost semnate la 4 noiembrie 1995 și au expirat la 29 februarie 2000.
Aproape toate produsele provenite din statele ACP (99.5 %) au avut acces liber în Comunitate. Acordurile reciproce nu aveau un caracter obligatoriu; țărilor ACP li s-a cerut doar să acorde Uniunii Europene tratament pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate. Sistemul Stabex (stabilizarea încasărilor la export) a garantat țărilor ACP un anumit nivel al încasărilor la export prin protejarea acestora de fluctuațiile prin care ar trebui să treacă în mod normal ca urmare a funcționării piețelor sau a vicisitudinilor producției. Sistemul produselor minerale (Sysmin) a acordat subvenții pentru a face față problemelor temporare privind producția sau exportul din sectorul mineritului. În temeiul celei de a patra Convenții de la Lomé, sistemul a acoperit opt minerale. Ca urmare a revizuirii intermediare, a fost introdusă o clauză (articolul 366a) în temeiul căreia ajutorul acordat unui stat poate fi suspendat parțial sau total dacă acesta încalcă articolul 5 (drepturile omului, democrație și statul de drept) din Convenție.
B. Încheierea Acordului de parteneriat de la Cotonou
1. Proces
Negocierile privind Acordul de Parteneriat ACP-UE au fost încheiate la Bruxelles, la 3 februarie 2000. Un acord separat a fost semnat cu Africa de Sud (*6.5.1.) în conformitate cu protocolul de stabilire a aderării parțiale a Africii de Sud, care a intrat în vigoare începând cu luna aprilie 1997. Ceremonia de semnare a acordului a avut loc la Cotonou, Benin, la 23 iunie 2000.
Procesul de ratificare a fost încheiat la 27 februarie 2003, atunci când Consiliul Uniunii Europene și-a prezentat instrumentul de ratificare. Noul acord a intrat în vigoare la 1 aprilie 2003, însă multe dintre dispozițiile acestuia fuseseră deja aplicate începând cu luna august 2000, însă nu și clauzele privind cel de al nouălea Fond de Dezvoltare Europeană. Noul acord are un termen de 20 de ani și poate fi revizuit la intervale de cinci ani (articolul 95). Prima revizuire a acordului a fost încheiată la 25 iunie 2005.
2. Conținutul principal al acordului (articolele 2 și 4)
Acordul de la Cotonou, caracterizat prin termenul „parteneriat”, vizează angajamentul și responsabilitatea reciproce, ceea ce explică importanța deosebită acordată dialogului politic acoperind chestiuni precum democrația, buna guvernare și migrația, precum și unei ample implicări a societății civile. Noul acord vizează, de asemenea, dezvoltarea economică durabilă a statelor ACP și integrarea uniformă și treptată a acestora în economia globală printr-o strategie care combină comerțul, investițiile, dezvoltarea sectorului privat, cooperarea financiară și integrarea regională. Strategiile de dezvoltare au în vedere reducerea sărăciei, care constituie un obiectiv prioritar.
3. Dimensiunea instituțională și politică
a. Instituții
Instituțiile implicate sunt Consiliul de Miniștri, Comitetul Ambasadorilor și Adunarea Parlamentară Comună. Noul Acord redenumește fosta Adunare Comună „Adunarea Parlamentară Comună” pentru a evidenția natura parlamentară a organismului. Printre sarcinile Adunării Parlamentare Comune se numără și stabilirea unor contacte regulate, nu doar cu actori economici și sociali, precum în Convenția precedentă de la Lomé, ci și cu societatea civilă (articolul 17). Principala noutate în ceea ce privește Consiliul Comun al Miniștrilor este extinderea mandatului acestuia în vederea desfășurării unui dialog permanent cu reprezentanții partenerilor sociali și economici și alți membri ai societății civile (articolul 15).
b. Actorii din cadrul parteneriatului (articolele 4-7)
Una dintre principalele inovații ale noului acord este includerea unui capitol privind actorii implicați în Parteneriatul ACP-UE. Țările ACP recunosc rolul complementar al actorilor neguvernamentali în procesul de dezvoltare. În acest sens, organismele neguvernamentale sunt informate și implicate în consultarea privind politicile de cooperare și în dialogul politic. Acestea sunt implicate în punerea în aplicare a proiectelor de cooperare și primesc sprijinul adecvat pentru consolidarea capacității.
c. Dialogul politic (articolele 8-10)
Părțile se vor implica în mod constant într-un dialog politic complex și echilibrat, flexibil, desfășurat la nivelul corespunzător în vederea schimbului de informații și a stabilirii unor priorități și principii comune. Obiectivele dialogului cuprind cooperarea regională, prevenirea conflictelor și soluționarea pașnică a diferendelor. Prin dialog, părțile contribuie la menținerea păcii, securității și stabilității și la promovarea unui mediu politic stabil și democratic [articolul 8 alineatul (3)]. În urma revizuirii din 2005 a Acordului de la Cotonou, reprezentanții Grupului ACP și ai Adunării Parlamentare Comune ACP-UE pot participa acum la dialogul politic.
Dialogul acoperă toate domeniile cooperării prevăzute prin acord, precum și chestiuni de interes comun, inclusiv mediul, egalitatea între bărbați și femei, migrația și chestiuni culturale. Acesta acordă o atenție deosebită drepturilor omului, principiilor democratice, statului de drept și bunei guvernări, comerțului cu arme, minelor terestre antipersonal, cheltuielilor militare, corupției, drogurilor și crimei organizate și discriminării pe motive de etnie, religie sau rasă. UE susține consolidarea capacității în vederea promovării democrației, transparenței, îmbunătățirii accesului la justiție și eficientizării procedurilor de punere în aplicare a legislației.
d. Migrația (articolul 13)
Acordul stabilește un cadru de abordare a migrației prin clauza de readmisie: fiecare ACP sau stat UE trebuie să accepte repatrierea oricărui resortisant care se află în mod ilegal pe teritoriul unui stat UE sau ACP și să îl reprimească la cererea acestuia din urmă fără alte formalități. De asemenea, acordul cuprinde o dispoziție care stabilește tratamentul nediscriminatoriu al resortisanților țărilor ACP angajați cu forme legale în statele membre ale Uniunii Europene sau viceversa.
4. Cadrul comercial și financiar
a. Acordurile privind parteneriatele economice (articolele 36 și 37) (*6.5.2.)
Acordul de la Cotonou prevede încetarea regimului comercial preferențial unilateral durabil acordat țărilor ACP odată cu încheierea primei convenții de la Yaoundé. Acordul prevede o perioadă de pregătire de opt ani pentru încheierea noilor acorduri financiare compatibile cu OMC (Acordurile de parteneriat economic, APE) până în luna ianuarie a anului 2008. Pe parcursul acestei perioade pregătitoare, ar trebui menținut regimul comercial preferențial acordat în temeiul celei de a patra convenții de la Lomé. Acordurile de parteneriat economic erau destinate inițial creării unui cadru complet nou, în vederea liberalizării comerțului și investițiilor între UE și țările ACP, încurajând, printre alți factori pozitivi, integrarea regională între țările ACP.
Negocierile oficiale privind aceste acorduri comerciale au început în septembrie 2002. La sfârșitul anului 2005, negocierile au intrat în cea de a treia fază, în care UE a demarat negocierile privind Acordurile de parteneriat economic cu cele șase regiuni ACP. Cu toate acestea, procesul a fost amânat considerabil din cauza dezacordurilor de principiu dintre părți cu privire la planificarea și domeniul de aplicare al liberalizării comerciale, măsurile compensatorii pentru încasările pierdute și gradul de asimetrie în punerea în aplicare. Ca urmare, doar un singur Acord de parteneriat economic „complet” a fost încheiat, până la sfârșitul anului 2007, cu Cariforum. O serie de acorduri intermediare, acoperind aproape în totalitate liberalizarea produselor, au fost încheiate cu o serie de țări, în mod individual, precum și cu regiuni restrânse din Africa și Pacific, în vederea negocierii unor acorduri complete de parteneriat economic în 2008.
b. Regiuni comerciale și investiții
Pentru prima dată, Acordul ACP-UE conține dispoziții (capitolul 5) privind factorii în materie de comerț, precum barierele în calea comerțului, inclusiv drepturile de proprietate intelectuală și măsurile privind biodiversitatea, politica privind concurența, standarde, măsuri fitosanitare și standarde de mediu și pentru forța de muncă. În articolul 46, ambele părți subliniază importanța Acordului internațional privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) și a Convenției privind diversitatea biologică.
Noul acord acordă o atenție deosebită susținerii investițiilor și sectorului privat. Cooperarea în domeniul investițiilor va cuprinde:
— măsuri de creare și menținere a condițiilor pentru investițiile stabile, susținând investițiile private în țările ACP;
— asistență pentru investirea pe termen lung a resurselor financiare și
— sisteme de garantare a investițiilor.
c. Cooperarea financiară
Ajutorul financiar acordat de UE pentru primii cinci ani ai acordului (2003-2008) a fost de 13 500 milioane EUR (cel de al nouălea FED). De asemenea, a fost disponibilă o sumă suplimentară de 2 500 milioane EUR din Fondul European de Dezvoltare precedent (FED), însumând un total de 16 000 milioane EUR, la care s-a adăugat suma de 1 700 milioane EUR din partea Băncii Europene de Investiții (BEI) sub formă de împrumuturi. O altă sumă de 10 000 EUR a fost alocată sub formă de subvenții pentru susținerea dezvoltării pe termen lung. Pentru cel de al zecelea FED aferent următorilor șase ani (2008-2013) a fost stabilită suma de 22 682 de milioane EUR. Din aceste fonduri, un total de 21 966 EUR ar trebui alocat statelor ACP, în timp ce 286 milioane EUR ar trebui alocate țărilor și teritoriilor de peste mări, iar 430 milioane EUR ar trebui alocate susținerii cheltuielilor Comisiei privind programarea și implementarea Fondurilor Europene de Dezvoltare. Contrar trecutului, soldurile celui de al nouălea FED sau ale Fondurilor anterioare nu mai pot fi reangajate, cu excepția cazului în care Consiliul UE decide altfel prin unanimitate. Cel de al zecelea FED a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, după șase luni de întârziere.
Pe lângă fondurile FED, statele ACP ar trebui să beneficieze de 2 000 milioane EUR în temeiul Facilității pentru investiții, gestionată de Banca Europeană de Investiții. Facilitatea pentru investiții este destinată susținerii întreprinderilor din țările ACP prin sprijinirea companiilor private solide, promovarea privatizării, acordarea de finanțări și a capitalului de risc pe termen lung, precum și consolidarea băncilor locale și a piețelor de capital.
d. Distribuirea resurselor și programare
Acordul de la Cotonou introduce schimbări semnificative în procedurile de programare și alocare a resurselor. Acum, statele ACP trebuie să stabilească actori neguvernamentali eligibili și să specifice volumul resurselor alocate acestor actori în cadrul programelor naționale cu caracter indicativ. Alocarea resurselor către țările ACP se va face atât pe baza necesităților, cât și a performanței. Fiecare stat și regiune ACP va primi informații cu privire la resursele pe care le-ar putea primi pentru o perioadă de cinci ani. În afară de revizuirile intermediare și finale ale programelor naționale cu caracter indicativ, ACP și autoritățile UE vor desfășura în comun o revizuire anuală în vederea identificării cauzelor întârzierilor privind implementarea și vor propune măsuri de îmbunătățire a situației. În urma revizuirilor intermediare și finale, UE poate revizui alocarea resurselor către statele ACP conform necesităților și performanței acestora. Resursele alocate vor include două elemente principale: o alocare pentru programele și proiectele de sprijin macroeconomic și o altă alocare pentru acoperirea necesităților neprevăzute, precum asistența de urgență.
Punerea în aplicare a celui de al zecelea FED va fi reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 617/2007 al Consiliului, adoptat de Consiliu la 14 mai 2007. Regulamentul vizează ca obiectiv primar și global al cooperării eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.
Alte noutăți incluse în punerea în aplicare a celui de al zecelea FED sunt:
— tranșa de stimulare, adică resursele care vor fi adăugate la alocările naționale cu caracter indicativ în temeiul criteriilor de performanță în ceea ce privește buna guvernare;
— o creștere semnificativă a sprijinului bugetar, legat de progresul pozitiv către realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului;
— finanțarea substanțială a integrării regionale, în special în cadrul procesului APE;
— posibilitatea cofinanțării proiectelor de dezvoltare de către statele membre sau alți donatori;
— finanțarea Facilității pentru Pace în Africa (300 milioane EUR).
e. Stabilizarea veniturilor obținute din export
Acordul înlocuiește Stabex și Sysmin cu un sistem de sprijin care vizează reducerea efectelor adverse ale fluctuațiilor pe termen scurt înregistrate în cazul veniturilor obținute din export. Resursele acestui sistem vor fi alocate prin programele naționale cu caracter indicativ. Poate fi acordat sprijin dacă situația din ce în ce mai gravă a deficitului public coincide cu o pierdere în rândul veniturilor globale obținute din export sau cu o pierdere a veniturilor obținute din exportul produselor agricole și minerale. Țările cele mai puțin dezvoltate (LDC) beneficiază de un acord, în timp ce o pierdere mai redusă a veniturilor obținute din export determină acordarea unor ajutoare bănești (articolul 68).
f. Reducerea datoriilor
În afara cadrului ACP-UE, țările ACP au aprobat o propunere a Uniunii Europene privind utilizarea a cel mult 1 miliard EUR din fondurile FED neangajate în vederea susținerii țărilor sărace puternic îndatorate din grupul ACP. Pentru fiecare caz în parte, resursele neangajate ale precedentelor programe cu caracter indicativ au fost utilizate pentru reducerea datoriilor. Statele ACP vor primi asistență tehnică pentru gestionarea datoriilor (articolele 66 și 67).
C. Strategiile regionale europene
În 2006, Comisia a prezentat documente de reflecție privind relațiile strategice ale Uniunii Europene cu fiecare dintre regiunile ACP: Caraibe, Pacific, Africa, precum și un document separat privind Africa de Sud.
Obiectivul strategiilor regionale europene propuse este evidențierea modului în care provocările cu care se confruntă fiecare regiune pot fi transformate în oportunități dacă este luat în considerare „ansamblul de politici” corespunzător, odată cu optimizarea deplină a oportunităților Acordului de la Cotonou. Obiectivele vor fi îndeplinite printr-un nou parteneriat consolidat, care cuprinde un set de elemente interdependente: configurarea parteneriatului politic și susținerea regiunii în vederea abordării punctelor sale vulnerabile în ceea ce privește economia, protecția socială și mediul.
De asemenea, al doilea summit UE-Africa s-a ținut în cele din urmă la Lisabona în decembrie 2007, după mai multe amânări. În timpul acestui summit, care a adus o îmbunătățire a calității relațiilor UE-Africa, a fost adoptată Strategia comună Africa-UE. Planul de acțiune aferent (2008-2010) stabilește 8 parteneriate:
— Pace și securitate
— Guvernarea democratică și drepturile omului
— Comerțul, integrarea regională și infrastructura
— Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
— Energie
— Schimbări climatice
— Migrație, mobilitate și ocuparea forței de muncă
— Știință, societatea informațională și spațiul cosmic
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul European este informat în permanență de către Comisie cu privire la punerea în aplicare a Acordului de Parteneriat ACP-UE. Cu toate acestea, competențele Parlamentului European în ceea ce privește alocarea ajutorului sunt foarte reduse, întrucât FED nu este integrat în bugetul CE. Cu toate acestea, Parlamentul trebuie să acorde o descărcare de gestiune anuală cu privire la operațiunile finanțate în temeiul FED. PE a solicitat constant includerea FED în bugetul CE, iar Comisia a prezentat o comunicare în acest sens în 2003. Dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat în cele din urmă, această dezbatere poate fi redeschisă, întrucât noul tratat elimină excluderea explicită a FED din sfera de competențe ale CE (articolul 179.3 din TCE).
De asemenea, Parlamentul a aprobat Acordul de parteneriat, iar fiecare revizuire și acord de parteneriat economic sunt supuse, de asemenea, unui aviz conform. Din punctul de vedere al Parlamentului European, creșterea ajutorului în temeiul Acordului de la Cotonou ar fi trebuit să fie destul de semnificativă pentru a respecta promisiunea Uniunii Europene de a crește ajutorul de dezvoltare publică în vederea realizării Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.
Parlamentul European contribuie semnificativ la cooperarea ACP-UE prin activitatea Comisiei sale pentru dezvoltare și prin Adunarea Parlamentară Comună ACP-UE, organismul succesor al primei Adunări Comune, care joacă un rol fundamental în dezvoltarea și consolidarea relațiilor dintre UE și partenerii ACP și reunește de două ori pe an reprezentanții aleși ai Uniunii Europene (deputații Parlamentului European) și ai statelor ACP. De asemenea, Parlamentul European a înființat o delegație pentru relațiile cu parlamentul panafrican (PPA), având un program de reuniuni regulate și vizite la fața locului. În fiecare an, Parlamentul adoptă o rezoluție care prezintă opiniile și preocupările sale cu privire la activitatea Adunării Parlamentare Comune ACP-UE și la cooperarea ACP-UE.
Deputații Parlamentului European întreprind, în mod regulat, vizite oficiale în țările ACP, fie în cadrul activității desfășurate în Comisia pentru dezvoltare și Adunarea Parlamentară Comună, fie ca observatori ai alegerilor. În 2005-2007, deputații PE au monitorizat alegerile din Etiopia, Liberia, Uganda, Republica Democratică Congo, Mauritania, Timorul de Est și Togo.
Armelle Douaud
Anna Caprile
7.2008
America Latina si Asia
Cooperarea intre Uniune si tarile din Asia si America Latina este mai putin structurata. Tarile in curs de dezvoltare din acele zone se bucura de sistemul de preferinte generalizate, ce acorda exporturilor lor un tratament preferential si anumite ajutoare financiare. S-au semnat acorduri de cooperare intre Uniune si Argentina, Brazilia, Mexic si Uruguay, la fel si cu tarile Grupului Andin (Bolivia, Ecuator, Columbia, Peru si Venezuela) cu obiectivul sprijinirii integrarii economice regionale. Dupa Consiliul European de la Madrid din 1995, ce tinde sa intareasca asocierea dintre Uniunea Europeana si tarile Americii Latine, Comunitatea a decis sa aprofundeze cooperarea sa in jurul a trei axe: reforma institutionala si consolidarea procesului democratic, lupta impotriva saraciei si marginalizarea sociala si in final sprijinul pentru reformele economice. Diferite intalniri, cum sunt conferinta de la San Jose sau reuniunea Grupului de Río, au strans membrii regionali si reprezentantii Uniunii Europene. In plus s-au stabilit in mod progresiv acorduri interregionale cu Mercosur, Argentina si Mexic.
Relatiile dintre Uniunea Europeana si Asia se bazeaza pe o "noua strategie asiatica" adoptata in Consiliul European de la Essen din decembrie 1994. Aceasta strategie are ca obiect dezvoltarea relatiilor comune in mediul comertului si cooperarii industriale si intari cooperarea in domeniul cresterii investitiilor, cooperarea intre intreprinderi, investigarea si dezvoltarea.
Prima intalnire la varf Europa-Asia de la Bangkok din 1 si 2 martie 1996 a fost o ocazie de a intari faimoasa "veriga slaba" a triunghiului Europa/Asia/Statele Unite. Asociatii au definit orientari comune, angajandu-se in favoarea unui sistem "deschis" de interschimb multilateral si de o liberalizare "nediscriminatorie". Aceasta asociatie intarita ar trebui sa permita Uniunii Europene consolidarea pozitiilor sale in Asia, primul sau asociat comercial (23% din interschimburile exterioare ale Uniunii).
Uniunea este principalul asociat al tarilor in curs de dezvoltare si activeaza prin intermediul institutiilor sale sau al statelor membre. In plan comercial Uniunea absoarbe 21.5% din exporturi, contribuind cu 36% din total la ajutorul public mondial (ajutorul pentru tarile ACP a reprezentat 33.8 % din efortul total al Uniunii Europene in 1995, ajutorul pentru tarile din sudul Mediteranei a atins 11%, iar tarile din America Latina si Asia au primit 18% din ajutorul respectiv). Doua treimi din acest ajutor se dedica finantarii proiectelor de dezvoltare, o treime fiind destinat ajutorului alimentar. Este suficient acest efort de solidaritate? Atat in relatie cu noile state provenite din vechea Uniune Sovietica, cat si cu tarile din sudul Mediteranei si din Africa, Europa va trebui sa faca fata marilor provocari, ce reprezinta de fiecare data o mai mare diferenta de venituri, la care se adauga deosebirile demografice, ce pune in contrast doua zone apropiate geografic, dar inegale in ceea ce priveste dezvoltarea lor.
Alte tari dezvoltate
Pentru Statele Unite, Europa in constructie este atat un aliat care comparte aceleasi valori, cat si un concurent tehnologic si comercial. Declaratia transatlantica semnata pe 20 noiembrie 1990 intre Statele Unite si Comunitatea Europeana si statele sale membre consacra ajutorul politic pe care Washington-ul il acorda in mod traditional existentei unui aliat european democratic si stabil. Alianta politica si strategica ce uneste numeroase tari ale Uniunii si Statelor Unite in cadrul Aliantei Atlantice a contribuit la relativizarea atingerii conflictelor comerciale care s-au desfasurat in relatie cu produsele agricole, otelul sau aeronautica. In baza noului program transatlantic adoptat in decembrie 1995, s-au organizat doua reuniuni intre Uniunea Europeana si Statele Unite pentru a discuta diferitele medii de cooperare. Dupa profundele convulsii suferite de catre panorama internationala la finalul acestui secol si la sfarsitul razboiului rece in particular, aliatii se gasesc in fata necesitatii definirii din nou a legaturii transatlantice. Cooperarea euroamericana trebuie sa fixeze noi obiective si sa coordoneze eforturile pentru a face fata noilor riscuri legate de proliferarea nucleara, revendicarilor minoritare, dezvoltarii delincventei internationale, traficului de droguri si presiunilor migratoare. Uniunea Europeana este, in termeni de interschimb si investitii, primul asociat al Statelor Unite si unicul cu care relatiile sunt echilibrate. Trebuie insa sa se faca fata determinatelor tentatii ale Congresului Statelor Unite de a recurge la masurile unilaterale sau extrateritoriale (legea Helms-Burton si Amato-Kennedy) ce ameninta interesele europene in lume. Aparitia progresiva a Euro si posibila sa putere de atractie ar putea concura cu dolarul in functia sa de moneda de rezerva.
Regimuri comerciale aplicabile țărilor în curs de dezvoltare
Sistemul de preferințe generalizate (SPG) este un regim comercial autonom prin care UE oferă acces preferențial nereciproc la piața UE țărilor și teritoriilor în curs de dezvoltare, sub formă de tarife reduse pentru mărfurile acestora la intrarea pe piața UE. Sistemul SPG al UE este unul dintre cele mai importante instrumente de dezvoltare legate de schimburile comerciale realizate de orice țară dezvoltată.
OBIECTIVE
Obiectivul primar al SPG este de a contribui la reducerea sărăciei prin comerț intensificat, precum și de a promova dezvoltarea durabilă și buna guvernanță. Preferințele tarifare pe piața UE permit țărilor în curs de dezvoltare să participe mai mult la comerțul internațional și să genereze venit suplimentar din export pentru a sprijini punerea în aplicare a propriilor strategii politice privind dezvoltarea durabilă și reducerea sărăciei.
INSTRUMENTE ȘI EVOLUȚIE ISTORICĂ
Comunitatea Europeană a început să ofere acces preferențial pe piața sa în 1971 pentru a spori participarea țărilor în curs de dezvoltare la comerțul internațional. Sistemul SPG a fost revizuit de câteva ori, cel mai recent sistem fiind aplicabil până la sfârșitul anului 2008, un nou regulament al Consiliului fiind adoptat în iulie 2008 pentru perioada 2009-2011. Revizuirile succesive ale sistemului au sporit numărul de linii tarifare eligibile pentru acces preferențial și au stabilit un mecanism mai eficient de evaluare și rectificare.
În 2001 Consiliul a adoptat inițiativa „Totul în afară de arme” (EBA – Everything but arms), oferind acces fără taxe vamale importurilor de produse din țările cel mai puțin dezvoltate (LCD), cu excepția armelor și munițiilor, fără restricții cantitative. Singurele excepții au fost, pentru o perioadă limitată de timp, bananele, zahărul și orezul. EBA a fost integrat în sistemul SPG.
În 2005 UE a stabilit, de asemenea, un sistem SPG+, care este un regim special de încurajare pentru dezvoltare durabilă și bună guvernanță care oferă privilegii tarifare suplimentare. Noul sistem SPG+, a înlocuit, de asemenea, regimuri speciale anterioare de măsuri de susținere pentru combaterea drogurilor în statele membre ale Comunității Andine, Piața Comună Central-Americană și Pakistan.
Sistemul SPG este pus în aplicare printr-un regulament al Consiliului aplicabil pentru o perioadă de trei ani odată. Acesta acoperă trei regimuri preferențiale separate:
— standardul SPG, care prevede preferințe pentru 176 de țări și teritorii în curs de dezvoltare cu privire la peste 6 300 de linii tarifare;
— regimul special de încurajare pentru dezvoltare durabilă și bună guvernanță, cunoscut ca SPG+, care oferă reduceri tarifare suplimentare pentru a susține țările în curs de dezvoltare vulnerabile în ratificarea și punerea în aplicare a convențiilor internaționale relevante în aceste domenii și
— regimul „Totul în afară de arme” (EBA), care oferă acces fără cote și fără taxe vamale pentru cele mai puțin dezvoltate 50 de țări (LDC).
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere semnificativă în valoarea importurilor preferențiale în cadrul SPG. Importurile în cadrul sistemului totalizează 51 miliarde EUR în 2006 (o creștere de 10 % în 2005) și 57 miliarde EUR în 2007 (o creștere de 12 % în 2006). Regulamentul actual a concentrat în special preferințele pentru acele țări care aveau cea mai mare nevoie de beneficii din comerț. În această privință, importurile din LDC au crescut cu 35 % în 2006 și apoi au rămas în cea mai mare parte stabile în 2007, în timp ce beneficiarii SPG+ au cunoscut o creștere a exporturilor lor către UE de 15 % în 2006 și de încă 10 % în 2007.
Pe baza datelor privind comerțul în 2007, volumele totale ale importurilor UE în cadrul fiecăruia dintre regimurile SPG și valoarea brută a preferințelor oferite în ceea ce privește pierderea nominală de taxe vamale dacă aceleași produse ar fi fost importate și ar fi fost achitate taxe vamale conform condițiilor standard de acces NCMF ale UE au fost după cum urmează:
NOUL REGULAMENT SPG PENTRU 2009-2011
În contextul fazei actuale de trei ani a SPG care expiră la sfârșitul anului 2008, Comisia Europeană a făcut la 21 decembrie 2007 o propunere pentru un regulament ulterior. În urma avizului Parlamentului European, Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe al UE a adoptat un regulament la 22 iulie 2008 de aplicare a unui nou sistem SPG pentru perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2011.
Două țări (Birmania/Myanmar și Belarus) rămân temporar retrase din preferințele SPG în temeiul Regulamentelor (CE) nr. 552/97 și, respectiv, (CE) nr. 1933/2006 ale Consiliului, deoarece motivele pentru retragerile lor încă persistă. Moldova a fost deja îndepărtată de pe lista beneficiarilor actualului Regulament SPG, CE acordându-i preferințe autonome mai extinse conform unui instrument juridic separat din martie 2008.
Ca răspuns la dorințele exprimate de utilizatorii sistemului SPG pentru a asigura stabilitatea, previzibilitatea și transparența, sistemul rămâne în mare măsură neschimbat. Totuși, acesta pune în aplicare unele modificări tehnice, în special luând în considerare evoluțiile fluxurilor comerciale.
A. Promovare <PROMOVARE< />și retrogradare
Atunci când performanța unei țări individuale pe piața UE pe o perioadă de trei ani depășește sau scade sub un anumit prag stabilit, tarifele preferențiale sunt suspendate sau restabilite. Calculele sunt efectuate pe baza secțiunilor de produs stabilite în sistemul armonizat pentru clasificarea bunurilor pentru comerț. Acest mecanism de gradare nu este relevant pentru EBA. Promovarea este declanșată atunci când o țară devine competitivă într-una sau mai multe grupe de produse și se consideră, prin urmare, că aceasta nu mai necesită rate tarifare preferențiale. Ca urmare a recalculărilor efectuate pe baza datelor comerciale pentru perioada 2004-2006, preferințele SPG vor fi restabilite pentru șase țări și suspendate pentru una, în următoarele combinații de țări beneficiare și grupe de produse:
1. Retrogradare (restabilirea preferințelor):
Algeria, Secțiunea V (Produse minerale)
India, Secțiunea XIV (Bijuterii, perle, metale și pietre prețioase)
Indonezia, Secțiunea IX (Lemn și produse din lemn)
Rusia, Secțiunea VI (Produse ale industriilor chimice și ale industriilor conexe) și Secțiunea XV (Metale comune)
Africa de Sud, Secțiunea XVII (Echipament de transport)
Thailanda, Secțiunea XVII (Echipament de transport)
2. Promovare (suspendarea preferințelor):
Vietnam, Secțiunea XII (Încălțăminte, articole pentru acoperirea capului, umbrele de ploaie, umbrele de soare, flori artificiale etc.)
Efectul de rețea al acestor rectificări valorează cel puțin 160 milioane EUR pentru țările beneficiare în taxe vamale de import care ar fi altfel impuse.
B. SPG+
Conform sistemului actual, 14 țări beneficiare s-au calificat pentru preferințele suplimentare oferite în cadrul regimului de încurajare SPG+ (Bolivia, Columbia, Costa Rica, Ecuador, El Salvador, Georgia, Guatemala, Honduras, Mongolia, Nicaragua, Panama, Peru, Sri Lanka și Venezuela). Orice țară, inclusiv dintre beneficiarii actuali ai SPG+, care dorește să primească preferințe SPG+ începând cu ianuarie 2009 trebuie să depună o cerere înainte de 31 octombrie 2008.
Conform criteriilor de calificare, orice beneficiară a SPG+ trebuie să fie considerată „vulnerabilă” și să fi ratificat și pus efectiv în aplicare 27 de convenții internaționale specificate în domeniile drepturilor omului, standardelor fundamentale de muncă, dezvoltării durabile și bunei guvernanțe. Pentru țări care nu îndeplinesc încă criteriile de calificare SPG+ în anul curent, noul regulament prevede o oportunitate suplimentară pentru candidaturi de la jumătatea anului 2010. Acesta este un avantaj adăugat în cadrul noilor norme, astfel încât potențialii candidați care nu îndeplinesc toate criteriile să nu fie obligați să aștepte trei ani înainte de a putea să candideze din nou.
C. EBA
În prezent, pentru 41 de linii tarifare privind orezul și zahărul sunt stabilite cote fără taxe vamale până se realizează liberalizarea deplină în septembrie 2009 (orez) și octombrie 2009 (zahăr). Noul regulament încorporează un regim minim de preț pentru zahăr pentru a asigura coerența cu rezultatele negocierilor EPA. Regimul de preț minim se va aplica de la 1 octombrie 2009 până la 30 septembrie 2012.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Tratatele actuale nu acordă nicio putere legislativă Parlamentului European în domeniul politicii comerciale. Parlamentul European a fost consultat doar pentru aviz la momentul evaluărilor SPG, inclusiv în 2008. Printre altele, Parlamentul a solicitat o evaluare minuțioasă și o evaluare a impactului, transparență sporită și previzibilitate, precum și posibilitatea ca țările interesate să poată depune anual cereri pentru sistemul SPG+. În urma avizului Parlamentului European, Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe al UE a adoptat un regulament la 22 iulie 2008 de aplicare a noului sistem SPG pentru perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2011.
În cazul în care va intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona va spori substanțial competențele Parlamentului în politica comercială. Acesta prevede că procedura legislativă ordinară se va aplica majorității domeniilor politicii comerciale, inclusiv sistemului SPG și măsurilor autonome de comerț.
Levente CSASZI
7.2008
Evaluare generală a politicii de dezvoltare
Politica de dezvoltare este unul dintre domeniile-cheie ale relațiilor externe ale Uniunii Europene. De la crearea acesteia, Comunitatea Europeană susține dezvoltarea a numeroase regiuni din lume: țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP), precum și toate țările în curs de dezvoltare, prin ajutorul său pentru dezvoltare sau prin acordarea unui regim comercial privilegiat. Principalul obiectiv al politicii europene de dezvoltare este eradicarea sărăciei. În fiecare an, Comunitatea și statele membre acordă dezvoltării 55 % din ajutorul internațional.
TEMEI JURIDIC
— Politica de ajutor pentru dezvoltare și cooperare în general: articolele 177-181 din Tratatul CE.
— Acordul de la Cotonou și diferitele acorduri de asociere (în special cu Asia și America Latină): articolul 310 din Tratatul CE.
— Sistemul de preferințe generalizate și acorduri de cooperare: articolul 133 din Tratatul CE.
OBIECTIVE
Articolul 177 din Tratatul CE prevede ca politica Comunității în domeniu să vizeze dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept. În țările în curs de dezvoltare, politica CE favorizează o dezvoltare economică și socială durabilă, inserția armonioasă și progresivă în economia mondială și lupta împotriva sărăciei.
Includerea de dispoziții privind politica de dezvoltare în Tratatul privind Comunitatea Europeană are o importanță politică deosebită, întrucât dispozițiile în cauză consideră politica de dezvoltare drept o politică comunitară cu drepturi depline. Acesta definește obiectivele generale ale politicii de dezvoltare, care sunt adoptate conform procedurii de codecizie și atribuie trei obligații Comunității și statelor membre. În conformitate cu articolul 178, Uniunea Europeană trebuie să țină cont de obiectivele politicii de dezvoltare în politicile pe care le pune în aplicare și care sunt susceptibile să afecteze țările în curs de dezvoltare. Articolul 180 obligă Uniunea Europeană și statele membre să își coordoneze politicile de cooperare pentru dezvoltare și să își concerteze programele de sprijin. În conformitate cu articolul 181, Uniunea Europeană și statele membre cooperează, în cadrul competențelor lor respective, cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente.
Tratatul de la Lisabona nu modifică în profunzime politica de dezvoltare (articolele 208-210 din TFUE). Acesta reia însă acquis-ul Consensului european cu privire la politica de dezvoltare a UE și face din lupta împotriva sărăciei obiectivul principal al politicii de dezvoltare [articolul 208-1 alineatul (2) TFUE]. Principiile care sunt definite ca principii de dezvoltare în Tratatul CE actual (întrucât politica externă nu aparține pilonului comunitar) devin principiile acțiunii externe a UE (articolul 21-2 TUE).
REALIZĂRI
Prioritățile privind punerea în aplicare a politicii europene de dezvoltare au evoluat în ultimii ani. Cadrul politic a fost axat pe a situa lupta împotriva sărăciei în centrul politicii europene, iar cadrul financiar a fost simplificat în jurul unui instrument unic, Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare (ICD), chiar dacă cooperarea pentru dezvoltare cu țările ACP continuă să fie finanțată de un instrument interguvernamental (Fondul european de dezvoltare) și nu din bugetul general al UE (*6.5.4.).
A. Cadrul politic
În 20 decembrie 2005, cele trei instituții, Consiliul, Parlamentul și Comisia, au adoptat în comun primul Consens european cu privire la politica de dezvoltare a UE. Textul reia declarația privind politica de dezvoltare CE care data din 2000. Acesta este însă, mai ales, primul text comun pentru instituțiile comunitare și statele membre. Într-adevăr, noul corp unic de principii va trebui să ghideze acțiunea Comisiei și a celor 27 de state membre. Acesta se situează în linie cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, adoptate de Națiunile Unite în 2000.
Politica de dezvoltare face din eradicarea sărăciei obiectivul său primordial. Aceasta se bazează pe promovarea bunei guvernări, a democrației și a drepturilor omului, precum și pe o relație de parteneriat cu țările în curs de dezvoltare. Fiind un text comun, consensul insistă asupra coerenței necesare dintre acțiunile Comunității și cele ale statelor membre, într-un spirit de complementaritate, pentru ca Uniunea Europeană să ofere o viziune reală comună asupra dezvoltării.
Pentru a pune în aplicare politica acesteia, UE s-a angajat să crească bugetele consacrate ajutorului pentru a atinge 0,7 % din venitul național brut până în 2015, cu un obiectiv intermediar de 0,56 % până în 2010. Jumătate din această mărire a ajutorului va fi destinată Africii subsahariene. Ajutorul va trebui să fie destinat cu prioritate țărilor cel mai puțin avansate. Pe lângă cantitatea ajutorului, UE acordă o atenție deosebită eficacității ajutorului. Pentru aceasta, este necesară o mai bună coordonare cu țările beneficiare și cu ceilalți finanțatori.
Pentru a consolida eficacitatea ajutorului UE, este indispensabilă o mai bună divizare a activității între CE și statele membre. Consensul decide care sunt domeniile în care valoarea adăugată a CE este cea mai semnificativă, mai ales datorită prezenței sale la scară mondială. Astfel, Comunitatea își va concentra activitatea în comerț și în integrarea regională, mediu și gestionarea resurselor naturale, infrastructuri; apă și energie; dezvoltarea rurală, agricultură și siguranța alimentară; guvernare, democrație, drepturile omului și sprijin pentru reformele economice și instituționale; prevenirea conflictelor și a fragilității statelor; dezvoltarea umană, coeziunea socială și ocuparea forței de muncă.
B. Cadrul legislativ și financiar
1. Domeniul de aplicare
La sfârșitul anului 2004, Comisia Europeană a propus o nouă „arhitectură simplificată” în domeniul relațiilor externe. Zecile de texte legislative existente au fost înlocuite cu șapte instrumente, adoptate în majoritate la finele anului 2006. Pe lângă Instrumentul de finanțare a cooperării pentru dezvoltare, sunt importante și alte instrumente pentru dezvoltarea țărilor partenere vizate, mai ales cel privind politica de vecinătate. Instrumentul pentru ajutorul umanitar, Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului și Instrumentul de stabilitate permit de asemenea furnizarea unui ajutor comunitar specific țărilor în curs de dezvoltare.
2. Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare
Instrumentul de finanțare a cooperării pentru dezvoltare a simplificat cadrul precedent al cooperării, fuzionând diferitele instrumente geografice și tematice într-un instrument unic. Acesta înlocuiește reglementările anterioare adoptate în conformitate cu articolul 179 CE.
Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare cuprinde:
— programe geografice: documente de strategie pe țări pentru Asia și America Latină, Africa de Sud și Orientul Mijlociu;
— cinci programe tematice: investiția în resursele umane; mediul și gestionarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv energia; rolul actorilor nestatali și al autorităților locale în dezvoltare; siguranța alimentară; migrațiile și azilul;
— un program de măsuri de însoțire în favoarea a 18 țări ACP semnatare ale protocolului privind zahărul, pentru a le ajuta ca urmare a reformei regimului comunitar în sectorul zahărului.
Prin ICD, CE finanțează măsuri care vizează susținerea cooperării cu țările în curs de dezvoltare care se află pe lista țărilor beneficiare ale ajutorului Comitetului de ajutor pentru dezvoltare (CAD) al OCDE. Țările ACP sunt totuși eligibile pentru programele tematice. De aceea domeniul de aplicare al programelor tematice este mai mare decât cel al cooperării geografice pe care îl completează.
Ajutorul comunitar poate fi acordat unor țări sau regiuni, dar și unor entități descentralizate din țările beneficiare, organizațiilor internaționale, agențiilor din UE sau organizațiilor neguvernamentale. O parte importantă a ajutorului comunitar este acordată agențiilor Organizației Națiunilor Unite.
Suportul financiar pentru perioada 2007-2013 este de 16,897 miliarde EUR, din care 10,057 miliarde pentru programele geografice, 5,596 miliarde pentru programele tematice și 1,244 miliarde pentru țările ACP semnatare ale protocolului privind zahărul.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Politica de dezvoltare este o politică comunitară cu privire la care Parlamentul dispune de putere de codecizie. Conform tratatelor actuale, acesta este singurul domeniu al relațiilor externe pentru care Parlamentul European este colegislator.
ICD a fost adoptat de Parlamentul European la 12 decembrie 2006 conform procedurii de codecizie. Inițial, Parlamentul s-a opus vehement textului propus de Comisie. Deputații estimau că versiunea propusă a regulamentului destabiliza puterile Parlamentului, dat fiind că acesta conferea puteri vaste de punere în aplicare Comisiei și Consiliului, pe seama puterii legislative și bugetare a Parlamentului. Negocierile au luat sfârșit la finele anului 2006, iar Parlamentul European a obținut un drept de evaluare asupra documentelor de strategie de țară (DSP) și pe regiune (programe geografice), precum și asupra programelor tematice. În ceea ce privește conținutul, Parlamentul European a obținut ca educația și sănătatea să fie sectoarele prioritare ale ajutorului comunitar pentru dezvoltare: 20 % din totalul ajutorului trebuie să fie rezervat acestor sectoare în 2009.
Armelle Douaud
7.2008
Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
Având în vedere competența sa exclusivă în domeniul comerțului, Comunitatea Europeană este unul dintre participanții la comerțul mondial, punând în aplicare propria acțiune comercială, dar și implicându-se în mod activ în structurile care au ca misiune facilitarea comerțului mondial – GATT și ulterior, începând cu anul 1995, OMC.
BAZA JURIDICĂ
— Internațională: acordul care reglementează Organizația Mondială a Comerțului, semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.
— Europeană: politica comercială comună: articolele 26, 27 și 131-134 din Tratatul CE; încheierea acordurilor internaționale: articolele 300 și 301 din Tratatul CE.
OBIECTIVE
Uniunea Europeană, una dintre cele mai importante zone comerciale din lume, a jucat mereu un rol esențial în cadrul structurilor însărcinate cu facilitarea comerțului mondial: GATT și ulterior OMC. UE are drept obiective:
— liberalizarea comerțului cu mărfuri și servicii și a investițiilor pentru a asigura creșterea schimburilor și, prin aceasta, a prosperității economice;
— apărarea intereselor europene, în special ale anumitor sectoare industriale, ale agriculturii, ale serviciilor publice, ale culturii;
— încadrarea liberalizării într-o reglementare vizând ocrotirea mediului, protecția salariaților și garantarea unui loc echitabil țărilor cel mai puțin dezvoltate.
REALIZĂRI
A. Competență decizională
1. Principiul competenței comunitare exclusive
Dat fiind faptul că, în temeiul Tratatului de la Roma, Comunitatea Europeană formează o uniune vamală (instituită începând cu sfârșitul perioadei de tranziție din 1970), aceasta este prin definiție singura competentă pentru politica comercială externă. „Politica comercială comună” constă în:
— stabilirea și modificarea tarifului vamal comun;
— încheierea de acorduri tarifare și comerciale cu țări terțe;
— realizarea unei politici privind exportul;
— adoptarea de măsuri de apărare comercială (în caz de dumping, de exemplu).
2. Mecanismul de decizie
Măsurile unilaterale (tarife vamale, măsuri antidumping) sunt:
— propuse de Comisie;
— stabilite de un Consiliu care decide prin majoritate calificată (articolele 133 și 301).
Acordurile cu țări terțe sunt:
— negociate de Comisie în baza directivelor Consiliului (adoptate cu majoritate calificată);
— încheiate de Consiliu, în general cu majoritate calificată (articolele 133 și 300).
Parlamentul European nu intervine, nici măcar cu titlu consultativ (decât pentru acordurile de asociere, care sunt supuse avizului său conform,*1.4.1. și *1.3.2.).
3. Modificările prevăzute prin Tratatul de la Lisabona
În materie de politică comercială, articolul 188 C din Tratatul de la Lisabona reia dispozițiile articolului 133 TCE din Tratatul de la Nisa, aducându-i modificări. Principalele schimbări privesc:
— extinderea competenței exclusive a Uniunii asupra tuturor acordurilor comerciale;
— consolidarea rolului Parlamentului European.
Acesta prevede în mod special că:
— procedura legislativă ordinară (codecizia) se va aplica de acum înainte ansamblului de instrumente autonome de politică comercială (regulamente de bază privind instrumentele de apărare comercială, SPG, antidumping, reguli de origine etc.) [cf. articolul 188 C, alineatul (2)];
— toate acordurile comerciale vor fi de acum înainte supuse avizului conform al Parlamentului European [articolul 188 N alineatul (6) privind procedura de negociere și de încheiere a acordurilor internaționale între UE și țări terțe sau organizații internaționale], care, în consecință, va fi informat cu regularitate în legătură cu evoluția negocierilor (articolul 188 N, 110), ceea ce nu era prevăzut în tratatele anterioare.
Extinderea codeciziei ar trebui astfel să consolideze legitimitatea democratică a legislației europene în materie de politică comercială.
B. Context istoric
1. GATT
În momentul înființării Comunității Economice Europene, începând cu 1958, cele șase state membre ale acesteia erau în aceeași măsură membre ale GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), organism creat în 1948 pentru a asigura dezvoltarea comerțului internațional prin norme comune.
De atunci, Comunitatea a participat activ la demersul de liberalizare comercială a GATT, concretizat prin opt runde de negocieri. Aceasta a susținut principiile adoptate de GATT pentru a facilita liberalizarea progresivă a comerțului mondial:
— în primul rând, principiul nediscriminării care se traduce prin clauza națiunii celei mai favorizate;
— apoi, eliminarea restricțiilor cantitative, interdicția subvențiilor la export, limitarea instrumentelor de protecție numai la taxe vamale și transparența legislațiilor comerciale naționale;
— în sfârșit, un tratament favorizant pentru țările în curs de dezvoltare.
Comunitatea s-a arătat în special activă în cadrul Rundei Uruguay, lansată în septembrie 1986 și care s-a dovedit a fi cea mai remarcabilă din istoria GATT, prin:
— importanța reducerilor tarifare și netarifare;
— extinderea liberalizării la agricultură și la noi sectoare încă neabordate în negocierile internaționale, cum ar fi proprietatea intelectuală, piețele publice, serviciile, investițiile;
— atenția sistematică acordată măsurilor de protecție comercială, în special măsurilor antidumping și antisubvenții.
2. Înființarea OMC
Runda Uruguay a dus la înființarea unei organizații noi, Organizația Mondială a Comerțului, prin intermediul Acordurilor de la Marrakech din 15 aprilie 1994. Comunitatea Europeană a participat extrem de activ la negocierea acestor acorduri, care stabilesc un ansamblu nou de norme ale comerțului internațional și un mecanism care permite aplicarea acestora și adoptarea de norme noi. CE a aderat imediat la acestea (intrarea în vigoare a acordurilor: 1 ianuarie 1995). Ca urmare, aceasta a acceptat să facă concesii majore în privința propriei sale politici comerciale, înlocuind în principal prelevările agricole la frontierele sale externe (mecanism care prevedea un nivel ridicat de protecție a propriei agriculturi) cu drepturi vamale și reducând subvențiile la export (un alt element esențial al preferinței europene în materie de agricultură). Comunitatea înțelege prin aceasta să mențină, prin alte mijloace, „modelul social și rural european” și pledează în acest scop pentru o agricultură „multifuncțională”.
C. Participarea Uniunii la etapele principale ale activității OMC
1. 1996 și 1997
După conferința ministerială a OMC de la Singapore din decembrie 1996, Uniunea Europeană a jucat un rol important în cursul anului 1997.
Aceasta a conferit un impuls major încheierii a trei acorduri esențiale:
— privind tehnologia informației (26 martie): aceasta a acceptat reduceri tarifare și chiar suspendarea perceperii anumitor taxe în temeiul tarifului vamal comun al acesteia;
— privind serviciile de telecomunicații de bază (15 februarie);
— privind serviciile financiare (12 decembrie).
UE a stat la baza conferinței privind inițiativele în favoarea țărilor cel mai puțin dezvoltate (TPD). Integrarea acestor țări în comerțul mondial este una dintre prioritățile Uniunii Europene. Conferința a prevăzut pe termen scurt alinierea tuturor țărilor TPD privind tratamentul oferit de Convenția de la Lomé (*6.4.5.), iar, pe termen lung, accesul acestora la piețe fără drepturi vamale.
2. 1998 și 1999
După conferința anuală din 1998 de la Geneva, Uniunea Europeană a jucat un rol important la consiliul general al OMC pentru pregătirea conferinței din 1999 de la Seattle. Aceasta avea drept obiective:
— stabilirea de norme care să guverneze liberalizarea în diferite domenii (investiții, concurență, piețe publice);
— integrarea dimensiunii de mediu;
— un dialog privind normele sociale;
— luarea în calcul a intereselor țărilor cel mai puțin dezvoltate.
Deoarece conferința (noiembrie-decembrie 1999) a fost un eșec complet, Uniunea Europeană s-a străduit de atunci să obțină lansarea unui nou ciclu de negocieri [pentru familiarizarea cu abordarea de ansamblu a Uniunii, a se vedea comunicarea Comisiei COM(1999) 331 și concluziile Consiliului din 21 iunie, 27 septembrie și 15 noiembrie].
3. 2000-2001
În cursul anului 2000, Uniunea Europeană s-a angajat să restabilească încrederea și a ajuns la un acord în privința lansării unei noi runde de negocieri, vizând nu numai realizarea liberalizării schimburilor, ci și stabilirea unui cadru reglementar mai solid, favorizarea dezvoltării durabile și ajutorarea țărilor aflate în dezvoltare. Aceasta a jucat un rol activ în mijlocul grupurilor de lucru ale OMC, în special în cadrul Comitetului privind obstacolele tehnice în comerț, față de care a contribuit în scopul nominalizării internaționale și a etichetării. Aceasta a sprijinit aderarea Chinei la organizație, care s-a realizat împreună cu cea a Taiwanului în 2001.
Uniunea Europeană s-a bucurat de decizia conferinței ministeriale de la Doha (noiembrie 2001) de a deschide o nouă rundă de negocieri comerciale, cu o durată de trei ani. Conferința a formulat speranța unei relansări a creșterii, prin intermediul unei mai mari liberalizări și a unei reglementări mai solide a sistemului, prin acorduri privind investițiile, concurența și piețele publice. De asemenea, și-a exprimat susținerea față de țările în curs de dezvoltare, care și-au consolidat influența în cadrul acesteia.
4. 2002-2003
După conferința de la Doha, Uniunea Europeană s-a impus în primul rând prin inițiativele privind garantarea succesului noii runde de negocieri lansate la sfârșitul anului 2001. Chiar dacă și-a menținut obiectivele – obținerea liberalizării, consolidarea normelor, promovarea dezvoltării durabile – s-a consacrat în principal acordării de asistență tehnică țărilor în curs de dezvoltare pentru stabilirea de reguli și participarea la sistemul comercial multilateral (a se vedea comunicarea Comisiei din septembrie 2002: „Concurență și dezvoltare. Cum să ajutăm țările în curs de dezvoltare să beneficieze de comerțul deschis”).
Cu toate acestea, conferința ministerială din 2003 (organizată în septembrie la Cancun) a fost un eșec total, în principal din cauza problemelor agricole. Aceasta a cunoscut o înfruntare nord-sud, în principal între coaliția Statele Unite-Uniunea Europeană (care adoptaseră, chiar înainte de conferință, o poziție comună în privința agriculturii) și așa-numitul Grupul Celor 21, condus de China, Brazilia și India, care avea ca principal obiectiv eliminarea subvențiilor agricole impuse de cele două mari uniuni occidentale.
5. 2004-2006
Membrii OMC au convenit asupra unui acord-cadru la 31 iulie 2004. Acordul se referă în mod esențial la agricultură, accesul la piață pentru produsele neagricole (APNA), serviciile de dezvoltare și facilitarea schimburilor. Acordul final face referire de asemenea la comerț și mediu, soluționarea conflictelor, indicațiile geografice (IG) și normele antidumping.
În decembrie 2005, la Hong-Kong, membrii OMC au convenit să suprime toate subvențiile la exporturile agricole până în anul 2013.
6. 2007-2008
Deși au fost în mod oficial suspendate la 23 iulie 2006, negocierile Rundei Doha au fost reluate în februarie 2007 după summitul de la Davos. Totuși, divergențele privind principalele puncte de discuție persistă până în prezent. Problemele cele mai sensibile, cum ar fi accesul la piață al produselor agricole și industriale, precum și liberalizarea pieței serviciilor nu au progresat deloc. Uniunea Europeană dorește să mențină un nivel de protecție tarifară pentru producțiile sale agricole, în timp ce Statele Unite sunt reticente la diminuarea semnificativă a sumei totale a subvențiilor de care beneficiază agricultorii acestora. Noua legislație-cadru americană privind agricultura (Farm Bill), aprobată de Congres în iunie 2008, a prevăzut o creștere însemnată a subvențiilor agricole de ordinul a 290 milioane de dolari în cinci ani. În sfârșit, țările emergente, în special Brazilia și India, cer progrese mai importante în privința acestor puncte, dar, pe de altă parte, acceptă cu dificultate să reducă taxele vamale pe care le aplică produselor industriale.
7. Eșecul negocierilor (reuniunea de la Geneva, 21-29 iulie 2008)
a. Proiectul de compromis al directorului general al OMC
Cu speranța de a salva de la împotmolire negocierile și de a închide ansamblul Rundei Doha înainte de sfârșitul anului 2008, directorul general al OMC, Pascal Lamy, a convocat la 21 iulie 2008 o reuniune ministerială a celor 153 de țări membre OMC la Geneva, cărora le-a propus un proiect de compromis privind principalele puncte de negociere.
Proiectul de compromis prevedea că:
— în materie de ajutor intern, Statele Unite urmau să reducă subvențiile agricole cu 70 %, la 14,5 miliarde de dolari (9,3 miliarde de euro), iar Uniunea Europeană trebuia să diminueze subvențiile sale cu 80 %, la 24 de miliarde de euro. În plus, subvențiile agricole aveau să fie reduse într-un interval de cinci ani: cu 80 % pentru Uniunea Europeană, cu 70 % pentru Statele Unite și Japonia, și cu 50-60% pentru restul țărilor dezvoltate;
— în materie de acces la piață, UE urma să reducă cu 70 % drepturile sale vamale agricole cele mai ridicate, față de o scădere cu 36 % pentru țările în dezvoltare. Țările cel mai puțin dezvoltate (TPD) nu urmau să își reducă drepturile vamale;
— proiectul de compromis prevedea excepții: pentru a atenua efectele reducerii drepturilor lor vamale, țările dezvoltate puteau, în anumite condiții, să protejeze de o asemenea scădere 4 % din produsele lor așa-zise „sensibile”; țările în curs de dezvoltare, 5,3 %. În plus, acestea din urmă puteau să limiteze scăderea drepturilor la 12 % din ansamblul lor de produse, dintre care 5 % aveau să fie scutite de orice diminuare. De asemenea, un mecanism de protecție, denumit „mecanism special de salvgardare” permitea acestor țări să protejeze anumite produse în caz de creștere puternică a importurilor;
— în ceea ce privește produsele industriale, drepturile vamale urmau să se stabilească între 11 % și 12 % pentru India și Brazilia, față de 3 % pentru țările dezvoltate. Țările emergente puteau să protejeze până la 14 % din produsele „sensibile”. Un mecanism denumit „anticoncentrare” viza, cu toate acestea, împiedicarea unei țări de a proteja un sector întreg de activitate. Țările dezvoltate aveau cinci ani pentru a aplica aceste măsuri, țările emergente zece ani, iar China între treisprezece și paisprezece ani, în calitate de membru nou al OMC.
b. Eșecul negocierilor
După nouă zile de negocieri intense, acestea au eșuat în principal din cauza dezacordului dintre Statele Unite, China și India în privința importurilor agricole. Dezacordul a condus la mecanismul clauzei de salvgardare privind importurile agricole, mai precis fixarea unui prag de la care țările importatoare ar fi autorizate să crească tarifele vamale ale mărfurilor pentru a face față unei creșteri bruște a importurilor sau unei scăderi excesive a prețului. India și China doreau ca pragul de declanșare a mecanismului de salvgardare să fie cât mai scăzut posibil pentru a-și proteja agricultura proprie, în timp ce Statele Unite estimau că era vorba despre un sistem periculos care risca să devină o armă protecționistă.
Alte puncte de divergență au contribuit la eșecul negocierilor:
— China a revenit asupra angajamentelor sale, refuzând să scadă drepturile sale vamale agricole pentru trei produse-cheie (bumbac, orez și zahăr) și să participe la acordurile sectoriale în materie de reducere tarifară a produselor industriale. Această schimbare radicală a ridicat o problemă majoră pentru țările în curs de dezvoltare, dependente de un număr de produse de export, precum Thailanda (orez), țările africane și India (bumbac) și Brazilia (zahăr).
— Problema bumbacului: aceasta opune producătorii africani (Benin, Burkina-Faso, Mali și Ciad) și China Statelor Unite, primele reclamând o scădere cu 82 % a ajutoarelor interne americane la producție.
— Problema bananelor: producătorii latino-americani reproșează Uniunii Europene că practică taxe prohibitive aplicate bananelor acestora. UE a declarat că este pregătită să reducă taxa de la 176 EUR pe tonă la 144 EUR pe tonă în 2016. Principiul unui acord a fost activat. Între timp, țările ACP, care beneficiază de acces privilegiat la piața europeană pentru producția de banane a acestora, au amenințat că vor bloca un eventual acord global în lipsa unei compensații financiare.
— În sfârșit, Africa de Sud, Argentina și China au continuat să se opună unei deschideri a piețelor lor industriale.
Eșecul negocierilor Rundei Doha ilustrează dificultatea de a pune bazele unui sistem comercial multilateral puternic, întemeiat pe reguli. În acest stadiu, este dificil de prevăzut când vor fi reluate negocierile. Între timp, eșecul riscă să favorizeze multiplicarea acordurilor bilaterale, de care țările cele mai sărace riscă să fie defavorizate.
D. Participarea la soluționarea litigiilor
Unul dintre progresele majore ale OMC raportat la sistemul GATT a fost crearea unui mecanism obligatoriu de soluționare a litigiilor comerciale între state, sub forma unui organ permanent dotat cu o jurisdicție proprie (Organul de soluționare a litigiilor, OSL), care tratează cazurile care îi sunt prezentate prin crearea de grupuri speciale.
Uniunea Europeană a făcut frecvent apel la acest organ, aflându-se la originea a aproape o treime din grupurile special constituite încă de la începutul sistemului. A câștigat majoritatea cazurilor pe care le-a înaintat în contencios, în mare parte împotriva Statelor Unite. Succesul cel mai marcant al UE a fost împotriva măsurilor americane de protecție privind importarea oțelului: organul de soluționare a condamnat măsurile și chiar a permis Uniunii Europene să ia măsuri de represalii (care s-au ridicat la 4 miliarde de dolari); în cele din urmă, Statele Unite și-au retras măsurile în decembrie 2003.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul a susținut Comisia în inițiativa sa de a proteja de liberalizare domeniul sănătății, al învățământului și al audiovizualului în numele salvgardării serviciului universal și a diversității culturale (rezoluția din martie 2003).
Acesta a apărat locul normelor sociale în sistemul comerțului internațional, reclamând în acest sens o coordonare strânsă între OMC și Organizația Internațională a Muncii (rezoluțiile din 13 noiembrie 1996 și 13 ianuarie 1999).
Acesta s-a pronunțat pentru exportarea medicamentelor accesibile și esențiale la un preț rezonabil către țările cele mai sărace datorită unei dispense de autorizație a deținătorilor de brevete (rezoluția din 12 februarie 2003), sugestie acceptată în cele din urmă de către consiliul general al OMC.
Acesta și-a exprimat dorința ca programul de la Doha pentru dezvoltare să pună chestiunea dezvoltării pe primul plan al negocierilor (rezoluția din 12 mai 2005).
În sfârșit, s-a pronunțat în favoarea unei reforme a Organizației Mondiale a Comerțului (3 aprilie 2008).
Dominique Delaunay
Politica fiscală
Politica fiscală joacă un rol semnificativ pe piața internă. Cu toate acestea, UE are relativ puține competențe în materie fiscală. Impozitarea directă este reglementată aproape în totalitate prin acorduri bilaterale, în timp ce Tratatul CE conține o serie de dispoziții, inclusiv de armonizare în ceea ce privește impozitarea indirectă. Jurisprudența CEJ și cooperarea dintre autoritățile fiscale ale statelor membre rămân un element-cheie al politicii fiscale europene.
TEMEI JURIDIC
Acțiunile în domeniul impozitării generale pot fi justificate de obiectivul general al Tratatului CE exprimat la articolul 3 privind „eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale […] și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent” și „instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața comună”. Articolul 93 privește în mod specific impozitarea indirectă (TVA și accize). Măsurile în alte domenii fiscale sunt în general adoptate în temeiul articolului 94 (completat de articolele 96 și 97), acoperind măsuri pentru prevenirea denaturărilor pieței. Articolul 293 recomandă, de asemenea, încheierea de convenții fiscale interstatale în vederea evitării dublei impozitări.
OBIECTIVE
Atât crearea pieței unice, cât și finalizarea Uniunii Economice și Monetare au condus la noi inițiative comunitare în domeniul impozitării generale. Comunitatea urmărește un număr de obiective:
— un prim obiectiv pe termen lung a fost de a preveni denaturarea concurenței în cadrul pieței unice ca urmare a diferențelor dintre ratele și sistemele de impozitare indirectă. Acesta a fost scopul măsurilor legislative conform articolului 93 privind TVA-ul și accizele (*4.18.2. și *4.18.3);
— în domeniul impozitării directe, unde cadrul juridic existent ia în cea mai mare parte forma unor acorduri bilaterale între statele membre, obiectivul principal al acțiunilor comunitare a fost de a acoperi lacunele ce permit evaziunea fiscală și de a preveni dubla impozitare (*4.18.5.);
— obiectivul unei perspective către o politică fiscală generală a fost de a preveni efectele dăunătoare ale concurenței fiscale, mai ales migrația bazelor fiscale naționale, deoarece societățile tind să „migreze” în statele membre în căutarea celui mai favorabil regim fiscal. Chiar dacă o astfel de concurență poate avea efectul benefic de a limita capacitatea guvernelor de a impozita și de a cheltui, aceasta poate, de asemenea, să denatureze structurile fiscale;
— dispozițiile Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Economică și Monetară au introdus o nouă dimensiune a politicii fiscale generale, prin limitarea capacității guvernelor de a finanța cheltuielile publice prin credite. Conform pactului de stabilitate și creștere, statele membre participante la zona euro nu trebuie să înregistreze niciodată deficite bugetare peste un nivel de 3 % din PIB. Obiectivul general al pactului este acela ca bugetele statelor membre să fie aproximativ echilibrate de-a lungul ciclului economic. La orice nivel dat al PIB-ului, cheltuieli publice mai mari pot fi finanțate doar prin intermediul unor venituri fiscale mai mari.
În ciuda acceptării largi a acestor obiective, guvernele naționale au fost reticente în a adopta inițiative majore în vederea armonizării impozitării în cadrul Comunității sau în scopul eliminării dispoziției din Tratat conform căreia măsurile fiscale trebuie să fie adoptate în unanimitate în Consiliu. Astfel cum a subliniat Comisia în 1980 într-un document intitulat „Sfera de convergență a sistemelor fiscale în Comunitate” [COM(80) 139], nu doar „suveranitatea fiscală […] reprezintă o componentă fundamentală a suveranității naționale”, ci sistemele fiscale diferă foarte mult ca rezultat al diferențelor în structurile sociale și economice și a „concepțiilor diferite asupra rolului impozitării, în general, sau al unui impozit, în particular”.
Media veniturilor fiscale ale UE a crescut de la 34,4 % din PIB în 1970 la 39,9 % din PIB în 2006 (UE-27), dar cifrele variază considerabil între statele membre. Conform ultimelor date oficiale disponibile (Eurostat, 2006) impozitarea globală și cotizațiile de securitate socială, de exemplu, sunt doar puțin peste 28 % în România (28,6 %), Slovacia (29,3 %) și Lituania (29,7 %), dar aproape 50 % în Danemarca (49,1 %) și Suedia (48,9 %). Cotizațiile de securitate socială variază de la doar 1,2 % în Danemarca până la puțin peste 16 % în Germania și Franța (media aritmetică la nivelul UE a fost de 13,1 % în 2004). În cazul Danemarcei, cifrele arată cum sistemul de securitate socială poate fi aproape în întregime finanțat din taxe.
Taxele medii pe consum sunt în creștere moderată, în timp ce cele pe venituri sunt în scădere moderată, în conformitate cu o tendință mai curând globală. Cu toate acestea, rata fiscală implicită medie pe factorul muncă este încă cea mai mare, reprezentând 34,8 % din PIB (UE-27), urmată de cea pe consum (22,1 %) și capital (29 %). În ceea ce privește diferențele dintre statele membre, impozitele pe factorul muncă variază de la 21,5 % în Malta la 44,5 % în Suedia. Consumul a fost impozitat la nivel real cu 34,0 % în Danemarca, în timp ce cele mai mici rate fiscale implicite pe consum au fost înregistrate în Spania (16,4 %). Cele mai mari rate fiscale implicite pe capital au fost înregistrate în Irlanda (42,5 %) și cele mai mici în Estonia (8,4 %).
REALIZĂRI
A. Context general
În 1996, Comisia a propus o revizuire cuprinzătoare a politicii fiscale [„Impozitarea în Uniunea Europeană” din 20 martie 1996, SEC(96) 487]. Aceasta a subliniat provocările majore cu care se confruntă Uniunea: necesitatea de a crea creștere și locuri de muncă, de a stabiliza sistemele fiscale și de a realiza pe deplin piața unică.
În aprilie 1996, Consiliul miniștrilor de finanțe (Ecofin) a înființat un grup la nivel înalt privind impozitarea avându-l drept președinte pe Comisarul pentru fiscalitate de atunci, Mario Monti. Concluziile inițiale ale Comisiei ca urmare a reuniunilor acestui grup (în cadrul căruia Parlamentul European a fost reprezentat) au apărut în octombrie 1996: „Impozitarea în Uniunea Europeană: Raport privind dezvoltarea sistemelor fiscale”, COM(96) 546.
Noua strategie fiscală europeană („pachetul Monti”) a fost publicată de către Comisie în octombrie 1997 [„Spre coordonarea fiscală în Uniunea Europeană: un pachet pentru a lupta împotriva concurenței fiscale neloiale”, COM(97) 495]. Pe lângă propunerile privind impozitarea dobânzilor și a redevențelor și privind impozitarea economiilor, aceasta a subliniat un Cod de conduită în domeniul fiscalității societăților comerciale care a fost aprobat de către Parlament și Consiliu și care este, în prezent, în vigoare. Aderarea la acest cod este monitorizată de un organism numit de către miniștrii de finanțe naționali „Grupul Primarolo” (*4.18.5.).
În mai 2001, Comisia a publicat o nouă comunicare intitulată Politica fiscală în Uniunea Europeană – priorități pentru viitor, [COM(2001) 260].Aceasta a notat că „un grad mare de armonizare este esențial în domeniul impozitării indirecte”. Sistemul TVA „tranzitoriu” actual este „complicat, susceptibil apariției fraudei și depășit”. Cu toate acestea, temerile statelor membre referitoare la pierderile de venituri au creat un sistem „definitiv”, bazat pe principiul originii, inacceptabil pentru ele. Strategia de concentrare pe îmbunătățirea sistemului actual a fost, prin urmare, reafirmată (*4.18.2.).
În ceea ce privește veniturile personale, pe de altă parte, „opinia este că astfel de taxe pot fi lăsate la latitudinea statelor membre” cu condiția respectării de către acestea a „principiilor fundamentale din tratat privind nediscriminarea și libera circulație a lucrătorilor”. În cazul impozitului pe profit, a trebuit să se găsească un echilibru între depășirea obstacolelor directe pentru piața internă și suveranitatea statelor membre (*4.18.5.).
Deoarece necesitatea unanimității în Consiliu limitează sfera legislației în domeniul fiscal, Comisia a sugerat alte posibilități [COM(2001) 260]:
— Comisia a intenționat să „adopte o strategie cu un caracter proactiv mai pronunțat în general în domeniul încălcării normelor fiscale”. Aceasta ar fi mai pregătită să inițieze acțiuni în cazul în care consideră că legislația comunitară este încălcată și ar garanta aplicarea corectă a hotărârilor Curții Europene de Justiție;
— există instrumente care, spre deosebire de regulamente sau directive, nu creează în mod direct legislație comunitară. Acestea includ recomandări, avize, comunicări, orientări și comunicări interpretative;
— cea mai mare parte a progresului înregistrat în domeniul fiscalității – mai ales Codul de conduită privind fiscalitatea societăților comerciale și lucrările Grupului Primarolo – a luat forma acordurilor non-legislative în Consiliu. Tratatul de la Amsterdam a introdus posibilitatea de a valorifica aceste acorduri prin îndreptățirea de subgrupuri de state membre să încheie acorduri de cooperare într-un cadru comunitar.
B. Cooperare administrativă
Cooperarea dintre autoritățile fiscale ale statelor membre a fost un element-cheie în punerea în aplicare a politicii fiscale a UE, în special combaterea fraudei fiscale. În domeniul TVA-ului, o astfel de cooperare a fost o parte esențială a sistemului tranzitoriu introdus în 1993 (*4.18.2.), împreună cu mecanismul informatizat VIES pentru verificarea numerelor TVA. Inițiativele din ultimii zece ani au inclus o propunere de informatizare a circulației și a controlului produselor supuse accizelor [COM(2001) 466]; consolidarea cooperării administrative în domeniul TVA-ului [COM(2001) 294]; și un program Fiscalis a cărui primă etapă s-a derulat în perioada 2003-2007, a doua etapă, decisă în 2007, derulându-se până în 2013. Fiscalis extinde lucrările programului anterior în îmbunătățirea schimbului de informații, investigații comune, formare, etc. de la impozitarea indirectă la impozitarea directă.
C. Impozitarea vehiculelor motorizate
În septembrie 1997, Comisia a publicat un studiu privind impozitarea vehiculelor în Uniunea Europeană (XXI/306/98). Toate statele membre, a notat acesta, „se bazează în bună măsură pe o serie de instrumente fiscale pentru a garanta venituri bugetare semnificative atât din partea utilizatorilor privați ai drumurilor, cât și a celor comerciali”. Dar presiunile diferite au rezultat în „diferențe mari în strategiile globale urmate”. Taxele pe vehicule au fost enumerate în cadrul a trei categorii mari:
— taxe pe achiziționarea, cumpărarea sau înregistrarea unui vehicul: TVA, taxe de înmatriculare (TI) și taxe de înregistrare;
— taxe pe posesia sau deținerea unui vehicul: taxa de rulare anuală (ACT) – de obicei prin cumpărarea unui autocolant afișat pe parbriz; și asigurarea de responsabilitate civilă obligatorie, primele pe care pot fi aplicate taxe;
— taxe pe utilizarea vehiculelor: TVA și accize pe carburanți; taxe rutiere.
În septembrie 2002, Comisia a publicat o strategie cuprinzătoare privind impozitarea autoturismelor(„Impozitarea autoturismelor în Uniunea Europeană – opțiuni pentru acțiuni la nivel național și comunitar”, COM(2002) 431). Aceasta a identificat un număr de obstacole fiscale la libera circulație a mașinilor – fie aceasta permanentă sau temporară – de la un stat membru la altul, de exemplu, dubla impozitare (deși câteodată ACT este rambursată, TI curentă nu este niciodată rambursată). Comisia a propus, prin urmare, o reducere graduală a nivelurilor TI, în vederea eliminării complete a acestora, realizată prin taxele de rulare. În iulie 2005, Comisia a prezentat o propunere pentru o nouă Directivă [COM(2005) 261].
D. Impozitarea pensiilor
În iunie 1997, Comisia a publicat o Carte verde de consultare privind pensiile suplimentare pe piața unică (D-G XV). Un raport privind rezultatele acestei consultări [„Raport privind Cartea verde privind pensiile”, COM(1999) 134], a constatat că „denaturările fiscale sunt considerate de către industrie și de către sectorul financiar ca fiind obstacolele majore în vederea creării unei piețe unice autentice privind pensiile suplimentare”. Prin urmare, Comisia a publicat o comunicare, „Eliminarea obstacolelor fiscale în vederea furnizării transfrontaliere a pensiilor profesionale” [COM(2001) 214].
Sistemele de impozitare a pensiilor pot fi clasificate după cum urmează:
— Taxat, Scutit, Scutit (TEE), în care cotizațiile trebuie plătite din veniturile impozitate, dar nici randamentul investițiilor și nici beneficiile nu sunt, în principiu, supuse impozitării. Doar Germania și Luxemburg se încadrează în această categorie.
— Scutit, Taxat, Taxat (ETT), în care cotizațiile pot fi plătite din venituri neimpozitate, dar în care atât randamentul investițiilor, cât și beneficiile sunt impozitate. Danemarca, Italia și Suedia se încadrează în această categorie.
— Scutit, Scutit, Taxat (EET), în care nici contribuțiile și nici randamentul investițiilor nu sunt impozitate, dar sunt impozitate beneficiile. Toate celelalte state membre se încadrează în această categorie.
Soluția preferată de Comisie este aceea de „a urmări alinierea sistemelor de impozitare a pensiilor ale statelor membre în baza principiului EET”.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul a aprobat, în mare parte, liniile generale ale programelor Comisiei în domeniul impozitării, inclusiv pachetul Monti, Codul de conduită și lucrările Grupului Primarolo.
Ultimul raport al Parlamentului privind politica fiscală generală în cadrul UE a fost adoptat în martie 2002. Rezoluția a subliniat faptul că „concurența fiscală nu este incompatibilă cu finalizarea pieței interne”. Aceasta ar putea „în sine să fie un instrument eficient pentru reducerea unui nivel mare al impozitării” și ar putea contribui la atingerea unei reduceri a poverii administrative, a unei creșteri a concurenței și a unei modernizări a modelului social european.
În ceea ce privește accizele, raportul a notat că „politicile diferite privind stabilirea nivelurilor taxelor nu constituie ca atare o barieră pentru piața internă, cu excepția momentului când acestea sunt invocate pentru a justifica excepții de la libera circulație a bunurilor”.
Raportul s-a referit, de asemenea, la un aspect corelat, respectiv în ce măsură acțiunile privind impozitarea ar trebui decise la nivelul UE. În principiu, acesta a subliniat că „principiul subsidiarității ar trebui să ghideze politica fiscală a UE” și că „deciziile privind nivelul taxelor trebuie să țină în continuare de competența exclusivă a statelor membre”. În cazul în care au fost inițiate acțiuni la nivelul UE, „ar trebui reținut principiul unanimității de fiecare dată când se au în vedere bazele fiscale sau ratele de impozitare […]”.
Cu toate acestea, raportul a atras, de asemenea, atenția spre un număr de domenii în care au fost necesare acțiuni la nivelul UE.
— Eforturi crescute au fost necesare „pentru a înlătura discriminarea, dubla impozitare și barierele administrative”. A existat o „necesitate presantă pentru ca Comisia să soluționeze principalele obstacole fiscale pentru activitatea transfrontalieră desfășurată de firmele europene”, fapt care a însemnat acțiuni în sfera tratamentului fiscal al costului transferurilor în cadrul grupurilor, compensarea transfrontalieră a pierderilor și fluxuri transfrontaliere de venit între companii asociate.
— Concurența fiscală trebuia să aibă loc „în contextul normelor de prevenire a conduitei inadecvate”. „Pachetul Monti” ar trebui pus în aplicare cât mai curând posibil, și „ar trebui eliminate în special acele norme care discriminează între rezidenți și nerezidenți sau care lasă lacune ce favorizează frauda și sunt, astfel, incompatibile cu o piață unică”. Similar, ar trebui să existe sprijin pentru inițiativele luate în cadrul OECD de restricționare a „denaturărilor produse de paradisurile fiscale”.
— Progresul către „un sistem TVA definitiv care va aplica deplin principiul țării de origine” ar trebui să fie o prioritate, deoarece a existat pericolul ca „sistemul actual, care a fost inițial unul tranzitoriu, să devină progresiv unul definitiv”. Măsurile de îmbunătățire a sistemului actual au fost, cu toate acestea, salutate.
— Consiliul ar trebui să adopte directiva-cadru privind impozitarea produselor energetice „fără întârziere”. Principiul „poluatorul plătește” ar trebui aplicat într-o mai mare măsură.
— „Un acord fiscal multilateral pentru UE”, bazat pe modelul de acord fiscal al OECD, ar trebui inclus într-un cadru pentru „a depăși problemele cu care se confruntă companiile și administrațiile fiscale în condițiile existenței a peste 100 de acorduri fiscale bilaterale foarte diferite […]”.
— Raportul a sprijinit, de asemenea, o extindere limitată ca urmare a votului cu majoritate calificată în Consiliu „pentru deciziile privind asistența reciprocă și cooperarea dintre autoritățile fiscale”. În orice caz, „Parlamentului ar trebui să i se confere competențe de codecizie în domeniul fiscalității”.
A. MAKIPAA
4. Studiu de caz privind relatiile economice ale Uniunii Europene cu Federatia Rusa
Proaspat infiintatul "Parteneriat Estic" intre Uniunea Europeana si sase state din fostul spatiu sovietic (un cadru de cooperare care include Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova si Ucraina) nu este pe gustul Moscovei, care insa, la o privire mai atenta, ar putea sa obtina avantaje de pe urma lui.
Kremlinul este interesat de o stabilitate economica si politica in regiune iar Parteneriatul Estic ar aduce numai castiguri tuturor partilor implicate
In prezent insa, Moscova considera Parteneriatul Estic drept o incercare a Uniunii Europene de a-si largi sfera de influenta pana la portile Rusiei.
Marea diferenta dintre Moscova si Bruxelles consta in modul de actiune: Rusia vrea sa impuna prin amenintari, Uniunea Europeana vrea sa atraga prin oferte care pot fi, dar nu trebuie neaparat acceptate.
Se considera ca Uniunea Europeana trebuie sa fie interesata de dezvoltarea democratiei si a economiei in statele din imediata ei apropiere, pentru a evita astfel conflicte la granite.
Pe de alta parte, unele din aceste tari sunt extrem de importante atunci cand este vorba despre alimentarea cu energie a spatiului comunitar, UE incercand sa devina ceva mai independenta de Rusia, care acum, este asteptata sa faca urmatorul pas.
5. Relatii economice si financiare ale Uniunii Europene cu Romania.
Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial al României, acoperind în 2010 61,9% din comerțul exterior (67,7% din exporturi și 57,7% din importuri). În ceea ce privește structura exporturilor României, principalele ponderi le dețineau în 2010 articolele de îmbrăcăminte, textile și produse din piele (34,8 % din total), urmate de grupele de echipamente mecanice și electrice (22,4%), de produse metalurgice (13%) și de produse din lemn (11%). Principalii parteneri de export ai României au fost în 2003 Italia (24,1% din totalul exporturilor), Germania (15,7%), Franța (7,4 %), Marea Britanie (6,7%), Turcia (5,1%), Olanda (3,6 %) și Statele Unite (3,5%).
În ce privește importurile, grupa de echipamente mecanice și electrice reprezintă 32,4 % din totalul importurilor, îmbrăcămintea și textilele 19,5 %, produsele chimice 13,9% și produsele minerale 12,4%. Principalele țări furnizoare au fost în 2010 Italia (19,5% din totalul importurilor), Germania (14,8%), Federația Rusă (8,3%), Franța (7,3%), Turcia (3,8%), Ungaria (3,6%) și Austria (3,5%).
Sectorul privat a acoperit 69,2 % din totalul exporturilor și 74,5% din totalul importurilor.
Ajutor de stat
Acest termen se referă la sprijinul acordat, din resurse publice, de către o autoritate publică (de la nivel național, regional sau local) unei întreprinderi. Se apreciază că o întreprindere care beneficiază de un sprijin de acest tip capătă, datorită ajutorului respectiv, un avantaj față de concurenții sai. Ca urmare, pentru a păstra o concurență liberă și loială în interiorul Uniunii Europene, ajutoarele de stat trebuie controlate.
Prin Tratatul instituind Comunitatea Europeană, au fost interzise ajutoarele acordate selectiv de către Statele Membre, pentru că se considera că acestea pot să afecteze schimburile comerciale între Statele Membre și să dăuneze concurentei. Cu toate acestea, unele ajutoare de stat pot fi autorizate, cu condiția ca ele să servească interese generale. Sunt astfel permise ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate, pentru serviciile de interes economic general, pentru promovarea IMM-urilor, pentru cercetare și dezvoltare, protecția mediului, formare profesională, ocuparea forței de muncă și cultură.
Măsurile de ajutor de stat inițiate de către Statele Membre sunt controlate (indiferent dacă ele se aplică deja sau sunt în faza de proiect) de către Comisia Europeană. Comisia stabilește astfel dacă măsurile respective dăunează concurenței pe teritoriul Uniunii. În acest sens, Comisia primește plângeri de la consumatori și de la societățile comerciale legate de posibile încălcări ale legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat24.
In opinia Comisiei Europene și a Curții de Justiție, termenul “ajutor” are un spectru larg, atât în ceea ce privește organismul care îl acordă (stat, colectivitate teritorială, întreprindere publică cu statut privat etc.), cât și finalitatea sau forma pe care o ia (ajutorul poate fi direct, subvenții, sau indirect, de ex. o măsură prin care o anumită întreprindere este scutită de îndatoririle fiscale).
23 Termenul va fi definit într-unul dintre numerele viitoare ale acestei colecții.
24 În funcție de sector, plângerile se depun fie la Direcția Generală (DG) Agricultură a Comisiei Europene (plângeri legate de producția, procesarea și comercializarea produselor agricole), DG Pescuit (plângeri legate de producerea, procesarea și comercializarea produselor de pescuit și acvacultură), DG Energie și Transporturi (plângeri legate de sectorul cărbunelui și al transporturilor) sau DG Concurență (pentru celelalte sectoare).
UE – Glosar A-B
Trebuie menționat că măsurile generale nu sunt considerate ajutoare de stat, dat fiind că nu sunt selective și se aplică tuturor societăților comerciale, indiferent de mărimea, locația sau sectorul de activitate al acestora.
În momentul de față (începutul anului 2007), are loc o reformă a regulilor și procedurilor legate de ajutoarele de stat, urmărindu-se ca acestea să se împuțineze, iar ajutorul să fie mai precis orientat.
Pentru detalii, accesați site-ul Direcției Generale Concurență a Comisiei Europene
http://ec.europa.eu/comm/competition/state_aid/overview/index_en.html
Ajutor pentru dezvoltare
Politica de dezvoltare își are începuturile în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (Tratatul CEE sau Tratatul de la Roma), în 1957, primii beneficiari fiind teritoriile de pe alte continente ale Statelor Membre.
Baza legală a fost însă creată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, articolele 177- 181 ale Tratatului fiind dedicate acestei politici. Principalul obiectiv al acestei politici comunitare este eradicarea sărăciei și este implementată nu numai prin acorduri bilaterale și regionale, ci și prin programe specifice în sectoare precum sănătatea sau educația.
În prezent, Uniunea este principalul partener comercial al țărilor în curs de dezvoltare și principalul contributor la ajutorul pentru dezvoltare. Contribuția Comunității Europene și cea a statelor sale membre acoperă împreună 55% din ajutorul internațional pentru dezvoltare.
Tratatul CEE prevedea crearea Fondului European de Dezvoltare (FED), al cărui obiectiv era să acorde asistență tehnică și financiară țărilor africane care încă aveau, la vremea respectivă, statut de colonii și cu care unele State Membre avuseseră legături. Primul FED25 a fost prevăzut pentru perioada 1957-1963.
Primele state care au beneficiat de ajutor se găseau pe teritoriul Africii. Convențiile semnate după aderarea Marii Britanii (1973) au adăugat acestui parteneriat state din Caraibe și din Pacific, cu care Marea Britanie avea legături. Astfel, aceste state au fost denumite „statele din Africa, zona Caraibelor și Pacific” („statele ACP”).
Au fost apoi semnate o serie de documente, după cum urmează :
1. Convenția de la Yaoundé26 I 1963 Benin, Burkina Faso, Burundi, Camerun, Ciad, Coasta de Fildeș, Gabon, Madagascar, Mali, Mauritania, Niger, Republica Congo (Congo-Kinshasa), Republica Democrată Congo (Congo-Brazzaville), Republica Centrafricană, Rwanda, Senegal, Somalia, Togo FED II
2. Convenția de la Yaoundé II 1969 – FED III
3. Convenția de la Lomé27 1975 Bahamas, Barbados, Botswana, Ethiopia, Fiji, Gambia, Ghana,
Grenada, Guinea, Guinea-Bissau, Guyana, Jamaica, Lesotho, Liberia, Malawi, Mauritius, Nigeria, Samoa, Sierra Leone, Sudan, Swaziland, Tonga, Trinidad-Tobago, Zambia FED IV (3,072 miliarde ECU)
4. Convenția de la Lomé II 1979 Cap Verde, Comore, Djibouti, Dominica, Kiribati, Papua Noua Guinee,
Santa Lucia, Sao Tome, Seychelles, Insulele Solomon, Surinam, Tuvalu FED V (4,725 miliarde ECU)
5. Convenția de la Lomé III 1984 Angola, Antigua și Barbuda, Belize, Mozambic, Republica Dominicană, Sf. Kitts și Nevis, Sf. Vincent și Grenadine, Vanuatu, Zimbabwe
FED VI (7,440 miliarde ECU)
6. Convenția de la Lomé IV28 1990 Guineea Ecuatorială, Haiti FED VII (10,8 miliarde ECU)
7. Convenția de la Lomé IV revizuită 1995 Eritrea, Namibia, Africa de Sud FED VIII (14,625 miliarde ECU)
8. Acordul de la Cotonou29 2000 Insulele Cook, Insulele Marshall, Statele Federate ale Microneziei,
Nauru, Niue, Palau FED IX (13,5 miliarde euro)
25 Instrumentele financiare ale Uniunii Europene, între care și FED, au un buget stabilit pentru o perioadă de mai mulți ani. Primul buget stabilit pentru FED poarta denumirea de “primul FED”.
26 Convenția a fost denumită astfel după localitatea unde a fost semnată : Yaoundé, capitala Camerunului.
27 Convenția a fost semnată la Lomé, capitala Togo-ului.
28 La jumătatea perioadei a avut loc o revizuire a Convenției de la Lomé IV, incluzând o clauză actualizată prin care domeniul drepturilor omului era confirmat ca un “element esențial” al cooperării, ceea ce însemna că orice violare a drepturilor omului ar putea conduce la suspendarea parțială sau chiar totală a ajutorului pentru dezvoltare acordat de către Uniunea Europeană. A fost anexat, de asemenea, un protocol referitor la protecția pădurilor.
29 Acordul a fost semnat la Cotonou, capitala Benin-ului.
UE – Glosar A-B
7
Prin Convențiile de la Lomé I și II au fost create două sisteme de sprijin: STABEX (pentru a oferi statelor ACP compensații pentru pierderile suferite la export, datorate fluctuației de prețuri) și SYSMIN (sprijin pentru industria minieră a statelor ACP a căror economie depindea de acest sector).
La început s-a pus accentul, prin convențiile de la Yaoundé, pe proiectele de infrastructură. Convențiile de la Lomé au adăugat și agricultura durabilă. S-au semnat protocoale separate referitoare la comerțul cu zahăr30, carne de vită31 și banane32. O atenție specială a fost acordată, prin Convenția de la Lomé III, proiectelor de dezvoltare rurală de promovare a siguranței alimentare și de combatere a deșertificării și a secetei.
Acordul de la Cotonou urmărește obiectivul de combatere a sărăciei și include o clauză de revizuire care prevede o actualizare din cinci în cinci ani. Între mai 2004 și februarie 2005 au avut loc negocieri pentru revizuirea Acordului de la Cotounou.
Pe lângă statele incluse în aceste acorduri, de politica de dezvoltare beneficiază și alte state, precum statele din America Latină și din Asia.
Detalii despre politica de dezvoltare a Uniunii Europene sunt disponibile pe site-ul Direcției Generale Dezvoltare a Comisiei Europene, la adresa http://ec.europa.eu/development/index_en.htm
Ajutor umanitar
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari donatori de ajutor umanitar din lume33.
În ultimii ani, componenta de ajutor umanitar a acțiunilor externe ale Uniunii Europene a devenit din ce în ce mai importantă, datorită sporirii numărului de crize la nivel global.
În acest context, a fost înființat, în 1992, Oficiul de Ajutor Umanitar al Comisiei Europene (ECHO), care are misiunea de a furniza asistență și ajutor de urgență (sub formă de bunuri și servicii) victimelor catastrofelor naturale sau de origine umană sau ale conflictelor din afara Uniunii. Acest ajutor are la bază următoarele principii: al nediscriminării, al imparțialității și al umanității. Ajutorul este distribuit de către partenerii ECHO, și anume organizații neguvernamentale, agenții umanitare ale Națiunilor Unite și alte organizații internaționale.
În perioada 2000-2006, suma totală alocată anual pentru acțiunile ECHO s-a situat în jurul valorii de 600 de milioane euro. Sursele de finanțare pentru acțiunile ECHO sunt: bugetul comunitar și Fondul European pentru Dezvoltare.
Constituția Europeană include o secțiune referitoare la ajutor umanitar, care dobândește astfel o bază legală.
Este programată și crearea unui Corp Voluntar European de Ajutor Umanitar, care să asigure un cadru contribuțiilor comune ale tinerilor europeni în acest domeniu.
Detalii despre politica de ajutor umanitar a Uniunii Europene sunt disponibile pe site-ul ECHO, a cărui adresă este http://ec.europa.eu/echo
Armonizare fiscală
Armonizarea fiscală constă în coordonarea sistemelor de impozitare ale Statelor Membre, pentru a evita schimbările neuniforme și concurențiale din politicile fiscale naționale, care ar putea dăuna pieței interne.
Domeniul impozitării a rămas, în mare parte, în sfera de decizie a Statelor Membre. Există însă un grad minim de armonizare, de exemplu nivelul comun pentru TVA, care impune o valoare minimă a TVA de 15% pentru toate produsele (cu excepția unor scutiri sau autorizații speciale).
Adoptarea monedei unice în 13 dintre Statele Membre face necesară stabilirea unor cote comune pentru TVA și a unor norme comune pentru impozitarea afacerilor.
În 1997, Statele Membre au inițiat o amplă dezbatere referitoare la o posibilă acțiune coordonată pentru a controla efectele negative ale concurenței fiscale. Au fost abordate, în special, trei domenii: impozitul pentru societățile comerciale, impozitarea veniturilor din conturile de economii și impozitarea redevențelor între societățile comerciale.
În “pachetul fiscal” pentru combaterea concurenței fiscale dăunătoare, au fost adoptate:
– un cod de conduită legat de fiscalitatea întreprinderilor (decembrie 1997);
– un instrument legislativ pentru reducerea distorsiunilor existente în impozitarea efectivă a veniturilor din conturile de economii („directiva privind impozitarea conturilor de economii”, iunie 2003);
– un instrument legislativ pentru eliminarea taxelor reținute la sursă pentru plățile de dobândă tranfrontaliere și pentru plățile pentru licențe de fabricație între societăți comerciale asociate („directiva privind plățile de dobânzi și de redevențe”, iunie 2003).
Alte informații despre activitățile Uniunii Europene în domeniul fiscal, inclusiv rapoarte și statistici referitoare la sistemele fiscale ale Statelor Membre ale Uniunii Europene, sunt disponibile pe site-ul Direcției Generale Impozitare și Uniune Vamală, a cărui adresă este http://ec.europa.eu/taxation_customs/index_en.htm
35 Reforma instituțională pentru ca Uniunea să funcționeze eficient după cel de-al cincilea val de extindere a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Nisa. Pentru detalii, consultați Teme europene nr. 15 – “Tratatul de la Nisa”, publicație care poate fi descărcată de la secțiunea „Publicații” -> „Publicații documentare” a site-ului www.infoeuropa.ro
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de reprezentanții celor douăzeci și șapte de state membre. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre.
Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde o dispoziție care permite revizuirea tratatelor: articolul 48 prevede că oricare stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică parlamentelor naționale; în cazul în care Consiliul European își exprimă acordul, președintele Consiliului European convoacă o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European și ai Comisiei. Convenția analizează proiectele de revizuire și adoptă prin consens o recomandare adresată unei Conferințe interguvernamentale (CIG), care este convocată de președintele Consiliului. Consiliul European poate astfel decide, cu majoritate simplă și cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest caz, Consiliul European stabilește mandatul pentru o CIG, care este apoi convocată de președintele Consiliului. Astfel, în toate cazurile, este convocată o CIG compusă din toate statele membre (precedată sau nu de o Convenție) și orice modificare a tratatelor trebuie întotdeauna să fie ratificată de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.
Tratatul de la Lisabona este cel mai recent dintre tratatele care, în trecut, au modificat tratatele în baza cărora au fost instituite Comunitățile și Uniunea Europeană, precum Actul Unic European (1986), Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2001).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Economice ale Uniunii Europene cu Federatia Rusa (ID: 145888)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.