Relatiile Diplomatice ale Romaniei cu Sfantul Scaun
LUCRARE DE LICENȚĂ
RELAȚIILE DIPLOMATICE ALE ROMÂNIEI CU SFÂNTUL SCAUN
CUPRINS
INTRODUCERE
Lucrarea de față dorește să prezinte un capitol din istoria României care influențează în mod direct viața religioasă a locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic.
Religia reprezintă credința în divin, sacru sau supranatural, precum și codul moral, practicile și ritualurile religioase, dogmele, cutumele, valorile și instituțiile asociate cu religia, referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale.
Diversitatea etnoculturală a României este binecunoscută, pe teritoriul actual al României conviețuind oameni de diferite etnii precum: români, lipoveni, rromi, maghiari, secui, sași, armeni, bulgari, turci, tătari, polonezi, cehi, vlahi. Fiecare cu o mostenire culturală proprie si particularități culturale și religioase proprii mai mult sau mai pușin cunoscute.
Din fericire, în spațiul locuit de români, nu au existat, cu excepția perioadei interbelice și a celui de-al Doilea Război Mondial, o asa zisă discrimare pe motive religioase, populația din spațiul carpato-danubiano-pontic fiind destul de tolerantă de-a lungul istoriei cu locuitorii de alt cult religios.
Astfel pe teritoriul țării noastre, grupurile etnice coexistă, conlocuind în acest areal geografic și nu încercând să dividă teritoriul. Oamenii au ajuns la concluzia că numai conviețuind in bună pace își pot asigura supraviețuirea ca microgrup cu propriile moșteniri culturale, altfel putându-se ajunge la asimilarea cu alte microgrupuri sau chiar putând fi excluse sau marginalizate. În dihotomia „spațiu conlocuit“ – „spațiu divizat“ populația din România a optat pentru conlocuire sau locuire colectivă a teritoriului și nu pentru varianta etnocentrică, de locuire etnică separată.
În anul 1568 în Transilvania prin Edictul de la Turda promulgat de către Ioan Sigismund Zapolya, principele Transilvaniei, a fost aplicată pentru prima oară în Europa, declarația privitoare la toleranța religioasă. Prin acest edict emis în anul 1568 de către Dieta Transilvaniei întrunită la Turda se proclama egala îndreptățire a credințelor diferitelor pături sociale existente la acea oră în Transilvania: nobilimea, secuii, sașii. Se prefigurase necesitatea existenței unui act legal pentru aceasta pentru evitarea vărsărilor de sânge inutile între grupurile religioase catolice și protestante, asa cum se întâmplase în vestul Europei în urma reformei protestante a lui Martin Luther. Apartenența la alte culte religioase precum cel greco-ortodox, ortodox și mozaic ai căror practicanți constituiau cea mai mare parte a locuitorilor Transilvaniei, dar care nu constituiau motiv de lupte religioase nu au făcut parte din obiectul Edictului de la Turda, apartenența la aceste grupuri religioase fiind doar tolerată. În baza Edictului de la Turda, până la edictele de toleranță religioasă emise de Iosif al II-lea, confesiunile recepte din Transilvania au fost cea reformată-calvină, cea luterană, cea unitariană și cea romano-catolică.
În România contemporană, viața religioasă se desfășoară conform principiului libertății credințelor religioase, principiu enunțat la articolul 29 din Constituția României cultele religioase sunt autonome față de stat alături de libertatea gândirii și a opiniilor.
Cultele religioase sunt autonome față de stat, care însă trebuie să le sprijine. Tot conform constituției, discriminările religioase, ca și incitarea la discriminare și promovarea urii religioase, sunt interzise.
În România sunt recunoscute următoarele culte:
Biserica Ortodoxă Română
Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara
Biserica Romano- Catolică
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Arhiepiscopia Bisericii Armene
Biserica Creștină Rusă de Rit Vechi din România
Biserica Reformată din România
Biserica Evanghelică C.A. din România
Biserica Evanghelică Lutherană din România
Biserica Unitariană din Transilvania
Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România
Biserica Creștină După Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creștine După Evanghelie Din România
Biserica Evanghelică Română
Uniunea Penticostală – Biserica Lui Dumnezeu Apostolică din România
Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea din România
Federația Comunităților Evreiești din România
Cultul Musulman
Organizația Religioasă Martorii Lui Iehova.
La recensămintele din 2002 și 2011, în România au fost semnalate următoarele culte și organizații religioase:
Tabel 1.1 – Apartenența religioasă a populației României
Astfel, conform tabelului 1.1 se poate observa că religia ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică și cea reformată sunt majoritare.
Revenind la scopul acestei lucrări, trebuie menționat termenul de „CONCORDAT”. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române: CONCORDÁT, (concordate), substantiv, neutru; Tratat încheiat de papă cu diferite state, pentru stabilirea statutului și privilegiilor Bisericii catolice în respectivele state. Din fr. concordat.
Concordatul este un act diplomatic pe care Vaticanul (Sfantul Scaun) il incheie cu statele pe teritoriul carora exista practicanti de rit catolic cu scopul de ai proteja pe acestia. De asemenea ele se mai pot numi tratate, conventii sau intelegeri semnate si ratificate pentru reglementarea relatiilor dintre biserica si statul pe teritoriul caruia functioneaza.
Adeptii Bisericii Catolice si practicantii riturilor religioase catolice ofera concordatului atribut de conventie prin care Biserica Catolica acorda pseudoprivilegii statului cun care semneaza acel concordat: „ privilegii pe care Papa le acorda temporar, fara ca ele sa reprezinte obligatii propriu-zise”.
Astfel, concordatul este o conventie internationala intre doua state al carui temei il constituie privilegiile pe care biserica le incuviinteaza statului, iar pe de alta parte obligatiile care se recunosc de catre stat.
Din alt punct de vedere concordatele pot fi privite ca si tratate de drept international public, tratate intre doua entitati statale de sine statatoare si cu un scop bine definit in domeniul dupa analogia tratatelor internationale, dupa cum afirma canonistul catolic Heinrich Vering.
Conform Encyclopedia Britannica, definitia concordatului este foarte convingatoare: “ act incheiat pentru reglementarea afacerilor bisericesti pe teritoriul unui stat suveran”. De multe ori se poate vorbi despre “afaceri”, pentru ca aceste acte (tratate) nu vizeaza doar scopuri religioase (spirituale) ci si interese politico-economice ale Sfantului Scaun, avand drept scop stradania Bisericii Romano-Catolice de a-si promova ideologia si doctrinele, capacitate care implica fonduri banesti substantiale.
Deci se poate afirma, în sensul celor menționate anterior, următoarele: concordatul este o concesie, un contract semnat între Biserică și stat sau un tratat de pace pentru a stabili o stare stabilă, pentru a înceta sau evita declanșarea unei crize sau a unui conflict.
Sfântul Scaun al cărui conducător este episcopul Romei, numit Papă, a profitat de situația istorică de-a lungul timpului, precum și de fanatismul dus aproape până la extreme al popoarelor care se supun spiritual acestuia, s-a ridicat până la cea mai înaltă putere. Cei mai ambițioși capi ai Bisericii Petrine (Bisericii Catolice) au avut pretenția ca împărații, regii si statele să se supună necondiționat Sfăntului Scaun. Papa se asemana cu soarele iar regii si imparatii cu luna si alte corpuri ceresti. Daca conducatorii nu aratau supunere papei erau detronati, intrucat „turma” Domnului asculta mai repede de reprezentantul Bisericii decat de conducatorul ce urma sa fie pedepsit de Papa la cea mai mica abatere. Ca un simplu exemplu, Henric al- IV-lea, rege al Germaniei a fost pedepsit in mod aberant de catre Papa Grigorie al-VII-lea; fiind amenintat cu excomunicarea. In asteptarea deciziei Papei Grigorie al-VII-lea de a-l excomunica sau nu, a trebuit sa stea descult in zapada, la Canossa, timp de trei zile astfel fiind iertat.
Papii si-au atins scopul de a avea la dispozitia lor numeroase armate formate din „drept credinciosi”, dispunand de acestia asa cum vroiau ei. Aceasta putere lumeasca de care au dispus dupa bunul lor plac nu se putea mentine intrucat nu era fireasca. Regii, imparatii si poporul au resimtit din plin greutatea jugului Bisericii, incepand sa se gndeasca la o modalitate de limitare a rolului acesteia. Astfel in disensiunile aparute si ciocnirile sangeroase dintre Papalitate si puterea laica, cei din urma au reusit limitarea puterii Bisericii la rolul ei spiritual. In acest mod, Biserica a devenit din opresor, oprimat, inasprindu-se raporturile dintre puterea religioasa si cea laica: “După certuri și războaie a trebuit să vină calmul și pacea, și pentru ca pe viitor să se evite noi motive de gâlceavă, s-a simțit nevoia încheierii unor tratate de pace între scaunul papal și diferiți regi și guvernele lor, care să stabilească drepturile și datoriile fiecăruia; iar aceste tratate s-au numit concordate”.
CAPITOLUL I
I.1 ISTORIE, RELIGIE ȘI NECESITATE
Din punct de vedere istoric, religia creștină a intrat în arealul carpato-danubiano-pontic destul de devreme, în jurul anilor 270-271 e.n. Dovezile și izvorele istorice atestă faptul ca în Scynthia Minor (Dobrogea de astăzi), ”adusă”, dacă putem spune așa, de către trupele romane imperiale și apoi răspândită în restul Daciei de către creștinii care și-au găsit scăparea la nord de Dunăre, în timpul domniei lui Dioclețian I (20 noiembrie 284 – 1 aprilie 286), care a emis în timpul guvernării sale mai multe edicte anticreștine și în sprjinul politeismului roman (cultul Jupiterian devenind religie obligatorie pe tot întinsul Imperiului Roman), cu speranța reformării vieții religioase din Imperiul Roman. Dioclețian a considerat necesară aceasta în urma acțiunilor unor împărați ca Nero, Domițian sau Valerian, și multi alții, care s-au considerat ei înșiși zei și s-au autoproclamat în locul lui Jupiter conducători ai ”cerului”. Bineînteles, aceștia au fost cei mai fervenți luptători anticreștini, întrucât, noua religie și dogma sa contravenea în mare măsură acțiunilor împăraților-”zei”. Creștinii îl respectau și se supuneau împăratului ca și autoritate, pentru funcție și putere, dar nu îl priveau și ca pe un zeu. În acet fel, acestora le-a fost cel mai simplu să-i persecute pe creștini, declarând că aceștia atentează la securitatea Imperiului Roman de vreme ce nu sunt supuși cu trup și suflet împăratului lor, acesta fiind considerat un simplu muritor și nu un zeu cu caracteristici dumnezeiești.
Un alt motiv pentru care s-a impus ca necesară, din punctul de vedere al conducătorilor Romei, persecuția creștinilor, a fost refuzul credincioșilor aparțind cultului religios creștin de a se înrola în trupele regulate (pentru a lupta și coloniza în folosul Imperiului Roman) sau de a participa la paradele triumfale și sărbătorile organizate cu ocazia victoriilor militare. Roma considera atunci războiul ca o metodă sigură spre prosperitate și bunăstare, o armată slabă și în imposibilitate de a lupta era considerată o metodp sigură de a pierde teritoriile cucerite. Și asta în condițiile în care triburile germanice sau perșii atacau doar sporadic granițele Imperiului Roman.
Al treilea motiv pentru care Imperiul Roman a persecutat creștinii a fost refuzul acestora de a se identifica cu obiceiurile păgâne care erau considerate obligatorii pe teritoriul Imperiului Roman: orgiile, desfrâul, promiscuitatea și altele.
Deci după cum menționam anterior acești creștini și-au găsit refugiul la nord de Dunăre, aducând cu ei noile dogme religioase.
Trecând peste această venire pe teritoriul actualei Românii a creștinismului, istoricii considera că trecerea la religia creștină a proto-românilor ca având două puncte de vedere, unul religios și unul laic. Punctul de vedere religios susține ideea de creștinare ca adoptare sine die a religiei creștine pe înterg teritoriul locuit de proto-români, punctul de vedere laic susținând ideea de creștinare treptată creptată care a durat aproximativ 200 de ani.
Amândouă teoriile țin cont și folosesc raționamente în general folclorice (mitologie, tradiții și obiceiuri anterioare creștinării), etnografice (asemănări cu popoarele vecine), arheologice (situri, sanctuare, basilici, necropole), arhivistice (izvoare scrise) și istorice (dezvoltarea și organizarea bisericii acesteia, limba folosita in slujbele religioase).
Evoluția religiei și bisericii în spațiul actualei Românii se poate vedea în figura de mai jos, astfel:
Figura I.1. Evoluția religiei în România în sec. X-XIV
În Evul Mediu prozelitismul Bisericii Catolice însemna câștigarea de partea sa a românilor care în acest mod devenea biserica majoritară cu dominație politică și economică în întreaga țară.
În acest fel începând cu anul 1693 în Transilvania, Mitropolia Bălgradului (Alba Iulia) încearcă unirea cu Biserica Romei, începând cu punctele dogmatice stabilite prin Conciliul de la Florența (întâietatea Papei, purcederea Sfântului Duh nu numai din Tata ci și din Fiu, existența purgatoriului, pâinea nedospită și cea din anafură). La 21 Martie 1697 a fost scrisă prima declarație prin care biserica pravoslavnică românească din Translivania se unește din acel moment cu Biserica Romei.
Evoluția religiei și bisericii în spațiul actualei Românii până anul 1600 și după aceasta se poate vedea în figurile de mai jos, astfel:
Figura I.2. Evoluția religiei în România până în anul 1600
Figura I.3. Evoluția religiei în România după anul 1600
Probabil acesta este momentul în care Biserica Catolică începe lungul proces de acaparare de averi și îmbogațire folosind resursele naturale ale Transilvaniei.
Revenirea Transilvaniei și unirea acesteia cu România din anul 1918 a însemnat pentru Vatican pierderea unor resurse financiare și adepti ai acesteia. Oricum Biserica Catolică a încercat in decursul istoriei prin orice fel de metode acapararea și extinderea în spațiul ortodox reprezentat prin țarile existente în Europa de Est (România, Ucraina, Lituania și Bielorusia). În ultima perioadă, în urma climatului încă nesigur de la sfârșitul Primului Razboi Mondial, Vaticanul folosea foarte mult resursele sale diplomatice pentru extinderea spre răsărit. Dacă anterior inceputului de mileniu folosea în principiu metode și resurse militare, trecerea în secolul XX a reprezentat o schimbare în modul de gândire al Vaticanului, în acest fel prozelitismul din spațiul răsăritean majoritar ortodox a cunoscut diverse forme în funcție de perioadele și modul în care era privit catolicismul în arealele vizate: uniațiile (precum cele din Ardeal ți Ucraina, care efectiv au rupt din credincioșii bisericilor ortodoxe locale), sau metode psihologice, pacifiste prin care propovaduiau dragostea și unirea dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxa.
Referitor la reglementarea relațiilor dintre Statul Român putem spune că tratativele de oficializare au început in anul 1920 sub guvernarea mareșalului Averescu și au continuat în perioada 1922-1926 sub guvernarea lui I.C. Bratianu, au fost finalizate de același guvern Averescu și ratificate sub guvernarea lui Titu Maiorescu.
Parcurgând istoria înțelegerilor diplomatice (Concordate) rezultă că acesta a reprezentat un act diplomatic pe care Vaticanul l-a încheiat cu diverse țari pe teritoriul cărora se află credincioși practicanți de rit catolic, aparent cu scopul de a-i proteja și de a le asigura dreptul la apartenența religioasă dorită, Credincioșii au considerat aceste înțelegeri ca fiind o reprezentare a ”dragostei” pe care Papa o avea pentru supușii sai. Diplomații au considerat Concordatele ca fiind o convenție internațională între Vatican si stat prin care statul primește privilegii din partea papalitații iar de cealaltă parte de obligațiile statului care se recunosc catre Vatican.
Ca formă restrânsă se poate considera Concordatul ca fiind un tratat de pace încheiat între două puteri beligerante și anume puterea civilă și puterea papala.
Studiind istoria Concordatelor pe care Vaticanul le-a semnat cu diverse state se poate observa că multe conflicte au fost stinse prin semnarea unor astfel de tratate, numai că de multe ori acestea au avut un caracter provizoriu, insăși semnarea unui astfel de tratat (Concordat) putând fi un factor generator de noi conflicte. De aceea unii specialiști juriști au concluzionat ca nu este oportun pentru un stat sa semneze un tratat cu o altă parte (Vaticanul) atât de diferit din majoritatea punctelor de vedere. În acest fel, în vestul Europei, din cele mai vechi timpuri și pana în ziua de azi dupa încheierea multor conflicte și lupte s-au stabilit condiții prielnice de conviețuire pentru cele două autoritați prin semnarea Concordatelor.
Faptul că aceste Concordate s-au semnat din cele mai vechi timpuri și incă se incearcă semnarea altora poate fi explicată prin rostul, rolul și rațiunea de care a dat dovadă Biserica Catolică de la Roma condusă de catre Papă în vestul Europei, începând cu evul Mediu.
I.2 CONCORDATELE ÎNCHEIATE DE VATICAN CU ALTE STATE
În vestul Europei în urma înființarii Bisericii de la Roma de către Sfântul Apostol Petru a rămas ca dogmă religioasă ideea că urmașul Sfântului Apostol Petru, primul dintre Apostoli este Papa de la Roma. Această teorie a fost enunțată în scrierile sale de către Papa Grigorie al VII-lea, suveran pontif între anii 1073-1085 care formula în scrierile sale concepția că: „Cristos a predat Sfântului Petru puterea peste toată lumea, iar papei ca urmaș al lui, principii trebuie să i se supună ca unui senior”. În acest fel se transmitea oamenilor (supușilor Romei) ideea că tot ceea ce vine de la Roma este literă de lege si Papa însăși se identifica cu Sfantul Apostol Petru. Papa din episcop și patriarh al Romei, lider spiritual al Bisericii Romano-Catolice devenea un lider formal, uns al Domnului pe pământ; cutumă pe care împăratul Dioclețian I încerca să o scoată din mentalitatea poporului prin reforma sa religioasă. Iată că istoria este ciclică după aproximativ opt sute de ani se revine la idei și dogme precreștine. De asemenea „Dictatus papae” a lui Grigore al VII-lea formula că: „numai pontiful roman este universal”. În acest fel Papei îi erau atribuite printre multe altele și următoarele meniri:
legislator pentru Biserică ca tot unitar (tiparirea ”Corpus juris canonici” sub papa Grigore al IX-lea);
trezorierul autoritar al dreptei mărturisiri de credință cu sau fără ajutorul supușilor săi;
coordonator vajnic al inițiativelor culturale în scolile canonice (al căror protector era).
Maximul acestui mod de identificare cu universalul și divinul este atins în timpul domniei Papei Inocențiu al III-lea, suveran pontif între 8 ianuarie 1198 și 16 iulie 1216 care instituie ca titulatură pentru papă și apelativul „Vicarul lui Hristos”, în timp ce ideea de „monarhie papală” este efectiv aprobată și chiar legiferată prin Bula Papală „Unam sanctam” din anul 1302 al Papei Bonifaciu, suveran pontif între anii 1294-1303 care declara că supremația Bisericii Romane se întinde asupra întregii omeniri („omnis humana creatura”).
După cum era logic urmează o perioadă de declin în ceea ce privește considerarea papei ca monarh suprem. Printre primele semne se poate aminti transferul la Avignon al reședinți Papei (între anii 1309-1377) o perioadă numită la figurat „robia babilonică a Bisericii”. Nici măcar întoarcerea la Roma a scaunului pontifical nu a putut readuce strălucirea pierdută a „Vicarului lui Hristos”. Totul a culminat cu reforma lui Martin Luther din secolul al XVI-lea moment în care criza autoritații ecumenice papale atinge apogeul. Nici măcar contrareforma împotriva reformei protestante inițiată în anul 1545 de către Papa Paul al III-lea și nici măcar Conciliul Tridentin cunoscut și ca Conciliul de la Trento (Concilium Tridentinum) ținut între anii 1545 și 1563 nu au avut puterea de a susține Vaticanul care ușor ușor a fost nevoit să abandoneze preocupările de ordin teritorial și financiar și să promoveze noile dogme religioase revăzute, având drept scop conducerea vieții religioase. Prin crearea Congregației De Propaganda Fidei în anul 1622 se deschide un nou capitol din prozelitizarea popoarelor din estul Europei și chiar neeuropene.
Conciliul Vatican I convocat in 29 Iunie 1868 de către Papa Pius al IX-lea a încercat redefinirea dogmei infailibilitații, adică faptul ca Papa de la Roma este fără greșală când în mod oficial declară sau promulgă învațaturile dogmatice ale bisericii referitoare la morală sau credință. De asemenea același Conciliu a dorit să reconfirme poziția Bisericii Romano-Catolice fața de materialism, raționalism, liberalism și relativism. Numai că din nefericire razboiul franco-prusian a întrerupt acest Conciliu care a fost declarat neîntrerupt pe o perioadă nedeterminată prin Bula Postquam Dei Munere de către Papa Pius al IX-lea în data de 20 Septembrie 1870. Oficial în anul 1960 a fost anunțată închiderea Conciliului de către Papa Ioan al XXIII-lea in deschiderea celui de-al doilea Conciliu. Printre rezultatele obținute în urma lucrarilor Conciliului Vatican I putem enumera:
implicarea laicilor în misiuni de binefacere;
misionarismul a atins un nivel nemaiîntâlnit pană atunci;
o creștere a numarului de credincioși și convertiți la catolicism;
restructurarea unor ordine bisericești.
Conciliul Vatican II cunoscut ca și „Concilium Vaticanum Secundum” deschis la 11 Octombrie 1962 de către Papa Ioan al XXIII-lea și închis în timpul pontificatului papei Paul al VI-lea la 8 decembrie 1965a dezbătut și abordat relațiile dintre lumea modernă și Biserica Romano-Catolică, aducând la un nou nivel libertatea religioasă, învațaturile Bisericii Romano-Catolice și relațiile cu celelalte religii, decretând recunoasterea bisericilor orientale, stabilind limitele legalitații și dreptului internațional consular și diplomatic referitor la misionarii Bisericii Romano-Catolice.
Folosind aceste repere istorice menționate mai sus putem înțelege necesitatea semnării tratatelor de drept internațional public cunoscute sub numele de Concordate.
Din punct de vedere al Vaticanului au fost semnate de-a lungul istoriei următoarele înțelegeri între Vatican și diferite state:
Concordatul de la Worms (1122) între papa Calist II și Sfântul Imperiu Roman;
Concordat de la Bologna (1516)între regele Francisc I al Franței și papa Leon X;
Concordatul din 1753 cu Spania;
Concordatul din 1801 între papa Pius VII și Napoleon;
Concordatul din Fontainebleau (1813) între papa Pius VII și [Napoleon];
Concordatul din 5 iunie 1817, cu Bavaria;
Concordatul din 11 iunie 1817, cu Franța;
Concordatul din 1847 (3 august) cu Rusia;
Concordatul din 1851 (16 martie)cu Spania;
Concordatul din 1855 între papa Pius IX și Împăratul austriac Franz Joseph;
Concordatul din 1882 (23 decembrie) cu Rusia;
Concordatul din 1886 (23 iulie) cu Portugalia;
Concordatul din 1925 (10 februarie) între Sfântul Scaun și a doua Republică Poloneză;
Concordatul din 1927 între Sfântul Scaun și Regatul României;
Tratatul din Lateran (11 februarie 1929) între Italia și papa Pius XI, care definește severanitatea orașului Vatican;
Concordatul din 1933 (5 Iulie) între Sfântul Scaun și Austria;
Concordatul din 1933 (20 Iulie 1933) între Sfântul Scaun și Al Treilea Reich;
Concordatul din 1940 (7 mai) cu guvernul portughez și Antonio de Oliveira Salazar ;
Concordatulul din 1953 (27 August) cu Francisco Franco;
Concordatul din 1984 (18 februarie) între Sfântul Scaun și Republica Italiană;
Concordatul din 1993 (28 iulie) între Sfântul Scaun și Polonia;
Tratatul din 2004 (martie) între Sfântul Scaun și Slovacia;
Concordatul din 2004 (18 mai) între Sfântul Scaun și Portugalia.
Ca scurtă istorie a Concordatelor putem aduce în discuție în primul rând perioada când în afară de scopul religios de „Vicar al lui Hristos” al Papei acesta ajunge un om cu multă influența politică. Putem menționa ca deschizător de drumuri în acest sens pe Papa Grigorie I, suveran pontif între anii 590 – 604 considerat unul dintre cei mai însemnați papi din istorie care începe să facă politica atunci când Italia era într-o stare lamentabilă după recucerirea acesteia de împaratul roman răsăritean Iustinian I cel Mare de la triburile gotice. Succesorii săi, Sabinianus, Papa Bonifaciu al III-lea, Papa Bonifaciu al IV-lea, stabilesc și încep sa creioneze ideea formării unui Stat Pontifical cu teritoriu propriu. Aceasta se va întâmpla în anul 754. Folosindu-se în continuare de jocurile politice, suveranii pontifi ajung să aiba drept vasali capetele încoronate ale vestului Europei.
Încoronarea lui Carol cel Mare ca rege al francilor vazută ca o revitalizare a vieții politice și culturale care pierise odată cu dezintegrarea Imperiului Roman de Apus și încercarea de reînviere a acestuia a oferit papalitații o apreciere și autoritate nemaiîntâlnită până atunci. Din acel moment între laic (politic) și bisericesc nu mai este nici o distincție clară, Papa putându-se folosi de amândouă prerogativele: „Dar papalitatea și-a luat o sarcină pe care nu a putut-o purta… Urmează o vreme de lupte mărunte diplomatice, lupte obositoare între papi și împărați, care duc în final la încheierea concordiei din Worms de la 1122”
În mod inițial acest Concordat poartă numele de „Tranzacția Calixtină” întrucât în acea perioadă era papă Calixt al II-lea (1119-1124) aceasta având caracterul unui compromis. Astfel se încheie prima pace din istorie sub formă de Concordat dintre Imparatul Henric al IV-lea și Papa Calixt al II-lea prin care regele acceptă dreptul bisericii la investitură iar Papa era de acord să aibă loc alegerea stareților și episcopilor germani cu permisiunea monarhului, Astfel se delimita domeniul de activitate, împaratul rămânea șeful statului, reprezentantul puterii laice, Papa rămânând șeful bisericii.
Puterea politică a papilor atinge apogeul în timpul Papei Inocențiu al III-lea (8 ianuarie 1198 – 16 iulie 1216), care conform propriei credințe se considera ”Servus Dei” și ”Vicarul lui Hristos”, autoritate supremă pe Pamânt. Acesta avea drept preocupări: reînsuflețirea cruciadelor, rezolvarea problemei siciliene, restabilirea ordinii în statul papal, reforma Bisericii ”in capite et membris”. Considera că regii și împărații Europei își dobandeau puterea din autoritatea papala iar aceasta îi dădea dreptul de a-i detrona sau excomunica după bunul său plac. În aceste circumsanțe chiar ajunge la concluzia că Dumnezeu a dispus ca Sfântul Petre, Primul dintre Apostoli, trebuie să conducă lumea în locul său, iar papa este urmașul acestuia, astfel Papa era deasupra omului de rând și chiar sub Dumnezeu.
În acest mod, Papa Inocențiu al III-lea se consideră implicit deasupra regilor și un adevarat domnitor asupra puterii spirituale, având dreptul de a se amesteca în treburile interne ale oricărui stat, regii și împărații neavând dreptul să faca același lucru în treburile Bisericii. Nestrămutat în această idee, considera chiar că ar trebui înființat un imperiu universal, al cărui unic conducător să fie el însuși, cu toate drepturile asupra acestuia ca și continuator și administrator patrimonial al drepturilor Sfântul Petru.
„Firește avântul acesta al papalității era de natură curat politică. Dacă cercetezi întreaga viață și lupta lui Inochentie, uiti așa de ușor că el este un păstor de suflete. Pe când Grigorie al VII – lea era mai întâi preotul lui Hristos, care voia să supună toată lumea sieși, Inochentie e diplomatul iscusit si neînduplecat, care utilizează, fără a se cutremura câtuși de puțin în sufletul său de creștin, cu orice mijloc pentru a zdrobi orice putere politică ce l-ar putea primejdui. Ajungâd papalitatea apogeul, și-a arătat totodată și tăria și slăbiciunea ei: tăria în cele spirituale și slăbiciunea ce derivă din schimbarea menirii unui conducător bisericesc”.
După moartea papei Inocențiu al III-lea, între puterea laică și cea bisericească urmează lupte acerbe care dau impresia că nu se vor termina niciodată.
Se introduce sistemul teocratic prin care șeful statului este și conducătorul Bisericii și întreaga sa putere este considerată de natură divină iar clerul deține și puterea laică. Astfel, biserica deține puterea universală, puterea oricărui conducător de stat, rege sau împărat depinde de puterea Papei și este inferior acestuia.
În anul 1302, papa Bonifaciu al VIII-lea emite bula papală ”Uman Sanctam” considerată de unii istorici ca fiind una din cele mai extreme declarații ale suveranilor pontifi facută vreodată în care stabilește propuneri dogmatice cu privire la unitatea Bisericii Catolice, necesitatea la apartenența ei pentru mântuirea vesnică, poziția papei ca șef suprem al bisericii de unde și datoria de supunere fața de Papă în scopul de a aparținen Bisericii și prin urmare a atinge mântuirea. De asemenea se subliniază în continuare poziția mai ridicată a spiritualului în comparație cu ordinea laică. Regele Franței Filip al IV-lea intră în conflict cu Papa Bonifaciu al VIII-lea în urma bulei papale, în contextul în care puterea papei în Franța și Anglia atinsese un apogeu și în același timp colectarea de case pentru suportul de război al cruciadelor născuse un val de nemulțumire în rândul populației mai ales că papalitatea autorizase strângerea taxelor și nu regele, nuai că poporul nu știa aceasta. Regele Filip al IV-lea respinge bula papala, Papa Bonifaciu al VIII-lea reacționeză cu amenințarea de excomunicare. Regele Filip al IV-lea constituie o adunare în care aduce douzecișinoua de capete de acuzare la adresa papei, acesta fiind arestat și ținut în captivitate. În data de 11 Octombrie 1303 Papa Bonifaciu al VIII-lea este răpus de o febra violentă. Astfel se prăbușește imperialismul de natura politică al papei.
I.3 EPOCA CONCILIARĂ. CONCORDATELE DE LA KONSTANZ (GERMANIA), FRANKFURT, VIENA, FRANȚA
I.3.1 CONCORDATUL DE LA KONSTANZ.
Între anii 1414-1418 se ține Conciliul de la Konstanz, al XVI-lea conciliu ecumenic pentru rezolvarea problemei celor trei papi aflați în cursa pentru ocuparea functției supreme de suveran pontif și rezolvarea problemei reformei in Biserică. Acest conciliu reușește să aplaneze schisma papală dintre Roma și Avignon rezultatul fiindalegerea unui singur papă și încheierea de Concordate cu Germania, Anglia și Franța, dar nu între stat și suveranul pontif ci între reprezentanții bisericii din statul respectiv și suveranii de drept. Motivul pentru care au fost încheiate aceste Concordate a fost însațibilietatea suveranului pontif pentru veniturile pe care le putea lua din acele țari.
Totuși rezultatul negocierilor dintre anii 1414-1418 și încheierea celor trei Concordate nu a fost decât rezolvarea problemei schismei papale, Concordatele încheiate nu au fost aplicate sau ratificate, Vaticanul preferând sa le ignore și să continue să agonisească resurse financiare din țarile respective.
I.3.2 SANCȚIUNEA PRAGMATICĂ DE LA BOURGES DIN ANUL 1438 ȘI CONCORDATELE DE LA FRANKFURT ȘI VIENA
În data de 7 Iulie 1438 regele Carol al VII-lea al Franței, după încheierea Conciliului de la Basel, emite un decret numit „Sancțiunea pragmatică de la Bourges” prin care confirmă autoritatea acestui conciliu asupra papalitații, limitând drepturile papei și supunând jurisdicția acestuia celei a regelui. Ulterior Papa va abroga această lege în cadrul Conciliului de la Lateran din anul 1512.
Papa Eugen al IV-lea în ceea ce privește problema Germaniei, va recunoaște Conciliul de la Konstanz și decretul de la Basel cu condiția de a negocia despagubirile care se cuvin primite de către papalitate.
Anul 1448 va aduce încheierea Concordatului de la Viena care îi dadea Papei dreptul la despagubiri pentru reducerea sumelor primite din taxe, făcute de Concilii.
I.3.3. CONCORDATUL FRANCEZ DIN ANUL 1516
Conciliul de la Lateran începe în anul 1512, fiind al cincilea Conciliu Ecumenic (1512-1517) și care a încercat să reformeze din nou Biserica. În anul 1516 se încheie Concordatul Francez, ca încununare a negocierilor purtate între Papa Leon al X-lea și regele Francisc I, prin acesta desfințându-se Sancțiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, în schimb regele primind drepturi mult mai mari.
I.4. CONCORDATELE MODERNE. CONCORDATELE CU FRANȚA, BAVARIA, AUSTRIA, RUSIA ȘI SERBIA
I.4.1. CONCORDATUL FRANCEZ DIN ANUL 1801
Conducătorii politici franceze se coalizează împotriva lui Napoleon și împotriva semnării unui concordat cu Vaticanul. Numai că Napoleon încercând să apere revoluția care cuprinsese Franța și idealurile acesteia căuta o apropiere față de papalitate. În acest fel Napoleon propune suveranului pontif un concordat în schimbul angajamentului de a nu distruge cu armata sa Sfântul Scaun argumentând: „prin catolicism a câștigat pe papă, prin papă Italia și că nu renunțase la speranța de a conduce pe papa după placul său pentru a-și câștiga influența nemărginită în lumea catolică”. Prin semnarea acestui Concordat câștigător va fi Napoleon, papalitatea mulțumindu-se cu nadejdea că va reuși sa-și câștige autoritatea pierdută în viitor.
Numai că în anul 1817 la doi ani după ce Napoleon este forțat sa abdice și exilat pe insula Elba, se încheie un nou Concordat care aprogă Concordatul din anul 1801 și repune în drepturi Concordatul din 1516 prin care Biserica își reintră în drepturi primind rente de stat și averi ce fuseseră confiscate. Opinia publică franceză ia atitudine vehementă împotriva semnării acestei înțelegeri manifestate printr-o lungă perioadă de tulburări între republica Franceză și Biserică care se termină abia în anul 1905, prin separarea definitivă a celor două puteri.
I.4.2. CONCORDATUL DIN BAVARIA
Tot în anul 1817 ca urmare a tensiunilor și unei mișcări prin care se dorea crearea unei biserici teritoriale în Bavaria se va semna un Concordat între Bavaria și papalitate prin care Biserica Catolică se va impune prin noi privilegii, excluzând existența oricărei alte biserici care ar fi solicitat prerogative egale cu cele ale Vaticanului.
I.4.3. CONCORDATUL CU AUSTRIA.
Ca și în Franța sau Bavaria în Imperiul Austro-Ungar conducătorul acestuia și liderii politici doreau diminuarea Papalitații și își manifestastau dorința de a înființa o biserică națională care să se afle sub control strict guvernamental. Împăratul Franz Joseph reușește să reducă influența suveranului pontif în Imperiul Austro-Ungar prin introducerea în Constituție în anul 1849 a unui articol prin care „fiecare biserică recunoscută își exercită liber și în public cultul, își administrează afacerile independent, rămâne în posesia institutelor menite pentru scopuri de cult, instrucție și binefacere, este supusă însă legilor fundamentale de stat ca orice societate.”
În acest fel apar mișcări de independență și libertate iar scena politică începe sa se schimbe, Împaratul își consolidează poziția în raport cu Biserica Catolică crezând ca astfel va avea un avantaj împotriva Italiei și Germaniei. Astfel în anul 1855 Vaticanul semnează Concordatul cu Austria numai că în anul 1870 Concordatul este anulat.
I.4.4. CONCORDATUL CU RUSIA
În secolul al XVI-lea, în Rusia se naște ideea conform căreia, creștinismul din Rusia este singurul care poate fi numit asa, veritabilul creștinis care respectă dogmele religioase, în frumte cu unicul ”împărat creștin”, țarul. În viziunea oamenilor de rând, a fi rus înseamna a fi creștin și ortodox, omul de rând nu mai poate face diferența între religie și noțiunea de rus (ca aparținând unei națiuni), țara și biserica sunt tot una.
Populația de rit catolic nu numai ca este o populație minoritară, însumand aproximativ a douăzecia parte dintre creștinii ruși, este deasemenea și foarte puțin reprezentată politic, din punct de vedere al unei biserici de rit creștin. Numai că după ocuparea Poloniei (țară predominant catolică) de către Rusia face ca numărul credincioșilor de rit catolic sa crească.
Numai că Polonia încetând să existe ca entitate statală autonomă și politic independentă, începe sa fie victima poliției secrete ruse care începe să persecute organizațiile poloneze, unele dintre ele adepte ale francmasoneriei, organizații poloneze sociale si patriotice, și chiar înlocuirea polonezilor cu rușii în funcțiile mai importante din administrația locală. Astfel pe fondul nemulțumirilor populației poloneze și a frământărilor sociale din ce în ce mai evidente în 29 Noiembrie 1830 tineri subofițeri polonezi din Academia militară a Armatei Imperiale Ruse din Varșovia sub conducerea Piotr Wysock. Aceasta a fost scânteia care va fi cunoscută în istorie ca și Revolta din Noiembrie, înnabușită sângeros de catre Armata Imperială Rusă condusă de Ivan Paskevich. Această răscoală îl va face pe țarul Nicolae I să caute soluția mai pașnică de tratative și asociere cu polonezii. În anul 1845 în urma unei vizite a țarului Nicolae I la Vatican, Papa Grigorie al XVI-lea îi prezintă țarului o listă cu dorințele polonezilor din Rusia. Astfel începe o lungă perioadă de tratative între cardinalul Luigi Lambruschini și trimișii țarului, contele Bludov și contele Butenev. Aceste tratative sunt încununate de semnarea la Vatican la data de 03 August 1847 a unui Concordat între Rusia și Vatican. Printre articolele Concordatului amintim aceea că rușii nu vor permite amestecul Bisercii Romano-Catolice pe teritoriul Poloniei decât în probleme administrative. Deși acest Concordat a fost ratificat nimeni, nici partea rusă, nici Vaticanul nu s-au folosit de dreptul de a-l pune în aplicare. Legile care protejau religia de stat au fost singurele care au rămas în vigoare.
I.4.5. CONCORDATUL CU SERBIA
Administrația pontificală a Bisericii Romano-Catolice a încercat semnarea unui tratat cu guvernul Serbiei pentru înceheierea unui Concordat. Numai că conform guvernului Serbiei: „în Serbia nu ar fi catolici decât o mână de străini în Belgrad, Șabaț și Niș”. Însă forțați de ideea de unificare a Serbiei , după terminarea razboaielor balcanice, unirea Serbiei cu Regatul Muntenegrului și cu statul slovenilor si croaților s-a înființat Regatul sârbilor, croaților și slovenilor cunoscut mai târziu sub numele de Regatul Iugoslaviei. După această unire pentru a grabi ruperea fața de Imperiul Austro-Ungar, în anul 1913 se deschide în grabă o rundă de negocieri între regatul nou format și Vatican și în același an se semnează Concordatul cu regatul nou înființat. La scurt timp după aceasta izbucnește Primul Razboi Mondial și după cum era de așteptat relațiile cu Vaticanul se răcesc întrucât nimeni nu mai era interesat de politica bisericească. După terminarea Primului Razboi Mondial, Concordatul este anulat fără a mai fi pus vreodată în discuție sau aplicare.
I.5. PERIOADA INTERBELICĂ
I.5.1 CONCORDATELE SEMNATE CU LITUANIA, LETONIA, POLONIA ȘI STATELE GERMANE
I.5.1.1. CONCORDATELE CU LITUANIA, LETONIA, POLONIA
Cele trei state Lituania, Letoni și Polonia au luat ființă în urma dezmembrării celor trei imperii care și-au împărțit teritoriul Europei Centrale și de Est: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Această scindare care a avut loc după terminarea Primului Razboi Mondial și semnarea tratatelor de la Versailles, Saint Germain, Trianon, Neuilly și Sevres. Aceste state aveau o atitudinedușmănoasă, chiar beligerantă fațaă de Biserica Ortodoxă, aceasta facilitând în acestă zonă accesul Bisericii Catolice, Vaticanul impunându-și protectoratul spiritual, semnând cu fiecare din cele trei state Concordate care asigurau privilegii.
Cu toate că existau și alte confesiuni în cele trei state, practicanții de rit romano-catolic reprezentau o majoritate covârșitoare.
În anul 1922 se semenază Concordatul dintre Letonia și Vatican în urma unor runde foarte scurte de negocieri. Cu Lituania și Polonia, Concordatele se semnează în urma unor runde de negocieri mult mai aprofundate întrucât în aceste state pretențiile Vaticanului erau mult mai mari, iar amestecul suveranului pontif în politica celor două state a creat un val de nemulțumiri. După lungi tratative se va semna Concordatul cu Polonia în anul 1925, iar cu Lituania în anul 1927.
I.5.1.2. CONCORDATELE CU STATELE GERMANE
În perioada dintre anii 1924 și anul 1932, Sfântul Scaun încheie trei Concordate cu state din federația germană, astfel: cu Bavaria în anul 1924, cu Prusia în anul 1929 și cu Baden în anul 1932. Concordatele semnate de către vatican cu aceste state din Federația Germană au produs un val de nemulțumiri în rândul adepților bisericilor protestante care au forțațt mâna guvernului aproape obligându-l să semneze concordate și cu aceste biserici.
În statul Baden, la fel ca și în cazul Letoniei, Concordatul se semnează foarte repede din cauza frământărilor politice, președintele Parlamentului Bavarez dr. Frederick Schmidt ,fiind chiar destituit după ratificarea Concordatului.
Acest Concordat al Vaticanului semnat cu Bavaria va fi menținut de către Adolf Hitler, după venirea regimului hitlerist, la putere.
În anul 1932, Vaticanul va semna un Concordat cu Austria, acest tratat va fi ratificat în anul 1933 în momentul în care parlamentul austriac fusese destituit și guvernul conducea țara fără ajutorul acestuia.
În anul 1933, regimul hitlerist din Germania va încheia un nou Concordat cu Vaticanul cu scopul de a le confirma pe cele trei semnate anterior și anume Bavaria, Prusia si Baden. Acesta era o încercare de amestec în viata politică a Germaniei și de consolidare a pozitiei Vaticanului deoarece la momentul semnării Concordatului avea o populație de aproximativ 66 de milioane de locuitori dintre care 21 de milioane erau practicanți de rit catolic iar restul fiind de rit protestant s-au reformat.
Concordatele semnate cu Germania ai inițiat țn opinia publică din lumea întreagă un val de nemulțumire întrucât Vaticanul își asocia imaginea cu regimul hitlerist de extremă dreaptă. Cu toate acestea ele nu au fost niciodată puse în aplicare, la sfârșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial ele fiind anulate.
În aceelași interval istoric, Sfântul Scaun va deschide negocieri și va semna Concordate cu alte state din Europa după cum urmează: Italia (1929), Cehoslovacia (1928), Franța (1925), Portugalia (1928), Ecuador (1937), Iugoslavia (1935), Spania (1940).
Toate aceste Concordate semnate în această perioadă au mai mult un rol politic de întelegere, având fie formă de act unilateral sau de contract, unele dintre ele sub formă de act constitutiv, caracter pe care îl primesc Concordatele semnate la sfârșitul perioade interbelice iar unele dintre Concordate având formă de acte pacificatoare. Toate aceste Concordate au fost foarte favorabile Sfântului Scaun, acest aspect provocând un val de nemulțumiri printre supușii statelor semnatare și creând un val de reticențe împotriva Sfântului Scaun și suveranului pontif.
CAPITOLUL II – CONCORDATUL CU ROMÂNIA
II.1. ÎMPREJURĂRI INTERNE ȘI EXTERNE A NECESITĂȚII SEMNĂRII CONCORDATULUI CU ROMÂNIA.
II.1.1. CONTEXTUL ISTORIC AL CREĂRII ȘI SEMNĂRII CONCORDATULUI DINTRE SFÂNTUL SCAUN ȘI ROMÂNIA (REGALITATEA ROMÂNĂ).
Momentul istoric al inițiativei Sfântului Scaun de a semna o alianța diplomatică (Concordatul) cu România a fost marcat de necesitatea Papalitații de a forma un front comun cu interesele iredentiste maghiare. Din moment ce, Ardealul era retrocedat României prin tratatul de la Trianon, partidele naționaliste maghiare din Ungaria cer sprijinul Vaticanului pentru a-i susține in încercarea lor de a recupera, măcar în parte, proprietațile avute inainte de tratatul semnat în anul 1918 la Trianon.
In art. 45 al tratatului de la Trianon, se specifică: “Ungaria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate în art. 27, partea a II -a își recunoaște prin prezentul tratat încheiat în scop de a regla afacerile actuale ca făcând parte din România”.
Odată retrocedat, Ardealul României și intrarea în legalitate a suveranității României, toate proprietățile și bunurile fostei regiuni ungare (acum romanești de drept), trec in proprietatea statului român care urmează să le administreze după legile proprii. Pentru că în perioada cât Ardealul s-a aflat sub dominația Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar), Papa nu avea drept de proprietate , ci avea doar drept de folosința (uzufruct) asupra acestor bunuri. Acestea intra în posesia statului român.
În Ardeal majoritatea populatiei era formată din români iar cea mai numeroasă dintre minoritați rămânea cea maghiară. Astfel Biserica Romano-Catolică își vede amenințata perspectiva dominației și răspandirii cuvântului catolicismului, iar “unsul Domnului”, Papa de la Roma pierde din influența economică și politica pe care o clădise în perioada dominației Austro-Ungare. Este momentul neprevazut când în România, catolicismul pierde teren și devine o minoritate, întrucât Bisericii Ortodoxe Române i se recunoaște, prin lege, dreptul de biserică națională și dominantă. Astfel se intrevede oportunitatea Bisericii Catolice de a recaștiga o parte din influenta avuta în Ardeal, acum pierdută prin semnarea tratatului de la Trianon, printr-o ințelegere in plan diplomatic.
Minoritatea maghiară din Ardeal cât și susținatorii acestora din Ungaria, ungurii nationaliști extremiști, susțin interesele Bisericii Romano-Catolice în România, astfel se naște o alianță nescrisă a elementelor șoviniste maghiare și cele ale Bisericii Romano-Catolice. După încheierea Primului Război Mondial, în Ungaria s-a inființat o legație care funcționa pe langa Sfântul Scaun. Aceasta legație nu era necesară întrucât statul ungar nu avea încheiat cu Vaticanul nici un concordat și nici nu se prefigurau premisele încheierii unei astfel de înțelegeri. Conducător al acestei legații era Justinian Seredy, un reprezentant al Ordinului călugărilor benedictini de origine slovac maghiarizat. Acesta, cu mult înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, a fost membru pană în anul 1918 în comisia papală care se ocupa cu codificarea Dreptului Canonic. În anul 1920 cardinalul secretar de stat Pietro Gasparri îl readuce la Roma pe Justinian Seredy, fiindu-i încredințată misiunea tipăriri dreptului canonic. În acelasi timp, Justinian Seredy este numit să reprezinte la Vatican diacezele romano-catolice maghiare. Guvernul de la Budapesta consideră că tratatul de la Trianon urma să fie anulat destul de repede, se considera că printre aceste diaceze se aflau și cele din teritoriile retrocedate României, din ritul romano-catolic, diacezele Satu Mare, Oradea, Timișoara și Alba Iulia iar din ritul greco-catolic, diacezele din Fagaraș, Gherla, Lugoj, Oradea si Alba Iulia.
Ajuns la Vatican, Justianian Seredy își pune speranța în relațiile strânse pe care le avea cu mulți dintre oamenii de încredere ai Papei Pius al XI-lea, dar realizează că va avea nevoie de susținatori și adepți din țara sa, astfel își atrage de partea sa personalitați marcante din viața catolicismului ungar cu rolul de a-l sprijini în lupta sa pentru idealul anulării pactului de la Trianon. Folosindu-și relațiile sus puse din anturajul Papei, reușește sa-i aduca la Roma în scurt timp pe călugărul iezuit Bela Bangha din diaceza Budapesta , fiind numit secretar al Federației Congregațiilor Mariane din întreaga lume patronată de Biserica Catolică; pe călugărul Dominican Szabo Szadoc, numindu-l rector al Colegiului Angelic; pe călugărul Franciscan Butykai Anton numit definitor al Ordinului Franciscan; pe dr. Francisc Monay, fost ministru provincial al minorităților din Transilvania, numit la Vatican, asistent general al Ordinului Minorit Mondial și plenipotențiar la Bazilica Sf. Petru. Aceștia împreună cu legația maghiară de la Vatican, sprijineau interesele maghiare în cadrul diplomației papei ceea ce oferea un atu important iredentiștilor maghiari, speranță și siguranță.
În acest fel nationaliștii extremiști maghiari, prin grupul lui Justinian Seredy reușesc să stârnească la nivel mondial un curent favorabil cauzei șoviniste maghiare; din centrul catolicismului se face susținerea „cauzei” prin tiparirea de articole, manifeste, broșuri si chiar carți de la Roma sau Budapesta, folosite de propagandiștii maghiari cu anteriu. Calugarul iezuit Bela Bangha menționa în revista Katholikus Elet, următoarele: “Foi catolice din străinătate, din America, din New York, încep să scrie despre noi articole foarte simpatice. În cursul anului din urmă ni s-au adresat în mod special, în același scop, celebrități olandeze, americane, spaniole, franceze și polone, cu intenția să se studieze instituțiile catolice (între care și presa). Din nenorocire, particularismul limbii noastre este o piedică în calea contactului nostru cu lumea mare. Dar, slavă lui Dumnezeu, că avem noi destui oameni care cunosc limbi străine și care au și o cultură mondială. Să lase aceștia la o parte orice altă ocupație; să se emancipeze de sub orice altă treabă, oricât ar fi ea de importantă, și să plece să înjghebeze internaționala catolică. Ar ajuta în mod uriaș soarta maghiarismului și poate și întreg universul bolnav”.
Ca răspuns, în contrapartidă, istoricul Nicolae Iorga menționa urmtăoarele: “Roma este cea care cheamă în congrese pur maghiare pe aceia care au de la Dumnezeu misiunea de a reface Ungaria astăzi, Austria mâine”. Articole si declarații precum cele ale călugărului iezuit Bela Bangha erau prezente din ce în ce mai des în presa maghiară din România, precum și in presa din Ungaria, unde înalți oficiali maghiari și preacinstite fețe bisericești catolice făceau declarații prin care Vaticanul și Papa susțineau interesele maghiare și sub oblăduirea Sfântului Scaun și prin relațiile diplomatice ale acestuia cu România își vor atinge scopul „sfânt” de a rupe tratatul de la Trianon și a lipi inapoi Ardealul la Ungaria.
Justinian Seredy se lupta să obțină susținerea Papei în scopul introducerii în textul viitorului Concordat ce urma să fie semnat de Vatican cu Regatul României, a unor articole favorabile mișcării șovine maghiare; asupra regelui Ferdinand I de România se faceau mari presiuni în vederea semnării acestui concordat. În acest fel, cu ajutorul direct al Vaticanului și Papei, în anul 1926, considerat an sfânt în lumea catolică a fost transformat într-un întreg șir de manifestări deschise și declarații manifest, favorabile mișcării naționalist-extremiste maghiare și de susținere a intereselor acestora. În acest sens este elocventă declarația Papei Pius al – XI – lea în anul 1926, în fața a 13 000 de pelerini unguri: „Am văzut totdeauna în mulții pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii țării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ștefan cel Sfânt, pe urmașii sfântului Emeric și pe nepoții regelui Ladislau cel Sfânt…Binecuvântez pe toți acei tineri, cari în importanta epocă a redeșteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufletești se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruință conștiința națională și adevărata religiozitate și să facă Ungaria din nou mare și fericită”. În același an de grație 1926, baronul Vécsey Aurél, consilierul episcopului romano-catolic de Alba-Iulia sub a carui aripă oblăduitoare își desfășura activitatea și Statusul Catolic Ardelean, făcea urmatoarea declarație: „România a răpit mult pământ unguresc… statul român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericești le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei.”.
Sprijinul acordat de Vatican și Papa iredentiștilor maghiari era si financiar. Astfel multe publicații ale nationaliștilor extremiști maghiari din România și activități șoviniste ale acestora erau finanțate de la Roma prin intermediul diacezelor catolice din Translilvania. Un bun exemplu sunt ziarele maghiare, susținătoare ale catolicismului, “Erdelyi Tudosito” din Cluj și “Erdelyi Lapok” din Oradea. În anul 1929 politicianul și diplomatul român Caius Brediceanu, ministrul plenipotențiar la Vatican adresa în raportul său către ministrul de externe al României, Gheroghe Mironescu un raport în care arata că vizitele la Vatican ale Preasfinției sale Gustav Majlath, episcop latin de Alba Iulia au fost finanțate de Roma prin donații de la Sfântul Părinte.
Pentru atragerea de partea Vaticanului și a iredentiștilor maghiari de elemente nationalist românesti, Biserica Romano-Catolică introduce în sfera de interese și Biserica Greco-Catolicâ, ținând cont de faptul că numărul credincioșilor greco catolici din România totaliza la acea data 50% din numarul total al catolicilor din țara noastră. Aceasta mișcare s-a realizat cu acordul tacit al preoțimii greco-catolice fără a aduce la cunoștința credincioșilor de rând interesele ascunse. Aceștia credeau ca vor fi incluși în marea familie spirituală a credincioșilor ocrotiți de Biserica de la Roma, neavând nici cea mai mică idee ca de fapt ajuta la subminarea autoritații Casei Regale din România.
Cea mai mare izbandă a alianței dintre Vatican și Budapesta îl reprezintă acordul diplomatic, numit în continuare Concordat. Prin aceasta, Vaticanul și Biserica Catolică aveau mai multe drepturi și înlesniri în Roamânia decât au avut in Ungaria. Dacă regimul maghiar oferea Papei și Vaticanului doar dreptul de uzufruct asupra domeniilor și moșiilor prin acest Concordat semnat cu Roamânia, Vaticanul devenea astfel stăpân de drept peste mii de hectare de pășuni, păduri, întinderi de apă, cladiri, biserici, capele, case parohiale, opere de artă, sculpturi, picturi, și altele în tot teritoriul Ardealului. Mai mult decât atât, până și școlile catolice sunt finanțate de la bugetul statului român chiar dacă acesta era majoritar ortodox. În aceste instituții de învățământ, adevărate oaze de propagandă ale Bisericii Catolice și religiei s-au declanșat focare de propagandă ale catolicismului în România, numai că statul român nu putea să intervină și nici nu avea vreun drept, fiind aproape obligat să le finanțeze. Referitor la semnarea unui concordat între Vatican și România, putem ajunge la concluzia că semnarea acestui act diplomatic nu era o necesitate. Întrucât în România nu au existat pană la acea dată conflicte interreligioase ar fi fost necesar doar o lege a cultelor care să reglementeze în termeni cât se poate de clari relația dintre Biserica Romano-Catolică și statul român, ținând cont de faptul că religia ortodoxă era o religie majoritară și ușor dominantă pe când catolicii reprezentau o minoritate. Astfel acea lege a cultelor ar fi reglementat relația cu bisericile „păstorite” de Vatican așa cum facea și cu celelalte culte existente în România la acea dată. Astfel, Concordatul cu România “nu este numai un simplu act diplomatic de natură materială, particulară și temporală cu caracter politic, ci este un act, în care sunt atinse cele mai sublime simțăminte și convingeri, în care au trăit și pe care le-au apărat cu viața un neam în decurs de 18 secole, lăsându-le întregi și nealterate generațiilor de astăzi, ca și acestea la rândul lor să le lase neatinse urmașilor”.
II.1.2 CONCORDATUL CU ROMÂNIA IN IPOSTAZELE OBȚINERII DE NOI ADEPȚI PENTRU BISERICA ROMANO-CATOLICĂ ÎN ESTUL EUROPEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
În urma Sinodului de la Florența-Ferrara ținut în 1438-1439, papalitatea încercand să repare Marea Schismă dintre Apus si Răsărit a cunoscut un eșec întrucât unirea bisericilor sub Papa nu s-a putut realiza din cauza împotrivirii popoarelor răsăritene în ciuda tuturor încercărilor și amenințărilor mai mult sau mai puțin voalate de a trece sub aripa oblăduitoare a Papei.
Biserica Catolică a considerat tot timpul estul Europei un teren propice „misionarismului”, Canonul 747, paragraful 2, din Codul de Drept Canonic al Bisericii Romei spune: „Este sarcina bisericii să anunțe mereu și oriunde principiile morale relative și la ordinea socială și astfel să pronunțe judecăți de valoare asupra oricărei realități omenești, deoarece aceasta este solicitată de drepturile fundamentale ale persoanei umane și de mântuirea sufletelor”.
Astfel sub pretextul de răspândire a cuvântului Domnului, Vaticanul, de fapt și de drept duce o campanie imensă de aducere sub canoanele Bisericii catolice de noi adepți din estul Europei, încercând în orice fel să convertească la catolicism adepții Bisericii Ortodoxe. În acest fel Papa Grigorie al XVI-lea, între anii 1831-1846 se consacra activitații de „misionariat în numele Vaticanului, în țările adepte ale Bisericii Ortodoxe. Continuatorul activității sale, Papa Pius al IX-lea adresa o circulară care cuprindea directive oficiale in probleme religioase și etice, invitatând atât pe ortodocși dar și pe adepții bisericilor protestante și reformate în Conciliul Sfantului Scaun, sperând că doctrina cultului romano-catolic îi va atrage spre o unire spirituală cu conducatorul Bisericii Romano-Catolice, Papa. În contrapartidă patriarhii Bisericii Ortodoxe din țarile est europene s-au întâlnit într-un Conclav la Constantinopol, unde au semnat un document care dezaproba credința Bisericii Romano-Catolice și susținea continuarea dogmele religioase ortodoxe: „…Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847 a dat la 6 ianuarie 1848 Enciclica Către Orientali (…) declarându-se scaun episcopal al Fericitului Petru, voiește să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostasia de la ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s-a hrănit cu învățătura teologică”. Încercarea Papei de a atrage noi adepți de partea Bisericii Catolice nu s-a oprit aici fiind urmat în acestă sfânta misiune de succesorii lui Pius al IX-lea: Leon al XIII-lea (1878-1903), Pius al X-lea (1903-1914), Benedict al XV-lea (1914-1922) și Pius al XI-lea (1922-1939). Aceștia, au continuat sa-și îndrepte atenția către spațiul ortodox pentru racolarea de neofiți. După terminarea Primului Război Mondial, paplitatea a înceract să profite din plin de instabilitatea economică și politică a țărilor din estul Europei, așa cum a fost și cazul României. În anii de început ai secolului XX, Vaticanul avea o situație politică și diplomatică destul de grea în statele din vestul Europei, aceasta în timpul în care în țările din estul Europei Vaticanul trimitea ambasadori. Suveranul Pontif avea dreptul de a trimite în întreaga lume reprezentanți conform canonului 362 din Codul de Drept Canonic al Bisericii Romei, asumând indicațiile Sollicitudo omnium ecclesiaru, în care se spune că: „Pontiful Roman are dreptul nativ și independent de a trimite legați atât pe lângă Bisericile particulare din diferitele națiuni sau regiuni, cât și pe lângă state și autorități publice, precum și de a-i transfera și rechema, respectând normele dreptului internațional în ceea ce privește trimiterea și revocarea legaților acreditați pe lângă guverne”.
În lumina evenimentelor din anii ce au urmat sfârșitului Primului Război Mondial, suveranul pontif a intensificat relațiile diplomatice, stabilind noi relații cu 40 de state în care a trimis ambasadori, care conform dogmelor Bisericii Catolice sunt numiți de către aceasta „nunti apostolici”. Acești însărcinați cu afaceri bisericești erau împuterniciți cu caracter de diplomați, pe care simpli prelați (delegați apostolici) nu-l aveau, aceștia din urmă fiind desemnați unei congregații sau diaceze. Altfel spus reprezentanții locali ai Bisericii Catolice serveau drept instrument docil, servind interesele Sfantului Scaun punându-le pe acestea mai presus de interesele naționale ale țării lor.
Conform dogmelor religioase ale Bisericii Catolice, împarația lui Iisus Hristos era accesibilă numai prin supunerea necondiționată sub suveranul pontif. Așa foloseau misionarii Vaticanului conceptele de unitate și fraternitate între creștini, în așa fel sperând ca diferențele de cult și dogma care stăteau la baza diferenței între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă sa fie anulate. Unitatea în jurul Papei, considerat unsul lui Dumnezeu pe Pamânt a dat naștere unei butade „Dumnezeu e prezent pretutindeni, numai la Roma nu, pentru că acolo există un locțiitor” .
Urmărind neapărat crearea uniunii întru Hristos și atingerea scopurilor sale de dominație asupra lumii religioase, Papa Benedict al XV-lea a pus bazele la Vatican a „Congregația pentru bisericile orientale” și „Institutul pontifical de studii orientale”. Acesta considera Austro-Ungaria ca fiind forța politică cea mai eficace pentru sud-estul si centrul Europei iar Imperiul Rus un obstacol în calea îndeplinirii intereselor Vaticanului. În momentul în care țarismul a fost înlăturat de la putere din Rusia piedica cea mai mare împotriva misionarilor catolici a dispărut, cele două instituții proaspăt inființate la Vatican au luat în colimator fostul mare imperiu țarist. Bătălia de aducere a Rusiei sub conducerea spirituală a Papei s-a dus pe mai multe fronturi. Unul dintre aceste fronturi a fost semnarea de Concordate cu țările vecine ale fostului imperiu țarist: cu Letonia în 1922, cu Polonia în 1925, cu Lituania și România în 1927. Cu Japonia și Finlanda, Vaticanul nu a putut semna Concordate, pentru că în aceste două state nu existau credincioși de rit catolic, dar după încheierea Primului Război Mondial, Vaticanul și Papa au contat pe stabilirea legăturilor diplomatice cu Musollini și Hitler, în speranța că aceștia vor cuceri Rusia și vor permite Sfântului Scaun să își extindă influențele spirituale asupra poporului rus. De asemnea în anul1939 în timpul Războiului Ruso-Finlandez, Papa a trimis preasfântului Roben, vicar apostolic o sumă considerabilă de bani motivând acest gest ca fiind un ajutor pentru catolicii finlandezi. În realitate aceștia erau foarte puțini, de fapt banii au ajuns în trezoreria statului finlandez, acesta folosindu-i în lupta împotriva Rusiei.
Un alt obiectiv pentru atragerea de partea bisericii catolice de adepți era „cucerirea spirituală a Ierusalimului și Constantinopolului”. În acest sens în timpul războiului dintre Turcia și Grecia dintre anii 1921-1922, în speranța că turcii vor desființa patriarhia de la Constantinopol, Papa a sprijinit Turcia împotriva Greciei cu ajutorul Franței și a intensificat legăturile și relațiile diplomatice cu Turcia. În acest fel Vaticanul se gandea că Turcii vor slabi autoritatea grecilor ortodocși de la Constantinopole și în acest fel propaganda catolică în ortodocsismul răsăritean ar fi avut porțile deschise . Surprinzător după încheierea ostilitaților cu grecii, turcii au dispus măsuri legale împotriva practicanților de rit creștin, ceea ce contrar tuturor așteptărilor Sfântului Scaun i-a afectat și pe misionarii Bisericii Catolice. Numai surghiunirea patriarhului ortodox Meletie Metaxakis al Constantinopolului a mai adus o raza de speranță Vaticanului ca procesul de misionarism în sud-estul Europei să reînvie. De asemenea Biserica Romano-Catolică adresează tot mai multe invitații bisericilor ortodoxe independente să intre în Mișcarea Ecumenică. Astfel Sfântul Scaun credea într-o unire întru Hristos și convertire la catolicism în numele „armoniei” și „fraternității” creștine.
Din nefericire pentru Vatican această încercare de unire nu a avut efectul scontat. „Institutul pontifical de studii orientale” a cautat o altă metodă de realizare a unitații creștine prin alte metode. Una din acestea era „metoda psihologică” căreia îi corespundea „o convertire individuală” prin manifestarea de prețuire fată de Vatican și în mod deosebit prin acțiunea de atragere a credincioșilor prin „unitate spirituală”. În acest sens se susținea o campanie extraordinară de dez-naționalizare a bisericilor ortodoxe și de naționalizare a Bisericii Greco-Catolice (cea unita cu Roma) în scopul atragerii practicanților de rit ortodox. Astfel uniunea cu România și Ucraina au avut acest rol. În România, misionarii catolici vor avea numai cuvinte de laudă pentru latinitate și de critică pentru cultura slavă, în același timp se va ponegri sentimentul național al ortodocșilor. În paralel în Ucraina se va elogia cultura slavă și slavismul. În urma acestor acțiuni, uniunile cu România și Ucraina au transformat creștinii de rit ortodox în agenți de propagandă ai unei uniuni creștine sub conducerea Bisericii de la Roma. Aceasta a dat naștere unor idei și devize propagandiste care eliminau din dogmele ortodoxe termeni ca „Dumnezeu este Unul”, „avem același Dumnezeu”, „să găsim ce ne apropie și nu ce ne desparte”, „Biserica Națională”, „biserici surori”. Se poate cocluziona că aparatul de propagandă al Vaticanului a evoluat în mod pozitiv trecând de la stângăciile de început ale diplomației mai puțin voalate la imaginea puțin machiavelică a unui pumn de oțel într-o manusă de catifea, care putea manipula fără scrupule popoare, regi, împărați.
Folosind metoda psihologică menționată anterior, prin care se încerca apropierea ortodocșilor de catolicism, Vaticanul începe prin a-și recunoaște vina referitor la anumite evenimente din decursul istoriei (noaptea Sfântului Bartolomeu, cruciadele, inchiziția, desființarea Ordinului Cavalerilor Templieri, amestecul în războiul greco-turc, Marea Schismă din 1054). Marea Schismă de la 1054 a fost considerată de Suveranul Pontif o problemă de ordin politic care a scindat lumea creștină în ortodoxism și catolicism. Numai că nici această metodă „psihologică” nu a avut randamnetul dorit, credincioșii de rit ortodox și conducătorii spirituali ai acestora, refuzând unirea alături de celelalte credințe creștine sub oblăduirea Bisericii Romei. Astfel, situația politică și economică din anii care au precedat sfârșitul Primului Război Mondial a fost favorabilă deschiderii discuțiilor diplomatice și tratativelor folosind influențele politice propice întocmirii textelor Concordatelor în favoarea Vaticanului pentru ducerea la bun sfarșit a țelurilor de uniune spirituală sub un singur conducător spiritual al crestinătății, Papa de la Roma.
În acest fel aceste acorduri diplomatice, Concordatele, au fost încheiate în favoarea Bisericii Catolice, folosind obediența practicanților de rit catolic, devotamentul și dăruirea acestora. Pe langă acordurile diplomatice încheiate cu diverse state, Vaticanul folosea și alte metode de atragere a ortodocșilor către catolicism prin mijloace de informare, învățământul, predicatorii, misionarii. De exemplu „Insitutul pontifical de studii orientale” promova unirea prin studierea istoriei, cultului, artei, istoriei țăriilor de rit ortodox în care studenții institutului urmau să fie trimiși pentru a face lobby Vaticanului și Bisericii Catolice. De asemenea institute și centre similare au fost deschise și în alte țări din Europa, de exemplu Cehia și Franța.
În același timp, în anul 1929 se deschide la Roma institutul „Russicum” al cărui scop era pregătirea dintre copii fără părinți ai rușilor emigranți în occident în scopul trimiterii înnapoi în Rusia în vederea răspândirii cuvântului Domnului în Rusia. Aceștia erau crescuți în rit ortodox, dar în spirit catolic, li se oferea cazare, masă și burse.
De asemenea Vaticanul își trimitea delegați, mandatari sau împuterniciți la diferite congrese, conferințe, simpozioane, expoziții sau alte evenimente sau chiar asigura organizarea acestora prin diacezele episcopiile sau instituțiile afiliate ei. Toate aceste evenimente, unele dintre ele chiar periodice erau folosite pentu răspandirea ideilor unioniste spirituale. Presa scrisă avea un rol foarte important, în paginile din presa vremii, acestea fiind transmise, cu ocazia diferitelor evenimente de interes public, sărbători naționale, sărbători religioase, fiind transmise aproape subliminal mesaje pacifiste, unioniste de către cancelaria suveranului pontif, prin cancelaria papală către mijloacele de informare publică proprii sau laice, acolo unde catolicismul avea autoritate, simultan cu aceasta defăimând Biserica Ortodoxă.
Rugăciunile aveau de asemenea un rol important în încercarea de a propovădui ideile unioniste. Cancelariile papale creau rugăciuni cu motive unioniste ca de exemplu: „sa ne rugăm pentru unirea tuturor creștinilor, indiferent de credință”. Slujbele erau ținute cu multă mareție cu scopul de a impresiona popoarele din estul Europei. Se făacea uz de un lux exagerat prezent în timpul slujbelor, de imitarea cultului și dogmelor religioase ortodxe, de acceptarea limbii naționale ca limbă de ținere a slujbei în locul latinei clasice, de adaptarea practicilor liturgice catolice, de imitarea îmbrăcăminții preoțești și altor elemente de rit ortodox, chiar dacă acestea nu se foloseau sub nici o forma în țările catolice. Aceasta fiind o continuare a „metodei psihologice” prin care trimișii catolici creau confuzie printre est europeni, dând astfel impresia că între catolicism și ortodoxism nu exista diferențe.
Toate aceste metode nu au avut nici randament nici efectul scontat. Pe de o parte Vaticanul a reușit întărirea corpului său diplomatic, pe de altă parte a dat dovadă de un spirit cameleonic, adaptând metodele prin care se încerca atragerea popoarelor din rasaritul Europei, chiar și cu riscul unor concesii de dogmă religioasă, spre catolicism. Se poate concluziona că în perioada interbelică Vaticanul nu a avut sorți de izbandă în încercarea sa de a atrage răsăritul Europei spre Roma, cu excepția unor grupuri de sârbi și români dar nu majoritatea covârșitoare pe care o așteptau. Acest aspect atrage atenția nu doar din punctul de vedere al rezultatelor obținute ci doar prin felul în care metodeleVaticanului de atragere de noi practicanți a ajuns la un nivel înalt în contextul perioadei interbelice prin semnarea de acte diplomatice, acorduri și concordate cu țările din răsăritul Europei.
II.2. ETAPELE DILOMATICE ALE SEMNĂRII CONCORDATULUI DINTRE ROMÂNIA ȘI SFÂNTUL SCAUN
II.2.1 PERIOADA 1920-1921
Numirea guvernului Averescu 2 deschide porțile către vest, punându-se premisele încheierii unui acord diplomatic (Concordat) cu Sfântul Scaun. Președintele consiliului de miniștri, generalul Alexandru Averescu, îl delegă pe ministrul cultelor și artelor, Octavian Goga în realizarea unui plan referitor la încheierea unui acord diplomatic cu Vaticanul. Din nefericire responsabilii realizării acestui plan, poate din necunostință de cauză, poate din rea voință, poate fără intenție, necunoascând în totalitate „pretențiile” și modul de lucru al Vaticanului au ajuns să creeze prejudicii întregului popor roman. Cerințele Vaticanului trimise guvernului României erau urmatoarele: cele patru episcopii existente la acea dată în Transilvania să rămână doar două (la Timișoara și Alba Iulia), iar celelalte două de la Satu Mare și Oradea să fie dizolvate, întrucat Sfântul Scaun avea informații potrivit cărora în episcopiile din Satu Mare și Oradea procesul de maghiarizare și catolicizare era considerat încheiat; predarea în seminariile religioase în limba poporului diocezei (respectiv limba maghiară); exercitarea dreptului de patronat asupra școlilor confesionale și seminariilor religioase de către împăratul Austro-Ungariei (acest drept nefiind acordat și regelui României). Deși, în teorie regele Ferdinand I ar fi avut dreptul legal de a patrona aceste instituții, prin semnarea Concordatului, a fost aplicată o puternică lovitură integrității naționale deoarece aceasta anula dreptul de patronaj; recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca biserică majoritară, Biserica Catolică fiind numită Biserica Apostolică Româna.
Aceste cerințe au fost în parte refuzate de Octavian Goga, din proiectul de concordat, a fost alcătuit un alt proiect care nu a mai fost la fel de favorabil Vaticanului. Așa s-a ajuns la necesitatea redactării unui al treilea proiect de concordat care să cuprindă schimbări esențiale și modificări ale cerințelor inițiale ale Vaticanului. În al doilea proiect de concordat Biserica Catolică a renunțat la denumirea de Biserica Apostolică Româna, guvernul României respinge acest proiect pe motiv că contravine punctului roamânesc de vedere și nu ofera garanțiile de care ar fi nevoie pentru interesul statului român.
În Decembrie 1921 guvernul Averescu 2 a fost destituit fiind urmat de guvernul Bratianu.
II.2.2. PERIOADA 1922-1926, GUVERNUL I.C. BRATIANU, GUVERNAREA LIBERALĂ
După schimbarea guvernului Averescu 2 și instituirea guvernului lui I.C.Brătianu, trimisul Vaticanului în România, nunțiul apostolic Angelo M Dolci, revine cu o propunere pentru reluarea tratativelor și creionarea unui proiect de concordat diferit ca structură și cerințe față de proiectele de concordat din anii 1920 si 1921. Cu toate acestea proiectul de concordat propus spre semnare și parafare de către Angelo M Dolci era mult mai defavorabil statului român decât cele două proiecte anterioare. Acest proiect reitera caracterul apostolic român al Bisercii Romano-Catolice deși această titulatură fusese respinsă de guvernul României. În același timp proiectul de concordat propus de Vatican prin reprezentantul său Angelo M Dolci iși baza convingerile pe Codicele Dreptului Canonic Romano Catolic, așezând alături de romano catolici ceea ce însemna ca aceștia erau considerați parte componentă a Bisericii de la Roma ceea ce contrazicea în mod flagrant art.22 din Constituția României de la 1923, care stipula Biserica Greco-Catolică ca fiind biserică românească. În plus proiectul concordatului conținea și alte cerințe, ca de exemplu: celor patru episcopii romano-catolice din România (Timișoara, Oradea, Alba Iulia si Satu Mare) să li se alăture înca două episcopii greco-catolice și incă doua vicariate. De asemenea se solicita dreptul ca școlile romano-catolice să aibă dreptul de a face publicitate, precum și trecerea din administrarea statului român în administrarea și proprietatea Sfântului Scaun a averilor imense aparținând “ Fondului Religionar” și “ Fondului de Studii”, prin administrarea de catre cele patru episcopii din Transilvania. Astfel Papa ar fi devenit proprietar al acestor averi întrucat, Codicelui de Drept Canonic, Biserica Romei avea ca unic proprietar Papa.
Pentru tratativele cu Vaticanul din partea României, Constantin Banu și Zenovie Pâclișanu au fost numiți de către guvernul Brătianu, întrucât Constantin Banu ca ministru al cultelor și teologul greco-catolic și consilier al ministrului cultelor si artelor Zenovie Pâclișanu se aflau în relații de cordialitate cu patriarhii (liderii catolici) din Ungaria. Astfel, aceștia au reușit în urma tratativelor să reducă numărul de episcopii din zona Transilvaniei la trei, Episcopia de la Satu-Mare și Episcopia de la Oradea, au fost unite, totuși aceasta însemnând un moment generator de complicații pentru viitorii negociatori din partea României. Ulterior negociatorii din partea Vaticanului nu s-au mai arătat la fel de binevoitori. În acest sens, monseniorul Bongorgini Duca și cardinalul Pietro Gasparri susțineau în declarațiile lor ca preferau situația de dinaintea deschiderii tratativelor pentru a doua oară, siuație avantajoasă pentru Biserica Catolică de la Roma, decât sa deschida noi tratative în vederea semnării unui Concordat cu România. Voci din Guvernul României, susțineau ideea de aprofundare a motivelor Vaticanului, care brusc dorea un Concordat cu România.
Sfântul Scaun analizând proiectul de Concordat în urma protestelor catolicilor din Ungaria (probabil iredentiști maghiari ”deghizați” in fervenți practicanți catolici) care amenințau cu reforma protestantă. Ministrul Constantin Banu și consilierul său Zenovie Pâclișanu, reprezentanții guvernului român au insistat pentru continuarea tratativelor cu Vaticanul în vederea semnării Concordatului, apelând la diverse stratageme, inserând în textul proiectului de Concordat articole ambigue și facând numeroase concesii. În final, după lungi tratative, textul actului a fost acceptat într-o formă finală, ca proiect, ambele parți fiind de acord sa semneze proiectul de concordat in acea formă, urmând ca ulterior, sa se clarifice unele mici amanunte. Asa cum spunea si marele istoric si om politic Nicolae Iorga: "Istoria îsi bate joc de cei ce nu o cunosc, repetandu-se", din nefericire, istoria se repetă, guvernul condus de I.C. Brătianu este înlăturat de la putere, sarcina purtării negocierilor si semnării Concordatului revenind in sarcina guvernului Averescu.
II.2.3. PERIOADA 1926 – 1927, GUVERNUL AVERESCU 3
Numit ministru al cultelor și artelor în guvernul Averescu 3, Vasile Goldiș s-a pronunțat încă de la început împotriva semnării Concordatul cu Vaticanul. Acestuia, generalul Averescu, șef al guvernului i-a transmis ordinul regelui de a semna concordatul cât mai repede. In ciuda discuțiilor purtate între Vasile Goldiș și generalul Averescu în care ministrul cultelor și artelor arata generalului-ministru că proiectul de concordat rămas de la liberali era dezavantajos pentru Regatul României, în special punctele în care proprietăți și averi din administrația statului român ar fi trecut sub tutela Vaticanului, implicit a Papei, și chiar era incomplet și intocmit dezvantajos, i-se ordona efectiv sa semneze Concordatul cu Vaticanul. Vasile Goldiș își susține punctul de vedere, declarând ca va semna actul diplomatic numai în cazul în care acesta va prezenta condiții acceptabile pentru România. Mai mult, acesta chiar întocmește un Memoriu către Consiliul de Miniștri în care își expune punctul de vedere declarând: “Nu ezit a mărturisi ca și pentru România aș socoti mai potrivită rezolvarea problemei printr-o lege specială a cultelor, decât printr-un Concordat… Nici un guvern nu va putea să dea cultelor minoritare, situații care ar produce în opinia publică ortodoxă impresia unei favorizari a acelor culte străine de sufletul nostru național, fără a se expune unui resentiment general”.
În ciuda acestui memoriu înaintat Consiliului de Miniștri la opt luni dupa aceasta Vasile Goldiș pleacă la Roma pentru purtarea tratativelor și creionarea in formă finală a textului concordatului. Astfel in data de 10 mai 1927 între Regatul Romăniei si Sfantul Scaun, actul diplomatic a fost semnat de Vasile Goldiș, ministrul cultelor si artei in guvernul Averescu si de cardinalul secretar de stat Pietro Gasparri din partea Vaticanului, Vasile Goldiș semnand cu inima indoită concordatul pe care înainte il combatuse cu toata fiinta sa.
Numai ca în timp ce concordatul era negociat la Roma de catre Vasile Goldiș, capii bisericii ortodoxe din România, adunați in data de 19 aprilie 1927 votează si semnează o moțiune prin care neagă necesitatea concordatului cu Sfântul Scaun, întrucât in viziunea lor considerau că reprezintă o primejdie naționala pentru neamul românesc. Textul moțiunii descria planul Vaticanului, prin care Papa urmarea trecerea României la catolicism si implicit in stăpanirea Papei prin inființarea școlilor catolice și prin “publicitate religioasă”, mai mult decât atât, Concordatul permițand amestecul Bisericii Catolice în viața politică românească așa cum se întâmplase in Franța, Germania și Belgia. În perioada de dinaintea semnării Concordatului și incă opt luni după semnarea lui, problemele referitoare la semnarea Concordatului au constituit un spirit de frondă. Dacă la început se discuta in spatele ușilor închise despre inutilitatea acestui Concordat, la un moment dat înalte fețe bisericești încep sa ia atitudine în mod public împotriva Concordatului. Printre primii “revoluționari” a fost mitropolitul Nicolae Balan care declara in “Telegraful Român”, publicație patronată de Mitropolia Ortodoxa de la Sibiu urmatoarele: “Concordatul cu Vaticanul a fost semnat de domnul Vasile Goldiș… în condiții atât de grele pentru țara și umilitoare pentru celelalte culte… cum nu și-ar fi putut închipui nici cea mai temerară minte omenească născocitoare de imposibilități… Vasile Goldiș a găsit de cuviință să depună la picioarele papei suveranitatea națională, să pălmuiască constituția țării și să pironească încă o dată pe cruce dreptatea neamului românesc”. În scurt timp Vasile Goldiș trimite spre publicare și public o broșura în care explică auspiciile sub care s-au ținut tratativele cu Vaticanul și semnarea actului diplomatic (Concordatului). De asemenea broșura conține printre altele si adevărul referitor la semnarea Concordatului, realizat printr-un șantaj “ de mahala” prin care regelui României, Ferdinand I nu i s-a oferit sfânta taină a impartașaniei.
Astfel Vaticanul isi arată adevarata față, folosind ca instrumente de persuasiune falsul, șantajul și minciuna, în cazul in care negocierile nu se desfașoara conform planurilor lor. Exact așa s-a întâmplat și in cazul Concordatului cu România. În memoriile sale “Zile albe, zile negre” Nichifor Crainic care în timpul tratativelor dintre reprezentantul României, Vasile Goldiș, ministrul cultelor și artelor și monseniorul Angelo M Dolci , povestește cu un umor englezesc un episod din tratativele purtate între reprezrentantul României și cel al Vaticanului. Vasile Goldiș, exasperat de pretențiile exagerate ale Sfântului Scaun și de lipsa de cutezanța a guvernului României de a spune nu Papei, încerca să amâne fixarea datei de semnare a Concordatului, reușind sa-l aducă pe monseniorul Angelo M Dolciîin pragul unei crize de nervi în care acesta din urmă începe să profereze invective împotriva poporului roman, dezvăluind adevarata fața si caracter al delegatului Sfântului Scaun. Acesta parasește cabinetul ministerial, amnințand că în ciuda tuturor împotrivirilor și metodelor evazive încercate de delegația romană, Concordatul va fi semnat cu orice preț. Regele României, Ferdinand I, bolnav fiind i se refuză dreptul la impartașanie deși iși botezase copii in rit ortodox, conform prevederilor constituției el ramânsese catolic. Papa, “sugerase” ca duhovhicul său să încerce orice metodă de a-l convinge pe monarh să dispună semnarea Concordatului. Astfel duhovnicul ignorând dogmele și perceptele religioase romano-catolice îl amenința pe rege cu focul Iadului și o eternitate de suferința dacă nu obține grația și iertarea Papei. Iar acestea se puteau obține numai prin semnarea acordului diplomatic dintre România si Vatican. În disperare de cauză regale îi ordonă și in același timp îl imploră pe Vasile Goldiș să fie de acord cu textul tratatului si să-l semneze. Vasile Goldiș încearcă în ultimă instanță sa mai schimbe ceva în textul Concordatului, dar nu reușește. Semnează Concordatul, șantajat de slabiciunea regelui Ferdinand I. Înca o dată se poate da dreptate lui Nicollo Machiavelli și celebrului sau citat: "trebuie să avem în vedere rezultatul final". În cazul de față, rezultatul final a fost unul care chiar și în ziua de astăzi, creând probleme în legătură cu averile Bisericii Romano-Catolice din România și schimbând viata religioasă din spațiul carpato-danubiano-pontic.
II.2.4. PERIOADA 1927-1928
Aparent Vaticanul lăsase impresia în mod inițial că nu ținea cu tot dinadinsul să semneze Concordatul cu România, deși articolele 23 si 24 prevedeau că acesta intră în vigoare doar după schimbul de ratificări dintre Sfântul Scaun și Regatul Român. Aparent doar, întrucât Vaticanul se dorea ca actul diplomatic să fie semnat cât mai repede de către Vasile Goldiș înainte ca regele Ferdinand I să moară pentru ca România să nu denunțe textul Concordatului și astfel totul să fie zadarnic.
După semnarea Concordatului și întoarcerea de la Roma a lui Vasile Goldiș, guvernul Averescu este înlaturat de la putere, Concordatul intrând în responsabilitatea noului guvern Brătianu. Din nou guvernul încearca să amâne ratificarea, eminentul om politic și ministrul de externe Nicolae Titulescu solicitând în anul 1928 explicații referitoare la articolele ambigue, trimiterile la codexul romano-catolic și pasajele interpretative care păgubesc financiar statul român, și nu numai, și nedreptațesc celelalte biserici și culte religioase existente la acea dată pe teritoriul țarii noastre. La 11 Octombrie 1928 va trimite către consiliul de miniștri o telegramă în care explica guvernului că monseniorul Angelo Marie Dolci îi comunicase confidențial că ar fi mai bine să renunțe la explicații: “căci este vorba de o rezistență personală a papei”.
După acest episod Nicolae Titulesc parasește Ministerul de Externe al României, acesta fiind înlocuit cu Constantin Argetoianu. Acesta primește răspunsul la cererile și “plângerile” lui Nicolae Titulescu, din nefericire raspunsul oficial al Vaticanului fiind îngropat de Constantin Argetoinu într-un birou. Astfel, fiind singurul care știa de răspunsul Vaticanului și necomunicând nimănui aceasta, permite ca prin noncombat să ofere Sfântului Scaun motivele de a nu modifica nimic din cele cerute de Nicolae Titulescu comunicănd in data de 20 Iulie 1928 printr-o adresă, o amnințare voalată: “în caz că Guvernul Român nu acceptă răspunsul, Concordatul nu va fi ratificat”.
II.2.5. PERIOADA 1928-1931
Guvernul Brătianu este înlocuit la guvernare de guvernul Iuliu Maniu. Acesta din urmă fiind practicant de rit greco-catolic va susține in parlament cauza Sfântului Scaun referitoare la Concordat, afirmând chiar ca indiferent ce va fi, Concordatul va trebui ratificat. Singurii care au avut ceva de spus în parlament, încercând să se opună ratificării au fost clericii ortodocsi, dar doar de formă întrucât Concordatul a fost ratificat. Aceștia au încercat chiar boicotarea ședinței Parlamentului, părăsind in corpore sala susținând că nu va recunoaște niciodată Concordatul. Actul diplomatic a fost ratificat și fără a se cunoaște schimbul de scrisori oficiale între Nicolae Titulescu și reprezentanțtii Vaticanului prin care acesta solicita schimbarea textului acordului dintre cele două state. În acest fel ratificarea a fost votată in parlament deși conform articolelor 23 si 24, actul nu putea fi ratificat de România și intra in vigoare pană când nu era ratificat de Vatican. Textul Concordatului a fost publicat în Monitorul Oficial fapt care ar putea duce la concluzia că textul înțelegerii a fost acceptat tacit de către cele două parți ininte de ratificarea lui.
De asemenea Vaticanul a solicitat si obținut în timpul negocierilor pentru semnarea înțelegerii, problema discuțiilor referitoare la chestiunile legate de viitoarele doleanțe ale României vis a vis de Vatican să fie discutate doar de către guvern nu și de parlament. Rezultă că Vaticanul cunoștea foarte bine legislația românească întrucât o hotărâre de guvern putea fi dată de câteva persoane cu funcții cheie din guvern fără a mai fi nevoie să treacă prin votul parlamentului, ceea ce ar fi presupus votul si obținerea unei majoritați covârșitoare pentru obținerea unor aprobări legale.
Figura II.1 – Biserica Romano-Catolică în România anilor 1930
CAPITOLUL III
III.1. POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE SEMNAREA CONCORDATULUI
În perioada imediat următoare semnării Concordatului, înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Romane au luat poziții violente împotriva semnării Concordatului și împotriva semnatarului acestuia Vasile Goldiș. Deși trecuseră mai puțin de zece ani de la Marea Unire din 1918, atunci când Transilvania a revenit de drept României, amintirea istoriei triste a ortodocșilor sub dominație habsburgică romano-catolica era departe de a fi vindecată. Amintirea modului în care ortodocșii erau discriminați de catolici și intoleranța autoritaților austro-ungare era adusă la lumină din nou de semnarea Concordatului. De asemenea vidul legislativ și inexistența unei legi a cultelor, dadea Vaticanului speranțe ca vor putea avea din nou acces la resursele financiare, bogațiile, operele de artă existente în episcopiile si diocezele din Transilvania.
Probabil, cuprins de remuscări, semnatarul din partea Regatului României, Vasile Goldiș a simțit nevoia de a-și justifica semnarea actului diplomatic din 1927, publicând o brosură intitulată simplu “Concordatul” care este raportul său către șeful guvernului, referitor la tratativele desfașurate la Vatican în vederea semnării actului diplomatic. Astfel raportul său cuprinde unele explicații referitoare la anumite puncte din textul Concordatului negociat de el. Ce e mai ciudat este că acest raport contine în loc de “Prefața” conține o deslușire și în loc de încheiere conține “Ultima notă”. Acestea denotă parcă justificările unui Vasile Goldiș cuprins de remușcări.
În introducere relatează motivele pentru care a încercat negocierea cu Vaticanul deși condițiile draconice și pretențiile puțin puerile ale Sfântului Scaun parcă făceau imposibilă acceptarea textului Concordatului propus de Vatican: ,,Am luat asupra mea sarcina de a încerca stabilirea textului definitiv al Concordatului, cu respectarea conștiincioasă a intereselor statului român și ale Bisercii Ortodoxe Române, fără a știrbi nici drepturile Bisericii romano-catolice, garantate prin Constituția țării… în conformitate cu instrucțiunile guvernului, luând deosebită socotință și dorința exprimată a M.S. Regelui, am uzat de plenipotența ce mi s-a dat și, în ziua de 10 mai 1927, la orele opt seara, am semnat Concordatul în numele M.S. Regelui”.
În acest mod demonstrează faptul că dorința sa a fost aceea de a definitiva și a aduce într-o formă acceptabilă pentru partea română a textului Concordatului și nu de a-l semna. Aceasta fiind un prerogative pe care Vasil Goldiș a dorit sa-l treacă noului govern.
În acest timp, lucrurile au luat altă impostază neașteptată chiar și pentru el întrucât în urma șantajului Sfâtului Scaun asupra Regelui Ferdinand I (refuzul bisercii de a acorda acestuia pe patul de moarte sfânta taina a împartașaniei), Goldiș s-a văzut constrâns să semneze Concordatul și nu textul final al acestuia: ,,în conformitate cu instrucțiunile guvernului, luând deosebită socotință și dorința exprimată a M.S. Regelui”. Efectiv, Regele Ferdinand I și Guvernul României l-au obligat pe Goldiș să semneze acordul diplomatic cu Vaticanul deși acesta mersese la Vatican având alta însarcinare. În acest fel Vasile Goldiș își justifică acțiunile fața de opinia publică, plasându-și activitatea în spatele ordinului regelui României și guvernului român.
În continuare vorbește in broșura despre inexistența unei legi a cultelor bine pusă la punct care ar rezolva problema cultelor din România, afirmând ca dacă Concordatul cu Vaticanul s-ar semna și ratifica înainte de votarea unei legi a cultelor, aceasta ar reprezenta o mare greșala politică a guvernului si parlamentului României. Aceasta denotă încă o dată ca Vasile Goldiș avea credința că atâta vreme cât legea cultelor nu era semnată, despre Concordat, semnarea și ratificarea lui nici nu poate fi vorba. De bună credință Vasile Goldiș mărturisește că a adus la cunoștința guvernului textul Concordatului încă din 5 Iunie 1927, fiind la latitudnea guvernului să dispună redactarea textului unei legi a cultelor care să cuprindă anticipat măsuri și prevederi împotriva pretențiilor Vaticanului. În acest mod ar fi putut denunța textul Concordatului propus de Vatican ca fiind anticonstituțional. De asemenea aceasta lege a cultelor ar fi urmat sa reglementeze funcționarea Bisericii Romano-Catolice din România prin textul ei înșiși sau prin statut organic. Încă o dată Goldiș iși justifica “ eșecul” ascunzându-se in spatele lipsei de reacție a guvernului. Cu toate astea își asuma din plin răspunderea pentru textul actual al Concordatului. În același timp denunța atitudinea sfidatoare a Bisericii Catolice referitoare la pretenția acesteia de a avea și i se oferi de către statul roman a acelorași drepturi și facilitați pe timpul cât Transilvania se afla sub stapanire Austro-Ungară, întrucât nici nu poate fi vorba de statut de bisercă majoritară. Toate acestea coroborate cu graba în care a fost pus la punct, compus negociat, tratat și semnat Concordatul din 1927 denotă gradul de dificultate asupra problematicii Concordatului.
Ortodox înfocat, Vasile Goldiș ar fi putut fi pregătit să poarte negocierile actului diplomatic cu Vaticanul în condiții favorabile României și nu ar fi riscat în nici un moment să aducă un affront Bisericii Ortodoxe Române (ca biserica majoritară în Regatul României). Totuși Vasile Goldiș a simțit că are datoria de a trece peste convingerile sale religioase și cele politico-istorice, ca victimă a devotamentului fată de Ferdinand Icare bolnav fiind, aproape pe patul morții era pus în situația de a trece Styx-ul spre tarâmul eternității nefiind împăcat cu Vaticanul care îi refuza impărtașania pe patul de moarte. În această “tensiune”, regale crede că își poate obține iertarea și binecuvântarea Papei numai prin semnarea Concordatului. În aceași ordine de idei monseniorul Angelo M. Dolci făcea presiuni din ce în ce mai mari asupra monarhului României, amenințandu-l pe acesta că nu va primi iertarea Papei decât dacă va urgenta procesul semnării actului diplomatic. Semnarea în aceste condiții a Concordatului de către un ministru supus unei asemena presiuni psihice și devotat regelui său, aflat pe patul de moarte nu este nici un serviciu adus țarii și nici memoriei istorice ci este doar o demonstrație evidentă a lipsei calitații exponenților politici din perioada dintre cele două razboaie mondiale.
III.2. POZIȚIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, A INTELECTUALITĂȚII DIN ROMÂNIA ÎN CHESTIUNEA SEMNĂRII CONCORDATULUI
Semnarea Concordatului cu Sfântul Scaun a trezit reacții vehemente din partea Bisericii Ortodoxe Române și a susținătorilor acesteia aflați în toate mediile sociale: asociații religioase, profesori la facultați de teologie, filosofie, drept, specialiști în drept canonic, istorici, oameni politici, critici, documentariști, profesori universitari etc. Această sensibilitatea a ortodocșilor fața de ratificarea relațiilor diplomatice cu Sfîntul Scaun își avea fundamentele în trecutul recent al asupririi ritului ortodox de catre imperiul austro-ungar și discriminarea practicanților de rit religios orthodox fața de adepții Bisericii Romano-Catolice ți Bisericii Reformate. Această ostilitate fată de respectivul act diplomatic ar fi putut avea ți alte motive ca de exemplu:
contribuția catolicismului în promovarea iredentiștilor naționalist maghiari și susținerea revizionismului Ungariei și sprijnul acordat diverselor organizații și mișcari paramilitare ungare pe teritoriul României;
patronajul Vaticanului asupra Bisericii Greco-Catolice pe care aceasta îl considera un rit religios supus Sfântului Scaun;
poziția revizionistă a Ungariei referitor la tratatul de la Trianon.
Astfel cu ocazia ratificării Concordatului s-au făcut auzitesi primele reacții oficiale împotriva semnării Concordatului dintre care cea mai vehementă a fost vocea Bisericii Ortodoxe Române, prilej cu care aceasta a luat prima oară atitudine oficială împotriva concordatului. Mentionez că poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române a fost una colectivă cuprinzând capii Bisericii Ortodoxe, preoțimea și chiar susținatoridin viața laică. Preoțimea ortodoxă a semnat chiar în data de 19 Aprilie 1928 prin care au precizat cauzele pentru care au votat împotriva unirii diplomatice cu Vaticanul: „Concordatul constitue cea mai mare primejdie națională pentru neamul nostru“, aplicarea lui „va provoca o tulburare ale cărei margini nu le putem prevedea“, prin el „papa urmărește catolicizarea noastră prin școlile pe care le va înființa” pentru că „va înlesni catolicismul să se amestece în politica țării noastre“.
De asemenea Concordatul a fost considerat illegal întrucât era considerat o primejdie națională, o pagină neagră a diplomației române care semnase în mod tacit neluând în considerare caracterul anticonstituțional, antipatriotic și belicos al textului aprobat și semnat de România si Vatican la 10 Mai 1927.
În România opinia publică a luat cunoștință de semnarea Concordatului abia în Februarie 1928 după opt luni de la semnare, atunci când în presa scrisă a vremii, mai precis în “Telegraful Român” a fost publicat un articol în care erau prezentate prevederile Concordatului.
A fost momentul în care Vasile Goldiș a fost admonestat public de către mai mulți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul Nicolae Bălan scria următoarele: „Concordatul cu Vaticanul a fost semnat de fostul Ministru al Cultelor , Domnul Vasile Goldiș, în ziua de 10 mai 1927. Și anume în condiții așa de grele pentru țară și așa de umilitoare pentru celelalte culte – cel dominant și cele minoritare – cum nu și-ar fi putut închipui nici cea mai temerară minte omenească, născocitoare de imposibilități. Iar acest lucru l-a făcut domnul Vasile Goldiș, care… a găsit de cuviință să meargă la Roma în Săptămâna Patimilor, pentru ca în ziua celei mai mari sărbători naționale, 10 mai, să depună la picioarele Papei suveranitatea națională, să pălmuiască conștiința țării și să pironească încă o dată pe cruce dreptatea Bisericii neamului românesc. Dumnezeu să-l ierte! … De acum înainte poate să stea în sihăstria domniei sale de la Arad. Căci nimeni n-o să-i mai tulbure meditația asupra actului de deces politic, pe care și l-a iscălit cu propria sa mână. Nu putem, însă, crede că Guvernul român și mai ales Țara își va însuși Concordatul”.
Motivele pentru care clerul orthodox și intelectualitatea din România se declarau ca fiind împotriva Concordatului erau simple și se reduceau la acordarea atributului de “stat în stat”, Bisericii Catolice din România , fapt care știrbea suvernatitatea României și punea pe într-o stare de inferioritate Biserica Ortodoxa Româna cu atingerea gravă a libertații și egalitații cultelor prevăzute în Constituția din 1923. Ce este cel mai ciudat este că împotriva Concordatului s-au ridicat și voci din rândul minoritarilor catolici, în special unguri din Transilvania care s-au declarat împotriva semnării actului cu Vaticanul din cauza prevederilor acestuia care urmăreau desființarea Episcopiei catolice (in mojoritar maghiară) din Oradea; subordonarea celorlalte Episcopii (eparhii) catolice din Transilvania, sub jurisdicția Arhiepiscopiei Catolice de la București, comasarea veniturilor și averilor bisericii într-un “Patrimoniu Sacru” sub o singură administrație și includerea sub regimul legal al României a școlilor și seminariilor teologice catolice: „Sfântul Scaun de la Roma a înțeles să sacrifice interesele naționale ale maghiarimei din România”. Acești minoritari catolici de etnie maghiară, cetățeni români, aveau intenția chiar de a recurge la diverse forme de protest pentru a determina Vaticanul și pe Papă să denunțe ilegalitatea textului Concordatului Aceștia doreau sa vorbească direct cu Vaticanul și nu cu guvernul României pentru a-și face auzite vocile. Încă o dată se demonstrează că Biserica Catolică era considerată ca principal jucător, România fiind doar un simplu pion de sacrificiu ce executa ordinele primite de la Vatican.
Semnarea acordului diplomatic cu Vaticanul a fost susținut totuși de figuri politice importante ale României interbelice ca de exemplu: Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru, Tache Ionescu. Aceștia în articole și interpelări in ședințele deschise ale parlamentului susțineau Concordatul, pronunțându-se in favoarea lui, declarând ca statul român are nevoie să facă parte dintr-o biserică universală, de consolidare a granițelor de vest ale României, de încununare a vieții politice și diplomatice romanești.
Dar totuși protestele împotriva semnării Concordatului nu au fost doar din partea minorităților sau a intelectualității din România, trei ani mai târziu de la ratificarea Concordatului, din inițiativă parlamnentară în data de 16 Aprilie 1932 din inițiativă parlamentară a fost depus un proiect de lege în Adunarea Deputaților în scopul anulării actului semnat la 10 Mai 1927 între Sfântul Scaun și Româniaș; documentul subliniind aspecte negative ale Concordatului:
subminarea autoritații constituționale a României de catre catolicii maghiari din Transilvania înlocuind regalitatea din România cu regalitatea lui Hristos;
Concordatul este în contradicție cu Constituția României;
nu prevede folosirea limbii oficiale a României ca formă de comunicare în interorul Bisericii Catolice Române;
Concordatul nu recunoaște granițele actuale ale statului român;
contestarea metodelor clerului catolic de a comunica direct cu Roma care adresează statului român solicitări de rezolvare a unor probleme interne, in loc ca acestea să fie adresate în mod direct statului român ca fiind o problemă interna;
formula de jurământ a episcopului catolic stabilită prin textul Concordatului permite acestuia să nu respecte constituția României;
problema comasării averilor și posesiunilor Bisericii Catolice sub administrarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de la București care recunoștea drept unică autoritate statală, Vaticanul.
Moțiunea de cenzură a fost luată în data de 4 Iulie 1932 in dezbaterea consiliului legislativ si returnată inițiatorilor cu constatarea că problemele ridicate de moțiune sunt grave, chiar neconstituționale și pun în pericol autoritatea și suveranitatea României doar ca plenul Consiliului Legislativ a returnat inițiativa legislativă cu observația că înainte de a solicita denunțarea Concordatului să ceară totuși Vaticanului modificările necesare ale textului actului diplomatic. Deabia in anul 1935 acest document a primit din partea Consiliului Inspectorilor Generali ai Cultelor și ai Cosiliului de Avocați ai Ministerului Instrucției Publice și Cultelor avizul pozitiv prin care se cerea guvernului să treacă la procedura de anulare a acordului deoarece statului român nu îi erau servite interesele prin aplicarea Concordatului. Întreg dosarul care conținea toate actele referitoare la denunțarea și aprogarea Concordatului dintre Vatican și România a fost trimis Ministerului Instrucțiunii și Cultelor pentru inițierea procedurilor de denunțare a acestuia. Numai că deteriorarea situației politice internaționale și iminența unui nou conflict mondial a oprit denunțarea Concordatului în schimbarea ordinii prioritaților în politica purtată de guvernul României de la București.
III.3 STATUSUL ROMANO-CATOLIC ARDELEAN
O altă metodă folosită de Biserica Romano-Catolica de la Roma împotriva Bisericii Ortodoxe a României folosită în perioada interbelică a fost numită Statusul Romano-Catolic ardelean. Aceasta a luat ființa ca și organizație cu caracter laic care servea intereselor catolicilor de etnie maghiară și in prejudiciul statului român. În acest fel catolicii maghiari vreme de patru secole au luat în administrare și au revendicat drepturi de proprietate a unor imense averi în Transilvania. Aparută in secolul al XVI-lea, într-un moment în care catolicismul era în declin în Ardeal, iar adepții Bisericii Catolice Reformate câștigau teren, episcopul catolic incetează să mai existe. În acest fel ia naștere asociația laică a Statusului Catolic pentru a conduce afacerile Bisericii care până atunci fusesera conduse de către episcopi și înalte fețe bisericesti. După anul 1698 când Transilvania întră sub autoritatea Imperiului Habsburgic, Biserica Catolică intră într-un amplu proces de consolidare.și astfel se decreteayă catolicismul ca religie de stat și se aprobă înființarea de Episcopii catolice.. În acest fel Statusul Catolic devine un organism auxiliar și de ajutor în procesul de consolidare a poziției bisericii catolice.
De-a lungul timpului până în perioada de după Primul Razboi Mondial, Statusul Catolic și-a întărit poziția în sânul Bisericii Romano-Catolice, deși din dovezile strânse din cele mai vechi timpuri și până astăzi, laicii ai fost folosiți de preoțime și în nici un caz nu au primit drept sau poziție în ierarhia Bisericii Catolice precum cei din Statusul. Catolic.
În anul 1918, la Marea Unire a României, poziția Statusului Catolic era următoarea:
Statusul Catolic nu a fost vreodată aprobat de Vatican;
a luat naștere fără a respecta prevederile imperiale;
a avut doar statut de tolerat de la parlamentul, guvernul si regele Ungariei, neavând vreodată statut de organizare aprobat de vreun organ legislativ;
nu a fost vreodată proprietarul bunurilor, averilor sau fondurilor deținute uneori administrându-le in formă abuzivă.
În ciuda politicii și măsurilor luate de către guvernul României, între anii 1920-1921 Statusul Catolic se organizează într-o adunare politică națională de influență maghiară autodeclarată autonomă atât fața de Vatican cat si de statul român. Cu toate acestea totul se desfașoară sub ocrotirea episcopului catolic de Alba Iulia, patron al organizației Statusului Catolic, contele Gustav Majlath.
Revenind la mișcarile antiConcordat și anti Vatican, guvernul de la București numește o Comisie pentru verificarea legalitații și situației juridice a organizației Statusului Catolic. În urma cercetărilor efectuate de comisie aceasta înaintează guvernului un referat. Șeful guvernului, Nicolae Iorga numește Statusul Catolic o organizație “primejdioasă și ilegală”. Totuși, pentru a preîntâmpina un conflict cu Sfântul Scaun măsurile care urmau să fie luate impotriva organizației Statusului Catolic, ar fi trebuit aduse la cunostința Sfîntului Scaun. De aceea guvernul român trimite ca reprezentant pe Onisifor Ghibu pentru a merge la Vatican și a avea întrevederi cu reprezentanții Papei. Acesta a fost informat de fostul ministru de pe lânga Vatican din perioada ratificării Concordatului, Caius Bredicianu ca problema Statusului nu ar trebui discutată cu Vaticanul, aceasta fiind doar o problemă internă a României.
Cu toate acestea Onisifor Ghibu își dorea încuviințarea Papei pentru desființarea Statusului, motiv pentru care a creionat o teză care conținea dovezi istorice privind statutul necatolic al Statusului. În pofida tuturor dovezilor istorice bine argumentate aduse de Onisifor Ghibu, Vaticanul îi ia apărarea Statusului Catolic. E de la sine înteles ca membrii organizației prind curaj și la data de 13 Mai 1931 înaintează catre Ministerul Cultelor un proiect de statut care este respins. Ignorând aceasta Statusul își organizează o adunare generală întrunită la Cluj in data de 19 Noiembrie 1931, numindu-l pe Gustav Carol Majlath, episcopul catolic de Alba Iulia ca și președinte, cleric, iar pe baronul Elmer Gyarfas, avocat și vicepreședinte al Partidului Maghiar ca președinte laic. Această adunare primește o telegramă prin care cancelaria papală salută inițiativa congresului și ytransmite binecuvântarea Papei.
În parlamentul României se denunță Satusul Catolic de către Laurențiu Danea, deputat de Năsăud, într-o interpelare în care cerea pe motiv de fraudă, înșelaciune, fals, insușire de bunuri publice, uzurpare a drepturilor statului român, manipulari de fonduri pentru propagandă antiromânească, mistificare și sustragere de la jurământ fată de tară a conducătorilor Statusului Catolic, și cerând confiscarea intregii averi a Statusului și condamnarea celor menționați anterior. După efectuarea acestei anchete, conducătorii Statusului Catolic au întocmit un dosar cu documentație referitoare la legalitatea și dreptul de existență al oranizației, documentar ce urma să ajungă la Vatican pentru susținerea cauzei și combaterea acuzațiilor aduse și demonstrarea legitimitații și apartenența la Biserica Romano-Catolică și demonstrarea ca false a activitaților de spionaj, sustragerea de fonduri, neplata taxelor și impozitelor ca fiind acțiuni subversive și de subminare a autoritații statului român.
În momentul executării anchetei, instituția Statusului Catolic nu era în legalitate nefiind recunoscută ca persoană juridică de către statul român iar existența sa nu era prevazută în Concordat, articolul IX prevăzând că statul român va recunoaște Bisericii Romano-Catolice personalitatea juridică conform dreptului comun al României doar parohiile, mânastirile, abațiile, protopopiatele, starostiile, capitlurile, episcopiile și celelalte organizații constituite legal cu drept de personalitate juridică, toate bunurile acestora fiind garantate de către stat conform constituției din 1923.
Dar pentru a nu strica relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun, guvernul condus de Nicolae Iorga, folosind prevederile articolului XXII rezolvă de comun acord cu Vaticanul problema Statusului Romano-Catolic, acesta intră în legalitate, iar Bisericii Romano-Catolice îi revin de drept averile deținute și administrate de Status până atunci.
În anul 1932, Nicolae Iorga, prim ministru își pronunță poziția față de Status în parlament, afirmând că acesta face parte din instituțiile catolice prevăzute în articolul IX în Concordat, susținând ca averile acestuia trebuie să rămână Bisericii Catolice. Printr-un acord comun cu Vaticanul la data de 7 Mai 1932, Statusul este acceptat ca și Consiliu al Episcopiei Catolice de Alba Iulia, iar averile sale trec în visteria Bisericii Romano-Catolice, fiind ratificat la Roma in data de 30 Mai 1932 de către Valer Pop în numele României și a regelui Carol al II-lea și de către cardinalul Pacelli în numele Sfantului Scaun și Papei Pius al XI-lea: “Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este și rămâne garantat. Mitropolitului catolic de la București i se conferă dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor; același drept îl are și statul român, în condițiile prevăzute de Concordat”.
Contra semnării și ratificării acordului de recunoaștere a Statusului s-au ridicat numeroase voci prin care se aducea la cunoștința poporului modul în care Guvernul și în special Nicolae Iorga a încercat într-un mod aproximativ subversiv să aducă în sânul legiin o organizație maghiară anticanonică (nereligioasă și cu presupuse legături cu grupuri de influența iredentiste din Ungaria), aceasta fiind o acțiune ilegală și care pune în primejdie statul român, iar dreptul pământesc al românilor din Transilvania și nu numai să reintre în visteria României și nu a Vaticanului.
Cu toate acestea Parlamentul României nu a ratificat niciodată acordul considerând-ul doar un act interpretativ al Concordatului, dar fiind trecut sub tăcere cu toate protestele populației și intelectualitații românești din Ardeal la fel ca și în cazul Concordatului.
După sfârșitul celui de-al Doilea Razboi Mondial și venirea comuniștilor la putere , relațiile diplomatice ale României cu Vaticanului încep să se clatine întrucât noul regim instituit la București nu era adeptul religiei, aceasta fiind considerată o formă de manipulare și de control a maselor lucru care nu avea ce să caute în zorii noii zile ce avea să începă.
Intrarea României în sfera de influență a U.R.S.S. implică adoptarea ideii ca Sfântul Scaun este un: „bastion al capitalismului și imperialismului”, „o unealtă a anglo-saxoni”.
Această politică anti-papală a fost impusă de catre regimul de la Moscova întrucât Vaticanul, suveranul pontif și înalții prelați aflați în fruntea Bisericii Romano-Catolice constituiau prin puterea și influența lor adevărate armate pe care comuniștii credeau ca nu le pot învinge. În anul 1948 guvernul român adoptă în luna august legea cultelor prin care fiecare cult religios era obligat să întocmească și să înainteze spre aprobare organelor abilitate un Statut de organizare și funcționare, care să respecte noua lege și prevederile Departamentului Cultelor.
În toamna anului 1948 , Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, Marton Aron episcop de Alba Iulia și Anton Durcovici creionează un proiect de statut. În principiu cel mai important articol al proiectului solicita recunoașterea de către regimul comunist a suveranului pontif ca și conducător al bisericii. În plus solicitau dreptul de a comunica nestingheriți cu Sfântul Scaun, așa cum se iîntâmplase și pană atunci. După ce proiectul Statutului a fost prezentat guvernului comunist, a fost tradus în limba rusă și trimis spre consultare guvernului de la Moscova. În Ianuarie 1949. guvernul de la Moscova se declară de acord numai cu trei articole din cele 46 de articole cât avea proiectul de statut.
În aceeași perioadă, începând cu August 1948 legea învațamântului desființa școlile și seminariile întreținute de biserică și alte ordine religiose.
În anul 1949 începând cu luna Iulie se desființează ordinele si congregațiile calugărești. Reprezentanții Vaticanului , calugări, calugărițe, teologi parasesc România fiind expulzați.
Prin decretul numărul 151 din 17 Iulie 1948, România denunță unilateral Concordatul cu Vaticanul, în baza noii legi a cultelor care dădea dreptul puterii politice de sorginte comunistă să intervină în organizarea bisericească, în acest fel statul și nu Papa de la Roma stabilea modul de organizare al Bisericii Catolice.
După aceasta Nunțiatura Apostolică cu sediul la București este închisă, iar palatul episcopal în care-și desfașura activitatea ca șef al diplomației Vaticanului în România este confiscat de către stat și naționalizat. Ca o justificare a acestor acțiuni, guvernul comunist organizează un fals proces de judecare și condamnare a celei mai puternice episcopii romano-catolice din țară (Episcopia de Timișoara și Banat) în care este implicat și Nuntiul Papal din România, ca parte implicată în poroces, acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului și imperialismului și capitalismului americano-englez.
La 4 Iulie 1950 relațiile diplomatice ale României cu Sfântul Scaun sunt întrerupte.
După reluarea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, la recensămîntul din anul 2002, răspândirea credincioșilor de rit romano-catolic era următoarea:
Figura III.1 – Recensămăntul din anul 2002 – răspândirea credincioșilor de rit romano-catolic.
CONCLUZII
Privit ca subiect de drept internațional, studiul despre Sfântul Scaun se impune din start ca si subiect atipic. În mod general subiectele dreptului internațional se referă la stat ca entitate care își poate asuma în totalitate drepturile și obligațiile care au caracter internațional, organizațiile internaționale inter-guvernamentale ca subiecte de drept internațional derivate și popoarele care luptă pentru eliberarea lor dar cu un caracter intermediar (de trecere) și Sfântul Scaun (Vaticanul privit ca stat papal) cu o capacitate limitată.
Privit de-a lungul istoriei, Vaticanul a constituit întotdeauna un paradox. De o parte dogmele religioase, biblia, misionarismul, protecția credincioșilor creștini, umilința, martirii, simplitatea, renunțarea la cele lumești, pe de altă parte, Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase, crimele în numele credinței, lăcașe de cult grandioase, opere de artă, palate, bogătii, pâmănt, resurse și informații.
Care dintre acestea pot fi luate în considerare și folosite pentru a descrie Vaticanul și creștinătatea în adevăratul său sens?
Care dintre acestea pot fi considerate bune și care pot fi considerate ca rele?
Religia creștină, așa cum o știm, își are fundamentele pe cele 10 porunci, Decalogul biblic. Analizându-le și studiind îndeajuns istoria, am putea trage concluzia ca toate au fost încălcate într-un fel sau altul de această autoritate creștină pe Pământ. Sau dacă nu toate, cel puțin o parte din ele.
Mai mult decât atât, așa cum spunea marele filozof englez Francis Bacon: ”Cunoașterea este prin ea însăși putere”, putem considera ”cunoaștere” egal cu ”informație”, întrucât cunoașterea se bazează pe studiul informațiilor și acumularea acestora, se poate extrapola în mai mult cunoscutul și contemporanul: ”Informația înseamnă putere”. Așa zisul ”Serviciu Secret al Vaticanului” despre care nu se găsesc informații certe că ar exista sau nu, poate fi înlocuit astfel cu întreg alaiul de preoțime și călugărime catolică, care își dă birul în informație încă de la începurile Statului Vatican. Să fie oare Sfântul Scaun un oportunist care s-a întemeiat pe minciună și lăcomie? Informații care pot fi folosite cu succes de către diplomație.
Atunci oare cum se pot explica desființarea Ordinului Cavalerilor Templieri prin bula papală Vox in excelso în 3 aprilie 1312 a Papei Clement al V-lea, la insistențele regelui Filip al IV-lea al Franței? Acesta din urmă, îndatorat peste măsură Cavalerilor Templieri face presiuni asupra papei pentru a-i excomunica pe baza unor bănuieli cum că aceștia practicau ceremonii inițiatice secrete, cu caracter păgân, lucruri care nu își aveau rostul într-un ordin călugăresc militar. Sau să fie vorba de bogățiile și averile pe care aceștia se presupunea că le dețin în urma Cruciadelor pe care le sprijiniseră o perioadă foarte lungă de timp. Sau despre bunăstarea Cavalerilor care înființaseră o puternică infrastructură economică în întreaga Europă creștină, introducând pentru prima oară în istoria omenirii proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar pe care îl avem în ziua de astăzi.
Cum se pot explica crimele în numele Bisericii ale Inchiziției? Și oare de ce nevoia de a confisca bunurile și averea celui care își dădea viața pe rugurile Inchiziției? Cum poate fi uitată istoria și soarta lui Giordano Bruno? Cum se poate uita acel ” Eppur si muove” al lui Galileo Galilei, rostit printer lacrimi?
Sau să fie vorba despre un oportunism și despre înlăturarea celor care ar putea zgudui temelia și dogmele impuse de Biserică și Papă?
Există posibilitatea ca muza istoriei, Clio să răspundă la această întrebare?
Așa cum am încercat să expun în paginile acestei lucrări, Concordatul României cu Sfântul Scaun poate fi privit ca: o trădare pentru români a unui rege bolnav, aproape pe patul de moarte, șantajat în mod abil de către un trimis al Vaticanului, care folosindu-și puterea de convingere și șantajul, reușește să oblige semnarea acestuia de către partea română în condițiile impuse de Vatican; ca o lipsă de dezinteres pentru politica diplomatică română; ca un act de inconștiență al unor pseudo-diplomați trimiși să negocieze un tratat în condițiile dreptului intenațional, ca o trădare pentru țara noastră prin ratificarea Concordatului de către Senat și Adunarea Deputaților din România din anul 1929.
Folosind materialele avute la dispoziție și studiate, pot trage concluzia că semnarea Concordatului cu Sfântul Scaun a fost un act diplomatic semnat într-un moment dificil al istoriei, care printr-un cumul de factori mai mult sau mai puțin benefic pentru statul român a reprezentat totuși un moment de răscruce în istoria zbuciumată a poporului român.
Unul din obiectivele stabilite la începutul studiului asupra Concordatului României cu Sfântul Scaun l-a reprezentat diversitatea religioasă și toleranța locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic. În țara noastră cu excepția perioadei în care regimul legionar și mai apoi pro-hitlerist a urmat liniile directoare de exterminare a populației de origine și credință mozaică nu au mai existat alte evenimente de natură religioasă atât de demne de luat în seamă.
Un alt obiectiv referitor la subiectul lucrării l-a constituit imaginea diplomației românești din punctul de vedere al Vaticanului, entitate cu o istorie diplomatică mult mai indelungată decât a României. Abilitatea, pregătirea și resursele puse la dispoziție de Sfântul Scaun, nu s-au putut compara cu cele românești. Istoria relațiilor internaționale diplomatice ale Vaticanului fiind mult superioare și desi considerate ca metode neconvenționale, șantajul și alte tipuri de constrângeri, fiind folosite din plin de negociatorii abili în haină preoțească.
În orice caz de studiu asupra perioadei interbelice, în istoria României s-au întâlnit greșeli, stângăcii ale diverselor regimuri și ale diplomației românești. Unii istorici consideră că acestea sunt opera poziției geostrategice a României. Aflată în drumul spre porțile Orientului, o zonă de tranzit intens disputată de-a lungul timpului, o zonă care deține toate formele de relief, o țară cu multe bogății, râvnite de multe puteri. Alți istorici consideră că acestea au fost făcute din cauza faptului că România, o țară mică cu idealuri mari nu a stiut să-și fructifice poziția și mai mult decât atât nu a avut conducătorii care ar fi trebuit.
Oricare ar fi tabăra pe care o alegem, trebuie recunoscut faptul că religia a avut o importanță majoră în viața de zi cu zi a poporului român.
Cea mai controversată problemă în legătură cu semnarea Concordatului nu a fost constituită de natura politicii internaționale a României sau Vaticanului sau de relațiile istorice dintre aceste două state, aceasta fiind recunoscută ca fiind una de patrimoniu material cunoscut ca Status Romano Catholicus Transilvaniensis. În mod inițial cunoscut ca o bază materială, a fost transformat ulterior într-o formă de conservare patrimonială ecleziastică sub conducere și administrație laică de către statusul romano-catolic. Acest status a constituit în perioada negocierilor și semnării Concordatului o problemă de neconceput în vederile unei societăți democratice și liberale, considerat un instrument politic orchestrat de Vatican sub conducerea revizioniștilor de modă veche, care încercau menținerea vechilor orânduieli și chiar conservarea acestor obiceiuri.
Ulterior semnării și ratificării Concordatului cu Sfântul Scaun, în anul 1930, mai precis în 30 mai, ministrul de justiție al României, Valeriu Pop și secretarul de stat cardinalul Julio Pacelli au semnat Acordul privind interpretarea articolului IX al Concordatului prin care au fost reglementate problemele referitoare la contenciosul patrimonial al Statusului Romano-Catolic Transilvan, mai precis asupra bunurilor materiale deținute și administrate de către acesta. Prin acest acord “Status Romano-Catholicus Transylvaniensis” prima o nouă denumire: Consiliul Episcopiei de Rit Latin de Alba Iulia.
Astfel, Concordatul a contribuit într-un fel sau altul la consolidarea prestigiului pe plan extern al României și la dezvoltarea unor relații cu țările de tradiție catolică. Deschiderea României spre Apus avea un nou avânt, nemaicunoscut până atunci decat poate în epoca bălceștilor și pașoptiștilor care veniseră cu un suflu vestic în țară, încercând izgonirea vechilor obiceiuri și servituți de natură otomană De asemenea, România a devenit primul stat în care funcționa o ierarhie catolică centralizată, într-un ambient necatolic, în perioada în care nu exista o biserică sau religie națională. În același timp, Concordatul a contribuit la consolidarea Bisericii Catolice din România, prin înființarea celor două episcopii noi (una greco-catolică și alta armeană), conferind catolicilor de origini și rituri diferite o organizare unitară. Prin încheierea Concordatului s-a soluționat integral, din punct de vedere juridic, problema confesională în România după Marea Unire din anul 1918.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o stagnare a diplomației românești, tratatele și acordurile semnate și ratificate în această perioadă fiind unele de strictă necesitate în scopul limitării pierderilor de orice fel. Cu toate acestea, bogățiile naturale ale României au fost în continuare un motiv de discuție. Să ne reamintim de garniturile de tren pline cu petrol care plecau spre Germania nazistă, de bombardamentele Aliaților asupra câmpurilor petroliere. Nu în ultimul rând, trebuie să readucem în discuție alegerile nu tocmai inspirate făcute de conducerea României în legătură cu tezaurul național, încă subiect de discuție cu Rusia.
Venirea comuniștilor la putere după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a adus nimic nou, orientarea schimbându-se catre Est, relațiile diplomatice ale României intrând într-un așa zis con de umbră, limitându-se la contracte economice semnate cu țările lumii a treia din Africa și Orientul Mijlociu. Ambasadele României din vestul Europei și America devenind adevărate focare de propagandă comunistă și fiind folosite ca un instrument de distanțare față de Apus.
Anul 1946 este anul în care nunțiul papal, monseniorul Andrea Cassulo, a fost declarat "persona non grata". Acesta a constituit începutul ruperii relațiilor cu Vaticanul, urmate de Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948 atunci când Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste, mai apoi de reunificarea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Greco-Catolică, un act față de care Sfântul Scaun a luat poziție și pe care l-a clasificat nedrept, totul culminând cu 7 iulie 1950, atunci când relațiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte în mod oficial.
Căderea regimului comunist a constituit un pas înainte al diplomației românești, care după anul 1950 a decis reluarea legăturilor cu administrația pontificală, mai precis la 5 ianuarie 1989, atunci când patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, aflat la Roma în drum spre India, este primit într-o vizită particulară de Papa Ioan Paul al II-lea. Ulterior, Patriarhul Teoctist a întreprins o vizită la Sfântul Scaun, în anul 2002.
Prin decretul lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 al Frontului Salvării Naționale, ca urmare a abrogării decretului lege 358 din anul 1948, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută în mod oficial.
România și Sfântul Scaun au hotărât reluarea relațiilor diplomatice la 15 mai 1990, primul ambasador al României prezentându-și scrisorile de acreditare la 8 iunie 1993.
Prin Decretul Lege nr. 9/31decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca urmare a abrogării Decretului Lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută oficial.
România și Vaticanul au hotărât reluarea relațiilor diplomatice la 15 mai 1990, primul ambasador al României prezentându-și scrisorile de acreditare la 8 iunie 1993.
Din ianuarie 1998, în România se revine la vechea tradiție prin care Nunțiul apostolic la București devine decanul corpului diplomatic.
BIBLIOGRAFIE
Materialele de specialitate și ediții online ale materialelor folosite în această lucrare au fost găsite pe site-ul: http://www.bisericaortodoxapetrani.ro/
Zamfir C., Vlasceanu L. Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, anul 1993.
Abraham, D., Bădescu, I., Chelcea, S., Interethnic Relations in Romania, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther
Religia în România, Wikipedia, http://ro.wikipedia.Org/wiki/Religia _% C3% AEn_ Rom % C3%A2nia
DEX '12 – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.
Ambrose Ferrel, lector in drept canonic si divin, www.revistaideologica.ro/pdf/Vatican.pdf Oxford.
Internet – http://www.britannica.com/EBchecked/topic/131243/concordat.
Preot profesor Gotcu Ioan, „Concordat?”, ed. Albina, Iași, 1921
Moldovan Ștefan, „Concordatul în dreptul internațional și Concordatul Statului Român cu Vaticanul”, teză de doctorat, Sibiu, 1948.
Internet – Papalitatea http://ro.wikipedia.org/wiki/Pap%C4%83
Candea Romulus, „Concordate- un capitol de istorie politică”, ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1921;
Internet – Papa Inocențiu al III-les http://ro.wikipedia.org/wiki/PapaInocen%C8%9Biu_al_III-lea
Internet, Andreea Lupșor, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/societatea-franceza-timpul-imperiului-napoleonian
Internet, Revolta din Noiembrie, http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_din_Noiembrie
Ioan Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racovițan, „Transilvania – istorie și dăinuire românească”, ed. Sirius, București.
Ghibu Onisifor, „Nulitatea concordatului”, Cluj, 1935.
Revista „Katholikus Elet” din 22.06.1924 sub titlul Internaționala catolică.
Nicolae Iorga, articolul România și Roma papală, în rev. „Neamul Românesc”, București, 11.11.1922.
Nechita Runcan, „Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică”, ed. Ex Pronto, Constanța, 2004.
“Magyar Katholikus Almanach”, Oradea, 1927
Revista Legea Românească, anul 1935.
Arhiva M.A.E. fond 71/1920-1944, Vatican, vol. 19 bis, Relații cu România, 1920-1931.
Turcuș Șerban, ”Sfântul Scaun în relațiile internaționale: Între societatea perfectă și poporul lui Dumnezeu”, Ed. România Press, București, 2008.
Ioan N. Floca, ”Canoanele Bisericii Ortodoxe”, Sibiu, 1993.
Ciuhandu Petru, „Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-Catolică în fața neamului”, Ed. Schitul Ortodox Huta, Finiș – Bihor, 2004.
Runcan Nechita, „Premise istorice ale acțiunii catolicismului în România interbelică”, Ed. Europolis, Constanța.
Anania Valeriu, “Pro Memoria, acțiunea catolicismului în România interbelică”, București, 1993.
Telegrama cifrate nr. 1049, înregistrată la Ministerul de Externe sub nr. 63.550 din 11 octombrie 1928, Arhiva M.A.E.
Goldiș Vasile, „Concordatul”, Arad, 1928.
Popescu Tudor, „Concordatul cu papa”, Ed. Institului de Arte Grafice „Răsăritul”, București, 1927.
Nicolae, Mitropolitul Ardealului, art. “Săvârșitu-s-a”, art.în „Telegraful Român”, Sibiu, 8 febr. 1928.
”Monitorul Oficial” nr.54/6 iulie 1929, p.1822: Dezbateri parlementare, Senatul în ședința de joi, 23 mai 1929 în Discursul senatorului Elemer Gyarfas.
Arhiva M.A.E., fond 71. 1920-1944. Vatican, vol. 19 bis, Relații cu România (1920-1931).
Runcan Nechita, ”România Interbelică în diplomația religioasă a Vaticanului”, Ed. Exponto, Constanța, 2008.
Internet, Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Templierilor.
Imaginile sunt preluate de pe internet, Wikipedia, , http://ro.wikipedia.org/wiki/.com.
BIBLIOGRAFIE
Materialele de specialitate și ediții online ale materialelor folosite în această lucrare au fost găsite pe site-ul: http://www.bisericaortodoxapetrani.ro/
Zamfir C., Vlasceanu L. Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, anul 1993.
Abraham, D., Bădescu, I., Chelcea, S., Interethnic Relations in Romania, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther
Religia în România, Wikipedia, http://ro.wikipedia.Org/wiki/Religia _% C3% AEn_ Rom % C3%A2nia
DEX '12 – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.
Ambrose Ferrel, lector in drept canonic si divin, www.revistaideologica.ro/pdf/Vatican.pdf Oxford.
Internet – http://www.britannica.com/EBchecked/topic/131243/concordat.
Preot profesor Gotcu Ioan, „Concordat?”, ed. Albina, Iași, 1921
Moldovan Ștefan, „Concordatul în dreptul internațional și Concordatul Statului Român cu Vaticanul”, teză de doctorat, Sibiu, 1948.
Internet – Papalitatea http://ro.wikipedia.org/wiki/Pap%C4%83
Candea Romulus, „Concordate- un capitol de istorie politică”, ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1921;
Internet – Papa Inocențiu al III-les http://ro.wikipedia.org/wiki/PapaInocen%C8%9Biu_al_III-lea
Internet, Andreea Lupșor, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/societatea-franceza-timpul-imperiului-napoleonian
Internet, Revolta din Noiembrie, http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_din_Noiembrie
Ioan Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racovițan, „Transilvania – istorie și dăinuire românească”, ed. Sirius, București.
Ghibu Onisifor, „Nulitatea concordatului”, Cluj, 1935.
Revista „Katholikus Elet” din 22.06.1924 sub titlul Internaționala catolică.
Nicolae Iorga, articolul România și Roma papală, în rev. „Neamul Românesc”, București, 11.11.1922.
Nechita Runcan, „Relațiile României cu Vaticanul în perioada interbelică”, ed. Ex Pronto, Constanța, 2004.
“Magyar Katholikus Almanach”, Oradea, 1927
Revista Legea Românească, anul 1935.
Arhiva M.A.E. fond 71/1920-1944, Vatican, vol. 19 bis, Relații cu România, 1920-1931.
Turcuș Șerban, ”Sfântul Scaun în relațiile internaționale: Între societatea perfectă și poporul lui Dumnezeu”, Ed. România Press, București, 2008.
Ioan N. Floca, ”Canoanele Bisericii Ortodoxe”, Sibiu, 1993.
Ciuhandu Petru, „Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-Catolică în fața neamului”, Ed. Schitul Ortodox Huta, Finiș – Bihor, 2004.
Runcan Nechita, „Premise istorice ale acțiunii catolicismului în România interbelică”, Ed. Europolis, Constanța.
Anania Valeriu, “Pro Memoria, acțiunea catolicismului în România interbelică”, București, 1993.
Telegrama cifrate nr. 1049, înregistrată la Ministerul de Externe sub nr. 63.550 din 11 octombrie 1928, Arhiva M.A.E.
Goldiș Vasile, „Concordatul”, Arad, 1928.
Popescu Tudor, „Concordatul cu papa”, Ed. Institului de Arte Grafice „Răsăritul”, București, 1927.
Nicolae, Mitropolitul Ardealului, art. “Săvârșitu-s-a”, art.în „Telegraful Român”, Sibiu, 8 febr. 1928.
”Monitorul Oficial” nr.54/6 iulie 1929, p.1822: Dezbateri parlementare, Senatul în ședința de joi, 23 mai 1929 în Discursul senatorului Elemer Gyarfas.
Arhiva M.A.E., fond 71. 1920-1944. Vatican, vol. 19 bis, Relații cu România (1920-1931).
Runcan Nechita, ”România Interbelică în diplomația religioasă a Vaticanului”, Ed. Exponto, Constanța, 2008.
Internet, Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Templierilor.
Imaginile sunt preluate de pe internet, Wikipedia, , http://ro.wikipedia.org/wiki/.com.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile Diplomatice ale Romaniei cu Sfantul Scaun (ID: 151398)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.