Relatiile Diplomatice Dintre Italia Si Etiopia

În timp ce China a căutat să se elibereze de sub tutela puterilor străine, Africa a rămas aproape în întregime un teritoriu colonial. Singurele teritorii independente au fost Uniunea Sud-Africană, ale cărei legături cu Marea Britanie s-au slăbit, mica republică Liberia, al cărei rol a fost nesimnificativ, Etiopia și Egiptul. S-a observat că Italia, condusă din 1922 de către Mussolini, nu a reușit să obțină, din punct de vedere colonial, venituri apreciabile. Aceasta a creat în Italia, o nemulțumire serioasă: „Noi avem foame de colonii, spunea Mussolini, în 1926, pentru că noi suntem prolifici și avem intenția să rămînem așa.” În ochii dictatorului, colonizarea a fost cu atît mai necesară pentru Italia, cu cât legile americane din 1921 și 1924 referitoare la emigrare au interzis italienilor de a se instala în Statele Unite. Etiopia, condusă de împăratul Haile Selassie, a făcut primii pași spre depășirea stării de înapoiere medieval, prin desființarea sclaviei, sprijinirea dezvoltării economice și a învățământului. Dezvoltarea ei modernă a fost împiedicată și de invazia și cucerirea fascicstă italiană.

II.2. Cauzele conflictului din Abisinia

Benito Mussolini a vorbit de multe ori despre dorința sa de expansiune, mai ales că în Europa, Franța a fost un stat ce a căutat la rîndul său să se extindă în Africa orientală: „Singura soluție este să ni se dea pământ, pământ pentru un popor prea numeros (…).” Încă din 1880 s-a observant dorința Italiei da a cuceri Etiopia. Răspunsul Etipiei a fost pe măsură și a reușit să distrugă armata italiană plus pagube însemnate. Prim-minstrul Italiei, Crispi, a fost profund dezamăgit de această înfrângere și mai mult decît atît el a insistat ca armata italiană să ocupe Abisinia iar această problemă să fie rezolvată definitiv. Au loc o serie de confruntări în Makalle și Adua, unde armata etiopiană a reușit din nou să înfrîngă Italia. Aceste victorii au știrbit demnitatea Italiei și au condus la reacții negative la politica externă italiană. În 1896 a fost încheiată pacea de la Addis Abeba. În noiembrie 1919, guvernul italian a propus Marii Britanii un acord privind zonele de influență din Etiopia; aceasta a refuzat la început. Dar, eșecul la rîndul său din 1924 în tratativele sale cu șeicul Tafari Makonnen, Anglia a acceptat să negocieze cu Italia în 1925. Între timp, Etiopia a devenit în 1923 membră a Societății Națiunilor, cu sprijinul Italiei. Negocirea anglo-italiană a ajuns la faza unui schimb de scrisori și la 25 decembrie 1925, Italia va ajuta Anglia să obțină de la guvernarea etiopiană construcția unui baraj în apropierea lacului Tsana, punct strategic de rută cu Sudanul. În schimb, Anglia va face un serviciu asemănător Italiei pentru construirea unei căi ferate care să unească Eritreea de Somalia italiană, de-a lungul teritoriul etiopian. Zona traversată de această cale ferată și tot vestul Etiopiei vor fi sub influența economică a Italiei. Aceasta s-a angajat să nu facă modificări la regimul Nilului și al afluenților săi. Marea Britanie nu a pretins nici o zonă de influență. Franța a protestat împotriva acestui pact, la rândul său, Etiopia a protestat la Societatea Națiunilor considerând o amenințare la suveranitatea sa. Într-un sfîrșit, Italia a reușit să liniștescă guvernul etiopian și au semnat la 2 august 1928 un tratat de prietenie, de conciliere și arbitraj pentru o perioadă de 20 de ani. Acest contract a prevăzut că nici unul dintre cei doi parteneri să nu întreprindă nici o acțiune dăunătoare independenței celuilalt. Astfel, comerțul dintre cele două state se poate dezvolta armonios. Diferendele s-ar fi reglat printr-o procedură de conciliere și arbitraj fără a folosi forța militară. Se poate observa faptul că politica externă a Italiei a prins contur după 1930, mai ales în ceea ce privește politica de expansiune, începând cu Etiopia. Chiar Mussolini a fost adeptul încălcării suveranității afirmând că în decursul istoriei au existat și alte state care nu au respectat principiul suveranității. El a încercat să conducă Italia spre Africa orientală fapt ce a dus la stabilirea trupelor militare în Somalia dar și în Eritreea. S-au analizat meticulos toate dispozitivele militare ale Italiei precum și forța militară de care ar dispune Etiopia. Pe partea diplomatică Mussolini l-a atras de partea sa pe Pierre Lavel, care l-a rîndul său a vizitat Roma și în iulie 1935 a semnat un acord cu Italia, prin care cei doi conducători și-au consolidat interesele cu privire la Africa. Treptat s-a creat o tensiune datorită faptului reprezentantul Italiei a afirmat faptul că Societatea Națiunilor trebuie să hotărască pe cine susține: pe etiopieni etichetați ca oamenii de culoare sau pe italieni. În 1934 în Ogaden a avut loc ciocniri între trupele etiopiene și armata italiană. A fost un prim pas pentru ca Mussolini să folosească forța armată și mai mult decît atât să se stabilizeze în Africa orientală. Au fost cucerite pe rînd Adua, Tigre-Axum, Makale și Gorahoi. Cel din urmă oraș a fost un punct strategic prin care ajungeau provizii.

Ideea Pactului oriental a renăscut o dată cu semnarea acordurilor de la Roma, la 7 ianuarie 1935, între Pierre Laval și Benito Mussollini, ultimul și-a dat asentimentul formal de a participa la el. De asemenea, cele două state și-au reglementat sferele de interese în Africa, mai exact, i s-a dat mână liberă lui Mussollini să cucerească Abisinia. Această solidaritate a fost în întregime distrusă de inițiativa italiană, accea de a cuceri Etiopia, țară membră a Societății Națiunilor, pentru a răzbuna dezastrul de la Adua din 1896 și pentru a întemeia un vast imperiu colonial italian. În anii 1930 comandamentul viitoarei operațiuni italiene i-a fost încredințat mareșalului Emilio De Bono. O intervenție italiană a determinat intrarea Etiopiei în Societatea Națiunilor în 1923, iar în 1928 a fost semnat după cum s-a specificat mai sus. Incidentul de care s-a servit Mussolini s-a desfășurat la Ual-Ual, la 5 decembrie 1934, la frontiera dintre Eritreea și Etiopia. 30 de soldați indigeni ai armatei italiene au fost uciși în cursul unei întâlniri cu abisinieinii pe teritoriul etiopian care, în fapt, a fost, din 1928, sub control italian. Guvernul etiopian a propus ca incidentul să fie supus arbitrajului, conform tratatului din 1928. Italia a refuzat iar la 25 decembrie, guvernul etiopian a făcut apel la Societatea Națiunilor, chiar în momentul în care Laval se pregătea să vină la Roma (3 ianuarie 1935). Îngrijorat că ar putea să intervină o soluție internațională care să îi strice planurile, guvernul italian s-a răzgândit asupra deciziei sale și într-un final a acceptat arbitrajul. Dar acesta a eșuat. Pregătirile militare ale Italiei în Eritreea au căpătat dimensiuni considerabile și la 17 martie, Etiopia a făcut din nou apel la Societatea Națiunilor. A fost a doua zi după declarația lui Hitler prin care acesta a anunțat reînarmarea Germaniei. Guvernele francez și englez s-au aflat într-o mare dilemă: era mai bine să închidă ochii asupra atitudinii italienilor în Etiopia, pentru a-și asigura sprijinul italian asupra Germaniei, sau trebuia să fie susținută Etiopia, cel puțin pentru a evita slăbirea Societății Națiunilor. În fapt, de la începutul anului 1935, atitudinea francezilor și aceea a Angliei au fost diferite. Franța nu mai avea alte interese în Etiopia decît calea ferată Djibut-Addis-Abeba și guvernul italian a obținut satisfacție asupra acestui punct prin acordurile de la Roma. Din contră, Anglia, care a ocupat Egiptul și Sudanul, a fost interesată de lacul Tsana. Ea a încheiat acordul cu Italia în 1925, pentru a împărți Etiopia în două zone de influență. O cucerire italiană ar fi fost o amenințare permanentă împotriva irigării Egiptului. Pe de altă parte, o vastă „Africa orientală italiană” ar fi fost îngrijorătoare pentru viitorul Sudanului anglo-egiptean, care a separat Etipia de Libia. Italia ar fi amenințat drumul spre India. De aceea, în timp ce Laval a adoptat o atitudine ambiguă, Anglia, ale cărei interese au coincis cu cele ale Societății Națiunilor a lansat din ce în ce mai multe avertismente la adresa Italiei. La Stresa, acordul nu a vorbit decît despre menținerea păcii în Europa. La 25 mai, Consiliul Societății Națiunilor a lăsat din nou celor două state grija de a alege un arbitru. Nu s-a mai ajuns la asta. Eden s-a dus la Roma în iunie și i-a sugerat lui Mussolini un compromis: Etiopia să cedeze o parte a Ogadenului Italiei și în schimb, să primească, o deschidere maritimă la Zeila, în Somalia britanică. Mussolini a refuzat. Consiliul Societății Națiunilor a organizat o reuniune extraordinară la 31 iulie convocând, din nou, comisia de anchetă în legătură cu incidentul de la Ual-Ual. Simultan, o conferință tripartită franco-anglo-italiană a avut loc între 15-18 august. Cele două democrații au sugerat un nou compromis: stabilirea unui „mandat comun franco-anglo-italian asupra Etipiei”- situație juridică bizară din moment ce Etiopia era membră a Societății Națiunilor. Italia ar fi avut preponderență în materie militară și administrativă, iar armata etiopiană ar fi avut consilieri militari italieni. Mussolini a refuzat acest compromis. Consiliul Societății Națiunilor s-a reunit la 4 septembrie și i-a făcut propuneri similare însă conducătorul italian le-a respins. Englezii au încercat să utilizeze altă metodă. Fără să aibă intenția de a declanșa un război, guvernul britanic, condus de conservatorul Baldwin a folosit metoda amenințărilor. O mare parte a flotei engleze a fost concentrată în Mediterana și Gibraltar, mai puțin expus decît Malta, unor eventuale bombardamente italiene, mai ales în Alexandria. În timp ce Italia nu a avut decît nave de război cu capacitate de 500 000 de tone, Marea Britanie a avut în Mediterana nave militare cu o capacitate de 800 000 de tone. Totuși Anglia nu a dorit un război în care să lupte singură, ci cel mult să participe la un război, în cadrul unei acțiuni decisă și stabilită de Societatea Națiunilor. La 27 iunie 1935, a fost publicat rezultatul unui vast studiu de opinie din Anglia organizat de marile publicații cunoscut sub numele de „scrutinul păcii”. Mai mult de 10 milioane s-au declarat în favoarea sancțiunilor economice; mai puțin de 7 milioane s-au declarat în favoarea folosirii măsurilor militare. Acest sondaj a exercitat o mare influență asupra atitudinii guvernului britanic și l-a orientat spre soluția păcii cu orice preț. Mussolini a fost informat despre voința pacifistă a englezilor și la 3 octombrie 1935 a dat curs operațiunilor militare în Etiopia. Aceste operațiuni au durat până la începutul lunii mai 1936. Haile Selassie a părăsit Etiopia și pe 5 mai, italienii au intrat în Addis-Abeba. Înfrîngerea etiopiană este ușor de explicat deoarece italienii au mobilizat în Eritreea mai mult de 200 000 de oameni, au dispus de arme moderne și în plus au beneficiat de gaze asfixiante. Principalele dificultăți întîlnite de italieni au fost clima, relieful și absența căilor de comunicație.

II.3. Urmările conflictului din Abisinia

În octombrie și noimebrie 1935, Societatea Națiunilor a reacționat. La 7 octombrie, Consiliul Societății Națiunilor a declarat în unanimitate, fără votul Italiei, că Italia a recurs la răboi cu violarea Pactului. Adunarea s-a reunit la 11 octombrie și 50 de state membre s-au alăturat punctului de vedere al Consiliului. Doar Austria, Ungaria și Albania l-au respins, iar Elveția avut câteva rezerve. Între 11 și 18 noiembrie sancțiunile au fost stabilite. S-a respins ideea sancțiunilor militare și Anglia a exagerat cu scrupulele pînă la a refuza să închidă Canalul de Suez navelor italiene. Convenția din 1888 a prevăzut într-adevăr, libertatea navigației pe Canal, chiar și în vreme de război. S-au adoptat, împotriva Italiei, sancțiuni financiare și economice. Adunarea a prescris ridicarea embargoului asupra armelor destinate Etiopiei, decis de anumite națiuni și a interzis livrarea de arme Italiei. Ea a preconizat și sancțiuni economice. Acestea au constat în interzicerea anumitor exporturi către Italia. Sancțiunile nu au făcut decît să irite Italia, fără să o tulbure cu adevărat în derularea operațiunilor. Situația a fost foarte departe de articolul 16 al Pactului (Anexă), care a prevăzut ruperea imediată a tuturor relațiilor comerciale și financiare cu agresorul. Totul s-a petrecut, ca și cum s-ar fi dorit să pară că se aplică sancțiuni, dar s-a evitat cu orice preț marginalizarea Italiei și provocarea unui război european. Ezitările sau duplicitatea lui Laval, preferința sa pentru jumătățile de măsură au devenit evidente în alt domeniu, acela al negocierilor militare. Pe de o parte, el a dorit să păstreze apropierea de Italia; la 27 iunie 1935, generalul Gamelin, șeful statului-major, a negociat cu omologul său italian Badoglio o convenție militară, fără știrea Angliei. Pe de altă parte, a menajat Anglia. La 25 septembrie, aceasta i-a propus, la rîndul său să deschidă negocierile navale. Cu toate că Anglia și Italia au fost categoric ostile, Laval a acceptat, cu condiția ca negocierile să fie extinse asupra întregii armate iar Anglia să-și limiteze represaliile contra Italiei. Convorbirile au continuat și în lunile următoare. Franța și Anglia au adoptat în decembrie o atitudine diferită. Un plan elaborat de Laval și aprobat de Samuel Hoare la 7 decembrie i-a fost propice lui Mussolini. A fost vorba de a pune capăt războiului printr-un compromis prin care se oferea Italiei un schimb de teritorii. Italia primea Ogadenul și o parte din Tigre sau două treimi din Etiopia și dreptul să trimită coloniști în cealaltă parte. Drept compensație – foarte slabă – Etiopia ar fi primit o mică fâșie din teritoriul italian al Eritreei, cu portul Assab. Acest lucru a prezentat pentru Mussolini avantaje incontestabile: teritoriile care i s-au oferit au fost mai întinse decît cele ocupate de trupele italiene, iar el exercita, de fapt, un adevărat protector al micii Etiopii, teoretic independentă. De aceea, fără să fi luat o decizie definitivă era în favoarea acestui plan. Dar planul a avut să eșueze în fața opoziției publice engleze. Samuel Hoare a trebuit să își dea demisia și a fost înlocuit la 22 decembrie cu Anthony Eden. S-a putut remarca faptul că proiectul Laval-Hoare a numărat printre adversarii săi înverșunați și guvernul nazist. De asemenea, s-a observat că eșecul planului Laval-Hoare a fost puternic resimțit de Mussolini și drept urmare a denunțat tratatele de la Roma și de la Stresa și a lăsat să cadă în uitare acordurile Gamelin-Badoglio. Anglia a revenit atunci la politica unor sancțiuni mai eficace și s-a străduit să obstrucționeze Italia, determinând aplicarea embargoului asupra produselor petroliere. S-a putut imobiliza astfel marina și aviația italiană. Dar guvernul francez a amânat lucrurile multă vreme. Principalul furnizor al Italiei au fost Statele Unite. Dar Statele Unite nefiind membru al Societății Națiunilor, au refuzat să aplice sancțiunile. Măsura a fost absolut ineficace. În aceste condiții, la 5 martie, Negusul Etiopiei acerut pacea după victoria italiană de la lacul Achianga. Începând cu 7 martie, Mussolini s-a declarat pregătit să negocieze. Dar denunțarea tratatului de la Locarno de către Germania, chiar din aceeași zi, a distras atenția internațională de la afacerea etiopiană și i-a permis lui Mussolini să obțină victoria. La 9 mai, un decret al lui Mussolini a proclamat anexarea Etiopiei de către Italia. Regele Italiei a devenit „împăratul Etiopiei”. La 4 iulie, Adunarea Societății Națiunilor a votat o rezoluție în favoarea ridicării sancțiunilor economice și financiare luate împotriva Italiei. Guvernul francez constituit de Frontul Popular și-a inaugurat politica externă acceptând această măsură favorabilă totuși agresorului. Lovitura de forță italiană a fost încununantă de un succes total. Aceasta a constituit pentru Hitler, o prețioasă încurajare și, pentru Societatea Națiunilor – semnul unei decadențe inerente.

Deși guvernul a mers pe o linie conciliatoare, refuzând, în cadrul Societăților Națiunilor, să adopte sancțiuni economice împotriva agresorilor, masele largi au condamnat invazia Etiopiei de către Italia. Limitele Societății Națiunilor au fost demonstrate cu prisosință în timpul crizelor din anii 1930 – spre exemplu problema Manciuriei, în 1931, sau războiul din Etiopia, în 1935-1936. A fost evident că Societatea Națiunilor va intra în disoluție din moment ce, începînd din acei ani, marile puteri economice sau militare o boicotează, retrăgându-se din organizație. Astfel, Germania, care a devenit stat membru în 1926, părăsește organizația în 1933. De asemenea, tot în 1933, Japonia a decis să nu mai facă parte din Societatea Națiunilor. În anul 1937 s-a retras și Italia, iar în anul 1939, U.R.S.S., care a fost primită în organizație cu cinci ani mai devreme, în 1934.