Relatiile Dintre Sua Si Federatia Rusa In Anii 1990

INTRODUCERE

Am ales această temă pentru următoarea lucrare din două motive principale:

În primul rând am considerat realismul unul din curentele de gândire ce au influențat în mare măsură domeniul relațiilor internaționale, un curent caracterizat prin pragmatismul ideilor sale, prin obiectivitatea sa în raport cu definirea actorilor din arena internațională și a intereselor acestora. Tocmai datorită acestor caracteristici, Războiul Rece cu tot ce a însemnat el: conflicte militare, diplomatice, economice, ideologice și nu numai, poate fi tratat cel mai bine doar din perspectiva realistă.

Termenul de “război rece” este folosit pentru a denumi perioada de timp cuprinsăîntre sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul anilor ’90. Această perioadă estemarcată de o rivalitate accentuată între Occident și Orient, cele două având scopuri șiobiective antagonice și fiind separate de o “cortină de fier”.Fiecare dintre cele două “lumi” încearca să își extindă influența și să își impunădoctrina și de aici derivă o adevărată luptă pentru putere, care s-a desfășurat pe parcursul aaproape jumătate de secol.Actorii principali ai războiului rece sunt SUA și URSS. Între cele două se dezvoltă unconflict, deoarece URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar SUA dorește dispariția amenințării socialiste. Războiul rece nu constă în conflict armat direct,acesta fiind izolat în lumea a treia.Războiul rece, și-a pus amprenta asupra colaborării și relațiilor între țările din întreagalume.Războiul rece a determinat ample evenimente la nivel mondial, care au atras atențianumeroșilor scriitori, care au încercat să le expună și să le explice în cărțile lor.Una din cele mai ample lucrări ce au ca temă războiul rece este cea a lui AndreFontaine, Istoria războiului rece, apărută în 4 volume la Editura Militară, București în anul1993. De asemenea, o analiză detaliată se regăsește în cartea lui Martin McCauley, Rusia,America și Războiul Rece 1949-1991, publicată de Editura Polirom Iasi în anul 1999. O altălucrare importantă este Împărțirea lumii-Istoria războiului rece, scrisă de Wilfried Loth șitipărită la Editura Saeculum București, în 1997.

Al dilea considerent în alegerea temei la reprezentat tocmai această stare de fapt care a marcat relațiile internaționale din a doua jumătate a secolului XX numită Război Rece. Această stare de conflict deschis, non-militar, dar în care cursa înarmărilor a fost constantă, s-a manifestat pe parcursul a mai bine de patru decenii. Războiul Rece nu a fost doar un conflict între două super-puteri ci a implicat majoritatea statelor lumii, determinând configuarția sistemului politic internațional și raporturile dintre state. Pe tot parcursul acestei perioade a existat riscul degenerării într-un război la scară mondială. Cu toate că principalul obiectiv al celor doi adversari era evitarea acestui lucru au existat câteva momente-cheie, de gestioanrea cărora a depins o posibilă declanșare a celui de-al treilea război mondial.

Una din cele mai ample lucrări ce au ca temă războiul rece este cea a lui AndreFontaine, Istoria războiului rece, apărută în 4 volume la Editura Militară, București în anul1993. De asemenea, o analiză detaliată se regăsește în cartea lui Martin McCauley, Rusia,America și Războiul Rece 1949-1991, publicată de Editura Polirom Iasi în anul 1999. O altălucrare importantă este Împărțirea lumii-Istoria războiului rece, scrisă de Wilfried Loth șitipărită la Editura Saeculum București, în 1997.

Prezenta lucrare își propune să analizeze, pe parcursul a trei capitole, relațiileinternaționale în perioada războiului rece, atât la nivel politic și militar, cât și din punct devedere economic.Prima parte a capitolului I definește termenul de “război rece” și descrie cele 4 perioade principale ale acestuia. Ultima parte a primului capitol evidențiază caracteristicilerăzboiului rece și teoriile ce au fost emise pe seama opiniilor internaționale asupra acestuia.Capitolul II tratează războiul rece din punct de vedere al relațiilor politice și militare.Sunt prezentate cele mai importante evenimente, dintre care, războiul din Coreea, criza Berlinului, criza rachetelor din Cuba, războiul din Vietnam și cel din Afganistan. Toateacestea au stat sub semnul împărțirii lumii între două superputeri rivale- SUA și URSS.În ultimul capitol sunt descrise relațiile economice desfășurate pe parcursul războiuluirece, relații ce s-au concretizat în crearea Comunității Europene și a unor organizațiiregionale, menite să apere interesele țărilor.

RELATIILE INTERNATIONALE

1. Aspecte concrete privind relatiile dintre SUA si Federatia Rusa dinaintea celui de-al doilea razboi mondial

Practic, relațiile internaționale dinainta celei de-a doua conflagrații mondiale funcționau după reglementările stabilite în urma Tratatului de la Versailles din 1919. În primul rând s-a pus problema Germaniei, considerată principala vinovată pentru începerea războiului. Puterile învingătoare au vrut să se asigure că Germania nu va mai putea să domine Europa niciodată. Astfel Germaniei i s-au impus condiții umilitoare la semnarea tratatului.

Pe lângă problema germană o altă sursă de instabilitate e așa numită problema balcanică care s-a ridicat din colapsul Imperiului Otoman și cel Habsburgic. Populațiile din zonă au ținut foarte mult la ideea de naționalism, dreptul lor la autoguvernare. Încurajate de dreptul la autodeterminare promovat în „cele 14 puncte” ale lui Woodrow Wilson popoarele din Centrul și Estul Europei au format noi state modificând radical harta politică a Europei. Imperiul Țarist capătă o noua formă după preluarea puterii de către bolșevici în 1917, URSS devenind un actor nou cu caracteristici distincte în arena internațională.

Perioada interbelică a adus un declin pentru statele Europei, în timp ce Statele Unite ale Americii s-au ridicat din război ca beneficiarul net al conlictului. Dupa sfârșitul primului război mondial importanța și influența SUA in arena internațională devine esențială: „Într-o vreme în care Europa nu mai era capabilă să-și controleze destinul, sfârșitul războiului însemna pentru SUA începutul, încă ezitant al exercitării unui rol internațional important”. Astfel SUA împreună cu marile puteri europene au creat Liga Națiunilor, organizație care s-a dorit a fi un factor de echilibru în noua balanță de putere cu rolul de a preveni un viitor conflict. Eșecul Ligii de a ține sub control agresiunile japoneze a încurajat dictatorii europeni să nu respecte legea internațională considerând că nu se vor confrunta cu sancțiuni din partea acesteia.

Nemulțumirea poporului german față de tratatul de la 1919 a favorizat ascensiunea la putere a Partidului Național Socialist al lui Hitler. Odată cu Hitler, Germania își recapătă tendințele expansioniste și aspirațiile de putere mondială. Politica de neagresiune dusă de Marea Britanie și Franța precum și eșecul Ligii Națiunilor în a sancționa Japonia îl încurajează pe Hitler să invadeze Cehoslovacia. Astfel începe al doilea război mondial.

2. Aspecte concrete privind relatiile dintre SUA si Federatia Rusa dupa al doilea razboi mondial

Al doilea război mondial a adus niște schimbări fundamentale în politica mondială. După 1945 puterile europene își pierd tot mai mult din putere în timp ce potențialul economic și militar al SUA și URSS crește simțitor. Ambele țări ajung la statutul de superputeri.

Colapsul imperialismului din secolul XX a fost o cauză a declinului puterilor vest- europene. După război imperialismul a fost privit cu ostilitate crescândă pe plan internațional; colonialismul și Charta Națiunilor Unite erau tot mai des văzute ca incompatibile. Diferiți factori au influențat procesul de decolonizare: atitudinea puterilor coloniale, ideologia și strategia forțelor anti-imperialiste cât și rolul jucat de puterile externe. De asemenea factori politici, economici și militari au determinat conturarea timpului și naturii transferului de putere.

În 1945 Imperiul Britanic era extins de-a lungul globului iar între 1947 și 1980 li s-a acordat independența la 49 de state. După război recunoașterea tot mai mare a justiției autodeterminării și a puterii naționalismului a adus o schimbare în politica imperiului. Experiența britanică a decolonizării a stat în contrast cu cea franceză. Franța a încercat să-și mențină influența în vechile colonii din care nu s-a retras decât după războaie, cum ar fi cel din Indochina și cel din Algeria. O excepție au reprezentat-o coloniile din Africa franceză; sub președintele Charles de Gaulles, Franța se retrage, încercând totuși să-și mențină influența prin Uniunea Franceză și mai târziu Comunitatea Franceză.

Ultimul imperiu colonial în Africa a fost cel al Portugaliei. După prăbușirea regimului

dictatorial din Lisabona urmează retragerea din colonii a trupelor militare.

Marile puteri anti-colonialiste au sprijinit mișcările revoluționare din țările aflate sub

dominion străin.

Cel de-al doilea război mondial a reușit să pună capăt mai multor aspecte care nu-și mai găseau locul în acea parte din istorie: imperialismul, structura multipolară aflată într-o continuă incertitudine chiar de la începutul secolului, a fost înlocuită de bipolarismul SUA- URSS, țări participante la război, dar cu situații complet diferite. SUA era o superputere militară și economică, mult mai puțin afectată de cel de-al doilea război mondial decât statele europene.

URSS, pe de o parte, nu putea fi considerată o putere economică, dar totuși din punct de vedere militar avea un cuvânt greu de spus. Axa est-vest s-a stabilizat prin intermediul armelor nucleare. Cauzele exacte ale confruntării, numite Razboiul Rece, sunt complexe și incerte. Se poate spune totuși ca variația economică, interesele politice, vidul de putere și prabușirea vechii ordini a creat sistemul bipolar, în care o mare atenție era acordată disputei dintre cele două mari puteri.

Gândirea politică este influențată de contextul istoric în care este formulată. Bipolaritatea de după cel de-al doilea război mondial a determinat curentele relațiilor internaționale să se grupeze în jurul celor doi poli de putere. Gândirea realistă s-a dezvoltat în paralel cu formulările politice externe a SUA, realismul s-a dovedit astfel a fi principala ei școală de gândire de la care au pornit diferite orientări critice.

Realismul structurează înțelegerea evenimentelor, conceperea și desfășurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaționale, de fapt o mare parte a secolului XX pornind de la premisa ca statele sunt motivate mai putin de idealuri, in mare masura motivatia fiind bazata pe putere, securitate si propriile lor interese, astfel statele vor actiona strict rational, pentru a-și păstra și mări puterea respectiv securitatea.

PERSPECTIVA ȘI DECLANȘAREA RĂZBOIULUI RECE

1. Perspectiva asupra Războiului Rece

Expresia “război rece” datează din secolul XIV, când scriitorul spaniol Don JuanManuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creștinătate și islam. El a observat carăzboaiele reci și cele fierbinți se disting în principal prin modul în care se sfârșesc:“Războiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfârșește fie cu moarte, fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace și nici nu conferă onoare acelora care l-auinițiat”.

După sfârșitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai puterii-SUA și URSS. Dispariția alianțelor la sfârșitul războiului, pun față în față cele două puteri.Statele europene, slăbite după război și incapabile să își susțină apărarea prin mijloace proprii, devin miza rivalității între doi coloși cu șanse total diferite. Se dezvoltă astfel unconflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă unteritoriu își impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până undeînaintează armatele sale.” În sens strict, îtele europene, slăbite după război și incapabile să își susțină apărarea prin mijloace proprii, devin miza rivalității între doi coloși cu șanse total diferite. Se dezvoltă astfel unconflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.În viziunea lui Stalin, războiul rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă unteritoriu își impune și propriul său sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până undeînaintează armatele sale.” În sens strict, începutul războiului rece este marcat de întâlnirea dintre WinstonChurchill și Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la Strettin la Marea Baltică și până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul continentului.”

Democrația și libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru a stopa intențiasovietică de a-și extinde nelimitat puterea și doctrina.Războiul rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”.Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile sătransforme războiul rece în conflict real. Pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doiactori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, iar lumea  occidentală dorește dispariția amenințării socialiste. Nu există un conflict armat direct, acestafiind izolat în lumea a treia.

„După al doilea război mondial, lumea și mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă și un război improbabil”.

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis si limitat, care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial și s-a încheiat in 1991, între URSS și SUA, state cu ideologii și siteme politice diametral opuse.

Părerile istoricilor și a autorilor de relații internaționale asupra acestei perioade sunt diferite: fie că este vorba de o stare conflictuală, care ia forma unei păci ratate printr-un razboi nedeclarat, de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Se admite totuși că s-a evitat al treilea război mondial, și că aceasta s-a realizat printr-un comportament condiționat al celor două super-puteri protagoniste.

Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile hotărâte pe timp de război la conferințele de la Yalta și Postgane. În vest exista un sentiment crescând precum că politica sovietică față de Occident era ghidată nu de preocuparea istorică a securității ci de expansiunea ideologică. Doctrina Truman și politica de îngrădire asociată acesteia descopereau imaginea defensivă a SUA. În estul Europei forța socialiștilor democratici și a altor anticomuniști a fost sistematic eliminată înstaurând în locul lor regimuri loial marxist-leniniste excepție făcând Iugoslavia sub mareșalul Tito care și-a menținut independența față de Moscova.

Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann și a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman proclamată în martie 1947 sublinia voința americană de a lupta împotriva amenințării comuniste în Grecia și Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiaiu saă facă față puterii comuniste. Planul Marshall, anunțat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor și pentru a reînvia astfel economiile de piață epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivității comunismului Războiul Rece poate fi înpărțit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin și până la moartea sa in 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrara riscului. Urmează a doua perioadă, una de pericol și confruntare de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esențial în această perioadă a fost diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS. Urmează a treia perioadă, una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greșeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice. În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum și negocierea unui nou tip de relații cu America. Astfel Moscova nu va mai sprijini comunismul și mișcările de eliberare națională din lume. În pofida acestui fapt toare beneficiile rezultate au revenit Americii iar prăbușiea URSS a survenit rapid la sfârșitul Războiului Rece.

Originea războiului rece trebuie cautată în îngrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franța, Germania Occidentală) față de cursul politicii din țările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influență sovietică. Aliații de până mai ieri, americanii, englezii și sovieticii, s-au trezit astfel în fața unor probleme iremediabile. Acestea vor lua chipul războiului, dar nu cu arma, deoarece aliații erau legați de tratatele de pace și de condițiile stabilite prin ele, ci folosind căi politice și diplomatice.

Amenințarea reprezentată de URSS pentru statele vest europene precum și angajamentul asumat de către SUA de a apăra democrațiile occidentale a dus la înființarea NATO, tratat de alianță militară semnat în aprilie 1949. “În activitatea sa NATO trebuie să respecte competențele celorlalte organizații internaționale, în primul rând a celor europene și să respecte limitele determinate de specificul său.” Potrivit actului constitutiv8, statele sunt părți obligate să rezolve orice diferend ivit între ele numai pe cale pașnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac asupra Organizației însăși. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale

reprezenta tot mai mult o amenințare militară.

Relațiile dintre SUA și URSS de la începutul Războiului Rece au fost influențate și de monopolul nuclear al Americii. Cursa înarmărilor a făcut ca în 1954- 1955 Occidentul să piardă monopolul nuclear. Pe fondul acestei curse și a tensiunilor dintre cele două blocuri în 1955 statele din blocul comunist semnează Trataul de la Varșovia, o alianță militară cu rolul de a contra-balansa amenințarea NATO.

2. Cauzele și Crizele Războiului Rece

Părerile istoricilor și a specialiștilor în relații internaționale asupra cauzelor războiului

rece diferă în funcție de orientarea politică și ideologică.

Amenințarea rusească. Toate conflictele și crizele au fost inițiate de URSS și de expansionismul rusesc care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă; aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.

Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare,

cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din nou, responsabilitatea este atribuită acțiunilor unui singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul militar.

Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra

îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o așa numită înțelegere tacită și o competiție acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o expresie a insecurității chineze.

Teoria cursei înarmărilor. Construirea armei nucleare atinsese proporții care lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul

statelor înscrise în mișcarea pentru pace.

Teoria nord sud. Susținătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din

lume este cel dintre nord și sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante și cele dominate. Competiția pentru poziția dominantă în lumea a treia este privită ca sursă a tuturor conflictelor.

Teoria vest vest. Politica mondială este dominată de conflicte între statele

capitaliste bogate.Conflictul ruso-american este doar o perdea de fum menită să ascundă adevăratul conflict care este cel dintre Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul lor, favorizează și agravează conflictele din interiorul lumii a treia.

Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă.

Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forțelor interne, de apariția unor noi insuficiențe economice, și de modificări ale structurii sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi și evenimente internaționale pentru a rezolva conflictele interne și pentru a obține avantaje în fața competitorilor naționali, în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a

conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mișcarea revoluționară din lumea a treia implică și super puterie în conflict.

Viziunea ortodoxă sau tradițională. Aceasta corespunde tezei anterioare a

amenințării rusești. Rusia a fost permanent ostilă Occidentului și a cooperat doar atunci când a fost necesar din punc de vedere tactic. Aceasta a fost, prin definiție, o putere expansionistă.

Viziunea revizionistă. Este un tip de analiză similar celui din teoria despre imperialismul american de mai sus.

Interpretările postrevizioniste. Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice ca

sursă a stării conflictuale, eliminând astfel punctele slabe ale celor două teorii anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea puțină atenție nevoilor legitime de securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniștii nu scot în evidență modificările survenite în modalitățile rusești de abordare a problemelor, care au condus la schimbări în politica americană.

Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA, a dat “lovitura de deschidere” a razboiului rece, discurs prin care atrăgea atenția asupra pericolului în care se aflau democrațiile occidentale, pe punctul de a fi inghițite de comunism, și propunea o strânsă alianță anglo-americană pentru a le apăra. Șantajul cu bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată situația. Mai ales că sovieticii dispuneau și ei de această armă. Acest soi de război ciudat a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs rămas celebru, care, a fost deschizător de drum al unei noi ere.

Războiul Rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul “terorii nucleare” a împiedicat însă derapajul. Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciprocă21 și silite, astfel, la conviețuire. Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar și-au măsurat forțele prin intermediul aliaților, clienților, cărora le-au oferit ajutor militar, financiar și diplomatic în Consiliul de Securitate ONU. Este așa numitul război prin procură.

Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea dintre cele două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din Coreea (1950- 1953) și criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german și si in special Berlinul au fost împărțite de către puterile învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Franța) în patru zone de ocupație. Această divizare nu putea fi una permanentă. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi la nivelul întregii Germanii, trebuiau organizate alegeri libere, care să reflecte voința poporului german. Înfrângerea comuniștilor în scrutinul organizat la Berlin (octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situație delicată, existând premisele unei unificări a Germaniei sub un regim defavorabil lor.

Riscul pierderii prestigiului și a inițiativei în ceea ce privește statul german, măsurile de normalizare a situației luate de aliații occidentali în partea vestică, unificarea celor 3 zone prin desființarea liniilor de demarcație, includerea noului teritoriu în planul de asistență american Marshall, unele decizii privind transferarea puterii către autoritățile alese ale germanilor, creșterea nivelului de trai au condus la decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre către Berlinul Occidental. Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod aerian din istorie, s-a dorit a fi unul temporar, până ce va fi găsită o soluție valabilă. Amploarea ajutorului acordat astfel berlinezilor (4 mii de tone de alimente, combustibili etc. – chiar o centrală termică a fost adusă și montată – zilnic / un avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5 mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $)23 a dovedit, finalmente, că acela era răspunsul cel mai adecvat. Înfrânți de consecvența occidentalilor, sovieticii au fost nevoiți, după asigurări formale în legătură cu organizarea unei conferințe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de îngrădire”24 americană înregistra astfel o primă măsură fermă.

Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, în mai 1949, a două state germane: Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn, și Republic Democrată Germană, având capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei era consfințită în mod oficial.

Războiul din Coreea

În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comuniști, având în frunte pe Kim Il Sung (Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin, care dorea prin crearea unui stat coreean puternic să țină sub control Japonia, aflată sub ocupație militară, și Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949, Coreea de Nord a luat inițiativa, încercând să unifice militar Peninsula în 1950. Intervenția armatelor aliate conduse de generalul american Douglas MacArthur, în baza unei rezoluții ONU de restabilire a status-quo antebellum, a răsturnat situația, nord-coreenii fiind respinși spre granița cu China. Implicarea „voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul american solicitând Washington-ului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanșarea unui război nuclear deoarece din noiembrie 1949 și Uniunea Sovietică deținea arma atomică, Statele Unite au preferat să încheie armistițiul de la Pam-Mun-Jom. Deși succesul a fost unul parțial, peninsula rămânând divizată, americanii au extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global.

Criza rachetelor din Cuba

Americanii dețineau proprietăți pe insulă și aveau în concesiune elemente de infrastructură (căi ferate, telecomunicații) in Cuba.

Economia cubaneză, orientată exclusiv către vecinul din nord, era una de monocultură (zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau severe, șomajul atingând 30%, în unele perioade ale anului. Polarizarea societății, într-o pătură bogată și marea majoritate a populației săracă, a favorizat dezvoltarea unui curent intelectual contestatar.

Purtătorul de cuvânt al mișcării a devenit Fidel Castro, membru al unei familii aristocratice, educat în mediul iezuit. Revoluția cubană a reușit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul Fulgencio Batista. Fidel Castro, conducător al noii republici, s-a întreptat către Statele Unite, solicitând un plan Marshall în America Centrală pentru a reduce decalajul față de țările dezvoltate. Refuzul american a radicalizat poziția lui Castro care a naționalizat societățile americane din insulă și a solicitat sprijinul Uniunii Sovietice pentru a scoate țara din criză.

Încercarea de contrarevoluție organizată de americani, eșuată după debarcarea din Golful Porcilor din 1961 a fost urmată de amplasarea de către sovietici a rachetelor cu rază medie de acțiune pe teritoriul Cubei în octombrie 1962. Descoperirea rampelor de lansare de către un avion american de spionaj a condus la cea mai gravă criză a războiului rece. Statele Unite au blocat în larg vasele sovietice ce veneau spre Cuba, amenințând totodată cu bombardarea insule dacă rachetele sovietice nu vor fi retrase. Kremlinul a fost nevoit să facă pasul înapoi, sub presiunea Consiliului de Securitate ONU și a statelor din Occidentul Europei care s-au aliniat, în frunte cu președinte Franței, De Gaulle, în spatele Statelor Unite.

După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor mijloace care să evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963, între Casa Albă și Kremlin, între J.F. Kennedy și N.S. Hrușciov, se stabilea o legătură telefonică directă numită firul roșu.

Războiul din Vietnam

Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru securitatea lor. Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar răspândirea comunismului în sud- estul și sudul Asiei ar deveni de nestăvilit. Regiunea vietnameză aflată la nord de paralela 17 fusese cedată comuniștilor, dar restul trebuia să rămână neschimbat. Kennedy a sporit numărul de consilieri americani și le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul și să distrugă padurile. Trupele ofensive au început să se înfiltreze în interior. Când a fost asasinat Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000 de oameni. Americanii au crezut că îi pot învinge pe comuniști copleșindu-i prin forță militară, dar adevăratele bătălii din sudul Vietnamului au fost de natură, economică și socială. Până cand regimul Diem nu a oferit o alternativă superioară comunismului, nu a înregistrat decât înfrângeri.

3. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul rece poate fi împărțit în patru perioade principale.

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în 1953.Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol și de confruntare, de la moartea luiStalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Caracteristicăacestei perioade este diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.A treia perioadă este una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și de a reduce riscul confruntării. Această perioadă seîncheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este considerată cea mai gravăgreșeală a politicii externe sovietice.În perioada a patra, supranumită și “al doilea Război Rece”, a avut loc o accelerare acursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este stopat de MihailGorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe și negocierea unui nou tipde relație cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină comunismul și mișcările deeliberare națională din lume. URSS nu mai suporta povara economică de a fi o superputere șia suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa, Gorbaciov și-a distrus propriul stat și beneficiile au revenit SUA.Unii specialiști consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului rece, an încare bolșevicii au înființat primul stat comunist.

Încă din anul 1918, Lenin căutase să stabilească un mod de conviețuire cu lumeacapitalistă, fiind convins că supraviețuirea puterii sovietelor este elementul esențial în promovarea revoluției mondiale. Datorită acestui fapt, până la izbucnirea celui de al II-leaRăzboi Mondial, politica externă sovietică a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctrina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism și comunism era inevitabil, așa încât URSS trebuia să devină suficient de bine pregatită din punct de vedere militar, pentru acâștiga un astfel de conflict. Datorită acestei convingeri precum și a prezumției că eventualelerăzboaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă .Al II-lea Război mondial a transformat URSS în cea mai mare putere militară dinEuropa. Singurul său rival real era America și, astfel, relația cu Washington-ul a căpătat oimportanță vitală pentru Moscova. Un parteneriat pentru pace părea posibil în 1945. Moscova a jucat un rol esențial înnegocierile care au dus la înființarea FMI și a Băncii Mondiale. Cu toate acestea, prevedereaFMI, conform căreia experții săi ar trebui să aibă acces la date strategice de mare importanță,incluzând rezervele în aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova. Stalin nu dorea ca Occidentul să înțeleagă cât de precară era situația economică a URSS în 1945.

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu SUA și a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la guvernare acolo unde era posibil,dar să nuîncerce să preia puterea.Ministrul britanic al Afacerilor Externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, eraîngrijorat de sporirea influenței comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încădin 1946, dar trebuia să fie evident că rușii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii comuniste în estul și sud-estul Europei, în 1946, precum și eventualitatea câștigării decătre comuniști a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Trumanși Planul Marshall.Moscova a avut satisfacția de a vedea lumea împărțită în două tabere antagonice, ceasocialistă și cea capitalistă. Preluarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia în februarie1948, mai mult datorită unei greșeli a politicienilor locali, decât a unor manevre aleMoscovei, a convins mulți europeni că “tăvălugul” comunist se deplasează către Vest.Blocada Berlinului, care începe în 1948, a turnat gaz pe foc. O consecință directă a blocadei a fost înființarea Germaniei de Vest și, imediat după aceea, a Repuublicii Democrate Germane (RDG) în Est.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naștere unui aldoilea potențial gigant comunist. Ca ripostă la aceeași situație a fost creat NATO, lasolicitarea Vest-europenilor.În iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia, precum invazia Nord-coreeană în Coreea de Sud și ofensiva comunistă împotriva francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954 .

Moartea lui Stalin în 1953, precum și alegerea președintelui Eisenhower, care erahotărât să pună capăt războiului coreean, au marcat o fază de negocieri între Est și Vest șisfârșitul primului război rece.Moscova lansase deja “doctrina coexistenței pașnice” în 1952, în urma experimentăriireușite a primei sale bombe atomice. Rusia a dorit o Germanie unită și neutră, idee la care s-au opus Germania de Vest și Franța. A fost semnat un armistițiu în Coreea, în iulie 1953 și înIndochina în 1954. Pe fondul unei noi stări de spirit, mai optimiste, au avut loc negocieri întreEst și Vest în 1954 și 1955, asupra Germaniei, Austriei, Coreei și Indochinei.Sovieticii s-au declarat de acord să părăsească Austria, în cadrul unui tratat de pacecare descria Austria ca stat neutru. Nu a existat nici un acord referitor la Germania, dar Moscova a rămas fidelă țelului său în ceea ce privea o Germanie unită și neutră până în 1958,când Hrușciov a declarat că realizările socialiste ale RDG nu puteau fi irosite. Coreea șiVietman au rămas de asemenea divizate, neânregistrându-se vreo modificare de scor înîntrecerea dintre capitalism și comunism.Cu toate acestea, optimismul a dispărut curând și, perioada 1953-1969 a fost marcatăde o politică “pe marginea prăpastiei” și de conflicte primejdioase, relațiile dintre Est și Vestdevenind extrem de fragile. Revolta maghiară și invazia anglo-franceză în Egipt au survenitîn 1956, cea din urmă determinându-i pe ruși să amenințe cu intervenția militară în favoareaEgiptului.Cu ocazia vizitei lui Hrușciov în America, în 1959, a început o nouă perioadă denegocieri și astfel s-a născut “spiritul de Camp David” (o variantă timpurie a perioadei dedestindere) între el și Eisenhower. Acesta a luat sfârșit brusc, în 1960, la Summit-ul de laParis, compromis datorită faptului că un avion american de recunoaștere fusese doborât decătre ruși.Cel mai primejdios eveniment s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze, dinoctombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear. Aceastăsituație a rezultat din optimismul exagerat al lui Hrușciov, care credea în iminenta victorie acomunismului, precum și în faptul că îl putea înfrunta pe John F. Kennedy. Stalin a fost unnegociator de risc scăzut, în timp ce Hrușciov era un negociator de risc ridicat, deși eracapabil de mișcări de repliere atunci când se confrunta cu o situație critică.Criza din Cuba a avut în final efectul de a calma lucrurile și, în 1963 a fost semnat untratat de interzicere a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare întreMoscova și Washington. Atunci când Hrușciov a fost îndepartat în 1964, Kosâghin a devenitnegociator șef și întâlnirile au continuat până în 1967.

Existau stări de încordare peste tot în lume. În 1965 SUA a luat fatala decizie de ainterveni în Vietnam și în Republica Dominicană. Al treilea război israeliano-arab a izbucnitîn 1967, URSS și SUA, sprijinindu-i fiecare pe câte unul din oponenți. Invazia Cehoslovacieiîn 1968 de către trupele Tratatului de la Varșovia-după ce președintele Johnson asiguraseMoscova că țara era în sfera acesteia de influență a răspândit teama în Germania de V și aridicat tensiunea internațională. De asemenea a avut drept consecință scindarea și chiar dezintegrarea unor partide comuniste din Occident și, în mod inevitabil, a diminuatatractivitatatea socialismului de tip sovietic. Această epocă de politică “pe marginea prapastiei” s-a sfârșit cu alegerea președintelui Nixon în 1969, după care a început o perioadăde negocieri intense, numită “destindere”.

Această fază a durat din 1969 până în 1979, și în acest timp s-au semnat numeroaseacorduri internaționale. Recunoașterea de către SUA a faptului că acestea și URSS erau pregatite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I în1972. Conferința asupra Securitătii și Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut carezultat semnarea Actului final de la Helsinki. Sovieticii și-au atins un scop-recunoaștereainviolabilității granițelor stabilite în Europa după 1945-dar au acceptat faptul că drepturileomului sunt o problemă de preocupare internațională. Acordurile de la Paris au permis SUA să-și retragă trupele din Indochina și să încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor.Destinderea s-a sfârșit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan. Această acțiune afost rezultatul a două erori de calcul sovietice: aceștia au crezut că operațiunea va dura numaicâteva săptămâni și că americanii nu vor ridica obiecții importante. Președintele american amărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a URSS.

Al doilea Război Rece a durat din perioada ocupării Afganistanului până în martie1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această perioadă a fost marcată de ocreștere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părți vorbeau de nevoia de a fi pregatite pentru război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce maimult o alternativă. Prin urmare, folosirea forței în relațiile internaționale devine legitimă. ÎnSUA, președintele Reagan promitea să restabilească supremația militară, manifestându-și înmod deschis disponibilitatea de a interveni în țări ale lumii a treia, cum ar fi Libia, Cuba și Nicaragua, pentru a promova valorile occidentale. Sovieticii au răspuns cu aceeași monedă și, pe lânga altele au instalat proiectile SS20 în Europa de Est. Influența militară sovietică asupra politicii de securitate mondială era, în prima parte a conducerii lui Brejnev, fără precedent.Intensitatea polemicilor dintre Est și Vest în timpul acestei perioade amintea de primul Război Rece. URSS era ridiculizată și descrisă ca o întruchipare a ”imperiului răului” de către președintele Reagan și, de asemenea era acuzată desusținerea terorismului internațional și chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc pretutindeni în lume. Relațiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă URSSobținea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea și invers. Unul din motivele pentru care s-aajuns la această situație era valul de state comuniste sau procomuniste care au luat ființa în șidupă anul 1974 în Orientul Mijlociu, Africa și America Centrală. SUA și aliații lor s-au decissă redreseze balanța. SUA au folosit boicotarea comerțului ca pe o armă și de asemenea, s-auretras de la Olimpiada de la Moscova din 1980.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puține schimbări înatitudinea URSS. Convingerea sa că mișcarea pentru pace era destul de puternică pentru a siliguvernul Vest-german să-și reconsidere politica de instalare a rachetelor Pershing și Cruiseera greșită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au continuat la Geneva, pentru negociereareducerii armamentului nuclear cu rază medie de acțiune și a celui strategic, la Madrid înlegătură cu CSCE(Conferința asupra Securitații și Comunicării în Europa) și la Viena pentrureducerea reciprocă și echilibrată a forțelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat oschimbare categorică a naturii relațiilor internaționale. Convins că țara sa era secătuită decursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe și a vorbit de o nouă gândire politică. Aceasta confirma faptul că securitatea internațională nu poate fi atinsă numai prin mijloacemilitare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui abolite până în anul 2000 și că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de politică externă și desecuritate internațională. Împreună cu ministrul său de externe, Eduard Șevardnatze,Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” și a cucerit întreaga lume occidentală.

Prima sa întâlnire cu președintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu odeclarație comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear alsuperputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de aceastădată nu a putut fi depășit dezacordul asupra Inițiativei de Apărare Strategică.Al treilea summit de la Washington, din decembrie 1987, a fost istoric, soldându-se cuun acord de eliminare a tuturor categoriilor de arme nucleare cu rază scurtă și medie deacțiune. La ultimul summit de la Moscova din mai-iunie 1988, Reagan și Gorbaciov ausemnat Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acțiune(INF). Cu toate acestea, au continuat să existe mari dificultăți, în special în ceea ce privește controlul asupraimplementării tratatului. Cei doi președinți nu au discutat asupra Inițiativei de ApărareStrategică, sovieticii admițându-și eșecul.Unul din acordurile la care s-a ajuns la Geneva în februarie 1989, a fost cel referitor laretragerea trupelor sovietice din Afganistan. Relațiile URSS cu președintele Bush au fost bune și au condus la semnarea a două acorduri istorice: Tratatul CFE (Tratatul asupra forțelor convenționale în Europa), semnat în 1990 și Tratatul START semnat în iulie 1991.În pofida acestui fapt, dezacordul manifestat de persoanele aflate la conducerea URSSa subminat Tratatul CFE, iar dezmembrarea acesteia a stopat evolutia Tratatului START.Războiul Rece s-a sfârșit pentru că URSS a devenit un solicitant, cu Gorbaciov încercând fărărezultat să obțină împrumuturi mari din Occident pentru susținerea vechiului system.

Rivalitatea sovieto-americană

Rivalitatea sovieto-americană a dominat relațiile internaționale din perioada de după cel de-al doilea război mondial și a atras pe orbita sa multe dispute internaționale ale căror rădăcini nu se regăsesc în această competiție, ca de exemplu, conflictul Arabo-israelian în care, inițial, ambele părți au susținut cauza israeliană.

Crizele inițiale ale Războiului Rece au avut în vedre Turcia și Iranul, dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spațiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei.

Războiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în întreg perimetrul estic al Asiei. Deși în politica Statelor Unite se remarcă o creștere a cheltuielilor destinate apărării și o extindere geografică a zonei de îngrădire a URSS încă din perioada premergătoare războiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, condiția necesară pentru consolidarea acestui proces.

La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat către ideea împingerii graniței cât mai spre nord posibil. În această ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcație, propunere acceptată fără nici un fel de obiecție de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa doua treimi din populație în sud, plasa sub influență sovietică zona nordică mult mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată și un număr de revolte anti-comniste.

SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanță strategică redusă, a decis să instaleze un guvern autohton în sud și să se retragă cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituției Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin instituționalizarea Republicii Democrate Populare Coreene și sfârșind prin a-și retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retrăgându-și trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilitățile determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil). Totuși, SUA nu dorea să asiste la o prăbușire a Coreei de Sud și a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic și militar pentru a putea face față provocărilor interne și atacurilor de guerilă. Astfel, până în anul 1950 Coreea de Sud își consolidase securitatea internă, însă o serie de probleme precum creșterea prețului la orez a dat naștere la nemulțumiri punând în dificultate administrația Rhee.

Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populația va declanșa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmații se bazau pe existența, nedovedită însă, a unui număr de 77000 luptători de guerilă și a altor 500000 de comuniști aflați în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat inițiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin, deși nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviințat invazia mizând pe un conflict de scurtă durată și pe o victorie rapidă a Nordului și evitând în acest fel o intervenție americană. Dând dovadă de precauție, după un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia și-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Hrușciov a criticat această decizie susținând că implicarea unuia sau a două detașamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.

În timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla în vacanță. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington și-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) și de Austria (1938) când pasivitatea democrațiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului :

„Daca această acțiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial, așa cum incidente similare au condus la declanșarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine că fundamentele și principiile Națiunilor Unite erau amenințate în cazul în care acest atac neprovocat nu era stopat.”

Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a unui oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului.

Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor națiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică, pe măsură ce așteptau să vadă dacă Statele Unite vor acționa sau nu; exista și temerea SUA, cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina Europa să adopte o poziție neutră. Așadar, decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie față de națiunea coreeană sau datorită importanței sale strategice, ci în dorința amortizării tensiunilor generate în sistemului internațional. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorită boicotului sovietic, a putut condamna invazia și soma Coreea de Nord să se retragă. Așa cum era de așteptat somația a rămas fără răspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul naval și aerian acordat Coreei de Sud știind că se va bucura de sprijinul Organizației Națiunilor Unite, în ciuda faptului că inițiativa a premers unei solicitări adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat că SUA ar fi adoptat același comportament și în cazul în care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliu de Securitate, dar trebuie menționat că o componentă importantă a politicii administrației Truman a fost aceea de a asigura funcționalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectivă. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un război a cărui comandă a căzut pe umerii Statelor Unite și în cadrul căruia toate deciziile importante au fost luate de către americani. În cele din urmă, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adaugă și Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic și Turciei având însă o importanță semnificativă.

Inițial, ajutorul Statelor Unite și Marii Britanii s-a materializat în suport aerian și naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (pană la sfârșitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât președintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.

Reușita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administrația americană să se întrebe ce va urma. Inițial, Statele Unite au declarat că intervenția are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de război, dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze în consecință, fiind asigurat că este puțin probabil ca URSS și China să ofere suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de vedere:

1. practica pedepsirii agresorului își mai găsise aplicare în politica Aliaților (în anii 1944-1945 Aliații nu s-au oprit la frontierele Germaniei).

2. trebuia prevenită o eventuală regrupare a forțelor nord-coreene și izbucnirea unui nou conflict.

3. se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.

Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezoluție britanică, aprobată cu o majoritate covârșitoare de Adunarea Generală, a împuternicit forțele ONU să traverseze Paralela 38, să „restabilească ordinea în întreaga Peninsulă” și să organizeze alegeri.

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio că țara sa se consideră îndreptățită să intervină, dacă trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în conflict încă din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât și în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului și a început pregătirea pentru „o intervenție în războiul Coreean dacă va fi necesar”. O lună mai târziu Mao își exprima îngrijorarea față de o victorie a americanilor în Coreea declarând că ”în cazul în care Statele Unite imperialiste câștiga războiul, vor deveni mai arogante și vor fi o amenințare la adresa noastră”. La sfârșitul lunii septembrie China se considera aptă de a intra în război. Astfel pregătită și bazându-se și pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră Paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian și astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez să-și reconsidere poziția. Dar Mao face presiuni în vederea materializării intervenției armate, astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetrează în forță spațiul nord-coreean.

La sfârșitul lunii noiembrie MacArthur lansează ofensiva finală în dorința de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acțiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineză. Astfel, înfrângerea suferită de trupele americane în Bazinul Changjin, coroborată cu înfrângerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generală. La data de 6 decembrie, forțele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice. În Ajunul Anului Nou forțele chineze și nord-coreene au lansat o altă ofensivă majoră, capturând Seulul și determinându-l pe Secretarul de Stat Acheson să declare, ulterior, această încleștare ca fiind cea mai severă înfrângere de la Bătălia de la Bull Run din timpul Războiului Civil.

După ce Aliații au avansat două propuneri de încetare a focului, eșuate însă (decembrie 1950 și ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă la negocieri.

Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului (conferind o poziție ușor avansată Coreei de Sud față de Paralela 38). O dată soluționat acest aspect, în atenția negociatorilor a fost adusă problema repatrierii prizonierilor de război împotriva voinței lor. Aproape jumătate din prizonierii comuniști (două treimi dintre aceștia fiind chinezi) au refuzat să se întoarcă în țările de origine. Comandamentul ONU a ezitat să-i repatrieze forțat, nu doar din motive de propagandă ci și pentru a nu-i expune pe aceștia unor tratamente asemănătoare cu cele ale prizonierilor ruși înapoiați după Yalta.

În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace și o dată cu respingerea ei de către comuniști s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor acțiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor operațiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactică a ONU a vizat o masivă acumulare de trupe și dirijarea acestora fie spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operațiune susținută de atacuri asupra depozitelor de provizii și aerodromurilor chineze. În timpul vizitei sale în Coreea, președintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul unei încetări a focului în peninsulă. Deși nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operațiuni majore, a sugerat discret, într-un cerc restrâns „că în absența unui progres satisfăcător, intenționăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de inhibiție și vom înceta a ne simți răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, după toate probabilitățile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reașezarea la masa tratativelor și constatându-se acordul tuturor părților implicate, negocierile au fost reluate. Încă o dată acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate și mai mult de rezistența liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistițiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane, precum și de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniștii au renunțat la cererea lor privind repatrierea forțată a prizonierilor și acordul de încetare a focului a fost semnat.

Bilanțul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni și 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă și peste 100.000 au fost răniți. Peninsula a sfârșit, așa cum de altfel era și înainte de izbucnirea războiului, prin a fi mai aspru împărțită decât Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era încă exclusă. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee să accepte armistițiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud și a menținut trupe pe teritoriul acesteia.

Una din motivațiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul nu a fost cel scontat este relevat și de reținerea acestui for de a întreprinde alte acțiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar, dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câștiguri comunității internaționale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reală a capacității acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face această greșeală în Vietnam, când deși au bombardat în anii ’60 și ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un armistițiu, care să respecte în linii mari granițele de dinainte de război. Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaționale privind legitima apărare.

Inițial conflictul din peninsulă a întărit alianța sino-sovietică. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpăra” necesarul militar de la partenerul sovietic a slăbit coaliția.

O importanță mult mai mare a avut-o însă efectul războiului din Coreea asupra relațiilor dintre SUA și Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii războiului să forțeze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-și chiar riscul ca Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgență aspectului și a indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependențe comerciale a Japoniei față de China. Prin aceasta, statul nipon rămânea imobilizat în sfera de influență a Statelor Unite.

Alături de relație SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat și raporturile dintre Statele Unite și fosta Germanie Federală, mai exact avem în vedere planurile de reînarmare a acestui spațiu. Se poate afirma fără nici o îndoială că prezența militară sovietică în Europa Centrală o depășea net pe cea a NATO; la acea vreme se credea că 175 de divizii sovietice erau gata de acțiune. Deși această estimare a fost redusă, ulterior ajungându-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliaților aflate pe frontul german. Planurile de război ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa și pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie și Africa de Nord. Așadar, nu constituie nici o surpriză faptul, că cei mai timpurii avocați ai reînarmării Germaniei s-au dovedit a fi SUA și Marea Britanie. Atât Statele Unite, cât și Marea Britanie au început să analizeze un plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi însă nedigerabilă deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Războiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizată. Unu lucru era cert însă și anume faptul că acțiunea nord-coreeană nu pute fi catalogată ca fiind una izolată, ci ca făcând parte dintr-o strategie comunistă privită la nivel mondial. Statele Unite, care era supusă unui proces de reînarmare puternic, privea în continuare cu suspiciune intențiile sovietice, astfel încât într-o primă fază s-a declarat partizană a menținerii trupelor în Europa Occidentală. Însă, în iulie 1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au determinat pe Acheson să acorde prioritate reînarmării Germaniei sub o directă consiliere americană.

La început Statele Unite au insistat pe suficiența unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comandă a NATO și pe necesitatea reînarmării Germaniei. Datorită unei atitudini contrare ferme a Franței, administrația americană a adoptat o poziție mai puțin rigidă, dar a stipulat permanent că un eventual refuz al reînarmării Germaniei ar periclita prezența americană pe continent.

În urma unor intensive negocieri atât Franța cât și SUA și-au modificat pozițiile inițiale. Pe de o parte, Franța a acceptat prezența în „armata europeană” a unor unități de luptă germane și a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de altă parte, SUA a acceptat ideea conform căreia progresul și securitatea continentului nu se pot contura fără o armată europeană.

Inițial, SUA au sperat ca primii recruți vest-germani să devină operaționali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil puțin mai lent. Astfel, prima operațiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibilă în anul 1957. Reînarmarea Germaniei Federale a rămas controversată și a dat naștere la o serie de întrebări. A avut această decizie un rol hotărâtor, așa cum au susținut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, în menținerea partiționării Germaniei (cel puțin până în 1990)? A fost o mișcare esențială pentru consolidarea credibilității capacității de apărare a NATO și pentru supraviețuirea alianței după retragerea lui De Gaulle din 1965? Și în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei în Europa Occidentală, că problematica reînarmării acestui spațiu a fost adusă în discuție nu de către Germania însăși, cum s-a petrecut după Primul Război Mondial, ci chiar de către americani?

Momentele de varf ale Razboiului Rece au fost cele in care confruntarea dintre cele doua puteri a parut inevitabila: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), Razboiul din Coreea (1950-1953), Crizal Suezului (1956) si Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962). Blocada Berlinului Ruptura dintre blocul Sovietic si Occident a fost completa odata cu blocada Berlinului, din 1948-1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizarii Germaniei ocupate intre SUA, Marea Britanie, Franta si URSS. Berlinul de Vest era o sursa de tensiuni si dispute. Nemultumirile au fost atat de mari incat sovieticii au decis sa izoleze capitala. La 31 martie 1948 maresalul Vladimir Sokolovski, comandantul sef al fortelor sovietice in Germania, a hotarat sa controleze din punct de vedere militar toate relatiile intre zona occidentala si cea orientala. Raspunsul occidentului a fost un transport aerian de proportii uriase, care aprovizionau Belinul de Vest cu bunuri si alimente, pana la ridicarea blocadei de catre sovietici. Sovieticii au pus capat blocadei pe 12 mai 1949, Berlinul de Vest a fost alipit Germaniei occidentale prin sosea si cale ferata.Berlinul devine emblema luptei pentru libertate in fata URSS, permite reabilitarea politica si reinegrarea in tabara occidentala.

Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, in 1949, a doua state germane: Republica Federala Germana (RFG-8 mai) cu capitala la Bonn si Republica Democrata Germana (RDG-7 octombrie) avand capitala in Berlinul de est.

Acest razboi este considerat cel mai devastator al perioadei. La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie si propunerea a fost acceptata de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica care era mult mai industrializata. Ca urmare URSS a instalat la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimand in acelasi timp si revoltele anti-comuniste. SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton si sa se retraga cu un minim de efecte negative. A urmat organizarea alegerilor libere din mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea Constitutiei Republicii Coreea. In acest timp in nord Rusia a contra-atacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene si si-a retras trupele in luna decembrie; iar SUA au urmat exemplul sovieticilor retragandu-si deasemenea trupele. Deoarece SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud, a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila.Pana in 1950 Coreea de Sud si-a consolidat securitatea interna. Liderul nord-coreean, Kim II Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. Astfel la 25 iunie 1950 doua corpuri de armata nord-coreene au invadat sudul, trecand paralela 38. Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemului international. Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval. Insa in curand (pana la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.Astfel, pe 7 octombrie 1950, o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa restabileasca ordinea in Peninsula si sa organizeze alegeri. La sfarsitul lunii noiembrie MacArthur lanseaza ofensiva finala in dorinta de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza.La data de 6 decembrie, fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 saptamani de la debutul contra-ofensivei sud-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In Ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand si evacuand Seulul, capitala Sudului. In iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri, insa acestea au fost deosebit de dure intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului (conferind o pozitie usor avansata Coreei de Sud fata de Paralela 38). In octombrie 1952 Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953.

Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Din nou acestea au fost deosebit de dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze.

Armistitiul s-a semnat la Pan Mun Jon pe 27 iulie 1953, la 5 luni dupa moartea lui Stalin. Bilantul razboiului este infiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni si 1, 3 milioane de sud-coreeni (in mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti.

Criza Suezului.Criza Suezului este un episod al Razboiului Rece constand in atacarea Egiptului de catre Franta si Marea Britanie pentru redobandirea controlului asupra Canalului Suez si Israel.Criza politico-militara a izbucnit ca urmare directa a hotararii lui Gamal Abdul Naser din 26 iulie 1956 de a nationaliza Canalul Suez, respectiv respingerea ofertei americano-britanica de a construi barajul de la Assuan, lucrare care urma sa permita irigarea unui milion de hectare in Egipt si sa rezolve o parte din problemele de aprovizionare ale tarii. Hotararea luata are repercursiuni negative asupra Marii Britanii care era principala beneficiara a canalului si pentru Franta. Negocierile nu au dus la nici un acord si astfel Franta si Marea Britanie se pun de acord cu Israelul, stabilesc in secret un plan la 22 octombrie 1956.Acest plan presupunea ca Israelul sa atace Egiptul pe 29 octombrie, apoi Franta si Marea Britanie, sub pretextul securitarii canalului, ar adresa un ultimatum Egiptului si Israelului, cerand retragerea trupelor lor la 15km de canal.Daca nu, vor ocupa canalul pentru asigurarea libertatii navigatiei. Aceasta operatiune a fost vazuta ca o operatiune coloniala de lumea a treia, iar URSS profita de aceasta pentru a incearca sa inconjure tarile NATO prin intermediul lumii a treia. Americanii au fost nemultumiti de decizia luata de Franta si Marea Britanie fara consimtamantul lor, astfel le-a refuzat garantarea securitatii fata de URSS, care a dat un ultimatum cu privire la a se pune capat operatiunii si a declarat ca este gata sa ulitizeze arme moderme distructive. Razboiul din Suez are doi invingatori URSS si Egiptul.

Criza rachetelor din Cuba. Criza din Cuba marcheaza un moment crucial in desfasurarea relatiilor internationale, fiind apreciata drept cea mai grava dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.Aceasta a adus omenirea in pragul unui razboi nuclear. In secolul al XVI-lea populatiile originale amerindiene (Taino, Siboney si Guanajatabey) au cazut sub dominatia Spaniei, iar in mai putin de 200 de ani, populatia indigena a fost practic exterminata total. Lupta coloniei pentru independenta a inceput in 1868 si a continuat de-a lungul secolului al XIX-lea pana la Razboiul spaniolo-american din 1898. Statele Unite au ocupat insula pana cand i s-a recunoscut independenta in 1902, limitata totusi de Amendamentul Platt (revocat in 1934), SUA continuand sa aiba o influenta majora in politica cubaneza. Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz si armata lor de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherila care se opuneau dictatorului Cubei, Fulgencio Batista. 'Miscarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste miscari si a cucerit puterea, formand in 1959 Guvernul, dupa victoria impotriva fortelor militare loiale lui Batista. In momentul in care Batista a fost inlaturat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetatenilor straini si a companiilor straine (in special nord-americane). Noul guvern revolutionar a adoptat reforma agrara si a confiscat cea mai mare parte a proprietatilor agricole ale companiilor straine. In scurta vreme, relatiile cu SUA s-au deteriorat. Castro s-a declarat comunist, explicand ca incearca sa construiasca socialismul In Cuba. Astfel au fost stabilite relatii deplomatice cu Uniunea Sovietica. Guvernul a fost condus de Partidul Comunist Cubanez, iar in 1976 s-a adoptat Constitutia dupa modelul sovietic. In urmatoarele decenii Cuba a primit ajutor de la URSS ; in schimbul zaharului cubanez, sovieticii livrand petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumata de Cuba, iar restul era vandut pe piata mondiala pentru un profit de cateva miliarde de dolari. In schimbul acestui ajutor sovietice, Cuba sprijinea miscarile comuniste din toata America Latina (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia si Chile) si din Africa (Angola, Mozambic si Etiopia). La inceputul anului 1962 relatiile dintre cubanezi si sovietici s-au deteriorat.Ajutorul acordat de sovietici nu mai compensa decat intr-o foarte mica masura. Castro a cerut Uniunii Sovietice includerea in Pactul de Varsovia, insa cererea i-a fost refuzata sub pretextul necesitatii continuitatii geografice a pactului si aratandu-i caracterul regional. Presedintele american John F. Kennedy a anuntat intr-un discurs televizat, ca avioanele americane de spionaj au descoperit baze rusesti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal in Cuba, in Cristóbal, San Candelaria, Guanajay, Sagua la Grande si Remedios. Aceste rachete, purtand focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, avand raza de actiune medie (2000 km), erau capabile sa loveasca un numar mare de orase americane foarte importante, precum Washington. Kennedy a anuntat ca va ordona o "carantina" navala a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice sa mai transporte pe insula armament, si a explicat faptul ca SUA nu va mai tolera existenta amplasamentelor de lansare a rachetelor. Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele avionului-spion U-2 a descoperit ca sovieticii construiau baze de lansat proiectile de raza mijlocie in Cuba. In ziua urmatoare, presedintele Kennedy a convocat o intrunire de urgenta cu consilierii sai experimentati din domeniile militar, politic si diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenintatoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. Dupa respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele proiectilelor, ExCom s-a decis pentru o carantina navala si s-a cerut ca respectivele baze sa fie dezmembrate si proiectilele sa fie indepartate. In noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anuntat decizia sa pe postul national de televiziune. In timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut pana la punctul in care era gata sa izbucneasca un razboi nuclear intre cele doua super-puteri. Pe 23 octombrie a inceput carantina Cubei, dar Kennedy a decis sa dea mai mult timp de gandire conducatorului sovietic Nikita Hrusciov in ceea ce privea actiunile SUA, impingand linia limitrofa a carantinei inapoi cu 500 de mile. Pana pe 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta incarcaturi militare, si-au incetinit sau modificat cursul, sau chiar s-au intors atunci cand s-au apropiat de linia de carantina (blocada navala). La cererea a peste 40 de tari necombatante, Secretarul-General al SUA, generalul U. Thant a trimis apeluri private lui Kennedy si omologului sau rus Nikita Hrusciov, insistand ca guvernele lor sa se abtina de la orice actiune care ar putea agrava situatia si care ar putea aduce riscul unui razboi. La ordinul sefilor Statului-Major, fortele militare americane au intrat in DEFCON 2, gradul cel mai inalt de alerta atins vreodata in epoca postbelica, deoarece comandantii militari se pregateau pentru un razboi pe toate planurile cu Uniunea Sovietica. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat ca lucrarile la bazele de proiectile din Cuba continua fara intreruperi, iar ExCom dezbatea autorizarea unei invazii americane in Cuba. In aceeasi zi, sovieticii au transmis o propunere de a incheia criza: bazele de proiectile vor fi demontate in schimbul promisiunii Statelor Unite de a nu invada Cuba. Pe 27 octombrie, totusi, Hrusciov s-a contrazis, cerand in public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandantii militari sovietici. In timp ce Kennedy si sfatuitorii sai din timpul crizei dezbateau aceasta intorsatura periculoasa a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborat in Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Kennedy a interzis o replica militara, exceptand cazul in care mai multe avioane de supraveghere ar fi tintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza, Kennedy si sfatuitorii sai au fost de acord sa dezarmeze in secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o data ulterioara, pentru a preintampina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO. Pe 28 octombrie, Hrusciov a anuntat intentia guvernului sau de a demonta si indeparta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Criza proiectilelor cubaneze s-a incheiat. In noiembrie, Kennedy a retras blocada navala, si pana la sfarsitul anului toate rachetele ofensive au fost luate din Cuba. Curand dupa acestea, SUA si-a retras proiectilele din Turcia.

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Miller, David, Ed. Humanitas, București, 2006

Realismul în relațiile internaționale”, Guzzini, Stefano, Ed. Institutul European, Iași, 2002

International History”, Scott, Len, British Council, Iași, 2007

Manual de Relații Internaționale”, Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Ed. Polirom, Iași, 2006

Florin Constantiniu, De la razboiul fierbinte la razboiul rece,Editura Corint,Bucuresti,2008

Pascal Boniface; Relatiile Est-Vest 1945-1991,Editura Institutul European,Iasi,2005

Martin McCauley- “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iasi, 2009

Marțian I. Niciu, „Organizații internaționale guvernamentale”, ediția a doua, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 2003

Miller, David, „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Ed. Humanitas, București, 2006

McCaulez, Martin, „Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iași, 1999