Relatiile Diplomatice ale Ue Si Tarile Mashreq

=== 270a4eaf8aacd774bcf90f8611f0027c49dcdc75_493299_1 ===

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

SPECIALIZAREA: DIPLOMAȚIE ÎN ECONOMIA INTERAȚIONALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad

NUME:

Prenume :

Masterand :

NUME

Prenume

București , 2017

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

SPECIALIZAREA: DIPLOMAȚIE ÎN ECONOMIA INTERAȚIONALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Titlu: Relațiile diplomatice ale Uniunii Europene și țările Mashreq (Egipt, Iordania, Liban, Siria, Palestina)

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. /alt grad didactic

NUME:

Prenume :

Masterand:

NUME

Prenume

București , 2017

Pagina de gardă

;

CUPRINS

Cuprins……………………………………………………………………………………………..4 Introducere………………………………………………………………………………………..5

Capitolul I. Relațiile diplomatice între Europa și Africa, privire de ansamblu…………………………………………………………………………………………..7

§1.Scurt istoric…………………………………………………………………………………….7

Capitolul II Considerente asupra țărilor MASREQ……………………20

§1.Prezentarea statelor din punct de vedere economic, politic și cultural…..20

1.1.Egipt……………………………………………………………………………………………22

1.2.Iordania……………………………………………………………………………………….25

1.3.Liban…………………………………………………………………………………………..29

1.4.Siria…………………………………………………………………………………………….31

1.5.Palestina………………………………………………………………………………………33

§2.Relatiile economice de cooperare între țările Mashreq și relațiile acestora cu Uniunea Europeană…………………………………….………………..37

Capitolul III. Studiu de caz: Relația Regatul Unit- Egipt………….…..39

Concluzii………………………………………………………………………………………….45

Bibliografie………………………………………………………………………………………47

Anexe………………………………………………………………………………………………52

Relațiile diplomatice ale Uniunii Europene și țările

Mashreq (Irak, Iordania, Liban, Siria, Palestina)

INTRODUCERE

Integrarea europeană este un proces logic intern (activă în căutarea), care a plătit mult timp doar o importanță limitată la relațiile cu țările terțe. Lipsa de competență în tratate și experiență în comparație cu statele membre mari, Comisia Europeană sa concentrat mult timp pe monitorizarea problemelor comerciale și de gestionare a protocoalelor de asistență financiară cu unele grupuri de destinatari. Acesta a fost cazul din sudul și estul Mediteranei (SEMC), inclusiv trei țări din Magreb (Maroc, Algeria și Tunisia), eligibile de la începutul anului 1970, la un regim comercial preferențial și asistență pentru dezvoltare. Apoi, în ultimele două decenii, relațiile externe ale Uniunii Europene (UE) a fost modificat de contextul în schimbare la nivel mondial (globalizarea, globalizarea, creșterea schimburilor comerciale, circulația capitalurilor și a persoanelor ) și extinderea competențelor UE anterior cu politicile statelor membre (mediu, migrația, lupta împotriva crimei organizate și a terorismului), în care țările terțe trebuie să joace un rol important (uneori, o condiție de eficacitate). Trebuie adăugată apariția în zonă a unei politici externe europene (inclusiv de apărare) în formă incipientă, care nu poate ignora țările vecine, un fenomen tânăr , în deplină formare a Uniunii Europene, fapt care a constituit interesul și intriga cercetării de față. Această relație va fi discutată în trei capitole: Relațiile diplomatice între Europa și Africa, privire de ansamblu, unde vom stabili limitele cercetării, Considerente asupra țărilor MASHREQ, unde vom explica situația politică, economică și socială a eșantionului: Egipt, Iordania, Liban, Siria, Palestina. Ultimul capitol este studiu de caz: Relația Regatul Unit- Egipt, aleasă pentru a exemplifica încă o dată politica aspră, persistentă, dar în același timp care respectă relațiile sociale deja existente în coloniile sale. Evident, relația este studiată din perspectivă istorică, dar o să observăm că în acest caz există o simbioză economică și politică care se păstrează și astăzi. De ce Anglia? Anglia este încă membră a Uniunii Europene, așadar respectă valorile acesteia, asemeni fiecărui stat component al Uniunii Europene.

CAPITOLUL I. RELAȚIILE DIPLOMATICE DINTRE EUROPA ȘI AFRICA, PRIVIRE DE ANSABLU

§1. SCURT ISTORIC

Antichitatea a oferit numeroși istorici ce au vorbit despre Europa ca fiind pământul ce se întindea de la Coloanele lui Hercule pană la Alexandia și care era străbătut de la vest la est de Dunăre.

Convingerea că civilizația europeană are legătură cu estul continentului, dar și cea potrivit căreia ideea existenței Europei și a unității sale sunt la fel de vechi ca și continentul însuși apar la Ovidiu care, în Ponticele și Epistole din exil, vorbește despre tracii care locuiau din munții Tatra până la Marea Neagră, la nord de Dunăre, și care, după cuceririle lui Traian, au contribuit la formarea poporului dac, cel mai curajos dintre traci.

Aceeași idee a unei unice Europe care a fost progresiv populată o găsim, mult mai târziu, la Denis de Rougemont, care susținea că locuitorii Europei au venit dinspre Asia Mică și Marea Egee, urcând pe Dunăre spre Țările Baltice, Rin, Belgia, dar și spre Sena și Loara, pentru a forma ceea ce numim Europa, în secolul al XVLtl-lea, Dante Alighieri, în a sa Monarchia, prezenta viziunea unei Europe unificate sub conducerea unui monarh

iluminat, pentru ca să vorbească despre Europa din perspectiva limitelor sale geografice, adică Oceanul, Anglia, țara italienilor și a francezilor, dar și Danubiul. Mai mult, el afirmă că, la început, toți locuitorii de pe continent vorbeau o singură limbă care, mat apoi, s-a divizat rezultând teutona, slava, ungara. George Podiebrad gândea că doar o Europă unită poate face față invaziilor otomane și de aici, dorința sa de a vedea sub același steag principiile Poloniei, Ungariei, dar și ale ducilor de Bavaria și Burgundia. Analizăndu-l pe Podiebrad, Rougemont consideră că ne aflăm în fața unui proiect de confederație europeană care, pe de o parte, limita suveranitățile naționale și, pe de altă parte, garanta autonomia statelor ce intrau în componența sa. Această confederație avea un buget federal, o adunare și o curte de justiție, deci inclusiv o procedură de arbitraj.

Aceeași preocupare pentru realizarea unei alianțe, deci a unei Europe unite, în fața pericolului otoman o avea Piccolomini, care consideră, conform lui Denys Hay, că doar o alianță a poporului european creștin putea salva Europa de acest pericol. Ideea alianței europene este întâlnită și la Krzysztof Pomian, care consideră lipsa de unitate și de voință politică marile slăbiciuni europene în confruntarea cu armatele otomane. Spunea în acest sens că:,, Turcii invadează Serbia, Munlenegni. Albania, Moldova. Valahia Și Ungaria, impun un regim de dependență Transilvaniei și amenință astfel direct Austria, Italia Și Polonia (.. ). Această divizare Și permanentă stare de război apar ca un adevărat contrast cu unitatea culturală, socială și religioasă a creștinilor europeni´´.Autorul mai adaugă, vorbind de statele din estul european, că acestea au instituții puternice și egale celor din vest, în acest sens. O caracteristică cheie a regiunii Mashreq este că (până la recentele evenimente dramatice în Liban și cu unele excepții semnificative) regimurile politice par să fie relativ imune la presiunile pentru schimbare politică . Grupurile de opoziție sunt, de obicei extrem de fragmentate, dar aspectul lor cel mai remarcant este organizara, dacă nu cea mai importantă componentă fiind politica islamică în orientare. Regimurile au folosit cu succes o combinație de coptare, sponsorizare și represiune pentru a preveni faptul ca opoziția să devenă o amenințare serioasă, manifestată prin presiunea asupra puterii. În domeniul reformei economice, procesele de liberalizare economică și privatizare au fost structurate într-un mod care favorizează interesele economice ale grupurilor de elită, care în general, nu au oferit o lobby eficient în favoarea reformelor economice. Aceste considerații sugerează că perspectivele pentru reformă au depins foarte mare măsură de gradul la care elitele conducătoare ce vedeau astfel de reforme de dorit sau necesare pentru a-și proteja poziția (astfel încât reformele sunt conduse de sus în jos), caz în care influențe externe, după caz, pot oferi cel mai plauzibil factor de schimbare.

Comparativ cu modelul privit de aproape, al unui regim monolitic, care a caracterizat majoritatea în lumea arabă, cu toate acestea, evoluțiile recente marchează o schimbare substanțială în ceea ce privește acțiunile către democratizare și politică. Aceasta a fost cel mai dramatic vizibilă în Irak și Liban, dar reformele au înregistrat progrese semnificative sau perspective ale acestora în întreaga regiune. Politica externă fermă a SUA față de regiunea Mashreq a fost un factor major pentru schimbările benefice și de democratizare, deși evenimentele din Liban par, de asemenea, să fie influențate puternic de către revoltele populare din Georgia și Ucraina. Aceste evoluții ar putea fi factori de schimbare pe o scară mare, în care Uniunea Europeană (angajat mai gradualist și consensual) a jucat până în prezent doar un rol limitat. Implicațiile acestor evoluții rămân profund incerte, dar au un potențial extrem de profund. Întrebarea este cum să se producă cea mai bună utilizare a noilor oportunități în plan politic și sfera economică. Uniunea Europeană se bucură de anumite avantaje, deoarece  politica sa externă are abordări în regiune care sunt percepute cu mai puțină ostilitate decât cele survenite din Statele Unite ale Americii, dar „Europa“ pare să furnizeze mult mai puțin în ambele considerente economice și politice decât Statele Unite ale Americii.

Este o provocare să se evalueze modalitățile prin care se pune în aplicare planul de acțiune, care a fost lansat în cadrul ,,Politicii Europeane de Vecinătate´´ . Acesta ar putea fi un coordonator mai eficient de politică și un catalizator benefic asupra schimbărilor economice în regiunea Mashreq (care acoperă Egipt, Iordania, Liban, Siria și teritoriile palestiniene), în comparație cu modul folosit în procesul Barcelona până în prezent. Dezvoltarea ,,Politicii Europeane de Vecinătate´´ a oferit deja un avans de valoare sistemică și instituțională în Relațiile Europei și țările Mashreq și a fost o importantă măsură de consolidare a încrederii în climatul mediului politic din ce în ce nesigur, dar nu a fost încă în măsură de a oferi un impuls pentru dezvoltarea economică, politică și progresul social în statele partenere.

Studiile anterioare, care au examinat contextul politic din regiunea Mashreq în ceea ce privește perspectivele politică și economică au demonstrat schimbări de tipul celor pe care Europa ar dori să le promoveze și înregistrarea procesului de la Barcelona până în prezent, inclusiv modalități prin care ,,Politica Europeane de Vecinătate´´ ar putea oferi stimulente mai puternice pentru țările partenere să întreprindă reforme. Planul de acțiune și negocierile cât și implementarea cât mai rapidă pot fi consolidate, proces ce a început cu reforma politică și judiciară în Iordania și va evolua și asupra celorlalte țări Mashreq. Obiectivul mai larg este consolidarea statului de drept; și în al doilea rând, reforma sectorului și punând accentul asupra serviciilor, „coloana vertebrală´´a economiei, servicii de o importanță deosebită pentru încurajarea creșterii economice și a creării de locuri de muncă.

Grupul de lucru Maghreb Mashreq ca externă comună a UE și politica de securitate (PESC), fiind de asemenea, cunoscute sub numele de Uniunea pentru Mediterană au competența comunitară în ceea ce privește Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, conflictul Sahara Occidentală, Autoritatea Palestiniană, Siria și Tunisia. De asemenea, se ocupă cu cooperarea Uniunii Europene cu țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Partida Mashreq /Magreb se confruntă cu Politica Comună de Relații Externe și Securitate* Common Foreign and Security Policy (CFSP), și cu competența comunitară privitoare la Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Monaco, conflictul din vestul Saharei, autoritatea palestiniană, Siria și Tunisia.Se ocupă,de asemenea cu cooperarea Uniunii Europene cu țările din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, de asemenea cunoscută ca și Uniunea pentru Mediteraneană.´.

Putem remarca în acest punct integrarea diplomatică și economică tot mai mare a întrestatele din Golful Arab și regiunea Mashrek (Egipt, Liban, și Iordania) în special a investiților celui dintâi în economia acestora din urmă în creștere. Chestiunea actuală analizează punctele forte și potențialul viitor al sectorului financiar între aceste state și descrie modelele și structurii investițiilor GCC în schimbare. De-a lungul anilor 2000, investițiile arabe din Golf s-au mutat tot mai mult în Asia și Orientul Mijlociu extins, dar cu un capital notabil care curge în regiunea Mashreq în ultimii ani. Este necesar să fie luate în considerare rațiunile care stau la baza acestei schimbări a investițiilor arabe din Golf. Doi factori majori de conducere împing o schimbare în componența investițiilor arabe din Golf, care includ deteriorarea relațiilor SUA-Golf după șocul din 11 septembrie 2001 și șocul a sistemului financiar global adus de conduse de SUA în 2008, criza financiară internațională. Acești factori însă nu explică de ce se înregistrează o schimbare în investițiile arabe din Golf față atât în Orientul Mijlociu cât și în Asia. Acele forțe economice care atrag stale dintr-o economie liberală depind de necesitatea de a se îndepărta de dependența de petrol din Golf, în contextul în care există o nevoie corespunzătoare pentru a atrage investiții străine în Mashreq.Funcție de nevoile investitorilor se determina structura comerțului pentru a lua o formă mai regionalizată, scopul fiind ca stale să caute angajamente regionale să participe la globalizare, mai degrabă decât să-l evite. Această nouă abordare regionalistă sugerează că statele aleg în mod voluntar să aprofundeze integrarea, nu din cauza presiunii agentului de sus în jos, ci pentru că în interiorul statului există coaliții distributionale ascendente care doresc păstrarea regionalismului. Acest lucru este demonstrat în continuare prin exemplul unei clase de afaceri îndârjite ca ea însăși se separă de rigorile statului fără reținere .

Globalizarea contemporană este un proces puternic contestat, deoarece infrastructura și instituționalizarea politicii globale generează noi arene și mecanisme care sunt în măsură să rezolve conflictele. În acest context al globalizării, dacă luăm în considerare factorul de teritorialitate putem spune că unele națiuni încă mai încearcă să creeze propriile lor state, doresc autonomie la fel ca în India, sau cereri chiar mai puternice așa cum am văzut în Cecenia. Unele state africane ar putea fi în aceeași situație, în perioada următoare.

De asemenea, cercul specialiștilor se întreabă dacă globalizarea este un proces care ajută țările subdezvoltate,-sau un proces realizat să supună unui lider aceste, singura concluzie este faptul că nici unul nu este în afara adevărului astfel încât atenția noastră ar trebui să fie centrate pe modalitățile prin care se pot folosi oportunitățile oferite de globalizare pentru dezvoltare și prosperitate. Globalizarea este un fenomen care trebuie să ia în considerare pentru a fi în măsură să se maximizeze efectele pozitive și să se reducă costurile economice și sociale. Globalizarea constă în caracterul nedefinit al problemelor lumii: lipsa unui scop, o comandă, un consiliu de decizie un birou managerial. Bari face referire la unele dintre avantajele globalizării:-Globalizarea este pentru cetățeni, un factor de integrare în comunitatea lumii;

-Oferă spațiu pentru dezvoltarea noilor sisteme de guvernare la nivel mondial,

-Se referă la națiunile lumii care sunt încorporate într-o singură societate, o societate globală.

Fenomenul globalizării poate fi privit ca o identificare a relațiilor sociale din întreaga lume, fenomen care leagă sistemele locale pe distanțe lungi, astfel încât elementele care au loc la nivel local să fie privite prin altele similare, care se întâmplă la multe mile distanță și invers.

Astfel, putem vedea globalizarea ca o rețea integrată, care a reunit comunități din această lume. Globalizarea altfel este izolată la oportunități de oferte pentru a oferi dezvoltare la nivel global, dar care se manifestă diferit la nivel regional.

Din moment ce s-a încheiat Războiul Rece, globalizarea a început să ofere possibilitatea unei lumi structurate într-un mod foarte diferit. De exemplu, după cum a căzut Zidul Berlinului în noiembrie 1989, la fel a făcut, de asemenea, modelul geopolitic sovietic mai rapid față de America de Vest, care a avut politica mondială subscrisă pentru patruzeci de ani.

Economic, la nivel național bunăstarea din ce în ce pare să depindă de conexiuni avantajoase. Modelul de economie mondială nu mai este in totalitate dominat de politicile statelor dominante, în pofida reacțiilor guvernelor față de evenimente recente. Printre aceste evenimente se aduc cu titlu de exemplu, atacurile teroriste din 11 septembrie (și cele ulterioare, cum ar fi atentatele teroriste, din Bali, Indonezia, la 12 octombrie 2002), ceea ce duce la atragerea atenției publice spre politica din Afganistan și Irak, mai mult decât chestiunea teroriștilor înșiși. De asemenea, se remarcă disputa continuă între Coreea de Nord, pe de o parte, și relația dintre Japonia și Stale Unite, pe de altă parte, conflictul sângeros dintre Rusia și ceceni separatist, când Rusia se reafirmă ca putere, manifestând dorința sa de „integritatea teritorială“. S-ar putea sugera că modelul imaginației geopolitice încă mai are mult de studiat asupra practicii politice și încărcăturii sale de influență în conflictele dintre state.

Există totuși tendințe ale căror puncte de interpretare sunt în direcții diferite. Mai precis, un număr de „certitudini“ cruciale din recent, în urmă cu cincisprezece ani, aproximativ, de exemplu, cu privire la state fixe și granițe politice de necontestat, divizarea lumii în tabere armate reciproc ostile, adesea baza ideologiei politice, centralitatea statelor prin raportarea la politica mondială, și supremația manipulării naționale fixate în psihologia politică fie au dispărut sau sunt izolate. Sfârșitul Celei de-a doua Conflagrații Mondiale a dat naștere interesului cât mai mare pentru constituirea de blocuri comerciale, cum ar fi Uniunea Europeană, precum și proliferarea etnică și mișcări regionale. Statele gazdă ale mișcărilor regionale au fost stabilite pentru a servi pentru a submina o mare parte din adevărurile preconcepute în centrul imaginației geopolitice modern, pentru o reinventare a normelor actuale. Nu este în întregime surprinzător, prin urmare, că există o atenție acum sporită acordată modului în care mediul academic și liderii politici au înțeles și practicat politica mondială. În vremuri de flux, înțelepciunea convențională este mai deschisă la control. Atenția se concentrează pe unghiul de vizibilitate oferit pentru înțelegerea politicii mondiale, de rolul de opinii geopolitice dominante. Fraza în sine de „politică mondială“ transmite un sentiment pe o scară geografică dincolo de cea a oricărui stat particular sau localitate în care statele și alți actori politici se reunesc pentru a se angaja în activități fără sens. Diplomație, în sensul modern, înseamnă acțiuni militare de ajutor, fiscale și activități monetare, reglementarea juridică, acte de caritate, care sunt destinate să influențeze pe alții și să extindă puterea (politică, economică și morală) a anumitor actori care se angajează reciproc. Acest proces oferă încadrarea geografică în care elitele politice și publicul de masă în vederea realizării propriilor lor identități și interese.

Muqadamah Ibn Khaldoun, care a considerat conflictul dintre Hadu (nomazi) și hadtir (urbani) pentru a fi o categorie majoră de analiza sociologică. Ibn Khaldoun (1322-1406) a analizat conflictul dintre nomazii și Urbanites a pornit de la teoriile lui Muqadamah explicând evoluția societăților din Africa de Nord (Ibn Khaldoun 1967, pp 91-123;… Ayubi 1999. pp 38 86.). Ibn Khaldoun a teoretizat că nomazii disprețuiesc agricultura și meșteșugurile și nu sunt înclinați să se angajeze în acest domeniu (cuvântul arab pentru o „anagajare “ sau profesie este derivat din aceeași rădăcină ca „umilire„.). Dar aceștia sunt, în același timp, inspirați de bogățiile moșiilor stabilite de personae înstărite si înclinați să le preia împreună cu controlul producătorilor lor. Este pus în mișcare un model ciclic, atunci, repetitive: luptători nomazi bazându-se pe puterea lor și grupul de solidaritate să ia puterea, dar în timp, acești nomazii au fost degradați în însușirile lor spiritual arhaice de în luxul vieții urbane stabilit, ceea ce duce la slăbirea și degradarea acestora. Ca urmare, un alt val de nomazi a căror solidaritate de grup există încă provoacă atacuri puternice și preia puterea, iar ciclul continuă (Ayubi. 1999. pp. 49 50). Ali Al-Wardi (1981) . Ayubi a considerat că un conflict între hadawa (nomadismului) și hadora (civilizația) caracterizează întreaga istorie socială a lumii arabe. Unul din cei mai remarcanți gânditori din lumea arabă, marocanul Abid Al-Jabiri a analizat teoria lui Ibn Khaldoun și a fost interesant de un indicator al unui anumit mod de producție pe care el a numit-o "modul cuceritor de producție" sau un „modul militar de producție.“ Al-Jabiri (1982) a indicat faptul că termenul „producție“, evident, are un sens diferit față de utilizarea sa economică generală, pentru acesta este de fapt o variantă consumistă sau circulaționistă, nu o producțire, un tip de economie. Într-o astfel de economie politică, „prada“ (al-Ghanima) are loc de cinste: este o sursă de venit reflectat în distribuție (care se bazează pe donarea), și promovează o anumită „mentalitate rentier“, care se opune la producție și la o etică a muncii. Conform Nazih Ayubi (1999, p. 41). ideea existenței unui distincție „modul de producție Orient“ nu este cu totul nou. Adam Smith clasifică China alături de Egiptul antic și „Indostan“, de unde se ajunge în punctul în care guvernele din aceste societăți acordă prea multă atenție sistemului de susținere a liderilor mondiali. Ideea unei „societăți orientale“ a fost înaintat câțiva ani mai târziu, de James Mill și, de asemenea, de John Stuart Mill. Mai mult decât atât. Karl Marx, care era familiarizat cu astfel de scriitori, a dezvoltat o teorie despre «un mod asiatic de producție.» Conform Ayubi (1999. p. 42). „în ceea ce privește societatea orientală , Marx a înțeles, totuși, că a fost ceva mai complex decât un sistem de susținere a liderilor mondiali. A trebuit să analizeze pe de o parte, reglementarea despotică a funcțiilor economice de bază și pe de altă parte, o economie închisă. Ayubi sugerează că“ modul asiatic de producție“- în măsura în care se aplică pentru mine – nu poate suficient pentru o economie de stat „modul asiatic de producție“, în măsura în care se aplică pentru lumea arabă , poate fi luat în considerare un alt mod de producție care nu a fost niciodată foarte îndepărtat de la orice societate din Orientul Mijlociu, unei forțe de muncă formată din nomazi,prin definiție.

Un nomad sau o comunitate de acest fel, nu are numai interes doar pentru sine , este sensibil ancorat la natura și modificările sale, dar, de asemenea, există o înclinație pentru beneficii rapide a altor comunități nomade, acest cerc vicios încercând să folosească aceleași resurse limitate. Astfel, prinvitor la problema resurselor, rolul esențial al organizării sociale este solidaritatea internă absolută și antagonism extern. Bruxelles evidențiază configurațiile transnaționale emergente și ne aduce aminte de împietrirea celor naționale, la fel cum excentricul ne poate spune ceva despre limitele cercului, particularitatea setărilor UE vorbește despre puterea ordinii naționale a lucrurilor, la Bruxelles și în capitalele naționale. În Cartierul European, există adesea nici o încercare de a regândi modalitatea de acțiune, susținută de interesele naționale sau identități; efortul este doar de a echilibra mecanismul naționalității. Termenii actelor de echilibrare rămân naționali, intenția este nu de a generaliza între state și națiuni, cu toate că efortul este conținut în expunerea valorilor statelor europene lumii arabe, care este de interes, ci de identitatea națională ca axa de analiză . Există multe dezbateri cu privire la echilibrul adecvat al puterii între state, dar că discuția în continuare are concepții teritoriale și consacră politicii și apartenență. Posibilitățile politice sunt astfel prinse într-o imagine geografică care pune statul teritorial ca singurul recipient al unei posibile politicii democratice. În activitatea de zi cu zi a funcționarilor UE, naționalul nu este același lucru ca și în capitalele naționale. Trebuie să evităm să valorizăm sau demonizăm perceptele naționale și să facem loc înțelegerii actele de echilibrare care dau sens intereselor naționale și supranaționale în setările transnaționale. Atitudinea de a învăța de la Bruxelles, este blocată de această slăbiciune de certitudini naționale și tehnocrație. Acesta permite dezvoltarea gândrii laterală sau criticii care ce ar putea fi, de asemenea, numit curiozitate intelectuală susținută: un interes în analiza diferențelor atât politice, cât și intelectuale și dorința de a reflecta asupra ceea ce vine pentru a trece dincolo de modul instrumental de rezolvare a problemelor. În cazul în care sarcina este de a evita o concepție prea abstractă a politicii și la nivel de ancheta în practica de zi cu zi, această curiozitate este o parte necesară a imaginii de ansamblu pentru a găsi cele mai bune soluții. Acesta permite învățarea, deoarece nu pornește din poziția de siguranță și expertiză.. O astfel de reflecție poate permite o discuție, care este mai puțin tehnocratică, astfel încât „politica mondială în sine poate fi mai puțin rezultatul impunerilor hagemonice (și un dialog al surzilor) și mai mult rezultatul recunoașterii și înțelegerea diferențelor, atât culturale și intelectuale“ (Agnew 2007, 142). Există un mare orgoliul la Bruxelles, la fel ca în orice centru de putere, și există o presiune semnificativă asupra indivizilor față de autoritate și certitudinea proiectului. Dar intuitia se află în dezvățarea de această dispoziție. Producerea de cunoaștere implică integral producția de imaginație, dar cele două nu sunt la fel. Gândind distincția între cunoaștere și gândire precum și cunoștințele și imaginația poate duce la discuții politice, care sunt atente la diferențe neprofitabile. Gândirea nu este ceea ce populează un anumit comportament și îi dă înțelesul ei; ci mai degrabă, este ceea ce ne permite să dăm un pas înapoi de la acest mod de a acționa, să fie prezentat de la sine ca obiect al gândirii și pus sub semnul întrebării cu privire la sensul său, condițiile sale, și a obiectivelor sale. Gândirea este libertatea în raport cu ceea ce face, mișcarea prin care cineva se desprinde de vechi, poate fi stabilită ca un obiectiv și se reflectă pe ea ca o problemă (Foucault 1984, 388).

CAPITOLUL II. CONSIDERENTE ASUPRA ȚĂRILOR MASREQ

§1.PREZENTAREA STATELOR DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC, POLITIC ȘI CULTURAL

Determinarea pentru a preveni continuarea extinderii sferei comuniste, s-a interpus în viziunea administrației lui Nixon , ce a fost imposibil de distins de cele ale lui Achesor și Dulles precedente sau de cele ale Reagan lhal urmatoare . Chiar și în timp ce războiul din Vietnam a fost în desfășurare, administrația Nixon a reacționat la orice amenințare geopolitică sau strategică percepută de Uniunea Sovietică. În 1970, în pofida construirii unei baze navale sovietice în Cuba, rachetele elansate spre Canalul Suez, și ca răspuns la invazia siriană din Iordania: în 1971, peste rolul sovietic în războiul India-Pakistan: și în 1973, împotriva unei amenințării implicite a lui Brejnev să intervină militar în războiul arabo-israelian altitudinea a continuat în Administrația Ford expedierea trupelor cubaneze în Angola. Fiecare dintre parteneri urmărirea obiectivelor în mod independent. Marea Britanie și Franța au subminat cererea lor de a fi putere majoritară și avea nevoie de ajutorul Israelului să-și asume Egiptul. Israelul a pierdut avantajul moral al refuzului statului vecin pentru a discuta tratative de pace, permițând să fie catalogat ca un instrument al colonialismului.

Poziția Marii Britanii în Iordania și Irak, principalele bastioane ale sale din Orientul Mijlociu, a fost slăbită. Eisenhower a fost profund jignit de o manevră atât de aparent orientate a antagoniza alegătorii evrei și perseverența în a găsi o politică care combină dezavantaje la fiecare acțiune în curs, sau pentru a construi o coaliție care slăbește fiecare partener simultan. Marea Britanie, Franța, și Israel a reușit doaraparent. Neoprite, în ciuda indignării internațională care îi așteaptă, Marea Britanie și Franța agravau problemele politice prin adoptarea unei strategii militare, astfel intenționate ca să dea aspectul de amanare. La 29 octombrie, Israelul a invadat Sinai. La 31 octombrie, Marea Britanie și Franța au anunțat că vor interveni pe teren. La 30 octombrie, douăzeci și patru de ore după atacul inițial al Israelului, Statele Unite ale Americii a prezentat o rezoluție în Lough (a Consiliului de Securitate prin care se dispune forțelor armate israeliene „in spatele liniilor armistițiului stabilit." Eisenhower a aplicat un exemplu, atunci când a aranjat răsturnarea guvernului guatemalez doi ani mai devreme. Gestul a fost urmat doi ani mai târziu, când Eisenhower a ordonat trimiterea trupelor americane în Liban. Eisenhower a declaratr poporului american scrutinul britanic și francez de așteptat în Consiliul de Securitate, în cazul său la Adunarea Generală,. Tentativa Americii de a disocia din Europa au atras-o în poziția în care dacă este nevoie, își va asuma sarcina de la sine sarcina de a proteja fiecare stat liber (adică, necomunist) și națiune în fiecare regiune a globului. În timpul crizei Suez, America a fost pregătită pentru a face față ambiguităților în echilibrul în curs de dezvoltare, prin intermediul Națiunilor Unite, în termen de doi ani, forțele americane vor fi debarcate în Liban. Un deceniu mai târziu, America va acționa singură în Vietnam. În 1973, Egipt și Siria au declarat război împotriva Israel. Evaluarea americană a fost atât de dominată de credința în superioritatea israeliană vasta că toate avertismentele arabe au fost respinse ca simulări. Nu a existat nici o dovadă că Uniunea Sovietică a încurajat în mod activ Egiptul și Siria pentru a merge la război, liderii sovietici, cum s-a vehiculat mai târziu au făcut presiuni pentru o încetare a focului de la început. Când s-a terminat războiul, s-a observat dedicarea armatelor arabe care au luptat mai eficient în orice conflict anterior, dar Israel a traversat Canalul Suez, într-un punct de la vreo douăzeci de mile de la Cairo și a ocupat teritoriul sirian și Damasc, fiind nevoie de un sprijin american, în primul rând pentru a restabili status quo-ul și apoi să se facă progrese spre pace.

1.1.EGIPT

La începutul anilor 1990, forța de muncă străină, inclusiv forța de muncă din afara regiunii, a reprezentat aproximativ două treimi din totalul forței de muncă a țărilor CCG.) Deși aproximativ 1,5 milioane de lucrători s-au întors acasă după criza regională din 1990-91 Declanșată de invazia Irakului din Kuweit și numărul palestinienilor care lucrează în Israel a scăzut în mod semnificativ, piețele forței de muncă din regiunea MENA rămân extrem de integrate în comparație cu alte regiuni ale lumii. Remitențele s-au ridicat recent la aproximativ un sfert din exporturile de bunuri și servicii ale exportatorilor care nu au fost petrolieri în regiune și au depășit 50% în Egipt, Iordania și în Republica Yemen. Pe lângă impactul lor direct al balanței de plăți, remitențele de muncă reprezintă o mare parte a investițiilor private în anumite țări din regiune (inclusiv Iordania).

În grupurile non-resurse (Maghreb și Mashreq), nivelul și evoluția veniturilor totale au fost în general similare, dar evoluțiile din ultimii ani este deosebită. Veniturile au scăzut brusc în Mashreq în toate țările (Egipt, Iordania, Liban și Siria), cu o medie de aproximativ 5 puncte procentuale din PIB. Diferențele în veniturile fiscale dintre aceste două grupuri sunt mai semnificative. Mai întâi, în Magreb, țările tind să genereze mai mult decât țările din Mashreq – aproximativ 6,4 puncte procentuale din PIB. Media în ceea ce privește veniturile fiscale pentru perioada respectivă,. în al doilea rând, în regiunea Mashreq au stagnat pentru această perioadă. În timp ce cei din Maghreb au crescut în perioada 2005-12. În raport cu normele internaționale, nivelurile de impozitare din Mashreq sunt comparabile cu cele din veniturile mici și cele cu venituri medii inferioare.ale altor țări din regiune , în timp ce cele din Maghreb sunt comparabile cu cele din mediul superior superior (a se vedea Fondul Monetar Internațional, 2011). În timp ce pe primul loc este Egiptul , dinte țările cu venituri medii, în cealaltă grupă numai Tunisia este o țară cu venituri medii superioare. În timp ce Marocul și Mauritania sunt atât inferioare cu venituri medii. Rata de impozitare în Magreb pare să fie mai mare decât ceea ce sugerează analiza econometrică standard pe relația între efortul fiscal și nivelul veniturilor.

După o întâlnire cu președintele Egiptului, Abdel Fattah El Sisi, la Washington, în aprilie 2017, dna. Christine Lagarde, directorul general al Fondului Monetar Internațional (FMI), a emis următoarea declarație:
"Președintele Sisi și cu mine am discutat despre progresele înregistrate în programul de reformă economică a Egiptului, susținut de aranjamentul FMI de 12 miliarde de dolari al FMI. "Egiptul implementează un program puternic de reformă economică pentru a ajuta economia să revină la întregul său potențial, să obțină mai multă creștere și să creeze mai multe locuri de muncă. Recunoaștem sacrificiile făcute și dificultățile cu care se confruntă mulți cetățeni egipteni, în special datorită inflației ridicate. "FMI lucrează pentru a ajuta guvernul și Banca Centrală să aducă inflația sub control și sprijină pașii pe care autoritățile egiptene le iau pentru a-și proteja cetățenii săraci și cei mai vulnerabili". Lupta politică, răsturnarea socială și incertitudinea națională caracterizează istoria Egiptului în secolul al XX-lea. În mai puțin de 50 de ani și în timpul a două revoluții, Egiptul s-a reformat dintr-un sistem monarhic de guvernare, parte formală a Imperiului otoman, deși ocupat de forțele britanice, într-o republică independentă guvernată de un regim militar care pretinde că domnește în numele tuturor egiptenilor. Această transformare politică a fost însoțită de schimbări economice, sociale și culturale majore. De-a lungul timpului, imaginea Egiptului, ca țară care acceptă tacit elementele islamice, arabe, egiptene, mediteraneene și europene care existau la începutul secolului, a dat naștere, mai ales după 1952, unei constrângeri din ce în ce mai restrictive, uneori șovine de identitate națională egipteană.

Începutul chestiunii egiptene este în esență o lucrare de politică superioară, care se ocupă de relațiile diplomatice, acțiunile militare și afacerile statului. Discursurile unor formatori de opinie, chiar și celebrități ca Muhamad Ali, sunt unul dintre motivele și acțiunile conducătorilor individuali militari și diplomați. Teatrul discursurilor este câmpul de luptă și consiliile politice înalte; materialul sursă primară este substanțial arhivele străine din Marea Britanie și ale Europei. Pe scurt, ilustrează acțiunile unei elite politice pe fundalul unei populații conforme, maleable.
În timp ce această laudă timpurie a lui Muhammad 'Ali diferă foarte puțin de criticii istoricilor regaliști, lucrarea lui Ghurbal a schimbat accentul în opinia comunității naționale. Istoria sa de negocieri între Egipt și Marea Britanie în perioada 1882-1936, care a apărut după 25 de ani, a fost un alt studiu diplomatic, dar a dat mai multă recunoaștere rolului activ al populației egiptene. În descrierea sa despre revolta din 1919, Ghurbal recunoaște poporul egiptean ca agent istoric.

1.2. IORDANIA

Nimeni nu uită, de exemplu, în Iordania, revolta palestiniană din 1970, care a amenințat serios guvernul iordanian, iordania, un siai cu o economie vulnerabilă și un număr încă mare de palestinieni pe teritoriul său, este dependentă de SUA, Europa și Israel, cu care de altfel are o lungă relație, dovedită benefică, Așadar, orice ofensivă israel iană asupra Hamas nu poate Pi decât în interesul guvernului iordanian, mereu temător de sentimente militante în rândul populației palestiniene și stând cu grija Fraților Musulmani iordanieni. Așa se explică și faptul că în 1999 Iordania a expulzat gruparea Hamas de pe teritoriul său. În Liban, nimeni nu uită că războiul civil din 1974 a pornit din nemulțumirea față de prezența sutelor de mii de refugiați palestinieni deveniți tot mai vocali, mai militanți și mai prezenți politic. Manifestațiile de multe ori violente din țările arabe împotriva acțiunilor israeliene din Gaza nu își găsesc corespondent în atitudinea guvernelor. în 1953, Arafat trimitea liderilor egipteni un text scris dramatic cu sânge „Nu uitați de palestinieni!“. Dar înflăcărarea pentru cauza palestiniană s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, chiar palestinienii recunosc că ceilalți arabi nu prea mai vor să audă de ei: „Noi, palestinienii, unde mergem, aducem probleme“, spunea Gâzi Safwat, un jurnalist palestinian din Gaza. În general, guvernele arabe nu aveau de ce să susțină Hamas, pentru că ele însele, majoritatea regimuri nedemocratice, aveau probleme interne cu mișcări similare , cu ideologie islamistă și program social. Teologul și filosoful iranian Abdolkarim Soroush a numit această ideologie „marxism islamic“. De cele mai multe ori, în discursul public al guvernelor arabe, este evidentă diferența făcută între cauza palestiniană și Hamas. Una este menționată fără cealaltă. Unul dintre marii dușmani ai Israelului, Arahia Saudită, a propus Israelului în 2002 planul de pace pentru teritoriile palestiniene. Israelul a răspuns negativ, dar comunicarea a fost o premieră.

Congresul a alocat asistență de urgență în valoare de 700 de milioane de dolari, pe lângă asistența bilaterală de 250 milioane USD deja alocată pentru acel an. Din 2003, pachetul total de asistență a fost în medie de peste 762 milioane dolari pe an, datorită în parte creditelor suplimentare anuale destinate rambursării Iordaniei, pentru eforturile depuse în sprijinul operațiunilor militare americane din regiune. Dintre aceste fonduri, aproximativ 250 milioane de dolari au fost destinate fondurilor de sprijin economic, utilizate atât ca transferuri de numerar pentru a servi datoriei externe a Iordaniei, cât și pentru a sprijini SUA. prin Agenția pentru Dezvoltare Internațională (USAID). În plus, aproximativ 200 de milioane de dolari sunt alocate anual militarilor. Aceste fonduri au fost utilizate cel mai recent pentru a moderniza sistemele de forță aeriene și radar ale Iordaniei și pentru a-și îmbunătăți capacitățile de monitorizare a frontierelor și de combatere a terorismului. Pe lângă această asistență financiară directă, Washingtonul a fost, de asemenea, dispus să își folosească influența pentru a sprijini Iordania în economia internațională. De exemplu, în iulie 2002, a convins cu succes Clubul de la Paris pentru a aproba o nouă
Rundă de reeșalonare a datoriei pentru regat. Ajutorul economic și militar sporit din partea Statelor Unite, combinat cu programele de ajutorare din S.U.A., se axează pe dezvoltarea sectorului privat, care au fost însoțite de intenția anunțată de Abdallah de a-și concentra atenția asupra economiei, o abordare destul de diferită de cea a tatălui său. Una dintre primele sale inițiative a fost diversificarea partenerilordiplomatici ai Iordaniei pentru a se asigura că regatul nu va mai depinde niciodată atât de mult de o singură relație comercială. El a promovat ulterior o serie de reforme menite să continue integrarea Iordaniei în economia mondială. A intrat în vigoare în 1999 un acord de asociere cu Uniunea Europeană (UE); Iordania a obținut acces la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în ianuarie 2000; Zona economică specifică din portul Aqaba a fost înființată în ianuarie 2001 și Acordul de liber schimb (ALS), care prevedea eliminarea treptată a tarifelor și a altor bariere comerciale pe o perioadă de zece ani, a fost semnat cu Statele Unite în 2002. Iordania a stabilit, de asemenea, ceea ce se numește Zona Industrială Calificată, al cărui scop inițial inițial a fost acela de a încuraja înființarea unor asociații mixte israeliano-iordaniene, în încercarea de a întări pacea în timp ce crează locuri de muncă. Faptul că mărfurile fabricate în aceste zone au permisiunea de a intra în Statele Unite fără scutire de taxe vamale și fără cote a oferit o importanță importantă exporturilor și dezvoltării industriale iordaniene. Cu toate acestea, în pofida declarațiilor periodice ale lui Abdallah privind necesitatea reformei economice, deciziile și punerea în aplicare nu s-au oprit, de obicei, să rănească constrângerile interne importante. Economia țării continuă să se confrunte cu provocări serioase, în ciuda creșterii PIB-ului de aproape 6% deoarece această creștere trebuia să se amplifice în sectoarele imobiliare și bancare, precum și în investițiile din Golf în imediata vecinătate a războiului din Irak. Comparativ, estimările privind creșterea PIB pentru 2010 și 2011 au scăzut cu 2,5%. Datoria externă a Iordaniei în 2006 a fost estimată la 8 miliarde de dolari și a scăzut ușor, până la 7,3 miliarde până la sfârșitul lui 2011, datoria publică fiind la un nivel de 60% din PIB. Pentru a reduce presiunea asupra bugetului datorită încetării livrărilor de petrol subvenționate din Irak, statul a fost forțat să ridice subvențiile pentru petrol în 2005 și 2006. Ca urmare, diferența dintre bogați și săraci a continuat să crească. Estimările privind șomajul au variat de la o rată oficială de puțin peste 12% la o rată neoficială 
de până la 30% în 2011, când o treime din populație trăiește sub pragul sărăciei. În timp ce un strat subțire din populația * cea mai vizibilă din Occidentul Amman * și-a văzut averea financiară în creștere, sarcina economică crescândă asupra majorității a determinat o serie de sectoare, de la pensionari militari la profesori de școală publică, salarii sau asistență. Pentru a face față stresului economic din ce în ce mai puternic al claselor sărace și mijlocii, în 2011, guvernul a aprobat două pachete economice de ajutorare și un supliment bugetar. Împăratul a trebuit, de asemenea, să abordeze impactul direct al revoltelor regionale. De exemplu, începând cu luna martie 2012, conducta care a adus gaze naturale în Iordania (și Israel) din Egipt a fost atacată de douăsprezece ori, obligând Iordania să cumpere substitute mai scumpe de la alți furnizori.

1.3.LIBAN

În spatele imaginii generale a schimbării conturilor naționale între anii 1950 și 1972, au existat o serie de forțe care au acționat asupra economiei de astăzi Libanului. Ne referim la influxul din 1948 al unui număr de 150.000 de refugiați arabi palestinieni în Liban, ca un astfel de factor. Cu toate acestea, aceasta a fost mai puțin semnificativ decât o serie de factori externi care au activat diferite aspecte ale economiei. În primul rând, la începutul anilor cincizeci, a fost introdusă formula "50-50" pentru împărțirea egală a profitului net din producția și vânzarea de petrolete între țările producătoare din Irak și Peninsula Arabică și concesiunea care operează acolo. Această formulă a condus la o creștere considerabilă a veniturilor țărilor producătoare de petrol, un proces care în 1974 a adus în trezoreriile acestor țări "Golf" (nu luăm în considerare Libia și Algeria, care nu sunt relevante pentru punctul în cauză ). un total estimat de 50.900 milioane de dolari. (Țările implicate includ Abu Dhabi, Dubai, Qatar și Oman, care nu sunt incluse în acest studiu, precum și Irak, Kuweit și Arabia Saudită). Acest imens flux de valute străine, care a crescut în volum de la începutul anilor cincizeci, s-a infiltrat în economia națională într-un moment în care Peninsula Arabică nu avea nici instituțiile financiare, nici oportunitățile imediate de investiții, nici abilitățile necesare și capabile să absoarbă sau gestiona în alt mod a sumelor mari implicate. În schimb, Liban a fost bine cunoscut în regiune pentru structura sa financiară mai avansată și pentru finanțatorii săi inteligenți și întreprinzători. Deoarece Liban este o țară arabă, atât guvernele, cât și cetățenii nou-îmbogățiți ai țărilor producătoare de petrol au simțit o încredere și o afinitate față de libanezi, în paralel , inițial cu o anumită ignoranță și teamă de piețele monetare europene și americane, care a dus la direcția unor sume enorme pe piața monetară a Beirutului. Acest proces a fost reprezentat de creșterea depozitelor bancare (cerere și fixă) de la 215 milioane la sfârșitul anului 1950 la 9 106 milioane lire sterline până la sfârșitul lui 1974. În prezent este estimat de bancherii și economiștii din Liban că aproximativ o treime până la jumătate din aceste depozite aparțin non-libanezilor – în special rezidenți și guverne ale Peninsulei Arabe. Este de remarcat faptul că volumul depozitelor (și economiilor) la sfârșitul lui 1972 a reprezentat aproximativ 92% din PNB pentru acel an – o proporție de neegalat de orice țară. Un alt eveniment extern, sau chiar un proces care a avut un impact major asupra economiei libaneze, a fost seria de lovituri de stat care au avut loc în Siria, Egipt și Irak. (Iordania a încercat o lovitură de stat în 1957). Aceste lovituri au dus la mișcarea unui volum substanțial – deși nedeterminat – de capital migrat din cele trei țări în Liban. Acest flux a completat fluxul mai puternic motivat din punct de vedere economic din regiunea petrolieră.
Impactul loviturilor de stat a fost intensificat de creșterea sentimentelor naționaliste, însoțite de o creștere a măsurilor economice restrictive; de o tendință spre autonomie în cele trei țări enumerate și de transformarea socialistă în sistemul socio-economic, din nou, în toate cele trei țări. Acest proces a avut efecte contradictorii asupra economiei libaneze. Pe de o parte, a avut tendința de a reduce dimensiunea rolului Libanului ca țară de servicii, în special în domeniul comerțului de tranzit destinat Siriei, Iordaniei și Irakului, iar în domeniul transporturilor, ca țară a cărei port principal, Beirut , folosit pentru a servi Iordania și Siria și într-o măsură mai mică Irak, dar acum a trebuit să facă față concurenței din dezvoltarea facilităților portuare naționale în fiecare dintre cele trei țări. Pe de altă parte, capitalul lichid, mereu sensibil la schimbarea climatului politic, a fost rapid în zborul său în direcția Libanului.

1.4.SIRIA

Economia Siriei se bazează pe agricultură, petrol, industrie și servicii. PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu 80% în anii 1960, ajungând la un maxim de 336% din creșterea totală în anii 1970. Aceasta s-a dovedit a fi nesustenabilă pentru Siria și a avut loc o scădere cu 33% în anii 1980. Cu toate acestea, PIB pe cap de locuitor a înregistrat o creștere totală modestă de 12% (1,1% pe an în medie) în anii 1990, datorită diversificării reușite. Mai recent, Fondul Monetar Internațional (FMI) prognozează o creștere reală a PIB-ului la 3,9% în 2009, de la aproape 6% în 2008. Cei doi piloni principali ai economiei siriene au fost agricultura și petrolul, care au reprezentat aproximativ jumătate Din PIB. agricultura, de exemplu, a reprezentat aproximativ 25% din PIB și a angajat 25% din forța de muncă totală. Cu toate acestea, condițiile climatice proaste și seceta gravă au afectat grav sectorul agricol, reducând astfel ponderea sa în economie la aproximativ 17% din PIB-ul anului 2008, în scădere de la 20,4% în 2007, potrivit datelor preliminare ale Biroului Central de Statistică. Pe de altă parte, prețurile petrolului mai mari au contracarat scăderea producției de țiței și au condus la creșterea veniturilor bugetare și la export . De la izbucnirea războiului civil din Siria, economia siriană a fost lovită de sancțiuni economice masive care restricționau comerțul cu Liga Arabă, Australia, Canada, Uniunea Europeană Țările europene din Albania, Islanda, Liechtenstein, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Norvegia, Georgia, Japonia, Turcia, și Statele Unite. Aceste sancțiuni și instabilitatea asociată cu războiul civil au inversat o creștere anterioară a economiei siriene într-o stare de declin pentru anii 2011 și 2012. Potrivit ONU, daunele economice totale ale războiului civil din Siria sunt estimate la 143 miliarde de dolari la sfârșitul anului 2013. Până în iulie 2013, economia siriană a scăzut cu 45% de la începutul războiului civil. Șomajul a crescut de cinci ori, valoarea monedei siriene a scăzut la o șesime față de valoarea de dinainte de război, iar sectorul public a pierdut 15 miliarde USD. Până la sfârșitul lui 2013, ONU a estimat daunele economice totale ale războiului civil din Siria la 143 miliarde de dolari. [20] Pierderile economice totale din Războiul Civil din Siria vor ajunge la 237 miliarde de dolari până la sfârșitul anului 2015, potrivit Comisiei Economice și Sociale a Asociației Națiunilor Unite pentru Asia de Vest, capturarea trecerii frontierei Nasib de către opoziția siriană costând guvernul încă 700- un an mai târziu.
Ca urmare a războiului, cele șase economii din Levantu (Turcia, Siria, Liban, Iordania, Irak și Egipt), împreună au pierdut aproape 35 de miliarde de dolari în producție, măsurate în prețurile din 2007.

1.5.PALESTINA

În 2006, unitatea economiei palestiniene a fost amenințată când legăturile israeliene cu Banca de Vest au fost întrerupte. Următorul război din 2008-2009 a distrus întreaga infrastructură economică din Gaza, lăsând economia palestiniană fără nicio activitate producătoare de venit și cu datorii de 1,4 miliarde de dolari. Acordurile de la Oslo din 1993 urmăreau să prevină acest lucru, dar nu a putut să mențină economia palestiniană fluctuantă. În prezent, economia palestiniană trăiește din ajutoarele străine și veniturile vamale între Israel și Palestina. Cu toate acestea, restricțiile israeliene au fragmentat economia palestiniană și au cauzat și creșterea șomajului . Până în 2008, 71% din populația Fâșiei Gaza a fost șomeră . Prosperitatea importului și a exportului în Palestina a fost afectată de restricțiile de frontieră și de controlul constant al Israelului în Cisiordania și Gaza, ceea ce a slăbit și sectoarele industriale și agricole. Pentru ca economia palestiniană să fie prosperă, restricțiile asupra pământului palestinian trebuie eliminate. În Cisiordania, restricțiile israeliene au determinat economia palestiniană să piardă 3,4 miliarde de dolari (35% din PIB-ul anual), potrivit The Guardian și un raport al Băncii Mondiale.
Agricultura palestiniană suferă de numeroase probleme, blocarea exportului de produse și importul de inputuri necesare, confiscarea pe scară largă a terenurilor pentru rezervele naturale, precum și folosirea militarilor și a coloniștilor, confiscarea și distrugerea puțurilor și barierele fizice din cadrul Cisiordaniei. Deoarece rădăcina conflictului se poate spune că alimentată de teritoriu, disputele dintre Israel și Palestina se manifestă marcant în agricultura Palestinei. În 2013, Ministrul palestinian al Turismului, Rula Ma'ay'a, a declarat că guvernul său are drept scop încurajarea vizitelor internaționale în Palestina, însă ocupația este principalul factor care împiedică sectorul turistic să devină o sursă importantă de venit pentru palestinieni. Nu există condiții de vize impuse străinilor, altele decât cele impuse de politica de vize a Israelului. Accesul la Ierusalim și la Cisiordania este controlat de guvernul Israelului, iar accesul la Gaza este controlat de Hamas. Intrarea în teritoriile palestiniene ocupate necesită doar un pașaport internațional valabil, dar intrarea în Israel poate fi refuzată pentru palestinieni sau vizitatori arabi. Banca Mondială a estimat în 2016 că măsurile restrictive introduse de Israel pe operatorii de telecomunicații din Cisiordania au avut un impact negativ semnificativ asupra dezvoltării rețelelor de telecomunicații palestiniene, care suportă pierderi în intervalul de 1 miliard de dolari. Aceste măsuri restrictive includ refuzul de a opera în 60% din Cisiordania sub administrația militară israeliană (zona C), limitările privind importul de tehnologie pentru companiile TIC, cerând operatorilor palestinieni să acceseze legăturile internaționale printr-o companie cu înregistrarea israeliană, întârziind Furnizarea de bandă largă mobilă, imposibilitatea de a crea un organism de reglementare independent pentru sectorul din teritorii și operatorii israelieni care nu dispun de autorizații corespunzătoare care continuă să opereze pe piața palestiniană.
Potrivit Consiliului pentru relațiile palestiniene europene, sectorul agricol recrutează în mod oficial 13,4% din populație și angajează informal 90% din populație . În ultimii 10 ani, rata șomajului în Palestina a crescut, iar sectorul agricol a devenit cel mai sărac sector din Palestina. Ratele șomajului au atins punctul culminant în 2008, când au ajuns la 41% în Gaza .
În 2008, economiile din Cisiordania și Gaza se bazau foarte mult pe ajutoarele externe, care se ridica la 1,8 miliarde de euro [necesitatea clarificării]. Aproximativ 30% din PIB, sau 487 USD pe palestinian pe an, provin din ajutor. Ajutorul străin a furnizat servicii esențiale pentru aproape jumătate din poporul palestinian și a permis autorității palestiniene să opereze și să plătească estimarea a 140.000 de angajați.
În 2010, statele arabe reduc ajutorul financiar către Autoritatea Palestiniană. Potrivit Ministerului Palestinian al Finanțelor, PA a primit până în august 2010 asistență bugetară de 583,5 milioane USD, dintre care doar 22% provin din statele arabe. Restul a fost din partea donatorilor internaționali, inclusiv a Uniunii Europene și a Statelor Unite. Salah Rafat, membru al Comitetului Executiv al PLO, a cerut țărilor arabe să-și onoreze angajamentele financiare. În aprilie 2011, Salam Fayyad sa întâlnit cu donatorii occidentali la Bruxelles și a solicitat ajutor de 5 miliarde de dolari.
Ca parte a încercării guvernului SUA de a crea un acord de pace între israelieni și palestinieni, secretarul american de stat John Kerry a dezvăluit un plan de 4 miliarde de dolari care ar contribui la creșterea economiei palestiniene cu 50% și aduce "bogății fără precedent în regiune". Planul a fost coordonat în colaborare cu fostul premier britanic, Tony Blair. Cu toate acestea, a doua zi după ce Kerry și-a anunțat inițiativa, Autoritatea Palestiniană a respins acordul, spunând că nu va "face compromisuri politice pentru beneficii financiare" . Reprezentantul Autorității Palestiniene Soros, Mohammad Mustafa, a declarat că "prioritățile PA nu sunt economice, ci mai degrabă un cadru politic pentru crearea statului palestinian bazat pe liniile din 1967, cu capitalul Ierusalimului de Est, care asigură și drepturile refugiaților și un compromis politic, A adăugat agenția palestiniană de știri ". Potrivit lui Jonathan Cook, economistul israelian Shir Hever a estimat (2016) că cel puțin 78% din ajutorul umanitar străin acordat Palestinei se termină în cuferele israeliene. El atrage implicația că țările donatoare străine finanțează prin aceasta ocupația Israelului .

Din sectorul agricol până la comerț, activitatea donatorilor în economia palestiniană este una dintre cele mai clare exemple de acțiuni unde actorii puternici își îngrijesc și aranjează programele în jurul conflictului. Acest lucru este deosebit de schimbarea naturii finanțării donatorilor ca urmare a celei de-a doua Intifada, în condițiile în care, în pofida fundațiilor de degradare a ratingurilor și a nevoilor de aprofundare a economiei palestiniene, donatorii și-au schimbat asistența în domenii "mai blânde", cum ar fi consolidarea capacităților și asistența umanitară în detrimentul asistenței pentru dezvoltare, conducând la scăderea rapidă a sectoarelor de agricultură și producție, agravând nivelurile deja ridicate de șomaj și sărăcie din teritorii. Mai mult, sondajele despre comerțul palestinian reafirmă aceleași inconsecvențe consemnate la nivelul general al economiei. Între nevoile economiei palestiniene și răspunsul donatorilor, sectorul comerțului palestinian a suferit în mare măsură ca urmare a elementelor și moștenirilor conflictului, în măsura în care, în ciuda anilor de activitate a donatorilor în acest sector, comerțul palestinian a ajuns la un punct de colaps până la sfârșitul lui în 2007, unde exporturile sau importurile, trec cu greu prin Fâșia Gaza, iar cele Cisiordania se fac doar marginal. Elementele conflictului, în special închiderea trecerilor și a drumurilor interne, crearea Zidului și existența continuă a sistemului back-to-back, au sporit costurile de tranzacționare ale comerțului în teritorii. În același timp, continuarea controlului israelian asupra afacerilor palestiniene, dependența înaltă de economia israeliană și de suveranitate , instituționalizate, au asigurat pe termen lung performanța slabă și incompetența activităților comerciale palestiniene.

§2. RELATIILE ECONOMICE DE COOPERARE ÎNTRE ȚĂRILE MASHREQ ȘI RELAȚIILE ACESTORA CU UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Magrebului Arab (UMA) (în arabă Ittihād al-Maghrib al-'Arabī, în franceză UMA – Union du Maghreb Arabe; în engleză AMU – Arab Maghreb Union) este o asociere regională de state din Africa de Nord, fondată la 17 februarie 1989. Uniunea este formată din Algeria, Libia, Mauritania, Maroc (fără Sahara Occidentală) și Tunisia, și își are sediul în Rabat, Maroc. Scopurile uniunii sunt cooperarea economică, cooperare politico-culturală internă și externă. Numeroase proiecte regionale, care erau planificate de mult timp, cum ar fi extinderea conexiunilor transmaghrebiene a căilor ferate, șoselelor și conductelor, au putut fi continuate. Menținerea valorilor sufletești și morale ale Islamului și asigurarea identității arabe, printre altele și prin schimb pedagogic de profesori și studenți, instituții culturale și universitare comune. Problemele UMA la punerea în viață a proiectelor sunt prevederile legale diferite ale statelor membre, birocrația greoaie, schimburile comerciale reciproce scăzute (numai trei procente ale exporturilor totale) și lipsa mijloacelor financiare. Până astăzi nu s-a putut crea o uniune vamală. Anterior creării, a avut loc o întâlnire a șefilor celor cinci state maghrebiene în iunie 1988 în Zeralda, Algeria. Readucerea la viață a uniunii maghrebiene amenință să eșueze din cauză că normalizarea de lungă durată a relațiilor marocano-algeriene, încă puternic tensionate din cauza conflictului cu Sahara Occidentală, se lasă așteptată. În 1991, toate statele membre au acceptat un plan de acțiune pentru integrarea economică a regiunii, care trebuia să conducă până la o uniune economică. Din punctul de vedere al Uniunii Europene și al cercurilor de elită din Maghreb, din cauza valurilor de refugiați din Melilla din vara anului 2005, uniunii statelor maghrebiene îi revine chiar o importanță actuală. Mai ales în Maroc există speranța că întâlnirea din 1995 de la Barcelona a țărilor membre UE și a multor țări mediteraneene și continuarea acesteia din perioada 27 – 29 noiembrie 2005 să dea noi impulsuri creării unei zone de comerț liber al țărilor sud și est mediteraneene.Schimburile comerciale între țările maghrebiene s-au menținut reduse: Algeria efectuează schimburi comerciale de doar 1,5 procente din comerțul său exterior cu țările UMA (peste 60 de procente cu Uniunea Europeană), Tunisia, ca țara cea mai orientată spre Maghreb numai șase procente (75 procente cu UE). (Date din anul 2000.)

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ:

RELAȚIA REGATUL UNIT -EGIPT

Impunerea modernizării după model occidental s-a făcut cu dificultate la început în noile teritorii coloniale din Orient: s-au construit căi ferate, linii de telegraf, școli și universități, școli de ofițeri pe model occidental. Dar prețul plătit pentru modernizare a fost uneori prea ridicat. Au fost împrumutați bani din vest și marea majoritate a statelor s-au îndatorat mai mult decât puteau suporta economiile lor slab dezvoltate. în acest mod a căzut Egiptul sub dominația britanică. O altă mare problemă a fost profesionalizarea armatei și ridicarea unei clase ofițerești care a ajuns prin forță sau nu să pună mâna pe putere. Problema loviturilor de stat militare a fost și a rămas una din marile probleme ale zonei.Țările vestice au dezvoltat o strategie de îndatorare a statelor din zonă, a căror resurse naturale erau puțin sau chiar deloc exploatate, deci o modalitate de plată agreată de marile puteri.Imperiul Otoman realizase încă din 1840 o înțelegere cu Marea Britanie, care a desprins rând pe rând teritorii din Imperiul Otoman și le-a trecut sub propria influență. Această tactică britanică a fost evidentă între anii 1840 și 1914 perioadă în care Marea Britanie a susținut existența Imperiului Otoman, a împiedicat fărâmițarea definitivă a acestuia, existența acestuia reprezentând o cale de stăvilire a Imperiului Țarist care dorea să cucerească și să dețină Strâmtorile și Constantinopolul. în pofida presiunilor țariste, a unor războaie (războiul Crimeii 1856, războiul ruso-româno-turc din 1877 – moment în care România și-a proclamat independența) acesta nu a reușit în secolul XX și la începutul secolului XX să cucerească Strâmtorile.

În anul 1870 Lordul Palmerson declara Turcia este un paznic mai bun al drumurilor spre India, decât vor fi vreodată arabii, justificând și motivul pentru care susținea încă Imperiul Otoman în fața popoarelor arabe din Orientul Mijlociu care luptau pentru independența națională.

Imperiul Otoman, slăbit și plin de datorii a trecut în 1908 prin revoluția junilor turci. Aceștia conduși de Enver Pașa și Cemaș Pașa, doi ofițeri ambițioși și de avocatul radical Talat Pașa, au pus bazele unei monarhii constituționale, care rapid s-a transformat într-o juntă militară, care a încercat o modernizare în forță a Imperiului Otoman. Dar nu toate provinciile Imperiului au acceptat impunerea limbii turce drept limbă oficială, naționalismul arab s-a trezit, apoi alianța cu Germania a dus la pierderea alianței cu Anglia și implicarea Turciei în primul război mondial în lupta împotriva Antantei.

Ca ritual al puterii sau al relațiilor dintre puteri, protocolul s-a exprimat în cursul istoriei prin diverse mijloace de comunicare – verbale și nonverbale, constând în gesturi, atitudini, formule de adresare, toate acestea având drept principal obiectiv evidențierea și păstrarea ierarhiei sociale sau inițierea și continuitatea relațiilor externe.Apărut practic odată cu societatea umană, protocolul a constituit un mijloc de evidențiere a puterii politice și a ierarhiei sociale, în interiorul unei societăți, și de promovare a unor relații armonioase între puteri, în momentul când erau dezvoltate relațiile externe. Protocolul antic se structurează și atinge apogeul m Egiptul faraonic, m imperiile Asirian, Babilonian și Persan, după cum rezultă din urmele lăsate de aceste entități statale care, in expansiunea lor, au exportat, împreună cu cultura și organizarea lor politică și socială, propriul protocol și ceremonial în țările dominate de ele sau care au căzut sub influența lor.Prezența protocolului se conturează când relațiile interstatale devin mai formale, concretizându-se în acorduri politice și de cooperare, identificate în Mesopotamia, în mileniul al III-lea îHr.. încheierea acordurilor/tratatelor în această epocă timpurie a istoriei universale constituie o mărturie reală a apariției primelor norme de comportament civlizat în procesul de inițiere a relațiilor de cooperare politică între societățile antice. Așadar, observăm aici o tradiție a Orientului în ceea ce privește relațiile diplomatice. Marea Britanie a găsit în Egipt o mare civilizație și cultură decăzută, gata de reconstrucție și cooperare, nu însă înainte de confruntare, oricât de dezechilibrate ar fi fost în mod evident forțele.

Egiptul s-a aflat, din anul 1517, sub dominația otomană. Unu are a revoltei lui Mehemet Aii, Poarta a recunoscut autonomia Egiptului. Reformele aplicate de acesta au făcut din Egipt o forță în lumea africană. Urmașii lui Mehemet Aii au reușit să mențină autonomia. în timpul lui Ismail (1863-1879) a fost construit Canalul de Suez. Odată cu aceasta penetrația capitalului străin se va intensifica. Disputa dintre Anglia și Franța va Fi cîștigată de prima. Din anul 1882 începe, în istoria Egiptului, perioada colonială, caracterizată prin politica specială a Angliei și lupta de eliberare națională a egiptenilor.Continentul african este teritoriul care a reținut atenția marilor puteri într-un mod cu totul special, în toată perioada secolului al XIX- lea. Anglia și Franța au fost principalele concurente. Deși Franța a fost înffîntă, in anul 1870, ea nu a părăsit terenul colonialismului, aceasta se poate vedea din acțiunile care urmează, care au pornit de la ceea ce deținea înainte de această dată. Fiecare din pretendente avea proiectele sale. Anglia a fost preocupată, după 1870, de două regiuni, Africa de Sus și zona Canalului de Suez. Sub conducerea “Companiei engleze a Africii de Sud” s-a început înaintarea spre interior. Rezistența triburilor Xosa, Zulu, Basuto și a burilor a fost înfrintă. A fost creată Colonia Cap, bază de plecare spre alte zone. în zona Suezului, Anglia a profitat de evenimentele din 1875 și a preluat acțiunile Canalului. Aceasta a însemnat începutul amestecului în treburile Egiptului, pe care-1 va cuceri în anul 1882. Acesta a fost prilejul ca Londra să facă proiectul “Cap-Cairo”, ceea ce însemna unirea între nord și sud. în celelalte părți ale continentului s-a urmărit definitivarea mai vechilor cuceriri și completarea cu altele. în Africa occidentală atenția a fost îndreptată spre Nigeria. în anul 1885 s-a întărit monopolul comercial în zonă. A început cucerirea efectivă a Nigeriei, ceea ce s-a realizat în anul 1900. în Africa orientală, englezii au urmărit să ocupe Kenya, Tanganyika, Uganda și Zanzibar. în anul 1893, Uganda, Kenya și Zanzibarul au devenit colonii engleze. Pînă la sfîrșitul secolului al XlX-lea Anglia a pus stăpînire pe următoarele teritorii africane: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur, Nigeria, Uganda, Zanzibar, Africa Orientală Engleză, Africa de Sud, Africa Centrală Engleză, Egiptul, Sudanul și Somalia engleză.Forțele britanice au înăbușit rebeliunea din 1882 marcând totodată începutul ocupației engleze și includerea virtuală a Egiptului în sirul lung al coloniilor coroanei până în 1922 când, datorită valului crescând de naționalism, Anglia declara independența Egiptului. Cu toate acestea, influența britanică va continua să domine viața politică și economică a țării, inclusiv reformele guvernamentale. Interesul principal al englezilor în Egipt era Canalul de Suez, aceasta fiind cea mai scurtă rută către Perla Coroanei: India. Promisiunile de evacuare a țării odată ce ordinea va fi restabilită vor fi de multe ori încălcate si Egiptul va rămane sub ocupația britanica până în 1954. Desi Tawfik și-a păstrat tronul, rolul său era pur decorativ, adevăratul conducator al țarii fiind Consulul general al Marii Britanii (cel mai important consul fiind Sir Evelyn Baring sau Lord Cromer). În timpul ocupației britanice, revoltele interne au continuat, cele mai importante fiind cea a fanaticului religios Mohammed Ahmed-Ibn-el-Sayed autoproclamat Mahdi (sau al 12-lea Calif) si cea a avocatului Mustafa Kamel. Tawfik și succesorul acestuia (AbbasII) au apelat adesea la ajutorul trupelor britanice în restabilirea ordinii. În această perioadă economia țării bazată pe agricultură s-a axat în special pe cultivarea bumbacului, atât de important industriei textile britanice iar din grânar Egiptul s-a transformat în importator de cereale pentru acoperirea nevoilor populației. Dezvoltarea sistemului de irigații a extins suprafețele cultivabile și într-o perioadă de timp rezonabilă, datoria către britanici a fost plătită. Cu toate acestea, promisiunile de evacuare ale englezilor încep sa se răreasca, demonstrând ca de fapt datoria externă fusese doar un pretext pentru ocuparea țării, adevaratul interes al Angliei fiind Canalul Suez. Ocupația ilegală a fost sancționată la nivel internațional în 1904 și în final folosită ca monedă de schimb de către Franța care recunoștea Angliei drepturi în Egipt atât timp cât și Anglia recunoștea Franței drepturi în Maroc. Egiptul se afla astfel sub protectorat britanic iar trupe englezesti vor păzi Canalul și alte puncte de interes. Mișcările naționaliste s-au oprit o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial (1914) când Turcia a intrat în război de partea Germaniei iar Anglia declara Egiptul Protectorat Britanic și îl inlocuiește pe Abbas II cu Hussein Kamil care primește și titlul de sultan. În acest moment, legăturile între Egipt și Turcia sunt iremediabil rupte iar britanicii promit Egiptului schimbări în guvern după terminarea războiului. Aceste promisiuni au dat multe speranțe de independență și astfel în 1918 ia naștere o nouă mișcare naționalistă numită „Wafd”(in trad „Delegația”) în vederea planificării viitorului țarii. Aceste speranțe s-au spulberat însă la refuzul Marii Britanii care, după război, nu a mai vrut să dea curs cerințelor egiptenilor și a procedat la exilarea lui Saad Zaghul liderul Wafd. Țara a erupt în revolte violente iar Anglia a fost nevoită să-l elibereze pe Saad Zaghul însă britanicii au reușit să zădărnicească audierile acestuia la Conferința de Pace de la Paris. Violențele interne au continuat până când Marea Britanie declara Egiptul monarhie independentă sub domnia regelui Fuad I (succesorul lui Hussein). Cu toate acestea, britanicii își rezervă oficial dreptul de a interveni în treburile interne ale Egiptului în situația în care interesele lor sunt amenintațe. O asemenea declarație era echivalentă cu o semindependență a țării, permițând în continuare exercitarea controlului britanic. Noua Constituție din 1924 a fost rezultatul unei lupte între rege, ambasadorul britanic și Wafd, dar niciunul din guvernele care s-au perindat ulterior la putere nu a reusit să smulgă vreo concesiune englezilor, care au continuat să-și exercite controlul asupra punctelor de interes economic. În 1936 tronul îi revine tânarului Farouk (16 ani) ca succesor al lui Fuad. În același an, având în vedere contextul international cauzat de invazia italiana a Etiopiei, are loc semnarea primului tratat egipteano-britanic. În ciuda acestor condiții, însă, englezii continuă să se amestece în treburile interne ale Egiptului si să păzească Canalul Suez.

CONCLUZII

Prezenta lucrarea a urmărit originalitatea unora din instituțiile UE care sporește (cazul Parlamentului European care reprezintă vocea popoarelor europene din statele membre), în condițiile în care aceste instituții politice ar reprezenta o manifestare concretă a puterii politice instituționalizate europene exercitate asupra unei colectivități care depășește granițele unui stat, legate de un sentiment de coeziune, de participare, dincolo de realitatea statelor diferite, la un viitor comun european, colectivitate care are la bază o cetățenie europeană (fie ea și derivată și complementară celei naționale). Practic, pentru sistemul politic al UE, esențială este existența unei culturi politice comune tuturor statelor membre (bazată pe statul de drept, pe economie de piață, pe respectarea drepturilor omului, pe un regim democratic, pe constituționalism), în ciuda anumitor obstacole (inexistența unei limbi comune sau a unei culturi comune). Un set de valori pe care s- au axat însă culturile din Europa a existat pe parcursul istoriei, dând identitate proprie ’culturii europene în raport cu o cultură de tip asiatic, arab, african. Parlamentul European se poate transforma în viitor (în condițiile întăririi culturii politice comune, a setului de valori comune, a solidarității politice între popoarele europene, dar și a întăririi întregului nivel european de guvernare, prin depășirea celor două dimensiuni politice ale UE, cea interguvernamentală și cea comunitară, prin trecerea la o etapă nouă, cu accentuate elemente de suprastatalism sau federalism) într-o instituție exprimând voința unui ’’popor european” conștient de identitatea sa europeană, de o dimensiune politică europeană puternică ( prin participarea crescută a acestuia la procesul politic de luare al deciziilor la nivel european).

BIBLIOGRAFIE

Bolborici, Ana-Maria, Diplomația Uniunii Europene și criza din Orientul Mijlociu la începutul secolului al XXI-lea, Iași, Insitutul European, 2016.

Teclean, Cezar. Lumea araba : un spațiu geopolitic intermediar. Iași : Editura PIM, 2011,

Teclean, Cezar. Dimensiuni actuale ale relațiilor arabo-israeliene. Iași : Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", 2014;

Twal, Ghazi O. Discover the Kingdom of Saudi Arabia : an all-round informative handbook. 2nd ed. [Riyadh] : King Abdulaziz Public Library, 2009;

Silasi, Grigore; Sirghi, Nicoleta; Sosdean, Corina. Diplomatia comunitara.Cluj-Napoca : Editura Fundatiei pentru Studii Europene, 2001;

Wahib, Mudhir N.; Marin, George, COND. ST. Participarea Irakului la organizatii economice internationale. Bucuresti : ASE, 1994;

https://www.ceps.eu/publications/european-neighbourhood-policy-mashreq-countries-enhancing-prospects-reform

Miron, Dumitru. Politici comerciale. Bucuresti : Luceafarul, 2007;

http://www.consilium.europa.eu/en/council-eu/preparatory-bodies/mashreq-maghreb-working-party/

Bessma Momani, Matteo Legrenzi, Shifting geo-economic power of the Golf, Ashgate, U.S.A.,

Bari, Ioan t. Tratat de economie politică globală. București: Editura Economică, 2010, pagina 203.

Zarembka, Paul, Ed. Transitions in Latin America and in Poland and Syria. [carte electronică]. Bingley : Emerald, 2007, Resursa online accesibila pe platforma Emerald;

Miron, Dumitru. Comeț international. Bucuresti : Editura ASE, 2003,

Zeitouneh, Maher; Mitrut, Constantin, Cond. ST. Models for analyzing disequilibrium of the Syrian economy. Bucuresti : ASE, 2006;

Telo, Mario. International relations : a European perspective. Burlington : Ashgate, 2009;

Agnew, John. Geopolitics : re-visioning world politics. 2nd ed. London : Routledge, 2003;.

Ivan, Adrian Liviu. Statele Unite ale Europei : Uniunea Europeană între interguveramentalism și suprenationalism. Iasi : Institutul European, 2007; p.79.

Attar, Riad, Arms and conflict in the Middle East. [carte electronică]. Bingley : Emerald, 2009,

Montbrial, Thierry de. Cincisprezece ani care au zguduit lumea : de la Berlin la Bagdad. Bucuresti : Expert, [2005];

Kuus, Merje. Geopolitics and expertise : knowledge and authority in European diplomacy. Chichester : John Wiley & Sons, 2014,

Kissinger, Henry A. Diplomatia, București : All, 2010;

Mohamed Al El –Erian, Sena Eken, Growth and stability in the Middle East and Nord Africa, International Monetary Fond, 1996,

Doran, Michaele. Pan-Arabism before Nasser : Egyptian power politics and the Palestine question. Oxford : Oxford University Press, 1999.

Mario Mansur, Tax policy in Mena countries, looking back and forward, International Monetary Fond paper, 2015, nr.15/98.,

http://www.imf.org/en/news/articles/2017/04/05/pr17119-statement-by-imf-managing-director-christine-lagarde-on-egypt.

Anthony Goreman, Historians, stare and politics in twentieth century Egipt, Routledge, USA, 2003,

Thyabat, Ali; Rujan, Ovidiu, Cond. St. Jordan's adherence to the world trade organization : provocations and perspectives. Bucuresti : ASE, 2005,

Feltham, Ralph George. Ghid de diplomație. Iasi : Institutul European, 2005,

Carmen Gavrilă, Revolta Orientului, Poliurim, Iași, 2013, p.89.

Buru, Gratiela Calina Livietta. Uniunea Europeană : de la Roma la Lisabona. București : Editura Economică, 2012, p.88.

Smith, Karen e. European Union foreign policy : in a changing world. 2nd rev. and up ed. Malden : Polity Press, 2008;p.98.

Jagerskog, Anders. Why states cooperate over shared water : the water negotiations in the Jordan River Basin. Linkoping : Linkoping University, 2003,

Nugent, Jeffrey B. ED.; Pesaran, M. Hashem, ED. Explaining growth in the Middle East. [carte electronica]. Bingley : Emerald, 2006.

Ellen Lust, The Middle East, Sage, London, 2014,

Molenaar, Arnout. (Dis)Organising European security : the Iraq controversy and patterns in US-European relations. Haga : Netherlands Atlantic Association, 2007;

Afrasine, Laura; Gaftoniuc, Simona, Reconfigurarea structurilor mondiale de putere : efecte economice și diplomatice. București : ASE, 2010..

Montbrial, Thierry de. Cincisprezece ani care au zguduit lumea : de la Berlin la Bagdad. Bucuresti : Expert, [2005].

Bari, Ioan T. Tratat de economie politică globală. București: Editura Economică, 2010;

Yusif Saigh, The economies of the arab world, Routledge, London, 2015,

Neag, Mihai-Marcel, COORD. Perspective privind guvernanta securitatii internationale. Sibiu : Editura Academiei Fortelor Terestre "Nicolae Balcescu", 2012; IMF Country Report (PDF). p.17. Retrieved 18 August 2011.

Cost of Conflict in the MIddle East" (PDF) (Press release). Strategic Foresight Group. Archived from the original on 2012-05-19. Retrieved 3 January 2016.

Neguț, Silviu. Geopolitica : universul puterii. București : Meteor Press, 2008;.

Bialasiewicz, Luiza, ED. Europe in the world : EU geopolitics and the making of european space. Farnham : Ashgate, 2011,

Attar, Riad A. ED. Arms and conflict in the Middle East. [carte electronica]. Bingley : Emerald, 2009,

Ardy, Brian; Armstrong, Harvey W.; Begg, Iain. The European Union: economics and policies. Harlow: Prentice Hall, 2004;

"Palestinian economy set to benefit from new online customs system – Business Intelligence Middle East – bi-me.com – News, analysis, reports". Retrieved 4 March 2015.

Nouschi, Andre. Petrolul si relatiile internationale din 1945 pana in prezent. Iasi : Institutul European, 2007;.

Jacob Metzer, The divided economy of Manadatory Palestine, Cambridge University Press, London, 1998..

Sahar Tagdisi Rad, The political economy of aid in Palestine, Routledge, London, 2015.,

Anghel, Ion M.; Silasi, Grigore; Crăiunescu, Dumitru Adrian. Diplomația Uniunii Europene (si regulile acesteia). Bucurețti : Universul Juridic, 2015;.

Constantin, Valentin. Drept internațional. București : Universul Juridic, 2010;

Mădălina Antonescu, Instituțiile Europene în perioada post-Nisa, Ed. Lumen, București, 2009,

Constantin Vlad, Diplomația în secolul XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006.

Francois Massouile, Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura ALL, 2005,.

Roy Andersen, Ronert Seibert, Jon Wagnr, Politics and Change in the Middle East: Sources of conflict and accommodation, Prentice, London. –

Elena Iuliana Lache, Protocol și etichetă diplomatice, Ed. All, București, 2015,

Frank Mc.Donough, Imperiul britanic 1815-1914, Ed. AII, București, 1998.

-John R.Barbes, Istoria Europei Moderne, Ed. Lider. București. 1993,.

– S.Berstem, Istoria Europei, vol. IV, Ed. Institutului European, 1998,

A.Filimon, Istoria Africii. I, II, Ed. Universității “Al.I.Cuza” Iași, 1999.

https://en.wikipedia.org/wiki/Maghreb

Jean-François Drevet, le 4 mai 2016, Le Maghreb et l’Union européenne (UE) http://www.diploweb.com/Le-Maghreb-et-Union-europeenne.html

http://plan-paix-onu.blogspot.ro/2016/05/le-maghreb-et-lunion-europeenne-ue.html

ANEXA NR.1.

Sursă:

http://plan-paix-onu.blogspot.ro/2016/05/le-maghreb-et-lunion-europeenne-ue.html

ANEXA NR.2

Sahara-resurse și conflicte

Le Sahara : ressources et conflits dans un espace convoité, Hubert Lebrun, 2015. http://slideplayer.fr/slide/4273868/