Relatiile Diplomatice ale Uniunii Europene cu Tarile Mashreq

Introducere

„Diplomacy is the art of saying “Nice doggie” until you can find a rock.”

Will Rogers

Prezenta lucrare de licență va aborda „Relațiile diplomatice ale Uniunii Europene cu țările Mashreq” secvențial având în vedere: istoric, popoare, ambiții, interese și orgolii politice, dar și relațiile politico-economice euro-arabe și poziția țărilor din regiunea Mashreq cu privire la integrarea europeană.

Motivația alegerii de a aborda această temă se naște din interesul personal pentru dinamica fenomenelor diplomatice si politice, în special acolo unde Uniunea Europeană poate fi un actor important. Rol ce pare din ce în ce mai dificil de asumat într-o lume marcată de o globalizare în continuă ascensiune și cu o dinamică ce fluctuează la fiecare secundă. Diplomația influențează atât viața indivizilor implicați în aceste procese de guvernare a noii ordini mondiale, cât și sferele politice și economice globale. Mai mult decât atât, ajunge implicit, să influențeze, dacă nu chiar să dicteze aspecte din viața fiecăruia dintre noi.

Întotdeauna diplomatia a fost principalul pilon al cooperării dintre state, pentru că acolo unde există poziție strategică și sunt resurse, interesele politice sunt atrase pentru a manageria, iar dacă acest proces este dublat de un dialog diplomatic eficient, rezultatele economice, de ambele părți, sunt o consecință logică și duc, implicit, la sporirea prosperității și cooperării dintre state sau în acest caz între regiuni și state.

În primul capitol al lucrării vom urmări să definim clar diplomația, încercând să alcătuim un scurt istoric al acestei arte a negocierii de la apariția ei și până în zilele noastre. În principal în acest capitol vom căuta să lămurim aspectele teoretice ale acestei lucrări.

Al doilea capitol prezintă detaliat momentele importante din evoluția istorică a zonei Mashreq și actorii care au influențat destinele acestor state. În paginile următoare vom face tranziția spre particularitățile acestei zone, evidențiind diferențele culturale și religioase dintre cele trei zone, astfel, vom sublinia principalele diferențe Mashreq-Magreb și Mashreq-Uniunea Europeană. Al doilea capitol se va încheia cu o analiză a principalelor dezechilibre și vulnerabilități din economia țărilor Mashreq, ele fiind definitorii atât pentru comerțul și turismul regional, cât și pentru cooperarea cu Uninea Europeană.

Al treilea capitol prezintă detaliat parteneriatul Uniunii Europene cu țările Mashreq încercând să reliefeze importanța și influența acestuia după Primul Război Mondial. Partea a doua a acestui capitol va evidenția impactul politicilor Uniunii asupra țărilor din zona Mashreq, amenințările existente și cele care pot erupe în eventualitatea slăbirii stabilității zonale, iar în final, vom încerca să conturăm poziția țărilor arabe din Mashreq față de integrarea europeană.

Ultimul capitol al lucrării va dezbate existența unui val de transformări în societatea arabă din zona Mashreq, mișcarea pro-democratică a maselor în evenimentul ce a fost denumit Primavara Arabă, a influențat și influențează cooperarea statelor cu UE. Nu în ultimul rând vom aduce în discuție securitatea zonală și relațiile diplomatice ale Rusiei și Statelor Unite ale Americii cu țările din zona Mashreq. Acest nou tip de cooperare cu fundamente geoeconomice vizează obținerea de resurse și implicit de profit la bursele unde sunt tranzacționate acestea. Astfel vom analiza situația actuală a negocierilor pentru integrarea țărilor din zona Mashreq în cadrul UE.

Diplomația UE: aspecte teoretice, structurale și funcționale

Pentru a putea aduce în discuție „Relațiile diplomatice ale UE cu țările Mashreq” este necesară definirea diplomației, în toate formele ei, pentru legitimizarea încadrării subiectului abordat în contextul teoretic dat.

De-a lungul timpului diplomația a urmat o evoluție clară, plecând de la termenul de negociere si ajungând la cel de diplomație undeva la începutul Evului Mediu.

Astfel au fost enunțate mai multe teorii de-a lungul timpului cu privire la definirea exactă a acestui termen.

Etimologia cuvantului diplomație provine de la grecescul diplóô, a dubla, care desemna acțiunea de a redacta actele oficile sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra in arhivă.

În vocabularul politic și diplomatic modern, această noțiune a fost preluată de la grecii antici. Cel ce purta un asemenea document se numea diplomat iar acțiunea întreprinsă de acesta, diplomație.

Diplomatia, chiar daca nu in forma de astazi, a fost practicata inca din cele mai vechi timpuri, deoarce din momentul in care omul a inceput sa dea dovada de discernamant a dublat lupta fizica pentru supravietuire cu cea intelectuala. Astfel a inceput sa obtina cu ajutorul negocierii avantaje poate mai importante decat cele obtinute prin lupta. Contrar asteptarilor, privind harta lumii de astazi, cu toate conflictele si framantarile din anumite teritorii, primele izvoare istorice care fac referire la diplomatie provin din zona Orientului Mijlociu. Mai exact, existenta unor tratate intre orase-stat din zona Mesopotamiei, zona ce acum este cuprinsa in ceea ce numim Mashrek. Mai mult decat atat, prima limba oficiala folosita in diplomatia orientala a fost cea vorbita in Imperiul Babilonian. In acelasi timp, vechii egiptenii ale caror cultura si nivel de civilizatie depasesc imaginatia au apelat la diplomatie in relatiile cu vecinii lor reusind astfel sa prospere, dovada acestui lucru sunt chiar monumentele mortuare ale faraonilor numite piramide.

Nu numai atat, in Biblie exista pasaje ce atesta existenta unor tratate intre triburile de evrei si celelalte triburi, aceasta dovada venind pentru a intarii ideea ca diplomatia a existat inca din cele mai vechi timpuri.

Astfel am scos la lumina faptul ca zona statelor Mashrek nu a fost din totdeauna ceea ce este in prezent, un teritoriu framantat de conflicte ce au trecut de mult dincolo de solutia diplomatica ci ca aici au trait pionierii diplomatiei.

Conceptul de Diplomatie

Cea mai apropiată de sensul primordial al cuvantului, a fost definiția lui De Flassan la inceputul secolului al XIX-lea: „Diplomația este expresia prin care este desemnată de un numar de ani încoace știinta raporturilor exterioare care are ca bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei si a autenticității lor.”.

Guillame de Garden, găsește o altă definire a acesteia referitoare la sensul originar: „Diplomația este știinta raporturilor și intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns știința sau arta negocierilor”.

La începutul secolului XX, Paul Fauchille afirma: „ Diplomația poate fi privită ca o știință si ca o artă. Ca știință, scopul ei este să devină aptă pentru a se ocupa de relațiile juridice și politice între diferitele state, interesele lor, tradițiile istorice si condițiile stipulate de tratate. Ca artă, scopul ei este să poarte negocieri internaționale iar aceasta implică abilitatea de a coordona și conduce negocieri politice dublata de o înțelegere deplină”.

Satow definește diplomația ca „aplicarea inteligenței și tactului la întreținerea relațiilor oficiale între guvernele statelor independente extinse uneori”.

În general, în literatura de specialitate, diplomația este definită ca o conducere a relațiilor dintre state prin căi oficiale, fiecare urmărindu-și atingerea scopurilor sale prin mijloace pașnice, în special prin negociere.

.

După destrămarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în Evul Mediu, cel mai important aport asupra dezvoltării diplomației l-a adus Imperiul Bizantin, în special în ceea ce privește ceremonialul diplomatic.

Apariția misiunilor permanente în capitale străine a fost percepută ca o adevarată “revoluție” în ceea ce privește obiceiurile ce patronau relațiile între state. Această procedură s-a afirmat în secolul al XV-lea, pe măsură ce statele naționale robuste si unificate, au luat locul suveranității feudale.

În Europa, după Tratatul de la Westphalia, această procedură s-a generalizat, astfel apărând ideea “negocierii permanente” a cărei părinte a fost Cardinalul Richelieu.

Când termenul "diplomație" a intrat în limbaj, la sfârșitul sec. al XVIII-lea, el viza știința care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte și pe baza cărora suveranii puteau să-și susțină revendicările.

De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri. Noi vom întrebuința acest termen pentru a desemna tehnica ce guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale, denumită cândva "negociere", cuvânt care definește mai bine acțiunea diplomatului, ca și termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesiunea acestora.

Congresele de la Viena intră în istorie pentru adoptarea la cele două Congrese din 1815 a unora dintre normele de protocol și ceremonial valabile și astăzi (ex. ordinea de precădere după criteriul vechimii ).

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, relațiile externe între țările Europei au fost întreținute în general de către ambasadorii acestora. Arare ori miniștrii de externe sau pri-miniștrii s-au implicat cu folos în negocierile dintre state. În genaral, obiectivele fiecărui stat erau trasate de către guvernul său și exercitat de către ambasadorii acestora. În același timp relațiile personale dintre membrii monarhiilor europei au exercitat o influență puternică asupra diplomației europene.

Primul Război Mondial a răsturnat echilibrul european fiind numit chiar și după cel de-al doi-lea Război Mondial, „Marele Război”.

Diplomația și alte metode de reglementare a conflictelor internaționale

Scurtă abordare teoretica

De-a lungul timpului, diplomația a rămas cel mai important mijloc de realizare a activitaților externe ale statelor, chiar dacă formele și caracteristicile acesteia au fluctuat în funcție de sistemul politic, economic si social. În Orientul Antic, activitatea diplomatică era înfăptuită de către împărat, în Grecia antică de către adunările populare iar în Imperiul Roman la început de către senat iar apoi de către împărat.

Astfel ajungem sa vorbim despre scolile diplomatice

Scolile Diplomatice

Pentru a ordona cronologic acest subcapitol vom incepe prin a prezenta scolile diplomatice greaca si romana.

Acestea au subliniat ca singurele prerogative ale reprezentantilor unui stat in cadrul negoierilor cu alte state sunt cuvintele si momentele potrivite. Diplomatia greaca a reusit sa sintetizeze uzantele acestei practici formuland o serie de principii fundamentale pentru relatiile intre state. Scoala romana a adus de asemenea imbunatatiri practicand diplomatia in special in spatiul estic al Imperiului ce includea state precum Egiptul, Siria, Iudeea si Arabia.

Școala diplomatică bizantină a produs primii diplomati de profesie care erau incurajati sa isi foloseasca toate abilitatile pentru a intarii relatiile diplomatice si econimice cu tarile vecine. Datorită fineții de gândire și iscusinței practice acesti discipoli ai scolii bizantine au avut un rol decisiv in supravietuirea Imperiului prin strangerea de informatii din mediul extern. Dupa cucerirea Constantinopolului si destramarea Imperiului Bizantin, mare parte din traditia diplomatica a bizantului a fost preluata in Imperiul Otoman si Italia renascentista. Intre aceste elemente din diplomatia bizantina se numara: istemul darurilor, principiul imunității solilor și formulele de tratate sau de negociere, etc.

Diplomația Republicilor Italiene, și în special Școala diplomatică Venețiană ne este foarte bine cunoscuta pana in zilele noastre datorita temeiniciei cu care venetienii au creat arhive de stat pastrand cu foarte mare grija scrisorile și rapoartele primite de la agenții lor diplomatici.

Școala diplomatică Franceză a secolului al XVII- lea este recunoscuta pentru eficienta cu care ministrul de externe sfatuia regele in momentul in care la curte era primit un ambasador strain. Acesta il sfatuia cu privire la subiectele care sa fie abordate si care nu.

Diplomatia Otomana se poate imparti in doua mari faze. Prima dintre aceste reprezentand perioada expansionista a Imperiului Otoman, cand ambasadorii erau duri si aroganti in relatiile cu reprezentantii celorlalte state. Apoi a doua faza, in perioada retragerii Semilunei, cand ambasadorii otomani au adoptat o atitudine mult mai deschisa in cadrul negocierilor.

In ceea ce priveste diplomatia Rusa, cu toate imbunatatirile aduse acesteia de catre Tarul Petru cel Mare, atitudinea imperialista si superioara celorlalte state nu a putut fi inlaturata. Acest fapt este foarte bine cunoscut mai ales din cadrul negocierilor acestora cu Franta.

Tehnicile de negociere si diplomatia statelor asiatice precum Japonia si China se asemana in mare masura cu un ritual. Acestia punand mare pret pe cunoasterea prealabila a diplomatilor cu care urmeaza sa negocieze tergiversand astfel procesul si ingreunandu-l.

Incepand cu secolul al XIX-lea toate aceste scoli impreuna cu particularitatile acestora vor face loc insa unui proces sistematizat si universal valabil pentru orice stat. Astfel se creeaza un ritual unic de negociere diplomatica tocmai pentru ca procesul sa devina orientat catre solutii.

Forme de negociere diplomatica

Arbitrajul și medierea

Aceasta metoda diplomatica este utilizata in momentul in care doua state ce au un diferent nu mai pot continua negocierile clasice. Astfel recurg la arbitraj si mediere diplomatica. Mediatorul trebuie sa fie o tara terta acceptata in acelasi timp de ambele state aflate in disputa. Acest al treilea pion are obligatia sa cunoasca situatia foarte bine si sa incerce pe cat posibil sa gasesca o solutie ce poate fii acceptata de ambele parti combatante. Medierea poate fii oferita sau solicitata iar solutia gasita de mediator, nu are caracter obligatoriu.

In zilele noastre tipul acesta de dispute sunt rezolvate la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, sau alte comisii formale, agenții și tribunale, sub conducerea UE

Ca exemple de mediere putem aminti anul 1948 cu problema palestiniana si 1958 Cipru, iar in epoca moderna Tratatul Hay-Herbert adoptat dupa medierea disputei dintre SUA si Canada cu privire la granita dintre state.

Conferințele

Sunt o alta metoda de negociere internationala. Acesta se ghideaza mai putin dupa normele internationale, bazandu-se intr-o mai mare masura pe principiile corectitudinii, logicii si protocolului international.

Congresele de la Viena, au avut un rol determinant în dezvoltarea diplomației. Având loc la finalul războaielor napoleoniene și purtând ca scop creerea unei Europe a păcii, au creat prilejul punerii bazelor Ligii Națiunilor, precursoarea organizației ce astăzi poartă numele de ONU. Din cauza situației sale delicate, în cadrul negocierilor de la Viena, Franța, reprezetată de Talleyrand, a fost doar invitată în cadrul congreselor, ne având loc la masa tratativelor. Însă, datorită priceperii diplomatice a reprezentantului său trimis acolo de către Ludovic al XVIII-lea al Franței, nu numai că Franța a fost ferită de o pace rușinoasă, ci a ajuns chiar în tabăra marilor puteri.

O alta conferinta importanta este Congresul de la Berlin in 1878, ce a avut ca scop recunoasterea conditiilor din Balcani. Au participat liderii Marilor Puteri europene si cei ai Imperiului Otoman.

Negocierile

Asemanandu-se foarte mult, negocierile oficiale si conferintele au acelasi scop, solutionarea diferendelor dintre mai multe state si aceleasi principii, forma principala de interactiune se bazeaza pe relatiile intre diplomati si nu neaparat pe reguli si proceduri speciale.

Ca exemple pentru aceasta ramura a diplomatiei putem aminti Acordul de la Camp David din 1978 ce a dus la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel si Egipt in 1979. Acesta a fost stabilit de presedintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, in vederea ajungerii la un acord intre prim ministrul israelian Machaem Begin si presedintele Egiptului Anwar Sadat. Pe langa acesta Tratatul de la Portsmouth, ce a solutionat razboiul ruso-japonez aducandu-i initiatorului acestuia, Theodor Roosevelt, premiul Nobel pentru Pace.

Pentru a putea insa ca o entitate statala sa initieze rapoarte cu alte state si sa isi obtina independenta, aceasta are nevoie de recunoastere diplomatica din partea celorlalte state ale lumii. Un exemeplu concret pentru aceasta afirmatie este Autoritatea Palestiniana ce este recunoscuta de 96 de state membre ONU, de Vatican, Liga Araba si de Organizatia Conferintei Islamice. Cu toate acestea nefiind recunoscuta de Israel, tara cu care isi disputa teritoriul, Autoritatea Palestiniana nu are un teritoriu propriuzis deoarce toate guvernele israeliene începând din 1992 au fost de acord cu crearea unui stat palestinian în Cisiordania și Fâșia Gaza teritorii in care conflictele armate sunt foarte vicioase si care sunt in mare parte controlate de rebeli.

Atât Azerbaidjanul cât și Georgia au avut de suferit de pe urma existenței unor regiuni autonome (sub suzeranitatea Rusiei) pe teritoriul lor, intervenția rusească în conflictele secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud (în Georgia) și Karabah, a produs pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele având drept consecințe, printre altele, crearea pe scară largă a unor urgențe umanitare (un număr mare de persoane dislocate, refugiați, etc.). Pe langa acestea amintim si Transnistria, Kosovo si Somaliland.

Diplomația UE la începutul secolului XXI

Diplomația a fost de-a lungul timpului dominata de mai multe teorii si concepte ce au avut mai mult sau mai putin scopul de a mentine pacea si prosperitatea pe scena internationala.

Pana inainte de Primul Razboi Mondial echilibrul de putere a fost mentinut de catre Imperiul Britanic care pentru securitatea statului a folosit echilibrul de forte pe scena mondiala.

Dupa terminarea primei conflagratii mondiale a fost abordata ideea securitatii colective care a devenit realitate dupa Al Doilea Razboi Mondial odata cu nasterea Organizatiei Natiunilor Unite.

Astfel lumea s-a divizat în funcție de două modele: cel sovietic, în care relațiile interstatale erau de ordin teritorial-politic-militar și modelul occidental, bazat pe liber-schimbism și globalizare. În concluzie, modelul câștigător a fost impus de partea ieșită victorioasă din Războiul Rece, în timp ce modelul sovietic s-a prăbușit sub propria-i greutate. Următoarea problemă care se ridică este gradul în care super-puterile militare sunt dispuse să cedeze rolul de autoritate decizională în favoarea mecanismelor și structurilor economice. Astfel a apărut conceptul de „soft power”, care poate duce la înlăturarea geopoliticii clasice în favoarea noii stele a lumii create prin globalizare, geoeconomia.

Din moment ce „pericolul sovietic” fusese eliminat, iar Rusia avea nevoie de un timp îndelungat pentru reorganizare, la momentul acela, Statele Unite, conform Doctrinei Spykman, trebuia să oprească dezvoltarea unui „hegemon european”. Istoria recenta a confirmat prima „detonarea a armei economice” deliberat, la nivel global prin criza „Subprime” declanșată în SUA în 2007, criză care a zguduit lumea cu o intensitate fără precedent, aruncând Europa în „Criza datoriilor suverane” și în criza „Zonei Euro”.

Astfel puterea economica si culturala a unui stat este superioara in prezent celei militare. Astfel de exemple sunt clare in relatiile Turciei cu diferite state in care isi promoveaza intenes cultura chiar daca ar putea sa isi utilizeze atuurile „hard power”, tinand cont ca reprezinta un pion important pe tabla internationala. Din punctul de vedere al economiei utilizate in relatiile dintre state, Rusia isi foloseste din plin atuul energetic pentru a-si tine la respect contestatarii politicii expansioniste pe care in ultima vreme Kremlinul o aplica, anexand provincii si chiar regiuni ce apartineau fostei URSS.

Pentru ca informatia inseamna putere, toata aceasta reformare a sistemului diplomatic mondial duce la o crestere a importantei aripii de informare.

Pentru inceputul secolului XXI putem spune ca de fapt aceasta tranzitie de la „hard power” la „soft power” nu este o renuntare totala la forta armata ci doar o recalibrare strategica a armelor si o diversificare a acestora.

II. Definirea Mashreq în contextul lumii arabe

Istoricul zonei Mashrek

Statele Mashrek si Uniunea Europeana

Republica Arabă Egipt

Recunoscut ca primul stat din lume, Egiptul a fost format initial prin unirea triburilor nomade alcatuite din culegatori si vanatori, ce din cauza climatului uscat din Nordul Africii s-au adunat in zona manoasa a vaii Nilului. Aici au inceput sa dezvolte agricultura si astfel au pus bazele unei societati puternice si inchegate. Devenind o zona bogata si supusa invaziilor si jafurilor popoarelor primitive din deserturile arabe si libice, Egiptul a fost fortat sa devina o putere centralizata, tocmai pentru a-si putea apara cetatenii si bunurile. Astfel s-au format Egiptul de Jos si Egiptul de Sus ce prin unirea sub conducerea unui faraon au format infloritorul stat Egiptean.

Acesta a fost supus mai multor invazii de-a lungul istoriei, ultima si cea mai cunoscuta a fost cea romana din timpul Cleopatrei.

In zilele noastre Republica Araba Egipt, este situata intre Africa de Nord si Orientul Mijlociu avand ca limite Marea Mediterana la nord, Fâșia Gaza, Israel, Golful Aqaba si Marea Rosie la est, Sudanul la sud si Libia la vest. Cu capitala in Cairo, Egiptul are o suprafata de aproximativ 995 450 km2 si o populatie de circa 82 056 378 de locuitori.

Ca forma de guvernamant Egiptul este republica ce este condusa de presedintele Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi incepand cu 8 iunie 2014.

Din punctul de vedere al problemelor externe, Republica Araba Egipt se confrunta cu o serie de conflicte teritoriale atat in Fâșia Gaza cat si pentru insulele egiptene, acestea din urma fiind revendicate de catre Arabia Saudita. In acelasi timp, numarul masiv al refugiatilor din zonele de conflict ale Orientului Mijlociu, in special din Fasia Gaza reprezinta deja o problema pentru aceasta tara. Pe langa acestea Egiptul este un punct foarte important de tranzitare a drogurilor catre Europa, Israel si Nordul Africii.

Economia a fost puternic centralizata de-a lungul mandatului fostului presedinte Gamal Abdel Nasser si apoi pe perioada lui Anwar El-Sadat si Mohamed Hosni Mubarak aceasta s-a deschis considerabil. Chiar daca dupa 2004 s-a pus accentul pe reformarea economiei, atractia de investitii straine si facilitarea cresterii economice, Egiptul se confrunta cu un nivel de trai scazut si o rata a somajului ridicata. Starea aceasta se datoreaza si instabilitatii politice si a nivelului scazut de securitate in regiune. Astfel putem intelege de ce datoria externa a acestei tari devine din ce in ce mai mare, iar importul depaseste exportul ducand astfel tara in prag de faliment.

Republica Libiană

Fostul leagan al civilizatiei feniciene, primele dovezi de civilizatie pe teritoriul Libanului de astazi dateaza de acum aproximativ 7 milenii. De-a lungul istoriei s-a aflat sub ocupatie otomana si franceza, obtinandu-si insa independenta in timpul ocuparii frantei de catre germani in anul 1943.

In prezent are o suprafata de aproximativ 10 230 km2 si o populatie de circa 4 467 390 locuitori, iar capitala se afla la Beirut.

Forma de guvernare este republica iar momentan atributiile presedintelui sunt indeplinite de catre primul ministru Tamam Salam si cabinetul acestuia.

Libanul are o piata economica libera care nu ingradeste investitiile straine iar sectoarele principale sunt cel bancar si turismul. Principalele deficiente economice ale Libanului vin din sfera instabilitatii politice si sociale, a taxelor ridicate, a birocratiei stufoase si a sistemului legislativ invechit.

Problemele teritoriale nu lipsesc nici aici unde situatia granitei Libanului cu Siria este inca indecisa, astfel ca exista tensiuni la nivel diplomatic ce ar putea escalada fara ajutorul occidentului. De asemena valul, de refugiati israelieni si palestinieni, devine aproape incontrolabil pe masura ce conflictele din zona devin din ce in ce mai aprinse. Astfel de aici decurg si problemele de natura legala in ceea ce priveste traficul de persoane si prezenta de persoane fara cetatenie.

Republica Arabă Siriană

Cunoscuta sub numele de Siria, aceasta tara cu capitala la Damasc este situata in sud-vestul Asiei si are ca vecini Marea Mediterana si Libanul la vest, Turcia la nord, Irak-ul la est si Israelul in sud-vest.

Din punct de vedere istoric are o importanta deosebita deoarece acesta a fost leaganul culturii neolitice, locul unde a aparut agricultura pentru prima data in lume.

Dupa destramarea Imperiului Otoman, aceasta a intrat sub ocupatie franceza de unde si-a obtinut independenta in anul 1946. După o unire cu Egiptul urmata de sectionare a acestora in doua entitati diferite, Siria si-a dobandit forma actuala in anul 1961.

In prezent aceasta are ca forma de guvernamant republica autoritara condusa de presedintele Bashar al-Asad ce a fost reales pentru a treia oara la 3 iunie 2014 pentru inca un mandat de 7 ani.

Economia Siriei este puternic controlata de catre guvern si se bazeaza pe exportul de resurse naturale, in special petrol si gaze naturale, dar si pe un grad ridicat de ocupare a fortei de munca in zona agriculturii. Aceasta are insa de suferit de pe urma sanctiunilor internationale ce au fost impuse din cauza conflictelor din aceasta zona. In 2014 nevoia de asistenta internationala a crescut, numarul persoanelor nevoiase depasind pragul a 12 milione de suflete. Previziunile in ceea ce priveste economia Siriei sunt sumbre, specialistii prevad o scadere a volumului de petrol si gaze naturale exportate ce va atrage dupa sine o crestere a deficitului bugetar si o crestere a somajului.

In ceea ce priveste zonele de conflict Siria are dispute in ceea ce priveste granitele atat cu Libanul cat si cu Iordania, acestea fiind tinute intr-o stare de echilibru de fortele Natiunilor Unite ce sunt detasate in aceste zone.

Regatul Hașemit al Iordaniei

Istoria acestei regiuni a inceput acum aproximativ 2000 de ani cand semitii amoriti s-au stabilit pe malul estic al raului Iordan in timp ce canaanitii s-au asezat pe malul vestic.

Dupa Primul Razboi Mondial, Liga Natiunilor a acordat Marii Britanii imputernicirea de a guverna mare parte din Orientul Mijlociu astfel la inceputul anilor 20, aceasta a demarcat regiunea semi-autonoma a Iordaniei din teritoriul palestinian. Acest teritoriu si-a obtinut independenta in anul 1946 devenid astfel Regatul Hașemit al Iordaniei.

Acesta se invecineaza la nord cu Siria, la nord-est cu Irak, la est si la sud cu Israelul si cu Autoritatea Nationala Palestiniana la vest, avand capitala la Amman.

Sistemul politic al acestei tari este monarhia constitutionala condusa de regele Abdullah al II-lea.

Economia Iordaniei se bazeaza pe asistenta internationala, aceasta avand mari probleme cu resursele de apa, petrol si alte resurse naturale. Pe langa acestea, rata somajului ridicata, inflatia si deficitul bugetar major fac ca aceasta tara sa sufere de o rata a saraciei foarte ridicata. Dupa anul 2000, reformele din economie si privatizarea companiilor detinute de stat au atras investitii straine ale caror rezultat a fost o crestere economica in perioada 2004-2008 de 8%. Din nefericire, din cauza framantarilor regionale si a crizei financiare globale in perioada 2010 – 2013 aceasta crestere a scazut la doar 2.6%, cele mai afectate sectoare ale economiei fiind exportul, constructiile si turismul.

Chiar daca se fac eforturi in a se dezvolta surse de energie precum cea atomica si solara, si se cauta solutii in reformarea economiei, presiunea creata de valul masiv de refugiati sirieni exercita o presiune din ce in ce mai mare asupra Iordaniei.

Ca si in cazul celorlalte tari din zona Mashreq, si Iordania are dispute in ceea ce priveste granita cu Siria, fapt care duce la o instabilitate a acestei zone.

Uniunea Europeana

III. Uniunea Europeană și țările Mashreq

Ca si in cazul celorlalte tari din zona Mashreq, si Iordania are dispute in ceea ce priveste granita cu Siria, fapt care duce la o instabilitate a acestei zone.

Relatiile Uniunii Europene cu țările Mashrek sunt intretinute prin intermediul Delegației pentru relațiile cu țările din Mashrek. Aceasta delegatie este condusa de presedintele Marisa Matias alaturi de cei doi vicepresedinti Ramona Nicole Manescu si Gilles Pargneaux.

Aceasta delegatie a fost constituita cu ocazia primelor alegeri directe pentru Parlamentul European in anul 1979 si se ocupa strict de relatiile cu tarile Mashrek din anul 2004.

Principalele zone de interes ale acestei delegații au fost dupa anul 2011, procesul de tranzitie politica si mai recent seria de proteste ce au avut loc in Orientul Mijlociu, asa numita Primavara Araba, ambele fiind pasi ale tarilor Mashrek catre democratie si cooperare cu Uniunea Europeana.

Uniunea Europeana a fost si este interesata de efectele Primaverii Arabe asupra tarilor din regiune, de efortul comunitatii internationale de a rezolva problema razboiului din Siria si mai ales a efectelor acestuia, de valul de emigranti ce fug din zonele de conflict cauzand astfel probleme statelor gazdă, tranzitia politica din Egipt si reforma politica din Iordania. Ca raspuns asupra acestor demersuri ale tarilor Mashrek de intarire a cooperarii cu Uniunea Europeana, aceasta din urma a revigorat noua Politica Europeană de Vecinătate.

Politica Europeană de Vecinătate

Se adresează statelor din apropierea Uniunii Europene ce au granite terestre sau maritime comune cu aceasta. Astfel tarile Mashrek beneficiaza prin intermediul acestei politici de monitorizarea și analizarea evoluției economice și financiare, desfășurarea periodică de dialoguri economice, gestionarea asistenței macrofinanciare si asigurarea coordonării cu instituțiile financiare internaționale.

Prin intermediul PEV, Egiptul, Siria, Iordania si Libanul au posibilitatea de a participa la activitatile UE printr-o cooperare sporită în domeniul politic, dar și în domeniul securității, în cel economic și cultural. Acestea beneficiaza de relații comerciale preferențiale, acces la piața internă a UE, conexiuni mai bune cu Uniunea la nivelul infrastructurii (în special, infrastructura energetică, de transporturi și de telecomunicații), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE și o asistență financiară și tehnică sporită. Tarile care se confrunta cu o criza a balantei de plati, beneficiaza pe langa asistenta in domeniul cooperării pentru dezvoltare și de asistenta macrofinanciara.

Principalele provocari ale anului 2014 pentru Politica Europeană de Vecinătate au fost reprezentate de conflictele armate din Ucraina, violentele si incalcarile drepturilor omului de catre organizatiile teroriste din Orientul Mijlociu si Africa de Nord si nu in ultimul rand, de conflictul israeliano-palestinian. Toate acestea au dus la cresterea migratiei haotice a populatiei din aceste zone si sporirea traficului de persoane.

Aceasta Politica Europeana de Vecinatate este completata de alte politici cum ar fi: Parteneriatul Estic, Parteneriatul Euromediteraneean (EUROMED) și Sinergia Mării Negre iar pentru o mai buna protectie sociala si un nivel de trai mai bun pentru tarile cu care se invecineaza, UE coopereaza si cu alti parteneri precum tarile G8.

Parteneriatul Euromediteraneean (EUROMED)

Acest parteneriat sustine integrarea economica si reformele democrate pentru 16 tari din vecinatate între care și țările Mashrek. Acesta a fost relansat in 2008 sub numele de Uniunea pentru Mediterana, cu scopul de a stabili relatii mai concrete si transparente cu tarile si proiectele benefice pentru populatia din regiune. Din nefericire, proiecte precum: curățarea poluării din Marea Mediterană, dezvoltarea autostrăzilor maritime pentru a facilita comerțul, programul comun de protecție civilă pentru a preveni catastrofele naturale, dezvoltarea energiei solare, crearea unei universități euro-mediteraneene și inițiativa mediteraneană de dezvoltare a întreprinderilor nu au putut fi duse la bun sfarsit din diferite motive de natura materiala si ideologica. Principalul motiv pentru acest esec il reprezinta conflictul israeliano-palestinian ce depaseste aria de control si gestionare a situatiei ale Uniunii Europeana. Pe langa acest motiv, criza economica mondiala, impasul in care nu numai UE, ci toate marile puteri s-au vazut puse, a incetinit si chiar stopat intentia europenilor de a-si concentra bugetele si atentia asupra zonei Marii Mediterane. In acelasi timp diferentele culturale dintre cele doua tarmuri ale mediteranei difera semnificativ, astfel ca de vreme ce in tarile musulmane se pune accentul pe religie si pe caracterul non-negociabil al adevarului, in tarile europene familia primeaza in fata religiei iar adevarul trebuie analizat in functie de circumstante.

In concluzie, tarile membre EUROMED, in special cele din zona Mashrek vor trebui sa se devina propriul motor central de dezvoltare, beneficiind doar de o sustinere superficiala din partea UE, concentrata in ultima perioada mai mult pe framantarile cu privire la sustenabilitatea zonei euro si pe conflictul din Ucraina.

Strategiile Uniunii Europene cu privire la Africa de nord si tarile Mashrek

In ceea ce priveste orientarea Uniunii Europene cu privire la tarile din vecinatate, in agenda pentru anul 2015 se vorbeste despre o evolutie a relatiilor dintre Uniune si aceste state de la starea actuala de donator-beneficiar la un parteneriat politic in toata puterea cuvantului.

Astfel, se pare ca Uniuniea Europeana a inteles ca stabilitatea acestor tari revrezinta insasi stabilitatea Uniunii iar interesele acestor tari cu privire la dezvoltare si afluxul de emigranti nu fac decat sa sprijine si sa raspunda intereselor Uniunii.

Una din particularitatile acestei strategii o reprezinta efortul Natiunilor Unite de a solutiona pe cale diplomatica situatia din Libia, Uniunea Europeana fiind convinsa ca numai o rezolvare de natura politica a acestei probleme poate facilita o solutie de durata.

In ceea ce priveste Siria si Irak, Uniunea Europeana a alocat pentru anii 2015 si 2016 un miliard de euro pentru a pune in aplicare strategia regionala in vederea sprijinirii pe cale diplomatica a reformelor politice, dezvoltarii economice si a reconcilierii intre diferitele grupuri etnice din aceste doua tari.

Un alt subiect fierbinte de pe agenda UE a anilor urmatori il reprezinta lupta impotriva extremistilor din zona tarilor Mashrek. Astfel, constienti de pericolul pe care il reprezinta astfel de fanatici religiosi, Uniunea Europeana alaturi de partenerii sai vor acorda o atentie deosebita acestei probleme. Prezenta la Summitul de la Casa Alba cu privire la contracararea violentei extremistilor, in discursul sau cu privire la situatia din Siria si Irak cu referire la oraganizatia terorista ISIS, ministrul de externe al UE, Mogherini a subliniat in discursul sau ca „Nu vom lasa extremismul sa ne expluateze diversitatea impotriva nosatra: diversitatea este punctul nostru forte, ea reprezinta ceea ce suntem. Si tocmai aceasta diversitate este ceea ce ii sperie.”