Relatiile Diplomatice Romano Italiene In Context European In Perioada 1920 1950

RELAȚIILE DIPLOMATICE ROMÂNO-ITALIENE ÎN CONTEXT EUROPEAN ÎN PERIOADA 1920-1950

CUPRINS :

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 :ÎNCEPUTUL RELAȚIILOR POLITICO-DIPLOMATICE DINTRE ITALIA ȘI ROMÂNIA

1.1 Atitudinea Italiei și a României in fața declanșării Primului Război Mondial

1.2 Italia și România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920

1.3Relațiile româno-italiene și problematica Basarabiei

CAPITOLUL 2 :ITALIA LUI MUSSOLINI ȘI ROMÂNIA INTERBELICĂ

2.1 Instaurarea regimului fascist în Italia

2.2 Tratatul de Amiciție si Colaborare dintre Italia si România (1926

2.3Influența fascismului asupra mișcării legionare din România

CAPITOLUL 3:POLITICA EXTERNĂ A ROMANIEI IN

PERIOADA INTERBELICĂ

3.1 Aspecte ale relațiilor romano-italiene(1928-1932

3.2 Noul pact de organizare al mici intelegeri (16 FEBRUARIE 1933

3.4 Poziția lui N.Titulescu față de conflictul Italo-etiopian (1935-1936

3.5 Relațiile bileterale in ani ce preced declanșarea celui de-al doilea război mondial

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față,denumită “Relațiile diplomatice româno-italiene in context european în perioada 1920-1950” trateaza la nivel diplomatic relațiile dintre statele Italia și Romania într-o perioadă determinată de timp și anume 1920-1950 punănd accent pe aspectul atât diplomatic cât și politic al acestor state.

Cu precadere pentru România, singurul stat cu origini latine din întreaga peninsula Balcanica, crearea de relații diplomatice cu state având totodata aceleeași origini și anume origini latine era de o deosebită importantă în dezvoltarea statului român în ceea ce privește contextul declanșări Primului Razboi Mondial .

Deși raporturile între România și Franța-țara cu origini latine-se aflau într-o stare bună atăt la nivel cultural cât și politic-diplomatic dar nu în ultimul rând cât și militar, relațiile cu statul italian ,țara ce are de asemenea origini latine în această perioadă s-au prezentat într-o legatură din ce în ce mai stransă.

Legaturile între statul italian și cel român au existat încă din Antichitate ,din perioada imperiului Roman și provinciei Daciei ,aici putem aminti de cele două războaie daco-romane 101-102 ,105-106 ,până la obsesia Imperiului Roman pentru Dacia și continând cu procesul de colonizare cu toate evenimentele și transformările acestuia –construirea de cetăți ,un număr mare de orașe și castre.

foto provincia Dacia

În ceea ce privește legăturile dintre Italia și Romania de-a lungul istoriei acestea s-au întins pe diferite perioade ale acesteia .Reamintind legaturile din cele mai vechi timpuri –Antichitate-până la perioada de timp aleasă în tema prezentată 1920-1950 ,aceastea au cunoscut mai multe etape .

Făcând o scurtă si succintă clasificare a etapelor din punct de vedere al relațiilor diplomatice dintre România si Italia în perioada temei expuse (1920-1950) o primă etapă în ceea ce privește relațiile diplomatice dintre cele două state o constituie primele decenii interbelice -(1918-1928 primul deceniu interbelic ) (1928-1938 perioada interbelica).

O a doua etapă o putem clasa de la începutul instaurării regimului comunist in România din anul 1945 si toate consecințele acestuia: inlăturarea monarhiei si mișcarea legionară din România și pănâ la înlăturarea acestuia in anul 1989 deci o perioadă de 45 de ani .

A treia si ultima etapa in clasificare relațiilor diplomatice între statul român si cel italian o putem defini din punct de vedere cronologic din momentul eliminări regimului comunist din România(1989) si pănâ în prezent.

In paralel in Italia in perioada abordată in această temă (1920-1950) situația acesteia era intr-o mare măsura similara României și anume Italia a fost pusă în fața chestiuni de schimbare a formei de guvernământ de la monarhie la un regim totalitar si anume primul regim fascist din Europa a fost cel din Italia printr-o lovitură de stat la fel ca în cazul statului român ,regele Italiei a fost constrâns să abidice .

Făcând o prezentare pe scurt a evenimentelor istorice din Italia din aceasta perioada putem afirma ca prin prisma întamplarilor ce au avut loc ,aceastea au condus statul italian pe un drum de colaborare și dezvoltare a relațiilor diplomatice cu România.

Alte evenimente din care putem afirma că situațiile celor doua state erau asemanătoare erau :atât România cât si Italia doreau să își redobândeasca teritoriile aflate sub ocupație străină mai exact aflate sub stăpânirea Imperiului Hasburgic (Italia avea ocupate teritoriile Trentinului ,Triestului si Fiume in timp ce Romania dorea eliberarea Ardealului Banatului si Bucovinei de sub ocupatia straina).

Putem marca lista asemanarilor dintre Italia si Romania in context diplomatic in perioada 1920-1950 facand referire la faptul ca cele doua tari si-au “intemeiat state moderne in urma unirii partiale de la mijlocul secolului al XIX-lea ,izbucnirea Primului Razboi Mondial le-a gasit pe amandouă membre ale Triplei Alianțe alaturi de Germania si Austro-Ungaria ….[]…,si Italia si Romania aveau teritorii inseminate ocupate de mari puteri din ambele tabere,si una si cealalta considerand ca principalul adversar era Imperiul Habsurgic.”

Daca mai sus am incercat prezentarea unor argumentelor istorice ce au stat la baza optarii subiectului prin prisma catorva fapte de natura istorica ce confirma relatiile diplomatice intre statele Italiei si Romaniei in context european intre ani 1920-1950 incontinuare lucrarea isi propune sa infatiseze cateva capitole din aceasta perioada.

In lucrarea aleasa ne voi raporta la evenimentele de au avut loc in intervalul de timp 1920-1950 ,totodata unul foarte bogat din punct de vedere istoric in ceea ce priveste formarea dezvoltarea si consolidarea relatiilor diplomatice intrun contex la nivel European dintre statele Romania si Italia.

Lucrarea alesa este structurata pe cuprinsul a trei capitole astfel inca in primul capitol vom parcurge inceputurile relatiilor politico-diplomatice dintre Italia si Romania avand diferite subcapitole,continuand cu al doilea capitol in care va fi dezbatut conceptul “Italia lui Mussolini si Romania Interbelica “si incheind cu capitolul trei in care va fi abordat subiectul “Politica externa a Romaniei in perioada Interbelica”

CAPITOLUL I:

ÎNCEPUTUL RELAȚIILOR POLITICO-DIPLOMATICE DINTRE ITALIA ȘI ROMÂNIA

Relatiile politico-diplomatice intre Romania si Italia au fost fixate in anul 1879 la 6/18 decembrie ,in momentul in care ministrul plenipotentiar al Italiei in capitala Romaniei ,Giuseppe Tornielli,isi face cunoscute scrisorile de acreditare.

Acesta este un prim moment de stabilire a relatiilor la nivel diplomatic intre cele doua state.In cele din urma agentia diplomatica romana din Roma este avansata la rang de legatie (14/26ian.1880)avandu-l in fruntei ei pe politicianul liberal roman ,N Kretzulescu ce a fost .impunernicit in calitate de ministru plenipotential la data de 3/15feb.1880.

Guvernele Romaniei si Italiei la data de 10 martie 1964 isi inainteaza reprezentantele diplomatice la nivel de ambasada.

La inceputul Primului Razboi Mondial dependentele diplomatice ale statelor Romaniei si Italiei erau intarite de peste patru deceni,fiind determinate inca dintr-o perioada ce a avut loc inaintea alcatuiri statelor nationale Romania si Italia.

Putem semnala faptul ca atat Romania cat si Italia au avut pozitii de neutralitate in momentul inceperii conflagratie mondiale.

Legaturile dintre cele doua state cu origini latine au fost consolidate datorita faptului ca ambele isi doreau redobandirea teritoriilor ocupate de catre Imperiul Hasburgic ceea ce a facut ca incepand din anul 1914 aceste legaturi sa fie din ce in ce mai puternice si stabile la nivel diplomatic intre oameni politici ai statelor mentionate.

In timpul neutralitati Romania a purtat o ampla campanie de negociere cu Antanta ,facand voia poporului ,ce erau nemultumiti cu privire la atitudinea populurui ungur fata de romani de peste Carpati.

Dupa negocieri diplomatice inversunate cu Antanta ,autoritatile romane au ajuns la un accord la data de 4/17august 1916 cu privire la Conventia politica cat si militara .

foto 1.1.1

Statele ocupate de catre Imperiul Austro-Ungar

In aceste momente putem semnala inca odata faptul ca legaturile dintre Italia si Romania s-au intarit prin faptul ca ambele state aveau in Imperiul Austro-Ungar un inamic comun,concomitant in Italia starea de spirit a multor personalitati ale vietii publice si cultural-stiintifice,cat si a poporului italian a fost in avanatajul Romaniei.

Prin urmare prizonierii romani ce se aflau in Italia ,proveniti din provinciile romanesti aflate sub dominatia hasburgica au primit un tratament favorabil ,fiind concentrati in cateva tabere.Emigratia romana a depus eforturi considerabile pentru infiintarea unor legiuni de voluntary din prizonierii de razboi ,aici aflandu-se 108 ofiteri ,26 de aspiranti si 17380 de soldati romani.

Scopul intemeierii Legiunii Romane a fost exprimat clar :pentru colaborarea ,in teatrul de razboi ,cu armata italiana ,pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupatie hasburgica.

La finele luni octombrie a anului 1918 italieni obtin o mare victorie la Piave la care a contriubuit si Legiunea Romana lasand pe campul de lupta mai multi morti si raniti.

Lucrarea de fata are ca scop sa prezinte prin analiza evenimentelor subiectul complex in ceea ce priveste relatiile diplomatice romano-italiene in contex european intre ani 1920-1950.

1.1 Atitudinea Italiei și a României in fața declanșării Primului Război Mondial

In contextul declasari Primului Razboi Mondial atat Romania cat si Italia erau membre ale Triplei Aliante alaturi de Germania si Austro-Ungaria.La 20 mai 1882 Italia a semnat un tratat cu Germania si Austro-Ungaria ce avea caracter defensive,aplicat in mod deosebit in fata Frantei ce detinea Nisa si Savoia.

Ocuparea sudului Basarabiei de catre Rusia in ani 1877-1878 a avut o consecinta ce a durat pe o perioada intinsa statul roman aflandu-se in fata unei izolari din punct de vedere politic.

In aceasta situatie regele Carol I a gestionat situatia cu abilitate apropriindu-se de Germania in scopul redresarii situatiei tari si totodata facand inlaturarea pericolului rus.

Astfel inca Romania a fost pusa in ipostaza de a semna un tratat secret cu Austro-Ungaria la care a aderat si Germania la data de 30 octombrie 1883 ,tratat ce avea caracter secret .Italia a aderat si ea in cele din urma la data de 15 mai 1888.

In mai si iunie 1914 ,in momente in care criza europeana capata tendinte noi ,politica externa a Romaniei a inceput sa capete contur din ce in ce mai clar ,incat la data de 1/14 iunie 1914 tarul Rusiei Nicolae al II-lea la invitatia regelui Carol I a facut o vizita oficiala in Constanta.Acest lucru nu a fost trecut cu vederea de catre cercurile diplomatice si politici de la Viena ,Budapesta si Berlin.

In zilele de 2/15-3/16 iunie 1914 ministrul de externe rus Serghei D. Sazonov a fost primit la Bucuresti de catre premierul roman Ion I.C. Bratianu,acesta din urma declarand ca in cazul porniri unui razboi intre Imperiu Rus si Imperiu hasburgic atitudinea romaniei “va depinde de circumstantele ce ar fi motivat trecere Rusiei la o actiune militara contra Austro-Ungaria si de ceea ce vor cere interesele Romaniei”

foto1.2Frantz Ferdinand

Criza europeana a continuat la data de 28 iunie cu atentatul de la Sarajevo prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand precum si decizia Austro-Ungariei de a ataca Serbia.

Acest lucru confera un solid motiv celor doua blocuri politico-militare de a se contraria.In Europa in acest context au debutat declaratiile de razboi intre state in acest fel incat “28 iunie Austro-Ungaria declara razboi Serbiei,1 august Germania declara Rusiei razboi,evenimentele continua la data de 3 august,data la care Germania declara razboi Frantei si Belgiei,4august Anglia declara Germaniei ,5 august Austro-Ungaria Rusiei si tot la data de 5 august Muntenegru Austro-I.C. Bratianu,acesta din urma declarand ca in cazul porniri unui razboi intre Imperiu Rus si Imperiu hasburgic atitudinea romaniei “va depinde de circumstantele ce ar fi motivat trecere Rusiei la o actiune militara contra Austro-Ungaria si de ceea ce vor cere interesele Romaniei”

foto1.2Frantz Ferdinand

Criza europeana a continuat la data de 28 iunie cu atentatul de la Sarajevo prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand precum si decizia Austro-Ungariei de a ataca Serbia.

Acest lucru confera un solid motiv celor doua blocuri politico-militare de a se contraria.In Europa in acest context au debutat declaratiile de razboi intre state in acest fel incat “28 iunie Austro-Ungaria declara razboi Serbiei,1 august Germania declara Rusiei razboi,evenimentele continua la data de 3 august,data la care Germania declara razboi Frantei si Belgiei,4august Anglia declara Germaniei ,5 august Austro-Ungaria Rusiei si tot la data de 5 august Muntenegru Austro-Ungariei,la 6 august Serbia Germaniei ,11 august Muntenegru –Germaniei;Franta Austro-Ungariei ;13 august –Anglia Austro-Ungariei

Decizia Austro-Ungariei a ridicat problema clauzelor stipulate in Tratatul Triplei Aliante ceea ce a alertat Romania si Italia.

Ambele tari erau aliate ale Germaniei si Austro-Ungariei .ambele aveau obiectiv eliberarea teritoriilor de sub ocupatie straina ,avand inamic principal si comun in Imperiul Hasburgic.

Baronul Carlo Fasciotti diplomat si personalitate de prim rang ministrul plenipotential reprezentat al Italiei la Bucuresti la rugat insistent pe Ion I.C.Bratianu sa afirme cu tarie pe langa regele Carol I interesele Italiei pentru ca acesta sa intervina pe langa imparatul Germaniei in sensul dorit de Fasciotti

San Giuliano ,ministrul afacerilor externe transmitea ambasadorilor sai de la Viena si Berlin ca atat el cat si Antonio Salandra ca actiunile Austro-Ungariei ,vor fi consecinta unui act de provocare si de agresiu

In ceea ce priveste atitudinea Italiei si a Romaniei in fata declansarii conflagratiei mondiale din punct de vedere politic si diplomatic , putem afirma ca aceste state au avut un context favorabil prin prisma faptului ca au in fruntea guvernelor sale conducatori precum Ion I.C.Bratianu reprezentantul Romaniei –fiind unul dintre cei mai abili si fini cunoscatori al jocurilor politice si diplomatice ,rezevat si totodata si un exceptional negociator –iar de cealalalta parte Italia a fost reprezentata la cel mai inalt nivel de catre ilustru Antonio Salandra , unul dintre cei mai de seama oameni politici .

foto1.1.3 ION I.C.Bratianu

Revenind la momentele crizei la nivel european atat Romania dar si Italia se aflau in fata unor presiuni puternice din partea celor doua blocuri politico-militare.

Puterile Centrale formate din statele Germania , Austro-Ungaria , Imperiul Otoman si Bulgaria incepeau sa aplice presiuni pe Romania.In mod special presiunile veneau din partea Germaniei prin monarhul Wilhelm al II-lea ce corespondea cu regele Carol I aducandu-i aminte de originile sale germanice si cerandu-i intrarea in razboi alaturi de Germania :”In aceasta ora grava gandurile mele se indreapta catre tine….sunt incredintat ca tu, rege si ca Hohenzollern ,vei ramane credincios prietenilor tai ,indeplinandu-ti ,fara intarziere ,legaturile tale de alianta”totodata prim-ministrul Romaniei trimitea doua scrisori confidentiale la data de 30 iunie 1914 catre regele Carol I.

foto Carol I

De cealalta parte Antanta formata din state precum Rusia Franta si Anglia SUA si Italia –prin Stanislas Poklewski-Koziell avannd functia de ministru plenipotential al Rusiei la Bucuresti cere prin prim ministrul de la aceea vreme nimeni altul decat Ion I.C.Bratianu participarea statului roman alaturi de Rusia la razboi ,primand in schimb garantii asupra reintregirii Romaniei mai exact unirea Transilvaniei cu statul roman.

Omul politic Ion I.C.Bratianu a dat dovada inca odata de o abilitate politica si diplomatica si a cerut acte oficiale in care sa fie recunoscute deschis motivatia drepturilor Romaniei catre Transilvanie de catre Rusia si aliatii acesteia. In consecinta ministrul plenipotential a facut promisiunea ca atat Franta cat si Marea Britanie vor fi de acord cu aceste conditii ale Romaniei.

In vreme ce neintelegerile se extindeau doritnele si punctele de vedere ale Italiei si Romaniei nu erau prielnice Puterilor Centrale prin urmare relatiile politico-diplomatice dintre cele doua state in aceasta perioada s-au intarit incat la 28 iulie 1914 Fasciotti anunta ca consiliul de ministri italian nu era obligat sa sustina Austro-Ungaria si afirma ca :”Romania intentiona sa ramana neutra ,si sa treaca la stabilirea unui acord de neutralitate si de actiune conciliatoare”.

In dimineata zilei de 3 august 1914 Italia isi declara neutralitatea.In acest timp Romania sustine primul consiliu de coroana in care era nevoiata sa adopte o pozitie de participare sau neparticipare la razboi,iar in cazul participartii la razboi sa decida de partea cui sa lupte.

Parerile oamenilor politici ai vremii erau impartite astfel inca regele Carol I dorea participarea si alaturarea impreuna cu Germania in schimb prim ministrul Ion I.C.Bratianu dorea incontinuare neutralitate.

Hotararea finala a Consilului de Coroana a fost expusa intr-un comunicat oficial si era exprimat prin „casus foederis”-(clauza prevazuta in tratatele de alianta prin care un stat este obligat sa intre in razboi alaturi de aliatul sau ,atunci cand acesta este atacat de o alta putere)-clauza ce era lipsit de valoare.

Comportarea Romaniei in fata acestei decizi era prezentata prin afirmatiile:pornirea unui conflict ofensiv al Austro-Ungariei asupra Serbiei ,aceasta din urma avand o alianta elementara cu statul roman in regiune balcanica ,in timp ce tratatul era de natura defensiv; intelegerea de la Bucuresti ce acorda pentru intaia oara faptul de a face voia tarilor balcanice de a-si alege destinul singure,se transforma intrun tratat invechit , nul;Austro-Ungaria pornea un conflict ce era intr-o mare masura unul de contrazicere asupra drepturilor nationalitatilor ,drept ce statea la baza statului roman modern;In cazul victoriei Austro-Ungariei asupra Serbiei pericolul constrangeri romanilor din Banat ,Ardeal si Bucovina avea o consecinta si o pondere majora in formarea statului roman;pe parcursul conflictului Puterile Centrale in special Germania si Austro-Ungaria au exprimat o politica opusa preocuparilor de manifestare a unei dezvoltari pe viitor a Romaniei.

Faptul ca Italia a ramas neutra a avut un impact puternic in ceea ce priveste relatiile diplomatice dintre statele Romaniei si Italiei .Aceste relatii s-au consolidat si mai mult in aceasta perioada in care Germania si Austro-Ungaria faceau presiuni asupra statului roman si statului italian sa iasa din starea de neutralitate si sa se alature acestora pe plan militar.

Decizia de la Sinaia a Consiliului de Coroana a fost primita cu un maxim de interes si multumire din partea Antantei ,in acelasi timp a fost inlaturate temerile faptului cum ca cele doua state de origini latine ar fi putut intra in razboi alaturi de Austro-Ungaria si Germania.

Odata cu decizia de expetativei armate ,Romania s-a gasit pusa in fata unei situati de neliniste in ceea ce priveste tensiunile Puterilor Centrale.Scopul politici externe era de recuperare a teritoriilor aflate sub ocupatia straina.

Timpul dobandit prin adoptarea unei pozitii de neutralitate a fost favorabil pregatiri din punct de vedere politic diplomatic si militar a resurselor romanilor in ceea ce priveste redobandirea teritoriilor ocupate.

Telegrama adresata lui A.Beldiman redactata de catre Ion I.C.Bratianu la data de 3 august 1914 reieseau principalele puncte de neutralitate a Romaniei din care putem aminti:Romania nu a fost consultata in privinta conflictului;statul roman nu a fost prevenit asupra declansarii razboiului.

Deoarece delegatii germani si austro-ungari nu doreau degradarea relatiilor cu statul roman ,acestia la data de 5 august 1914 si-au exprimat dorinta de a se intalni cu Ion I.C.Bratianu la Bucuresti ,caruia i-au inmanat o declaratie semnata de Czerin prin care acesta reconfirma prietenia cu Romania si „aprecia rezolutiile Consiliului de Coroana si ale Consiliului de Ministri”/

Ion I.C. Bratianu era de parere ca intrarea in razboi impotriva Austro-Ungariei presupunea cele mai mici riscuri decat intrarea in razboi impotriva Rusiei.Relatiile diplomatice intre Romania si Italia in toata aceasta perioada raman unele puternice iar Ion I.C.Bratianu declara la data de 4 septembrie 1914 ca statul roman va pastra neutraliatatea atat timp cat o va face si Italia.

foto 1.1.4Lupta de la Marasti Marasesti si Oituz.

1.2 Italia și România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Conferinta de pace de la Paris din anul 1919 s-a axat in jurul subiectului sistematizari lumii din punct de vedere organizatoriu.Problemele Romaniei nu au incetat sa apara chiar si dupa terminarea primului razboi mondial

Inca de la inceputul Conferintei de pace de la Paris Romania intampina diferite probleme insa de departe cele mai importante au fost recunoasterea statului roman de aliat cu drepturi egale si recunoasterea valabilitati tratului din august 1916.

foto1.2.1 The Big Four

Interesul Romaniei la Conferinta de pace din capitala Frantei era de recunoastere pe plan international a deciziilor luate in cursul anului 1918 referitoare la realizarea statului national unitar roman

Conferinta trebuia sa puna la dispozitie din punct de vedere juridic noul statut politic si teritorial prin validarea principiului nationalitati si autodeterminarii popoarelor prin respectarea drepturilor legitime ale poporului roman asupra teritoriului sau.

Chiar si dinaintea deschiderii Conferintei de pace delegatia romana (formata in prima faza din Ion I.C.Bratianu sef al guvernului roman –in calitate de prim delegat ,Nicolae Misu-in calitate de al doilea delegat,Nicolae Titulescu,dr. Alexandru Vaida-Voevod,dr Ion Cantacuzino,generalul Constantin Coanda,Ioan Pelvian si alti delegati ,consilieri si experti pe diferite probleme)a intampinat o serie de probleme pe intreaga durata a Conferintei de pace.

Romania alaturi de alte state mici au avut parte de reactii discriminatori din partea Consiliului celor 10-structura de baza a Conferintei de pace.Tarile ce au luat parte la conferinta au fost divizate in doua tabere si anume:state cu interese generale din care faceau parte Marea Britanie ,Franta USA si Italia si a doua categorie state cu interese limitate ,formatiune din care facea parte si Romania.

foto 1.2.2 wilson woodrow

In acest sens Romania ca stat cu interese limitate la aceasta conferinta a putut obtine trei membri plenipotentiali ,facandu-l pe Ion I.C.Bratian sa declare:”Din primul moment reprezentantii Romaniei la Conferinta de Pace au avut surpriza sa vada ca ,fara nici un motiv valabil ,numarul delegatiilor acordat Romaniei era inferior altor state aliate” si ca „statele mici nu au interese limitate si doar influentele lor sunt limitate”

Conferinta de pace a admis in cele din urma Proiectul in 14 Puncte propus de presedintele american Woodrow Wilson.Acest proiect sustinea printre altele dreptul popoarelor la autodeterminare ,desfiintarea diplomatiei secrete.libertatea navigatiei comerciale pe timp de razboi si pace,reducerea inarmarii ,integritate teritoriale si garantii mutuale de independenta politica

foto1.2.2.Romania si Italia la Conferinta de pace de la Paris 1919

“Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau considerate specifice, nuanțând că s-ar „cuveni” realizate, fiindcă, după părerea președintelui american, nu erau absolut indispensabile.

Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că în viitor "nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secțiuni secrete ale unor tratate, iar, în viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaționale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convențiilor internaționale, care este propusă să fie construită’’.

Punctul al 2-lea, referitor la navigația maritimă liberă, trebuie înțeles împreună cu punctul al paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Națiunilor), navigația pe mări urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Națiunilor pentru impunerea convențiilor internaționale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convențiilor internaționale, Liga Națiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaților l-au acceptat cu dificultate.

Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice și restabilirea unor condiții egale pentru comerțul internațional între națiunile care erau de acord cu principiile păcii și se asociau pentru menținerea ei.

Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerință obligatorie pentru menținerea păcii, iar "toate armamentele naționale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea țării’’

Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliați, pentru că atât Franța, cât și Anglia erau deținătoare ale unor importante imperii coloniale, iar problemele coloniilor erau, asfel, redeschise, oferindu-se șansa națiunilor supuse să se ridice împotriva dominației străine. Desigur, nu a fost intenția președintelui american să dea naștere la noi focare de conflict, ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor germane.

Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul națiunilor doritoare de pace, să fie supusă și ea programului de pace propus de Woodrow Wilson și să colaboreze cu națiunile libere pentru menținerea păcii și a stabilității politice internaționale.

"Belgia trebuia evacuată și restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranității de care ea se bucura împreună cu alte națiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7, pentru că americanii erau susținătorii puternici ai cauzei belgiene.

Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei și Lorenei în posesia Franței a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deși hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani și provocase sacrificii fără precedent în război.

Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naționalităților.

În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autodeterminarii naționalităților, lucru care a permis apariția statelor Cehoslovacia,Austria, Ungaria și reîntregirea României și apariția Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.

România, Serbia și Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate. Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Relațiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înțelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanții internaționale pentru independența politică și integritatea lor teritorială.

Imperiul Otoman își va afla sfârșitul în acest război, punctul 12, în baza principiului de autodeterminare care solicita ca ,,celelalte naționalități, care se aflau în acest moment sub dominația turcă, vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieții lor și de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest punct stabilea și regimul de circulație liberă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în condițiile garanțiilor internaționale. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat național, promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri.

Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber și direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei Superioare și ieșire la Marea Baltică prin zona orașului Poznan și s-a creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei.

Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susținea crearea unei instituții internaționale de menținere a păcii, o organizație care să fie "atât a celor mari, cât și a celor mici”, ce vor face parte din această Ligă a Națiunilor. Aceasta Ligă a Națiunilor era bazată pe principiul securității colective a tuturor statelor, care doreau respectarea convențiilor internaționale.”

Discursul a fost rostit fără o consultare prealabilă a liderilor europeni aliați. Cum acest discurs a fost singura declarație publică cu privire la obiectivele războiului, el a devenit baza capitulării germane la sfârșitul Primului Război Mondial, așa cum s-a negociat în timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919 și cum a fost stipulat în prevederile finale ale Tratatului de la Versailles – 28 iunie 1919. Opoziția francezilor și britanicilor la cele 14 puncte a devenit evidentă după încetarea ostilităților: britanicii erau împotriva liberei navigații maritime, iar francezii pretindeaudespăgubiri de război. Wilson a fost obligat să facă numeroase compromisuri pentru a se asigura că punctul 14, cel care privea înființarea Ligii Națiunilor, avea să fie acceptat de toate părțile. Până la urmă, Tratatul de la Versailles a mers mai departe decât propunerile wilsoniene. Amărăciunea provocată în Germania de prevederile tratatului de pace a fost terenul fertil pe care s-au dezvoltat semințele fascismului în deceniul al 4-lea al secolului trecut.

Wilson a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1919, pentru eforturile sale de reinstaurare a păcii. Ideile sale au inspirat mișcări de eliberare națională din toată lumea, inclusivMișcarea 1 Martie din Coreea. Din păcate, numai patru dintre cele 14 puncte ale programului wilsonian au fost adoptate în întregime. Mai trebuie spus că Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles și a paralizat, încă de la început, Liga Națiunilor visată de Wilson. În Statele Unite, cea mai puternică opoziție la ratificarea Tratatului de la Versailles a venit din partea republicanului Henry Cabot Lodge. S-a mai afirmat că însuși președintele Wilson a fost un obstacol al ratificării tratatului, el fiind nemulțumit atât de pretențiile Senatului, cât și de cele ale Aliaților.

foto 1.2.3

Harta Austro-Ungariei în 1914 cu naționalitățile, conform recensământului din 1890.

Harta țărilor dunărene în 1919, cu noile frontiere conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson.

1.3Relațiile româno-italiene și problematica Basarabiei

Tratatul din 28 octombrie 1920 privind Basarabia a constituit , pentru guvernul Romaniei , un real succes diplomatic de o importanta deosebita ,fiindca el consacra pe plan international unirea Basarabiei cu Romania.Altfel spus, prin intermediul acestuia era recunoscut de Marile Puteri dreptul istoric al poporului roman asupra teritoriului dintre Prut si Nistru.

foto 1.3.1 Harta Romaniei anxarea Basarabiei

In articolul 9 al tratatului Conferintei de pace de la Paris era prevazut faptul ca intrarea in vigoare a acestuia se va realiza numai dupa depunerea documentelor de ratificare:de catre statele semnatare.

Prima tara care a facut acest demers politic a fost Anglia-tara ce a ratificat tratatul la 14 aprilie 1922,dupa care a urmat Romania la 19 mai 1922 si Franta la 13 martie 1924.In cele din urma au mai ramas sa ratifice Tratatul statele Japonia si Italia.

Au existat totodata si natiuni ce nu au dorit semnarea Tratatului,aici amintind de Rusia sovietica si Ucraina.Acestea au declarat printr-o nota oficiala ca „nu recunosc nici o valabilitate a unui act privitor la Basarabia ,incheiat fara participarea lor”.

La 1 noiembrie 1924 ,guvernul sovietic a dat o declaratie in care nu recunostea Tratatul din 28 octombrie 1920 privind Basarabia.

Guvernul Romaniei prin semnaturile prim-ministrului Al. Averescu si ministrului Afacerilor Straine ,Take Ionescu au telegrafiat la Moscova la data de 10 noiembrie 1920,enuntand ca :”Unirea Basarabiei cu Romania este o chestiune definitiv rezolvata”

foto 1.3.2

Sfatul Tarii-unirea Basarabiei cu tara mama Romania 27 martie 1918

Din consecintele tratatelor de pace asupra relatiilor romano-italiene se evidentiaza factorii economici ce au stat la baza acestor relatii.Rezultatele economice ale paci au avut un impact serios asupra Germaniei si a altor state precum Austria si Ungaria din punct de vedere financiar.

Chestiunea bonurilor de tezaur si a taxelor vamale, alaturi de legislatia din Romania il fac pe ministrul italian la Bucuresti sa aprecieze ca exista unele probleme in legaturile diplomatice dintre Italia si Romania.

Un deziderat al statului italian era petroul si lemnul romanesc ,deziderat ce avea sa intesificie relatiile comerciale intre cele doua state de origini latine.

Aceste argumente au stat la baza relatiilor romano-italiene in perioada 1920-1923 .

Ratificarea Tratatului privind Basarabia de catre Italia a avut loc la 7 martie 1927 cu acordul expres al lui Benito Mussolini.

CAPITOLUL 2:ITALIA LUI MUSSOLINI ȘI ROMÂNIA INTERBELICĂ

2.1 Instaurarea regimului fascist în Italia

In Italia dupa o perioada de patru ani de la terminarea Primului Razboi Mondial se creeaza primul sistem politic de natura dictatoriala si anume dictatura fascista.

Fascismul este o ideologie radicala si autoritara definita in primul rand de un nationalism radical (denumit si ultra nationalism).  Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele, valorile și sistemelele corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia.

Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul Război Mondial, care a combinat viziuni politice de stânga și de dreapta, dar gravitau spre dreapta la începutul anilor 1920.Oamenii de știință consideră în general că fascismul este de extremă dreapta.

Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare pozitivă în societate, de aducerea a unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar.[15] Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni, care creează regenerare, spirit și vitalitate națională..

Avand puteri financiare fascismul are o crestere exponentiala ajungand in anul 1922 la peste 700.000 de membri.

In noiembrie ia nastere Partidul National Fascist,iar in septembrie 1922 Mussolini a inceput excaladarea acapararii puterii statului italian.

Mussolini reuneste la data de 28 octombrie 1922 la Neapole un congres ce organizeaza “Marsul asupra Romei”

foto 2.1.2 Marsul asupra Romei

In urma acestei foarte bine organizate opere de teatru Mussolini ajunge in fruntea guvernului italian . acesta incearca initial sa atraga de partea sa majoritatea populatiei.

Benito Mussolini avand calitati foarte bune in ceea ce priveste diplomatia reuseste sa atraga de partea sa diferiti oameni politici .personalitati , militari precum si intelectuali.In noiembrie 1922 Camera si Senatul ii acorda putere deplina.

In timpul unui discurs sustinut la data de 3 ianuarie 1925 Mussolini isi asuma toate actiunile fasciste pana la aceea data in fata intregii natiuni:”Declar in fata intregi Italii ca imi asum intreaga raspundere pentru tot ce s-a intamplat…..Daca fascismul a ajuns sa insemne doar ulei de ricin si bastoane de cauciuc in loc sa fie o pasiune superba care sa-i anime pe cei mai buni tineri ai Italiei ,eu sunt de vina….Italienii vor liniste si pace si sa-si vada de treaba lor.Am sa le ofer toate acestea cu dragoste daca se poate,prin forta daca e nevoie”.

Mussolini isi intareste puterea printr-o serie de masuri drastice. Ca prim-ministru al Italiei pentru o perioadă de aproape 21 de ani, și mai apoi președinte al Republicii Sociale de la Salo (Repubblica Sociale di Salò), Benito Mussolini ar fi vrut să redea Italiei gloria Romei Antice și strălucirea Renașterii Italiene.

Economic, pe plan intern, a reușit să reducă sensibil șomajul și să îmbunătățească serviciile prestate de Căile Ferate Italiene, să organizeze Poliția Statului, să înceapă lupta împotriva Mafiei din Sicilia și sudul Italiei.

Prețul acestor aparente realizări economice deosebite a fost denigrarea practic totală a poporului italian și a primului său ministru în afara teritoriului țării, în special la Liga Națiunilor Unite.

A invadat Etiopia în 1935 și a participat la Războiul civil din Spania (1936 – 1939) de partea generalului Francisco Franco, fiind în același timp criticat de Marea Britanie și Franța, ambele puteri coloniale.

2.2 Tratatul de Amiciție si Colaborare dintre Italia si România (1926)

În planul relatilor româno-italiene, generalul Averescu a inaugurat cea mai fecundă etapă (de numai doi ani), în care s-au obtinut rezultate remarcabile, care au adus raporturile intre cele două state pe „linia de plutire”, fiind înlăturate divergentele si tensiunile anterioare. Prin politica sa, de apropiere deschisă fată de Italia, generalul a revigorat această relatie, fiind sprijinit si de partea italiană, cu deosebire de ministrul Italiei la București.

Programul de guvernare al generalului Averescu a dat mari sperante diplomatiei italiene, care a început să lucreze, cu febrilitate, în direcția obținerii unor rezultate concrete, care să constituie puncte câștigate în raporturile bilaterale (guvernul român își accelera pregătirile pentru un pact de amicitie cu Italia, pe când guvernul italian viza, în demersurile sale, facilitarea relatiilor economice).
Prim-ministrul României s-a deplasat la Roma pentru a încheia tratativele cu privire la realizarea unui pact de amiciție si colaborare cordială româno-italiană, care a fost semnat la 16 septembrie 1926. S-a afirmat despre acest pact că n-ar fi adus mari avantaje României, fiindcă „nu stipula obligatia Italiei de a ratifica Tratatul asupra Basarabiei” (din 28 octombrie 1920).

Este adevărat că Pactul nu face referiri, din cauza prudentei manifestate de partea italiană (care a avansat, concomitent, promisiuni că, nu peste mult timp, se vor găsi solutii pozitive în această chestiune), la eventuala ratificare a Tratatului privind Basarabia, însă semnificatia lui constă în așezarea relatiilor diplomatice si comerciale dintre România si Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente, atât de des invocate – ca o necesitate de prim plan – în documentele diplomatice.

Pactul de amicitie si colaborare cordială între România si Italia punea capăt, într-o formulă ratională (deși nu așa cum si-ar fi dorit guvernul român), unei perioade tensionate dintre cele două tări, care depășise o semi decadă si nu mai putea continua.

2.3Influența fascismului asupra mișcării legionare din România

Legiunea Arhanghelului Mihail, numită și Mișcarea Legionară, a fost înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu – în urma rupturii dintre acesta și mentorul și principalul său susținător, A.C. Cuza – ca o organizație paramilitarăteroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS,cu un caracter mistic-religios, violentanticomunist, antisemit și antimasonic.

Alături de Codreanu, supranumit „Căpitanul”, fondatori ai Mișcării Legionare au mai fost Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, dar dominarea „Căpitanului” era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu moartea (vezi mai jos asasinarea lui Mihai Stelescu).

După asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938, conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. Dezordinile cauzate de legionari în vara lui 1940 au dus în cele din urmă la abdicarea regelui Carol al II-lea.

La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, după zece zile fiind proclamat „Statul Național-Legionar”, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică.

Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cuRebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române. Înlăturată de la guvernare (Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania). Deși practic a fost dizolvată, Legiunea s-a scindat în două grupuri antagoniste, „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl lui Corneliu).

foto 2.3.1

Ideologia fascismului romanesc este din anumite perspective similara cu fascismul din Europa de Vest. Componentele esentiale ale ideologiei fasciste: anti-comunism, anti-semitism, nationalism, misticism, etc.  sunt toate prezente in ideologia Garzii de Fier. Cu toate acestea, exista multe feluri  in care fascismul romanesc este distinct, chiar unic de  ideologia fascista din Europa. Istoria politica romaneasca si influenta crestinismului ortodox asupra fascimsului romanesc il face foarte neobisnuit.

foto 2.3.2

CAPITOLUL 3:POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI IN

PERIOADA INTERBELICĂ

3.1 Aspecte ale relatiilor româno-italiene(1928-1932)

La începutul lunii aprilie, relațiile româno-italiene înregistraseră cea mai înaltă temperatură. Negocierile pentru un tratat comercial româno-italian au intrat într-o fază finală, însă ele nu au decurs asa cum se astepta partea italiană, în pofida unor „previziuni optimiste” si a repetatelor asigurări ale lui Mihail Manoilescu, subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.

Guvernul Averescu a căzut la 4 iunie 1927, după o perioadă în care a realizat evidente succese în raporturile politico-diplomatice cu Italia. Înlăturarea de la putere a guvernului Averescu a fost apreciată de Benito Mussolini ca având caracter „ostentativ antiitalian”, si ca un efect al politicii franceze. Drept consecință, guvernul italian si-a fixat atenția asupra chestiunilor de ordin economic din raporturile italo-române, care trebuiau impulsionate.

Stadiul relațiilor româno-italiene a atins apogeul în primăvara anului 1928, fiind manifestate speranțe din partea diplomaților români si italieni în evoluția lor pozitivă, mai ales sub raport economic, sector care deja înregistra semnele crizei ce se apropia vertiginos si se va manifesta cu consecințe dramatice între anii 1929 si 1933.

Prima vizită a lui Nicolae Titulescu la Roma (în perioada 25-30 ianuarie 1928) a

debutat sub cele mai bune auspicii, producând revelația cunoașterii reciproce a celor două personalități (Titulescu si Mussolini), urmată de elogii deosebite de ambele părți. Relațiile româno-italiene păreau a fi clarificate, chiar si întărite, cu perspective avantajoase.

Efectele acesteia au fost remarcate în presă si mediile diplomatice, existând însă si rezerve critice, mai ales din partea opoziției si a unor țări interesate.Stadiul relatiilor româno-italiene a atins apogeul în primăvara anului 1928, fiind manifestate speranțe din partea diplomaților români si italieni în evoluția lor pozitivă, mai ales sub raport economic, sector care deja înregistra semnele crizei ce se apropia vertiginos si se va manifesta cu consecințe dramatice între anii 1929 si 1933.

Asa cum arăta N. Titulescu, pentru politica „proitaliană” a fost „atacat” în România. A părăsit Ministerul Afacerilor Străine si a devenit delegat al României la Geneva, unde a avut „cele mai bune relații” cu Dino Grandi, ministrul italian al Afacerilor Străine. Chiar dacă n-au fost concretizate toate dezideratele celor două state, acest fapt n-a determinat tensiuni irevocabile. A apărut însă la orizont, cu tot mai mare pregnanță, un pericol real, capabil să ducă la modificarea substanțială a politicii părții române. Este vorba de atitudinea Italiei, chiar începând din anul 1928, care a decis să încline balanța – în politica externă – „înspre revizionism”.
foto 3.1.1 Nicolae Titulescu

3.2 NOUL PACT DE ORGANIZARE A MICII INȚELEGERI

(16 FEBRUARIE 1933)

La 30 ianuarie 1933, pe scena politică a Europei a apărut, în calitate de cancelar al Germaniei, Adolf Hitler. Venirea la putere a lui Hitler s-a înscris în cronica relațiilor internaționale ca „un moment istoric de grea cumpănă pentru pacea si securitatea mondială”. Regimul nazist a transformat politica revizionistă în politică oficială, Germania devenind factor de instabilitate pe continent.

Guvernele si cercurile revizioniste, precum si miscările de extremă dreaptă din Europa, au primit un impuls considerabil din partea Germaniei naziste. Anul 1933 a intrat în istorie ca „anul revizionismului”, pentru că au fost organizate o multitudine de acțiuni de această factură, mai ales în Ungaria, provocând îngrijorare si reacții antirevizioniste în România.

Ministrul român al Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, ca si partidele si cercurile politice din România, au intuit în ce constă primejdia unei politici revizioniste si au inițiat acțiuni pentru menținerea statu-quo-ului si apărarea integrității țării.

Examinând situația instrumentelor politice si diplomatice create în perioada 1919- 1933, Nicolae Titulescu a ajuns la concluzia că singura alianță (din care făcea parte si România) care putea oferi „un plus de garanție” pentru securitatea țării era Mica Înțelegere.

Relațiile dintre membrele acesteia (România, Iugoslavia si Cehoslovacia), pe parcursul existenței sale (1921-1933), au fost „deosebit de bune”, astfel că negocierile dintre cele trei state, menite să contribuie la „reorganizarea” acestei alianțe, au fost încheiate fără nici o dificultate si în cel mai scurt timp.

Consiliul de Miniștri i-a acordat, la 15 februarie, o plenipotență lui Nicolae Titulescu, ca să poată semna noul Pact de organizare a Micii Înțelegeri.

foto 3.1.2

Prin acest pact se realiza o mai accentuată integrare, sub raporturile politic si economic, a celor trei state, fiind creat un organism internațional mai puternic, pe care îl putem considera – din perspectiva unei înțelegeri contemporane – ca pe un precursor al Uniunii Europene, deoarece se realiza, într-un spațiu european mai restrâns (deci zonal), o alianță care avea „o coeziune politică desăvârșită”, care permitea „unitatea de acțiune diplomatică” a celor trei state componente „pe toate fronturile”. În realitate, s-a realizat un organism internațional „unificat”, care se putea manifesta, în plan european, ca o forță de neignorat de către marile puteri continentale.

Alianța era „deschisă” si altor state, în condiții stabilite pentru fiecare în parte.

Poziția Italiei față de noua organizare a Micii ÎnŃelegeri a fost ostilă, ea reprezentând o stare de continuitate, începând cu anul fondării acesteia (1921)

foto 3.1.2 Mica intelegere

3.4 POZIȚIA LUI N. TITULESCU FAȚĂ DE CONFLICTUL

ITALO-ETIOPIAN (1935-1936)

La finele anului 1934 s-a declansat conflictul italo-etiopian. În pofida tratatului dintre cele două țări, la care ne-am referit, trupe etiopiene „au comis o agresiune” împotriva consulului italian de la Ual-Ual.

Italienii au ripostat, pretinzând reparații, pe care le-au si obținut. Interesant de remarcat este faptul că a fost publicat un comunicat oficial italian, prin care se anunța reluarea bunelor raporturi dintre cele două state.

Situația n-a fost, însă, stabilă, pentru că, la 23 noiembrie 1934, s-au produs ciocniri importante între trupele italiene si cele etiopiene (abisiniene). Abisinienii au reacționat, declarând că nu ei au responsabilitatea noilor ciocniri militare, si s-au adresat Consiliului Societății Națiunilor, pentru ca acesta să ia decizia corectă.

La 7 octombrie 1935, Consiliul Societății Națiunilor a declarat, în unanimitate, că Italia „recursese la război”, violând Pactul acestei organizații.

A fost convocată Adunarea Generală a Societății Națiunilor, la care au participat reprezentanți a peste 50 de state membre, care a aprobat punctul de vedere al Consiliului.

Consiliul Societății Națiunilor a încredințat dosarul italo-etiopian unui Comitet format din sase persoane, între care s-a aflat si Nicolae Titulescu, datorită prestigiului de care se bucura ca jurist eminent, mai ales în drept internațional.

La decizia acestui Comitet, ca Italia să fie declarată „imediat” drept țară „agresoare”, Nicolae Titulescu s-a opus, îndemnând la prudență, deoarece situația reală nu este cunoscută în toate amănuntele.

Aplicarea sancțiunilor economice, acceptate de Italia, a avut un efect cu mult mai mare decât cel prevăzut, fiindcă aceia care le-au adoptat au fost ulterior acoperiți de insulte. Când guvernul român a trecut efectiv la aplicarea acestora, guvernul italian i-a adresat o Notă de protest (la 11 noiembrie 1935).

După o consultare preliminară cu guvernele statelor care făceau parte din Mica Înțelegere si Înțelegerea Balcanică, guvernul român a dat un răspuns corespunzător, precizând faptul că România n-a făcut altceva decât si-a îndeplinit o obligație elementară de membru al Societății Națiunilor, de a aplica hotărârile acesteia.

Peste numai patru zile, însă, a avut loc un incident în Adunarea Societății Națiunilor, care, prin stridența lui, a produs nu numai surprindere, ci si o multitudine de reacții, în cea mai mare parte a lor de dezavuare a comportamentului nediplomatic al unora dintre cei prezenți.

La 1 iulie, împăratul Etiopiei (aflat în exercițiu din anul 1930) s-a îndreptat spre tribuna Adunării, pentru a susține o cuvântare. „Înainte de a rosti măcar un cuvânt – notează N. Titulescu – s-au auzit sâsâieli si huiduieli din galeriile publicului, unde nu puteam spune cine este prezent”.

Socant a fost faptul că „nimeni” din Adunare n-a protestat împotriva celor care s-au manifestat atât de inadecvat în cadrul acesteia, încercând să-i bulverseze lucrările.

Considerând că „tribuna” Adunării „trebuie să fie o tribună a libertății si a dreptății”, aceasta fiind rațiunea ei de a fi, Nicolae Titulescu a apreciat, pe bună dreptate, că îi „revine” lui (care a fost presedinte al Adunării Generale a Organizației în două sesiuni consecutive si, ca atare, a resimțit această responsabilitate) „datoria de a face un gest care să salveze onoarea” Societății Națiunilor.

Prin urmare, a intervenit cu fermitate, cerându-i presedintelui să întroneze ordinea în Adunare. A fost momentul decisiv, care a restituit demnitatea Societății Națiunilor, pusă sub semnul întrebării de manifestările gălăgioase ale unor contestatari italieni. S-a afirmat, în presă, că în acea intervenție N. Titulescu i-ar fi numit pe italieni „sălbatici”.

Ripostând, reprezentanții statelor Micii Înțelegeri si Înțelegerii Balcanice, ca delegați la Societatea Națiunilor, au redactat, cu promptitudine, o dezmințire, spulberând „această invenție”.

La 2 iulie 1936, de la Geneva, Nicolae Titulescu a trimis Ministerului Afacerilor Străine de la Bucuresti o consistentă telegramă, în care îsi expunea punctul de vedere cu privire la împrejurările în care a ajuns „subiect” preferat de presă în Italia.

Diferendul provenit din disputa pe tema conflictului italo-abisinian a contribuit, fără îndoială, la răcirea relațiilor româno-italiene, cu urmări nefericite pentru România în anul 1940, când Italia fascistă s-a asociat Germaniei hitleriste în acțiunea de amputare teritorială a statului român unitar. Relațiile diplomatice româno-italiene în intervalul istoric dintre 1933 si 1936 au cunoscut un proces de degradare.

3.RELATIILE BILATERALE IN ANII CE PRECED

DECLANSAREA CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

În anii 1938 si 1939, România a practicat o politică externă de factură tradițională, fundamentată pe relațiile cu Franța si Anglia, cu Înțelegerea Balcanică si Mica Înțelegere. Toate tratatele de alianță erau defensive.

Cu Italia a semnat – după cum am arătat – un pact de prietenie si colaborare care, pe parcurs, n-a mai fost reactivat din cauza evoluției meandrice a rapoartelor cu aceasta

Contextul european a fost marcat de evenimente coplesitoare, în care rolul de principal protagonist îl avea Germania hitleristă, care a pornit, cu brutalitate, pe drumul ce ducea, inevitabil, spre război si, astfel, spre dinamitarea păcii.

La 1 septembrie 1939, Germania hitleristă a declansat cel de-al Doilea Război Mondial, atacând Polonia. România a adoptat o politică de neutralitate, care a fost aprobată de cercurile politice italiene.

În acest timp, diplomația italiană „a urmărit cu atenție evoluția raporturilor româno-sovietice de la sfârsitul anului 1939, cu implicații pentru zona balcanică, unde interesele Italiei erau de necontestat”.

Noul ministru al României la Roma a fost numit diplomatul Raoul Bossy, care si-a prezentat scrisorile de acreditare în 24 octombrie.

În ziua următoare, el trimite la Bucuresti o telegramă, în care relatează despre convorbirile avute cu Ciano (în 23 octombrie). A reținut, cu deosebire, unele afirmații ale acestuia: „Contele Ciano… consideră România ca singura pavăză contra comunismului. Dacă digul românesc ar fi rupt, puhoiul sovietic ar invada întreaga Europă. «Să rezistați cu armele în mână!».

Considerându-se o mare putere balcanică, Italia se anunța o apărătoare a acestei regiuni „împotriva pericolului sovietizării”.

Prin urmare, Ciano a promis că ajutorul pe care l-ar acorda Italia statului român, dacă acesta ar fi atacat de Uniunea Sovietică, ar putea îmbrăca diferite forme de apărare împotriva bolsevizării Balcanilor, fără să precizeze însă în ce ar consta ele, menținând o oarecare incertitudine sub acest raport.

Desigur, România nu avea nevoie numai de simpatie si de un „sprijin verbal” (care are efecte mai mult psihologice), ci de angajamente concrete, de ordin militar, economic si diplomatic

Contele Ciano s-a străduit să dea guvernului român, la începutul anului 1940 unele garanții care să-l încurajeze în demersurile sale de a nu ceda în fața inamicului de la est.

Se poate constata că diplomatul român de la Roma îi avea în atenție, în discuțiile sale cu Ciano, pe cei doi consecvenți revizionisti de la est si vest, solicitând Italiei să-si formuleze, cu claritate, punctele de vedere în această problemă, deoarece atitudinea României putea fi influențată de răspunsurile acesteia.

În seara zilei de 26 iunie 1940 a început tragedia, prin ultimatum-ul sovietic care pretindea „cesiunea Basarabiei si a Bucovinei de Nord”. Ministrul român la Roma a fost însărcinat, prin telefon, să ceară avizul guvernului italian cu privire la „hotărârea noastră de a rezista” si să întrebe, totodată, dacă Roma va interveni la Budapesta si la Sofia, spre a „împiedica o agresiune din acele părți contra noastră”.

R. Bossy a încercat să-i abordeze imediat pe B. Mussolini si G. Ciano, însă ambii lipseau din capitala statului italian.
În seara zilei de 27 iunie 1940, când s-a aflat deja că România a fost constrânsă să cedeze Uniunii Sovietice teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord, reprezentantul Italiei la Budapesta a fost convocat de seful guvernului ungar, care a declarat că Ungaria s-a abținut până atunci de la orice acțiune militară împotriva României deoarece se astepta ca revendicările ei teritoriale să fie „apărate” de Italia si Germania.

În situația creată, de acceptarea de către România a ultimatum-ului sovietic, Ungaria – dacă nu i se vor da garanții că pretențiile ei teritoriale vor fi satisfăcute – este decisă să acționeze, în acest sens fiind „mobilizate unități miliare la granița cu România”.

În vizita sa oficială la Berlin, contele Ciano a avut o discuție cu Hitler pe diferite chestiuni europene, între care a ținut să o menționeze si pe cea legată de revendicările ungare. Reacția lui Hitler a fost promptă, el declarându-se nemulțumit de „nerăbdarea” guvernului ungar. A urmat asa-zisul arbitraj de la Viena, pe care Raoul Bossy îl consideră ca fiind un rezultat al „miseliei nazisto-fasciste”. El a urmărit, cu tenacitate, unele dintre manevrele diplomației italiene, precum si ale celei hitleriste.

Revolta profundă față de acest act brutal, de nedreptate, a fost caracterizat de unul dintre martori: „În modul acesta, miseleste, prin fraudă si surprindere, ca de tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler si Mussolini, prin uneltele lor, Ribbentrop si Ciano”.

Istoria însă a asezat lucrurile în postura lor firească, Transilvania de Nord – smulsă din trupul țării în august 1940 – s-a „întors (din 1944 – n.n.) la matca patriei-mame”, vindecându-se una din „rănile” suferite de România în anul 1940. Ultimul capitol al relațiilor româno-italiene din perioada 1918-1940 s-a încheiat, asadar, prin acest demers dureros pentru români al diplomației fasciste, care, după ce a încurajat revendicările teritoriale ale Ungariei horthyste, si-a pus semnătura pe textul „arbitrajului” de la Viena, având ca urmare desprinderea din teritoriul României a Transilvaniei de Nord.

CONCLUZII

În perioada dintre cele două războaie mondiale, politica externă a României a avut ca preocupare constantă să asigure menŃinerea frontierelor Ńării, confirmate prin sistemul 16Tratatelor de Pace de la Versailles.

Deoarece Franța era unul dintre garanții acordurilor de pace din anii 1919-1920, politicienii români au considerat-o un aliat necesar, astfel că preocupările lor pentru raporturile cu această țară europeană au fost vizibile si încurajatoare.

Franța, însă, nu a manifestat un interes identic pentru România, fapt dovedit si de împrejurarea că un tratat de alianță între cele două țări a fost semnat abia după 8 ani de la încheierea Primului Război Mondial.

Promotoare a unei politici de mare putere europeană, Franța a constituit pentru diplomaŃia română un reper esențial, datorită modului în care a contracarat amenințările la adresa păcii si a statu-quo-ului teritorial din Europa de Est.

Cum aceste realități erau si obiectivele principale ale guvernului României în plan extern, s-a realizat o colaborare permanentă cu această țară, diplomații români consultându-i pe cei francezi în cele mai importante demersuri pe care le-au făcut.

Guvernele românesti au susținut, de asemenea, securitatea colectivă, sprijinind eforturile Societății Națiunilor de a păstra stabilitatea pe continent. Un rol important în activitatea acesteia l-a jucat si marele diplomat român Nicolae Titulescu alaturi de Ion I.C.Bratianu

Prin inteligența sa remarcabilă, care i-a deranjat pe adversarii țării noastre, ca si prin formidabila sa capacitate de muncă, Nicolae Titulescu a fost, timp de aproape un deceniu si jumătate, unul dintre cei mai energici si eficienți promotori ai politicii de afirmare a statului român si de păstrare a integrității sale teritoriale.

O componentă semnificativă a politicii externe românesti din perioada 1918-1940 o constituie raporturile României cu Italia, pe care am încercat să le reconstituim – prin prisma a ceea ce au avut acestea mai important, din perspectiva guvernului român – în paginile prezentei lucrări, fundamentându-ne pe bibliografia de referință dar mai ales pe fondurile documentare 290 existente, în principal în arhivele ministerelor de Externe ale celor două Ńări.

Opiniile predecesorilor, la care am asociat informația depistată (destul de abundentă), au fost trecute prin filtrul unei interpretări personale, în respectul deplin al adevărului istoric.

Unele prejudecăți, au fost eliminate, astfel că am avut în vedere realitatea faptelor si evenimentelor, selecționându-le pe cele mai reprezentative pentru cunoasterea relațiilor româno-italiene din perioada interbelică

Asa cum era firesc, în primul capitol al lucrării am reconsiderat raporturile româno-italiene din anii Primului Război Mondial, cu accent pe ideea că ambele țări s-au găsit în aceeasi tabără, prin aderarea la Antantă, având ca obiectiv major realizarea unor aspirații politice, de recuperare a unor teritorii naționale din componența fostei monarhii austro-ungare.

De aceea, guvernele celor două state au avut, într-adevăr, relații cordiale. La finele războiului, autoritățile italiene au sprijinit activitățile pro-unioniste ale românilor aflați pe teritoriul lor si, fapt notabil, au aprobat înființarea Legiunii Române din Italia, care a si luptat, alături de trupele italiene, în unele bătălii din nordul statului italian.

S-a afirmat, pe parcursul acestor ani, o dimensiune pozitivă a raporturilor româno-italiene, aceasta rămânând o pagină de referință, datorată, mai ales, circumstanțelor istorice speciale si unor interese naționale identice.

În timpul ConferinŃei de Pace de la Paris (1919-1920), reprezentanții României s-au străduit să obțină recunoasterea internațională a noilor granițe ale țării. Au fost însă surprinsi de modul brutal în care a fost tratată România, cu toate că, în realitate, ea aparținea categoriei țărilor învingătoare.

Italia a făcut parte dintre Marile Puteri care au format Consiliul Suprem, organismul care a luat toate deciziile importante.

Delegații italieni din comisiile care au adoptat hotărâri cu privire la teritoriile românesti (cu deosebire la Transilvania si Basarabia) au recunoscut drepturile României asupra acestora. Italia a fost de acord să semneze Tratatul privind Basarabia, din 28 octombrie 1920, care urma să fie ratificat de fiecare guvern în parte. Regatul italian s-a remarcat deci, în această etapă (1914-1920) printr-o atitudine favorabilă față de România, contribuind efectiv la realizarea unui capitol memorabil al relațiilor politicodiplomatice cu acesta. În cele două decenii interbelice (1920-1940), însă, lucrurile n-au mai avut aceeasi cursivitate, din cauza multelor împrejurări care au fost evocate în lucrare, în diferite capitole ale acesteia.

Mai întâi, Italia si-a clamat nemulțumirea pentru maniera în care au fost tratate revendicările ei teritoriale. Principalele țări învinse (Germania,Ungaria si Bulgaria), care au suferit pierderi teritoriale, s-au constituit, încă de atunci, în factori revizionisti care au devenit, cu timpul, tot mai activi.

Politica Italiei, mai cu seamă după instaurarea la putere a fascistilor lui Mussolini, s-a orientat si spre aceste Ńări, ale căror tendințe revizioniste le-a stimulat prin mijloace propagandistice (presă, contacte diplomatice, tratate, declarații clare de sprijin etc.), dar si cu promisiuni de altă natură.

În felul acesta, Italia s-a manifestat – mai ales în cel de-al doilea deceniu interbelic – ca o promotoare a politicii revizioniste, cu care România nu a fost niciodată de acord si împotriva căreia a ațŃionat, folosind tribuna Societății Națiunilor si mijloacele unor alianțe regionale defensive, cum au fost Mica Înțelegere si Înțelegerea Balcanică.

Dacă în primii ani interbelici (1920-1923), raporturile româno-italiene au suferit un recul, ele intrând într-o zonă de oarecare dezinteres reciproc – din cauza preocupărilor fiecărei părți pentru stabilitatea internă si realităŃile economice proprii – începând din anul 1924 se produce, pentru România, un reviriment al raporturilor cu Italia, fiindcă existau motive determinante în această direcție.

Unul dintre acestea a fost recunoasterea, de către statul italian, a Uniunii Sovietice si organizarea de către aceasta, în anul 1924, a mai multor acțiuni care vizau frontiera de est a României Mari.

Pericolul sovietic a impus diplomației române adoptarea unei politici mai active de apărare a integrității teritoriale, ori, altfel spus, a statu-quo-ului teritorial versaillez. Prin urmare, atenția pentru Italia a devenit prioritară.

Diplomația română a sesizat, cu maximă acuitate, faptul că ținta politicii de moment cea mai importantă este determinarea Italiei să ratifice Tratatul privind Basarabia, ceea ce ar fi consolidat prestigiul statului român si ar fi conferit o mai mare credibilitate si rezistență actului unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918.

Ca atare, se poate afirma că în anul 1924 a început o abordare insistentă a Italiei pentru a se realiza, cu sprijinul acesteia, cel mai de seamă obiectiv al politicii externe românesti din acei ani.

În afara contactelor diplomatice permanente, prin intermediul celor două Legații – de la Roma si Bucuresti – au avut loc si demersuri de anvergură (cum au fost vizitele la Roma ale generalului A. Averescu si ministrului Al. Constantinescu), menite să atenueze asperitățile existente în relațiile bilaterale (cauzate de modul în care guvernul român a aplicat prevederile reformei agrare din 1921 în cazul unor proprietari italieni, precum si de obstacolele ridicate de politica economico-financiară a liberalilor în calea unor colaborări economice profitabile) si, totodată, să „mobilizeze” Italia pentru a acorda un suport diplomatic mai vizibil României.

Ca rezultat al unor eforturi sistematice, s-a reusit semnarea, la 16 septembrie 1926, a Pactului de amiciție si colaborare între România si Italia, care poate fi apreciat ca un punct de referinŃă în relațiile bilaterale, cu toate că în prevederile acestuia nu au fost incluse toate doleanțele României.

Acordul a constituit, fără îndoială, un pas înainte în raporturile româno-italiene, acestea reintrând sub zodia armoniei si interesului reciproc avantajos.

Desi n-au fost eliminate toate discordiile dintre cele două state (cu deosebire cele din domeniul economic), anul 1926 a marcat, totusi, realizarea unui moment al spiritului practic eficient si al lucidității diplomatice.

Semnificația Pactului de amiciŃie si colaborare a fost remarcată de oficiile diplomatice europene, precum si de presa din mai multe state. Prim-ministrul Al. Averescu, care s-a bucurat de o justificată simpatie în mediile politice si în societatea italiană, a avut privilegiul de a convinge factorii de decizie de la Roma (rege, guvern si parlament) să ratifice, la 7 martie 1927, Tratatul privind Basarabia.

Evenimentul, de maxim interes pentru români, a beneficiat de o largă popularitate în România, unde s-au desfăsurat numeroase manifestări de simpatie si recunostință pentru Italia, țară latină si prietenă, care a recunoscut dreptul istoric al poporului român asupra teritoriului dintre Prut si Nistru. Au fost, desigur, clipele cele mai emoționante ale relațiilor româno-italiene, care s-au fixat în memoria colectivă

Ratificarea de către Italia a Tratatului privind Basarabia a constituit momentul de apogeu al raporturilor bilaterale în primul deceniu interbelic.

Cel de-al doilea deceniu dintre cele două războaie mondiale nu a debutat sub aceleasi auspicii optimiste evidente în raporturile bilaterale, din cauza unor evenimente externe dintre cele mai alarmante, cum a fost instaurarea nazistilor la putere în Germania, în anul 1933, precum si dinamizarea manifestărilor revizioniste ale Uniunii Sovietice, Ungariei si Bulgariei. România a promovat, ca o contrapondere la aceste fenomene de natură fascistă, o politică de apărare, apelând la organismele care acționau pentru menținerea păcii, intangibilitatea tratatelor de pace de la Paris si opoziŃia fermă față de orice tentativă de agresiune.

Diplomația română, condusă de Nicolae Titulescu, a contribuit la noua organizare a Micii Înțelegeri (din 16 februarie 1933) si la realizarea Pactului Înțelegerii Balcanice (1934). Aceste două organisme internaționale au devenit principalul obstacol în fața tendințelor revizioniste ale Ungariei si Bulgariei, în partea centrală a continentului.

Reprezentantul lor, ministrul român al Afacerilor Străine, N. Titulescu, a efectuat demersuri eficiente (în Franța si Anglia) pentru a combate unele prevederi ale proiectului italian al Pactului celor Patru (1933), care au si fost eliminate.

Este vorba de intenția de a fi creat un directorat european (din Anglia, FranŃa, Italia si Germania), care să poată lua decizii în legătură cu marile probleme europene fără ca țările mici si mijlocii să fie consultate.

De asemenea, în acest proiect era prevăzută si posibilitatea revizuirii tratatelor, chestiune care a fost respinsă, cu deosebită energie, de către diplomația română. Incidentul din Societatea Națiunilor, legat de conflictul italo-etiopian (1935- 1936), a avut urmări semnificative asupra relațiilor dintre România si Italia, care au înregistrat, în acea perioadă, momente de tensiune. Acestea au fost cauzate de intervenția – justificată – a lui N. Titulescu în plenul Adunării, împotriva unui grup de protestatari care avea manifestări huliganice, grup care s-a dovedit ulterior a fi alcătuit din ziaristi italieni. Aceste manifestări „gălăgioase”, neconcordante cu locul în care se desfăsurau, au fost considerate drept o stridență – dacă nu chiar o înfruntare – de către majoritatea participanților la Adunarea SocietăŃii Națiunilor, membrii grupului fiind scosi din sală si arestați.

În consecință, presa italiană s-a năpustit asupra lui N. Titulescu, acuzându-l de cele mai grave lucruri si coborând foarte jos stacheta comentariilor, o mărturie în acest sens fiind insolenta afirmaŃie că marele diplomat român ar fi fost rezultatul unui „amestec de rase inferioare”.

Examinând acest episod, am recurs la informații cât mai elocvente, între care si la replica dată de N. Titulescu, până acum inedită, detractorilor săi. Înlăturarea sa de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, în anul 1936, a avut consecințe asupra evoluției politice externe a României, care s-a orientat tot mai vizibil spre Germania, cu toate că au fost păstrate (până în 1939) aparențele unor relații, la fel de puternice, cu Franța si Anglia.

Acest joc politic a fost inevitabil impus de contextul european, de impactul demersurilor Germaniei naziste, care a pornit pe drumul extrem de riscant al înarmării si recuperării prin forță a unor teritorii, cum a fost anexarea Austriei si regiunii sudete din Cehoslovacia (aceasta ajungând să fie chiar destrămată ca stat independent). Tratatul de neagresiune, din 23 august 1939, al Germaniei si Uniunii Sovietice a „deschis” ochii Occidentului conciliatorist, însă acesta nu a fost capabil de o atitudine mai fermă faŃă de ascensiunea hitlerismului.

Perioada care precede declansarea celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcată de o tot mai agresivă campanie revizionistă, ai căror protagonisti – în ceea cepriveste teritoriile României Mari – au fost Uniunea Sovietică, Ungaria si Bulgaria.

Această realitate îsi face simțită prezența si în raporturile româno-italiene, fapt pe care l-am evidențiat în câteva pagini ale lucrării. Prin urmare, am reactualizat – pe baza unor texte memorialistice si documente inedite – atitudinea Italiei față de ultimatum-ul sovietic din 26-27 iunie 1940.

Informațiile furnizate de telegramele si rapoartele unor diplomați români de la Roma în legătură cu aceste aspecte atestă relativitatea poziției liderilor fascisti italieni care, de la îndemnul ca statul român să se opună chiar cu mijloace militare unor pretenŃii teritoriale din partea Uniunii Sovietice, au ajuns la propuneri de cedare în fața colosului sovietic (care, dacă nu i-ar fi fost satisfăcute cerințele, ar fi pus sub semnul întrebării însăsi existența României.

Se detasează, asadar, ideea că sprijinul italian a fost mai mult verbal decât efectiv, concret. Si mai dezamăgitor, dar nu întrutotul neasteptat, a fost comportamentul diplomaților fascisti italieni în chestiunea revendicărilor teritoriale ale Ungariei, pe care le-au încurajat pe tot parcursul perioadei interbelice.

De-a dreptul socantă a fost implicarea diplomației italiene în asa-zisul arbitraj de la Viena, alături de Germania nazistă. Semnătura contelui Ciano, alături de cea a lui Ribbentrop, pe actul din 30 august 1940 – intrat în istoria noastră ca Dictatul de la Viena – a dezvăluit adevăratele valențe ale politicii italo-germane în ceea ce priveste România, la trunchierea căreia a contribuit într-un mod pe care istoria l-a condamnat ulterior.

În luna septembrie a anului 1940 raporturile româno-italiene ajunseseră la cel mai jos nivel, în opinia publică din România manifestându-se o veritabilă revoltă împotriva procedeelor de tip fascist pe care Italia si Germania le-au aplicat, cu motivația că au făcut unele reparații statelor revizioniste.

După temperatura atât de înaltă a raporturilor româno- italiene din anii Primului Război Mondial si momentele de continuitate din anii 1926-1927, prin Pactul de amiciŃie si colaborare, respectiv prin ratificarea de către Italia a Tratatului privind Basarabia, în anul 1940 s-a înregistrat o răcire considerabilă a acestora, efectele cele mai dureroase ale unei asemenea stări de lucruri fiind resimțite de poporul român, care a trecut prin momente dramatice, cu speranța că nu va fi prea departe ceasul unor îndreptări necesare, menite să anuleze deciziile inacceptabile, din toamna anului 1940, ale celor două puteri fasciste.

BIBLIOGRAFIE

1. Capellano, Filippo, La Legione rumena, în „Studi Storico Militari 1996”,

Maggiore dell’Esercito-Ufficio Storico, Roma, 1998, p. 229-346.

2. Caroli Giuliano, La Romania nelle politica estera italiana 1913-1965. Luci e

ombre di un’amicizia storica, Edizioni Nagard, [Milano], 2009.

3. Ciupercă, Ion C., Momente ale relaŃiilor româno-italiene (1924-1937), în „Analele

StiinŃifice ale UniversităŃii Al. I. Cuza”, Iasi, 1987, p. 53-65.

4. Dascălu, Nicolae, Italia si Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în „Revista

istorică”, 1990, nr. 9-10, p. 863-881; 1991, nr. 3-4, p. 137-154.

5. Dobrinescu, V. Fl., Pătroiu, Ion, Nicolescu, Gheorghe, Relații politico-diplomatice

si militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, 1999.

6. Giordano, Giancarlo, Il Patto a Quattro nella politica estera di Mussolini, Editura

Forni, Bologna, 1976

7. Iordan-Sima, C., Din istoria unei ratificări: Italia si tratatul privind unirea

Basarabiei cu România, în „Colocviul NaŃional de Istorie” (Muzeul NaŃional

Cotroceni, 20-22 iunie 1996), vol. V, 1997, p. 172-184.

8. Ivan, Adrian, Aspecte ale relaŃiilor româno-italiene între anii 1920-1923 si

problema exproprierilor în România, în Studii de istorie a Transilvaniei,

coordonatori Sorin Mitu si Florin Cogâltan, volum editat de Asociația Istoricilor

din Transilvania si Banat, Cluj [-Napoca], 1994, p. 186-191.

9. Mândrescu, Simion, În Franța si Italia pentru cauza noastră (27 septembrie 1917 –

1 ianuarie 1919), Bucuresti, 1919.

10. Lilian Zamfiroiu, Un memoriu al diplomatului Raffaele Guariglia referitor la

consecințele ratificării de către Italia a Tratatului privind Basarabia (din 28

octombrie 1920), în „Cetatea Bihariei”, 2009, p. 55-70.

Surse: Internet

wikipedia.ro,

www.mae.ro

google.ro

Arhive

Arhiva ministerului Afacerilor Externe Bucuresti

Fondurile 71/1920-1944 italia ,vol 6 1920-1925

Cronologii ,dictionare ,enciclopedii

Calafeteanu,Ion ,Popisteanu Cristian (coord). Politica externa a Romaniei.Dictionar

Cronologic,Bucuresti,Editura Stiințifica si Enciclopedica ,1986

Lucrari Generale

Bulei,Ion Arcul Asteptarii 1914-1915-1916,bucuresti ,editura Eminescu 1981

Idem ,1916.Zile de vara ,Bucuresti ,Editura Eminescu 1978

Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997

BIBLIOGRAFIE

1. Capellano, Filippo, La Legione rumena, în „Studi Storico Militari 1996”,

Maggiore dell’Esercito-Ufficio Storico, Roma, 1998, p. 229-346.

2. Caroli Giuliano, La Romania nelle politica estera italiana 1913-1965. Luci e

ombre di un’amicizia storica, Edizioni Nagard, [Milano], 2009.

3. Ciupercă, Ion C., Momente ale relaŃiilor româno-italiene (1924-1937), în „Analele

StiinŃifice ale UniversităŃii Al. I. Cuza”, Iasi, 1987, p. 53-65.

4. Dascălu, Nicolae, Italia si Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în „Revista

istorică”, 1990, nr. 9-10, p. 863-881; 1991, nr. 3-4, p. 137-154.

5. Dobrinescu, V. Fl., Pătroiu, Ion, Nicolescu, Gheorghe, Relații politico-diplomatice

si militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, 1999.

6. Giordano, Giancarlo, Il Patto a Quattro nella politica estera di Mussolini, Editura

Forni, Bologna, 1976

7. Iordan-Sima, C., Din istoria unei ratificări: Italia si tratatul privind unirea

Basarabiei cu România, în „Colocviul NaŃional de Istorie” (Muzeul NaŃional

Cotroceni, 20-22 iunie 1996), vol. V, 1997, p. 172-184.

8. Ivan, Adrian, Aspecte ale relaŃiilor româno-italiene între anii 1920-1923 si

problema exproprierilor în România, în Studii de istorie a Transilvaniei,

coordonatori Sorin Mitu si Florin Cogâltan, volum editat de Asociația Istoricilor

din Transilvania si Banat, Cluj [-Napoca], 1994, p. 186-191.

9. Mândrescu, Simion, În Franța si Italia pentru cauza noastră (27 septembrie 1917 –

1 ianuarie 1919), Bucuresti, 1919.

10. Lilian Zamfiroiu, Un memoriu al diplomatului Raffaele Guariglia referitor la

consecințele ratificării de către Italia a Tratatului privind Basarabia (din 28

octombrie 1920), în „Cetatea Bihariei”, 2009, p. 55-70.

Surse: Internet

wikipedia.ro,

www.mae.ro

google.ro

Arhive

Arhiva ministerului Afacerilor Externe Bucuresti

Fondurile 71/1920-1944 italia ,vol 6 1920-1925

Cronologii ,dictionare ,enciclopedii

Calafeteanu,Ion ,Popisteanu Cristian (coord). Politica externa a Romaniei.Dictionar

Cronologic,Bucuresti,Editura Stiințifica si Enciclopedica ,1986

Lucrari Generale

Bulei,Ion Arcul Asteptarii 1914-1915-1916,bucuresti ,editura Eminescu 1981

Idem ,1916.Zile de vara ,Bucuresti ,Editura Eminescu 1978

Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997