Relatiile Diplomatice Sino Indiene

RELAȚIILE DIPLOMATICE SINO-INDIENE

Cuprins

1. Introducere

1.1. China – generalități

1.2. India – generalități

2. Strategia și interesele Chinei

2.1. Relațiile Chinei cu statele vecine

3. Relațiile sino-indiene

4. Relațiile Chinei și Indiei cu SUA

4.1. Relațiile sino-americane

4.2. Relațiile indo-americane

5. Aspecte economice

5.1. Dezvoltarea economică a Chinei

5.2. Dezvoltarea energetică a Chinei

5.3. Cooperarea sino-indiană în cadrul BRICS

6. Aspecte militare

6.1. Războiul sino-indian din anul 1962

6.2. Modernizarea Armatei Populare de Eliberare

6.3. India – proiecția forței militare în Asia

6.4. India – dezvoltarea capacităților nucleare

7. Încheiere

Bibliografie:

Relațiile diplomatice sino-indiene

1. Introducere

1.1. China – generalități

Orice discuție despre viitor trebuie să înceapă cu o discuție despre China, o insulă înconjurată de teritorii de netrecut și terenuri pustii.

China este situată în partea estică a continentului eurasiatic, granițele sale având o lungime de peste 22.000 km, învecinându-se cu 15 state, cu Marea Bo, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, iar dincolo de aceste mări, cu Japonia, Coreea de Sud, Filipne, Malaiesia, Indonesia și Brunei. În spațiul maritim chinez se află peste 6.000 de insule, dintre care cele mai mari sunt Taiwan și Hainan. China este traversată de aproximativ 50.000 de râuri, dintre care mai importante sunt Chanjiang (Yangzi), Râul Galben, Râul Dragonul Negru, Râul Perlelor și Râul Tarim, râuri ce dețin potențial agricol dar și hidroelectric, din acest punct de vedere China ocupând locul șase în lume la rezervele hidraulice.

Suprafața cultivabilă a Chinei este de doar 10% din teritoriul național, însă pe majoritatea râurilor se strâng 2-3 recolte de orez pe an. Pădurile, considerate avuție națională, acoperă 13% iar stepele 41% din teritoriu. Subsolul este foarte bogat în zăcăminte minerale, China fiind pe locul 3 în privința acestor rezerve. În subsolul marin există bogate zăcăminte de petrol dar și alte minereuri.

Populația Chinei cuprinde 56 de grupuri etnice, grupul majoritar (90%) este naționalitatea han, urmată de zhuang (18 milioane), manciuriană, hui, miao, uigură, tuija, mongolă și tibetană cu aproximativ 5 milioane fiecare. Deși procentul populației minoritare este foarte redus, acestea au tradiții distincte și locuiesc în zone strategice care se învecinează cu Vietnam, Rusia și India.

China este împărțită în 23 de provincii, 5 regiuni autonome, 4 municipii direct subordonate guvernului și 3 regiuni administrative speciale.

China este a doua putere economică a lumii, cel mai mare creditor pe plan mondial și totodată al treilea contributor în cadrul Fondului Monetar Internațional, joacă un rol important în rganizația Mondială a Comerțului și în Grupul celor 20 de Țări Dezvoltate.

China a devenit o putere incontestabilă, mai ales în plan economic. Aparatul său diplomatic, deși foarte extins, încă nu intenționează să-și asume responsabilități în ceea ce privește politica mondială, mai ales în plan securitar. Unele poziții ale comunității internaționale sunt acceptate de Beijing, cum sunt cele referitoare la terorism, ia raltele sunt respinse, mai ales când ar putea fi implicată China. Decalajul între declarațiile politice, sau chiar din presa subordonată Partidului Comunist, și realitate se observă pe tot teritoriul chinez. Aici coabitează orașele impresionante, infrastructura modernă cu localități subdezvoltate. Președintele Xi Jinping a declarat lupta împotriva corupției care pătrunsese în cele mai înalte funcții ale țării. S-a format o pătură medie a populației, de aproximativ 300 milioane, în timp ce 1% din populația Chinei deține 42% din bogățiile țării. Politica „unicului copil” dar și transferul unei mari părți a populației rurale la oraș au avut un impact negativ asupra societății.

Pe de altă parte, economia semi-liberală a Chinei s-a adaptat perfect globalizării și a atras investitori oferindu-le o piață de desfacere uriașă. Berijingul alocă anual sute de miliarde de dolari pentru dezvoltarea infrastructurii, China beneficiind de peste 1,5 milioane kilometri de șosele, apreciindu-se că în anul 2020 va avea peste 100.000 kilometri de autostrăzi. De asemenea, până în anul 2014 au fost date în exploatare magistralele de cale ferată ce leagă Beijingul de Tinajin, Harbin, Xian, Guangzhou și Shanghai, pe ultima magistrală circulând zilnic 90 de perechi de trenuri de mare viteză. Începând din anul 2012, China se află pe primul loc al constructorilor de nave cu destinație civilă.

Aflată în plin proces de redimensionare economică, politică și militară, China se impune ca un actor important pe scena internațională, dispunând de avantaje remarcabile: capital, piață de desfacere, tehnologie superioară, forță de muncă numeroasă, iar regimul politic este flexibil în ceea ce privește cooperarea cu alte țări.

În plan militar, Beijingul a întreprins mai multe reforme care au vizat modernizarea structurilor de comandament, reducerea efectivelor și îmbunătățirea echipamentelor, în contextul în care Forțele Armate chineze reprezintă o unealtă de impunere a puterii.

Politica spațială a Chinei reprezintă elementul de bază al voinței sale de a fi recunoscută ca putere mondială. Stăpânirea spațiului reprezintă prioritatea economică și strategică a acestui secol.

Dintre riscurile la adresa securității cu care se confruntă China, amenințările cele mai directe provin nu de pe scena internațională ci din interiorul țării. China se confruntă cu probleme importante cum ar fi separatismul, protestele populației împotriva corupției, taxelor ilegale, confiscărilor de teren acestea din urmă fiind efectuate sub supravegherea Partidului Comunist.

Cei patru stâlpi ai diplomației chineze sunt: relația cu marile puteri, cu statele vecine care are prioritate, cu țările în dezvoltare și cooperarea multilaterală.

China este conștientă de capacitatea ei de a influența deciziile internaționale precum și de locul său pe scena mondială după mai mult de 150 de ani de la umilința îndurată în timpul războiului opiumului.

1.2. India – generalități

„India este o putere regională încorsetată de propria geografie; are însă potențialul de a fi o mare putere, cu condiția să se ridice deasupra propriei geografii.”

Proclamată la 26 ianuarie 1950, Republica India – Bharat Ganarajya – constituie cea mai veche democrație de pe glob, deținând și recordul celei mai lungi constituții.

India, locul în care sărăcia conviețuiește cu înalta tehnologie, are o industrie modernă care face ca această țară să fie considerată o viitoare putere mondială. Starea de sărăcie în care se află populația limitează creșterea economică, aceasta fiind corelată cu supraaglomerarea urbană și întinerirea populației.una dintre vulnerabilitățile principale din această țară o reprezintă corupția instituționalizată.

Pe fostul teritoriu al Indiei antice, astăzi există patru state: Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka și India. Situația conflictuală de astăzi, se datorează, într-o oarecare măsură, împărțirii acestui teritoriu de către englezi, pe criterii religioase (hinduși și musulmani), la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Dispunerea sa geografică îi oferă deținerea controlului asupra rutei de comerț cu hidrocarburi provenite din Orientul Mijlociu și care se îndreaptă către Asia de Sud-Est. De asemenea, New Delhi își desfășoară controlul și asupra rutei care pornește din bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, se îndreaptă, prin Marea Roșie, spre Canalul Suez, căte Marea Mediterană sau Capul Bunei Speranțe, apoi prin Oceanul Atlantic către Occident.

Aproximativ o treime din populație locuiește în zonele urbane, 35 de localități depășind un milion de locuitori. Industria cinematografică este foarte bine dezvoltată, pe primul loc în lume ca număr de filme realizate se află studiourile Bolywood din Mumbai.

În cadrul Commonwealth-ului, India ocupă primul loc din punct de vedere al populației și locul al treilea din cel al suprafeței, după Canada și Australia. Scopul organizației este de a promova drepturile omului, democrația, egalitatea, pacea, acestea fiind îndeplinite prin întâlniri multilaterale dar și prin Jocurile Commonwealth-ului.

În anul 1947, India a câștigat independența față de Marea Britanie, după care au urmat un lung șir de războaie indo-pakistaneze, culminând în anul 1971, cu smulgerea provinciilor din estul Pakistanului de către India și transformarea acestora într-un nou stat, Bangladesh. Conflictele au continuat însă, pentru regiunea Kashmir. Această regiune este împărțită între India, Pakistan și China, iar importanța acestei regiuni derivă din faptul că vechiul „drum al mătăsii” o străbătea de la nord la sud, îndreptându-se către Peshawar (Pakistan).

La 10 ani după primul test nuclear efectuat de China, în anul 1974 India a devenit putere nucleară, cu armament și muniție importate în principal din Rusia, urmând ca în anul 1998, Pakistanul să anunțe că are capabilități nucleare, în urma importurilor de armament din China și SUA.

Creșterea economică a Indiei se realizează într-un ritm încet dar sigur, ceea ce necesită un consum mare de resurse energetice, dintre care numai o treime este asigurată pe plan intern.

India și-a demonstrat importanța din punct de vedere economic, atât la nivel regional cât și la nivel global, baza economiei reprezentând-o agricultura după care urmează manufactura și serviciile high-tech.

Emergența acestei puteri regionale se bazează, încă, pe agricultură, unde este necesară o cantitate mare de apă, dacă luăm în considerare existența unor suprafețe extinse cu deficit de precipitații. La aceste necesități se adaugă și consumul de apă din industrie dar și cel datorat creșterii populației și urbanizării continue. Agricultura produce 18% din PIB în timp ce jumătate din populația țării este angajată în acest sector.

Până la sfârșitul anului 2030, se apreciază că necesarul de apă al Indiei va depăși 1,5 trilioane metri cubi, ceea ce înseamnă cu mai mult de un trilion de metri cubi decât rezervele de apă ale țării, acest lucru urmând să devină o provocare majoră pentru autoritățile indiene. În prezent, unul dintre imperativele geopoliticii indiene îl reprezint controlul asupra albiei fluviului Gange.

Din munții Himalaya izvorăsc fluviile Indus (controlat în mare parte de Pakistan), Gange și Brahmaputra, care se unesc și traversează Tibetul, vărsându-se apoi în Golful Bengal. Albiile acestor două fluvii pot fi controlate de China pe teritoriul Tibetului.

O vulnerabilitate importantă în cadrul securității interne o reprezintă revoltele tribale din nord-estul Indiei. Rebelii din aceste regiuni sunt sprijiniți neoficial de Bangladesh și Myanmar și au legături și cu extremiști islamci. De altfel, în statul Assam (nord-estul Indiei) s-a constituit Frontul Unit de Eliberare a Musulmanilor care acționează în paralel Frontul Unit de Eliberare a Assamului.

În relațiile externe se remarcă o oarecare tensiune, în special după efectuarea testelor (o dată sau de două ori pe an) cu racheta balistică intercontinentală Agni, care stârnește de fiecare dată protestele Beijingului.

Ca și China, India importă petrol iranian prin portul Chabahar și apoi pe calea ferată prin Afganistan, ocolind Pakistanul. În pofida sancțiunilor impuse de Occident, pe fondul programului nuclear iranian, India intenționează să semneze un acord pentru dezvoltarea acestui port, New Delhi urmând să închirieze două dane pentru zece ani. În aceste dane, India va investi 85,21 milioane dolari în primul an, pentru a le transforma într-un terminal multimodal. Totuși, autoritățile indiene consideră absolut necesară participarea și a unor firme iraniene. În acest context, în luna februarie a.c., președintele iranian Hassan Rouhani a precizat că va coabora cu firmele indiene și va construi căile ferate necesare pentru aducerea mărfurilor în port.

Iranul profită de competiția dintrn, ocolind Pakistanul. În pofida sancțiunilor impuse de Occident, pe fondul programului nuclear iranian, India intenționează să semneze un acord pentru dezvoltarea acestui port, New Delhi urmând să închirieze două dane pentru zece ani. În aceste dane, India va investi 85,21 milioane dolari în primul an, pentru a le transforma într-un terminal multimodal. Totuși, autoritățile indiene consideră absolut necesară participarea și a unor firme iraniene. În acest context, în luna februarie a.c., președintele iranian Hassan Rouhani a precizat că va coabora cu firmele indiene și va construi căile ferate necesare pentru aducerea mărfurilor în port.

Iranul profită de competiția dintre China și India pentru accesul în acest port. Dacă pentru Beijing mai există și opțiunea Gwadar (Pakistan), pentru India acest port este singura opțiune. Pe de altă parte, Iranul are nevoie să-și vândă hidrocarburile, în contextuil în care nici ultima conferință pe teme de securitate de la Munchen, care a fost marcată de contradicții pe toate subiectele abordate, nu a adus nicio schimbare în cadrul dosarului nuclear.

India se află oarecum într-o zonă de penumbră, din cauza alianței China-Pakistan dar și de faptul că Rusia nu mai poate oferi sprijinul pe care îl oferea URSS. Totuși, spre deosebire de China, unde se constată încălcări ale drepturior omului, subiect aflat pe agenda întrevederilor sino-americane, în India, supraviețuirea democrației este foarte importantă.

2. Strategia și interesele Chinei

Cultura și istoria unei țări reprezintă piatra de temelie a strategiei acesteia, astfel că înțelepții antici chinezi încă mai influențează gândirea geostrategică a Beijingului. Filosofia chineză se bazează mai mult pe exploatarea potențialului unei situații, spre deosebire de Occident care are o abordare tehnică, iar scrierile lui Sun Tzu încă se mai observă în strategia militară și relațiile internaționale chineze. Obiectivul conducătorilor chinezi este reprezentat de evitarea războiului concomitent cu crearea unor situații avantajoase, astfel încât adversarul să creadă că războiul este deja pierdut. Totuși istoria Chinei este presărată cu aproximativ 4.000 de conflicte interne sau externe, dintre care cele mai recente fiind conflictul sino-indian și cel din Vietnam (1978). Deși în strategia militară chineză se vorbește numai despre războiul de apărare, însă un subiect contemporan foarte dezbătut este cel de apărare activă, care poate avea nenumărate fațete.

Strategia chineză a fost definită de Deng Xiaoping prin aceea că Beijingul trebuie să creeze un mediu favorabil dezvoltării sale economice și stabilității interne. Această doctrină demonstrează ambiguitatea practicii diplomatice chineze. Proclamarea modestiei și a umilinței în relațiile dintre state înseamnă de fapt disimulare și efectuarea unor acțiuni indirecte, un adevărat exemplu de Realpolitik. Socialismul chinez a progresat mult în timpul lui Deng Xiaoping, unul dintre conceptele sale fiind: „chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție. Trebuie să ne îngrijoreze deviația spre dreapta, dar cel mai important, trebuie să ne îngrijoreze deviația de stânga.”

Președintele Xi Jinping și-a consolidat puterea mai mult și mai repede decât oricare lider chinez din perioada următoare lui Deng Xiaoping. A aplicat reforme economice ambițioase, a scurtat procesul de luare a deciziei în cadrul Partidului Comunist și a înlăturat o parte din vechea conducere sub pretextul campaniei anti-corupție. Totuși el nu a realizat toate acestea fără să aibă permisiunea partidului. Schimbările radicale au fost decise înainte de numirea acestuia în cea mai înaltă funcție, el urmând să fie ales și să i se acorde acest mandat. Ca și Deng Xiaoping, acesta era adeptul moștenirii socialiste a lui Mao Zedong, și a aplicat-o pentru o mai bună guvernare. A fost necesară și o abilitate de a putea manevra diferitele pături ale clasei politice dar și pentru a-și asigura loialitatea majorității acesteia, fără de care nu ar fi putut duce la îndeplinire directivele sale. El este adeptul unei economii mixte, în care companiile deținute de stat să fie ghidate către dezvoltarea socială și economică.

Pe fondul campaniei anti-corupție, Xi Jinping a realizat și reformarea conducerii Armatei Populare de Eliberare, prin multe promovări sau schimbări din funcție, asigurându-și prin aceste acțiuni loialitatea armatei.

Condamnarea, în cadrul campaniei anticorupție, a unor înalți oficiali ai Biroului Politic, precum Zhou Yongkang și Bo Xilai, demonstrează că actuala putere are și o agendă ascunsă și anume eliminarea unor obstacole din calea ascensiunii lui Xi Jingping și obținerea unui control mai strâns asupra partidului și forțelor armate. Declarațiile liderului chinez vizează și sectorul economic, unde 26 dintre cele mai mari întreprinderi deținute de stat în domeniile extragerii de resurse, construcții, industrie gre și telecomunicații, au fost numite pentru reorganizare.

În ultima perioadă, în interiorul clasei politice chineze au avut loc dezbateri privind principalele interese naționale și anume păstrarea sistemului de guvernământ, suveranitatea națională și integritatea teritorială dar și dezvoltarea economică și socială a Chinei. În anii precedenți, regimul comunist, în încercarea de a supraviețui, a atras oprobriul celorlalți actori internaționali prin reprimarea sângeroasă a protestelor (exemplu: Piața Tiananmen, 1989). În prezent, acțiunile Partidului Comunist Chinez (PCC) se axează pe cenzura presei dar și pe dezvoltarea economiei naționale. Autoritățile de la Beijing vor considera întotdeauna că instabilitatea socială este o amenințare la adresa supraviețuirii regimului.

Pe scena politică internațională, strategia Beijingului seamănă foarte mult cu jocul „Go”, acționând aparent dispersat, aproape fără coerență în acțiuni, pentru ca ulterior, conexiunea acțiunilor desfășurate să releve adevăratul scop. De altfel, chiar și în învățăturile lui Mao Zedong regăsim anumite șabloane ale politicii actuale, acesta spunând că „dacă adversarul vă înconjoară, nu opuneți rezistență, atacați în altă parte”. Totuși, politica acestuia, marcată de Marele Salt Înainte dar și de Revoluția Culturală, excludea diplomația și conducea către izolarea țări. Obiectivul primar va fi stăpânirea teritoriilor periferice, nu în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult obținerea unor avantaje în aceste regiuni (Africa, America Latină, Arctica) care să-i confere posibilitatea de a efectua încercuirea Occidentului, preluarea intereselor sale la periferie, următorul obiectiv fiind poate fragmentarea alianțelor, tot un concept provenit din strategia antică chineză. Ceea ce este foarte important pentru clasa politică chineză reprezintă acționarea indirectă pentru alcătuirea tuturor alianțelor posibile, prevalând totodată coexistența pașnică și profitabilă.

Creșterea economică a reprezentat obiectivul principal al clasei politice chineze, începând cu Deng Xiaoping. Acesta a schimbat strategia conducerii de la sprijinirea mișcărilor ideologice comuniste la promovarea comerțului cu toate statele, indiferent de regimul politic aflat la putere. În acest context, statele vecine Chinei au început să fie îngrijorate de ascensiunea acesteia, însă Beijingul a motivat acțiunile sale, arătând că scopul principal este pacea și dezvoltarea țării.

În pofida faptului că Beijingul folosește comerțul și creșterea economică pentru rezolvarea disputelor teritoriale, nu a impus niciodată sancțiunicare să conducă la îndeplinirea scopului politic.

Din punct de vedere militar, obiectivele strategice ale Beijingului au fost atinse, China nu este amenințată de nicio putere regională și totodată și-a păstrat controlul asupra teritoriilor problematice.

Aspectele referitoare la suveranitatea națională și integritatea teritorială vor influența întotdeauna acțiunile politice ale conducerii PCC, care au precizat că garantează integritatea teritorială a zonelor mai sensibile precum Tibet, Xianjiang și Taiwan. Primele două se află sub controlul Beijingului și nu există indicii privind o posibilă despărțire a acestora de China. Liderii chinezi privesc presiunile occidentale privind Tibetul ca tentative asupra integrității teritoriale. În majoritatea cazurilor, China a rezolvat disputele teritoriale prin cedare de teritoriu, însă există diferențe mari în ceea ce privește aplicarea principiilor referitoare la interesul național și la abilitatea Beijingului de a ajunge la un compromis. Astfel, deși Marea Chinei de Sud nu este prevăzută ca parte a interesului național, autoritățile chineze vor continua susțienerea intereselor în această regiune. Înțelegerile economice sino-taiwaneze sunt foarte fragile, China nu și-a modificat dispozitivul militar din zona de graniță și deseori încalcă spațiul aerian și maritim al acestei țări.

În lumina celor prezentate, se apreciază că Taiwanul va continua să rămână o problemă majoră a clasei politice chineze dar și un subiect al negocierilor internaționale. Taiwanul este membru al Forumului de cooperare economică Asia-Pacific din anul 1991și al Organizației mondiale de comerț din anul 2002. În luna iunie 2010, a semnat un acord comercial cu China, care a normalizat oarecum relațiile dintre cele două state. Taiwanul poate deveni poarta de intrare a investițiilor europene către China. Pe de altă parte, așa cum relata Zbigniew Brezinski, după includerea Hong Kongului, China va căuta să realizeze unirea Taiwanului cu partea continentală.

La nivel global, China este un actor important și un membru activ al comunității internaționale, făcând parte din numeroase organizații. Poziția autorităților chineze, în funcție de interesele naționale, a convers uneori cu cea a Occidentului sau SUA. În alte cazuri, China a trecut de partea Rusiei, în încercarea de a diminua eforturile internaționale privind adoptarea de sancțiuni împotriva Siriei sau Iranului. Interpretarea Beijingului referitoare la legea apelor internaționale, potrivit căreia își asumă dreptul de a refuza accesul altor state în propria Zonă Economică Exclusivă (ZEE) contravine poziției occidentale privind libertatea de navigare, iar pe de altă parte, influențează și alte state (India, Filipine) să adopte poziții similare.

În ceea ce privește amenințările considerate majore de către Beijing, în pofida faptului că cea sovietică a dispărut, începând cu anul 1991, cea mai importantă amenințare este prezența SUA în regiune dar și sistemul de alianțe întemeiat de Washington cu Japonia, Taiwan și Coreea de Sud. China consideră că aceste acțiuni ale autorităților americane sunt în măsură să se opună politicii Beijingului în Mările Chinei de Sud și de Est. În schimb, India nu este percepută ca o amenințare reală, în pofida divergențelor frontaliere dintre cele două puteri. În condițiile în care dependența Chinei de hidrocarburi, crește în mod proporțional cu dezvoltarea economică, Beijingul se teme de obstrucționarea căilor de comerț maritime. Astfel, parteneriatul indo-american semnat în luna ianuarie 2015, cu tangențe în domeniul apărării și nuclear, a fost contracarat de o întrevedere trilaterală, desfășurată la Beijing între șefii diplomațiilor ruse, chineze și indiene, la începutul lunii februarie 2015. Cu acest prilej, India a încercat să liniștească temerile Beijingului referitoare la micșorarea zonei de influență din Oceanul Indian și regiunea Asia Pacific.

Directivele lui Deng Xiaoping referitoare la economia de piață socialistă sunt urmate și astăzi de conducerea PCC, comerțul și creșterea economică fiind principalii parametri ai politicii externe. Cei di stâlpi ai stabilității regimului sunt reprezentați de dezvoltarea economică și interesul național. Începând din anii 1990, China nu a mai pus accentul, în cadrul educației, pe ideologia comunistă și a acordat o mai mare atenție luptei populare. Totuși, Beijingul nu va promova o agendă naționalistă în scopul pornirii unui război, doar pentru a distrage atenția populației de la acțiunile clasei politice. Deși în prezent, asistăm la o scădere dramatică a prețului petrolului, situație benefică pentru China și India, principale importatoare de petrol, o creștere a prețului acestuia peste 100 de dolari barilul precum și o competiție strânsă pentru celelalte resurse energetice, ar putea îndrepta China către conflicte cu vecinii, în special asupra resurselor din Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est. Totuși, această situație este puțin probabilă, atâta timp cât există și alte resurse care pot înlocui petrolul. De asemenea, statul chinez oferă asistență companiilor naționale de petrol, în efectuarea de achiziții, în special acolo unde firmele occidentale și americane nu pot ajunge. China acoperă doar o treime din nevoile sale de petrol, restul provenind din import.

Strategia chineză referitoare la inițiativele diplomatice, economice și militare din Asia Centrală sunt marcate de invulnerabilitățile prezentate de provincia Xinjiang, în special în domeniul apărării. În această provincie, China se confruntă cu o grupare teroristă numită Mișcarea Islamică din Turkestanul de Est, care acționează în scopul creșterii insurgenței în rândul uigurilor, etnia dominantă în Xianjiang. Totodată gruparea efectuează atacuri și asupra intereselor Chinei din străinătate, în special din Pakistan.

Strategia Chinei în Oceanul Indian se bazează pe promovarea unui „Drum al mătăsii” maritim, asemănător proiectului cu același nume care se desfășoară pe partea continentală. Mai multe state din regiune (Maldive, Sri Lanka, Bangladesh) și-au exprimat acordul de participare la acest proiect, prin permiterea investițiilor chineze în porturile străine pentru dezvoltarea infrastructurii. Premierul indian Narendra Modi nu s-a arătat convins de binefacerile acestui proiect, astfel că negocierile sino-indiene în acest scop au eșuat, în pofida faptului că autoritățile chineze au reiterat faptul că interesele în Oceanul Indian sunt strict economice. New Delhi consideră că deținerea controlului Chinei asupra unor porturi are valoare mai mult strategică, astfel că se poate observa o reconstruire a balanței apărării în regiune, pe două axe, SUA-India-Australia și Rusia-China-Pakistan.

Parteneriatul strategic cu Rusia, pare, la prima vedere o înțelegere pragmatică între doi vecini cu o frontieră comună. Totuși Beijingul nu dorește acest parteneriat care îi limitează libertatea de mișcare și nu acceptă ca exportul rusesc de armament sau hidrocarburi să constituie un element de presiune asupra executivului chinez. Deteriorarea relațiilor Rusiei cu Occidentul precum și starea de neîncredere ce se observă în relațiile sino-americane sunt motivele principale care vor influența parteneriatul strategic sino-rus. Totuși, potrivit unui vechi proverb chinez, „nu pot fi doi tigri pe un munte”, cele două state nu pot fi unite doar de ideea de a schimba ordinea mondială. Legăturile economice reprezintă factorul important al relației bilaterale, însă comerțul se bazează în principal pe petrol, gaze naturale și armament. UE este încă cel mai important partener de comerț al Rusiei, așa cum SUA este pentru China, iar Beijingul nu va sacrifica niciodat piața de desfacere americană așa cum nici Rusia nu va ceda pe cea europeană. Deși la nivel declarativ Moscova susține proiectul chinez referitor la Drumul Mătăsii, există oameni politici care consideră că acesta va submina economia rusească.

Rusia este cel mai mare exportator de armament către China, însă de cele mai multe ori tehnologia nu a fost asemănătoare cu cea primită de vecinii Chinei, precum Vietnamul. China este o putere asiatică cu ambiții globale iar Rusia, putere europeană, a acționat pentru intensificarea relațiilor cu statele asiatice, în special cu statele-pivot Vietnam și Malaisya.

La nivelul politicii externe, cooperarea dintre China pe de o parte și Myanmar și Bangladesh de cealaltă parte, este foarte bună, însă pe linie militară nu s-au înregistrat progrese, Myanmar nu a permis Beijingului să folosească bazele militare, în timp ce Bangladesh a renunțat la achiziția de submarine chinezești pentru un contract mult mai larg cu Rusia.

Pe de altă parte, Sri Lanka este mai mult decât favorabilă cooperării economice și militare, permițând Beijingului să utilizeze anumite facilități militare și un port, în schimbul participării Chinei la modernizarea forțelor aeriene sri-lankeze.

Deși Sri Lanka a încercat să păstreze secretă prezența a două submarine chineze în unul din porturile sale, în luna octombrie 2014, știrea a iritat autoritățile indiene. În urma acestui incident, Sri Lanka l-a expulzat (ianuarie 2015) pe un membru al ambasadei indiene în această țară, acesta fiind chiar coordonatorul activității membrilor serviciului secret indian pe teritoriul sri-lankez, acesta fiind acuzat de activități antiguvernamentale. Ulterior acestor acțiuni, executivul indian a dispus revizuirea politicii externe în Oceanul Indian, pentru a contracara acapararea și altor porturi în afara Gwadar (Pakistan) și Hambantota (Sri Lanka). Strategia a cuprins efectuarea unor vizite ale premierului indian în Myanmar, Fiji și Australia dar și întărirea legăturilor între statele membre Asociației „Indian Ocean Rim” (riverane Oceanului Indian). De asemenea, India intenționează să preia inițiativa în relațiile cu Sri Lanka, în contextul în care politica noului guvern este de a nu se implica în disensiunile indo-chineze.

Deși se consideră o putere la nivel global, strategia de „soft power” a Chinei se manifestă cu preponderență în partea de sud a planetei, și anume Asia de Sud-Est, Africa, Orinetul Mijlociu și America Latină, aceste regiuni beneficiind de o prezență chinezească destul de puternică. Totuși, Asia de Sud-Est reprezintă locul unde s-a format strategia Beijngului, este laboratorul diplomației chineze.

Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), al cărui sediu se află la Beijing, este instrumentul prin care se aplică această strategie dar și un sprijin pentru câștigurile economice și politice ale Chinei în regiune. Inițial, organizația a fost creată (1996) pentru a rezolva problema frontierelor dintre China și vecinii săi din Asia Centrală. Câțiva ani mai târziu, după stabilirea granițelor (cu excepția frontierei China-Tadjikistan, care a fost demarcată în anul 2011), organizația a avut ca obiectiv formarea unei structuri antiteroriste (2004, Tașkent), desfășurarea de exerciții militare comune și, începând cu 2013, a prezentat și obiective economice, în special după prezentarea proiectului Drumului Mătăsii de către președintele Xi Jinping.

Pe fondul crizei afgano-pakistaneze, Beijingul intenționează să ofere o nouă identitate organizației, aceea de a gestiona crizele și de a apăra interesele membrilor săi în regiune, devenind astfel o alianță militară.

Principalele obiective ale OCS sunt reprezentate de securitatea regională și contracararea amenințărilor transnaționale. În ultimii ani se observă că OCS a căpătat o importanță sporită în plan regional dar și internațional, existând riscul ca aceasta să poată deveni „un nou cartel al energiei”, asupra căruia Washingtonul să nu aibă niciun fel de influență.

Dezvoltarea prezenței chinezești în Asia Centrală s-a realizat și din cauza necesității de a asigura stabilitatea Afganistanului și Pakistanului. Instabilitatea din Afganistan, traficul de droguri și armament, porozitatea granițelor și intensificarea fenomenului islamist extremist au dus la crearea și menținerea acestei organizații, care nu dispune de o structură militară precum Organizația Tratatului de Securitate Colectivă sau NATO. Exercițiile anti-teroriste desfășurate în comun au reliefat necesitatea asigurării securității regiunii. Temerile Beijingului sunt legate de retragerea ISAF din Afganistan care ar putea crea un vid de securitate urmat de exportul de terorism, droguri și criminalitate organizată.

Începând cu alegerea lui Xi Jiaoping, relațiile cu Iranul au început să prospere, în special în domeniul militar, marcate de vizita la diferite nivele ale apărării sau prin găzduirea reciprocă de nave în propriile porturi. Tonul relațiilor dintre aceste state a fost dat de întrevederea la nivel prezidențial, cu prilejul summitului Organizației de Cooperare de la Shanghai de la Bishkek, din septembrie 2013. În urma întrevederilor președinților Xi Jinping și Hassan Rouhani s-au stabilit anumite aspecte ale cooperării în domeniul combateii terorismului, în contextul în care ambele țări se confruntă cu intensificarea fenomenului extremist.

Deși Beijingul consideră că până în anul 2050 China va deveni prima putere a lumii, strategia sa se confruntă pe termen mediu și scurt cu numeroase amenințări precum echilibrul social, creșterea demografică, exportul de terorism din țările vecine concomitent cu radicalizarea islamismului în Xianjiang dar și gestionarea relațiilor cu vecinii.

2.1. Relațiile Chinei cu statele vecine

China va coopera cu statele riverane Mării Chinei de Sud, în special în format bilateral, însă o presiune din partea Asociației Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN) asupra Beijingului ar putea conduce la determinarea acestuia să semneze un document care să prevadă conduita statelor riverane Mării Chinei de Sud. Până la semnarea unui astfel de act, Beijingul va continua să domine statele din ASEAN, relația tributară a acestora fiind vizibilă mai laes după inaugurarea zonei de liber schimb între acestea și China.

Dacă va avea loc un conflict în această regiune, cel mai probabil va fi desfășurat între China și Filipine sau Vietnam, state care au mai fost în dispută asupra exploatării resurselor. Deși între Filipine și SUA a fost încheiat un tratat pe linia apărării, acesta nu cuprinde Insulele Spratly, iar Washingtonul nu se va implica în disputele teritoriale din regiune, mulțumindu-se doar la declarații politice care vor fi împotriva utilizării forței.

Pe de altă parte, situația de securitate de la frontiera Chinei cu Myanmar devine tensionată, în contextul luptelor desfășurate între forțele armate burmanese și „rebelii” (etnici chinezi din provincia Kokang). Astfel, incidentul soldat cu moartea a patru cetățeni chinezi și rănirea altor nouă din provincia chineză Yunnan a declanșat reacții puternice din partea Beijingului. Vicepreședintele Comisiei Militare Centrale, Generalul Fan Chanlong, a precizat că au fost trimise aparate de luptă chineze pentru a îndepărta avioanele inamice și a avertizat că astfel de acțiuni ar putea declanșa reacții din partea Armatei Populare de Eliberare, ale cărei acțiuni vor fi îndreptate către protejarea drepturilor uturor cetățenilor chinezi. Pe de altă parte, Myanmarul acuză Beijingul că oferă sprijin cu informații și asistență materială rebelilor din Kokang. Autoritățile chineze au respins aceste acuze, însă, în cadrul campaniei anti-corupție a președintelui Xi Jinping, un general a fost demis tocmai pentru că a furnizat sprijin informativ acestor rebeli. Având în vedere politica practicată de Beijing, de putere emergentă, dar și faptul că într-o acțiune militară a unui stat vecin au murit cetățeni chinezi, Beijingul va adopta anumite măsuri de „auto-apărare”, care vor fi îndreptate împotriva acestui stat. În acest timp, peste 30.000 de etnici chinezi au părăsit zona de conflict stabilindu-se în China.

Asupra Mării Chinei de Sud se îndreaptă toată atenția Chinei, care a promulgat, în anul 1992, o lege privind marea teritorială și zona contiguă. De asemenea, intenționează să adauge teritoriului său unele insule a căror proprietate este contestată de statele vecine.

Menținerea unor relații bune cu principalii actori internaționali (SUA, Rusia, UE și Japonia) reprezintă prioritatea autorităților chineze, însă nu sunt excluse bunele relații cu vecinii sau cu statele din Africa și America Latină. Interesele principale ale Beijingului se află în Asia de Est, aceasta fiind și cauza principală a disputelor teritoriale și maritime.

Deși strategia chineză în Marea Chinei de Sud s-a putea schimba în timp, Beijingul se va axa pe întărirea drepturilor sale asupra insulelor și apelor ce le înconjoară și totodată să le interzică celorlalți să facă același lucru, întărind efectivele Pazei de Coastă și dezvoltând pescării și unități administrative. Folosind o combinație de mijloace diplomatice și militare, China încearcă să-și asigure controlul asupra regiunilor aflate în dispută și să legifereze orice activitate comercială din zonă. Deși în anii precedenți flota maritimă chineză s-a limitat la activități de hărțuire ale navelor străine, acțiunile recente demonstrează că Beijingul intenționează să-și întărească controlul asupra regiunii.

În ceea ce privește disputa din Marea Chinei de Est, cu Japonia, situația este mult mai complexă. Japonia este al doilea partener comercial al Chinei, după SUA, și, de asemenea, al doilea investitor pe teritoriul chinezesc, după Hong Kong. Totuși, având în vedere istoria conflictului dintre cele două state, relațiile dintre acestea sunt pline de neîncredere. Dezacordul privind Insulele Senkaku precum și limitele Zonei Economice Exclusive din Marea Chinei de Est reprezintă simptomele unor probleme mai mari, care ar putea declanșa un conflict. Disputa a atins unpunct culminant în septembrie 2012, când executivul de la Tokyo a cumpărat aceste insule de la o persoană privată japoneză. De la această dată, Beijingul a intensificat numărul patrulelor pazei de coastă în această regiune, în pofida declarațiilor politice ale SUA, care consideră că aceste insule aparțin Japoniei. Continuarea unor bune relații economice, concomitent cu declarații politice belicoase, este puțin probabilă, în contextul în care, în Japonia se face din ce în ce mai resimțit spiritul naționalismului.

În pofida îmbunătățirii relațiilor sino-japoneze, în urma vizitei la Beijing a premierului Shinzo Abe (noiembrie 2014, summitul Cooperării Economice Asia Pacific), cele două state și-au sporit capabilitățile militare în proximitatea insulelor Senkaku. Forțele Armate chineze continuă patrularea și supravegherea acestor insule, în special cu ajutorul elicopterelor de transport Z-18 și Z-20, ceea ce permit Chinei deplasarea imediată a aproximativ 200 de militari, ceea ce contracarează intenția Japoniei de a crea o forță de reacție rapidă în această regiune.

Referitor la Taiwan, Beijingul va încerca să-și întărească poziția, fără să utilizeze forța militară, având în vedere costurile politice, economice, diplomatice și militare. În ultimele două decenii, atât Taiwanul cât și China au desfășurat acțiuni care au condus la tensionarea relațiilor. Astfel, unii președinți taiwanezi au încurajat populați să renunțe la cetățenia chineză și au dus o politică de secesiune, Beijingul răspunzând la aceste acțiuni prin organizarea unor exerciții militare în apropierea granițelor taiwaneze. În astfel de sancțiuni se înscrie și adoptarea (2005) de către legislativul chinez a legii antisecesiunii, care prevedea că Forțele Armate chineze pot interveni în Taiwan dacă este declarată independența sau dacă toate posibilitățile privind unirea cu China au fost consumate. Beijingul consideră că relația cu Taiwan este o chestiune internă, făcând totodată lobby pentru ca celelalte state să recunoască acest lucru, în pofida unei relații istorice dintre Taipei și Washington și a faptului că multe state au recunoscut independența Taiwanului. Referitor la unificarea cu Taiwanul, există posibilitatea ca în subconștientul clasei politice chineze să se păstreze spusele lui Mao Zedong, potrivit căruia China va aștepta momentul potrivit pentru unire, indiferent cât timp va dura.

Semnarea de către președintele Obama, la sfârșitul anului trecut a autorizației privind vânzarea către Taiwan, a patru fregate purtătoare de rachete clasa „Perry”, a atras proteste din partea Beijingului.

Relațiile dintre Taipei și Beijing se caracterizează prin apropiere economică și incertitudine politico-militară. În contextul în care Taiwanul percepe dezvoltarea Armatei Populare ca o amenințare, acesta acționează pentru echilibrarea efortului militar și stabilirea unei încrederi mutuale între cei doi vecini.

Interesele chinezești în Peninsula Coreea sunt variate, în contextul în care Republica Populară Democrată Coreeană este considerată de Beijing ca un stat tampon, care menține forțele armate sud-coreene și implicit aliații americani departe de granița Chinei. Pe de altă parte, relațiile economice și comerciale cu Phenianul sunt foarte intesne, în pofida faptului că Beijingul nu privește cu ochi buni programul nuclear nord-coreean. Totuși volumul schimburilor comerciale cu Coreea de Sud depășește cu mult pe cel chino-nord-coreean, Seulul fiind al patrulea partener de comerț al Chinei, în pofida disensiunilor politice dintre cele două state. Beijingul folosește relația cu Phenianul ca o monedă de schimb în cadrul politicii externe, adoptând, în funcție de interese, atittudini pro sau contra regimului nord-coreean. Indiferent de relațiile cu cele două state coreene, China nu va permite unificarea Peninsulei Coreea.

Referitor la Asia Centrală, majoritatea analiștilor o consideră ca fiind terenul de joacă al Chinei. În acest context, Beijingul a început să acorde o foarte mare importanță regiunilor din partea de vest, vecine cu Asia Centrală, nu numai pentru că ofereau adâncime strategică, ci și pentru varietatea resurselor și proteajarea rutelor de comerț către centrul Asiei. Politica externă a Chinei prevede, pe lângă promovarea intereselor sale economice în regiune, și acțiuni menite să influențeze aceste state în menținerea unor guverne seculare, cu acțiuni predictibile. În viziunea autorităților chineze, stabilitatea Asiei Centrale este strâns legată de stabilitatea vestului țării. Principala amenințare este constituită din posibilitatea răspândirii ideologiei islamice din statele vecine în provincia Xinjiang. Majoritatea diasporei uigure se află în această provincie, China confruntându-se cu numeroase acte de violență, separatism și terorism din partea acestei etnii.

În Asia Centrală interesele Chinei se lovesc de cele ale Rusiei și Iranului în principal, iar în secundar de ale Turciei, Indiei și SUA. Pe de o parte, China va încerca să-și mărească influența în regiune iar pe de altă parte va acționa pentru a o micșora pe a celorlalți actori. Rusia deține un avantaj în această zonă, cele cinci țări fiind foste republicii comuniste, unde Moscova încă mai are dislocat un număr important de baze militare. De asemenea, Rusia conduce Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, unde promovează cooperarea militară cu aceste state. Mai mult decât atât, Rusia este și membră a Organizației de Cooperare de la Shanghai, în timp ce China face parte numai din cea de-a doua organizație. Cel mai important liant care ajută la cooperarea dintre cele două state este contrabalansarea intereselor SUA în Asia Centrală.

Beijingul nu s-a arătat deranjat de implicarea Iranului și a Indiei în regiune, deoarece nu percepe cele două state ca rivali, însă s-a arătat mai reticent față de Ankara. India deține o bază militară în Tadjikistan, în apropierea graniței cu Afganistanul, fiind obligată să coordoneze acțiunile militare din zonă cu cele ale Rusiei.

În ultima perioadă, China a dezvoltat infrastructura între Xinjiang și Asia Centrală, pentru a contribui la dezvoltarea comerțului. Beijingul a fost întotdeauna preocupat de asigurarea securității energetice, în condițiile în care China este un mare importator de petrol și gaze naturale. Ca urmare, și-a diversificat resursele energetice de care are nevoie precum și modalitățile de trensport, manifestând interes în construcția unor conducte către Asia Centrală și Rusia dar și a unui port în Pakistan.

În cadrul turneului efectuat (septembrie 2013) de Xi Jinping în Asia Centrală, acesta a promovat refacerea Drumului Mătăsii, semnând totodată acorduri economice pentru importul de resurse energetice din statele vecine. Totuși, cel mai important vehicul al răspândirii influenței chinezești în regiune este Organizația de Cooperare de la Shanghai, cu ajutorul căreia se îmbunătățește situația de securitate regională și asigură răspândirea influenței Beijingului în Asia Centrală. Această organizație nu a reușit să-și dovedească eficacitatea în ceea ce privește rezolvarea crizelor politice dintre statele membre, însă a promovat întotdeauna o imagine bună pentru China. Deși are o componentă militară, organizația nu este o alianță precum NATO, și nu ar rezista fără susținerea financiară a Beijingului.

Beijingul manifestă tendințe expansioniste, în special în Kazahstan, pe unde a trecut și va trece Drumul Mătăsii. Aceste tendințe se manifestă prin dezvoltarea infrastructurii de transport și a schimburilor energetice. Totuși, Kazahstanul și Turkmenistanul se află în sfera de influență a Moscovei și au jucat vreme îndelungată rolul de tampon între cele două mari puteri.

Începând cu anul 2012, China a depășit Rusia ca partener de comerț al statelor din regiune, totuși, SUA și Europa ocupă primele locuri în ceea ce privește fondul de investiții străine, în special în Kazahstan. Din această țară China importă, în special, petrol, aluminiu, oțel și exportă îmbrăcăminte și electronice. Turkmenistanul este de asemenea important datorită conductei de gaze naturale ce leagă cele două state, care are o capacitate de peste 40 miliarde mc pe an. Deși pentru China, Kârgâzstanul nu are o valoare mare din punct de vedere al comerțului, viceversa situația nu mai este valabilă, întrucât aproximativ 90% din importuri provin din China. Deși comerțul cu Kazahstan se desfășoară în parametri normali, la niveelul opiniei publice au apărut unele turbulențe legate de corupția clasei politice kazahe dar și de migrarea forței de muncă ieftine din China, care va avea ca efect creșterea șomajului în Kazahstan.

Nevoile în creștere de resurse energetice ale Chinei au determinat o cursă pentru localizarea și ocuparea piețelor din Asia Centrală, context în care, companiile chinezești au intrat în competiție cu cele americane. În ultima perioadă, influența Chinei în Asia Centrală a crescut foarte mult, în special în domeniile economic, diplomatic și militar. Statele din regiune vor menține în continuare relații bune cu Beijingul, atât pentru beneficiile de ordin economic, cât și pentru a contrabalansa influența Moscovei, pe care totuși o percep ca pe un partener de afaceri și nu ca pe o amenințare la adresa suveranității așa cum este văzută China.

Creșterea rolului Chinei ca putere regională poate genera atât legături politice și comerciale mai solide dar și posibilități de izbucnire a conflictelor. Chiar și în cele mai pozitive scenarii, Beijingul va avea uneori, relații tensionate cu SUA, Japonia Coreea de Sud și India. Totuși autoritățile chineze preferă să rezolve disputele regionale prin intermediul diplomației, cu foarte puțină implicare militară. Pentru a deveni o putere hegemonică, China trebuie să înlocuiască SUA din Asia și să-și creeze sfera de influență regională. Totodată, creșterea rolului Chinei în regiune poate genera sentimente anti-chinezești.

China a avut dispute teritoriale cu Japonia și India dar și cu statele riverane Mării Chinei de Sud. A rezolvat majoritatea acestor dispute începând cu anii 1950, dar în ultima perioadă s-a remarcat creșterea tensiunilor în cele două mări dar și în Zona Economică Exclusivă.

Dezvoltarea economică a Chinei i-a permis acesteia să surclaseze SUA în ceea ce privește exporturile și investițiile provenind din Coreea de Sud, Japonia și Taiwan. Beijingul va acționa în continuare în sensul dezvoltării acestor relații, facilitarea comerțului creșterea companiilor naționale de telecomunicații și de extregere și prelucrare a petrolului.

Referitor la Afganistan și Pakistan, acestea sunt percepute de clasa politică chineză ca state cu o securitate precară însă cu o importanță strategică importantă, în special Islamabadul, cu rol de pivot în exercitarea influenței chineze către statele vecine. Totuși, importanța Pakistanului pentru China va scădea, pe măsura intensificării relațiilor economice sino-indiene. Negocierile sino-afgane au progresat pe timpul administrației lui Hamid Karzai și continuă și cu actualul lider, Ashraf Ghani, însă Beijingul nu s-a implicat în influențarea politicii sau în îmbunătățirea situației de securitate. După retragerea Forței Internaționale de Asistență și Securitate (ISAF), în anul 2014, și transformarea acesteia în misiunea de instruire a forțelor de securitate afgane „Sprijin Hotărât”, care beneficiază de mai puțini militari, Beijingul a început să realizeze necesitatea implicării în asigurarea securității regionale.

Cel mai important obiectiv al Beijingului în Afganistan este de a preveni exportul de terorism, droguri și extremism islamic către provincia Xinjiang, a cărei apărare nu a fost organizată pentru a face față noilor amenințări. Menținerea influenței SUA în Afganistan nu este pe placul Beijingului, însă firme de stat chineze au desfășurat acțiuni economice pe teritoriul acestui stat în contextul în care securitatea era asigurată de ISAF. Forțele de securitate afgane nu sunt capabile să asigure securitatea teritoriului și nici să protejeze investitorii. Mai mult decât atât, Statul Islamic poartă negocieri cu liderii talibani în scopul coordonării eforturilor teroriste și extinderii Califatului Islamic, ceea ce conduce la înrăutățirea situației de securitate. Resursele finaciare ale Statului Islamic vor crește considerabil în urma cooptării Afganistanului, acesta fiind cel mai mare producător de mac opiaceu și având rezerve importante de pietre semiprețioase.

Sprijinul Chinei pentru Pakistan restrânge ambițiile Indiei de a-și subordona această țară și totodată contrează New Delhi-ul să coopereze cu Moscova în privința Afganistanului.

Interesele Chinei în Afganistan vizează obținerea de minereuri de fier, cupru, litiu, petrol și gaze naturale. La nivelul guvernelor celor două state există acorduri de cooperare în domeniul economic, tehnic, al combaterii criminalității organizate precum și a traficului de droguri și persoane. De asemenea, Beijingul este implicat în dezvoltarea infrastructurii afgane, cea mai mare investiție din Afganistan fiind reprezentată de exploatarea minereului de cupru de la mina Aynak. Altă mare companie prezentă în această țară este China National Petroleum Corporation care a investit și va continua cu investițiile în domeniul extragerii de petrol. Corupția clasei politice afgane dar și imposibilitatea Beijingului de a urmări și proteja investițiile, vor conduce la scurgeri însemnate ale finanțelor către talibani și Statul Islamic. China nu își coordonează eforturile cu ale altor actori internaționali și nici nu intenționează să fie asociată cu SUA sau Occidentul.

Cooperarea cu Islamabadul a permis Chinei și o abordare pragmatică prin discuții cu talibanii, aceștia fiind de etnie paștună și aflându-se de o parte și de lata a graniței afgano-pakistaneze. Relațiile cu Pakistanul îi oferă Chinei avantaje în relația cu India. Dezvoltarea relațiilor sino-pakistaneze contribuie la menținerea stării de securitate, prin izolarea uigurilor din Xinjiang de islamiștii radicali din Pakistan, contrabalansarea relației dintre Islamabad și New Delhi precum și diversificarea rutelor și oportunităților economice. Provincia Xanjiang, ce se învecinează cu Pakistanul are aproximativ 10 milioane de uiguri, musulmani de origine turcică, care întotdeauna vor păstra sentimente separatiste. Cooperararea sino-pakistaneză în domeniul contraterorismului va crește, mai mult decât atât, Beijingul ar putea folosi resursele de care dispune pentru stabilizarea vieții politice de la Islamabad. Au fost numeroase și situațiile care au condus la deteriorarea relațiilor diplomatice dintre cele două state, Beijingul ezitând în continuare să investească în infrastructura de transport de la frontieră, pentru a nu încuraja migrația extremiștilor.

3. Relațiile sino-indiene

Relațiile sino-indiene au o istorie străveche, existând dovezi că, încă dinainte de anul 700, dinastia chineză Tang a realizat „un obiectiv important al politicii sale externe” și anume stabilirea relațiilor oficiale cu India. Astfel, în anii 641, 647 și 658, Wang Xuance a întreprins solii, prilej cu care, în India a pătruns daoismul iar budismul a înflorit în China, arta indiană a prelucrării frescelor a pătruns în China în timp ce prelucrarea țesăturilor de brocard a fost învățată de meșteșugarii indieni.

Mărturii scrise ale legăturilor sino-indiene datează din secolul al II-lea î.Hr., în urma relațiilor comerciale. Un călugăr chinez, Fa Xian a tradus multe scrieri sanscrite și budiste în chineză. Volumul său, Mărturii despre Regatul Budist reprezintă o importantă sursă istorică.

Relațiile comerciale au fost înfloritoare, însă, începând cu secolele XVII-XVIII, India britanică, mai precis Compania Indiilor Europene au obținut monopolul asupra portului din Guangzhou, iar ulterior a recurs la exportul ilicit de opiu. În anul 1878, India a trecut de sub administrarea Companiei Indiilor Europene sub guvernarea directă a Coroanei britanice, regina Victoria fiind proclamată și împărăteasă a Indiei. Începând cu secolul XIX, astfel de comerț reprezenta 50% din totalul mărfurilor exportate în China, fapt ce a afectat economia acestei țări și totodată a avut efecte negative asupra sănătății populației chineze. Măsurile adoptate de Curtea Imperială chineză pentru a combate aceste efecte au condus la declanșarea războiului opiului, care însă s-a terminat cu înfrângerea Chinei și cedarea Hong Kongului către Marea Britanie.

Declinul budismului în India și răspândirea colonialismului în cele două state au diminuat schimburile culturale. Totuși, începând cu anii 1950, o dată cu apariția sloganului Hindi-Chini Bhai Bhai (India și China sunt frați) legăturile s-au intensificat.

La 1 aprilie 1950, India devenea primul stat ne-comunist care stabilea relații diplomatice cu China. Conflictul sino-indian din anul 1962 a însemnat o mulțime de pași înapoi în cadrul relațiilor politice dintre cele două state, pași ce au putut fi recuperați foarte încet, în deceniile ce au urmat, cel mai serios fiind vizita premierului Rajiv Gandhi în China, în anul 1988. În anul 1984 cele două state au încheiat acorduri privind acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate iar în 1994 au încheiat acorduri pentru evitarea dublei taxări a mărfurilor. În anul 1993 a fost semnat acordul pentru menținerea păcii de-a lungul Liniei de Control. În anul 2003, în timpul vizitei premierului indian Vajpayee a fost semnată Declarația privind principiile relațiilor și cooperării multilaterale precum și numirea reciprocă de reprezentanți speciali în zona de frontieră, pentru ca această problemă să fie abordată numai din punct de vedere politic.

În aprilie 2005, în cadrul vizitei premierului chinez Wen Jiabao a fost semnat Parteneriatul strategic de cooperare pentru pace și prosperitate, urmat în noiembrie 2006 de semnarea unei Declarații comune privind intensificarea cooperării. În ianuarie 2008, în timpul vizitei premierului Manmohan Singh, a fost redactat documentul „o viziune comună a secolului XXI”, iar în 2010, în cadrul întrevederii la nivel de șef de guvern, a fost stabilită depășirea pragului de 100 miliarde de dolari în ceea ce privește schimburile comerciale pentru anul 2015.

În anul 2012, încadrul unor întrevederi dintre consilierii pe probleme de securitate și reprezentanții speciali din cele două state, s-a ajuns la un consens privind constituirea Mecanismului de lucru pentru consultarea și coordonarea relațiilor sino-indiene privind zona de graniță. În noiembrie 2012 a avut loc cea de-a doua rundă a Dialogului Strategic și Economic în care au fost semnate patru memorandumuri de înțelegere la nivel guvernamental și șapte la nivelul mediului de afaceri, în valoare de 5,2 miliarde dolari. în ianuarie 2013, în cadrul dialogului anual în domeniul apărării, patru nave indiene au vizitat portul Shanghai în timp ce o navă chineză de instrucție a vizitat portul Kochi. Volumul schimburilor comerciale sino-indiene a crescut de la 3 miliarde dolari în anul 2000, la 74 miliarde în 2011 urmat de o ușoară scădere la 66 miliarde în anul 2012 și stabilizându-se la 70 miliarde în 2013 și 2014.

Încă din anul 2010, Noam Chomsky considera că India împreună cu China ar putea înlocui SUA din poziția jucător dominant, fiind posibilitatea revenirii într-o situație asemănătoare celei de dinaintea cuceririlor europene. Totuși, în societățile celor două state există discrepanțe majore, astfel că, pentru mai mult de un miliard dintre locuitorii acestora, indicele dezvoltării umane este foarte scăzut.

Relațiile Beijingului cu New Delhi oscilează între cooperare și competiție. Începând cu anul 1991, relațiile economice dintre cele două state s-au intensificat, astfel încât China a devenit cel mai mare partener de comerț al Indiei, astfel încât, se preconizează că în anul 2015, volumul schimburilor comerciale va depăși 100 miliarde de dolari.

Între China și India relațiile comerciale se împletesc cu rivalitatea, al cărei factor cheie este găzduirea la Dharamsala a guvernului tibetan în exil al lui Dalai Lama.

Anul 2000 a condus la o relaxare a relațiilor sino-indiene, urmând ca în anii 2003 și 2005 să fie semnate tratate privind frontiera dintre cele două state și comerț. În anul 2005 negocierile au stagnat, mai mult, fiind construite noi facilități militare de-a lungul frontierei dintre cele două state, ajutorul militar acordat Pakistanului a fost reluat dar și proiectele chinezești de infrastructură în Kașmir. Pe de altă parte, New Delhi a continuat să ofere ajutor Tibetului, menținând această problemă sensibilă în cadrul relațiilor bilaterale.

În acest timp, prezența marinei militare chineze în Oceanul Indian s-a intensificat, profitând de executarea misiunilor anti-piraterie a început să desfășoare misiuni în diferite porturi din regiune, iar submarinele au devenit extrem de active de-a lungul căilor maritime de comerț.

În Asia de Est, India a devenit un lider al statelor îngrijorate de creșterea puterii chineze, procedând la organizarea de exerciții militare bi și trilaterale cu SUA și Japonia. Companiile indiene au început să exploateze resursele energetice din apele Vietnamului, care sunt pretinse și de China, ca parte a Zonei Economice Exclusive.

Deși neînțelegerile continuă, este puțin probabilca între cele două state să fie conflicte mai serioase, totuși, Beijingul este cel care stabilește tonul relațiilor, fie că este vorba despre o pace rece sau ostilități în domeniile politic, militar, economice și comercial.

Se apreciază că după anul 2025, populația Indiei o va depăși pe cea a Chinei, însă produsul intern brut pe cap de locuitor va rămâne mai mare în China. Creșterea populației și a veniturilor acesteia în ambele țări va necesita mai multe resurse la nivel global și, de asemenea, va avea efecte negative asupra mediului înconjurător. Populația cu vârsta pentru stagiul militar este în creștere în timp ce populația aptă pentru desfășurarea de activități în economie va rămâne mai numeroasă în China decât în India, cel puțin până în anul 2030.

Creșterea economică a Chinei și Indiei alimentează intensificarea influenței geopolitice și militare. În pofida similitudinilor, rivalitatea dintre cele două state demonstrează existența competiției în majoritatea problemelor globale importante. De asemenea, există diferențe majore în ceea ce privește sistemul de non-proliferare, securitatea asiatică, stabilitatea regională, securitaea maritimă, spațiu și domeniul cyber. Administrațiile celor două state s-au pus totuși de acord. Însă cu multe diferențe, în ceea ce privește sistemul economic internațional, securitatea energetică și protejarea mediului înconjurător.

India nu pare a fi influențată de programele de modernizare militară ale Chinei, întrucât aceste dezvoltări sunt un răspuns la politica SUA în regiune. Singura îngrijorare a autorităților indiene o reprezintă viitorul relațiilor sino-pakistaneze, întrucât creșterea militară chineză determină dezvoltarea armatei pakistaneze cu repeercursiuni grave asupra securității Indiei. Astfel, Islamabadul, prietenul de vreme rea al Chinei, își va pune în mod serios amprenta asupra relațiilor sino-indiene în perioada următoare, cel puțin până în 2020. Totodată, în contextul în care armamentul convențional indian este inferior celui chinez, New Delhi va pune accent pe dezvoltarea nucleară. În continuare, China va menține prezență militară în regiunea autonomă Tibet, și totodată își va face simțită prezența și în statele vecine cu India precum și în Oceanul Indian.

În pofida creșterii nivelului de cooperare economică între China și India, relațiile politice dintre cele două state rămân înghețate, din cauza conflictului de la graniță. Tibetul joacă un rol important în tensionarea acestor neînțelegeri, datorită poziției sale strategice, iar calmarea conflictului sino-tibetan nu ar conduce implicit către relaxarea relațiilor cu India. Aici ar putea interveni rolul Uniunii Europene, prin încurajarea dialogului sino-indian și eventual să ajute la rezolvarea disputei frontaliere.

Beijingul și-a rezolvat disputele cu Afganistan, Mongolia, Nepal, Coreea de Nord și Rusia, deseori în dezavantaj, iar cu Burma a acceptat linia McMahon, însă o refuză în negocierile cu India. De cealaltă parte, New Delhi consideră că această dispută ar putea constitui oricând motiv de război pentru China, și dezvoltă relații cu SUA și Japonia, fapt ce ar putea determina Beijingul să acționeze pentru îmbunătățirea relațiilor cu India și micșorarea influenței acestora în regiune.

În anul 2014 relațiile sino-indiene s-au îmbunătățit, aspect reieșit și din întâlnirile bilaterale la diferite niveluri, dialogul strategic și economic dar și relansarea celui în domeniul apărării, fiind chiar planificate exerciții militare comune, ce ar urma să aibă loc în anul 2015. Pe agenda convorbirilor se află Afganistanul și Pakistanul dar și discuții privind comerțul dintre cele două state și schimbarea climatului. Pe de altă parte, anul 2014 a arătat că deteriorarea relațiilor poate surveni rapid, așa cum s-a întâmplat cu conflictul din regiunea de frontieră, în luna aprilie. De asemenea, Tibetul rămâne în continuare o sursă de tensionare a relațiilor sino-indiene, dar și relația Chinei cu Pakistanul.

Există mai multe mecanisme instituționale care contribuie la o bună cooperare sino-indiană. Grupul Economic Întrunit China-India privind relațiile economice, comerciale, știința și tehnologia este un dialog la nivel ministerial stabilit în anul 1988, în timpul vizite lui Rajiv Ghandi în China, iar ulterior s-au constituit grupuri de lucru în mai multe domenii. În decembrie 2010 s-au pus bazele Dialogului Strategic și Economic, un forum în care se studiază impactul discuțiilorstrategice despre macro-economie asupra națiunilor celor două state.

Concomitent cu intensificarea legăturilor comerciale a crescut și numărul companiilor indiene care desfășoară activități în China, proprietari fiind oamenii de afaceri indieni sau deținând joint venture cu companii chineze. India utilizează pentru comerț porturile Guanghzou și Shenzhen, afacerile desfășurându-se în special în Shanghai, în timp ce companiile mari au birouri și în Beijing. În domeniul bancar, zece bănci indiene își desfășoară operațiunile în China.

Pe de altă parte, mai mult de 100 de companii chinezești, majoritatea deținute de stat, își desfășoară activitatea în India, în special în domeniul industriei și infrastructurii, dar și IT, telecomunicații, energetic și automobile.

Rivalitatea dintre China și India depășește cu mult cadrul militar, acestea rămânând printre cei mai mari importatori de armament, cu 5 și respectiv 15% din comerțul cu armament la nivel global în perioada 2010-2014. În același timp, China ocupă locul trei, după Rusia și SUA, în clasamentul exportatorilor de armament individual, însă vânzările nu se opresc aici. În anul 2012, șantierul naval Hudong-Zhonghua Shipbuilding Co a fabricat trei fregate pentru Algeria, în septembrie 2013 Turcia a achiziționat sisteme de armament chinezești, iar drona Wing Loong, cu capabilități similare dronei americane Predator, dar cu preț mult mai mic, și-a găsit numeroși cumpărători printre statele nord-africane. De altfel, atât China cât și India, achiziționează avioane de vânătoare de diferite tipuri, metodă foarte scumpă și ineficientă pentru un stat mic, în scopul descoperirii aparatelor care se potrivesc nevoilor operaționale dar și producției proprii.

Această rivalitate în domeniul militar se extinde și la statele învecinate, în contextul în care, după ce autoritățile de la New Delhi au încheiat un acord în domeniul apărării cu Nepalul, s-a observat o creștere a presiunilor Chinei asupra acestui stat, ca de altfel și asupra Bangladeshului și Sri Lankăi.

Relațiile bilaterale sunt dominate de neîncredere reciprocă. În pofida vizitelor oficiale, a schimburilor comerciale și a parteneriatelor economice, problema frontierei comune rămâne nerezolvată. India are relații foarte bune cu SUA, Japonia, Australia dar și cu Rusia și face concurență Beijingului în Africa și America Latină. Interesele celor două state se întâlnesc în oceanele Pacific și Indian. De asemenea, China menține relații bune cu Pakistanul, inamicul istoric al Indiei, aceasta simțindu-se amenințată și de vânzările de armament chinezesc și către ceilalți vecini: Bangladesh, Sri Lanka sau Birmania.

Împărțirea resurselor naturale aflate în apele regionale pot exacerba tensiunile între cei doi actori. Tibetul reprezintă pentru China nu numai simbolul integrității teritoriale ci și locul unde se află cele mai importante rezerve de apă din regiune, de aici izvorând fluviile care alimentează India, Thailanda, Birmania și Indochina.

În scopul rezolvării neînțelegerilor, cele două guverne organizează periodic întrevederi, cu toate acestea, India este singura țară cu care China are dispute teritoriale. Regiunea Aksai Chin, mărul discordiei dintre cele două state, este importantă deoarece dispune de căi de comunicație ce leagă Tibetul de Xinjiang. În cadrul negocierilor, guvernul chinez s-a arătat dispus să recunoscă cererile Indiei privind regiunea Arunanchal Pradesh în schimbul recunoașterii de către New Delhi a regiunii Aksai Chin ca fiind teritoriu chinez. Negocierile începute în cadrul vizitei președintelui chinez la New Delhi (noiembrie 2014) au fost continuate în martie a.c., prin întrevederi între înalți oficiali din cadrul comunităților de informații. Intensificarea relațiilor dintre SUA și India va conduce la mărirea numărului de întrevederi sino-indiene, deși un consens este aproape imposibil de atins.

Cu prilejul întrevederii (mai 2013, New Delhi) premierilor indian și chinez au fost puse bazele unei relații bilaterale și regionale, bazate pe încredere și respect reciproc, în mai multe domenii. Astfel, cei doi șefi de guverne și-au reafirmat sprijinul pentru consolidarea Parteneriatului strategic pentru pace și prosperitate, bazat pe cele cinci principii ale coexistenței pașnice: respect reciproc pentru suveranitate și integritate teritorială, acord de ne-agresiune, ne-amestecul în treburile interne, egalitate și cooperare pentru beneficii reciproce și coexistență pașnică. De asemenea, au fost stabilite vizite periodice, la nivelde șefi de state și guverne și s-a acordat o importanță sporită Dialogului strategic economic, promovării politicii de coordonare macro-economică în diferite domenii de activitate, întărirea cooperării privind energia regenerabilă, protejarea mediului înconjurător, înalta tehnologie dar și în domeniul feroviar. Reechilibrarea balanței comerțului dar și depășirea pragului de 100 miliarde de dolari privind schimburile comerciale sunt numai câteva din obiectivele propuse pentru anul 2015. Acestea mai includ și cooperarea în domeniul farmaceutic, IT, agricol dar și investiții realizate de oameni de afaceri chinezi în infrastructura indiană. De asemenea s-a decis cadrul legal privind cooperarea în domeniul bancar și financiar în scopul asigurării finanțării proiectelor comune de cooperare economică. Anul 2014 a fost desemnat anul prieteniei și al schimburilor comerciale dintre cele două state, prilej cu care s-a decis să se realizeze un schimb de 100 de studenți, în scopul învățării limbii și culturii celeilalte țări.

Autoritățile de la Beijing și New Delhi promovează cooperarea în cadrul Forumului de cooperare regională Bangladesh, China, India, Myanmar, extinderea programului de energie nucleară civilă, controlul și ne-proliferarea armamentelor, în special a celor nucleare, securitatea maritimă, operațiuni de căutare și salvare pe apă și cercetarea oceanică. De asemenea, cele două state vor coopera în cadrul Summitului Asiei de Est, Organizației de Cooperare de la Shanghai, Asociației Asiei de Sud pentru Cooperare Regională dar și Forumului Asia-Europa. Cele două părți consideră că este necesară o coordonare mai bună în cadrul BRICS și G-20 și o participare activă la discuțiile privind Conferința de Dezvoltare Susținută a ONU privind agenda post 2015.

În pofida cooperării pe linie militară, prin organizarea unor exerciții comune, se apreciază că anumite direcții strategice în politica externă a celor două state au rămas neatinse. În acest context, cele două state au sporit efectivele militare aflate pe Linia de Control. Totodată, prin sprijinul acordat Pakistanului, China întreține un al doilea conflict, întrucât există dispute teritoriale și între New Delhi și Islamabad. Pe de altă parte, așa cum oficiali americani s-au arătat îngrijorați de o posibilă alianță între cele două state, sau chiar între unul dintre acestea și Moscova, autoritățile chineze și cele indiene acționează asemănător, niciunul dintre cele două state nedorind o încălzire a relațiilor SUA cu celălalt stat.

Dezvoltarea curentului naționalist în ambele state, în care opinia publică nu va recunoaște o schimbare a status quo-ului, dar și intensificarea cursei înarmărilor pot constitui principalele cauze ale izbucnirii unui conflict.

Principala cauză a prosperității relațiilor cu Islamabadul a constituit-o instabilitatea diplomației sino-indiene. India este singurul stat din Asia care se poate compara cu China din punct de vedere al puterii militare, potențialului economic, mărimii teritoriului și numărului populației, situație ce determină autoritățile de la Beijing să considere New Delhi ca partener de comerț dar și ca potențial inamic.

Relațiile sino-indiene s-au deteriorat începând cu anii 1950, după cucerirea Tibetului de către China, fapt ce a condus la apariția unei zone de frontieră nemarcată între cele două state. Astfel, există două teritorii disputate: Aksai Chin, controlat de China dar reclamat de India și Arunachal Pradesh, stat indian numit de China „Tibetul de Sud”.

După înfrângerea forțelor armate indiene în timpul războiului cu China, în anul 1962, New Delhi a intensificat parteneriatele cu Moscova, în scopul importului de materiale și echipamente militare rusești. La rândul său, Beijingul a încheiat (1963) un acord prin care Islamabadul transferă către China peste 5.000 de km2 din teritoriul Kashmirului pakistanez. Mai mult decât atât, China a intensificat livrările de armament și echipament militar către această țară, inclusiv tancuri, rachete și aviație de vânătoare-bombardament. Punctul culminant al cooperării militare bilaterale l-a constituit asistarea programului nuclear pakistanez, care a cuprins atât consiliere pentru construirea acestui tip de armamnet nuclear cât și material radioactiv. Ajutorul în domeniul nuclear acordat Islamabadului a survenit testelor nucleare efectuate (1974) de India. De asemenea, China a oferit asistență în scopul dezvoltării rachetelor purtătoare de încărcături nucleare, și a semnat acorduri pentru livrarea către forțele armate pakistaneze de fregate și submarine.

Perioada de refacere a forțelor armate din regiune a fost doar liniștea dinaintea furtuni, deoarece, în anul 2006, MAE chinez a emis un comunicat prin care Arunachal Pradesh îi aparține poporului, declarație urmată de pretențiile teritoriale ale Indiei asupra provinciilor Jammu, Kashmir și Arunachal Pradesh dar și cu dislocarea a peste 50.000 de militari și tehnică de luptă la granița cu disputatul teritoriu Arunachal Pradesh, efectivele Indiei în regiune depășind 100.000 de militari. Riposta Beijingului a constat în blocarea unor proiecte în valoare de 2,9 miliarde dolari care erau necesari pentru modernizarea regiunilor aflate în dispută. În luna august 2010, a refuzat să acorde viză șefului delegației care urma să participe la negocieri sino-indiene în domeniul apărării, motivând că acesta a comandat trupe în Arunachal Pradesh.

Tensiunile au escaladat din nou în anul 2013, când un detașament de militari chinezi au pătruns în teritoriul pretins și controlat de India, campând acolo pentru mai multe săptămâni, chiar și după ce au fost descoperiți de forțele militare indiene.

După acest incident guvernele celor două țări au accentuat importanța cooperării, în special în domeniul militar și rezolvarea pașnică a disputelor. Incursiunile de acest tip au continuat de ambele părți, acestea având scopul de a observa capacitățile de detectare a intrușilor dar și detectarea capabilităților de care dispune celălalt stat.

O intensificare a relațiilor sino-pakistaneze au determinat New Delhi să întărească legăturile cu SUA, Japonia, Australia și Vietnam, concluzie valabilă și invers.

În pofida unor relații bune cu Pakistanul, Beijingul nu s-a implicat în garantarea securității acestui stat, iar în timpul conflictelor indo-pakistaneze (1971), diplomația chineză s-a limitat la trimiterea de ajutoare economice și militare, la condamnarea acțiunilor forțelor indiene, însă a respins orice propunere privind o intervenție militară. În urma unor astfel de acțiuni, India a cucerit un teritoriu pakistanez și l-a transformat în stat independent, Bangladesh. Politica autorităților chineze va fi mereu înclinată către asigurarea unui sprijin minim Pakistanului, care să fie îndeajuns pentru contrabalansarea puterii indiene și va continua cu o intensitate proporțională cu desfășurarea relațiilor sino-indiene.

Principala îngrijorare a autorităților chineze nu provine de la arsenalul nuclear al Indiei, ci de la amenințări privind folosirea acestuia și a altor mijloace militare. Testele nucleare desfășurate de India sunt percepute de Beijing doar ca acțiuni îndreptate împotriva Chinei și nu ca o manifestare a puterii militare indiene. De asemenea liderii chinezi au acuzat New Delhi de sprijinul pe care îl acordă guvernului tibetan aflat în exil. Teritoriul muntos și inaccesibil din zona de graniță nu permit deplasarea unui număr mare de militari, așa cum ar fi dorit comandanții Armateu de Eliberare Populară. În zona frontierei se află 13 regimente de grăniceri și o divizie de infanterie dislocată în proximitatea provinciei Arunachal Pradesh. La o depărtare considerabilă, în regiunile militare Chengdu și Lanzhou, se află dislocați aproximativ 400.000 militari, sprijiniți de bombardiere strategice.

Interesul chinez în dezvoltarea relațiilor economice cu India a crescut, acesta fiind principalul partener de afaceri al Beijingului. Creșterea schimburilor comerciale între cele două state a condus la reducerea comerțului cu Pakistanul. China importă din India în special materii prime și exportă produse finite, ceea ce determină scăderea ratei șomajului și creșterea profitului, ceea ce este benefic pentru economia chineză, în contradictoriu cu producătroii indieni, a căror piață de desfacere se micșorează.

În pofida faptului că interdependența economică nu înseamnă că nu vor mai exista conflicte, se observă totuși o relaxare a pozițiilor oficiale privind Kashmirul. Pe de altă parte, Beijingul va continua vânzarea de arme către Pakistan, în caz contrar efectele ar fi reprezentate de pierderea acestui partener în domeniile economic și militar și implicit pierderea veniturilor provenite de aici dar și consolidarea puterii indiene.

În următoarea perioadă, se apreciază că forța de muncă a Chinei va fi în scădere, mai mult decât atât, în China și Taiwan este posibil să asistăm la o scădere cu 10% a populației până la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al secolului XXI. Pe de altă parte, în India, populația va crește, urmând ca în anul 2030, populația indiană să fie mai numeroasă decât cea chineză.

Un efect negativ al intensificării relațiilor dintre New Delhi și Washington se va observa în dezvoltarea relațiilor economice și militare sino-pakistaneze, putând conduce la un dezechilibru regional. De asemenea, deteriorarea relațiilor sino-indiene va fi efectul competiției acerbe asupra rutelor de petrol din Oceanul Indian. Astfel, va exista întotdeauna pericolul răcirii relațiilor sino-indiene, iar Pakistanul va fi un actor important în acest conflict.

Prin prisma teritoriului său imens și a populației numeroase, China va deveni o superputere militară, tehnologică, economică, financiară și spirituală. Beijingul a încheiat tratate privind granițele cu majoritatea vecinilor, exceptând India, Vietnam, Filipine și Japonia.

4. Relațiile Chinei și Indiei cu SUA

4.1. Relațiile sino-americane

Între anii 1949-1972, aproape că nu au existat relații în niciun domeniu între Beijing și Washington. Acestea au fost reluate ca urmare a diplomației realizate de Henry Kissinger și Richard Nixon și au culminat o dată cu vizita (1979) lui Deng Xiaoping în SUA. În cadrul întrevederilor dintre H. Kissinger și Mao Zedong, acesta din urmă își manifesta îngrijorarea privind posibila unire a vecinilor Chinei (Rusia, India și Japonia) și considera că apropierea de SUA ar putea preveni această unire și ar putea conduce la tensiuni ruso-americane. În această perioadă, divergența relațiilor cu Rusia și India a reușit să învingă suspiciunile liderului chinez față de SUA.

În perioada 1979-1989, amenințarea sovietică a determinat o alianță între China și SUA, urmată în 1982 de o strategie de nealiniere a Beijingului, fiind un deceniu de apreciere bilaterală. În anul 1989, represiunile din Piața Tian Anmen au provocat o nouă ruptură a relațiilor bilaterale, în pofida faptului că, în anul 1990, autoritățile chineze au adoptat o serie de măsuri, precum abdicarea legii marțiale, în scopul îmbunătățirii relațiilor cu SUA. În următorii 10 ani relațiile au cunoscut o ajustare, pe fondul războiului rece China a intrat într-o izolare diplomatică, alianța dintre cele două state transformându-se în competiție. Majoritatea incidentelor și de o parte și de alta au avut legătură cu Taiwanul, însă în anul 1998 a fost semnat un parteneriat strategic. Deși prăbușirea URSS, în anul 1992, a determinat o reevaluare a relațiilor sino-americane, în anul 1993 acestea au atins o maximă negativă, urmată de o ameliorare a acestor relații, începând cu anul 1997. Îmbunătățirea relațiilor a durat până în anul 1999, când un avion american a lansat o bombă asupra ambasadei Chinei din Iugoslavia, fapt ce a condus la deteriorarea relațiilor. Ulterior anului 1999, Beijingul a început să accepte relația imperfectă cu SUA și nu a mai reacționat excesiv la unele acuze ale SUA privind drepturile omului. Liderii chinezi nu se așteaptă la o îmbunătățire a relațiilor cu SUA ci mai degrabă la deteriorarea acestora.

H. Kissinger caracterizează relațiile sino-americane ca fiind „mai degrabă co-evoluție decât parteneriat”, fiecare țară urmărind îndeplinirea obiectivelor interne concomitent cu nesusținerea țelurilor celuilalt stat.

Creșterea accelerată a economiei chineze dar și a volumului comerțului sino-american a determinat marile companii americane să includă China în propriile strategii de afaceri, în timp ce Beijingul a investit masiv în titluri ale trezoreriei americane.

Din punct de vedere economic, SUA și China sunt parteneri și concurenți în același timp și interdependenți din punct financiar. SUA au interesul să se împrumute cât mai mult de la China, în timp ce Beijingul simte nevoia să aibă asigurate investițiile sale. În acest context, orice lipsă de cooperare din partea oricărui stat, va determina pagube pentru ambele economii, cu efecte în economia mondială.

Dialogul economic strategic sino-indian are loc de două ori pe an și se axează pe colaborarea în ceea ce privește siguranța energetică, permisivitatea sporită a piețelor față de concurență și păstrarea unei dezvoltări sustenabile.

Spre deosebire de Rusia, în perioada ce a urmat lui Mao Zedong, China a știut să profite de sistemul economic mondial. Interesele sino-americane converg către cooperare mai mult în afara Asiei decât în interiorul ei. Deși cele două națiuni nu împart aceleași opinii privind drepturile omului sau reprezentarea poporului în guvern, acestea sunt de acord cu existența păcii și stabilității internaționale, comerț liber și cooperarea instituțiilor la nivel bilateral.

Prezența militară americană în vestul Pacificului, în scopul asigurării unui echilibru regional, poate conduce la o tensionare a relațiilor celor două state, întrucât Beijingul percepe această desfășurare de forțe ca o amenințare la adresa libertății sale de mișcare. În acest scop, Washingtonul caută modalități ce a convinge China că nu este percepută ca o amenințare la adresa intereselor americane. Totuși, se dotează progresiv cu tehnologie militară, astfel încât să fie în măsură să dea o mai mare greutate deciziilor strategice și influenței regionale. Dezvoltarea unei alianțe foarte apropiate nu este exclusă, având în vedere pragmatismul și realismul celor două părți. Apariția unui „G2” în regiune este o problemă care preocupă atât statele vecine cât și Uniunea Europeană.

Deși economiile asiatice continuă să prospere, creșterea puterii militare a Chinei îi determină pe vecinii săi să intensifice relațiile de cooperare cu SUA, cu precădere în domeniul militar. Intenției SUA de a asigura echilibrul regional i se opune tendința Beijingului de a-și construi apărarea în interiorul unui perimetru natural, format de cel de-al doilea grup de insule, adică cu mult în fara Zonei Economice Exclusive, mai mult chiar, ajungând până la insula Guam, unde se află o bază navală strategică a SUA, Comandamentele americane ale Flotei Pacificului și Flotei a VII-a, precum și unități de submarine, forțe speciale și geniu. În cazul în care China va executa exerciții militare până la această limită, vor exista anumite fricțiuni, însă SUA, în încercarea de a combate anumite tendințe agresive ale Beijingului, menține bune relații economice și politice, în contextul în care acțiunile Chinei sunt îndreptate către integrarea economică globală.

Japonia și China sunt cele mai importante puteri asiatice, din bazinul Pacificului, dependente de importuri și care depind de flota americană, care controlează accesul în Pacific.

Pentru a-și menține influența strategică, SUA au dezvoltat relații în domeniul securității cu India și Vietnam, dislocând totodată nave și avioane de luptă la baza militară din Guam, măsuri văzute nu numai de Beijing ci și de opinia publică chineză ca fiind îndreptate împotriva intereselor țării și pentru și pentru întărirea pivotului american în Asia.

Pe de altă parte, cooperearea sino-mericană ar putea fi întărită de comportamentul provocativ al RPD Coreene. Politica externă a Chinei privind Phenianul a fost influențată de nevoia de a păstra o zonă tampon, până la granița cu Coreea de Sud, aliat al SUA. Însă politica agresivă dusă de Kim Jong-un ar putea conduce nu numai la intensificarea cursei înarmărilor dar și la un val de refugiați nord-coreeni pe teritoriul chinez.

Extinderea influenței celor două state în Pacific nu va conduce la un conflict în sine, ci la achiziționarea unor monede de schimb (spijinul acordat de SUA Filipinelor, Vietnamului sau Indiei contra votului Chinei în cadrul Consiliului de Securitate a ONU pentru respingerea programului nuclear al Iranului sau pentru o poziție împotriva acțiunilor Rusiei în Ucraina). În acest context, în defavoarea SUA sunt distanța mare și imposibilitatea comasării într-un timp scurt a forțelor și mijloacelor, în aceeași măsură cum ar putea realiza China, ceea ce ar conduce la câștigarea de către Beijing a primei lupte, foarte importantă în cadrul războiului modern, când trenarea acestuia ar conduce la împovărarea economiilor și nu în cele din urmă, SUA nu ar risca un război pentru resursele din Marea Chinei de Sud și nici pentru protejarea vreunui aliat din regiune.

De asemenea, China, fiind deplin ancorată în economia mondială, care cuprinde și aliații SUA, mai mult decât atât, noua generație de lideri politici chinezi nu vor testa limitele SUA privind izbucnirea unui război nuclear. De altfel, aceste limite nu au fost atinse nici de Mao Zedong, chiar dacă pe timpul negocierilor sino-americane testa reacția partenerilor, avertizând că este pregătit să piardă sute de milioane de cetățeni pentru câștigarea războiului.

Cea mai bună strategie pe care ar putea să o adopte SUA în regiune ar putea fi constituită de ajutorul dat aliaților pentru a se putea apăra singuri. Nu este necesară o înarmare a acestor pentru a putea respinge sau chiar înfrânge China, ci simpla înarmare a vecinilor ar conduce la creșterea cheltuielilor pentru Forțele Armate chineze care ar avea efecte negative asupra economiei.

În ceea ce privește colapsul RPD Coreene, China va colabora cu SUA în scopul securizării programului Phenianului privind armele de nimicire în masă precum și pentru stabilizarea țării.

Perspectiva chinezească asupra diplomației militare diferă de cea americană, întrucât clasa politică de la Beijing consideră că relațiile militare trebuie să reflecte pe cele civile, astfel că diplomația militară trebuie să fie strâns legată de relațiile politice. Pe lângă exercițiile militare, cooperarea dintre forțele armate ale celor două state ar putea îmbunătăți relațiile politice și redirecționa prioritățile Armatei Populare de Eliberare.

La sfârșitul lunii ianuarie 2015, oficiali de la Washington anunțau că vor întrerupe efectuarea de noi schimburi în domeniul militar, inclusiv exercițiile militare desfășurate întrunit, până la stabilirea de noi reguli privind comportamentul avioanelor militare în spațiul aerian. Această propunere survine unui incident din vara anului 2014, când un avion de vânătoare chinez a zburat foarte aproape de un avion de cercetare american, aproape provocând prăbușirea acestuia. Istoria acestor provocări aeriene este mai veche, iar incidentul din insula Hainan, soldat cu moartea unui pilot militar chinez, nu a putut fi uitat. Totuși, aceste anunțuri nu vor avea efecte deosebite asupra relațiilor militare, întrucât se precizează că relațiile și documentele stebilite anterior vor rămâne neschimbate. Mai multe decât atât, președintele Xi Jinping a precizat că intenționează să intensifice schimburile militare cu alte state, inclusiv SUA, ignorând într-o oarecare măsură poziția partenerului american.

Convorbirile privind regulile de comportament în spațiul aerian sunt doar o parte a unui set de măsuri adoptate în timpul unui summit bilateral desfășurat în noiembrie 2014, care cuprinde referiri la măsurile ce trebuie adoptate pentru creșterea încrederii și securității, acesta prevăzând ca acordul privind spațiul aerian să se încheie până l asfârșitul anului 2015. teoretic, negocierile au început odată cu acordul dintre ministerele apărării celor două țări privind stabilirea unui mecanism de consultare pentru întărirea siguranței maritime, încheiat în anul 1998, însă fără a avea efecte supra relațiilor dintre cele două state. În prezent se intenționează să se acorde o mai multă importanță acestui acord, SUA încercând să includă și lansările de rachete în timp ce Beijingul susține că trebuie să fie notificat de vânzările de arme americane în Taiwan. Niciuna dintre aceste propuneri nu sunt acceptate de către cealaltă parte. Totodată acordul ar putea să devină un model pentru rezlvarea crizei sino-japoneze, din Marea Chinei de Est.

Abandonarea Taiwanului de către SUA ar conduce la schimbarea echilibrului geostrategic. India și vecinii săi, dar și unele state africane, nu vor mai acorda o importanță deosebită parteneriatelor cu SUA și se vor îndrepta către Beijing, mărind astfel rolul Chinei la nivel regional și global.

Redefinirea relațiilor sino-americane nu aduce nimic nou, întrucât întotdeaunea acestea au fost catalogate prin apreciere, ajustare, acceptare, Beijingul trecând de la o formă la alta, în funcție de situația creată. Astfel, dacă la începutul mandatului lui Obama, liderii chinezi considerau că relația dintre cele două state era foarte constructivă, întrucât administrația americană nu adoptase poziții împotriva Chinei, un an mai târziu atitudinea acestora s-a schimbat, după primirea lui Dalai Lama la Casa Albă sau reluarea livrării de arme către Taiwan.

Pentru viitor nu poate fi exclus nici un parteneriat sino-american, care nu va fi pe placul Taiwanului sau Japoniei, nici o competitție strategică, dublată de o cursă a înarmărilor, care va fi în dauna păcii mondiale.

4.2. Relațiile indo-americane

Până în anii 1990, SUA au tratat India ca pe o putere regională de rang mediu din sudul Asiei. Factorii care au stat la baza unei astfel de relații au fost: economia slab dezvoltată, prezenț ascăzută pe piețele mondiale dar și politica de nealiniere dusă de New Delhi care a cauzat unele tensiuni cu Washingtonul.

Relațiile indo-americane au cunoscut o schimbare semnificativă, odată cu semnarea tratatului civil nuclear. Începând cu anul 2011, India a devenit cel mai mare importator de armament american, iar în 2013 a cumpărat muniție teleghidată, elicoptere Apache, avioane dotate cu sisteme de supraveghere și de transport etc. De asemenea s-au intensificat și numărul exercițiilor militare indo-americane. Toate acestea pornesc de la îngrijorarea privind creșterea puterii chineze.

În prezent, economia Indiei este în transformare iar politica externpă foarte dinamică. Prin politice liberale, guvernul indian a deschis țara către investițiile străine ceea ce a determinat o creștere economică rapidă. India a devenit o putere economică la nivel global, apreciindu-se că în deceniul următor va fi printre primele cinci economii ale lumii. Liderii indieni iau parte la luarea celor mai importante decizii economice la nivel mondial, New Delhi solicitând să facă parte din CS al ONU.

SUA și India au semnat și reînnoit cu fiecare guvern parteneriatul strategic dar și un acord nuclear în domeniul civil, acesta încurajând New Delhi să iasă din izolare prin efectuarea de comerț cu material nuclear fără a încălca Tratatul de neproliferare.

Totuși, relațiile dintre cele două state nu au ajuns la nivelul relațiilor sino-americane, Washingtonul putând discuta cu Beijingul aspecte politice referitoare la orice regiune de pe glob.

În timpul Războiului Rece, Washingtonul considera că politica ce nealiniere a Indiei era împotriva intereselor SUA în regiune și la nivel mondial, mai ales după semnarea tratatului de prietenie ruso-indian. Economia indiană nu era integrată în cea mondială, pe fondul aplicării unor politici protecționiste, cum ar fi interzicerea investițiilor străine în anumite sectoare ale economiei, așa cum s-a observat chiar și puțin după anul 2000.

Un obstacol important în calea relațiilor indo-americane l-a constituit dezvoltarea programului nuclear indian, inclusiv executarea testelor nucleare. Obstacolul nu s-a dovedit insurmontabil în timpul administrației lui George Bush, prevalând relațiile economice și continuând negocierile în cadrul programului nuclear civil. Ca să primească un răspuns pozitiv din partea Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, SUA și India au colaborat activ la nivel politic și diplomatic dar și prin exerciții militare desfășurate împreună.

Pentru ca India să devină o putere recunoscută la nivel mondial, mai are de îndeplinit anumite obiective precum: o creștere economică susținută, bazată pe competiție și investiții, înlăturarea inegalităților sociale, creșterea și dezvoltarea clasei mijlocii dar și o infrastructură care să poată susține economia.

Executivul indian are nevoie de sprijinul poporului pentru a putea implementa politici ce ar putea determina creșterea economică. Acest aspect este dificil de realizat, întrucât deseori alegătorii au sancționat clasa politică pentru realizarea unei legislații benefice anumitor elite. Astfel, Partidul Congresul Național Indian, a câștigat două mandate, în 2004 și 2009, datorită măsurilor adoptate pentru creșterea economiei, în special în zona rurală. Totuși, datorită corupției, creșterii prețurilor și birocrației, în anul 2014 partidul a fost sancționat dur de alegători, context în care Partidul Popular Indian și al său lider Narendra Modi, au câștigat detașat, peste 30% din voturi, fapt ce le-a permis posibilitatea de a conduce fără a realiza alianțe. Modi a știut să exploateze greșelile făcute de fosta guvernare, concentrându-și campania în special pe o creștere economică reliefată pe creșterea nivelului de trai al populației, având și o tentă naționalistă, criticând deseori „politica agresivă a Chinei”.

Deși interesele către o Indie mai puternică și integrată economic converg cu cele ale SUA și altor state din G-20, majoritatea indienilor nu sunt convinși că interesul lor primează pentru marile puteri. Pe de altă parte, nici clasa politică nu este omogenă în luarea deciziilor, astfel că, la semnarea acordului nuclear civil cu SUA, multe partide politice s-au opus,inclusiv cîțiva lidei ai Partidul Congresului Național. Totuși, multe din deciziile Indiei nu au avut niciun precedent:

– sprijinirea unor rezoluții propuse de SUA împotriva Iranului în cadrul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică;

– controlul efectuat asupra unei nave nord-coreene în scopul susținerii neproliferării;

– este al cincilea donor în scopul reconstrucției Afganistanului;

– susținerea inițiativelor SUA în domeniul tehnologic;

– armonizarea controlului exporturilor în domeniul nuclear cu cerințele Grupului de Exportatori de materilae nucleare precum și cu regimul de control al tehnologiei rachetelor;

– acordarea de ajutor umanitar Indoneziei, în urma unui tsunami, alături de SUA, Australia și Japonia;

– executarea unor exerciții indo-americane de cooperare militară;

– participarea la exerciții militare trilaterale cu SUA și Japonia, în pofida protetstelor Beijingului.

Deteriorarea relațiilor cu Pakistanul, porozitatea granițelor acestuia atât cu Afganistanul cât și cu India, permit exportul de terorism, posibilitatea pătrunderii în India a unui val de extremism islamic, ceea ce ar putea convinge executivul indian să acorde mai multă atenție problemelor interne, ceea ce s-ar putea face în detrimentul celor globale sau cel puțin regionale.

În ultima perioadă, India s-a implicat tot mai activ în regiune, în special pentru a contrabalansa puterea chineză. New Delhi a semnat acorduri de comerț liber cu Singapore, Coreea de Sud și ASEAN. De asemenea și-a consolidat relațiile în domeniul apărării cu Australia, Japonia, Singapore și Vietnam. Totuși economia indiană este cu mult înapoia Chinei, în contextul în care India deține 2,7% din schimburile comerciale din ASEAN în timp ce China deține 10,4%.

În cursa pentru creșterea zonei sale de influență din Africa, India s-a alăturat Chinei și Japonei, oferind 5 miliarde de dolari la summitul indo-african din anul 2008, în scop de ajutor.

Pentru menținerea echilibrului regional, Washingtonul și New Delhi trebuie să păstreze progresul realizat până în prezent, în special în cooperarea în domeniul apărării, comerțului, energiei, păstrării mediului înconjurător și al educației. Totuși, există câteva divergențe asupra următoarelor aspecte: strategia ce trebuie urmată în Afganistan și Pakistan, politica Chinei, controlul armamentelor, schimbarea climei precum și cooperare în domeniul high-technology.

Liderii indieni și-au exprimat îngrijorarea referitor la: cine ar putea umple golul de securitate după retragerea ISAF, posibilitatea implicării SUA într-un eventual conflict indo-pakistanez, în contextul încare SUA coperează militar cu ambele state. Referitor la relația cu China, New Delhi consideră că administrația Obama întreține relația cu Beijingul în dauna intereselor sale. În ceea ce privește păstrarea mediului înconjurător, atât SUA cât și India susțin dezvoltarea tehnologiilor verzi, însă New Delhi nu permite monitorizarea reducerii emisiilor. De asemenea, SUA nu este de acord cu politica guvernului indian referitoare la traficul produselor cu dublă utilizare precum și la exportul de armament convențional.

Interesele comune ale SUA și Indiei sunt reprezentate de creșterea economică, îmbunătățirea securității și asigurarea balanței de putere în Asia, însă este foarte dificil să transforme aceste interese comune în politici de nivel global. SUA și India au încheiat parteneriate în majoritatea domeniilor, cele mai importante fiind în domeniul comercial, al apărării, al energiei nucleare dar și al spațiului cosmic. India va beneficia întotdeauna de interes din partea partenerului american, datorită poziției și statutului său, SUA urmărind îndeplinirea intereselor în Asia, folosind India ca intrare pe continent.

Vizita președintelui american în India, „pivotul din Asia”, în luna ianuarie 2015, pe lângă faptul că au fost semnate noi acorduri în domeniul apărării, întrucât cele vechi expirau în acest an, este încărcată de semnificații. Obama a fost oaspete de onoare pe timpul sărbătoririi zilei Indiei, prilej cu care a avut loc o paradă militară fastuoasă, o adevărată demonstrație de forță a autorităților de la New Delhi. Vizita președintelui Obama a fost precedată de mai multe deplasări ale unor oficiali din Penatgon, în scopul perfectării contractelor pe linia apărării ce urmau să fie semnate cu acest prilej. Prin toate aceste vizite, Washingtonul a arătat că sprijină și parteneriatele politico-economice ale Indiei cu Japonia, Sri Lanka și Bangladesh. De altfel, clauzele parteneriatului strategic în domeniul nuclear includ clauze referitoare la renunțarea de către SUA a monitorizării materialelor nucleare din India dar și la reactoarele americane ce urmează să fie construite în această țară.

Parteneriatul cu SUA în domeniul securității și al apărării va oferi importante beneficii Indiei, printre care: stabilizarea căilor de comerț atât din punct de vedere securitar cât și al îmbunătățirii relațiilor cu statele vecine datorită influenței americane în regiune, protejarea diasporei, acces la tehnologia strategică americană și, în anumite limite, posibilitatea de a influența politica externă a SUA privind interesele acesteia în regiune.

Începând cu anul 2013, SUA a depășit Rusia, Franța și Israel, devenind cel mai mare exportator de armament în India. De asemenea, Washingtonul a alocat peste 20 milioane de dolari pentru încheierea de parteneriate strategice cu India, în special în domeniul militar. Aceste acțiuni, inclusiv îndreptarea atenției New Delhiului către Japonia, sunt îndreptate pentru prevenirea dezvoltării relațiilor sino-indiene dar și pentru contracararea influenței sino-ruse.

De asemenea, ambasadorul american în India, Richard Verma, a precizat că nivelul schimburilor comerciale ar putea crește de la 100 miliarde dolari la 500 miliarde dolari în următorii ani. Totuși nu au fost rezolvate anumite probleme stringente ale populației cum ar fi acordarea a 3 miliarde dolari ca ajutor social sau relaxarea regimului de acordare a vizelor. Totuși, cei doi lideri au fost de acord în ceea ce privește cooperarea nucleară în domeniul civil, urmând ca în viitorul apropiat experți americani să construiască un reactor nuclear, pentru acoperirea nevoilor de electricitate ale Indiei.

Conducerea de la New Delhi refuză implicarea SUA în relația indo-pakistaneză, în pofida deteriorării continue a acesteia, la care s-a adăugat și anularea discuțiilor între ministerele de externe, începând cu 19 august 2014. Una dintre problemele guvernului indian se referă la posibilitatea preluării conducerii Afganistanului de către talibani, după retragerea ISAF dar și ce rol va juca Islamabadul într-o asemenea situație. Astfel de subiecte au făcut și vor face obiectul întrevederilor indo-americane.

5. Aspecte economice

5.1. Dezvoltarea economică a Chinei

Prima economie asiatică și a doua economie mondială, China reprezintă, din perspectiva investitorilor, un risc și o oportunitate extraordinare, riscul fiind reprezentat de o rebalansare a economiei chineze, bazate pe export, iar oportunitatea este acea că în următoarea perioadă, China va deveni cea mai mare economie. La începutul lunii martie a.c., în cadrul reuniunii anuale a parlamentului chinez și a Comitetului național pentru consultări politice, care a avut scopul de a stabili agenda guvernării țării pentru anul 2015, premierul Li Keqiang a anunțat că valoarea preconizată a produsului intern brut pentru anul 2015 este de 7%, în ușoară scădere față de anul precedent. În acest context, Beijingul își va asuma responsabilitatea asigurării securității rutelor de transport și va continua să-și proiecteze puterea în regiune, conform intereselor sale.

Majoritatea economiilor asiatice înregistrează o creștere rapidă. În pofida instabilității politice, creșterea va fi constantă iar diferențele față de celelalte economii ale lumii se vor micșora. Se apreciază că reformele președintelui Xi Jinping adoptate pentru firmele deținute de stat precum și lansarea campaniei anti-corupție, va avea un efect benefic asupra firmelor de stat care își desfășoară activitatea în afara țării. Inițiativele politice și economice adoptate de președinte presupun creșterea controlului asupra bunurilor și strategiilor la nivel central și permiterea unei libertăți de mișcare mai mari la nivel micro. Începând cu anul 2000, atât statul cât și persoane private din China au început să efectueze investiții în străinătate, în urma constituirii unor rezerve valutare destul de mari, acțiuni urmate de importul profitului-

Menținerea creșterii economice și a stabilității politice au reprezentat obiectivele fundamentale ale liderilor chinezi din ultimele decenii, care au fost atinse nu prin închiderea în „turnul de fildeș” ci prin deschiderea către lume și implicarea activă în politica globală. Pe măsură ce economia chineză crește, Beijingul urmărește nu numai o poziție bună în cadrul organizațiilor internaționale ci să seconstruiască regulile jocului. Datorită acestei politici, China este a doua economie a lumii și tot pe locul doi la export, care, după boom-ul înregistrat, a contribuit la creșterea capitalului străin, Banca Centrală deținând cele mai mari rezerve de monedă străină din lume. Moștenirea regimului trecut, încă își mai face resimțite efectele: poluare crescută și degradarea mediului, corupție până la cele mai înalte niveluri, șomaj dar și inegalită mari între veniturile cetățenilor. Acestea sunt printre puținele cauze care determină 100.000 de proteste anual. Actualul lidership intenționează să dezvolte un set de reforme care să genereze mai multe locuri de muncă și să mărească zonele urbane.

Inițiativa președintelui chinez, Jiang Zemin, din anii 1990, de deschidere către lume, încurajând firmele de stat să investească în afară și să găsească resurse, a avut efecte pozitive care s-au observat în prima decadă a secolului XXI, când schimburile comerciale desfășurate de China au crescut cu 600%. Urbanizarea continuă a Chinei va determina o cursă pentru descoperirea de noi resurse naturale. Mai multe orașe, cu mai multă infrastructură înseamnă mai multe nevoi de oțel, cupru, aluminiu etc., China necesitând un sfert din producția acestor metale la nivel mondial.

Deși China este o țară cu o hidrografie dezvoltată, numărul mare al populației dar și poluarea au făcut ca sursele de apă să nu ajungă, astfel că liderii se tem că în viitorul apropiat s-ar putea confrunta cu imposibilitatea de a asigura apă pentru necesarul casnic și industrial. În acest sens, Beijingul a început să construiască baraje și să devieze cursuri de apă în platoul tibetan Qinghai ceea ce a generat disensiuni cu Bangladesh, India sau Kazahstan.

În prezent, se pare că pentru clasa politică chineză, mai important decât obținerea de resurse a devenit acumularea de knw-how, încurajând companiile de stat să cumpere companii particulare străine care dețin tenologia dorită. Guvernul va asigura sumele de bani necesare pentru echipament, tehnologii și salariile muncitorilor.

Pe de altă parte, China sprijină inovația pe plan intern, acțiunile sale atrăgând numeroase critici. Nu numai că respinge tehnologiile japoneze și sud-coreene dar se folosește de instituții internaționale pentru a promova propriile standarde.

Dezvoltarea economică și militară a Chinei se face în paralel cu dezvoltarea ei informațională. Agenția de știri Xinhua, dezvoltându-și toate canalele de emitere a informațiilor, rivalizează deja cu BBC sau CNN. Partidul Comunist Chinez cenzurează nu numai informațiile care sunt difuzate prin agențiile de știri chinezești, dar controlează și pe cele care vin în țară, monitorizând internetul prin organisme special create.

Dacă în anul 2008, producția de autoturisme a Chinei depășea pe cea a SUA, în anul 2013 a trecut înaintea Europei

În perioada imediat următoare China nu se va confrunta cu instabilitate politică dar nici cu schimbarea regimului, atât timp cât vor fi asigurate creșterea economică, liberalizarea pieții și libertatea individului, într-o anumită măsură. După episodul Tiananmen, atât conducerea cât și populația au descoperit că anumite limite nu trebuie atinse. Totuși, pe fondul apariției unor conflicte interne, coroborate cu mișcări de secesiune ale Tibetului, ar putea să apară anumite disensiuni între Partidul Comunist Chinez și Armata Populară de Eliberare (Forțele Armate chineze), scenariu puțin probabil, însă posibil și care ar putea conduce la o schimbare de regim. Pe de altă parte, dezvoltarea patriotismului clasei de mijloc ar putea să îngrădească, într-o anumită măsură , acțiunile conducerii în relația cu actorii regionali. Totuși, dorința de supraviețuire și puterea de adaptare a regimului de la Beijing este mai mare decât în celelalte țări foste sau actuale comuniste, context în care, președinte Xi Jinping a pornit o campanie anti-corupție fără precedent, soldată cu arestarea unor înalți oficiali ai Partidului Comunist Chinez. Peste 200.000 de oficiali chinezi sunt anchetați pentru fapte de corupție, aproximativ 60 dintre aceștia aparținând conducerii politice și militare.

Creșterea rolului acționarilor privați în firmele cu capital de stat va îmbunătăți managementul la nivel executiv precum și transparența procesului de adoptare a deciziilor.

Prioritar în agenda Beijingului se află investițiile și achizițiile în afara țării în cadrul sectorului energetic, nefiind excluse domeniile cultural, înaltă-tehnologie, medical sau alimentar. Pentru a crea oportunități pentru companiile chinezești, guvernul va accelera negocierile cu partenerii de afaceri, pentru încheierea unor acorduri de investiții la nivel bilateral sau multiateral.

Firmele de stat chinezești au fost percepute ca o prelungire a puterii Partidului Comunist în cadrul economiei de piață, deoarece toți directorii sunt numiți din rândul partidului. Cu subsidii obținute de la guvern și politici preferențiale, firmele de stat domină majoritatea industriilor strategice precum energie, telecomunicații, transport și infrastructură. Această combinație între puterea economică și puterea politică la nivelul companiei a condus la creșterea corupției. Totodată, când unele dintre aceste firme necompetitive au investit în afara țării au avut performanțe scăzute și pierderi mari. Prin relațiile cu executivul, aceste firme au obținut în continuare sprijin financiar, nu au mai fost interesate de analiza riscului și au obținut performanțe slabe. Ca urmare a acestor efecte negative, reforma firmelor deținute de stat va consta în separarea funcțiilor partidului de managementul companiilor și va rezulta și o scădere a influenței partidului asupra acestora. În stadiul inițial, reformele se concentrează pe următoarele inițiative: promovarea proprietății mixte asupra companiilor, restructurarea corporațiilor cu capital de stat, oferirea de puteri decizionale acționarilor firmei în vederea selecționării, evaluării și recompensării directorilor.

În paralel, în cadrul campaniei anti-corupție, în anul 2014, peste 70 de directori executivi ai companiilor de stat au fost investigați, asupra unor oficiali ai partidului s-au făcut presiuni pentru a renunța la pozițiile care le aveau în firmă.

Injectarea de capital privat în aceste firme de stat va îmbunătăți capacitatea de adoptare a deciziilor la nivelul managerilor, în special în ceea ce privește controlul riscurilor. De asemenea, prin reformă s-a stabilit un plafon maxim al salariilor și s-a încurajat angajarea de directori din afara partidului. În prezent, cel mai mare investitor străin în cadrul sistemului bancar, este firma singaporeană „Temasek”, care deține acțiuni în valoare de 18 miliarde dolari la Banca pentru Construcții a Chinei, Banca Comercială și Banca Chinei.

Menținerea unei creșteri economice puternice a constituit prioritatea Partidului Comunist, în pofida unor eșecuri precum criza ecologică, tensiuni sociale dar și o strategie internațională a Chinei foarte oscilantă.

Economia chineză este dependentă de export și se confruntă cu o funcționare deficitară a sistemului financiar dar și cu neglijarea agriculturii în favoarea industriei. Prețul redus al produselor chinezești provine din utilizarea unei forțe de muncă ieftine, ceea ce determină dependența față de export. Cu toate acestea, acumularea unor sume foarte mari de valută străină în băncile chinezești nu va putea suplini nevoia de piețe foarte largi de desfacere a produselor.

Referitor la protecția mediului înconjurător, deși Beijingul a încheiat parteneriate atât cu statele din regiune cât și cu SUA, există diferențe între discursul politicienilor și realitate. Liderii politici chinezi au cunoștință despre poluarea masivă, eroziunea pământului, dezvoltarea urbană sălbatică ceea ce a condus la degradarea calității aerului în special în marile orașe. Diminuarea emisiilor de gaze cu până la 20% ar însemna o descreștere a PIB-ului cu aproximativ 2%, ceea ce înseamnă că menținerea creșterii economice va determina menținerea emisiilor de gaze. Totuși se remarcă o preocupare pentru progresul tehnologic și folosirea surselor de energie regenerabilă.

În scopul combaterii efectelor crizei economice dar și a influenței Occidentului în regiune, Chine a urmărit extinderea Zonelor de Comerț Liber. Începută ca un proiect în anul 1991, Zona de Comerț Liber Shanghai a prosperat, astfel că executivul de la Beijing a aprobat transformarea acesteia într-un centru internațțional financiar și maritim până în anul 2020. De asemenea, au apărut alte trei zone libere, Guangdong, Tianjin și Fujian, alese strategic, în scopul dezvoltării comerțului în sud-estul Asiei.

5.2. Dezvoltarea energetică a Chinei

Începând cu anul 2010, China a devenit cel mai mare consumator de energie, fapt ce demonstrează viteza de creștere a economiei. În pofida dezvoltării surselor interne de energie precum și cea regenerabilă, China a devenit dependentă de petrolul și gazele naturale provenite din import. În ultima decadă nevoile de hidrocarburi ale Chinei s-au dublat, fiind proiectat ca în următoarea decadă, acestea să se dubleze din nou, ceea ce explică măsurile adoptate de Beijing pentru protejarea rutelor de transport, care vor traversa Oceanul Indian pentru a ajunge la porturile din Oceanul Pacific. Aceste măsuri se referă, pe de o parte, la intensificarea prezenței chineze în Oceanul Indian dar și dezvoltarea unor coridoare prin Asia Centrală, iar Pakistanul ar putea juca un rol important în ambele soluții. Dezvoltarea portului Gwadar (Pakistan) precum și construirea autostrăzii Gwadar-Karachi au făcut parte din această strategie, urmând să fie adăugată o cale ferată și o conductă de petrol între Gwadar și Xinjiang. Resursele importate de China din statele membre OCS, inclusiv din Pakistan și India, care ar putea adera la organizație în acest an, sunt foarte importante. Portul Gwadar reduce de patru ori distanța până în estul Africii sau Golful Persic, via Strâmtoarea Malacca, iar Beijingul are un plan similar și pentru portul iranian Chabahar.

Totuși, instabilitatea situației de securitate încurcă planurile autorităților chineze, demonstrând nefezabilitatea acestui coridor energetic, care, în plus, traversează și o zonă revendicată de India. În astfel de condiții, China nu este în măsură să își securizeze propriile coridoare energetice, având nevoie de ajutor internațional.

În timpul summitului Cooperarea Economică Asia-Pacific (noiembrie 2014), Beijingul a avut o agendă foarte încărcată. Cel mai mare pachet economic a fost semnat cu Moscova, și precizează că Gazprom va livra Chinei 30 miliarde mc de gaze anual, timp de 30 de ani. Acordul este al doilea de acest tip, primul fiind semnat în luna mai 2014, potrivit căruia Moscova se obliga să trimită câte 38 miliarde mc pe an până în anul 2018.

Pe de altă parte, companiile chinezești de prelucrare a petrolului au investit masiv în statele producătoare de energie din Asia Centrală precum și în conducte de gaz în vestul Chinei. Beijingul consideră mult mai sigure și mai rentabile conductele pe uscat, primul contract cu Moscova prevedea că petrolul va fi livrat prin conducte aflte în estul Siberiei iar cel de-al doilea a deschis o rută vest-siberiană.

De asemenea, China intenționează să-și diversifice sursele de energie primar din cauza puternicei sale dependințe de cărbuni. Aproape 70% din energia produsă în China provine din cărbune, ceea ce a condus la poluarea gravă a aerului în acești ultimi ani în care a existat o creștere economică rapidă. Se apreciază că până în anul 2030, consumul de cărbune în centrale electrice va crește cu 25%, China urmând să rămână cel mai mare consumator de cărbune.

În contextul unei structurări problematice a surselor de energie, bazate pe resurse fosile, Beijingul intenționează să-și dezvolte și alte surse alternative de energie. Astfel, China ocupă primul loc în ceea ce privește resursele de energie hidrologică, iar companii americane precum First Solar și chineze construiesc tot mai multe centrale bazate pe energia eoliană și solară. În domeniul energiei nucleare, China deține 15 reactoare, urmând să fie finalizată construcția cele mai mari centrale nucleare din China, cea de la Yangjiang. Pe de altă parte companiile chinezești China General Nuclear și China National Nuclear participă alături de compania franceză EDF la construirea unei centrale nucleare în Marea Britanie, însă, mai multe țări din centrul și estul Europei, dar și din Asia și-au manifestat interesul pentru participarea companiilor chinezești la dezvoltarea capacităților nucleare.

Într-o piață a energiei aflată în continuă schimbare, cele două acorduri sino-ruse pentru livrarea de gaze naturale sunt foarte importante pentru Beijing, dar vor avea un impact deosebit și asupra pieței mondiale. Un efect pozitiv al acestor acorduri este dezvoltarea infrastructurii euro-asiatice. Deși China și-a mărit considerabil numărul de conducte de gaz, volumul pe cap de locuitor este mai mic decât al SUA sau a țărilor europene. În urma acordului sino-rus, în septembrie 2014 a pornit construcția unei conducte de gaz din estul Siberiei până în China și este proiectată să se finalizeze în anul 2018. Totodată, în anul 2013, în provincia Sichuan, a fost descoperit un important zăcământ de gaze naturale. Guvernul chinez intenționează ca până în anul 2020 să extragă anual 100 miliarde mc de gaze de șist, în acest mod încercând să reducă importul de gaze naturale.

Un alt efect de data aceasta pe de o parte negativ pentru UE și pozitiv pentru China este reprezentat de faptul că o mai mare cantitate livrată către piața asiatică va determina scăderea volumului de gaz pentru UE. Pe fondul crizei din Ucraina, atât statele europene cât și Rusia au încercat să găsească alternative pentru vulnerabilitatea reprezentată de faptul că acestea sunt importator și respectiv exportator majoritar de gaze naturale. În urma acestor acorduri, China va depăși Germania și va deveni cea mai mare piață pentru gazele și petrolul rusesc. Conducta din vestul Siberiei va transporta gagze din aceleași câmpuri care deservesc Europa.

Prognozele arată că până în anul 2035, consumul de gaz al Chinei va depăși pe cel al UE. În cadrul negocierilor sino-ruse, Moscova a solicitat ca prețul plătit de China să fie cât mai apropiat de cel al UE, iar Beijingul a considerat că un preț bun este cel cu care Turkmenistanul livrează gaze Chinei, astfel că un preț final ar putea fi de aproximativ 10-11 dolari per mcf. Deși majoritatea gazului va ajunge în China prin conducte, în cadrul acordurilor se face referire și la posibilitatea lichefierii acestuia, astfel că principalele companii energetice ale Chinei au început negocieri cu compania rusească Novatek pentru lichefierea gazului și exportul către China.

5.3. Cooperarea sino-indiană în cadrul BRICS

În plan economic. În pofida crizei economice, BRICS rămâne unul dintre cele mai importante grupuri politico-economice, iar summitul ce urmează a avea loc în Rusia, în luna iulie a.c., va reprezenta cu siguranță evenimentul diplomatic al anului. Acțiunile BRICS nu sunt îndreptate împotriva SUA sau UE, însă se constată o redistribuire a voturilor în cadrul instituțiilor internaționale precum Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială. Pe de altă parte, situația din Ucraina, scăderea prețului petrolului dar și a rublei, slăbirea legăturilor cu UE, vor determina Rusia, să alcătuiască, în calitatea de gazdă a celui de-al șaptelea summit, o agendă priin care să contracareze o parte din aceste măsuri. De altfel, în actuala situație globală, importuirle Rusiei din statele BRICS au crescut, ceea ce a reprezentat un lucru bun pentru acestea. Deși niciun stat membru BRICS nu a adoptat o poziție referitor la Ucraina, acestea ajută economia rusească, însă aceste acțiuni nu sunt în beneficiul exclusiv al acesteia, ci sunt îndreptate și către prezervarea sursei de petrol și gaze naturale.

Depărtarea geografică a celor cinci membri BRICS are și efecte negative, fiind multe domenii în care aceștia nu sunt de acord, iar relațiile sino-indiene par a fi cele mai complicate dintre toate legăturile din cadrul organizației. China și India își vor menține o creștere moderată a economiei, căutând totodată să dezvolte instituții care vor contribui la creșterea autonomiei față de SUA.

În perioada 15-17 iulie 2014, la Fortaleza (Brazilia), a avut loc a șaptea reuniune a liderilor BRICS, prilej cu care au anunțat prima inițiativă instituțională și anume formarea BRICS Development Bank.

Această idee a apărut pentru prima dată în timpul summitului de la Ekaterinburg (Rusia), în anul 2009, când au fost analizate propuneri privind democratizarea și reforma instituțiilor financiare. Ulterior, în timpul summitului de la New Delhi (2012), s-a propus înființarea unei banci pentru dezvoltare, iar miniștrii de finanțe ai statelor membre au primit sarcina de a întocmi un raport de fezabilitate, iar în anul 2013, la summitul din Durban (Africa de Sud) s-a anunțat intenția de a lansa pregătirile pentru ca banca să fie pregătită la summitul de la Fortaleza.

Noua bancă va contribui la finanțarea economiilor emergente, a căror nevoi pentru dezvoltare nu sunt satisfăcute de actualele instituții financiare. Majoritatea economiilor emergente întâlnesc provocări privind dezvoltarea și asigurarea serviciilor către populație, iar solicitările acestora nu mai sunt luate în considerare de Banca Mondială, care asigură asistență pentru țările care au un venit pe cap de locuitor mai mic de 1205 dolari.

În cazul Indiei, s-au adoptat anumite măsuri speciale pentru ușurarea tranziției, pentru a putea fi deschise linii de credit la Banca Mondială și la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Totuși, aceste măsuri vor expira în viitorul apropiat, fapt ce va determina o lipsă de lichidități, în contextul în care New Delhi a atins deja plafonul maxim de împrumut care poate fi acordat unui singur debitor. Banca BRICS nu își propune să strângă numai din contribuțiile membrilor săi, ci prevede participarea țărilor cu venituri mijlocii dar și a celor producătoare de petrol.

Alte intenții ale Băncii BRICS fac referire la introducerea unei monezi, pentru a conversia monedelor naționale. Crearea acestei noi monede ar contrabalansa dependența de dolar, însă, deocamdată este un scenariu optimist.

Pe de altă parte, Beijingul consideră că BRICS are mai puțină importanță decât alte instituții precum G-20, APEC, ASEAN sau Organizația de Cooperare de la Shanghai. În acest sens se remarcă faptul că în paralel cu Banca BRICS, China a fondat Banca pentru Investiții și Infrastructură din Asia, obiectivele celor două bănci fiind identice, în special acela de a acoperi finanțarea infrastructurii în țările emergente. Oficiali chinezi vor avea funcții de conducere în ambele bănci, care vor intra în competiție cu Banca Asiatică pentru Dezvoltare, condusă de Japonia și cu Banca Mondială.

Deși întrecerea dintre China și India în domeniul creșterii economice a avut până în prezent un singur câștigător, în anul 2013, produsul intern brut pe cap de locuitor al Chinei fiind de 4,5 ori mai mare decât cel al Indiei, într-un studiu executat de Banca Mondială se apreciază că începând cu anul 2017, conducerea ar putea fi preluată de New Delhi. Deciziile adoptate de executivul indian în domeniul economic ar putea induce o creștere a economiei de la 5,5% în anul 2014 la aproximativ 7% în anul 2017, în timp ce se apreciază că economia Chinei va fi într-o ușoară scădere. Printre factorii acestei creșteri sunt posibilitatea populației indiene de a depăși pe cea chineză dar și faptul că democrația indiană are o economie de piață în timp ce economia capitalistă chineză este subordonată statului. Această prognoză optimistă se bazează pe o multitudine de variabile cum ar fi îmbunătățiri aduse infrastructurii, educației, eliminarea birocrației și a corupției etc. Pe de altă parte, crearea Băncii de Dezvoltare a BRICS, dar și obiectivul Beijingului de a transforma yuanul în monedă de schimb la nivel internațional, după dolar, vor avea efecte benefice asupra economiei. Noua bancă va fi un concurent serios pentru Banca Mondială, statele membre BRICS putând face presiuni asupra acesteia din urmă, în sensul excluderii lor și participării numai în cadrul Băncii de Dezvoltare. Rezervele uriașe ale Chinei în monedă americană vor conduce la creșterea importanței băncilor chineze și implicit la posibilitatea efectuării tranzacțiilor în yuani. În acest context se apreciază că yuanul ar putea fi monedă de schimb și datorită faptului că nici o altă țară din BRICS nu poate emite astfel de pretenții. Rubla este slăbită de scăderea prețului petrolului dar și de sacțiunile occidentale trăgând în jos economia Rusiei, iar Brazilia înregistrează o scădere a creșterii economice. De altfel, în cercurile de analiză financiară ale companiei americane Bloomberg se apreciază că până în anul 2020 BRICS s-ar putea transforma în ICS, în timp ce „Fortune” consideră că locul BRICS va fi luat de un alt acronim, care va avea în spate noile/vechile state emergente, enumerate în funcție de creșterea produsului intern brut în perioada 2010-2014: India, Kenya, Malaysia, Indonezia, Columbia, Mexic, Polonia și SUA. Cea de-a doua analiză, mai exigentă, a exclus China din rândul puterilor emergente, din cauza stagnării sau scăderii produsului intern brut. O altă cauză, care pentru început pare a fi un beneficiu, ar putea fi strângerea unei mase mari de monedă în rezervele Chinei. Posibilitatea îndeplinirii acestor scenarii este greu de cuantificat, atâta timp cât produsul intern brut combinat al BRICS este mai mare decât cel al SUA, Marea Britanie, Canada, Franța, Germania și Italia și nu se apreciază că vor fi schimbări până în anul 2020. Cea mai mare provocare pentru BRICS nu o reprezintă Parteneriatul Transatlantic pentru comerț și investiții realizat între UE și SUA ci tensiunile economice bilaterale din interiorul organizației, care vor putea fi depășite totuși odată cu stabilirea Băncii de Dezvoltare.

Regional, China se încadrează într-un sistem de producție, în contextul în care importă componente high-tech din Japonia, Taiwan și alte țări și apoi le exportă ca produse finite.

Modificându-și modelul său de creștere economică, orientându-și exportul către piețele emergente și, totodată, considerând consumul intern o proioritate, China a devenit, începând cu anul 2010, primul partener comercial al Braziliei, devansând astfel SUA. Beijingul se folosește de lichiditățile dobândite pentru a-și finanța proiectele de dezvoltare a infrastructurii și a investițiilor în afara țării.

În cadrul BRICS, China are un rol foarte important, deseori fiind numită „locomotiva” acestui grup.

India deține numeroase cantități de resurse naturale, deținând a patra rezervă de cărbune, bauxită, minereu de fier, diamante, păduri etc. Agricultura este foarte dezvoltată întrucât jumătate din terenul său este arabil, în special în zona marilor fluvii. Rezervele de petrol și gaze naturale nu acoperă nevoile interne, astfel că executivul indian caută strategii de dezvoltare a surselor alternative de energie dar și obținerea controlului asupra principalelor rute comerciale ce fac legătura cu câmpurile petrolifere.

Pe de altă parte, creșterea PIB-ului se datorează faptului că India a devenit unul din centrele industriei de software. India are relații comerciale importante cu SUA, UE și China. Totodată, este cel de-al patrulea consumator de energie, după SUA, Japonia și China, urmând ca până la sfârșitul anului 2030 executivul să poată să aloce aproximativ 1.250 miliarde dolari pentru energie. Punctele forte ale economiei sunt reprezentate de sectorul informatic, textile și industria filmului. Agricultura oferă o oarecare protecție economiei, în contextul în care datoriile externe depășesc cu mult rezervele statului.

Potrivit unui raport al Pricewaterhouse Coopers, în anul 2027 China va depăși SUA din punct de vedere economic, iar India va deveni a treia putere economică până în anul 2050, urmată de Brazilia și Japonia. Deși China va ocupa primul loc din punct de vedere al PIB-ului, venitul pe cap de locuitor va fi mult mai mare în economiile dezvoltate decât în cele emergente. De asemenea, până în anul 2020 țările aparținând E7 vor depăși economia statelor membre G7.

Experți din cadrul Băncii Mondiale apreciază că, în anul 2030, India și China vor furniza 30% din fondurile de investiții în lume.

În viitor, executivul chinez va acorda o atenție deosebită egalizării dezvoltării tuturor provinciilor și va continua dezvoltarea și modernizarea infrastructurii. Dacă în prezent gradul de urbanizare nu depășește 50%, se apreciază că în anul 2030 acesta va ajunge la 75%, urmând a se dezvolta orașele existente și a se construi altele noi, ceea ce va determina și o creștere econoomică. Un alt obiectiv important va fi și creșterea consumului intern, care va fi încurajat prin sporirea veniturilor populației dar și creșterea productivității muncii.

Parteneri de afaceri India

Parteneri de afaceri China

În plan politic. Ambivalența acestor state referitor la probleme precum drepturile omului, merge în același plan cu poziția recalcitrantă, atunci când vine vorba de proliferare nucleară. Cu excepția Africii de Sud, care a renunțat unilateral la armele nucleare, Brazilia, china și India s-au opus aproape constant, începând cu anul 1968, tratatului de neproliferare. Pe de o parte, India nici nu ajută nici nu încurajează vreun stat să obțină arma nucleară, dar nici nu adoptă sancțiuni, iar pe de altă parte, China a ajutat Pakistanul să producă uraniu și plutoniu și a acordat asistență pentru construirea armelor. De asemenea, Beijingul a avertizat că va folosi dreptul de veto în cadrul CS al ONU în cazul în care regimul de sancțiuni adoptat în cadrul dosarului nuclear iranian, ar depăși anumite limite.

Interesul comun al parteneriatului strategic dintr India și Rusia este de a contrabalansa puterea emergentă a Chinei dar și lumea islamică, în timp ce Moscova consideră că legătura cu India se opune politicii de încercuire dusă de SUA. Pe de altă parte, toate marile puteri intenționează astfel de parteneriate cu India, datorită boom-ului economic prin care trece dar și că reprezintă o uriașă piață de desfacere a mărfurilor.

La data de 2 februarie 2015, a avut loc o întrevedere trilaterală Rusia-China-India, la nivelul miniștrilor de externe, în cadrul căreia oficialii rus și chinez s-au angajat să susțină eforturile New Delhiului privind ocuparea unui loc în cadrul CS al ONU. De asemenea, Moscova și Beijing au salutat primirea Indiei ca membru cu drepturi depline în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai, unde până în prezent a deținut calitatea de observator. În acest context, reprezentanții celor trei state au fost de acord cu implementarea unor măsuri comune în combaterea terorismului și întărirea securității regionale.

Deși premierul indian, Narendra Modi, a adoptat o politică externă fermă în ceea ce privește relația cu Beijingul, acesta manifestă o anumită precauție pentru a nu deteriora relațiile dintre cele două state, în contextul în care are nevoie de investițiile chineze pentru a obține o creștere economică.

De asemenea, în contextul crizei din Ucraina, strategia Moscovei este de a-și asigura piețe de desfacere a mărfurilor, la sfârșitul întrevederii, Moscova deja anunțând refacerea „Drumului Mătăsii”. Beijingul îl consideră un panaceu economic al diplomației chineze, un mod de a rezolva problemele cu vecinii, în special în regiunea Mării Chinei de Sud. Mai mult chiar, acesta aduce o îmbunătățire a imaginii Chinei, care se reflectă și asupra balanței de forțe, în detrimentul puterii americane.

Drumul Mătăsii, în varianta actuală, este o inițiativă a executivului chinezesc, la sfârșitul anului 2013 și a căpătat contur în anul 2014, când Beijingul a anunțat că va investi 40 milioane dolari în acest proiect, care va permite Chinei să-și lărgească zona de influență în Asia Centrală și de Sud dar și în Orientul Mijlociu, Africa, Europa Centrală (Balcani și statele membre ale Grupului Vișegrad). Cu timpul, proiectul a devenit un obiectiv principal al președintelui Xi Jinping, find constituit din o rută pe uscat și una pe mare, dar și un instrument al politicii externe. Ruta maritimă va legitima prezența navelor chineze în oceanele lumii, în scopul protejării rutelor de comerț. La începutul anului 2015, au început intense negocieri sino-indiene, referitor la participarea Indiei la proiect. În luna martie 2015, premierul Li Keqiang a precizat că dezvoltarea Drumului Mătăsii, atât pe uscat cât și pe apă, va fi însoțită de modernizarea regiunilor pe unde acesta va trece, în special cele din vestul Chinei. Potrivit oficialului, acest proiect va fi noul motor al creșterii economice, iar zona de comerț liber de la Shanghai va reprezenta un model de promovare a acestei idei la nivel regional și internațional. În contextul întrevederii cu premierul chinez, directorul companiei Lenovo a reliefat importanța dezvoltării infrastructurii pentru tehnologia informației, în condițiile în care sunt asigurate de la bugetul de stat aproximativ 1,6 trilioane dolari pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și dezvoltarea infrastructurii în vestul țării, ca parte a implementării proiectului Drumului Mătăsii.

Deși Polonia se consideră un hub important folosit pentru transportul bunurilor chinezești către Europa Occidentală, vor fi folosite și alte rute, precum cea balcanică, către Ungaria. De asemenea, România ar putea beneficia de această oportunitate, putând participa cu portul Constanța, însă va fi necesară și dezvoltarea infrastructurii de transport rutier, întrucât aceasta va fi principala modalitate de transport folosită. Transportul aerian este costisitor, cel naval durează mult iar în ceea ce privește transportul pe calea ferată, există trei sisteme de astfel de transport (european, rusesc și chinezesc), acest fapt constituind un impediment.

Beijingul desfășoară negocieri și cu Burma dar și cu Tailanda pentru a ocoli ruta care trece prin Strâmtoarea Malacca, un punct strategic foarte important, însă plin de riscuri pentru Beijing. Rapoartele indică o intensificare a pirateriei în regiune, în anul 2014 fiind atacate 23 de nave comerciale. Totodată, Beijingul intenționează să evite situațiile în care o mare putere ar bloca unica rută de transport, lipsa căilor alternative putând avea impact negativ asupra economiei chineze. Fără acces la energie, economia chineză va scădea, ceea ce va genera revolte și scăderea controlului Partidului Comunist asupra populației. Prin această strâmtoare trec aproximativ 80% din resursele energetice ale Chinei.

Calea ferată dintre China și Tailanda va constitui o legătură dintre partea maritimă și uscat a Drumului Mătăsii, urmând ca și celelalte state să se conecteze la această cale de comunicație, Beijingul urmărind totodată și micșorarea influenței Japoniei în Indochina și Vietnam. De altfel, în cadrul unui turneu efectuat (19 septembrie 2014) în Maldive și Sri Lanka, președintele Xi Jinping a numit acest proiect drept „drum al destinelor”, iar mai târziu (16 decembrie 2014) a reliefat importanța Drumului Mătăsii pentru Organizația de Cooperare de la Shanghai. Vizita în Maldive nu este întâmplătoare, aceasta având importanță strategică datorită apropierii sale de rutele de comerț ce traversează Oceanul Indian. Aflată în sfera de influență a Indiei, Maldive și-a intensificat relațiile cu Beijingul în domeniile economic, al dezvoltării infrastructurii dar și turistic. În pofida încercărilor New Delhi-ului de a restabili legăturile cu Maldive, actualul guvern este favorabil dezvoltării relațiilor cu China. De altfel, în cadrul turneului (11-15 martie a.c., Maldive, Seychelles, Sri Lanka și Mauritius) premierului indian, Narendra Modi, acesta și-a anulat viziat în Maldive, pe fondul situației de securitate precare din această țară.

De la începutul crizei din Ucraina, China și-a reiterat deseori sprijinul pentru Rusia, opunându-se sancțiunilor adoptate împotriva acesteia, dar și rezoluției 68/262 a Adunării Generale a ONU, referitor la recunoașterea Crimeei în granițele Ucrainei, poziția Beijingului fiind susținută și de ceilalți membri ai BRICS, Brazilia, India și Africa de Sud. Mai mult decât atât, în cadrul întrevederii trilaterale mai sus menționate (2 februarie 2015), la nivelul miniștrilor de externe a fost emisă o declarație comună referitoare la sancțiunile impuse de SUA împotriva Rusiei. În contextul deterorării economiei rusești și a devalorizării rublei, au fost încheiate numeroase acorduri economice cu partenerul chinez, inclusiv în domeniile energetic, comercial și financiar-bancar, fiind deschisă o nouă line de creditare între Banca rusă de comerț exterior și Banca chineză de import-export. În cadrul acestor acorduri, va fi folosită predominant moneda chineză, în scopul scăderii dependenței Rusiei de dolar. Totuși Beijingul recunoaște că sancțiunile adoptate precum și deteriorarea economiei rusești au condus la scăderea puterii de cumpărare a populației ruse, cu efect negativ asupra economiei chineze. De asemenea, o mare parte a opiniei publice chineze este împotriva acordării de împrumuturi către Federația Rusă.

În cadrul întrevederii trilaterale, obiectivele autorităților chineze au fost reprezentate de protejarea căilor de comerț, obținerea cantității necesare de hidrocarburi, contrabalansarea strategiei americane de „pivot în Asia” dar și impunerea sa ca putere militară regională, prin anunțul referitor la organizarea unei parade militare de amploare, în luna septembrie 2015, cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial. Cu acest prilej, președintele rus, Vladimir Putin va fi invitat de onoare la Beijing, vizită asemănătoare celei a președintelui american de ziua Indiei. Etalarea puterii militare chineze va reprezenta și un obiect de presiune asupra unor state din regiune, precum Japonia.

Pe de altă parte, presa chineză prezintă diplomația indiană ca fiind pragmatică și având drept scop echilibrarea relațiilor bilaterale cu SUA și China. De altfel, președintele Xi Jinping a încercat să dea o importanță deosebită relațiilor cu India, întâlnindu-se cu acest prilej cu ministrul indian de externe.

6. Aspecte militare

6.1. Războiul sino-indian din anul 1962

Potrivit lui Henry Kissinger, criza de la granița sino-indiană, ce avea ca obiect două teritorii din Munții Himalaya, s-a născut din cauza interpretărilot diferite ale istoriei coloniale.

Atacul Chinei asupra Indiei s-a desfășurat pe fondul tensiunilor deja existente în cadrul Războiului Rece, criză ce a permis Marii Britanii și SUA să sprijine New Delhi împotriva atacantului chinez. Pentru o perioadă de câteva luni, această dispută de frontieră risca să se transforme într-un atac al Chinei asupra Indiei. În pofida politicii de ne-aliniere, premierul Jawaharlal Nehru a solicitat sprijinul Marii Britanii și SUA, guvernele acestor țări considerând necesară o implicare activă în politica de apărare a Indiei. Războiul a fost purtat, în principal, la granița Tibetului cu India.

Rădăcinile acestui conflict se află în secolul al IX-lea, când reprezentanți britanici au trasat linia de frontieră, denumită și linia McMahon, care a fost acceptată de India și Tibet în cadrul conferinței de la Simla, din 1914. Această linie de frontieră a fost considerată ca fiind doar în teorie, însă intențiile serioase din partea guvernului indian au apărut după câștigarea independenței, în 1947, iar din partea guvernului comunist chinez, începând cu anii 1950 după invazia Tibetului. Deși a urmat o perioadă de relativă prietenie, deoarece India a recunoscut dreptul Beijingului asupra Tibetului, în 1954, deteriorarea relațiilor sino-indiene a apărut în urma stabilirii lui Dalai Lama în India și după construirea unor avanposturi militare în regiunea de graniță. Totodată, autoritățile de la New Delhi au profitat de răcirea relațiilor sino-ruse, cumpărând avioane de vânătoare rusești de tip MiG-21. O brigadă indiană, slab instruită și dotată, dispusă la frontiera cu China a fost percepută ca o provocare de către Beijing. Mai mult decât atât, India adăpostea agenți ai serviciului american de informații (CIA) care sprijineau rezistența tibetană împotriva Chinei. Liderul comunist Mao Zedong a considerat că acestea sunt indicii al unui posibil atac asupra Chinei, sau dacă nu, cel puțin împotriva intereselor chineze în Tibet, în contextul în care SUA oferea sprijin și Taiwanului.

Deși Beijingul considera că disputele de la frontieră sunt incidente minore și nu intenționa să provoace un conflict, poziția guvernului indian a rămas inflexibilă precizând că linia de frontieră trece prin locul unde se află dislocate unități din Forțele Armate indiene, intenționând printr-o astfel de cacealma să obțină o poziție de forță la graniță, fără niciun conflict. Pe de altă parte, există posibilitatea ca în urma adoptării unor poziții naționaliste de către ambele guverne, dar și a faptului că, prin politica sa agresivă, Mao Zedong a sperat că armata indiană fiind echipată necorespunzător, se va retrage înainte de izbucnirea conflictului, au condus la război.

Washingtonul și Islamabadul au semnat (1954) mai multe acorduri pe linia securității, ceea ce a condus către răcirea relațiilor indo-americane.

Astfel, la 20 octombrie 1962, profitând de faptul că atenția marilor puteri era îndreptată asupra crizei din Cuba, forțele armate chineze au atacat și eliminat unitățile militare indiene din zona de graniță, avansând mai mult de 20 de km în teritoriul indian. Făcând parte din Mișcarea de ne-aliniere, în ajutorul Indiei nu au venit imediat SUA sau Marea Britanie. Totuși a existat un acord anglo-american care a statuat cooperarea dintre cele două țări și ajutorul ce urma să fie oferit Indiei. În perioada următoare acordului, au fost livrate către forțele indiene, cantități însemnate cu armament, echipament și tehnică. De asemenea, la data de 26 octombrie 1962, ministrul indian al apărării, Krishna Menon, om politic cu orientare anti-occidentală, a demisionat, acțiune ce a permis SUA să acționeze în scopul devierii traseului Indiei din cadrul organizației Mișcării de ne-aliniere și totodată să încheie parteneriate strategice cu India. În planul politicii externe, Washingtonul a dus o campanie de blamare a acțiunilor ofensive ale Chinei, avertizând totodată Pakistanul că un act ostil ar putea fi perceput la nivel global. La nivelul conducerii americane se cunoștea faptul că India traversa cea mai gravă situație de după obținerea independenței și că executivul indian avea un moral foarte scăzut, fapt ce împiedica adoptarea unei decizii lucide care să salveze situația. Totodată nici nu se lua în considerare scenariul potrivit căruia forțele armate chineze puteau conduce o acțiune militară complexă împotriva Indiei.

Marea Britanie a menținut o poziție retrasă, sprijinind forțele indiene cu armament și muniție. Totuși, știrile de la New Delhi erau tot mai îngrijorătoare, în afara sprijinului cu echipament militar mai era nevoie de materiale strategice (oțel, petrol) în cantități uriașe, iar forțele aeriene indiene aproape că nu existau, aspect important în contextul în care pierderea supremației aeriene conduce la pierderea războiului. Autoritățile de la Islamabad deveneau foarte îngrijorate de sprijinul american și britanic acordat Indiei, întrucât intenționau să se folosească de sprijinul SUA pentru a face presiuni asupra autorităților indiene, îngrijorări ce puteau conduce la inflamarea situației de securitate regionale.

Rapoartele primite arătau că Beijingul dislocase două divizii la frontiera cu India, păstrând totodată alte cinci divizii în rezervă, putând fi oricând introduse în luptă. Pentru a putea contracara aceste acțiuni, experții militari britanici au alcătuit un plan de acțiune pentru forțele indiene care cuprindea: stoparea ofensivei chineze și stabilizarea situației, pregătirea armatei pentru apărare și recrutarea și înarmarea de noi divizii.

Echipele de negociere anglo-americane acționau și în scopul convingerii Pakistanului și Indiei să coopereze pentru apărarea comună și totodată să stingă conflictul din Kashmir. Scopul principal era evitarea unui război de lungă durată cu repercursiuni grave asupra economiei. Totuși, din corespondența purtată la cele mai înalte niveluri ale celor două state, reiese că lipseau previziunile privind acțiunile viitoare ale Chinei, temându-se mai mult de o subestimare a poziției acesteia.

Poziția Islamabadului era că acest conflict este o exagerare a Indiei, fiind vorba de fapt de o dispută la frontieră, apreciind că Beijingul nu are intenții de a invada India.

Premierul Zhou Enlai a precizat că urmărește obținerea unui compromis cu autoritățile indiene, potrivit căreia intenționau să construiască un drum prin provincia Ladak către Tibet, în schimbul acestuia, Beijingul urmând să investească în dezvoltarea economiei din regiunea disputată.

În pofida acestor ultime poziții, la data de 19 noiembrie 1962 forțele chineze au ocupat teritoriul disputat, fără a întâmpina nicio rezistență din partea forțelor indiene. Premierul Nehru a solicitat ajutor imediat, avertizând asupra iminentei ocupări a estului Indiei, cerând pentru sprijinul aerian cel puțin 12 escadrile de vânătoare și avioane de bombardament în scopul atacării bazelor militare chineze. În ziua următoare, pe 20 noiembrie, executivul britanic a format o comisie de urgență care să analizeze solicitările indiene iar SUA a condiționat implicarea militară de rezolvarea disputei din Kahmir, participarea celorlalte state la apărarea regională și, întrucât în cadrul CS al ONU nu a fost luată nicio decizie în scopul dezamorsării conflictului, Washingtonul a solicitat Commonwealth-ului să introducă în luptă o brigadă comună aflată în Malaya.

Toate aceste măsuri nu au mai fost puse în aplicare, deoarece, la data de 21 noiembrie 1962, China a declarat unilateral încetarea focului, retrăgând-și forțele și recunoscând linia McMahon. În urma acestei acțiuni, la nivel regional, China a câștigat simpatie iar India a fost percepută ca provocatoare. Câștigul anlo-american a constat în aducerea la masa negocierilor a Pakistanului și Indiei pentru rezolvarea conflictului din Kashmir dar și atragerea Indiei din cadrul mișcării de ne-aliniere și folosirea acesteia în cadrul strategiei americane de „grănițuire” a Chinei. Ajutorul oferit pentru refacerea forțelor armate indiene trebuia să fie acordat pe măsura progreselor înregistrate în cadrul negocierilor privind Kashmirul. Eforturile anglo-americane au fost în zadar, întrucât Pakistanul nu s-a mai arătat interesat de negocieri, încheind diferite acorduri cu Beijingul.

În următorul deceniu relațiile sino-indiene au fost reduse, India și-a pierdut credibilitatea ca lider al Mișcării de ne-aliniere iar relațiile sino-ruse s-au tensionat.

Relațiile diplomatice sino-indiene au fost reluate în anul 1976, fiind presărate cu suspiciuni de ambele părți și tensionări cauzate de testele atomice efectuate de India. Deși China nu a renunțat la cererile sale, nu a mai desfășurat acțiuni asemănătoare conflictului mai sus menționat. Ulterior acestui război, China și-a menținut controlul asupra regiunii strategice Aksai Chin, în mediul de analiză britanică apreciindu-se că de fapt, acesta ar fi fost singurul scop al Beijingului, restul fiind o diversiune.

SUA și Marea Britanie au continuat să ofere sprijin pentru refacerea forțelor armate indiene, deși nu mai existau amenințări în regiune, încercând să adopte aceeași strategie cu cea aplicată în Coreea de Sud. Islamabadul considera că sprijinul economico-militar acordat Indiei de către Commonwealth era o amenințare la adresa securității sale, desfășurând, în consecință o politică externă activă care să combată interesele occidentale în India, în timp ce SUA milita pentru atragerea Pakistanului în alianță cu India.

Totuși politica SUA față de India nu s-a menținut constantă, după asasinarea lui Kennedy, interesele americane s-au îndreptat către Pakistan, în timp ce India cumpăra armament și echipamente din Rusia. Testele nucleare efectuate de New Delhi dar și cooperarea militară sino-pakistaneză au complicat situați de securitate în regiune.

Și în prezent, Tibetul continuă să rămână o sursă de tensiune în relațiile sino-indiene, iar prezența lui Dalai Lama și a guvernului în exil la Dharamsala este o sabie cu două tăișuri pentru New Delhi. Pe de o parte este un avantaj în negocierile sino-indiene, însă, pe de altă parte India nu poate influența politica liderului tibetan dar nici nu îl poate izgoni din țară de teama reacțiilor internaționale foarte dure. Un alt efect al conflictului este reprezentat de puternica militarizare a frontierei de ambele părți, dar și de includerea în cadrul serviciului de informații externe al Indiei a unui detașament tibetan de forțe speciale.

În luna ianuarie 2012, China și India au semnat un acord care prevede adoptarea unor măsuri pentru creșterea încrederii și securității la frontieră, acesta fiind primul act cu importanță majoră semnat de cele două state după terminarea conflictului. Acordul determină un cadru legal în care se vor desfășura relațiile economice, întrunirea comisiilor militare ale celor două țări pentru schimb de informații, experiență și evitarea unui nou conflict, prevede inclusiv modalități de stingere pe cale pașnică a unor posibile tensiuni ivite în zona de graniță. Totuși acordul nu reglementează situația teritoriilor aflate în dispută, ceea ce crește riscul apariției unor noi conflicte. Beijingul consideră că India și SUA folosesc Tibetul pentru a contrabalansa creșterea puterii sale economice și militare, în timp ce New Delhi percepe China ca un stat naționalist, agresiv, care intenționează să-și extindă influența în Asia și care pote ataca pe neașteptate, ambele opinii fiind propagate de mass media loială regimurilor aflate la conducere în cele două țări. De asemenea, dezvoltarea naționalismului în cele două țări, contribuie la dezvoltarea tensiunilor, întrucât guvernele nu vor putea adopta o poziție mai dezavantajoasă, care ar conduce la soluționarea disputei, de teama pierderii sprijinului popular.

6.2. Modernizarea Armatei Populare de Eliberare

Republica Populară Chineză este un stat socialist supus unui partid unic, PCC. Armata Populară de Eliberare (Forțele Armate chineze) s-a constituit la 1 august 1927, ca un organism aservit Partidului Comunist. Președintele țării este și șeful Comisiei Militare Centrale, având doi generali pe posturi de vice-președinți. Ceilalți membri ai Comisiei sunt șefii de departamente din cadrul armatei, șefii statelor majore, șeful informațiilor militare și cel al relațiilor internaționale și ministrul apărării. Unul dintre vice-președinți este numit viitorul președinte al Chinei. La următorul congres al Partidului Comunist, cel de-al 19, în anul 2017, se va stabili următoare componență a Comisiei Militare Centrale și implicit următorul președinte pentru anul 2018.

China s-a afirmat ca putere economică și centru regional de putere, dominând Asia de Est și Sud-Est. Politica Beijingului în mările adiacente a provocat reacții din partea Washingtonului, precum și schimbarea strategiei, în sensul întăririi sistemului de alianțe cu Japonia, India, Coreea de Sud, Taiwan etc.

În domeniul armelor nucleare, China a adoptat o strategie de autoapărare, al cărei obiectiv este de a amenința adversarul care ar intenționa să folosească astfel de arme și de a-l împiedica să le folosească. Numărul armelor nucleare ar trebui să fie cel necesar pentru asigurarea securității statului, fără a contribui la escaladarea cursei înarmărilor.cheltuielile necesare pentru apărare sunt de aproximativ 40 miliarde dolari pe an.

În pofida caracterului masiv al armatei, deși este o putere economică, China nu a atins încă nivelul tehnologic al armatelor occidentale, însă în ultima perioadă și-a dezvoltat capabilitățile informatice, de telecomunicații precum și de cercetare științifică.

În anul 1956, datorită amenințării sovietice, China a fost împărțită în 13 regiuni militare, fiecare dintre acestea pe timp de război se putea transforma în teatru de operațiuni, comandantul regiunii conducând exercițiile militare. În prezent sunt șapte regiuni militare, iar această atribuție nu mai este prezentată în strategia chineză, poate și datorită modernizării sistemelor de telecomunicații, exercițiile putând fi conduse de la centru. La începutul anului 2014, liderii militari au precizat că intenționează să reducă la cinci numărul regiunilor și să modernizeze modul acestora de acțiune, având comandamente de forțe întrunite. De asemenea, China și-a dezvoltat unități militar specializate pe război asimetric, atacuri cibernetice și cyber-spionaj.

La începutul lunii februarie a.c., organismul de conducere al armatei, Comisia Militară Centrală, a emis ordine pentru personalul militar, care conțin măsuri mai aspre care să prevină spionajul. Astfel a fost adoptată și Legea Contraspionajului care prevede un control mai mare asupra telefoanelor și internetului, interzicerea unor practici care puteau să afecteze moralul membrilor armatei și o evaluare psihologică mai amănunțită. Astfel de măsuri au fost adoptate pe fondul unei preocupări la nivel global privind întărirea securității pentru prevenirea scurgerilor de informații. În acest context agenția americană CIA a anunțat deja o reevaluare a organizării sale în timp ce justiția americană are pe rol dosarele fostului secretar de stat Hillary Clinton și ale fostului șef CIA, generalul David Petreus, acuzațiile fiind de divulgare a unor informații clasificate prin intermediul internetului.

În ceea ce privește dezvoltarea Chinei ca putere spațială, se apreciază că până în anul 2020 ar putea egala SUA ca număr de sateliți sau tehnologii folosite pentru navigație. De asemenea, China și India sunt orientate mai mult către aplicații econommice și militare, Beijingul dezvoltând chiar sisteme de rachetă antisatelit.

În prezent, China nu deține mijloacele de a se lansa într-o operațiune militară de mare anvergură, din care ar avea mult de pierdut. În pofida măririi constante a bugetului alocat apărării și implicit modernizării aviației și construirii primului portavion, China nu este în măsură să desfășoare o ofensivă pe mare de amploare și nici nu-și poate proteja toate rutele de aprovizionare și energetice. Totuși, reprezentanții militari, încurajați de un sentiment naționalist exacerbat și de o creștere economică importantă, consideră că Beijingul trebuie să se afirme pe scena politică internațională, apreciind că Oceanul Pacific capătă o importanță covârșitoare în actualul context geopolitic, în timp ce puterea SUA începe să scadă. Tot mai multe voci din rândul partidului și al armatei consideră că apărarea trebuie să treacă de frontierele naționale, protejarea intereselor din afara teritoriului însemnând asigurarea viitorului.

Cheltuielile militare au crescut în același ritm cu economia, uneori chiar mai repede. Pentru a putea ține pasul cu dezvoltarea armatelor marilor puteri, Forțele Armate chineze au îmbunătățit sistemul de comandă și control dar și cel de culegere de informații, recunoștere și supraveghere. Dezvoltarea Chinei ca jucător important în regiunea Asia-Pacific a impus dezvoltarea sistemelor de blocare a accesului, prin dezvoltarea unui sistem de rachete balistice anti-navă care ar putea bloca accesul navelor străine (în special grupări de portavioane americane) care ar putea interveni într-un eventual conflict cu Taipeiul.

În mediul de analiză politică de la Washington se apreciază că deși numărul capabilităților militare chineze a crescut, calitatea acestora nu este asemănătoare cu cea a armelor occidentale, astfel că nu se poate vorbi despre China ca o mare putere militară.

Totodată, scăderea controlului civil asupra armatei ar putea conduce la divergențe între elitele politice și cele militare. Deși nu se poate vorbi despre iminența unui conflict între China și o mare putere, un scenariu posibil este că o dată cu creșterea militară, China ar putea schimba regulile jocului în aria sa de influență, amenințând vecinii cu un posibil conflict. Deși astfel de tactici erau obișnuite în timpul regimului lui Mao Zedong, începând cu Deng Xiaoping și continuând cu liderii actuali se observă că aceștia dau dovadă de mai multă responsabilitate. De altfel, Beijingul readuce în actualitate în cadrul convorbirilor la nivel internațional, un percept istoric, potrivit căruia China nu dorește să dețină hegemonia în regiune ci doar pace și dezvoltare. Totuși, creșterea puterii militare și mărirea ariei de proiecție a forței concomitent cu micșorarea resurselor va oferi o altă interpretare istoricei linii de acțiune a liderilor chinezi.

Puterea Chinei ca actor regional nu trebuie ignorată, aceasta fiind deplin integrată în regiune și având relații comerciale importante cu toate statele vecine. În ceea ce privește China, SUA nu pot aplica strategia de îngrădire pe care au folosit-o cu Rusia. Strategia de pivot a SUA în Asia Centrală este menită mai mult să blocheze accesul Rusiei către statele care au ieșire la ocean (Rimland) și nu să îngrădească Beijingul și să provoace un nou Război Rece, cu efecte aproape imposibil de apreciat.

În pofida numeroaselor amenințări la adresa securității și a disputelor teritoriale cu vecinii, Beijingul este profund ancorat în economia globală, ceea ce va permite altor state să solicite soluții non-violente pentru rezolvarea conflictelor. Din cele patru potențiale zone de conflict (Marea Chinei de Sud, Taiwan, Peninsula Coreea și India), cel mai posibil scenariu ar putea fi folosirea limitată a forței în Marea Chinei de Sud. În pofida disensiunilor cu India, războiul între cele două state este cel mai puțin probabil scenariu, întrucât interesele economice și politice bilaterale sunt mai presus de posibilele câștiguri obținute din conflict.

Semnele care ar putea prevedea ascensiunea hegemonică a Chinei pot fi date o atitudine agresivă în ceea ce privește disputele teritoriale, inclusiv acțiuni militare pentru ocuparea unor insule, acțiuni pentru interzicerea accesului altor state în apele teritoriale care sunt obiectul conflictului, expediții punitive precum și cereri teritoriale bazate pe date istorice. De asemenea China ar putea utiliza comerțul și economia ca arme în disputele politice, plasarea unor baze militare în afara granițelor dar și excesiva modernizare a Forțelor Armate.

Pe plan intern, un aspect important ar putea fi reprezentat de schimbarea tonului în cadrul dezbaterilor dintre Partidul Comunist Chinez și Armata Populară de Eliberare în ceea ce privește politica externă a Chinei.

La sfârșitul lunii ianuarie 2015, reprezentanți ai Armatei Populare de Eliberare au anunțat intenția de a disloca diferite tipuri de nave de luptă, inclusiv submarine, în Oceanul Indian. Prima misiune a marinei chineze de combatere a pirateriei s-a desfășurat în anul 2008 și au participat trei nave de luptă, printre care și distrugătorul purtător de rachete „Haiku”. De-a lungul timpului navele care au participat la astfel de misiuni în Oceanul Indian au efectuat vizite în țări precum Kenya, Sri Lanka sau Tanzania. Beijingul intenționează să intensifice prezența în Oceanul Indian pentru a contracara hegemonia SUA din Oceanul Pacific.

Începând cu anii 1990, China a început demersurile în scopul accederii la rangul de putere maritimă regională, capabilă să-și protejeze țărmurile și rutele de comerț. Modernizarea marinei militare și comerciale a constituit o prioritate strategică, susținută de un efort bugetar foarte mare. De asemenea, Beijingul pune un accent deosebit și pe construirea navelor, fiind posibil ca în perioada 2015-2020 să dețină cele mai mari șantiere navale din lume, la care se adaugă și cele mai mari porturi Shanghai, Hong Kong și Singapore.

Potrivit unor declarații aparținând reprezentanților marinei militare chineze, se preconizează că al doilea portavion va fi gata până în anul 2020. De altfel, pe baza unor imagini satelitare se apreciază că șantierul pentru acest portavion se va afla în provincia Wuhan. Mai mult decât atât, Beijingul a dezvoltat o nouă generație de rachete anti-navă dirijate, distrugătoare dotate cu rachete dirijate și submarine cu rachete balistice.

Primul portavion din marina chineză a fost cumpărat în anul 1998, din Ucraina, și au fost efectuate reparații pe șantierul naval chinezesc Dalian, de unde a fost redat marinei militare chineze la data de 25 septembrie 2012, sub numele de „Liaoning”. Raza de acțiune a acestui portavion este de peste 7000 de km, pe lângă armamentul deținut a fost modernizat cu sisteme de rachete dirijate și poate transporta 36 de avioane de vânătoare și elicoptere.

Lansarea într-o singură zi (22 ianuarie a.c.) a trei nave (o navă transportor de personal și materiale, o fregată și o navă de culegere de informații) de pe șantierul naval Hudong-Zhoghua, foarte neobișnuită, demonstrează ritmul alert de modernizare a armatei chineze. Dotarea flotelor din Mările Chinei de Sud și de Est cu transportoare moderne pentru personal și tehnică, demonstrează intenția Beijingului de a crea o forță expediționară capabilă să rezolve disputele din aceste regiuni dar și ambițiile Chinei privind proiecția forței sale militare în afara teritoriului.

Forțele Navale chineze dețin peste 190 de nave de luptă și în contextul în care bugetul pentru apărare al Beijingului va crește în mod similar cu anii precedenți iar cel american va scădea, raportat la aceeași perioadă, până în anul 2020, marina chineză va deține mai multe nave de luptă decât SUA. Toate aceste date demonstrează că Beijingul contestă puterea americană în regiune, chiar dacă la început aceasta se manifestă doar prin dorința de a egala dotarea militară a SUA. Solicitările privind renunțarea la protecția americană asupra Japoniei, Indiei, Coreei de Sud sau Taiwanului sunt realizate în contextul intenției Chinei de a prelua rolul SUA de arbitru al principalelor evoluții regionale.

Un aspect important îl constituie intensificarea activităților militare concomitent cu cele economice, în contextul dezvoltării proiectului Drumului Mătăsii, mai mult decât atât, ce baze și ce instalații militare vor fi implicate. Pentru început, se va observa o intensificare a prezenței militare de-a lungul rutei ce aparține acestui proiect, din Oceanul Indian.

Un aspect aparte îl constituie cooperarea militară a Beijingului cu Moscova, cele două state având tradiție în ceea ce privește desfășurarea exercițiilor militare. Începând cu anul 2005, acestea s-au efectuat periodic, la doi ani, atât cu scopul de a-și verifica reciproc puterea militară cât și cu intenția de a verifica viabilitatea unei alianțe militare care să contracareze NATO. În plan intern, aceste exerciții, care cuprind și cooperarea în cazul unor acțiuni teroriste sau manifestări cu caracter separatist, sunt foarte folositoare Chinei pentru a menține securitatea provinciei Xinajiang.

În plan extern, efectele acestei alianțe ar putea să se facă vizibile în cazul escaladării crizei nord-coreene sau chiar în relația cu Japonia, în contextul în care cele două state au dispute teritoriale cu administrația japoneză. De altfel, intenția strategilor militari chinezi este aceea de a schimba ordinea globală, în sensul multipolarizării acesteia, în timp ce Kremlinul consideră că o amenințare nucleară din partea Coreei de Nord ar putea determina pregătiri militare ale coreei de Sud și Japoniei, fapt ce ar periclita echilibrul regional.

În doctrina chineză, apărarea depărtată se referă la zona cuprinsă între insulele Paracelsus și Spratleys, iar până în anul 2050, se apreciază că Beijingul va controla și spațiul dintre Kurile și Guineea.

Deși se apreciază că bugetul alocat pentru Forțele Armate (FA) chineze va depăși pe cel al celorlalte state, echilibrul regional va rămâne neschimbat. Oficial, Beijingul acordă 1,1% din produsul intern brut (PIB) pentru apărare, pentru deceniul următor se preconizează că acesta va înregistra o creștere de până la 2,3%.

În pofida faptului că, regional, puterea militară a Chinei va depăși pe cea a SUA, proiecția forței sale va fi diminuată de creșterea militară a vecinilor săi, în special India, Japonia și Coreea de Sud. În plus, angajamentele asumate de SUA în India, prin acordurile bilaterale, încearcă să contracareze creșterea militară a Chinei. De altfel, strategia Washingtonului în regiune se va axa pe următoarele direcții: contracararea acțiunilor Beijingului privind încheierea de parteneriate cu New Delhi și Moscova, iar pe de altă parte va acționa pentru distragerea atenției Chinei de la litoralul Pacificului. Autoritățile americane nu urmăresc schimbarea regimului politic din China, întrucât va avea efecte negative asupra relației cu Washingtonul. O Chină democratică ar putea fi un partener bun dar instabil al SUA.

6.3. India – proiecția forței militare în Asia

Politica externă a autorităților de la New Delhi se opune proiecției puterii sale militare dincolo de teritoriul indian, însă acțiunile desfășurate de Ministerul Apărării contrazic această poziție tradițională. În ultimii cinci ani, trupele terestre, aeriene și navale și-au precizat scopurile și necesitățile pentru a desfășura acțiuni în interiorul frontierelor, precizând deseori că proiecția puterii este un mijloc ce susține politica externă și conduce la atingerea obiectivelor naționale. De altfel, Forțele Navale intenționează să-și mențină întâietatea și puterea de a influența operațiunile terestre. Pe de altă parte, doctrina Forțelor Aeriene reliefează trasformarea Indiei într-o putere aeriană capabilă să execute un larg spectru de operațiuni, lărgindu-și zona strategică de la Golful Persic până la Strâmtoarea Malacca. Chiar și tradiționalele forțe terestre, cu o doctrină care face referire la acțiuni în interiorul granițelor, își concentrează atenția pe formarea unei forțe expediționare.

Achiziționarea de către Forțele Armate indiene de portavioane, submarine nucleare, aviație strategică dar și producerea de rachete balistice intercontinentale demonstrează că India poate desfășura operațiuni și în afara teritoriului său.

Totuși, clasa politică consideră că India nu își va proiecta forța în teritoriile învecinate, ci va încerca să se impună ca „soft power”, prin cultura și civilizația ei. De altfel, în mediile academice se consideră că strategia Indiei de influențare a statelor vecine trebuie să se facă numai prin mijloace non-militare.

Pe termen scurt, se apreciază că limitarea voinței politice și a capabilității militare vor opri India să-și îndeplinească anumite scopuri legate de proiectarea puterii. Noțiunea de proiectare a puterii există în gândirea strategică a autorităților indiene întrucât acestea nu au ezitat să o folosească atunci când interesele au fost amenințate.

Proiecția puterii se realizează la nivel strategic și reprezintă capabilitatea unei națiuni de a se folosi de elementele sale de putere (politic, economic, informațional și militar) în scopul dislocării și sprijinirii forțelor în alte locații, pentru a reacționa la crize, a descuraja folosirea forței și a impune stabilitate regională.

Pentru a demonstra că Forțele Armate indiene sunt capabile să proiecteze forța militară în afara granițelor țării, trebuiesc analizate elementele „soft” (securizarea căilor de comunicație maritime, operațiuni de evacuare, umanitare și de menținere a păcii) și „hard” (demonstrații de forță, descurajare, intervenție armată și chiar cucerirea unui teritoriu).

Securizarea căilor de comunicație maritime presupune protejarea navelor comerciale împotriva amenințărilor. Această măsură este foarte importantă în contextul în care economia indiană se bazează foarte mult pe comerț, prioritatea marinei militare indiene fiind protejarea navelor care tranzitează Oceanul Indian. Începând cu anul 2006, marina militară indiană s-a alăturat misiunii internaționale împotriva pirateriei din Strâmtoarea Malacca, ce adăpostește cel mai mare centru industrial, economic și comercial din regiune, Singapore. De asemenea, marina militară indiană execută misiuni de patrulare și escortă și în Golful Aden, executivul indian apreciind că prin această regiune se efectuează schimburi militare în valoare de câteva miliarde de dolari.

Operațiunile de evacuare presupun evacuarea cetățenilor dintr-o țară aflată în război sau revolte sociale. Forțele navale indiene au participat la evacuarea personalului în timpul conflictelor din Liban sau Irak. În operațiunile umanitare de înlăturare a efectelor dezastrelor naturale, New Delhi a dovedit că este în măsură să mobilizeze personal și tehnică, exemplificativ în acest caz fiind ajutorul acordat statelor din regiune după un tsunami care a devastat coastele Asiei, în anul 2004. De asemenea, India este unul dintre cei mai importanți contributori la misiunile ONU de menținere a păcii în țări precum Congo, Liban, Timorul de Est, Coasta de Fildeș și Înălțimile Golan.

De-a lungul timpului, India s-a folosit și de elementele „hard” ale proiecției forței militare, în special prin demonstrații de forță. În anul 1987, un avion aparținând Forțelor Aeriene indiene a pătruns neautorizat în spațiul de zbor sri-lankez pentru a parașuta provizii pentru etnicii tamili, supuși unui asediu de către forțele guvernamentale. De asemenea, India dislocă nave de luptă în Marea Chinei de Sud și Golful Persic, pentru a-și arăta interesul în aceste regiuni.

Amenințarea cu forța a fost utilizată de New Delhi, în anul 1971, prin lansarea unor proiectile asupra reședinței comandantului forțelor armate din Pakistanul de Est, fapt ce a dus la predarea acestuia și a pus capăt războiului indo-pakistanez. Acțiuni punitive și intervenția armată au fost folosite de India tot în războiul cu Pakistanul.

India va avea nevoie și în viitor să se folosească de proiecția forței militare, obiectivele sale primare fiind dezvoltarea unei economii sustenabile și securitate internă. Îndeplinirea acestor scopuri depinde foarte mult de situația din regiune, întrucât pacea va aduce prosperitate Indiei. Totuși, potrivit organizației independente „Fund for peace”, care a alcătuit un index al statelor eșuate pentru anul 2014, vecinii Indiei (care se află la locul 81, atenționare ridicată) sunt plasați astfel: în stare de alertă ridicată pe locul 7 Afganistanul, locul 10 Pakistan, iar în stare de alertă locul 24 Myanmar, locul 29 Bangladesh, locul 30 Sri Lanka. Cauzele care afectează direct securitatea în vecinătatea imediat a Indiei sunt de natură politică,economică sau conflicte interetnice, ceea ce demonstrează că India va trebui să folosească în continuare proiecție forței sale militare pentru detensionarea situației de securitate.

New Delhi și-a stabilit ca zonă de interes suprafața cuprinsă între Golful Persic și Strâmtoarea Malacca, întrucât consideră că ceea ce se poate întâmpla în Oceanul Indian poate afecta siguranța națională. Interesele Indiei în regiune sunt de natură economică și pentru accederea la resursele energetice. În ultimii ani, declarațiile oficiale ale liderilor indieni au scos în evidență importanța securității energetice, ca fiind vitală pentru creșterea economică. Peste jumătate din nevoile indiei de petrol și gaze naturale sunt acoperite din importuri și provin din Golful Persic. Consumul de petrol va crește în India, cu o rată mult mai mare decât în Occident, ajungând să se dubleze până în anul 2030. Pentru a beneficia de o creștere economică sustenabilă, India trebuie să-și securizeze accesul către noi surse de hidrocarburi.

Abilitatea Indiei de a controla evenimentele care au loc în proximitatea granițelor sale se va reflecta în creșterea puterii economice, iar puterile în devenire trebuie să-și lărgească sfera de influență.

New Delhi a proiectat forța militară asupra unei părți a Ocenaului Indian, ceea ce înseamnă că poate fi considerat un hegemon regional, producător de securitate în aria sa de interes. Odată cu puterea vin și responsabilitățile, astfel că India ca putere regională în Asia de Sud și ca aspirant (alături de Brazilia, Germania și Japonia) la CS al ONU trebuie să-și asume și responsabilități mai mari.

Forțele Armate vor avea în viitor un rol deosebit și în susținerea misiunilor de menținerea păcii, pentru protejarea cetățenilor din străinătate (peste 5 milioane de indini muncesc în Golful Persic) și prevenirea unor ostilități din partea vecinilor.

La proiecția forței militare contribuie, în măsuri diferite, cele trei componente ale sale, aeriană, maritimă și terestră. În contextul în care mai mult de 70% din valoarea schimburilor comerciale provine de pe apă, forța maritimă indiană are un important rol în susținerea dezvoltării economiei. Mai mult decât atât, pe măsură ce India este în căutare de resurse energetice, conducerea politico-militară conectează aceste necesități de nevoia de a avea forțe navale capabile să protejeze interesele economice și energetice în ounctele cele mai importante ale Oceanului Indian. Portavioane, nave de luptă și submarine echipate cu rachete sunt cele mai importante în proiecția forței militare. În curând vor mai intra în dotare și alte două portavioane, iar introducerea pe acestea a avionului de vânătoare-bombardament MiG-29K va transforma marina militară indiană în ce mai puternică forță de atac din regiune. Punctele slabe sunt reprezentate de vechimea în serviciu, calitatea mai slabă, tonajul mic dar și sume insuficiente alocate pentru întreținere și reparații.

În concluzie, capacitatea Forțelor Navale indiene de a-și proiecta forța militară în Oceanu Indian este afectată de faptul că, în prezent, se dezafectează mai multe nave decât sunt cumpărate, iar pentru aproximativ jumătate din nave se apropie sfârșitul duratei de funcționare. Totuși, pentru a contracara influența Beijingului, marina indiană a stabilit un Comandament al Orientului Îndepărtat în insulele Andaman.

Componenta aeriană a proiecției forței militare se referă în principal la lovituri împotriva țintelor aflate la sol și transportul trupelor terestre. Totuși, majoritatea aparatelor de zbor au fost achiziționate bucată cu bucată, au devenit foarte uzate moral, așa că se pun întrebări serioase legate de capacitatea viitoare de luptă. Pe de altă parte, având în vedere dezvoltarea sistemelor deapărarea antiaeriană, și costul ridicat al unui aparat de zbor, India ar trebui să se concentreze pe dezvoltarea rachetelor sol-sol împotriva țintelor bine protejate din adâncimea apărării.

Folosirea unui corp expediționar din cadrul forțelor terestre presupune ca acesta să fie sprijinit de capabilități de transport aeriene și maritime. O astfel de unitate va putea desfășura misiuni de menținere a păcii în cadrul ONU, însă liderii militari consideră că este necesară o prezență mai mare a armatei indiene în regiune chiar și în afara organizației. Cu toate acestea, India nu deține capabilități de transport al trupelor, în cantități mai mari de o brigadă.

Deși strategii indieni și-au propus atingerea atingerea unor obiective pentru toate dintre cele trei ramuri, acestea nu vor fi atinse, cel puțin pe termen scurt. În prezent, forța economică, mai derabă decât forța militară, va fi adevăratul instrument de măsură a puterii unui stat. Totuși, India, ca hegemon regional în creștere, își va folosi capacitatea militară pentru a preveni crearea unui vacuum de putere în regiune.

Concomitent cu programul nuclear, India a reușit să pornească și pe cel spațial, reușind să plaseze sateliți pe orbită, în colaborare cu Rusia. Cu ajutorul acestor sateliți poate observa dispozitivul trupelor chinezești din Tibet.

6.4. India – dezvoltarea capacităților nucleare

În pofida faptului că India a început programul nuclear în anii 1960, emergența sa ca putere nucleară s-a realizat de-abia în anii 1990. Această dezvoltare târzie poate fi pusă pe seama creșterii amenințărilor din partea Chinei și Pakistanului sau probabil existau anumite limitări din punct de vedere tehnologic. Din punct de vedere politic, venirea la putere a Partidului Popular Indian, cu o platformă foarte favorabilă dezvoltării programului nuclear, a determinat atunci, ca și în 2014, reluarea discuțiilor și negocierilor. Un alt factor al acestei întârzieri ar putea fi cel economic, având în vedere povara pe care trebuie să o susțină populația ca urmare a unor astfel de ambiții.

La doi ani după războiul sino-indian, în 1964, China a efectuat cel dintâi test nuclear, anticipat de SUA și India, însă aceasta din urmă investea mai mult în forțele convenționale, ca urmare a eșecului suferit. Totuși, se desfășurau cercetări și chiar teste mai reduse, subterane, iar în anii 1974 și 1980 au avut loc alte două teste sortite eșecului, întrucât India nu procurase un vector purtător al încărcăturii nucleare mai performant, până în anul 1983, când a început programul de dezvoltare a rachetelor dirijate.

În paralel, New Delhi a început negocierile din cadrul Tratatului de Neproliferare Nucleară, solicitând Chinei să-și limiteze programul nuclear, însă fără efect, întrucât efectele acestui tratat se aplicau mai mult puterilor nucleare în devenire și nu celor deja existente, cum era China.

Începând cu 1963, armata indiană a beneficiat de sprijin american, din punct de vedere al dotării dar și al instrucției, în timp ce Washingtonul avertiza voalat Beijingul că va proteja orice stat care nu deține arme nucleare din Asia. Totuși nu toată clasa politică indiană era convinsă că țara ar trebui să se bazeze exclusiv pe sprijin intern într-un posibil conflict. Începând cu anul 1965 relațiile indo-americane au început să se erodeze, New Delhi a dat de înțeles că va căuta sprijin în altă parte, mai ales în urma lipsei de reacție a autorităților americane față de acțiunile Pakistanului. Washingtonul a tăiat ajutorul economic și asistența militară către India și Pakistan, în urma neînțelegerilor dintre acestea, Islamabdaul a declarat război. Atât SUA cât și Rusia au avertizat China să nu intervină în conflict și au solicitat, prin intermediul CS al ONU ca părțile să se abțină de la orice acțiune care ar putea conduce la un conflict. Ulterior acestor luări de poziție, liderii indieni au realizat că cele două mari puteri nu vor permite Chinei să atace cu arme nucleare, fapt reieșit din scenariile unei eventuale lupte făcute de New Delhi, în care arătau că se temeau de un posibil atac subversiv din partea Chinei și nu de unul nuclear.

În perioada următoare, relațiile indo-ruse au devenit mai strânse, în dauna SUA, Beijingul solicitând sprijinul Rusiei (URSS) în eventualitatea unui atac nuclear executat de China. Totuși, au existat și unele divergențe între Moscova și New Delhi, pe fondul unor livrări de armament rusesc către Pakistan. În acest context, pentru a mai domoli neliniștile clasei politice indiene, liderii ruși au încercat organizarea unui sistem de apărare colectivă, din mai multe țări, îndreptat împotriva Chinei. India nu a fost de acord cu această propunere, întrucât deteriora și mai mult relațiile cu Beijingul și nici nu corespundea politicii sale de nealiniere. Până la urmă tratatul a fost semnat la sfârșitul anului 1971, în contextul invadării de către forțele indiene a Pakistanului de Est care a determinat îmbunătățirea relațiilor SUA-China. Cu acest prilej, secretarul de stat de la acea vreme, H. Kissinger, a precizat, la Beijing, că nu dorește un atac asupra Indiei, însă nici nu va oferi ajutor acesteia în caz că este atacată. Mesajul nu era îndreptat, după cum ar părea, către China, ci către India, scop în care membri ai executivului indian au început să desfășoare întrevederi cu omologii acestora de la Beijing.

Ajutorul Moscovei s-a desfășurat pe mai multe planuri: armament și echipament în timpul conflictului indo-pakistanez, blocarea rezoluțiilor înaintate de SUA către CS al ONU dar și oferirea unei acoperiri politice a invaziei asupra Pakistanului de Est, transformat ulterior în Bangladesh. Acest sprijin a micșorat vulnerabilitatea Indiei în fața unui atac al Beijingului, liderii indieni fiind convinși că Moscova va interveni împotriva Chinei.

Începând cu anul 1972, India a început să desfășoare acțiuni pentru a ieși de sub influența rusească, printre care îmbunătățirea relațiilor cu China și accelerarea testelor nucleare.

O dată cu invazia Afganistanului de către Rusia, în 1979, SUA au intensificat relațiile cu Islamabadul ceea ce a determinat India să-și simtă amenințată hegemonia sa în sudul Asiei. Dezvoltarea programului nuclear pakistanez, nu numai că a condus la deteriorarea situației de securitate, prin accentuarea conflictului din Kashmir, dar a și arătat că Islamabadul deține capabilitățile necesare pentru efectuarea unui atac nuclear asupra Indiei. În acest context, India s-a văzut obligată să procure armament nuclear sovietic, în special vectori purtători ai focoaselor nucleare. Premierul Rajiv Ghandi a solicitat unei comisii militare să prezinte care sunt nevoile de armament nuclear. Aceasta a considerat că pentru început sunt necesare 60 de bombe, care ar urma să fie transportate cu avionul până la țintă, costul total, dar care putea fi răspândit pe mai mulți ani fiind de 6,5 miliarde dolari, ceea ce însemna tot bugetul alocat apărării în acea perioadă.

Confruntarea sino-indiană din 1986 a determinat New Delhi să solicite ajutor Moscovei, însă aceasta nu a adoptat nicio acțiune, întrucât președintele rus de la acea vreme exercita o politică externă bazată pe reluarea legăturilor cu China. Mai mult decât atât, președintele rus a retras o divizie mecanizată din Mongolia, iar după solicitarea de ajutor de către New Delhi, Moscova a răspuns că prioritatea sa o constituie îmbunătățirea relațiilor cu Beijingul. Mai mult dect atât, în anul 1987, Moscova a decis să taie combustibilul necesar pentru ca avioanele de vânătoare să execute un exercițiu militar, iar după retragerea din Afganistan s-au intensificat și relațiile cu Islamabad. Astfel, atunci când trebuia reînnoit tratatul de prietenie ruso-indian, Moscova a anunțat că nu își mai folosește dreptul de veto la CS al ONU pentru a lua partea Indiei.

Spre sfârșitul anului 1988 autoritățile chineze au realizat eșecul diplomației nucleare, nereușind să obțină sprijinul niciunei puteri nucleare și mai ales să descurajeze înarmarea Pakistanului. Începând cu martie 1989, New Delhi a decis subvenționarea dezvoltării de arme nucleare, reușind ca în 1990 India să devină un stat nuclear cu ciclu complet de producere a acestui tip de armă. Concomitent cu dezvoltarea armei nucleare, în anul 1993, la nivelul șefilor de guverne, au avut loc întrevederi în scopul reducerii trupelor de la frontieră și respectării acordului de încetare a focului.

India a avut o politică foarte schimbătoare în ceea ce privește armele nucleare. Deși este înconjurată de state care dețin astfel de arme, liderii săi au folosit mijloace non-militare pentru a-și apăra țara. New Delhi a reușit să atragă sprijinul SUA și al Rusiei pentru a descuraja acțiunile Chinei.

În anul 2005 a fost dat publicității un acord de cooperare nucleară indo-american care îi permitea Indiei să poată face comerț cu materiale radioactive, în schimb India trebuia să permită accesul echipelor de inspectori la facilitățile nucleare declarate cu uz civil, cele militare nefiind obiect al acordului. Tergiversarea negocierilor a făcut ca acest acord să intre în drepturi de-abia după aprobarea acestuia de către Agenția Internațională pentru Energie Atomică, în februarie 2009. Câteva luni mai târziu, New Delhi a pus la dispoziția Agenției un plan care prevedea că până la sfârșitul anului 2014 să fie pregătite pentru inspecție 16 facilități nucleare civile.

India a semnat tratate de cooperare nucleară cu Rusia, Franța, Marea Britanie, Coreea de Sud, Canada, Argentina, Kazahstan, Mongolia și Namibia. În aprilie 2013, Canada și India au semnat un acord privind comerțul cu materiale și tehnologie nucleară, în timp ce cu Japonia este la stadiul de negocieri. În septembrie 2014, un astfel de acord a fost semnat și cu Australia, care va putea astfel să exporte uraniu pentru facilitățile nucleare civile indiene.

New Delhi intenționează să impună reguli stricte și asupra tehnologiilor cu dublă utilizare pentru a putea obține calitatea de membru al Grupului de exportatori de materiale și tehnologie nucleară. În luna ianuarie 2015, SUA a anunțat că sprijină India pentru a putea să adere la această organizație iar Beijingul a anunțat că sprijină India să adopte măsurile necesare pentru a putea îndeplini cerințele aderării. Pe de altă parte, India nu intenționează să facă parte din Tratatul de neproliferare, argumentând că „armele nucleare sunt parte a securității naționale și vor rămâne astfel până la eliminarea acestora”. India nu este semnatară nici a Tratatului pentru interzicerea testelor nucleare și continuă să producă material fizionabil pentru programul său nuclear.

Chiar dacă SUA fac lobby pentru acceptarea Indiei în Grupul exportatorilor de materiale nucleare, Beijingul, chiar dacă nu și-a exprimat dezacordul în mod explicit, consideră că India încă nu a îndeplinit toate standardele necesare accederii în grup. Motivele Chinei sunt date pe de altă parte de creșterea influenței SUA în regiune și de luările de poziție privind conflictul din Marea Chinei de Sud, intensificarea rolului Indiei la nivel global dar și de relațiile încordate ale Indiei cu Pakistanul, aliat al Beijingului. De altfel, China ar putea să propună și poate chiar să condiționeze și aderarea Pakistanului la organizația Tratatului de neproliferare.

În prezent, cele mai mari amenințări la adresa securității nu mai provin de la un stat nuclear ci de la terorismul nuclear, astfel că autoritățile indiene sunt interesate de noi instituții ce ar putea micșora posibilitatea ca materialul nuclear să poată fi procurat de teroriști.

7. Încheiere

Zbigniew Brezinski considera că India și China sunt doi dintre cei cinci jucători strategici importanți și activi, la nivel mondial, în vreme ce Robert Kaplan numește China ca fiind „pivotul geografic al istoriei”, iar India „statul-pivot suprem”. Ca putere regională, China are posibilitatea ca prin deciziile pe care le adoptă să schimbe echilibrul geopolitic, fiind încurajată de economia sa emergentă. În viitorul apropiat, va contesta puterea americană, ridicând problema Taiwanului, în timp ce Rusia se va simți amenințată de influența pe care Beijingul o va exercita asupra fostelor state sovietice aflate la granițele sale. Avantajul învecinării cu aceste state este reprezentat de faptul că acestea dețin mult mai puțină putere decât fosta URSS, iar dezavantajul este mai mult de ordin intern, în contextul în care, uigurii din Xianjiang le vor urma exemplu și totodată le vor solicita ajutorul.

Pe de altă parte, China promovează o apropiere față de Moscova, în scopul formării unei alianțe care să contrabalanseze puterea americană în regiune și totodată să stopeze dezvoltarea economică a Europei.

Anul 2015 este marcat de începerea luptelor pentru putere, Beijingul pregătindu-se de Congresul al XIX-lea, ce urmează a avea loc în 2017, când cinci membri ai Biroului Politic vor fi înlocuiți. Președintele Xi Jinping va continua și în acest an lupta anticorupție și totodată va forța adoptarea de noi legi privind proprietățile imobiliare. De asemenea, autoritățile chineze au în vedere schimbarea structurii serviciilor de informații, legi care vor afecta atât mass media cât și rețeaua de internet.

India, putere nucleară și jucător mondial în devenire, se consideră rival al Chinei, având totuși o viziune mai pacifistă asupra rolului său regional. Interesele Indiei contravin celor ale Beijingului, încurajând Rusia să-și exercite influența în regiune, dar și o prezență iraniană sporită în Afganistan, pentru a contracara Pakistanul, aliatul Chinei. Afganistanul este o regiune cheie, în care converg interesele Chinei, Indiei, Rusiei și Iranului, iar din pacificarea zonei, cel mai mult ar avea de câștigat India, apreciindu-se că ar putea ajunge din urmă economia chineză.

Concentrarea masivă de arsenal nuclear din regiunea Asiei de Sud și Est, dar și prezența a numeroase focare de conflict demonstrează vulnerabilitatea sporită a acestei regiuni. Totodată, statele din Asia se consideră tot timpul într-o stare de confruntare, cele puternice adptă măsuri pentru consolidarea forțelor armate, iar cele slabe crează sisteme de alianțe, precum ASEAN. Distribuția puterii militare este dezechilibrată, în contextul în care China deține mai multe forțe armate și armament decât oricare altă putere regională, mai mult decât atât, Beijingul continuând într-un ritm susținut înzestrarea și modernizarea Armatei Populare de Eliberare.

În pofida acestor progrese, China nu va dobândi statutul de putere mondială, însă va domina regiunea prin puterea sa economică și militară, principala sa țintă geostrategică reprezentând-o India.

Potrivit lui Kaplan, Asia se confruntă cu o lipsă de spațiu în ceea ce privește anumite greșeli de strategie, în contextul dezvoltării puterii militare, concomitent cu împuținarea resurselor. Flotele chineză și indiană au capacitatea de a-și proiecta forța în regiunile limitrofe Oceanului Indian.

Relația României cu cele două state se desfășoară în plan politic, economic, cultural dar și strategic, însă factorul politic promovează dezvoltarea acestei relații în funcție de evoluția situației globale. Atât SUA cât și statele membre UE dezvoltă relații bilaterale cu China și India, care întrec cu mult pe cele cu România. Pentru cele două state, relația cu Bucureștiul prezintă interes, însă nu este o prioritate.

La sfârșitul lunii martie a.c., Camera de Comerț și Industrie a României a organizat seminarul „Piețele din India și China: oportunități și provocări”, care a fost adresat companiilor românești mici și mijlocii interesate să pătrundă pe piețele indiene și chinezești.

Accesul companiilor românești pe aceste piețe se va face în contextul în care relațiile UE cu cele două state s-au intensificat, dar și ulterior încheierii între UE și India unui tratat de liber schimb. Agenda seminarului a cuprins dezbateri privind importanța scăderii taxelor și impozitelor, în contextul viitoarei schimbări a legislației vamale, protecția drepturilor intelectuale în China dar și instrumentele UE puse la dispoziția antreprenorilor.

În ultima perioadă, politica externă românească a avut ca obiectiv relansarea relațiilor tradiționale cu China în special dar și cu India, semnificativ în acest sens fiind participarea țării noastre la Expoziția de la Shanghai. Înainte de 1989, relațiile României cu cele două state erau privilegiate, însă ulterior căderii comunismului schimburile comerciale s-au dezechilibrat, acestea fiind bazate mai mult pe importul de produse chinezești și indiene.

Primii trei parteneri asiatici de comerț ai României sunt China, Coreea de Sud și India. Investitorii chinezi și indieni manifestă un interes deosebit pentru țara noastră, volumul schimburilor economice crescând în fiecare an. Cea mai cunoscută și controversată achiziție indiană este Combinatul Metalurgic de la Galați. În continuare, strategia diplomației românești ar trebui să cuprindă dezvoltarea schimburilor economice și atragerea de investiții. La nivel politic, o apropiere a României de cele două state, la un nivel asemănător celui dinainte de 1989, este aproape imposibilă, printre factorii care contribuie la această stare de fapt fiind apartenența la UE și NATO, parteneriate cu SUA și relațiile cu Japonia și Coreea de Sud dar și tensiunile sino-indiene. Relațiile cu cele două state vor fi abordate prin prisma UE și NATO cu avantajele și dezavantajele acestei apartenențe.

În contextul crizei din Ucraina și al tensionării relațiilor NATO-Rusia, preocuparea cea mai importantă a României este asigurarea securității energetice, iar China, cel mai mare consumator de energie, are relații foarte bune cu statele furnizoare de hidrocarburi.

Forumul economic China-Europa Centrală și de Est, desfășurat la București, la sfârșitul anului 2014, a adus numeroase avnataje pentru oamenii de afaceri români, însă cel mai important a fost acordul privind construirea unei căi ferate între Belgrad și Budapesta, în care Beijingul va investi 1,5 miliarde de euro. Strategia chineză pentru Europa, este dezvoltarea infrastructurii în scopul desfășurării în condiții bune a schimburilor comerciale sino-europene. Din această strategie făcea parte și cumpărarea/privatizarea portului grecesc Pireu, însă după preluarea puterii de către gruparea radicală de stânga Syriza, privatizarea a fost oprită iar compania chineză Kosko a anunțat că va renunța la acest port. În acest context, România ar putea prelua inițiativa, punând la dispoziție portul Constanța, contribuind cu acest hub la unirea Europei de China. Totuși, cu cât Europa vorbește mai mult despre Grexit, Atena se îndreaptă tot mai aproape de Rusia și China. În pofida declarațiilor autorităților ruse privind susținerea economiei grecești, Moscova nu va putea să înlocuiască Troica, iar Beijingul, deși are puterea financiară necesară, nu va interveni dacât dacă va obține beneficii mai mari.

Contextul geopolitic este complex, Rusia și-a intensificat influența în Serbia, Ungaria și Grecia unde factorul etnic dar și venirea la putere a unor lideri radicali au condus la orientarea către Moscova. Totodată, Kremlinul, pentru a contracara sancțiunile SUA și UE, a crescut vânzarea de gaze naturale către China și consideră scutul antirachetă desfășurat în Europa de Est o amenințare la adresa securității. Beijingul încearcă să profite de această încurcătură, atât de pe urma relațiilor cu Rusia cât și prin investiții în Europa Centrală și de Est și împrumuturi avantajoase acordate de băncile chineze către băncile din Ungaria și Serbia. Mai mult decât atât, rămâne de stabilit dacă se va forma o alianță ruso-chinezească împotriva SUA și Occidentului, în contextul în care Washingtonul va decide să păstreze prețuri scăzute la petrol, se va implica mai activ în Ucraina concomitent cu îngrădirea puterii chineze. Moscova are baze militare în Transnistria, Sevastopol, Serbia (Nis – bază pentru ajutoare umanitare), Budapesta are o politică externă pe alocuri pro-rusă iar în Ucraina situația de securitate este tensionată. În acest context, o alianță ruso-chineză ar putea conduce la deteriorarea relațiilor sino-române. Totuși, mai mulți factori demonstrează că un astfel de scenariu este puțin probabil: în domeniul schimburilor comerciale UE rămâne cel mai important partener al Rusiei așa cum SUA este un partener important pentru China, în pofida faptului că schimburile între cele două puteri au atins 100 miliarde dolari, acestea sunt dezechilibrate, fiind bazate pe armament, petrol și gaze.

În ceea ce privește relațiile cu India, parteneriatul strategic indo-american deschide calea relațiilor economice cu această țară în domeniul energetic dar și al cooperării în cadrul instituțiilor internaționale. În plan politic, autoritățile române trebuie să dea dovadă de o abordare precaută, evitând poziții pro-chineze sau pro-indiene.

Bibliografie:

Lucrări generale:

Bădălan, Eugen, Bogdan, Vasile, Organizații și structuri de securitate, Ed. Militară, 2009.

Brezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Ed. Univers enciclopedic, 2000.

Budura, Anna Eva, Diplomația chineză: premise istorice și spirituale, Ed. Top Form, 2010.

Buzatu, Ion, Mogulii vechi și noi, Ed. Capitel avangarde, 2013.

Buzatu, Ion, Relațiile româno-chineze în secolul XX, teză doctorat, 2004.

Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Ed. Corint, 2012.

Dinu, Mihai Ștefan, Federația Rusă – elemente cheie ale participării în OCS și posibile influențe în Asia Centrală și Caucaz, cu posibile repercusiuni asupra României, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, 2010.

Friedman, George, Următorii 100 de ani, Ed. Litera, 2009.

Frunzeti, Teodor, Oprescu, Sebastian, Lumea marilor puteri (2011-2013), Ed. Top Form, 2013.

Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009, Ed. CTEA, 2009.

Kaplan, Robert, Răzbunarea georgrafiei, Ed. Litera, 2014.

Kissinger, Henry, Despre China, Ed. Comunicare.ro, 2012.

Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. ALL, 2010.

Rațiu, Gheorghe, China-trecut, prezent și viitor, Ed. PACO, 2014.

Articole din periodice:

Castaneda, Jorge G, Why including emerging powers would heart global governance, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 5, septembrie-octombrie 2010, p. 109-122.

Chine, puissance deconcertante, în Revue Defence Nationale, Franța, nr. 742, vara 2011.

Economy, Elisabeth C., The game chaner coping with China’s foreign policy revolution, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 6, noiembrie-decembrie 2010, p. 142-152.

India’s rise, America’s interest. The fate of US-Indian partnership, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 2, martie-aprilie 2010, p. 76-91.

Kempf, Olivier, Emergence: d’une convergence economique a une divergence politique, în Geopolitique, Franța, nr. 3/115, ianuarie-martie 2012, p. 66-71.

Kaplan, Robert, The geography of chinese power. How far can Beijing reach on land and at sea?, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 3, mai-iunie 2010, p. 22-41.

Kennedy, Andrew, India’s nuclear odyssey, în International Security, SUA, vol. 36, nr. 2, toamna 2011, p. 120-153.

Repez, Filofteia, Deaconu, George, India – gigantul strategic al începutului de secol XXI, în Infosfera, III, 1, 2011, p. 83-87.

Pagini de website:

Home

http://apdforum.com/

http://www.bbc.com/

http://blogs.nottingham.ac.uk/

http://www.bloomberg.com/

http://www.businessinsider.com/

Acasa

http://www.china.org.cn/

http://chinadailymail.com/

http://civitaspolitics.org/

http://www.ctbto.org/

http://www.dailymail.co.uk/

www.defense.gov

Home

http://ffp.statesindex.org/

http://www.forbes.com/

http://fortune.com/

Home

http://in.china-embassy.org/eng/

http://www.indianembassy.org.cn/

http://www.irgamag.com/

http://www.jamestown.org/

http://www.janes.com/

http://www.mediafax.ro/

http://www.munger.com.cn/

http://www.nti.org/

http://www.osw.waw.pl/

http://www.pwc.com/

http://www.rand.org/

http://www.roubinisedge.com/

http://rt.com/uk/

http://www.scmp.com/

http://sputniknews.com/

https://www.stratfor.com/

http://thediplomat.com/

http://www.theguardian.com/

http://www.whitehouse.gov/

https://www.wikipedia.org/

http://www.worldbank.org/

http://www.wsj.com/

http://news.xinhuanet.com/

Bibliografie:

Lucrări generale:

Bădălan, Eugen, Bogdan, Vasile, Organizații și structuri de securitate, Ed. Militară, 2009.

Brezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah, Ed. Univers enciclopedic, 2000.

Budura, Anna Eva, Diplomația chineză: premise istorice și spirituale, Ed. Top Form, 2010.

Buzatu, Ion, Mogulii vechi și noi, Ed. Capitel avangarde, 2013.

Buzatu, Ion, Relațiile româno-chineze în secolul XX, teză doctorat, 2004.

Chomsky, Noam, Noi creăm viitorul, Ed. Corint, 2012.

Dinu, Mihai Ștefan, Federația Rusă – elemente cheie ale participării în OCS și posibile influențe în Asia Centrală și Caucaz, cu posibile repercusiuni asupra României, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, 2010.

Friedman, George, Următorii 100 de ani, Ed. Litera, 2009.

Frunzeti, Teodor, Oprescu, Sebastian, Lumea marilor puteri (2011-2013), Ed. Top Form, 2013.

Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009, Ed. CTEA, 2009.

Kaplan, Robert, Răzbunarea georgrafiei, Ed. Litera, 2014.

Kissinger, Henry, Despre China, Ed. Comunicare.ro, 2012.

Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. ALL, 2010.

Rațiu, Gheorghe, China-trecut, prezent și viitor, Ed. PACO, 2014.

Articole din periodice:

Castaneda, Jorge G, Why including emerging powers would heart global governance, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 5, septembrie-octombrie 2010, p. 109-122.

Chine, puissance deconcertante, în Revue Defence Nationale, Franța, nr. 742, vara 2011.

Economy, Elisabeth C., The game chaner coping with China’s foreign policy revolution, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 6, noiembrie-decembrie 2010, p. 142-152.

India’s rise, America’s interest. The fate of US-Indian partnership, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 2, martie-aprilie 2010, p. 76-91.

Kempf, Olivier, Emergence: d’une convergence economique a une divergence politique, în Geopolitique, Franța, nr. 3/115, ianuarie-martie 2012, p. 66-71.

Kaplan, Robert, The geography of chinese power. How far can Beijing reach on land and at sea?, în Foreign Affairs, SUA, vol. 89, nr. 3, mai-iunie 2010, p. 22-41.

Kennedy, Andrew, India’s nuclear odyssey, în International Security, SUA, vol. 36, nr. 2, toamna 2011, p. 120-153.

Repez, Filofteia, Deaconu, George, India – gigantul strategic al începutului de secol XXI, în Infosfera, III, 1, 2011, p. 83-87.

Pagini de website:

Home

http://apdforum.com/

http://www.bbc.com/

http://blogs.nottingham.ac.uk/

http://www.bloomberg.com/

http://www.businessinsider.com/

Acasa

http://www.china.org.cn/

http://chinadailymail.com/

http://civitaspolitics.org/

http://www.ctbto.org/

http://www.dailymail.co.uk/

www.defense.gov

Home

http://ffp.statesindex.org/

http://www.forbes.com/

http://fortune.com/

Home

http://in.china-embassy.org/eng/

http://www.indianembassy.org.cn/

http://www.irgamag.com/

http://www.jamestown.org/

http://www.janes.com/

http://www.mediafax.ro/

http://www.munger.com.cn/

http://www.nti.org/

http://www.osw.waw.pl/

http://www.pwc.com/

http://www.rand.org/

http://www.roubinisedge.com/

http://rt.com/uk/

http://www.scmp.com/

http://sputniknews.com/

https://www.stratfor.com/

http://thediplomat.com/

http://www.theguardian.com/

http://www.whitehouse.gov/

https://www.wikipedia.org/

http://www.worldbank.org/

http://www.wsj.com/

http://news.xinhuanet.com/