. Relatiile Dintre Biserica Si Masonerie de a Lungul Istoriei

introducere

Originile puternic contestate ale Francmasoneriei, istoria ei frământată și cu implicații în aproape toate ramurile vieții omenești, au făcut să se scrie mult, chiar foarte mult, în încercarea de a risipi vălul de negură care plutește încă deasupra acestei organizații. Fiecare cercetător, istoric sau nu, care a scris despre Francmasonerie, s-a ocupat de unul sau mai multe aspecte ale acestui vast domeniu: istoria propriu-zisă a Masoneriei, doctrina, semnele și simbolurile acesteia; alții au încercat să dezvăluie, cum vom vedea, care au fost și sunt scopurile cele mai ascunse ale masonilor aflați în cercurile conducătoare.

Însă majoritatea lucrărilor au fost scrise fie de scriitori membrii ai acestei organizații, care o prezentau sub un unghi cu totul favorabil, considerând fiecare act al ei ca o necesitate și o reușită, fie de adversarii radicali ai societății masonice pe care au atacat-o cu violență.

În lucrarea „Biserica și Masoneria. Retrospectivă istorică”, ne vom strădui să prezentăm, cât mai obiectiv, dar din punctul de vedere al învățăturii creștin-ortodoxe, un aspect mai puțin cunoscut: relația dintre Bisericile Romano-Catolică și Ortodoxă și Masonerie.

Trebuie reținut de la început că, prin această lucrare, nu ne-am propus să aducem o critică, directă sau indirectă, nici unui membru al Masoneriei, indiferent cine este acesta. Dorim numai să tragem un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi, creștini ortodocși sau nu, spre luarea aminte la acțiunile și influențele masonice ale veacului în care trăim.

Mass-media vehiculează adesea informații de genul „cutare preot/ cutare ierarh a fost (este) mason” – informații cu priză la public, dar care, trebuie să recunoaștem, lovesc direct în instituția Bisericii. False sau adevărate, aceste lucruri trebuie să ne dea un impuls, o forță prin care noi, în calitate de teologi ai Bisericii, să ne ridicăm împotriva acestei puteri a întunericului care este Masoneria., pentru apărarea celor pe care în viitor îi vom învăța, ca profesori, sau îi vom păstori, ca preoți.

Francmasoneria nu este o simplă organizație „caritativă și filantropică”, cum se autodefinește în orice Statut de funcționare. Ea este o organizație complex organizată pe bază ierarhică, având întruniri de obicei noaptea, în cel mai mare secret, luând hotărâri care privesc, de cele mai multe ori, întreaga lume, dar făcâd cunoscute „profanilor”, cum îi numesc ei pe cei ce nu sunt masoni, numai lucruri de importanță minoră.

Cele ce știm totuși despre Masonerie au fost aflate, fie cu acordul mai marilor organizaței, fie prin deconspirarea nedorită a vreunui fost mason intrat în conflict cu această societate.

Parcurgând atât materialul pro-masonic, cât și cel potrivnic Masoneriei, ne vom strădui să lăsăm cititorului ideea clară că a fi creștin-ortodox este incompatibil cu a fi adept al organizației masonice.

I SCURT ISTORIC AL MASONERIEI

Ca organizație secretă, Francmasoneria se consideră a avea rădăcini adânci în istoria omenirii.

Etimologic, termenul “francmason” înseamnă “constructor liber”, mai exact, “maestru în meseria de cioplitor în piatră și constructor” și apare pentru prima oară în anul 1526 în lucrarea lui William Bonde, “Pelerinaj de perfecționare”.

Ca și concept, Francmasoneria se consideră a fi apărut o dată cu primii oameni. Astfel, primul francmason ar fi fost Adam, care a primit tainele construirii de la Însuși Marele Arhitect al Universului, de la Dumnezeu. Mai târziu, francmasonii sunt socotiți cei care au încercat să ridice Turnul din Babilon, constructorii templului ridicat de Solomon tot francmasoni ar fi. Și tot astfel, masonii de azi își caută înaintașii printre cele mai îndepărtate spițe ale neamului omenesc, încercând să- și justifice existența.

Prin secolele X- XI, când a apărut, după unele indicii, Francmasoneria era o organizație destul de riguroasă a constructorilor de catedrale și biserici din Apusul Europei, centrată în jurul ideii de păstrare a secretului profesional: aveau un limbaj secret, semne, parole și vestimentație specifică. Acești constructori se aflau în strânsă legătură cu clerul, primii maeștri constructori fiind călugări.

În țările Europei, grupările de francmasoni erau protejate de suverani primind numeroase privilegii și scutiri de impozite. Cineva putea fi admis în corporație numai pe baza inițierii și se obliga să păstreze secretul riturilor și să respecte un anumit număr de reguli.

În secolul al XIII- lea, o dată cu apariția stilului gotic, când se naște moda de a construi “catedrale de lumină spre albastrul cerului”, în organizațiile de constructori numărul mirenilor îl depășește pe cel al călugărilor; totuși, laicii rămân grupați în jurul ordinelor monahale, mai ales Ordinul Templierilor.

Aproape toți istoricii care s-au ocupat de Masonerie au acordat un rol important Templierilor, considerați de unii, adevărații “vinovați“ de existența Francmasoneriei.

Ordinul Templierilor este întemeiat la Ierusalim de nouă cavaleri apuseni în frunte cu Hugues de Payns, în anul 1118, având misiunea de a proteja pelerinii în drum spre Ierusalim și de a păzi Sfântul Mormânt.

În 1127, templierii obțin protecția Sfântului Bernand de Clairveaux care stabilește regulamentul Ordinului. Șeful era numit Mare Maestru, iar deviza templierilor era următoarea: “Non nobis, Domine ! Non nobis, sed nomini Tuo ad gloriam !” (Nu pentru noi, Doamne ! Nu pentru noi, ci pentru gloria numelui Tău!)

Din 1163, noii membri trebuia să jure supunere Marelui Maestru. Reuniunile Templierilor erau de două tipuri: secrete și publice. Candidatul care dorea intrarea în ordin era supus la diferite probe, apoi era primit într-o reuniune secretă, după un ritual preluat din inițierile păgâne. De asemenea, accesul femeilor era interzis.

Din necesități de luptă contra musulmanilor, ordinul capătă o organizare excepțională în epocă: disciplină redutabilă, uniformă proprie, teritorii autonome, un cod etic propriu, o simbolistică aparte, precum și parole speciale de a se recunoaște între ei. Posedau, de asemenea și o ierarhie militară bine pusă la punct. Templierii aveau privilegii lumești substanțiale: nu plăteau impozite, dar le percepeau pe moșiile lor; nu erau supuși nici unei autorități, aveau propriile tribunale. Mai mult, Ordinul se îndepărtase de la scopul instituirii lui; înființaseră case de schimb al banilor, transportau bani dintr-o zonă în alta, construiau edificii în întreaga lume.

În anul1307, martie, ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay, părăsește Ierusalimul (care fusese cucerit de musulmani încă din secolul al XII-lea) și își stabilește sediul general la Paris. În același an, regele Franței, Filip cel Frumos, care avea, se pare, datorii bănești substanțiale față de templieri, împreună cu papa Clement al V-lea pune la cale distrugerea Ordinului Templierilor. Astfel, în octombrie 1307, începe în Franța o razie a Poliției împotriva templierilor, Marele Maestru este arestat împreună cu mulți alți cavaleri și averea le este confiscată. Douăzeci și cinci de templieri au murit sub tortură pentru că nu au mărturisit unde se afla Tezaurul Ordinului. Nici până astăzi nu se știe nimic despre acest tezaur.

Procesul templierilor a durat șapte ani. Împotriva lor s-au adus diferite acuzații precum: profanarea Sfintei Cruci, adorarea unui idol ciudat numit „Bafomet”, practicarea sodomiei – emblema lor era un cal cu doi călăreți (această ultimă acuzație a fost negată până la moarte de toți membrii Ordinului).

La 18 martie 1314 are loc arderea pe rug a lui Jacques de Molay chiar în fața Luvrului. Acesta a strigat regelui că atât el cât și papa vor muri în același an: Clement la patruzeci de zile, iar Filip, mai înainte de a se încheia anul. Previziunea s-a îndeplinit întocmai: la patruzeci de zile, papa murea de piatră la rinichi, iar regele, răsturnat din șa de un mistreț.

După distrugerea Ordinului Templierilor, grupările de meșteșugărești și-au păstrat privilegiile, s-au atașat altor ordine (al Ioaniților, de exemplu), dar au preluat multe din ierarhia, ritualurile și legendele Templierilor. Mai mult, se pare că pentru a scăpa de prigoană, templierii s-au deghizat în meșteșugari constructori și au intrat în breasla Masoneriei.

De acum înainte, corporațiile de zidari vor evolua treptat spre ceea ce este astăzi Francmasoneria: o societate secretă ai cărei membrii au idealuri comune și proclamă libertatea și egalitatea tuturor oamenilor.

Cu secolul al XIV-lea se stinge epoca marilor construcții feudale. Francmasonii își pierd în societate poziția pe care o aveau când se aflau sub protecția Templierilor. Astfel, în 1326, Conciliul de la Avignon condamnă cu severitate confreriile pentru dorința acestora de păstrare a secretului, a semnelor particulare, a limbajului și a simbolurilor. Francmasonii erau acuzați de erezie din cauza faptului că nu cereau avizul Bisericii în ceea ce întreprindeau.

Condamnarea Francmasoneriei nu durează foarte mult, căci papa Benedict al XII-lea aplanează conflictul acesteia cu Biserica în 1334. El reconfirmă toate privilegiile pe care le avuseseră mai înainte francmasonii.

În 1370, în Anglia, la York, apar primele regulamente masonice: charte și constituții. Dintre hotărârile stabilite putem aminti: adunările masonice se deschideau cu rugăciune, adeptul trebuia să treacă printr-o perioadă de probă, intrarea în Francmasonerie se făcea prin jurământ, etc..

Între timp evoluează și locurile de întrunire al francmasonilor. Acum își ridică locașuri din materiale rezistente, capabile să înfrunte anii.

Deși în 1334 Francmasoneria reintrase sub protecția Bisericii, nu toate grupările masonice vor accepta acest lucru. O primă scindare apare odată cu începutul secolului al XV-lea, când Loja “Datoria de Libertate” și-a declarat autonomia, sustrăgându- se de la Statutul Bisericii. Majoritatea masonilor au rămas însă atașați de religie.

În a doua jumătate a secolului al XV- lea au loc numeroase întruniri ale conducătorilor masoni, având în vedere o nouă organizare a Francmasoneriei, datorită numărului mare de membri: în Europa erau peste 30.000 de masoni. În 1459, la Rotisbonna are loc reuniunea a 19 Maeștri și 26 de companioni. Se hotărăște revizuirea vechilor cutume (normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție) ale Lojilor și înlocuirea cu noi constituții pentru cioplitorii în piatră. În același an, o altă reuniune ia în discuție problema dacă Francmasoneria să se deschidă lumii sau nu. Maeștrii sunt contra dezvăluirii secretelor masoneriei lumii profane, aceasta nefiind pregătită pentru secretele masonice.

Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea sunt primiți în Loji mulți neprofesioniști, ajungând în secolul al XVI- lea să fie majoritari. Dacă Francmasoneria constructorilor și maeștrilor a fost numită de istorici “Francmasoneria operativă”, de acum va avea loc trecerea spre următoarea fază a organizării ei: “Francmasoneria speculativă”. Această transformare nu s-a întâmplat pretutindeni în același timp, ci a variat de la o zonă la alta a Europei și a durat cel puțin două secole.

Secolul al XVI-lea readuce pe plan european o nouă criză a Francmasoneriei și un nou conflict cu autoritatea statului în unele țări vestice. În Anglia, încă din 1495, regele Henric al VIII-lea nu vedea cu ochi buni adunările masonilor, interzice folosirea semnelor de recunoaștere; această măsură rămâne însă fără urmări. Luna iulie 1500 și respectiv 1505 aduce din partea Parlamentului francez interdicții, sub pedepse grave, ale întrunirilor constructorilor, a banchetelor și ceremoniilor de inițiere pentru intrarea în Ordin. Tot în Franța, regele François I (1515- 1547) interzice banchetele confreriilor masonice sub pretextul punerii în pericol a siguranței statului.

Vechea Germanie era însă cu mult mai tolerantă față de francmasoni. Episcopul Herman de Koln convoacă, în 1535, o adunare a membrilor confreriilor din întreaga Europă. Este redactată cu această ocazie o chartă în care se menționează vechimea instituțit mai tolerantă față de francmasoni. Episcopul Herman de Koln convoacă, în 1535, o adunare a membrilor confreriilor din întreaga Europă. Este redactată cu această ocazie o chartă în care se menționează vechimea instituției și se accentuează ideea de păstrare a secretelor și a ritualului, cerându- se patronajul Sfântului Ioan.

În Anglia, deși în 1561, regina Elisabeta a încercat la început să-i persecute pe francmasoni, considerându-i ostili coroanei, și- a dat seama de greșeală și a luat Ordinul sub protecția sa directă.

În secolul al XVII-lea vechea Masonerie, cea “operativă”, decade din ce în ce mai mult, mai ales începând cu deceniul al treilea. Admiterea persoanelor străine de profesia construcțiilor continuă cu și mai mare putere în acest secol. Se cunosc numele multor nobili care au aderat la loji masonice; erau atrași pe de o parte de inițierile practicate în loji, iar pe de altă parte de posibilitatea de a se grupa în secret. Masoneria se transformase aproape în totalitate într-o societate cu caracter filosofic și politic.

Jumătatea secolului al XVII- lea este marcată în Anglia de Războiul Civil dintre catolici , anglicani și presbiterieni, având loc numeroase masacre și execuții. Nici Franța nu a rămas nezguduită de conflicte: Facultatea de Teologie din Paris condamnă adunările masonilor (1645), iar în 1673, Colbert, după ce suprimă scutirile de taxe care erau în vigoare, introduce spioni în lojile masonice, de teama unui complot.

Revenind în Anglia, trebuie menționat că Francmasoneria era divizată în două părți, corespunzătoare celor două tabere: Wilhelm al III-lea de Orania și partizanii familiei Stuart. Cei din urmă, învinși, vor veni în Franța, înființând aici loji masonice. În Anglia, învingătorul Wilhelm al III-lea va lua lojile rămase sub protecția sa, pregătind astfel cel mai important eveniment din istoria Francmasoneriei: este înființată la 24 iunie 1717, la Londra, Marea Lojă a Masoneriei speculative, a cărei diviză era: ” Un om liber într-o țară liberă”.

Anul 1717, este considerat atât de francmasoni, cât și de istorici, anul de naștere al Francmasoneriei moderne. De acum, lojile vor păstra numai simbolurile, parolele și semnele vechilor confrerii, vor organiza ritualurile și vor adopta idealul eliberării omului prin cultură.

În Franța nu se cunoaște cu certitudine data apariției primei Loji masonice moderne. S-au avansat trei ani diferiți: 1721, 1723 și 1725. Se știe doar că fondatorul primei Loji franceze este cavalerul de Ramsay, scoțian de origine.

Englezul James Anderson, membru de frunte al Marii Loji din Londra, redactează prima Constituție Masonică, lucrare publicată în 1723 și care va deveni catehismul Francmasoneriei universale. Constituția cuprindea patru părți mari:

Istoricul Masoneriei, ”o istorie fabuloasă”, după majoritatea cercetătorilor.

Obligațiile unui francmason.

Regulamentele generale urmate de maniera de a înființa o nouă lojă.

Patru cântece masonice urmate de notele lor.

Partea istorică a Constituției arată că Adam a fost promotorul Francmasonilor, căruia Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, i-a transmis primele noțiuni de geometrie.

Din această cauză, după cercetarea documentului masonic al lui Anderson, Vaticanul ia măsuri extreme: la 28 aprilie 1738, papa Clement al XII-lea publică bula „In eminenti apostolatus specula”, condamnând Masoneria ca societate secretă. Papa se temea că frecventarea lojilor de către protestanți să nu-i îndepărteze pe catolici de adevărata credință. Excomunicarea nu a avut efectul dorit decât în țările unde domina Inchiziția; de exemplu în Portugalia, un francmason putea fi condamnat la galere. În Franța însă, Parlamentul, compus în majoritate din necatolici, a refuzat să accepte Bula pontificală, iar condamnarea a rămas fără efect.

În același an, 1738, apare o nouă Constituție masonică, puțin modificată, care acordă o importantă mai mare Bibliei. Apar însă dimensiuni din cauza Bibliei între Loja de York și cea din Londra, terminate în 1813 prin acceptarea Scripturii în ritualul masonic.

În secolul al XVIII-lea, Francmasoneria se va răspândi în Franța din marile orașe către târgurile învecinate, prin funcționari, negustori, militari și marinari. În ceea ce privește clerul bisericesc, episcopii catolici rămâneau în general la distanță de loji, care erau însă frecventate de preoți, călugări și de unii vicari. Se pare ca existau câteva loji compuse in majoritate din ecleziaști vechi sau regulați.

Fondatorul Francmasoneriei Franceze, cavalerul de Ramsay, va elabora în 1737 prima expunere doctrinară a Masoneriei. Ca urmare, autoritățile vor persecuta pe francmasoni. Inspectorul Poliției franceze, Herault, va organiza o expoziție antimasonică, care va pune în pericol reputația Masoneriei. De aceea, în 1738, masonii vor alege ca Mare Maestru pe Pardaillan de Antin, care va salva societatea masonică.

Între 1725 și 1742 apar gradele masonice; inițial existau doar trei: Discipol, Companion și Maestru, la care se adaugă altele până la Gradul 33.

Francmasoneria din Franța se scindase în două grupări: una monarhistă, cealaltă revoluționară. Între ele s-a născut un conflict de natură religioasă care se va menține până în 1771, moment în care apare o nouă obediență franceză: Marele Orient al Franței, care va realiza unitatea masonică în acest stat.

Începând cu anul 1783, după unii istorici, sau 1789, după alții, componența Francmasoneriei Franceze capătă o nouă coloratură. În loji pot fi întâlniți nobili și demnitari, alături de burghezi și comercianți. În acest fel cultura și știința se înfrățesc. Rezultatul va fi punerea în practică a idealurilor masonice. Apare de exemplu, “Marea Enciclopedie Franceză”.

1789 este anul Revoluției Franceze, o revoluție condusă, cu excepția lui Robespierre, de francmasoni, împărțiți în două grupe: spiritualii (enciclopediștii: Diderot, Rousseau, Voltaire) și practicii (cei ce s-au implicat în mișcare: Danton, Camille Desmoulin, Bailly, La Fayette). Generalii Revoluției erau, de asemenea, masoni. Deviza Francmasoneriei, “Libertate, Egalitate, Fraternitate”, devine deviza Revoluției.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, francmasoneria se răspândea în aproape toate statele europene prin curentul iluminat și prin “Declarația drepturilor omului”, ce conțineau cele mai democratice și nobile principii redactate de oameni pentru oameni. Această perioadă constituie epoca de aur a idealurilor masonice care au determinat crearea singurului stat din lume unde Francmasoneria și- a păstrat puritatea și grandoarea inițială, constituind o democrație extraordinară: Statele Unite ale Americii.

Războiul de Independență al coloniilor engleze din America avut drept pretext revolta împotriva taxelor puse pe ceai. În realitate, instigatorii conflictului au fost masonii din Loja Sfântului Andrei. Conducerea militară și diplomatică o iau francmasonii George Washington, ales președinte la 30 aprilie 1789, Thomas Jefferson și Benjamin Franklin. În spirit masonic se vor redacta atât “Declarația de Independență americană” cât și “Drepturile omului” (1787).

În Franța, Marele Orient își întrerupe activitatea în 1792 și o reia în 1796 “perioada terorii”- acțiune condusă de Robespierre, care nu era mason, dar fusese ajutat de masoni. Nu a ținut cont de acest ajutor: printre victimele sale s-au numărat și mulți membrii ai Masoneriei.

Ultimii ani ai secolului al XVIII-lea au constituit momentul în care Francmasoneria europeană începe edificarea doctrinei sale politice practice, bazate pe manipularea maselor și aplicarea dură de mijloace represive. Această metodă va fi perfecționată în timpul revoluțiilor și terorilor comuniste de mai târziu.

La începutul secolului al XIX-lea, Francmasoneria dispunea de o rețea puternică de organizații masonice în întreaga Europă: Germania, Italia, Olanda, Austria; sunt inițiați nobili și prinți, cum ar fi François al III-lea, împăratul Olandei și fiii săi, Leopold al II-lea și Iosif al II-lea, Frederic al II-lea al Prusiei.

După modelul inițiat în America, masonii se gândeau la realizarea Statelor Unite ale Europei. Deoarece, încă de pe când era general, Napoleon Bonaparte punea în practică ideile masonice, era considerat de francmasonii europeni un realizator al idealurilor și proiectelor masonice. Dacă a fost sau nu și el mason, nu se cunoaște, nepăstrându-se documente în acest sens. Participase însă cu siguranță la reuniunile Lojei din regimentul său, toți ofițerii săi fiind masoni. Mai mult, trimis în Italia de Barras, în 1796, Napoleon pleacă sub culorile Francmasoneriei. Acolo va înmâna legiunii lombarde un drapel tricolor: verde, alb și roșu- culorile gradului 33, care din 1870 va deveni steagul național al Italiei.

Napoleon era văzut de întreaga Masonerie ca un om providențial, astfel că acesta este ales în 1802, Consul pe viață, primind și titlul de “Protector al Masoneriei”. Napoleon își dă seama de puterea politică, diplomatică și chiar financiară a Francmasoneriei și încearcă să o folosească spre a-și atinge propriile scopuri. În 1804 este încoronat împărat, și în același an, fratele său, Joseph Bonaparte devine Mare Maestru al Marelui Orient al Franței. Din acest moment atât puterea politică, cât și Masoneria Franceză se aflau în mâinile lui Napoleon.

Marele Orient era obligat să realizeze cultul personalității: toți trebuiau să-l preamărească pe împărat, iar masonii să vegheze realizarea acestui lucru. Lojile din Franța și din teritoriile ocupate erau silite să accepte obediența Marelui Orient, altfel erau reprimate din ordinul împăratului. După invadarea și cucerirea unui teritoriu, procedura obișnuită era convocarea masonilor din această zonă, reorganizarea lojilor și inițierea de noi membrii – oameni de încredere ai împăratului. Astfel, lojile deveneau mijloace de spionaj și propagandă napoleoniană.

Riturile rivale Marelui Orient din Anglia, Italia, Prusia și Rusia au supraviețuit cum au putut, în clandestinitate, dar în același timp au pregătit revanșa.

În 1813, se naște Marea Lojă Unită a Angliei, care va reuni masoni din diferite tabere. Francmasoneria anglo-saxonă modifică puțin doctrina masonică: înlocuiește libertatea credinței si a conștiinței cu obligația adeptului de a nu fi ateu, ci de a crede în Dumnezeu. Din această cauză se ajunge la o diviziune între Francmasoneria engleză și cea franceză.

În anul 1812, Napoleon nu era mulțumit de relațiile cu două dintre statele aflate la extremitățile Europei: Anglia, care rezista armatelor franceze și Rusia, al cărei țar, deși semnase un acord cu împăratul, nu respecta blocada. Având să aleagă între aceste țări, Napoleon va ataca Rusia, acțiune care se va transforma însă într-un groaznic și neașteptat eșec: distanța și iernile grele ale Estului îl vor învinge în realitate pe Napoleon.

Înfrânt și părăsit de toți, împăratul este silit în 1814 să plece pe insula Elba.

Papa Pius al VII-lea, ca să se răzbune și el, dă la 15 august 1814 o bulă pontificală în care condamnă Francmasoneria, instituind pedepse grave pentru adepții organizației.

În fruntea Franței vine regele Ludovic al XVIII-lea, iar Marele Orient și membrii săi trec de partea acestuia. Regele nu va avea însă încredere în masoni și va dispune ca lojile să fie strict supravegheate de Poliție.

După cum se știe, Napoleon va reveni în 1815, când Masoneria franceză îi dă o ultimă șansă, la Waterloo, 18 iunie 1815, este ultima încercare a împăratului de a supune întreaga Europă la picioarele lui. În ambele tabere existau frați masoni, iar printre adversarii lui Napoleon se numărau Ducele de Welington și generalul Blücher, aparținând unor loji persecutate de Marele Orient al Franței.

Napoleon va pierde bătălia de la Waterloo, din cauza trădării unui general al său, Grouchy. Au fost voci care au afirmat că trădarea și înfrângerea lui Napoleon ar fi fost hotărârea Masoneriei din cauza faptului că împăratul i-a abandonat principiile și i-a denaturat cauza sfântă.

În timpul lui Ludovic al XVIII-lea, care reia tronul Franței, Marele Orient va fi pus sub protecția regelui, iar poliția emite o circulară care interzicea existența lojilor rivale. În restul Europei, își fac simțită prezența tot mai mult lojile cu caracter național, contrare Marelui Orient al Franței. Între 1815 și 1830, regii izgoniți de Napoleon revin pe tronurile lor, nefiind foarte toleranți față de francmasonerie, ci tinzând să dea curs excomunicării papale din 1814. În Rusia, tară ortodoxă, țarul Alexandru I, fost mason, dă un decret în 1822, interzicând Masoneria și condamnând la moarte pe masoni.

În general, până în 1848, viața masonică din Europa va decurge în mod pașnic, însă idealurile masonice vor lua un nou avânt, din care vor rezulta noi revoluții (în Franța, 1830 și în întreaga Europă, 1848) și un nou imperiu (al lui Napoleon al III-lea, el însuși mason).

Pe continent, Francmasoneria franceză se disociase definitiv de cea engleză. După șocul Revoluției americane, englezii au încercat să se regrupeze și chiar au reușit, sfârșind prin a recupera substanța idealurilor masonice. În Franța, în jurul anului 1836, Marele Orient continua politica de subordonare față de autoritate, ajungând să denunțe la Poliția Lojile rivale care “complotau împotriva Statului”.

Realizate de Masonerie, Revoluțiile de la 1848 vor fi rezultatul unor scenarii alcătuite cu mult cinism, scopul lor fiind de a oferi mai multă forță masonilor.

În Franța, pretextul revoltei a fost interzicerea de către stat a banchetelor politice, la 22 februarie 1848 izbucnind manifestații de stradă. Populația nu era chiar atât de pornită spre prăbușirea regimului. Manifestanții se îndreptau spre Ministerul Afacerilor Externe, unde, soldații care păzeau au deschis focul, trăgând în ei și ucigând 50 de persoane. Atunci s-a dezlănțuit furia populară, iar armata s-a văzut nevoită să treacă de partea revoluționarilor. Pe drapel au fost înscrise cuvintele: “Liberté, Egalité, Fraternité”- deviză masonică. Regele Ludovic- Filip fuge, monarhia este abolită, este proclamată Republica, iar în 48 de ore se formează primul guvern revoluționar, dominat de personalități masonice, precum poetul Alphones de Lemartine.

La sfârșitul anului 1848, francezii vor alege președinte al Republicii pe Ludovic Napoleon, nepotul fostului împărat, care fusese revoluționar și mason în tinerețe. Anul 1848 marchează și promulgarea primei Constituții a Ordinului Masonic al Franței, ce va fi adoptată în unanimitate de masonii francezi,

În același an, marile capitale ale Europei, cu excepția Londrei și Moscovei, sunt cuprinse de febra revoluției. Pretutindeni apar steaguri tricolore și deviza “Liberté, Egalité, Fraternité”.

În Italia, Revoluția de la 1848 joacă un rol special, căci acum se reîmprospătează doctrina masonică, Masoneria căpătând un nou prestigiu. Figurile cele mai cunoscute ale Revoluției italiene sunt Giuseppe Garibaldi și Giuseppe Mazzini. Acesta din urmă considera că națiunile sunt investite de Dumnezeu cu o misiune divină, iar poporul reprezintă imaginea lui Iisus. Mason la început, el se depărtează de Masonerie, creând o societate proprie, secretă, numită Libertatea Italiei, dar practica terorismul în scop patriotic. Proiectele sale vor eșua unul câte unul. Giuseppe Garibaldi era și el mason și un adevărat revoluționar, aflat de partea lui Mazzini până în 1834, în 1835 va fugi în America de Sud, unde va pregăti revoluția și de unde se va întoarce în 1848.

La 12 ianuarie 1848, izbucnesc revolte în Palermo, extinzându-se repede în multe alte state italiene. Italienii vor lupta nu numai pentru “Libertate, Egalitate, Fraternitate”, ci și pentru Independența și Unirea tuturor statelor italiene, depășind astfel cadrul Masoneriei.

Pe lângă aceste obiective, revoluția avea și un alt scop, de răzbunare: principalul centru lovit a fost Vaticanul. Papa Pius al IX-lea este nevoit să fugă, iar Roma cade în mâinile revoluționarilor. El revine la Vatican anul următor, ajutat de armata franceză.

În Franța, Ludovic Napoleon, pentru a rămâne la putere, va organiza, la 2 decembrie 1851, o lovitură de stat și își va lua numele de Napoleon al III-lea. El își asigurase deja sprijinul catolicilor prin sprijinul acordat papei în 1849, iar după 1851, el va sprijini, pe de o parte, războiul Italiei împotriva Austriei, pentru care va primi Savoia, iar pe de altă parte, Unirea Principatelor Române, pentru a slăbi influența Rusiei în Balcani. Fost mason și cunoscător al acțiunilor ei, Napoleon al III-lea va supraveghea îndeaproape Masoneria. Mai mult, el va impune ca Mare Maestru al Marelui Orient al Franței pe mareșalul Magnan, care nu era mason, dar va fi inițiat și care se va dovedi un sprijinitor energic al Masoneriei.

După reîntoarcerea papei în 1849, Garibaldi se autoexilează, pentru a doua oară, în Statele Unite ale Americii, revenind în 1854, sub protecția trupelor piemonteze. Războiul de eliberare a Italiei de sub tutela Austriei începe în 1859. Garibaldi și piemontezii, împreună cu trupele franceze, aflate sub comanda lui Napoleon al III-lea, vor lupta împotriva austriecilor, obținând victoria la 24 iunie 1859. se formează o Confederație italiană sub conducerea onorifică a papei. Între timp, Garibaldi debarcă în Sicilia, înrolează voluntari de diferite naționalități, cucerește în 1860 Napoleon, pe care îl anexează Italiei, împreună cu Sicilia.

La 14 martie 1861, Victor Emanuel va fi proclamat rege al Italiei. Unitatea și independența definitive vor fi dobândite abia în 1870, când Napoleon al III-lea, înfrânt de austrieci, abdică, iar francezii abandonează Roma și protecția statului papal. Astfel, Unificarea Italiei apare ca rezultat al masonilor europeni (mai ales francezi), în funte cu Garibaldi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în sânul Francmasoneriei apar două curente: cel socialist și cel conservator- liberal. Radicalii socialiști, acumulând experiență masonică și aflându-se sub impactul lucrărilor lui Marx, Engels și Bakunin, hotărăsc punerea în practică a ideii ”revoluției universale” și întemeiază în 1864, Asociația Internațională a Muncitorilor, cunoscută sub numele de Internaționala I. Dintre fondatori, cel puțin doi, Karl Marx și Jules Simon, erau francmasoni.

În Franța, după căderea lui Napoleon al III-lea, masonii conservatori vor prelua conducerea politică: majoritatea membrilor guvernului erau masoni. Izbucnește însă conflictul între conservatori și revoluționari, cunoscut sub numele Comuna din Paris, proclamată la 18 martie 1871. Victoria aparține masonilor conservatori, conduși de Adolphe Thiers. De acum, masonii revoluționari (comuniști) se vor separa de masonerie creându-și organizații proprii, paramasonice. Vor prelua deviza “Libertate, Egalitate, Fraternitate”, ideea universalismului și diverse simboluri masonice (exemplu: steaua cu cinci colțuri).

Între timp, în 1875, masonii obțin recunoașterea Republicii ca formă de guvernământ. În 1879, în funcția de președinte al Franței este ales masonul Jules Grévy, iar ca președinte al Camerei și ministru al Instrucțiunii Publice, alți doi masoni. Aceștia încep politica de laicizare a învățământului, luptând în special împotriva iezuiților. În 1880, guvernul desființează asociația “Compania lui Iisus”, alungă monahii din mănăstiri, persecută preoții militari. Congregațiile religioase sunt obligate să ceară recunoașterea legală din partea statului. Masonii obțin, în 1881, gratuitatea învățământului primar. Catolicii trec la contraofensivă și lansează în mod intenționat legende privitoare la ritualurile masonice. Arhiepiscopul Leon Meurin scrie acum: “Francmasoneria, sinagoga lui Satan”; se înmulțesc revistele, ligile și comitetele antimasonice. Léo Taxil, ucenic al iezuiților, dar și fost mason, publică „Misterele Francmasoneriei”, în care pune pe seama masonilor cele mai oribile și mai aberante minciuni, lucrare care va primi și girul Bisericii Romane din partea monseniorului Leon Meurin. Chiar și ziarele Vaticanului, "L’Osservatore" și "L’Echo de Rome" împărtășesc aberațiile antimasonice. La 20 aprilie 1884, papa Leon al XIII-lea, dă Bula “Humanus Genus”:pentru a doua oară Masoneria este condamnată și catalogată drept “sinagoga lui Satan” și este interzisă pătrunderea credincioșilor catolici în organizație.

Pe lângă conflictul cu Biserica, și în interiorul Francmasoneriei apare o sciziune între Lojile Simbolice (până la gradul 3) și lojile de grad superior, care duce la crearea Marii Loji Simbolice din Franța, în 1895.

Tot în această perioadă sunt instituite primele loji masonice mixte. Dacă Masoneria era o societate numai pentru bărbați, de acum înainte, sub influența feminismului și a ideilor de emancipare a femeilor, vor putea fi și ele inițiate, luând activ parte la acțiunile Masoneriei. Trebuie menționat însă că nu toate riturile le vor accepta pe femei.

În general, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lojile abordau diversele subiecte, cum ar fi: democratizarea învățământului, modificarea codului penal, problemele bătrâneții, combaterea alcoolismului, etc.

Începutul secolului al XX-lea debutează prin redeșteptarea sentimentului național evreiesc. Un evreu din Viena, Theodor Herzl întemeiază Sionismul, o rețea de tip francmasonic, sprijinită de Francmasoneria universală, cu scopul de a întemeia statul național evreiesc. Însă acutizarea naționalismului iudaic are și un revers: apariția antisemitismului, care capătă proporții mai ales în Rusia și Austro-Ungaria – cele două Imperii se temeau de socialismul radical și de comunism, ai căror reprezentanți erau evreii.

În anul 1902, avocatul și judecătorul Serghei Nilus, ajuns mai apoi călugăr ortodox, publică “Protocoalele Înțelepților Sionului”, care dezvăluie planul conceput de evrei pentru ca aceștia să poată cucerii lumea. Lucrarea prezice evenimente viitoare, precum primul război mondial, bolșevizarea Rusiei, crearea Societății Națiunilor, toate puse pe seama francmasonilor. Preotul romano – catolic, Pierre Charles, în articolul “Societatea lui Isus”, aflat în “Nouvelle Revue Théologiques”, Belgia, 1938, afirmă falsitatea acestor Protocoale. S-a spus, de asemenea, și mai recent că lucrarea ar fi o “minciună de la început și până la sfârșit”. Analizându-le, însă, am putea spune despre ele că sunt adevărate deoarece istoria a confirmat multe din evenimentele consemnate de autorul “Protocoalelor”. Mai mult ca sigur adevărul este undeva la mijloc.

În același timp, evreii încep să- și creeze propriile organizații din care nu făceau parte și neevrei sau au aderat la Masonerie, unde s-au simțit ca acasă: miturile fundamentale, paralele și cuvintele sacre ale legilor erau ebraice. Cu timpul, evreii vor pune mâna pe latura revoluționară a Masoneriei, ceea ce explică și momentele de stranie colaborare între comuniștii bolșevici și marea finanță americană.

La începutul secolului al XX-lea exista o Masonerie foarte stăpână pe instituțiile oficiale ale țărilor cu democrație parlamentară. În Statele Unite, francmasonii controlau întreaga economie, pe bancnota de un dolar fiind un semn masonic. În Anglia, regele și primul ministru erau masoni. Peste tot aproape, se reușise laicizarea învățământului și separarea Bisericii de Stat. În Portugalia, șefii revoluției democratice care va instaura Republica la 5 octombrie 1910 erau francmasoni. Revoluția “junilor turci” din 1905 care îl va răsturna pe ultimul sultan era sprijinită de Masonerie. Forța și experiența Masoneriei Universale erau în acea vreme formidabile. Lojile își vor demonstra pe deplin capacitățile în 1914, când vor declanșa și vor conduce un eveniment planetar major: primul război mondial.

La 28 iunie 1914, are loc la Sarajevo, în Serbia, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, de către “sârbii naționaliști”, cum s-a afirmat. În realitate, arhiducele fusese condamnat la moarte încă din 1912 de tribunalul secret al Francmasoneriei, iar acum executarea sentinței fusese încredințată Societății secrete sârbești “Mâna Neagră”, o filială pur masonică. Toți cei implicați în atentat, cel care a dat banii, cal care a furnizat armele și înșiși atentatorii- Grabeci, Gabrinovici, Gavrilo Princip (evreu), erau masoni. Aceștia din urmă au înghițit cianură după săvârșirea crimei, dar nu au murit și fiind judecați, s-a aflat de amestecul Francmasoneriei.

Prin declanșarea primului război mondial se urmărea desființarea imperiilor autoritare, vizate fiind Rusia și Austro-Ungaria, înlocuirea lor cu state democratice și înființarea Ligii Națiunilor. În declarațiile masonice se folosește termenul de “război sfânt al democrațiilor împotriva Imperiilor europene”. Erau necesare pentru reconstruirea lumii, căderea kaiser-ului german, a împăratului habsburgic și a țarului rus. În privința ultimului, se vor lua alte măsuri, deoarece Rusia se afla de partea Marilor Puteri.

Principalele figuri care reprezentau Antanta erau francmasoni: David Lloyd George, primul ministru britanic, Thomas Wilson, președintele SUA, Joseph Joffre, comandantul armatei franceze, G. Clemenceau, primul-ministru francez (din 1917). Wilson proclama dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, adică moartea imperiilor.

În 1917, la Paris, are loc Congresul Internațional Francmasonic cu ocazia a 200 de ani de la deschiderea Marii Loji din Londra. Cu această ocazie, Masoneria își arogă responsabilitatea războiului și decide continuarea luptei pentru atingerea scopurilor.

În același an, intră în război, alături de Antanta, și Statele Unite ale Americii. Președintele Wilson nu va avea altă pretenție decât dezmembrarea imperiilor, lucru ce se va realiza- mai puțin în Rusia.

Masoneria revoluționară își va canaliza forțele în Rusia, pregătind înlăturarea țarului. În februarie 1917, începe prima revoluție rusească, sprijinită de G. Buchanon, ambasadorul Angliei la Moscova. Este proclamată Republica, în fruntea ei ajungând avocatul evreu, Kerefski. Se formează două partide, corespunzătoare celor două ramuri ale Masoneriei: una “conservator- liberală”- reprezentată de Prințul Lvov, Milukov și Kerefski și alta” revoluționară”- în frunte cu Lenin, Troțki și Stalin. Revoluționarii vor încerca în iulie 1917 să răstoarne guvernul, dar nu vor reuși: Troțki este arestat, ier Lenin fuge la 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, bolșevicii declanșează insurecția finală, punând mâna pe putere; Kerefski este lăsat să fugă în Franța.

La sfârșitul primului război mondial obiectivele majore ale Masoneriei erau îndeplinite: nu mai existau imperii, iar la 10 ianuarie 1920 se înființa Societatea Națiunilor. Prin această organizație, visul masonilor de a realiza un Mare Guvern Mondial începe să se contureze. Bolșevicii doreau și ei un guvern mondial, dar unul comunist, ceea ce a determinat suprimarea laturii liberal conservatoare a Masoneriei din Rusia.

Începând cu 1921, cu prilejul celui de-al IV-lea Congres al Internaționalei a III-a, partidele comuniste sunt obligate să se distanțeze de societatea masonică, iar membrilor lor le este interzisă apartenența la Masonerie. Astfel, în loc să se democratizeze, Imperiul rusesc supraviețuise într-o formă nouă, și- și pregătea revanșa față de Apus. Pe lângă elementele masonice deja menționate (ex.: steaua în cinci colțuri), comuniștii vor înlocui inițierea cu intrarea în partid, libertatea și individualismul cu principiul egalității și vor moștenii ura masonilor împotriva Bisericii, întocmindu- și, încetul cu încetul, o ideologie proprie. La cealaltă extremă, opusă atât comunismului, cât și Masoneriei, dar mai ales evreilor, se conturează un alt curent, naționalismul, sub forma fascismului. La început însă a fost amestecat cu Francmasoneria, iar unii cercetători sunt de părere că existența fascismului s-ar datora chiar unor masoni. În Italia, de exemplu, Mussolini a fost sprijinit în drumul său spre putere de marșul fascist contra Romei din 27 octombrie 1922, organizat de Balbo, francmason, și de Bianchi. În 1923, Supremul Consiliu Italian cere membrilor să opteze între apartenența la Partidul Naționalist Fascist și activitatea în Loji. Ca reacție adversă Mussolini interzice, în 1925, pentru siguranța statului atât Francmasoneria cât și Mafia, punându-le pe picior de egalitate. De acum, masonii vor complota împotriva lui Mussolini, protejați fiind de Lojile franceze. Se spune că, din această cauză, Mussolini s-a depărtat de vecinii săi galici și s-a împrietenit cu Germania nazistă.

În ceea ce-l privește pe Hitler, pe numele lui adevărat Alois Schicklgruber, lucrurile sunt complicate și confuze. Nu se știe dacă el fusese sau nu inițiat în Masonerie. Cert este că el s-a dovedit un adversar implacabil atât al Masoneriei “revoluționare”, cât și al celei “liberale”: el disprețuia democrațiile occidentale și se temea de bolșevism și iudaism. Spaimele sale semitice au declanșat holocaustul, fiind uciși 6.000.000 de evrei- un eveniment îngrozitor al istoriei acestei lumi care îl așează pe Hitler alături de Stalin, dușmanul său.

Al doilea război mondial începe în 1939, prin aberanta ocupare a Poloniei, aberantă deoarece, la acea dată, Polonia era anticomunistă, și chiar înclinată spre fascism. Acțiunea acesta este explicată de unii istorici în sensul că Hitler a pornit un război nu din dorința de cucerire, ci din dorința de exterminare a raselor inferioare, cum afirma ideologia nazistă. Mai înainte însă, avusese loc un “experiment” al celui de-al doilea război mondial, realizat de Hitler în Spania. Aici existau toate cele trei partide: masonic-liberal, comunist și naționalist. În 1931, francmasonii au câștigat alegerile și au dobândit puterea; iar guvernul format atunci avea în componența sa numai masoni. La 18 iunie 1936, izbucnește războiul civil între spaniolii francmasoni, aliați cu comuniștii și spaniolii naționaliști. Cu siguranță revolta acestora fusese pregătită de generalul Sanjurio, sprijinit din punct de vedere militar și financiar de Hitler. Timp de opt ani (1931- 1939), Spania a fost scena de repetiție a alianțelor între Masonerie, Comunism și Naționalism. Astfel, forțele secrete ale lumii și-au testat puterea și și-au clarificat pozițiile, însă cu prețul a zeci de mii de victime nevinovate care credeau că își dau viața pentru binele patriei lor. Partida naționalistă a învins, la fel cum și Hitler credea că va avea câștig de cauză. Dar el a fost dus în eroare pentru că nu a putut verifica potențialul Francmasoneriei Universale, nereușind s-o implice și pe cea americană.

Nazismul provenea dintr-o grupare secretă, numită “Thulë” din care făcea parte și Hitler, după unele informații; doctrina societății era un conglomerat de idei și credințe, unele din arianism, altele din religiile vechi- germanice și baltice. Mare instructor al grupării era Erik Hanussen, evreu cu puteri deosebite care va inocula în mintea viitorilor lideri naționaliști teoriile spiritului vital și a superiorității rasei blonde. Este interesant că Hitler nu a știut că învățătorul sau este evreu; ne întrebăm care ar mai fi fost atitudinea lui în acest caz. Oricum, au avut alții grijă ca Hitler să nu afle nimic despre Hanussen, căci la 9 aprilie 1933, acesta este descoperit în pădurea de la Baruth, suficient de mutilat pentru a nu se observa că fusese circumscris.

În Europa se dorea federalizarea tuturor statelor, iar al II-lea război mondial tocmai aceasta a constituit: un conflict între cele trei alternative de federalizare: nazistă și comunistă, de tip totalitar, și masonică, cu respectarea idealului democratic și a Drepturilor Omului. Planul lui Hitler era de a crea șapte federații politice, grupate în trei subfederații: 1) Prima cuprindea Peninsula Iberică, Franța, Belgia, Italia, Grecia, Anglia;2) A doua, Germania și Scandinavia; 3) A treia cuprindea Balcanii Orientali.Același lucru îl fac și învingătorii, la Yalta, în 1945, după cum se va vedea mai departe.

Începutul anilor ’40 este foarte dur pentru Francmasoneria europeană. În țările ocupate, naziștii, dar și comuniștii, au desființat lojile masonice, interzicându-le activitatea. Așa, de exemplu, în Franța, armata germană a persecutat pe francmasoni la fel ca pe evrei, a ocupat lojile și le-a confiscat averile. Au existat și excepții, precum Belgia, unde prizonierii și deportații politici au putut chiar să înființeze loji masonice, sau Ungaria, țara în care abia în 1944 au început prigoanele și asasinatele antimasonice. Dar toate greutățile au transformat profund și în mod pozitiv Francmasoneria dându-i puterea să rezite peste timp. După terminarea războiului, pretutindeni se înregistrează creșterea numărului lojilor, cu excepția U.R.S.S.. În general, în zona est-europeană, își consolează poziția Masoneria “revoluționară”, pe când în Apus, mai puțin în Franța, se întărește Masoneria “conservatoare”, cea anglo-americană devenind preponderentă.

Între 4 și 11 februarie 1945, are loc Conferința de la Yalta, între Churchill, prim-ministrul britanic, Roosevelt, președintele american și Stalin, președintele U.R.S.S.. Acordul semnat la Yalta a fost secret, nefiind oferit publicării și privea Balcanii și “procentele de influență” ale celor trei Mari Puteri în zona acesta: România (90%- rușii, 10% anglo- americanii), Grecia (10% rușii, 90% anglo- americanii), Iugoslavia și Ungaria (50% fiecare), Bulgaria (75% rușii, 25% anglo-americanii). Criteriile după care s-au stabilit aceste procente au fost în funcție de pozițiile geografice ale țărilor și de interesele puterilor semnatare.

Punctul principal al discuției l-a constituit Polonia, numită “conul de umbră al acordului”. În februarie 1945, când războiul era pe sfârșite, Polonia continua să fie ocupată de trupele rusești. Sovieticii sprijineau un guvern comunist, la Lublin, nerecunoscut de anglo-americani care îl susțineau pe premierul democrat Mikolajczyk, în exil la Londra. Problema polonă va determina conflictul definitiv între Masonerie și Comunism, numit “războiul rece”. În 1938, Polonia nu era nici masonică, nici comunistă, ci înclina spre naționalism. La Yalta se ajunge la un consens: guvernul de la Lublin trebuia lărgit cu membri ai guvernului din ei și cu șefi ai partidelor democratice, urmând să se organizeze alegeri cu vot universal și secret.

La 12 aprilie 1945, Roosevelt moare; ziua următoare, în funcția de președinte este ales Harry Truman, mason “conservator- liberal”, care nu-i simpatiza sub nici o formă pe comuniști. El a intuit că U.R.S.S. constituie un pericol pentru lumea întreagă și va iniția fondarea pe de o parte a Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.), “un sistem politic de manifestare a Masoneriei Universale”, iar pe de altă parte, a Alianței Tratatului Nord- Atlantic (N.A.T.O.), considerată o “alianță militară pur și tipic masonică până în ziua de astăzi”.

La 13 aprilie 1945, Truman și Churchill erau deciși să rezolve problema Poloniei. Zece zile mai târziu, Molotov, ministrul de externe sovietic, vine la Casa Albă, unde Truman îl uimește pe interlocutorul său cu un limbaj direct și nediplomatic, cerând rușilor să-și respecte cu onoare angajamentele.

La 25 aprilie 1945 se deschide Conferința de la San Francisco, unde este elaborată charta O.N.U., semnată de cele 51 de state fondatoare. Rușii se alătură și ei, dar aduc iar în discuție chestiunea poloneză, arătând că ei nu s-au amestecat în Belgia și Grecia, țări importante pentru securitatea Marii Britanii și cer să se aplice “precedentul iugoslav”, Polonia fiind considerată de importanță majoră pentru securitatea U.R.S.S.. În Iugoslavia, croatul Tito, conducătorul luptei de partizani, nu a ținut seama nici de Stalin, nici de occidentali, ci s-a impus fără ajutor din afară ca fiind singurul lider politic credibil din țara sa. Precedentul iugoslav se referea așadar la abandonarea oricăror garanții stabilite la Yalta în favoarea politicii de forță.

De ce invocau sovieticii Belgia, nu se știe. Grecia însă fusese negociată la Yalta în contrapartidă cu România, la care americanii renunțaseră deoarece aveau nevoie de Marea Mediteraneană. În războiul civil din Grecia, 1944-1945, mișcarea comunistă de aici va fi lichidată de aviația și tancurile engleze. Aceasta va determina intervențiile rusești din România: în martie 1945, regele Mihai este obligat să abdice, fiind impus guvernul lui Petru Groza.

La San Francisco, Molotov cere dreptul de veto pentru U.R.S.S. . Acceptați în O.N.U. rușii credeau că pot supraveghea îndeaproape acțiunile Masoneriei. Mai mult, prin dreptul de veto, ei ar fi primit posibilitatea de a bloca orice plângere împotriva vreunui membru permanent al Consiliului de Securitate, nemaiputând fi astfel condamnată nici o acțiune a U.R.S.S.. Această problemă se rezolvă însă mai târziu, când diplomatul american Harry Hopkins are o întrevedere cu Stalin, la Moscova, în iunie 1945. Rușii nu primesc dreptul de veto, în mod definitiv, iar în Polonia are loc remanierea guvernului, fiind acceptați trei dintre liderii democratici, în frunte cu Mickolajczyk, viceprim-ministru și ministru al Agriculturii; americanii și occidentalii recunosc noul guvern polonez la 5 iunie 1945.

În România, Masoneria se regrupase începând cu 23 august 1944, iar în 1945 era solid reactivată. Printre membrii ei se numărau însă numeroși comuniști, intelectuali de stânga și evrei leniniști, manevrați în secret de Ana Pauker, care era evreică, inițiată în Masonerie. Masonii români le vor reproșa americanilor că nu au fost preveniți care va fi politica față de România. Problema are însă două aspecte: în primul rând, Masoneria anglo-americană evita amestecul direct în Balcani de teama unui nou război mondial, iar în al doilea, existau suficiente rezerve față de valoarea morală a liderilor români: Mihai Ralea, trimis în S.U.A. își minte cu nonșalanță colegii, repetând propaganda stalinistă, pe când alții participaseră activ la genocidul săvârșit de ruși.

La 17 iulie 1945 începe Conferința de la Potsdam (Germania), la care participă și Stalin. S-au făcut propuneri de ambele părți. Americanii au cerut crearea Consiliului de Miniștri pentru Afacerile Externe, înființarea unei Comisii de Control Interaliat pentru supervizarea Germaniei, reorganizarea guvernelor României și Bulgariei, etc. Stalin a ridicat opt probleme, dintre care, din nou(!), chestiunea poloneză. Unele puncte de discuție au fost aprobate imediat, altele au generat neînțelegeri, cum ar fi România și Bulgaria. Truman cerea democratizarea acestor state, pe când Stalin susținea că regimurile întronate de Armata Roșie erau voința poporului. Mai mult, Molotov se folosea de articolele unor ziare americane care afirmaseră că armata engleză a intervenit în Grecia mai brutal decât rușii în România. Părea că lucrurile decurgeau în favoarea sovieticilor. Numai că, în timpul Conferinței, Truman află că testul bombei nucleare efectuat în New Mexico era o adevărată reușită. Americanii deveneau „cei mai puternici din lume”. Drept urmare, la 25 iulie vor lansa un ultimatum Japoniei.

După terminarea Conferinței, președintele american trăgea două concluzii ale întâlnirii: a) rușii ascultă doar de limbajul forței; b) nu se poate nici un preț pe promisiunile lui Stalin, în viitor Truman refuzând orice întâlnire cu liderul sovietic.

Ca și altă dată, în cazul Japoniei, U.R.S.S. adoptă o politică duplicitară. Rușii refuză semnarea ultimatum-ului din 25 iulie, cerând un regim privilegiat pentru Japonia, deoarece Stalin inițiase negocieri secrete cu Imperiul Nipon. La 6 august are loc distrugerea Hiroshimei cu bomba atomică, și rușii, speriați de efectul armei nucleare, declară război Japoniei; la 9 august cade a doua bombă, făcând să dispară Nagasaki. Pe 14 august, Japonia capitulează necondiționat, iar U.R.S.S. primește Insulele Kurile și fabricile din Manciuria.

Alegerile din Bulgaria, organizate de sovietici aduc asupra lor acuzațiile publice ale americanilor. Truman declară că „țările est-europene trebuie să-și decidă singure soarta”. Era însă prea târziu. Rușii găsiseră un aliat important: publicul anglo-american și Masoneria revoluționară și tindeau să aibă câștig de cauză. Totuși, Stalin l-a contactat pe secretarul de stat american și i-a transmis că acceptă democratizarea Bulgariei. Președintele Truman era sătul de promisiunile rușilor și va respinge noile doleanțe ale lui Stalin, mai ales că, în același timp, trupele sovietice subjugau Iranul și invadaseră Coreea. Aceeași politică anti-sovietică adoptă și Churchill care, într-un discurs ținut în Statele Unite în martie 1946, cheamă la alianță masoneriile de limbă engleză pentru a salva lumea. Într-adevăr, Francmasoneria de sorginte anglo-saxonă se vor reuni și vor salva o mare parte a lumii. Cealaltă parte însă, oferită U.R.S.S.-ului la Yalta, va fi abandonată și va supraviețui cum va putea.

La sfârșitul anului 1945 și începutul lui 1946, au loc la O.N.U. negocieri cu privire la controlul energiei atomice. Se cerea ca arma atomică să nu mai fie utilizată și nici produsă. Dar nu se ajunge la nici un rezultat, căci U.R.S.S. nu admite pe teritoriul comunist inspectori O.N.U. pentru controlul atomic.

Dacă pe tărâmul energiei nucleare Stalin nu a avut prea mult succes, el va încerca să-și adune forțele pentru consolidarea zonei de influență dobândite la Yalta. Astfel, în România și Bulgaria au fost impuse guverne pro-sovietice care aveau drept sarcini schimbarea Constituției, comunizarea statului și distrugerea spiritului național. În Ungaria, unde procentajul de la Yalta era egal, Stalin va întări Partidul Comunist maghiar și va lua sub oblăduirea sa Masoneria, orientând-o spre ramura revoluționară, pentru a putea avea totuși influență și în Ungaria. Cehoslovacia nu fusese cuprinsă în Tratatul de la Yalta, dar era râvnită de liderul sovietic pentru industria foarte dezvoltată. Aici exista și o importantă tradiție masonică. În 1945, sovieticii au eliberat Praga de sub ocupația nazistă. Imediat a apărut un guvern prezidat de un socialist, guvern în care comuniștii dețineau aproape o treime din portofolii (8 din 25). După alegerile din mai 1946, comuniștii obțin 38% din voturi, iar stalinistul Klement Gottwald primește sarcina de a crea un nou guvern. În vara anului următor, guvernul lui Gottwald reoficializează existența Francmasoneriei în Cehoslovacia.

Stalin nu s-a limitat însă la Europa. Am menționat că Iranul nu fusese eliberat de ruși după război. De aceea, U.R.S.S. este condamnată de Consiliul de Securitate O.N.U., în mai 1946. Înspăimântat de bomba atomică, Stalin își va retrage trupele, iar americanii vor oferi Iranului credite, capital și consilieri, în schimbul alianței dintre cele două state.

După anul 1947, Francmasoneria se va caracteriza prin trei acțiuni memorabile: 1) Doctrina lui Truman, care reprezenta ideologia social-politică a lumii masonice; 2) Planul Marshall, ce însemna salvarea economică și 3) Înființarea N.A.T.O., expresie a forței militare masonice.

Iarna grea care se abate în ianuarie 1947 asupra Angliei îi paralizează economia. Acum britanicii pierd două surse de venit considerabile: India și Burma. Rămași fără un aliat de seamă, masonii nord-americani formează un „lanț de unire” pentru ajutorarea întregii Europe.

La 10 martie 1947, la Moscova, începe Conferința Miniștrilor Afacerilor Externe, ca subiecte de discuție prezentându-se unitatea și dezmembrarea Germaniei și sfârșitul ocupării Austriei. U.R.S.S. s-a pronunțat de la început cu fermitate împotriva unificării Germaniei, căci aceasta însemna anularea împărțirii Europei în zone de influență.

La 12 martie, președintele Truman va rosti un discurs faimos numit „Doctrina Truman”, care definea două moduri de viață: unul bazat pe voința majorității, cu instituții și alegeri libere, libertate de opinie și libertatea credinței religioase, și altul bazat pe voința unei minorități, impusă prin teroare și opresiune majorității; era vorba de Democrație și Comunism. Liderul american cerea națiunilor să opteze pentru una din cele două căi și arăta în mod direct că inamicul numărul unu al francmasonilor era bolșevismul lui Stalin.

Planul Marshall constituie răspunsul dat de Masoneria Nord-Americană fraților europeni. George C. Marshall, general, Secretar de Stat, fusese inițiat în Masonerie în Districtul Columbia în 1945, primind și Medalia Marii Loji de Stat din New York. Planul prezentat de el privea continentul european ca un tot, urmând a fi elaborate programe globale de redresare economică pe care America le finanțase. Fiecare stat trebuia să se concentreze asupra acelei ramuri economice unde ar fi putut obține maximum de succes. Aproape toate țările au salutat pozitiv planul lui Marshall. La început părea că și U.R.S.S. îl acceptă, iar Polonia și Cehoslovacia își dăduseră acordul în această privință. În iulie 1947, are loc la Paris Conferința asupra Planului Marshall. Participă și o delegație rusească în frunte cu Molotov, care, nemulțumit de noua politică a statelor democratice, părăsește ședința apostrofându-i pe americani și cerând totodată comuniștilor să saboteze Planul nord-american. Această atitudine a sovieticilor a fost picătura care a umplut paharul, căci ziua de 2 iulie 1947 a constituit „încheierea conturilor între Est și Vest” și declanșarea războiului rece.

De acum înainte, comuniștii vor încerca și ei să își adune forțele, să se coalizeze împotriva dușmanilor lor: democrațiile occidentale. Astfel, între 10 iulie și 26 august 1947, U.R.S.S. va încheia o serie de tratate cu statele-satelit comuniste, ultimul fiind încheiat cu România. Mai mult chiar, ca reacție împotriva Adunării Masonice Internaționale, la 5 octombrie 1947, va lua ființă Cominform, o asociație suprastatală a țărilor comuniste. Aceasta va prelua ideile lui Truman urmând scopuri comuniste, cum ar fi îndiguirea capitalismului și eliberarea Occidentului.

Jumătatea secolului al XX-lea ridică o altă problemă, orientală, înființarea statului național evreu; teritoriul palestinian, unde locuiau evrei și arabi, populații aflate în conflict, se afla în stăpânirea Marii Britanii, care trebuia să medieze cele două părți. De aceea, la 2 aprilie 1947, statul englez înaintează către O.N.U. chestiunea evreilor. Se creează o Comisie specială de studiu care va recomanda înființarea a două state (evreiesc și arab) cu Ierusalimul aflat sub control internațional. Arabii resping aceste propuneri în noiembrie 1947. O lună mai târziu, Anglia anunță că la 5 mai 1948 își va retrage trupele lăsându-i pe arabi și pe evrei să-și poarte singuri de grijă.

La 15 mai 1948, ora 0:00, este proclamat Statul Israel. S.U.A. îl recunoaște după unsprezece minute, iar U.R.S.S. după două zile. Tot în această zi, arabii îi atacă pe evrei, care, după lupte grele, vor învinge. Stalin nu se amestecă în Palestina, dar el nu făcea nimic pe gratis. Ca atare, în 1949, doi evrei, Ethel și Julius Rosenberg fură secretul bombei nucleare americane și-l predau rușilor – plata pentru pasivitatea sovieticilor în conflictul palestinian. Primul test atomic pozitiv al rușilor are loc între 26-29 august 1949, fiind făcut în secret. Americanii detectează norul radioactiv abia pe 3 septembrie, iar pe 23, aceeași lună, Truman anunță publicității evenimentul.

În concluzie, crearea Statului Israel are două efecte imediate: apare un stat naționalist, cu o evoluție plină de conflicte naționaliste, dar se pune capăt antisemitismului occidental.

Încă din 1947, Stalin stăpânea România și Bulgaria, acaparase Polonia și Ungaria, făcând astfel ca Răsăritul să asculte de o putere unică. De asemenea, el alimenta conflictul din interiorul Francmasoneriei, dezbinând ramura revoluționară de cea liberal-conservatoare. În același an, 1947, sunt înregistrate primele alianțe occidentale: Franța și Anglia, deși cu Masonerii tradițional opuse, își propun să colaboreze și semnează un tratat contra agresiunii, conceput ca antigerman. În ianuarie 1948, sub influența doctrinei lui Truman și a Planului Marshall, Anglia propune unirea statelor vestice într-o Uniune Occidentală formată din Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg.

U.R.S.S. nu s-a lăsat mai prejos; Cehoslovacia nu era încă în posesia lui Stalin. Am menționat că Partidul Comunist câștigase la alegeri doar 38% din voturi, iar guvernul aprobase reînființarea Masoneriei, de ramură revoluționară. Liderul sovietic dorea pedepsirea acestei țări, pentru a da o lecție tuturor. Sprijiniți de Stalin, comuniștii pun la cale o lovitură de stat în februarie 1948 și pun mâna pe putere. La 30 mai au loc alegeri care sunt „câștigate” de Partidul Comunist cu 83,9% din voturi. De acum, Francmasoneria cehoslovacă va intra sub supravegherea poliției, autodizolvându-se în aprilie 1951.

Pe plan internațional evenimentele din Cehoslovacia au fost dezastruoase pentru U.R.S.S., deoarece masonii „revoluționari” s-au depărtat de comunism și întorcându-se spre frații lor „democrați” au realizat un nou lanț de unire cu aceștia. În nord, Norvegia și Danemarca vor deveni antisovietice și vor adera la structurile europene, iar Suedia își va păstra neutralitatea pentru a proteja Finlanda de orice încercare de sovietizare din partea rușilor.

În martie 1948, la Bruxelles este semnat un pact militar între Anglia, Belgia, Olanda, Franța, Luxemburg – considerat de istorici drept „embrion” din care va apărea N.A.T.O. La 4 aprilie 1949 douăsprezece țări vor semna actul de constituire a Alianței Tratatului Nord-Atlantic, constituindu-se în acest fel armata Francmasoneriei universale.

După înființarea N.A.T.O. rușii vor abandona loviturile de forță în Europa, trecându-le pe alte continente. În China, Stalin va sprijini Partidul Comunist, care acaparează puterea politică, iar la 1 octombrie 1949 proclamă la Beijing Republica Populară Chineză. În Coreea existau probleme deoarece la Yalta se stabilise partea nordică drept zonă de influență americană, iar ca linie de demarcație, paralela 38. Se va dovedi însă că a fost o greșeală din partea americanilor pentru că zona nordică poseda aproape întreg potențialul industrial al țării.

În septembrie 1945, are loc Conferința de la Moscova, unde se ia în discuție problema Coreei. Tot acum ia ființă o Comisie mixtă sovieto-americană pentru cercetarea și rezolvarea lucrurilor. Deși se hotărăște să fie unite cele două zone sub conducerea unui guvern provizoriu, reprezentantul militar sovietic din Coreea de Nord nu vrea să audă de noile recomandări și hotărâri luate la Moscova. Astfel, armatele ruse sprijineau un guvern condus de comunistul Kin Il-Sung, iar americanii înfățișează la 14 februarie 1946 un Consiliu Democratic în frunte cu Syngnam Rhee, un politician care trăise peste 35 de ani în Statele Unite.

Lucrurile încep să ia o întorsătură neplăcută pentru americani. În nord, Kin Il-Sung face reforma agrară, ceea ce aduce o popularitate deosebită comuniștilor. În toamna anului 1946 au loc alegeri cu listă unică și Partidul Comunist obține 99,3%. De asemenea, U.R.S.S. căuta să pună la punct armata Coreei de Nord echipând-o cu armament și instruindu-i foarte bine pe soldați, pe când armata coreeană a celor din sud se afla într-o stare deplorabilă de pregătire. În sud, economia era la pământ, iar trupele americane au mai făcut și greșeala să răspundă cu focuri de armă unor demonstrații.

La 21 martie 1947, Comisia mixtă își reia lucrările. Nu pentru mult timp. În iulie 1947, U.R.S.S. întrerupe orice negocieri cu S.U.A. privind Coreea. Truman insistă totuși să aibă loc o întâlnire la Washington, pe 26 august, dar rușii resping propunerea. În septembrie 1947, Statele Unite înaintează la O.N.U. problema Coreei. Se votează organizarea de alegeri libere în întreaga țară sub egida Națiunilor Unite, precum și constituirea unei armate naționale coreene.Anul următor, la 12 ianuarie, Comisia O.N.U. se întrunește la Seul Comandantul militar sovietic nu permite accesul membrilor comisiei dincolo de paralela 38. Astfel, se vor organiza alegeri libere numai în sud; pe 20 iunie 1948, Syngman Rhee devine președintele Republicii Coreea, iar la 15 august este proclamată independența statului. Rușii vor proclama și ei independența Republicii Populare Coreene, pe 9 septembrie. Părea că în Coreea conflictul se va încheia fără un război propriu-zis: la sfârșitul anului 1948, trupele sovietice se retrag, iar la 26 iulie 1949, la fel procedează și cele americane.

Într-un document sovietic devenit accesibil după 1993, se găsește explicația izbucnirii războiului civil din Coreea, precum și numele celui vinovat de acest conflict. În 1950, Kin Il-Sung, liderul nord-coreean, într-o vizită făcută lui Stalin, îi cere ajutorul precum și un ajutor militar substanțial, pentru a invada Coreea de Sud și a o uni cu cealaltă, sub conducerea sa. Stalin, care spera ca americanii să nu intervină, autorizează cererea președintelui coreean. Același ajutor îl cere Kin și liderului chinez, Mao Tze-dun.

La 24 iunie 1950, trupele nord-coreene invadează Coreea de Sud; la 26 iunie, Seulul cade pe mâna comuniștilor. Majoritatea politicienilor din sud trădează, trecând de partea comunistă. La 7 iulie, O.N.U. hotărăște trimiterea de trupe în Coreea, majoritatea americane, comandant suprem fiind numit generalul MacArthur. Acesta declanșează ofensiva la 15 septembrie, eliberează Seulul și reinstalează guvernul lui Rhee.

Armata O.N.U. trece, la 1 octombrie 1950, paralela 38, respingând trupele coreene și cucerind Phenianul la 19 octombrie. Pe 24 noiembrie, din cauza faptului că generalul MacArthur declanșează o ofensivă aproape de granița cu China, pe râul Ya-lu, armata lui Mao se implică în lupte. Trupele Națiunilor Unite vor fi înfrânte zdrobitor.

Truman amenință China că va folosi împotriva ei bomba atomică, ceea ce naște o neliniște și o spaimă în întreaga Europă: se temeau toți de un al treilea război mondial, cu arme nucleare. La 4 decembrie are loc la Washington o întâlnire anglo-americană care va hotărî printre altele adoptarea unei variante a Planului Marshall pentru Asia de Sud-Est, subminarea unității ruso-chineze, rezistența în Coreea. Truman dă asigurări că nu va folosi bomba atomică.

Prima jumătate a anului 1951 a fost caracterizată prin aceleași lupte între trupele O.N.U. și nord-coreeni, sprijiniți de ruși și chinezi, lupte purtate în jurul paralelei 38. Pentru China, implicarea atât de activă în război a dus la eliminarea ei din O.N.U., în ianuarie 1951, ca stat agresor. La începutul lunii iunie 1951, când aliații nord-coreeni dădeau semne de oboseală, americanii propun încheierea unui armistițiu și negocieri bazate pe instituirea graniței la paralela 38. Pe 23 iunie, reprezentantul sovietic la O.N.U. acceptă ideea americanilor. Liderul chinez, care acționa conform Moscovei, își da și el acordul. Negocierile încep în iulie 1951 și vor dura până la 27 iulie 1953, când se va semna armistițiul la Panmunjon.

Războiul coreean a făcut opt milioane de morți; pentru marile puteri implicate, acest număr de victime nu a însemnat mare lucru. Faptul că au oprit ofensivele comuniștilor și au eliminat China din Organizația Națiunilor Unite a constituit o victorie importantă pentru masonii occidentali. Pe de altă parte, Stalin nu va mai încerca asemenea lovituri de forță, iar urmașii săi vor schimba strategia: vor căuta să infiltreze și să coopereze cu Masoneria revoluționară.

La 5 martie 1953, Stalin moare. Evenimentul acesta a însemnat o destindere pentru unitatea Francmasoneriei universale și schimbarea atitudinii U.R.S.S.-ului în privința Germaniei.

Cele două zone ale fostei țări naziste formaseră deja două state încă din 1949: la 9 iulie ia ființă R.F.G., iar în octombrie partea sovietică devine R.D.G.

Între 25 ianuarie și 18 februarie 1954 are loc Conferința de la Berlin, privind Germania, la care participă și reprezentanți sovietici. Nu se ajunge însă la nici o concluzie.

În octombrie 1954, se hotărăște admiterea R.F.G. în N.A.T.O., ceea ce neliniștește guvernul sovietic. Rușii vor cere, ei de data aceasta , întrunirea reprezentanților marilor puteri pentru a lua în discuție problema Germaniei și securitatea europeană. Conferința N.A.T.O. de la Paris din 6 mai 1955, decide irevocabil admiterea R.F.G. în N.A.T.O. U.R.S.S. ripostează și a doua zi rupe tratatele cu Anglia și Franța.

Împotriva admiterii R.F.G. în N.A.T.O., rușii vor semna cu țările comuniste estice Tratatul de la Varșovia, la 14 mai 1955, constituind astfel „o alianță defensivă a țărilor socialiste sub conducerea sovietică”. R.D.G. va fi integrată tratatului abia la 27 ianuarie 1956, deși textul conținea de la început și versiunea germană; era în limbile cehă, rusă, poloneză și germană. Numai limba română fusese „uitată”.

În septembrie 1955, cancelarul german al R.F.G., Adenauer, este invitat la Moscova pentru stabilirea de noi relații diplomatice. Aceste relații au constituit primele încercări ale rușilor de a forma o „breșă” , o spărtură în unitatea masonică, prin atragerea de partea comunistă a ramurii „revoluționare”. Germania Occidentală poseda o diversitate masonică remarcabilă: exista, la Frankfurt, o Mare Lojă Unită a Francmasonilor (înființată încă din 1949), o puternică Masonerie feminină, precum și două unități dizidente: Marea Lojă din Berlin și Marele Orient German din Hanovra. Și în R.D.G. activau loji masonice, deși oficial s-a susținut că în această parte estică a Germaniei nu a existat Francmasonerie. Faptele, însă, contrazic: Otto Grotewohl, unul dintre întemeietorii R.D.G., fusese mason de stânga, iar pe stema țării se afla un cunoscut semn masonic: compasul.

Imediat după moartea lui Stalin, americanii au reușit să dea contralovituri reușite în unele state în care comuniștii tindeau să pună mâna pe putere: astfel, în Iran, are loc la 19 august 1953, o lovitură de stat împotriva primului-ministru, Mahomed Mossadeh, care naționalizase compania de petrol a occidentalilor; în Guatemala, S.U.A. sprijină un guvern socialist (masono-revoluționar), dar pro-american, împotriva pericolului infiltrării comunismului pe continentul american.

Următor lui Stalin în funcția de președinte al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov intuiește avantajul colaborării cu Masoneria revoluționară și începe o nouă politică după 1955.

La 15 mai 1955, este semnat un tratat de pace între Austria, U.R.S.S., Anglia, Franța și S.U.A. Se hotărăsc următoarele: independența Austriei, retragerea trupelor străine de ocupație și neutralitatea statului austriac. O nouă conferință are loc la Geneva la jumătatea lunii iulie 1955, între șefii de guvern ai celor patru mari puteri menționate mai sus. Singura realizare occidentală a constituit-o permisiunea acordată de ruși americanilor de a publica o revistă la Moscova. Istoricii sunt de părere că Geneva a fost chiar un succes diplomatic al părții sovietice: s-a hotărât acceptarea împărțirii lumii în două blocuri, conduse de două superputeri: U.R.S.S. și S.U.A.

În 1955, Francmasoneria recunoaște forța comunismului și încearcă să conviețuiască cu el; masonii erau gata să se împace cu inamicul lor numărul unu, fără a bănui pericolul.

Între 14 și 25 februarie 1956, are loc, la Moscova, Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din U.R.S.S. președintele Hrușciov anunță noile direcții în politica dusă cu Masoneria: condamnă acțiunile predecesorului său cu scopul de a-și apropia ramura revoluționar-masonică și lansează doctrina implicării în țările zise neutre și în cele subdezvoltate. Prin aceste măsuri, liderul sovietic dorea penetrarea Masoneriei de stânga existente în țări precum Ungaria, unde societatea masonică mai activa încă. Tot în 1956, Hrușciov va face vizite socialiștilor francezi, care erau de fapt francmasoni „revoluționari”, iar aceștia vor întoarce la rândul lor vizitele președintelui rus. U.R.S.S. urmărea așadar cooptarea ramurii revoluționare pentru a distruge unitatea Francmasoneriei.

În Polonia și Ungaria, în 1956 au loc revoluții împotriva comuniștilor, care le vor reprima cu brutalitate. Manifestațiile de stradă din Polonia, din 28 iulie 1956, sunt oprite de forțele de ordine. Procesul rebelilor, la 27 septembrie, se sfârșește cu douăsprezece condamnări ușoare și eliberarea celorlalți.

În Ungaria, lucrurile au fost cu mult mai grave și mai sângeroase. La 14 octombrie 1956 este primit în Partidul Comunist Imre Nagy, mason „revoluționar”. Pe 23 octombrie au loc manifestații ale studenților unguri în favoarea rebelilor polonezi. Ei cereau în același timp ca Nagy să fie ales prim-ministru. Erno Gerö, care era prim-secretar, va refuza să facă vreo concesie studenților, motiv pentru care acestora li se vor alătura și muncitori, toți luând cu asalt ziarul și radioul partidului poliția trage în mulțime iar aceasta se dezlănțuie. Generalul Pal Maleter trece de partea revoluționarilor.

Pe 24 octombrie, E. Gerö îl numește pe Nagy șef de guvern, în semn de concesie, dar cheamă totodată trupele sovietice care ocupă Budapesta; Nagy îl eliberează din închisoare pe Janos Kadar, acuzat de titoism, și-l așează în locul lui Gerö, în funcția de prim-secretar. Kadar pactizează și el cu rușii. Trupele sovietice se retrag din Budapesta, ocupând aeroporturile din jurul orașului. Între 1 și 3 noiembrie 1956, Hrușciov se consultă în mod direct cu șefii partidelor comuniste din România, Polonia, Bulgaria și chiar China, cărora le face cunoscută decizia Moscovei de a înăbuși revoluția ungară. Pe 3 noiembrie se formează noul guvern: trei membri erau comuniști, trei democrat-creștini, doi naționalist-țărăniști și un independent (generalul Maleter); această structură guvernamentală echivala cu ieșirea Ungariei din lagărul comunist. În aceeași zi, la orele 22, comandantul sovietic convoacă guvernul pe insula Csepel, iar Maleter și Kovak, un alt ministru, sunt arestați. La câteva ore (4 noiembrie, ora 4:20), Budapesta este invadată de 200.000 de soldați și 2500 de tancuri sovietice. Populația maghiară, care va lupta cu mâinile goale, dar cu un curaj incredibil, va fi masacrată fără milă de trupele rusești. Imre Nagy și alți revoluționari se vor refugia la Ambasada Iugoslaviei, până pe 22 noiembrie, când se predau. Rușii îi vor aresta și îi vor duce în România. Abia în 1958, la 17 iunie, se va anunța oficial că Nagy, Maleter și alți doi lideri au fost executați prin împușcare.

Revoluția din Ungaria nu a beneficiat de nici un fel de sprijin, nici din partea Organizației Nord-Atlantice, nici din partea Statelor Unite, iar brutalitatea intervenției rusești a fost mușamalizată chiar de Masoneria Universală, care și-ar fi compromis altminteri prestigiul.

În Europa, ramura „revoluționară” a Francmasoneriei, dar și alte mișcări internaționale de stânga au simțit o „nevoie de U.R.S.S.”. Liderii socialiști și radicali din Occident abia așteptau ocazia unei alternative de raportare antiamericane. Alianța anglo-americană lezase prestigiul radicalilor și socialiștilor și se accepta tutela anglo-americană din necesitate; trecuseră însă multe momente de conflict între cele două ramuri ale Masoneriei. Așa, de pildă, în Franța, la 30 august 1954, radicalul P.Mandés, prim-ministru, era pe punctul de a compromite N.A.T.O. Frații favorabili integrării montează rapid o mașinațiune și îndepărtează guvernul Mandés.

În U.R.S.S., după înființarea K.G.B.-ului – Serviciul Secret Sovietic- au apărut cel puțin patru școli de inițiere în Masonerie, unde agenții speciali ruși erau pregătiți pentru penetrarea obediențelor anglo-americane din Occident. Astfel, sovieticii au fost permanent la curent cu hotărârile Francmasoneriei Universale și au acționat ca atare.

La 2 octombrie 1957, U.R.S.S. face public planul de denuclearizare a Europei centrale. N.A.T.O. îl respinge, pentru că afecta R.F.G. Hrușciov insistă: propune, în decembrie 1957, organizarea unei Conferințe generale de dezarmare la Geneva. Liderul de la Kremlin ia și alte inițiative: la 31 martie 1958 anunță întreruperea experimentelor nucleare, iar în mai-august determină trei întruniri despre energia nucleară la Geneva.

Prin aceste fapte, Hrușciov reușește să se impună, iar Francmasoneria înregistrează eșec după eșec în această „perioadă neagră”, cum a fost numită. N.A.T.O. supraviețuiește, însă O.N.U. iese de sub controlul Statelor Unite, votând imprevizbil în numeroase probleme de ordin major. Salvarea Francmasoneriei vine de unde nu se aștepta nimeni. Mao Tze-dun nu a înțeles noua politică a lui Hrușciov: condamnarea lui Stalin și colaborarea cu Dwight D. Eisenhower (președinte al S.U.A., 1952-1960). Prin urmare, Mao va reacționa, încurcându-i pe sovietici și provocând „marea schismă a lumii comuniste”.

Unul din ultimele momente în care Francmasoneria universală a intervenit împotriva comunismului a fost Revoluția din Cuba, considerată un act masonic. Fidel Castro, fost avocat, figură emblematică a Masoneriei „revoluționare”, conducea Marea Lojă a Cubei. În 1956, se ridică la luptă împotriva regimului totalitar al generalului Fulgencio E. Batista. Abia la sfârșitul anului 1958, Fidel Castro, susținut de Masonerie, pe de o parte, dar și de comuniști, pe de alta, îl învinge pe Batista, care fuge (31 decembrie). Castro este numit prim-ministru, iar președinte provizoriu este ales Manuel Urrutia Lléo. Revoluționarii pun accentul pe voința de a avea relații bune cu S.U.A.

După ce se vede însă la putere, F.Castro începe o sălbatică represiune împotriva adversarilor politici care îi atrage condamnarea din partea Francmasoneriei. Fostul mason se îndepărtează de Statele Unite din ce în ce mai mult, iar în 1960, odată cu ruperea relațiilor diplomatice dintre S.U.A. și Cuba, va fi adoptată oficial politica totalitară a comunismului. La 31 iulie 1961, mișcarea lui Fidel Castro va fuziona definitiv cu Partidul Comunist Cubanez. Astfel, prin Cuba, influența sovietică se va întinde și pe teritoriul american.

S.U.A. ar fi putut interveni în Cuba pentru a-l îndepărta pe Castro, dar nu a făcut-o dintr-o „cauză ezoterică”: Masoneria nu a mai atacat nici un mason, fie el chiar masono-comunist. De aceea, pe măsura înmulțirii liderilor masono-comuniști, lumea liberă asistă cu stupoare la extinderea zonei sovietice.

În ultimii ani ai secolului al XX-lea, se pare că Masonerie și-a mai revenit față de deceniile anterioare. Însă, pentru a-și consolida pozițiile și pentru a-și îndeplini destinele istorice pe care consideră că le are, trebuie, după opinia cercetătorilor în domeniu, să renunțe în primul rând la conflictele și luptele existente în interiorul ei. Azi sunt rituri care au vederi și doctrine atât de diferite încât cu greu mai pot avea loc întruniri și discuții între adepții acestora.

Totuși numărul francmasonilor este foarte mare: în 1882, existau între 8 și 10 milioane de frați, dintre care circa 6 milioane locuiau în S.U.A., iar 1 milion în Marea Britanie, primul centru al Masoneriei Moderne.

Pornind din Europa, Francmasoneria s-a răspândit și pe celelalte continente, mai ales în America. Dar întâlnim loji masonice și în numeroase țări din Asia, precum India, China, Japonia, Filipine, Liban, Israel, etc. În Africa, unde Francmasoneria a jucat un rol important în decolonizarea teritoriilor de sub stăpâniri străine, azi societatea masonică este în regresie. După 1989, Francmasoneria a reapărut în toate statele foste comuniste, cu excepția Cubei unde nu a fost desființată niciodată.

Informații mai recente despre Masoneria Universală nu am găsit, însă menționăm că cititorii interesați pot aștepta apariția pe piață a volumului al II-lea al lucrării: Francmasoneria, o nouă viziune a istoriei lumii civilizate, realizate de Radu Comănescu și Emilian M. Dobrescu, care îi pregătesc lansarea în viitorul apropiat (vezi informații pe site-ul Francmasoneriei Române).

II Scurt istoric al Francmasoneriei Române

Începuturile Francmasoneriei în Țările Române sunt fixate cu aproximație la începutul secolului al XVIII-lea. Majoritatea istoricilor sunt de părere că la noi Masoneria a fost introdusă în anul 1733, de către fostul secretar (1709-1714) al domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Anton Maria del Chiaro, într-o a doua sa venire la curtea voievodului Constantin Mavrocordat, la Iași. Acesta a înființat două loji, una la Galați, în 1734, „Loggia Galazzi”, și alta la Iași, „Moldova”, al cărei venerabil era chiar domnitorul Constantin Mavrocordat.

Există câteva dovezi că Francmasoneria își are rădăcini și mai adânci în istoria poporului nostru. Lucian Blaga (Izvoade) scrie, referitor la domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (+ 1723): „O luminoasă slavă de om învățat și-a făcut Cantemir încă din viață fiind, pretutindeni pe unde a umblat, iar prin legăturile sale și în țări pe unde n-a umblat. (…) E de presupus că el s-a folosit pentru întemeierea legăturilor sale cu oameni din Occident și de alte mijloace; nu este tocmai exclus la asemenea motiv să-l fi îndemnat să se înscrie într-un ordin spiritual cum e acela al Roz-Crucierilor, care-și aveau fără îndoială masoneria lor. Ca membru al Ordinului Rosa-Cruce, Cantemir a avut, desigur, ocazia să cunoască o doctrină inițiatică…”

Primirea lui Dimitrie Cantemir într-o lojă masonică s-ar fi putut face la Istanbul, sau cu prilejul vreunei călătorii la Florența sau Veneția cu care Țările Române aveau numeroase legături. Se recunoaște, însă, lipsa datelor care să ne permită a vorbi cu siguranță despre domnitorul Cantemir și ca francmason.

În loja „Moldova”, înființată în 1735, vor figura printre membri numeroși boieri greci: Iordache Cantacuzino, spătarul Ioniță Cuza, Manolachi Bogdan și Iordachi Darie Dărmănescu. Între 1740 și 1743, sunt citați patru venerabili ai lojii: marele căpitan Vasile Balș (1740), marele vornic Iordache Dulgheru (1741), caimacamul Iordache Cantacuzino (1742) și caimacamul Sandu Sturdza (1743).

Jumătatea secolului al XVIII-lea este marcată de declanșarea conflictului dintre Biserica Romano-Catolică și Francmasonerie: papa Clement al XII-lea (1730-1740) emite, la 24 aprilie 1738, bula „In eminenti apostolatus specula” – prima condamnare a societății masonice. În același timp, este interzisă în multe țări din Europa, cum ar fi Spania (aici activa Inchiziția) și Imperiul Otoman. În Moldova și Muntenia se dau unele Ordonanțe domnești, hotărându-se închiderea lojilor. Acestea își continuă însă activitatea în secret, ba chiar apar loji noi. În 1750, francezul Louis Dabin înființează la Iași o lojă militară, „Marte”, formată din ofițerii armatei ruse, aflându-se probabil sub obediența Marelui Orient al Italiei.

Lojile masonice apărute sub domniile fanariote (în 1742, la Iași, se constituie a doua lojă: „Augustina”) primeau ca membri puțini români, aparținând de regulă păturii boierești conducătoare. Trebuie reținut că printre masonii veacului al XVIII-lea, s-au numărat și câțiva dintre membrii clerului: Leon Gheucă, episcop de Huși și viitor mitropolit al Moldovei, Amfilohie, episcop de Hotin, Gherasim, episcop de Roman.

Unii istorici îi menționează ca masoni pe Horea, promotorul mișcării țărănești de la 1748 din Transilvania și pe Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției din 1821. Despre primul se poate spune, mai mult ca sigur, că nu a fost mason, datorită faptului că apartenența lui țărănească nu i-ar fi permis accesul în vreo lojă, la acea vreme. În cele ce-l privesc pe Tudor, se pare că avea legături strânse cu carbonarismul – cărvunărismul, preluat la noi. Mișcarea reformatoare a boierilor moldoveni, susținută și de domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, duce la elaborarea Regulamentului Organic și a primelor proiecte de constituție. Tudor Vladimirescu va fi însă singurul martir al acestei mișcări.

În Transilvania, mișcarea masonică are sorginte austriacă. Baronii Ladislau și Ioan Kemeni, iar mai târziu contele Gabriel Bethlen, cancelarul Transilvaniei, baronii Samuel Brukental și Iosif Nalaczy, membri ai gărzii imperiale din Ardeal, făceau parte din loji cu sediul la Viena. În 1753 se constituie loji la Brașov, Sibiu, în garnizoanele militare din Sfântul Gheorghe și Miercurea Ciuc, iar în 1782, baronul Francisc Fritoki Fekete, consilier la Curtea de Apel din Cluj, fondează prima lojă din acest oraș.

Între 1767-1790, activează la Sibiu Loja „St. Andreas zu den drei Seeblaton”, înființată de nouă sași care studiaseră la Universitățile germane. Această lojă a primit în rândurile ei tot ce avea Transilvania mai de valoare, indiferent de naționalitate și credință, ajungând foarte repede să numere 267 de membri (147 catolici, 73 evangheliști, 37 reformați, 8 ortodocși, 2 unitarieni). Loja intră în adormire în martie 1790, iar la 6 iulie 1795, Masoneria este interzisă, prin decret imperial, în întreg Imperiul Habsburgic, deci și în Transilvania.

Adevărata întemeiere a Francmasoneriei românești pornește de la Paris în jurul anului 1820. Aici sunt inițiați, în loja „Athené des Etrangers” („Ateneul Străinilor”), dar și în alte loji, numeroși fii de boieri trimiși la studii în străinătate. Sunt astfel menționați: Ion Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, G. Magheru, colonelul Ion Câmpineanu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu ș.a. Întorși în țară, Heliade și Câmpineanu fondează în 1833 „Societatea filantropică”, care milita pentru cultivarea literaturii dramatice în limba română, dezvoltarea muzicii vocale și înființarea teatrului național, însă, în fond, nu era decât o lojă masonică. Multe dintre societățile literare care iau ființă în secolul al XIX-lea în Țările Române vor avea un pronunțat caracter politic, chiar dacă scopul declarat era altul. La fel, în Transilvania, în 1838, este înființată prima societate secretă a scriitorilor după modelul francmasonic al celor existente la acea vreme.

Pe lângă acestea funcționau numeroase loji în București și Iași. Prin 1830 sunt amintiți trei venerabili: Gheorghe Asachi, vornicul Tudor Balș și căminarul Andrei Pavli; la Iași se remarcă, de asemenea, în viața masonică episcopul Meletie al Romanului. În București sunt cunoscuți masoni de seamă printre personalitățile vremii: vornicul Emanoil Rășcanu, I. Heliade Rădulescu, Cezar Boliac, Constantin Moroiu, Eufrosin Poteca, iar mai târziu Nicolae Bălcescu, Grigore Rădășanu etc. Apar alte loji noi în 1842: „Lumina” la București și „Fraternitatea” la Iași.

Vedem că membrii români ai lojilor masonice aparțineau boierimii și marilor dregători; este interesant că tocmai reprezentanții claselor avute și conducătoare din stat au împărtășit primii ideile liberale, egalitare și democratice susținute de Masonerie. Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, societatea francmasonică română intră într-o nouă etapă: în primăvara anului 1848 se întorc de la studii fiii boierilor și dregătorilor, având noi idealuri masonice, precum independența, egalitatea, unirea și libertatea. În aprilie 1848, membrii Comitetului Revoluționar de la București aleg, pentru pregătirea, declanșarea și conducerea Revoluției, o Comisie Executivă formată din Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și A. G. Golescu-Negru. După plecarea în misiune diplomatică la Constantinopol, Ion Ghica este înlocuit cu C.A. Rosetti. Toți făceau parte din Francmasonerie.

Revoluția a fost înfrântă, însă revoluționarii, cu acordul tacit al Turciei, s-au refugiat în exil. Masonii români, în Paris, s-au grupat în jurul lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickewicz și duc o activitate prolifică. Alții scot o serie de publicații dintre care amintim „L'Etoile du Danube” (la Bruxelles) și „Le Magazine Historique” (la Geneva).

În timpul exilului (1848-1857), revoluționarii români „au prestat o activitate de propagandă patriotică, convingând intelectualitatea europeană de necesitatea constituirii unui stat unitar român la gurile Dunării, care să fie o pavăză de apărare împotriva expansionismului rusesc și turcesc ce-și căuta drumul pe aici și cale liberă să pătrundă în Europa”.

Războiul Crimeii și interesele Angliei și ale Franței creează o conjunctură favorabilă pentru români. Astfel, în martie 1856, la Congresul de la Paris, Rusia restituie României sudul Basarabiei, gurile Dunării și Moldova (județele Cahul, Belgrad și Ismail). La Conferința Internațională din 1858 se hotărăște ca Principatele Române să fie autonome, dar nu independente. Se plătea tribut în continuare, dar sultanii pierdeau dreptul de a mai numi pe domnitorii români. Se pregătea, astfel, Unirea Țărilor Române; fiind un act patronat de Marile Puteri, era nevoie de lideri cunoscuți în străinătate: ei vor fi din nou francmasonii pașoptiști.

La noi vine o delegație europeană pentru supravegherea alegerilor din Moldova și Valahia; aceasta va dejuca interesele Turciei și Rusiei. Cele două adunări elective îl aleg ca principe pe colonelul Alexandru Ioan Cuza , la data de 5 ianuarie 1859, în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească. Ajutat și sfătuit de ministrul său, Mihail Kogălniceanu, Cuza va face câteva reforme de inspirație masonică: secularizarea averilor mânăstirilor închinate, dar și ale unora neînchinate, împroprietărirea țăranilor, abolirea sclaviei țiganilor, obligativitatea instrucției publice, și chiar exproprierea unor moșieri, în unele zone. Aceștia, majoritatea masoni, nemulțumiți de măsurile luate, creează o aripă dizidentă a Masoneriei ce va pune la cale un complot împotriva lui Cuza. El interzice funcționarea lojii dizidente în 1860.

Între timp, apăruseră alte loji pe teritoriul României. Pe 24 septembrie/6 octombrie 1856, francezul Auguste Carrance fondează la București, sub obediența Marelui Orient al Franței, loja „Steaua Dunării”. Ea se compunea , în special, din rezidenți străini la București. La sfârșitul anului 1859, între venerabilul Carrance și ceilalți membri se iscă un conflict cauzat de inițierea unor români: Matei Millo și Emanoil Ionescu. Problemele se rezolvă, însă A.Carrance și frații masoni români sunt excluși din lojă în vara anului 1860. În decembrie, același an, loja „Steaua Dunării” intră în adormire.

A.Carrance ia inițiativa și înființează, la 14/26 iunie 1863 o nouă lojă, numită „Înțelepții din Heliopolis”, autorizată tot de Marele Orient al Franței, după câteva luni. Primul ei venerabil devine tot Carrance, care zece ani mai târziu va fi exclus și din această lojă, dar și din Francmasonerie, definitiv. Loja „Înțelepții din Heliopolis” va participa activ la viața socială a României: înființează o policlinică, o Școală de Artă și Meserii; profesorii și medicii erau francmasoni. În fiecare an, treizeci de studenți primeau burse, iar la sfârșitul studiilor erau ajutați să-și găsească un serviciu.

Templul lojii „Înțelepții din Heliopolis”, aflat pe strada Teatrului, va funcționa până la 7/8 octombrie, când, noaptea, este distrus într-un incendiu, pus la cale, după unii cercetători, de Al.Ioan Cuza, din cauză că membrii lojii au complotat împotriva lui.

Loja intră în adormire între 1865-1880, motivele nefiind cunoscute. Însă intrarea în adormire în 1865 coincide cu abdicarea domnitorului și cu schimbarea regimului. Sunt numeroase motive să considerăm că membrii lojii au avut de-a face cu răsturnarea lui Cuza. Din „Monstruoasa Coaliție” care îi impune domnitorului demisia la 11/23 februarie 1866 făceau parte și masoni: frații Golescu, frații Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, căpitanul Constantin Pilat, Anton Berindei și alții; ultimii trei, foști membri ai lojii „Înțelepții din Heliopolis”, îi înmânează lui Cuza actul abdicării.

La 10 martie 1866, este adus pe tronul României un principe prusac din marea Casă de Hohenzollern-Sigmaringen, instalat la 10 mai 1866, sub numele de Carol I. Acesta era un catolic practicant, nu era și nu va deveni niciodată francmason, dar, după urcarea sa pe tron, Francmasoneria românească ia avânt, multe loji își reiau activitatea, iar altele noi sunt înființate în marile orașe ale României. În lunga lui domnie (1866-1914), principele Carol a manifestat constant o atitudine binevoitoare față de Francmasonerie și membrii acesteia, neluând niciodată vreo măsură împotriva lor. Aceasta se poate vedea și din faptul că, dintre cei 19 președinți ai Consiliului de Miniștri, câți au funcționat în vremea lui Carol, 12 au fost francmasoni.

Încă din 1865, masonii români organizează Francmasoneria bulgară, înființând la Rusciuc prima lojă masonică bulgară, numită „Zora”. Dacă în România, primele loji s-au aflat sub obediența Marelui Orient al Franței, în 1875, căpitanul Ștefan Șoimescu introduce Francmasoneria italiană, înființând loja „Armonia”, sub obediența Marelui Orient al Italiei.

În 1871, cele mai cunoscute loji din București erau „Egalitatea” și „Fraternitatea”. La Galați, funcționa loja „Discipolii lui Pitagora”, iar la Brăila „Farul ospitalier”, ambele înființate în 1865. La Pitești, exista loja „Coroana lui Mihai Viteazul”. În 1876, la București apare o nouă lojă sub titulatura „Alexandru Ioan Cuza”. În același an, loja „Egalitatea” din București deschide un dispensar unde frații masoni medici ofereau consultații gratuite. Cei mai numeroși dintre francmasoni erau medici: ei dețineau o majoritate relativă, aproximativ 25-30% din efectivele lojilor. Un al doilea grup socio-profesional îl constituiau profesorii; aceștia, împreună cu medicii, depășeau jumătate din numărul tuturor membrilor francmasoni.

La 14 septembrie 1874, Carol Davila, noul venerabil al „Înțelepților din Heliopolis” participă la o reuniune internațională a venerabililor de loji, organizată de Marele Orient al Franței la Paris. S-a consemnat că era prima dată când o lojă din România este reprezentată direct de venerabilul ei și nu prin reprezentantul acestuia în țara gazdă.

În 1877, Rusia declară război Turciei și solicită regelui Carol I să autorizeze trupelor rusești traversarea teritoriului nostru. În această situație de război, la care ia parte și România, lojile își suspendă o vreme activitatea și donează mari sume de bani Crucii Roșii române. Obținerea victoriei de către trupele ruso-române atrage după sine și independența țării noastre, dar și un progres real al Francmasoneriei din România.

La 7/19 iunie 1875 are loc un banchet organizat în comun de lojile „Zur Bruderlichkeit”, „Înțelepții din Heliopolis”, „Egalitatea” și „Armonia”; în discursul său omagial, fratele Cobilovici face propunerea de a se înființa „Marele Orient al României”. Dar nu se ia nici o măsură până la 2/14 martie 1879, când Comitetul Central Masonic votează constituirea Marelui Orient al României. Sub obediența lui au intrat șapte loji: „Înțelepții din Heliopolis”, „L'Egalite”, „L'Independence Roumaine”, „Armonia”, „România”, „Zur Bruderlichkeit” (ungară) – toate acestea cu sediul la București- și o lojă cu sediul în Bârlad. La 21 aprilie 1879, numeroși masoni participă la instalarea Marelui Maestru Comandor și la proclamarea Marelui Orient al României. Anton Costiescu și Vasile Constantin- Levianu emit la 1 mai 1879 „Constituția masonică română” prin care se puneau bazele Marelui Orient al României ca Putere Suverană națională și independentă. Nu va rezista însă prea mult, mai ales că fondarea sa nu primise consimțământul Marelui Orient al Franței sub a cărui obediență se aflau majoritatea lojilor românești. Se va dizolva la 4 decembrie 1880.

Din inițiativa căpitanului Constantin M.Moroiu (1837-1916), la 8/20 septembrie 1880, lojile hotărăsc unirea și constituirea Marii Loji Naționale din România, aflate sub obediența Marelui Orient al Italiei și la care aderă 32 de loji: 26 din România, 4 din S.U.A. și 2 din Bulgaria. Mare Maestru este ales căpitanul Moroiu.

Activitatea Marii Loji se va desfășura conform Constituției emise la 5/17 noiembrie 1880 și intrate în vigoare la 1 martie 1881.

În același timp, încep să se dezvolte în România și gradele înalte. Primul sistem comportând grade înalte care s-a instalat în România a fost, în 1881, Ritul de Memphis. Apoi, a fost constituit Supremul Consiliu de Rit Scoțian Antic și Acceptat, iar din 1883 începe să fie practicat și la noi ritul suedez întemeiat de Swedenborg. Aceste rituri au intrat în conflict. Cei care își alegeau un rit anume , îl considerau ca fiind nu numai singurul rit veritabil și legitim, dar și cel mai temeinic și mai bun. De aceea, pentru a pune în acord diferitele rituri, Marea Lojă Națională a României a promulgat o nouă Constituție masonică în 1899. Textul acesteia a recunoscut doar patru rituri: Ritul Francez; Ritul Scoțian Antic și Acceptat, Ritul Royal Arch și Ritul de Adopție, acesta din urmă fiind rezervat exclusiv femeilor masone. Articolul 8 al Constituției prevedea însă măsuri severe împotriva oricărei autorități masonice care ar fi încercat să sfarme unitatea masonică și să influențeze celelalte rituri. Articolul 9 prevedea că, în conformitate cu Declarația de la Lausanne (1875), Marea Lojă Națională a României va avea o jurisdicție teritorială restrânsă la Regatul României și la teritoriile altor țări care nu-și aveau încă sistemul propriu de cârmuire. Articolul 11 preciza că toate actele emanate de la autoritățile masonice străine nu erau valabile pe teritoriul masonic al României decât după recunoașterea lor prealabilă de Marea Lojă a României.

Sfârșitul secolului al XIX-lea nu a fost marcat de evenimente masonice majore. Se remarcă însă, încercarea lui Constantin Moroiu de a uni cât mai multe loji românești sub autoritatea Marii Loji Naționale Române. În general, Francmasoneria Română poate fi caracterizată în această perioadă ca „bine fondată și perfect alcătuită”, cum remarcă Radu Ștefănescu în lucrarea „Societățile Secrete”.

Răspândirea rapidă a Francmasoneriei în România, sub energica acțiune a căpitanului Moroiu a atras unele critici atât în străinătate, cât și în țara noastră. La începutul secolului al XX-lea, unul dintre maeștrii Masoneriei române scria în revista România masonică: „ Azi, cu regret trebuie să o spunem, că mai nimic nu a rămas din trecutul glorios pe care l-a avut Francmasoneria în România. Membri care au lucrat cu atâta râvnă înainte, azi s-au răspândit, cei mai mulți scârbiți de neregula care stăpânește administrația masoneriei noastre, din care cauză s-a stârnit dezbinarea și Masoneria a căzut.”

La începutul primului război mondial, mai activau doar trei loji românești: „Farul ospitalier” la Brăila, „Discipolii lui Pitagora” la Galați și „Unirea” la București- toate sub obediența Marelui Orient al Franței. Tot în capitală, mai existau două loji, de limbă germană, sub obediența unei loji reformate din Nürnberg. Despre activitatea lojilor românești în perioada războiului nu se știe prea multe, iar părerile diferă. Se crede, însă, că aproape toate lojile Marii Loji Naționale a României intraseră în adormire la acea dată. Marele Maestru Constantin Moroiu moare în 1916 și nu mai este înlocuit.

Regele Carol I, decedat în 1914, este urmat la tron de nepotul său, Ferdinand I. În 1916, România intră în război, de partea Antantei. Bucureștiul este ocupat însă, de germani, iar prin tratatul din mai 1916, România devine protectorat economic german și trebuie să-și abandoneze o parte din teritorii. Războiul ia o turnură nouă și forțele aliate ies învingătoare, României revenindu-i Dobrogea, Basarabia, Banatul și Transilvania, alcătuind ceea ce se cheamă România Mare, cu o populație aproape dublă. Francmasoneria Română moștenește lojile maghiare din Transilvania și Banat.

Într-o țară în care alături de 18 milioane de români trăiau un milion trei sute de mii de maghiari, șapte sute de mii de germani, șase sute de mii de ucraineni și trei sute cincizeci de mii de bulgari, francmasonilor români nu le rămânea decât să-și împlinească scopurile pe care și le propuseseră: „de a reuni ceea ce este risipit”, prin edificarea unei Românii democratice, moderne, cultivate și unite în diversitate.

În luna august 1918, a fost instituit un Suprem Consiliu pentru România, prezidat de Ioan(Jean) Pangal (1893-1966), care fusese secretar al „Consiliului Național al Unității Române”. Această instanță masonică intră în conflict cu Marea Lojă din New York, care îl acuza pe Pangal că nu fusese inițiat în Masonerie. Părerile sunt împărțite; însă, majoritatea istoricilor sunt de părere că Ioan Pangal fusese inițiat în timpul studiilor de la Paris.

În 1921, „American Federation of Masonry” creează la București Marea Lojă Americană a României. În același an, și Pangal fondează o Mare Lojă și un Suprem Consiliu al României. Aceste două obediențe rămân nerecunoscute, deoarece Pangal nu avea dreptul, după Constituțiile masonice, să le conducă el însuși pe amândouă.

La doi ani, imediat după separarea sa de Marea Lojă, Supremul Consiliu al României este recunoscut de Supremul Consiliu al Franței. Cu toate acestea, viața și activitatea lojilor, afiliate la diferitele obediențe românești sau străine, au fost foarte grele, situația aceasta reflectându-se în lumea masonică prin tensiunile politice ale țării. Mai grav, la 29 iulie 1922 apare o nouă obediență: fostele loji maghiare din Transilvania și Banat creează Marea Lojă Simbolică a României.

În 1925, lucrurile se mai liniștesc; lojile create de Marele Orient al Franței în România formează Marele Orient al României. Problema reorganizării Masoneriei Române se ridicase începând cu 1 decembrie 1918. În acest sens, Ioan Pangal începuse să colaboreze strâns cu alți doi masoni: Nicu Filipescu și Take Ionescu. Însă abia între 12-24 iulie 1925 are loc adunarea extraordinară a lojilor române care sunt de acord cu constituirea Marelui Orient al României, după modelul celui francez. Și-au dat acordul loji din București, Brașov, Galați, Ploiești, Bârlad, Cernăuți etc.

Marele Orient al Franței aprobă dezlegarea de jurământ și recunoaște Puterea Masonică Națională independentă a Marelui Orient al României, iar la 15 septembrie 1925 sunt adoptate Constituția și Regulamentul Organic de funcționare a Marelui Orient. Inițial, conducerea este încredințată dr. Gheorghian, fost primar al capitalei, iar la 6 aprilie 1930 în fruntea Consiliului Ordinului Marelui Orient sunt aleși generalul Gh.Solacolu, ca președinte de onoare și Emil Papiniu- președinte activ.

În paralel cu Marele Orient al României, mai existau la sfârșitul anului 1925, Marea Lojă Simbolică din România, Supremul Consiliu din România și Marea Lojă Națională din România. Pretutindeni în țara noastră se emiteau adesea idei de unire a tuturor lojilor sub o singură obediență, a Marelui Orient al României, însă tratativele se dovedeau anevoioase și de durată.

La data de 5 aprilie 1930, Marea Lojă Simbolică din România aderă la Marea Lojă Națională a României, păstrându-se caracterul specific ritual, garantat prin constituirea unei Uniuni a Lojilor Ioanite (se numeau astfel deoarece în timpul întrunirilor țineau deschisă Biblia la prima pagină a Evangheliei Sfântului Apostol Ioan). Noua Uniune grupa, în cadrul Marii Loji Naționale, șapte loji care aparținuseră Marii Loji Simbolice a Ungariei și două loji înființate după război: „Traian” (la Brașov, 1924) și „Dacia Felix” (Cluj, 1923). În urma acestei fuziuni, Marea Lojă Națională a României ajunge să numere 45 de loji, fiind recunoscută de Marea Lojă a Angliei la 5 iulie 1930. Venerabil și Mare Maestru al acestei loji era principele George Bibescu.

Tot în această perioadă, în România, ca și în celelalte țări europene își face apariția și se dezvoltă fascismul. În aprilie 1930, în templul Marii Loji Naționale a României are loc un atentat cu bombă. Agresorii erau niște studenți, „naționaliști” identificați de Poliție, al căror lider era Corneliu Zelea Codreanu, fost secretar al Ligii Apărării Naționale Creștine. Începând cu 1922, acești studenți organizați pe grupe după modelul fascist, începuseră o campanie împotriva evreilor din România. În 1927, Codreanu se desprinde de Liga Apărării Naționale Creștine și întemeiază „Legiunea Arhanghelului Mihail”, care ia forma unei organizații militare, cunoscută sub numele de „Garda de Fier” (1929). Din 1930, această organizație ia atitudine violentă și împotriva francmasonilor.

În această situație, Francmasoneria scoate din adormire loja „Steaua Dunării” pentru a reaminti poporului român contribuția acestei loji la Unirea Principatelor din 1859. Cu această ocazie, au fost evocate viața și activitatea lui Alexandru Ioan Cuza și au fost organizate numeroase conferințe publice care să informeze cât mai mult despre reformele și acțiunile filantropice ale masonilor români.

La începutul anului 1937, regele Carol al II-lea, pentru a intra în grațiile legionarilor, este determinat să ia o atitudine potrivnică Francmasoneriei române. De aceea, trimite pe comandorul Fundăreanu să ceară lui Ioan Pangal să treacă la dizolvarea Ordinului Masonic Român. În februarie 1937, în urma audiențelor lui Pangal la rege, se hotărăște dizolvarea Francmasoneriei din România. Astfel, la 24 februarie, conducerea Marii Loji Naționale proclamă intrarea în adormire a Masoneriei Naționale de Rit Antic și Acceptat. Motivele pentru care s-a luat această măsură extremă au fost de a da dovadă supremă de loialitatea față de rege și monarhie, de a mărturisi respectul profund față de Biserica creștină și de credința străbună, de a arăta în mod solemn că Masoneria românească nu este și nu a fost niciodată o stavilă în dezvoltarea țării și a neamului etc.

La 25 februarie 1937, o delegație formată din Ioan Pangal, Anton Theodorini, ing. Vasile Roată, col. Victor Radonici, col. I.T. Ulic, col. Maltopol, ing. Erast Peretz și Gh. Quintescu s-a prezentat la Patriarhia Română, aducând la cunoștința Patriarhului Miron Cristea hotărârea Supremului Consiliu. De față erau prezenți și mitropolitul unit al Blajului, Alexandru Niculescu, arhiepiscopul catolic al Bucureștiului, Alexandru Cisar, canonicul Zambori, Prea Sfințitul Veniamin Ploieșteanul- vicar patriarhal, arhimandritul Filaret Jocu, protoiereul Stoica Ionescu, preoții consilieri Moldoveanu și Crăciunescu, protosinghelul Orghidan și preotul Cazacu- secretar patriarhal. Patriarhul, mitropolitul unit și arhiepiscopul catolic și-au manifestat mulțumirea față de hotărârea luată și au semnat o telegramă adresată regelui.

După autodizolvarea Francmasoneriei mai rămăseseră în activitate Marele Orient al evreilor și lojile schismatice ale lui Mihail Sadoveanu, care se despărțise de mai bine de doi ani de Marea Lojă Națională a României. Lui Sadoveanu i se datorează renașterea la Iași și în Moldova. Ajuns în primele rânduri, a intrat în rivalitate cu Ioan Pangal, a călcat toate constituțiile și în cele din urmă- după doi ani, adică în 1935- a fost exclus din Masoneria Națională Română. Sadoveanu a întemeiat o altă lojă și a încercat să o pună în legătură cu Marea Lojă din Anglia. Aceasta a aprobat însă toate hotărârile Consiliului Suprem Român și n-a mai rămas în relații decât cu Marea Lojă Națională Română. Sadoveanu a intrat în luptă fățișă cu reprezentanța legală a Obedienței.

Referitor la ordonanța lui Carol al II-lea de a închide lojle, existau două variante. Conform primeia, furnizată de însuși Ioan Pangal, care a rămas fidel regelui până la moartea sa, Carol l-ar fi chemat și i-ar fi spus că, deși simpatizează Francmasoneria, trebuie să dea satisfacție curentului de dreapta. Regele îl întreabă de cât timp crede că are nevoie pentru a pune la adăpost arhivele lojilor înainte de a da decretul. S-a spus că arhivele au fost chiar în păstrarea patriarhului – ceea ce nu poate fi adevărat – , iar unii preoți, profitând de boala acestuia, au predat unele materiale Poliției și Gărzii de Fier. A doua versiune aparține Suveranului Mare Comandor Cowels. După acesta, însuși Pangal ar fi sugerat regelui interzicerea Masoneriei din motive de oportunism și carierism. Istoricii sunt de părere că varianta a doua este cea adevărată, mai ales că și faptele sunt doveditoare în acest caz: după închiderea lojilor, arhivele au fost confiscate de Poliție, iar francmasonii au fost supuși oprobiului public. Ioan Pangal însă, nu numai că nu a suferit nici o pedeapsă, ci chiar a înaintat pe scara carierei, fiind numit ministru plenipotențiar al României, mai întâi în Spania, apoi în Portugalia.

Legionarii vor periclita serios Francmasoneria, în special prin dezvăluirea secretelor ei. Începând cu 1940-1941 se desfășoară o vastă campanie antimasonică. Pe 22 iulie 1941, are loc, la Sala Dalles, o expoziție antimasonică organizată din dispoziția Șefului Statului, generalul Ion Antonescu, pe baza documentelor confiscate de autorități. Sunt prezenți cu această ocazie, Mihai Antonescu, președinte al Consiliului de Miniștri, Maria Antonescu, președinte al Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, membrii ai Guvernului, politicieni, R. Bova Scoppa, ambasadorul Italiei la București, arhiepiscopul catolic Cisar, câțiva preoți ortodocși.

Sunt publicate în colecția „Biblioteca Poliției” broșura Francmasoneria în lumina adevărată și cartea lui Toma Petrescu, Conspirația lojilor, care conține numele tuturor masonilor români. Presa românească tipărește articole ce incriminează Francmasoneria, accentuându-se caracterul evreiesc anti-creștin și comunist al acesteia. Masonii români vor lua atitudini diferite: unii se vor refugia în străinătate, iar alții vor rămâne în țară. Mulți sunt arestați și întemnițați la Jilava, unde vor fi masacrați de Poliția Legionară. Această campanie antimasonică nu a lovit și personalitățile masonice de grad înalt aflate în funcțiile de conducere ale statului.

În timpul războiului, lojile din țara noastră și-au încetat activitatea, cu excepția câtorva reuniuni sporadice și discrete.

România, sub conducerea Mareșalului Antonescu și neavând altă posibilitate, a luptat de partea Axei. În 1944, trupele rusești ocupă Basarabia și Bucovina. La 20 iunie 1944 ia naștere la București un Front Național Democratic în care se grupaseră Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu, Partidul Național-Liberal, condus de D.Brătianu, Partidul Social-Democrat condus de Constantin Titel Petrescu și Partidul Comunist reprezentat de Lucrețiu Pătrășcanu. Coaliția acestor partide a sprijinit lovitura de stat care, la 23 august 1944, a dus la arestarea mareșalului Ion Antonescu, din porunca regelui Mihai. Urmează o răsturnare a alianțelor militare și politice și este constituit un nou guvern prezidat de Constantin Sănătescu. La 12 septembrie 1944 este semnat armistițiul cu Moscova.

În decembrie, același an, frații care continuaseră să se întâlnească și în timpul războiului, au închiriat un local în București cu scopul de a redeschide lojile. În 1945, exista o singură obediență masonică în România: Marea Lojă Națională a României. Există două păreri despre acest fapt. Istoricul Șerbănescu susține că Marele Orient al României și Marea Lojă Națională ar fi fuzionat în 1945. După Marcel Schapira, reprezentantul Masoneriei în exil, Marele Orient și-ar fi suspendat lucrările abia reluate, iar membrii săi ar fi aderat la Marea Lojă Națională.

În 1946, ca Mare Maestru al Marii Loji este ales George Grigoriu, iar în frunte Consiliului Suprem este ales Mihail Noradunghian.

Partidul Comunist, vizibil minoritar, neputând încă să pună mâna pe putere, începe să practice strategia infiltrării în toate instituțiile și asociațiile existente în perioada aceea în România. Dezvoltarea rapidă a Francmasoneriei prilejuia deschiderea spre Occident, astfel încât recrutarea membrilor devine intensivă în 1946. Comuniștii se vor infiltra și în Masonerie, provocând tensiuni.

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este obligat să abdice și Parlamentul proclamă România drept Republică Populară. Guvernul comunist nou instalat va aservi țara rușilor; va permite, însă, „Autorizații de funcționare” pentru Masoneria românească ce revenea la viață. Mulți masoni chiar credeau că vor veni vremuri mai bune. Se înșelau; nu după multă vreme, această politică provizorie este părăsită și comunismul, dușman de moarte al Masoneriei, își arată primele semne. Bănuind că în loji se complotează împotriva statului, guvernul solicită atelierelor să comunice după fiecare reuniune ordinea de zi și numele venerabilului care a prezidat ședința, iar după 24 de ore, un raport amănunțit privind ședința respectivă; dispoziția încălca secretul masonic.

În 1948, are loc o întâlnire importantă a francmasonilor români de grade înalte în care se critică tutela stalinistă și abuzurile sale și se pune accent pe principiile masonice și pe naționalismul românesc. Tot atunci este aleasă o nouă conducere a Masoneriei autohtone în persoana dr. Antoniu, nepotul lui G.Grigoriu.

În același an, în iunie, guvernul decide închiderea definitivă a lojilor din România cu scopul „de a îngădui participarea fraților masoni la lucrările de interes public”. Luna următoare, localul Marii Loji Naționale a fost confiscat, devenind cantina funcționarilor Ministerului Agriculturii. Ordinul dat francmasonilor de a evacua clădirea a cuprins precizarea brutală că nu pot lua nici mobilierul, nici obiectele ornamentale, nici chiar arhivele, toate fiind socotite bunuri ale poporului român. Câțiva masoni, mai curajoși, au cutezat să salveze ce era mai esențial din arhiva Masoneriei, pătrunzând în localul propriu, ca niște infractori, dimineața, la orele patru.

Perioada următoare, începând cu anul 1850, va fi caracterizată printr-o persecuție fără precedent împotriva masonilor, cu arestări arbitrare și aruncarea în închisori a intelectualității române. Mulți vor fi dați pe mâna tribunalelor militare sub acuzația de înaltă trădare.

Cel mai celebru proces este al inginerului Constantin Bellu, care ar fi trebuit să fie ales Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România, după 1944. El este condamnat, prin sentința Tribunalului Militar București din 19 noiembrie 1953, la închisoare pe viață. În 1965, Nicolae Ceaușescu, devenit secretar general al C.C. al Partidului Comunist Român, promulgă o lege prin care acordă grațierea de punere în libertate a deținuților politici, printre care se aflau numeroși masoni. Eliberat și el în 1966, lui Constantin Bellu i se respinge însă de către Marea Adunare Națională recursul de reabilitare. Mai mult, în august 1967, la comemorarea semicentenarului luptelor de la Mărășești, locotenentului C. Bellu, decorat de români cu „Coroana” și „Steaua României” și „Virtutea Militară”, de ruși cu Ordinul „Sfânta Ana” și de francezi cu „Crucea de Război”, nu numai că nu i se acordă, ca tuturor celorlalți, recompensa și recunoașterea meritată, dar i se interzice chiar și participarea la manifestările care au loc cu acest prilej.

După închiderea lojilor, în 1948, numeroși masoni români au părăsit imediat țara, emigrând în străinătate și stabilindu-se în Franța, Statele Unite ale Americii, Brazilia și Argentina, unde au înființat loji românești. În Paris s-au întâlnit probabil cei mai mulți și, împreună cu Ioan Pangal, aflat deja acolo, românii francmasoni au fondat în același an Loja „România”, găzduită de Marea Lojă Națională a Franței. Pangal și alți câțiva masoni au încercat să reconstituie Supremul Consiliu al României în exil, sprijiniți și de René Raymond, Mare Suveran Comandor al Supremului Consiliu al Franței. Murind pe neașteptate la sfârșitul anului 1948, Ioan Pangal este înlocuit de René Raymond la conducerea Supremului consiliu al României, deși autoritatea acestui străin nu era prea bine plăcută francmasonilor români.

Se dorea crearea la Paris a unei Loji Naționale a României, precum și sporirea numărului de loji românești. De aceea, în 1950 s-a mai înființat o a doua lojă românească, „Patria”, care beneficia tot de ospitalitatea Marii Loji a Franței.

În 1956, cele două loji ale masonilor români s-au integrat în Marea Lojă Națională a Franței și, deoarece ședințele aveau loc în limba franceză, și-au schimbat titulatura astfel: loja „România” a devenit „La Roumanie Unie”, iar loja „Patria” – „La Chaine d'Union”. Acestea au procedat la inițierea unor profani francezi, ajungând, ca în scurt timp, frații masoni români din cadrul lor să fie în minoritate. Acestea își desfășoară și în prezent activitatea.

La 22 iulie 1969, nouă masoni români (printre care și Constantin Bellu), locuind încă la București, cer Supremului Consiliu al Franței să reînnoiască patenta și să recunoască Supremul Consiliu al României. Cererea este acceptată. La puțin timp, recunoaște patenta și Supremul Consiliului al Statelor Unite. Masoneria română continuă să-și desfășoare activitatea în exil, păstrând anumite contacte în clandestinitate cu țara, dar așteptând vremuri mai prielnice.

În decembrie 1989 izbucnește la Timișoara, apoi la București și în alte centre din țară Revoluția împotriva comunismului și a lui Ceaușescu. După părerea lui Marcel Fandarac, „Revoluția română, ca și altele (Revoluția franceză, Revoluția rusească), a fost aranjată și sprijinită de puterile masonice internaționale: Grupul de români stabiliți la Paris, Marele Orient al Italiei, American-Canadian Lodge și Marea Lojă Națională a României în exil la Paris, al cărei Mare Maestru era Alexandru Paleologu.” Marcel Fandarac aduce dovezi care atestă faptul că Masoneria a fost cea care a ordonat omorârea soților Ceaușescu la 25 decembrie 1989. El scrie: „În timpul procesului de la Târgoviște, înainte cu câteva momente de a fi executat, Nicolae Ceaușescu s-a adresat Elenei Ceaușescu astfel: “Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?” În ultimele clipe ale vieții, Ceaușescu a realizat că Masoneria îi hotărâse soarta: execuția capitală; numele de cod al Masoneriei fiind „Marcel”, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu Marcel Schapira, cel care, la Paris, a fost șeful Masoneriei române în exil. Referirea lui Ceaușescu se poate găsi pe caseta video a asasinării lui de la Târgoviște.” Mai mult, la proces a participat personal un francmason de Rit Scoțian Antic și Acceptat, Gelu Voican Voiculescu.

Imediat după Revoluție, în 1990, obediențele masonice ale lumii au intrat în conflict pentru supremație în România. Astfel, pe lângă lojile amintite mai sus ca fiind implicate în Revoluție, aveau intenția de a activa în România și Marea Lojă Unificată a Germaniei, Marea Lojă Italiană și o Mare Lojă Americană.

În primele luni ale anului 1990, câțiva masoni români iau inițiativa de a face cunoscută posibilitatea și necesitatea reînființării Ordinului Masonic în România. Acest lucru este prezentat mai întâi lui Marcel Schapira, Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român în exil, iar în lunile februarie-martie 1990, „Grupul de la Paris” face unele comunicate în acest sens și în presa românească. În septembrie, același an, au loc întâlniri între reprezentantul Masoneriei Române, Costel Iancu, și reprezentanții Marelui Orient al Italiei, în vederea autorizării reconstituirii Marelui Orient din România.

În octombrie 1990, la Paris, are loc adunarea generală comună a membrilor lojilor masonice românești aflate în exil și a membrilor lojilor de grade superioare dependente de Supremul Consiliu de 33 al Ordinului Masonic Român, care s-a decis să reconstituie Marea Lojă Națională Română, compusă din trei loji de bază: „România Unită”, „Steaua Dunării” și „Solidaritatea”.

Între 14-15 decembrie 1990, are loc la Paris Reuniunea Internațională a Ordinelor de Rit Scoțian Antic și Acceptat. Ceremonia s-a desfășurat în prezența marilor comandori din Europa, fiecare în fruntea unei delegații de înalți demnitari masoni. Marcel Schapira a condus delegația Supremului Consiliu al Ordinului Masonic Român, alcătuită din 12 persoane. Delegația României din exil a beneficiat de o primire extrem de cordială, participanții manifestându-și sentimentele de stimă , amiciție și prețuire față de România.

La 5 februarie 1991 este inaugurată la București loja „Concordia” – prima lojă regulară constituită din frați români, instalată de Marele Orient al Italiei. A doua lojă instalată sub aceeași obediență este „Delta Dunării”, iar în mai 1991, Marele Orient al Franței instalează loja „Humanitas”, tot la București.

Sub obediența Marelui Orient al Italiei se deschide, la 30 aprilie 1992, o a treia lojă regulară: „Nicolae Bălcescu”.

La 24 ianuarie 1993, la Casa Vernescu din București, într-o armonie specială, sunt reaprinse luminile Marii Loji Naționale din România. Mare Maestru este ales veteranul mason Nicu Filip, iar Mare Maestru Adjunct, Costel Iancu. La eveniment participă personalități masonice de seamă ale Masoneriei Universale: Giuliano di Bernardo, Mare Maestru al Marelui Orient de Italia; Arnold Hermann, reprezentantul personal al Suveranului Mare Comandor Fred Kleinknecht al Supremului Consiliu de Rit Scoțian Antic și Acceptat al Jurisdicției de Sud a S.U.A. – Supremul Consiliu Mamă al Lumii; Alfredo Diomede, Maestru de Onoare al Californiei; Elvin Sciuba, ex-Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Italiei.

Agenția Rompres, într-un comunicat din 14 octombrie 1993, anunță că începând cu ziua următoare „se transferă în România toate demnitățile și funcțiile de Mari Ofițeri ai Supremului Consiliu Masonic pentru România, care, în viitor, vor fi deținute numai de membrii Consiliului locuind în România sau posedând o reședință în România. Supremul Consiliu al Ritului Scoțian Antic și Acceptat al lojilor românești din exil, prin Suveranul Mare Comandor, Marcel Schapira, numește în paralel, ca Suveran Mare Comandor pe Dan Amedeo Lăzărescu, transmițându-i prerogativele sale”.

La câteva zile (19 octombrie), la Washington, Supremul Consiliu Mamă al Lumii consacră Supremul Consiliu de grad 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat al României: zece frați masoni sunt ridicați în gradul 33, iar Fred Kleinknecht îl instalează ca Suveran Mare Comandor pe Costel Iancu.

La 18 decembrie 1993, este promulgată la Alba Iulia Constituția Marii Loji Naționale din România, prima după al doilea Război Mondial. Sunt menționate cu această ocazie ca existente lojile „Unirea”, „Mihai Viteazul”, „Arnold Hermann”, „Horea, Cloșca și Crișan” și „Delta Dunării”.

În octombrie 1995, Ernst H. Schlesinger, Mare Secretar al Marii Loji Naționale din România și membru al Supremului Consiliu de grad 33 propune un district al Transilvaniei. Acest fapt, neacceptat de Consiliul Marii Loji a cauzat dizidența lui Schlesinger. Fiind susținut de 13 loji regulare, a înființat Districtul Transilvania. La 9 martie 1996, Conventul Extraordinar al Lojilor dizidente de la Alba Iulia hotărăște constituirea Marii Loji Naționale Unite a României, iar ca Mare Maestru îl propune pe Titus Nicoară.

Tot în această perioadă, după instalarea noii conduceri a Marii Loji Naționale din România se fac eforturi pentru clasificarea poziției dizidenților, care refuză să accepte hotărârea Marii Loji Naționale. Prin decretul Marelui Maestru Sever Frențiu se instituie un Tribunal Masonic care să se ocupe de dizidență.

Pe 4-5 octombrie 1996, se desfășoară Conventul anual al Marii Loji Naționale din România care adoptă unele amendamente la Constituția Marii Loji Naționale și Regulamentul de funcționare al Marii Loji Naționale din România. Tot la acest convent, Marea Lojă Națională a Franței trimite recunoașterea ei Marii Loji Naționale din România, prin fratele Schapira.

La sfârșitul anului 1996 erau înregistrați circa 400 de frați, iar în marile orașe ale țării noastre existau aproape 27 de loji.

În anul 2000, organizațiile masonice românești care activau în România erau: Marea Lojă Națională a României – având ca Mare Maestru pe Gheorghe Comănescu- și Supremul Consiliu condus de Suveranul Mare Comandor Dan Amedeo Lăzărescu. La Paris mai activa un Suprem Consiliu, prezidat de Marcel Schapira.

În prezent, Mare Maestru al Marii Loji Naționale a României este Eugen Ovidiu Chirovici, ales la Conventul Masoneriei din noiembrie 2003. Eugen Ovidiu Chirovici, în vârstă de 39 de ani, este, în același timp, și președinte al Agenției Naționale pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (informațiile acestea sunt accesibile pe site-ul Francmasoneriei Române: w.w.w.francmasoneria.ro).

III Relațiile dintre Biserică și Masonerie

de-a lungul istoriei

1.În Apus.

În primul capitol al lucrării, am prezentat evoluția Francmasoneriei, cum a dispărut treptat Masoneria operativă (confreriile meșterilor zidari) și cum, în locul ei, a apărut și s-a perpetuat până astăzi Francmasoneria speculativă.

La început, relațiile cu Biserica Apuseană au fost relativ bune, mai ales că primii care s-au aflat la originea confreriilor de constructori au fost călugării, ajutați, bineînțeles, și de laici. Pe parcursul Evului Mediu și al epocii catedralelor, când se construiau mereu monumente cât mai fastuoase și mai mărețe, numărul constructorilor laici l-a întrecut pe cel al monahilor. Biserica și masonii se înțelegeau, însă, destul de bine.

Problemele au început să apară în momentul când francmasonii, preluând o moștenire ezoterică, plină de simboluri și semne particulare, cu rădăcini adânci până în păgânismul precreștin, au adaptat-o muncii pe care o prestau: îmbrăcămintea le era specifică, meșterii zidari foloseau semne și simboluri pentru a se recunoaște, comunicau într-un limbaj ezoteric etc. De aceea, în 1326, Conciliul de la Avignon condamnă cu severitate confreriile „pentru dorința acestora de păstrare a secretului, a semnelor particulare, a limbajului și a simbolurilor”. Membrii Conciliului îi suspectau pe masoni chiar de erezie, nemaiavând avizul Bisericii în cele ce înterprindeau. Conflictul va fi aplanat în 1334 de papa Benedict al XII-lea, care reconfirmă privilegiile pe care le avuseseră mai înainte masonii.

De acum, relațiile Masoneriei cu Biserica se păstrează destul de bune. Unele divergențe apar după 1534, când Ignațiu de Loyola întemeiază Ordinul Iezuiților și apare Inchiziția. Printre cei care au suferit torturi, închisori și chiar arderi pe rug, s-au numărat și mulți masoni, mai ales în țările unde Inchiziția acționa cu fervoare (exemplu: în Spania).

După alte aproape două sute de ani, la 24 iunie 1717, se constituie Marea Lojă a Angliei, prima lojă a Masoneriei speculative; aceasta păstrează simbolurile, parolele și semnele vechilor confrerii, însă reorganizează ritualul și adoptă idealul eliberării omului prin cultură.

În 1723 sunt publicate „Constituțiile” lui James Anderson, care identifica pe Dumnezeu cu Marele Arhitect al Universului și prezenta o istorie fabuloasă a Francmasoneriei: primul mason ar fi fost Adam, căruia Dumnezeu i-a transmis primele noțiuni de geometrie. Papalitatea nu a putut rămâne indiferentă în fața acestor idei care scandalizau întreaga teologie a Părinților.

La 23 aprilie 1738, papa Clement al XII-lea (1730-1740) emite o bulă, „In Eminenti apostolatus specula”, prin care excomunica „conventiculele de francmasoni, dușmani ai ordinii publice și ai imperiului spiritual al lui Hristos”. „In Eminenti…” condamna fățiș Francmasoneria, acest gen de asociere laică și secretă, în care oameni de toate confesiunile erau admiși la egalitate unii cu alții. Papa proclama de asemenea excomunicarea totală pentru catolicii care ar fi aderat la ea, sau care ar fi favorizat-o, temându-se ca frecventarea lojilor de către protestanți să nu-i îndepărteze pe credincioșii catolici de adevărata credință. Bula pontificală nu a avut însă consecințe imediate decât în statele unde domina Inchiziția. Astfel, în Spania, în 1743, au fost torturați și condamnați la ocnă câțiva francmasoni din Lisabona. În Franța însă, bula nu a fost primită oficial: Parlamentul francez, compus în majoritate din janseniști și anglicani au refuzat să o accepte, iar condamnarea a rămas fără efect.

Francmasonii erau în ofensivă; în ianuarie 1738, reeditaseră „Constituțiile” lui Anderson, considerate Biblia Francmasoneriei. Lojile engleze și scoțiene se reunesc și-l numesc pe ducele d'Antin „Mare Maestru general și pe viață al masonilor din regatul Franței”. Cercetările mai recente au descoperit că în fostul oraș al papilor, la Avignon, a înflorit, în vremea aceea o puternică mișcare de tip masonic, având loji și ordine proprii.

Toate acestea l-au determinat pe următorul papă, Benedict al XIV-lea (1740-1758), unul dintre marii juriști ai secolului al XVIII-lea, să reînnoiască, printr-o nouă bulă papală, condamnarea Francmasoneriei. Bula sa, „Providas Romanorum Pontificum”, emisă la 11 mai 1751 și dată publicității la 22 iulie același an, la Avignon, reia aceleași motive: adunarea oamenilor de diferite credințe, secretul inadmisibil, jurământul inavuabil, etc. Drept urmare, masoneria din Avignon, timp de două decenii, nu a mai acționat deschis. În Spania, regele Ferdinand al IV-lea, dând ascultare papei, interzice Francmasoneria la 2 iulie 1751.

Relația dintre Biserică și Masonerie se acutizează. Papa Pius al VI-lea condamnă din nou Francmasoneria în 1774. În secolul al XVIII-lea și următorul, nu a existat o atitudine mai ostilă împotriva Masoneriei decât cea a Bisericii. De asemenea, Statele pontificale au exercitat și ele influențe mult mai complexe decât alți suverani împotriva francmasonilor. Replica acestora nu s-a lăsat prea mult așteptată: în 1798, ocuparea statelor papale și instituirea primei Republici Italiene au fost opera numeroșilor francmasoni, printre care Lucien Bonaparte, fratele împăratului Napoleon. Ordinele masonice apăruseră ca ciupercile după ploaie, cei mai mulți enoriași trecându-le în mod liber pragul, atrași de principiile masonice. Celebru în epocă a rămas exemplul enoriașului frate Alexandru, conte de Cagliostro, ghicitor, mag, alchimist, fondator al Ritului masonic Egiptean. Cariera sa europeană l-a condus pe acesta și la Roma, unde și-a găsit sfârșitul în condiții misterioase în închisorile pontificale, în 1796.

Mareșalul Etienne Radet și ceilalți militari care au avut sarcina de a-l reține pe papa Pius al VII-lea, deportat apoi la Fontainebleu, erau de asemenea francmasoni. Aceștia au dat astfel lovitura de grație papalității, răzbunând toate actele de condamnare emise la Vatican, la adresa Francmasoneriei.

Cu toate acestea, părea că Napoleon nu dorea să fie în conflict cu papa. De aceea, la 14 iulie 1801, Bonaparte semnează cu Pius al VII-lea un tratat numit Concordat, în care catolicismul era recunoscut ca religie majoritară a Francezilor. În consecință, aceștia din urmă trebuia să aplice bulele pontificale, dar cum Napoleon era pro-mason, relațiile dintre Biserică și Masoneria franceză s-au păstrat mai destinse.

În anii următori, în timp ce Imperiul francez se prăbușea, Statele pontificale își reiau persecuțiile, condamnările, exilul și carcerile, pe motiv de încălcare a Religiei. Papa Pius al VII-lea își ia și el revanșa, emițând un nou edict de condamnare la 15 august 1814, prin care instituie pedepse aspre pentru francmasoni, de la cele corporale, până la execuție și confiscarea averii. Cardinalul Consalvi, emisarul guvernului de la Roma colaborează cu Poliția Imperiului Austriac, demascând și combătând cu succes pe membrii „sectelor” masonice, din ce în ce mai active și mai răspândite.

O luptă pe viață și pe moarte se angajează între Biserică și Masonerie. În doar 11 ani (1821-1832) sunt emise patru acte pontificale care continuă condamnările la adresa Francmasoneriei: „Ecclesiam a Jesu Christo” (Pius al VII-lea, 13 septembrie 1821); „Quo graviora”( Leon al XII-lea, 13 martie 1825), „Traditi” (Pius al VIII-lea, 24 mai 1829), „Mirari vos” (Grigorie al XVI-lea, 15 august 1832).

După anul masonic 1848, când Biserica se vedea a fi tot mai mult în pericol în fața Masoneriei, urmează o succesiune de cinci bule pontificale de excomunicare a societății francmasonice, toate aparținând papei Pius al IX-lea; prima, „Qui pluribus”, fiind emisă chiar cu doi ani înainte, la 9 noiembrie 1846, urmată de celelalte; „Quanta cura” (8 decembrie 1854); „Syllabus” (8 decembrie 1864); alocuțiunea consistorială „Multiplices inter se” (25 septembrie 1865) și constituția „Apostolicae Sedis” (12 octombrie 1869).

În alocuțiunea „Multiplices inter se”, papa enumeră actele predecesorilor săi care condamnaseră „această societate perversă, vulgar denumită masonerie”. Dar el constată cu inima copleșită că „eforturile scaunului apostolic nu au avut succesul la care s-a așteptat. Secta masonică nu a fost nici învinsă, nici redusă: din contră, ea s-a dezvoltat în aceste zile atât de dificile încât ea se arată pretutindeni ca neatinsă și-și ridică fruntea cu mai multă îndrăzneală ca nicicând”.

Bulele de condamnare emise de papi nu au avut consecințele dorite, cum remarca și Pius al IX-lea. Tot mai mulți savanți și oameni de litere aderă la Masonerie și părăsesc Biserica. Secolul al XIX-lea, dar mai ales a doua jumătate „este secolul victoriei spiritului laic, avându-i ca avangardiști pe frații masoni”. Tot acum încep să își facă loc ideologii noi: doctrinele socialiste, utopice și comuniste, toate având rădăcini masonice, iar Ch. Fauvety, mason și el, inventează chiar o religie laică.

Între 1862 și 1871, Marele Orient de Franța își dublează numărul adepților. Urmează o perioadă în care anticlericalismul masonilor se accentuează. Sunt create școli laice libere, net opuse celor confesionale, iar la Conventul Marelui Orient al Franței din 1870 este aprobată o petiție în favoarea învățământului gratuit și laic. Jean Mace, unul dintre autorii petiției, fondator al Ligii Învățământului (1866), fusese inițiat în Masonerie în 1866. El declara: „Cine deține școlile, deține totul”. Prin acest învățământ laic, Biserica vedea scăpându-i din mână o mare parte a credincioșilor, mai ales tineri, care astfel primeau încă din școală ideile unei vieți trăite în afara Bisericii și fără Dumnezeu.

Un alt aspect important al conflictului dintre Biserică și Francmasonerie l-a constituit momentul morții fraților masoni, „al trecerii în Orientul Etern”, cum îl denumeau ei. Francmasonii refuzau ca la înmormântare să le fie săvârșită slujba catolică. Astfel, la 20 iulie 1868, a avut loc înmormântarea masonului Godeheult, fabricant de var din Bourgon, Franța. Redăm mai jos două comentarii ale evenimentului, primul extras din Raportul Comisarului Poliției, iar al doilea din Declarația primarului dată la 25 iulie 1868: „Domnule Prefect, vă raportez că numitul Godeheult a murit refuzând împărtășania, spovedania și înmormântarea catolică. El a fost înmormântat ieri în cimitirul din Bourgon. Mai mulți prieteni ai lui Laval, gânditori, ca și el, care făceau parte din această lojă masonică, l-au condus pe ultimul drum, o discuție a avut loc între preot și primar, relativ la amplasarea mormântului său în cimitir”; „…ceremonia funeraliilor a fost în întregime civilă, domnul Godeheult aparținând Francmasoneriei din Rennes. Unul dintre prietenii săi a pronunțat la cimitir o rugăciune masonică. La ieșirea din cimitir a fost făcută o chetă în favoarea săracilor din Bourgon,…totul s-a petrecut în ordinea cea mai perfectă și în reculegere”.

La 21 noiembrie 1873, papa Pius al IX-lea reia atacul împotriva Masoneriei, emițând enciclica de condamnare „Etsi multa luctuosa”.

Dar nici Francmasoneria nu se lasă mai prejos și contraatacă. La 6 septembrie 1875, Conventul de la Lausanne (Elveția), la care participă 10 Supreme Consilii, neagă, în Declarația emisă cu acest prilej, credința în Dumnezeu. În 1877, la Edinburgh (Scoția), Supremele Consilii ale Scoției, S.U.A., Americii Centrale și Irlandei, denunță deismul Declarației de la Lausanne. Biserica este pentru moment, în ofensivă. Dar în septembrie, același an, Conventul Marelui Orient al Franței suprimă, pur și simplu, articolul 1 al Statutului său, care consfințea existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului. Din această cauză, Marile Loji din Anglia, Irlanda și S.U.A. rup relațiile fraternale cu Marele Orient de Franța.

În Franța, Biserica a purtat cu Masoneria cele mai grele lupte după anul 1877. În ianuarie 1879, în funcția de președinte al Franței este ales Jules Grévy, francmason, iar ca președinte al Camerei și ministru al Instrucțiunii publice- alți doi masoni. Aceștia încep în forță politica de laicizare a învățământului, luptând mai ales împotriva iezuiților, care, precum se știe, erau cei mai învățați oameni din Biserica Apuseană.

În 1880, guvernul masonic începe ostilitățile, desființând „Compania lui Iisus”, alungând călugării din mănăstiri și persecutând pe preoții militari. Congregațiile religioase sunt obligate să solicite recunoașterea oficială din partea statului în termen de trei luni, în caz contrar fiind amenințate cu desființarea. În 1881, masonii obțin gratuitatea învățământului primar.

Biserica trece la contraofensivă. Arhiepiscopul Leon Meurin scrie Francmasoneria, sinagoga lui Satan, iar Leo Taxil, ucenic al iezuiților, scrie Misterele Francmasoneriei. Masonii încearcă cu disperare să arate falsitatea celor scrise în lucrările menționate, susținând că nu conțin decât „informații aberante” și „minciuni oribile”. Însă chiar și ziarele Vaticanului, „L'Osservatore” și „L'Echo de Rome” dau gir oficial ideilor monseniorului Leon Meurin și celor ale lui Leo Taxil. Tot în această perioadă apar din ce în ce mai multe reviste, ligi, și comitete antimasonice, iar Francmasoneria va slăbi mult în urma acestei campanii împotriva ei.

La 20 aprilie 1884, Papa Leon al XIII-lea emite împotriva Masoneriei ultima bulă a secolului al XIX-lea: „Humanus genus”, adresată „către toți venerabilii frați, Patriarhii, Primații, Arhiepiscopii și Episcopii din lumea catolică, aflându-se în grație și comuniune cu Scaunul Apostolic. Reproducem mai jos câteva fragmente din enciclica papei Leon al XIII-lea:

„În neadormita lor îngrijire pentru mântuirea poporului creștin, Predecesorii Noștri, Pontificii Romani cunoscură îndată cine era acest vrăjmaș atât de capital care se ivea din întunericul unei ascunse conspirațiuni, și ceea ce dânsul voia. Prevăzând deci viitorul, Ei deteră suveranilor și popoarelor, semnul de alarmă, ca nu cumva să fie apucați fără de veste, prin cursele și meșteșugirile pregătite împotriva lor.[…] Fiindcă scopul și firea sectei francmasonice fuseseră pe deplin cunoscute, prin semne învederate ale faptelor ei, prin procese formale, prin aducerea la lumină a legilor ei, a riturilor și a tâlcurilor cărora de mai multe ori se adăugaseră chiar mărturiile adepților, acest Scaun Apostolic a denunțat lumii că secta francmasonilor, întemeiată fără nici un drept omenesc și dumnezeiesc, este vătămătoare creștinismului, nu mai puțin decât statului: și a oprit și a poruncit, sub pedepsele cele mai mari cu care obișnuiește Biserica de a lovi pe vinovați, ca nimeni să nu intre în această societate. Întărâtați de aceste măsuri, și crezând că ar putea, prin dispreț și prin defăimare, să scape de puterea acelor hotărâri sau să le micșoreze, secretarii (oamenii sectei secrete) învinovățiră pe Papii care le decretaseră, când, că hotărâseră niște lucruri nedrepte, când că trecuseră peste marginile cuvenite. Astfel , ei se siliră de a ocoli și de a zădărnici autoritatea și gravitatea Constituțiilor Apostolice ale lui Clement al XII-lea, Benedict al XIV-lea, Piu al VII-lea și Piu al IX-lea. Cu toate acestea n-au lipsit, chiar în acea societate, unii care au mărturisit, deși fără voie, că, plecând din punctul de vedere al învățăturii și al disciplinei catolice, Pontificii romani urmaseră după tot dreptul. Acestei mărturisiri trebuie a mai adăuga consimțământul unui număr oarecare de suverani, și de capi ai statelor care avură grija de a denunța societatea masonilor, sau de a osândi ei înșiși, ca pe ceva primejdios, aducând legi împotrivă-i, precum s-a făcut în Olanda, în Austria, în Elveția, în Spania, în Bavaria, în Savoia și în alte părți ale Italiei. (…) Dar mai presus de toate este de însemnat că întâmplările au justificat purtarea cea înțeleaptă a Predecesorilor Noștri. Căci grija lor cea prevăzătoare și părintească nu avu, nici pretutindeni, nici totdeauna, sfârșitul dorit, fie din pricina prefăcătoriei și vicleniei secretarilor, fie din pricina ușurinței nesocotite a acelora care ar fi avut interesul cel mai mare de a o priveghea mai de aproape. Urmarea a fost că, într-un veac și jumătate, secta francmasonilor a făcut înaintări necrezute. Întrebuințând totodată cutezarea și șiretenia, ea a năpădit în toate gradele ierarhiei sociale, și a început a câștiga atâta putere, încât părea a domni aproape în deosebite state. Din această întindere atât de grabnică și de înfricoșată, au urmat anume pentru Biserică, pentru autoritatea suveranilor și pentru binele public, acele rele pe care Predecesorii Noștri le prevăzuseră mai de mult, deoarece lucrurile au ajuns până la a justifica pentru viitor temerile cele mai serioase, nu tocmai în privința Bisericii, ale cărei temelii nu pot fi zguduite de fel prin încercările oamenilor, ci în privința Statelor unde a devenit prea covârșitoare înrâurirea sectei de care vorbim, sau a altor secte ce-i seamănă și care conlucrează cu dânsa, și sunt de dânsa atârnate. (…)Felurite sunt sectele oamenilor…care, deși n-au aceleași rituri, aceeași formă și originea aceeași, totuși fiind unite între ele prin împărtășirea aceluiași scop și prin asemănarea principiilor, în ființă, se potrivesc cu Francmasoneria, ce este ca un centru din care toate pleacă și în care se întorc. Și deși ele astăzi nu arată de a voi să rămână ascunse, și țin adunări ziua în amiaza mare și față cu toată lumea, avându-și chiar jurnalele lor, totuși, dacă ne uităm până în fundul lucrurilor vedem prea bine că ele păstrează firea și obiceiul societăților ascunse. Căci la ele se află mai multe feluri de taine, pe care legile lor le opresc, cu cea mai mare îngrijire, de a le descoperi, nu numai persoanelor străine, ci încă unui număr însemnat dintre adepții lor: așa de pildă, sfaturile din lăuntrul și cele din urmă, capii cei mai mari ai sectelor ( …lipsește un rând…) niște întruniri și mai ascunse și interioare, de asemenea și măsurile luate și în ce chip, prin ce mijloace se vor îndeplini. Contribuie de minune la aceasta, împărțirea făcută, între asociați, a drepturilor, a funcțiilor și a însărcinărilor, deosebirea ierarhică a rândurilor și a gradelor, făcută în modul cel mai nimerit, și disciplina cea strașnică, căreia toți sunt supuși. Candidații trebuie să făgăduiască, ba chiar să jure, de a nu descoperi niciodată și nici într-un chip numele asociațiilor, semnele și învățăturile societății. Astfel sub niște înfățișări înșelătoare și întrebuințând totdeauna prefăcătoria, precum odinioară făcuseră Manicheii, francmasonii nu cruță nici o osteneală pentru a se ascunde și pentru a nu avea alți martori decât numai pe ai lor. Căutând ei, de a nu arăta niciodată ceea ce sunt, ei joacă rolul de prieteni ai literaturii sau de înțelepți întruniți pentru a cultiva științele. Nu vorbesc decât de râvna lor pentru înaintarea civilizației, de iubirea lor pentru poporul de jos. Auzindu-i pe ei, unica lor țintă ar fi de a îmbunătăți soarta mulțimii și de a întinde la un număr de oameni foloasele vieții civile; care intenții chiar de-ar fi adevărate, nu sunt decât o parte din scopurile lor. Afară de acestea, cei ce sunt înscriși, trebuie să făgăduiască o supunere oarbă și desăvârșită la poruncile capilor, trebuie să se arate gata de a îndeplini poruncile acestea la cea mai scurtă înștiințare, la cel mai mic semn, supunându-se de mai înainte, dacă ar face altfel, la pedeapsa cea mai cumplită și la moartea însăși. Așa, nu e lucru rar să fie pedepsiți cu moartea aceia dintre ei, care sunt judecați sau de a fi dat pe față învățăturile laice ale societății sau de a se fi împotrivit poruncilor; și aceasta se săvârșește cu atâta îndrăzneală și dibăcie, încât, de cele mai multe ori ucigașul scapă de urmăririle și răzbunarea justiției. Acum, a se preface necontenit și a se ascunde în întuneric, a-i înlănțui pe oameni ca pe niște robi cu legămintele cele mai tari pentru un scop necunoscut de dânșii, a întrebuința la orice fărădelege aceste unelte ale unei voințe străine, a înarma pentru omor niște mâini al căror ajutor este încredințat prin nepedepsirea crimei: este o cruzime pe care firea însăși a lucrurilor n-o poate îngădui. Rațiunea și adevărul ne dovedesc deci, că societatea despre care vorbim, se împotrivește dreptății și onestității naturale.

Din cele ce am zis pe scurt, se vede destul de lămurit ce este secta francmasonilor și care e ținta ei. Dogmele lor principale se împotrivesc atât de tare și atât de învederat minții omenești, încât nimic mai înrăutățit nu se poate închipui. A voi să nimicească religia și Biserica întemeiată de însuși Dumnezeu și încredințată de-o ocrotire nepieritoare, pentru a restatornici, după 18 veacuri, moravurile și așezămintele păgânilor este o nebunie foarte mare și o nelegiuire prea cutezătoare. Însă nu e mai puțin îngrozitor sau mai ușor de suferit de a vedea răpindu-se binefacerile câștigate prin bunătatea lui Iisus Hristos nu numai indivizilor, dar și oamenilor uniți în familii și națiuni, binefaceri care, după mărturisirea însăși a vrăjmașilor sunt foarte mari. Într-un scop atât de smintit și criminal, pare a se putea recunoaște ura cea nestrânsă și pofta de răzbunare, de care Satana este însuflețit împotriva lui Iisus Hristos. De asemenea, scopul celălalt, pentru care francmasonii își dau atâta osteneală de a nimici anume temeliile cele mai de căpetenie ale dreptății și ale moralității și de a face ajutătorii acelora care ar voi să le fie iertat a face toate câte le poftesc după obiceiurile dobitoacele nu este alta decât a prăvăli în prăpastie neamul omenesc, în chipul cel mai rușinos și necinstit. Răul se face și mai mare prin primejdia ce amenință atât societatea casnică, cât și cea civilă.

Pe Voi însă, Venerabililor Frați, Vă rugăm și Vă cerem cu stăruință, ca împreunând munca voastră cu a Noastră, să întrebuințați toate silințele, pentru a stârpi această ciumă necurată, ce se strecoară prin toate vinele societății. Voi trebuie să apărați slava lui Dumnezeu și mântuirea aproapelui: care scopuri avându-le înaintea ochilor, în această luptă, nici inimoșia, nici puterile nu Vă vor lipsi. Va atârna de la înțelepciunea voastră să judecați, prin care mijloace, mai cu seamă, se pot birui împotrivirile și piedicile. Însă se cuvine auctorității dregătoriei Noastre, ca Noi înșine să arătăm câteva mijloace potrivite. Mai întâi de toate ceea ce sunt în trebuie a scoate francmasonilor masca, și a arăta ce sunt în adevăr, trebuie a învăța poporul prin predici, și chiar prin Epistole Pastorale, făcute spre acest scop, care sunt meșteșugurile unor astfel de societăți pentru a-i trage la sine, care este răutatea învățăturilor, și urâciunea faptelor lor. Precum au hotărât de mai multe ori Predecesorii Noștri, nimeni să nu creadă că este iertat de a se înscrie în secta francmasonilor, dacă religia catolică și mântuirea sa îi este atât de scumpă, pe cât ar trebui să-i fie. Să nu înșele pe nimeni onestitatea prefăcută, căci vreunora li s-ar putea părea, că francmasonii nu cer nimic ce s-ar împotrivi fățiș religiei și sfințeniei moravurilor; dar fiindcă scopul și firea sectei sunt de tot rele, este drept să nu fie iertat a se uni cu dânșii sau a-i ajutora în vreun chip”. Această lucrare a papei, de importanță deosebită pentru Biserică, în general, scoate în evidență principalele contradicții dintre Biserica Apostolică și Francmasonerie. Bula pontificală a avut ecouri puternice, mai ales în lumea catolică, exemplul lui Leon fiind urmat de numeroși prelați ai Bisericii Catolice, care au accentuat și mai mult pericolul Masoneriei prin diferite pastorale. Astfel, și la Iași, Episcopul Nicolae Iosif Camilli emite o pastorală către credincioșii catolici din Moldova la 1 august 1884, la care anexează și traducerea românească a bulei de la Vatican. În același an, Monseniorul de Fara, arhiepiscop de Grenoble, pune bazele primei reviste antimasonice, intitulată „Francmasoneria demascată”.

La șase ani după enciclica papală, apare o nouă carte împotriva Francmasoneriei: L'Ennemie Sociale. Histoire documentée des faits et gestes de la Franc-Maçonnerie de 1717 à 1890 en France, en Belgique et en Italie, scrisă de Ilustrul Suveran Mare Inspector General al celui de-al 33-lea și ultim grad masonic, Paul Rosen. Autorul, făcând parte el însuși din Masonerie, susține că la redactarea lucrării a folosit numai „documentele oficiale, incontestabile, emanând de la cercurile conducătoare și personalitățile care guvernează Francmasoneria” și încearcă să dezvăluie adevărata lucrare destructivă a Masoneriei în Franța, Belgia și Italia. Ca și concluzii, extragem trei idei puse pe seama masonilor:

1. „Să impună distrugerea oricărei religii în familie prin coruperea conștiinței;

2. Să impună distrugerea oricărei autorități în națiune prin corupția învățământului;

3. Să impună distrugerea oricărei morale în omenire prin corupția Statului”.

Această carte a atras cuvântul de mulțumire adresat printr-o scrisoare de papa Leon al XIII-lea, lui Paul Rosen, la Paris; iată conținutul acesteia, în traducere românească:

„Fiului nostru iubit Paul Rosen, la Paris, papa Leon al XIII-lea,

Fiule iubit, Sănătate și Binecuvântare Apostolică. Împreună cu scrisoarea ta respectuoasă, Ni s-a adus un exemplar al cărții tale de curând apărută și intitulată „L'ennemie Sociale”, prin care ți-ai propus, precum am aflat din scrisoarea alăturată, să descoperi sfaturile și faptele acelor oameni nelegiuiți, care adunați în societăți clandestine, aduc pieirea Bisericii și a Statului („Consilia et opera ditegere, improrum hominum, qui in coetus clandestinos coacti, ecclesiae reique publicae maluimtur exitium”).

Favoarea ce Ne-o ceri, de a Ne dedica opera ta, ți-o acordăm bucuros, căci Ne este cunoscută silința ta de-a apăra religia și, între alte dovezi, mai ales statornicia cu care combați pe dușmanii credinței și ai pietății dezvăluind înșelăciunile și relele lor.

Dorind deci ca toți oamenii, nu numai catolicii, să aibă aceeași groază pentru fraudele și stricăciunile lor, cum îi urmărești tu cu deplină dreptate, rugăm pe Părintele Luminilor să-ți hărăzească darurile bogate ale adevăratei înțelepciuni, iar Noi îți împărțim ție și alor tăi, cu toată dragostea, Binecuvântarea Apostolică, mărturie a iubirii noastre părintești.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, în ziua de 7 iulie 1890, în anul al XIII-lea al Pontificatului Nostru.

Leo P.P. al XIII-lea”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, lupta dintre Biserică și Masonerie nu era nici pe departe spre a se sfârși, ci, din contră, se afla în cea mai acută fază. Cea mai dură replică o primea Biserica din partea francmasonilor francezi, aparținând ramurii „revoluționare” a Masoneriei, care, continuând acțiunile de laicizare a statului francez, au adoptat numeroase legi strict laice, în 1880 pentru Universități, și în 1882 pentru școlile primare; în 1884 se renunță la rugăciunile care marcau intrarea în Parlament, iar în 1889 se instituie serviciul militar obligatoriu pentru absolvenții Seminarului Teologic. Masonul Doinel fondează, în 1888, „Biserica gnostică renovată”, ca „biserică liberă într-un stat liber”. Mai puțin dură față de Biserică, a rămas ramura conservator-democratică, de dreapta, a Masoneriei, anume cea de Rit Scoțian Antic și Acceptat, care a continuat până azi să țină Biblia deschisă în timpul reuniunilor și ritualurilor masonice.

Secolul al XX-lea începe cu publicarea unei alte lucrări antimasonice, puternic contestată până astăzi: Protocoalele Înțelepților Sionului, scrisă de profesorul rus Serghei Nilus, într-o vreme în care, mai ales în Rusia, antisemitismul începuse să capete proporții. Lucrarea lui Nilus prezice unele evenimente cum ar fi primul război mondial, bolșevizarea Rusiei, crearea Societății Națiunilor, toate acestea făcând parte dintr-un plan complex pus la punct de francmasoni și în special de evreii masoni, încă din 1897, la Baser. Despre Protocoalele lui Nilus s-a spus de către unii că sunt adevărate, iar de către alții că sunt false. I.C. Cătuneanu, care a luat atitudine împotriva Francmasoneriei prin 1930, citează în lucrarea menționată, fragmente din Protocoale, încercând să demonstreze că ideile respective sunt pe cale de a fi puse în practică. „Francmasoneria, scrie Cătuneanu, înțelege să facă revoluție spre a înlocui monarhia cu republica. Acesta este idealul oricărui democrat, fie jidan pur sânge, fie jidovit creștin, crescut în oficina presei zise democratice și în lojile masonice. Dovadă că jidanii prin mijlocul Francmasoneriei urmăresc această țintă, rezultă din următorul fragment al capitolului IV din Protocoalele Înțelepților Sionului, unde autorul, descriind fazele unei revoluții, mărturisește latura ascunsă a conducerii și recunoaște că acea forță ocultă și insesizabilă este în mâna jidovimii, invizibilă în organizația francmasonă, în care bieții membri creștini au rolul de simple păpuși. Luați aminte, vă rog, Domnilor francmasoni creștini, următoarea mărturisire: «Orice republică trece prin diferite stadii. Primul stadiu cuprinde primele zile ale nebuniei unui orb, care se aruncă în dreapta și în stânga. Al doilea stadiu este acela al demagogiei, de unde naște anarhia și în urmă vine în mod inevitabil despotismul: nu un despotism decretat, și prin urmare responsabil, ci un despotism invizibil și necunoscut, dar totuși simțit; este despotismul exercitat de o organizație secretă, care lucrează cu atât mai puține scrupule, cu cât ea lucrează la adăpostul diferiților agenți, a căror schimbare nu numai că nu vatămă societății secrete, dar o susține mai bine și o scutește de a-și cheltui banii răsplătind pe acei agenți pentru serviciile făcute. Cine ar putea să răstoarne o forță invizibilă? Astfel este forța noastră. Francmasoneria exterioară nu servește decât să acopere planurile noastre; planul de acțiune al acestei forțe invizibile, locul unde lucrează, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului»” Au fost și voci care au afirmat că Protocoalele sunt „o minciună de la început și până la sfârșit”, dar nu au adus argumente în acest sens. Citind astăzi aceste protocoale, tindem să dăm și mai multă credibilitate celor cuprinse în ele, mai ales că și mai multe lucruri se adeveresc. Dăm un singur exemplu: Nilus vorbește despre un „Guvern Suprem Planetar” ca despre o formă de cârmuire aflată deasupra Statelor Naționale. Oare nu un asemenea guvern se doresc a fi Uniunea Europeană, O.N.U., N.A.T.O., conduse, precum bine se știe, de cei mai importanți francmasoni din S.U.A., Anglia și alte mari puteri occidentale? De curând, România a fost admisă în N.A.T.O. (22 aprilie 2004); ar trebui, poate, să medităm dacă a fost bine sau nu, dacă merită să ne bucurăm sau nu…

În 1917, cu binecuvântarea papei Benedict al XV-lea, este publicat noul Cod de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice. Articolul 2335 reamintea „interdicția ca fidelii (credincioșii, n.n.) să adere la o sectă masonică, sub pedeapsa excomunicării sau să se dedea la mașinațiuni contra Bisericii sau a puterilor civile legitime”.

În deceniile următoare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Până și după al doilea război mondial, în țările fasciste, apoi în cele comuniste, Francmasoneria a fost desființată cu brutalitate, iar Biserica a fost oprimată. Astfel, lupta dintre Biserică și Masonerie s-a mai diminuat, iar, după unele opinii, a avut loc chiar „o apropiere” între cele două. De o apropiere nu poate fi însă vorba pentru că, oricum ar fi stat lucrurile, la urma urmei, Masoneria și membrii ei erau într-o stare de excomunicare față de Biserică.

În 1964, la Conciliul al II-lea de la Vatican, dar și în 1970, în „Declarația de la Lichtenau” s-a arătat că vechile bule papale, ostile Francmasoneriei, trebuie înțelese numai din punct de vedere istoric, condamnarea Masoneriei inclusă în Codul din 1917, nemaifiind justificată. Lojile actuale nu sunt nici anticlericale, nici anticreștine, ca atare nu există nici un motiv pentru condamnarea lor. În 1974, se insista de asemenea să nu fie opriți de la Sfintele Taine catolicii ziși „frați separați”; starea lor de botezați îi face, de drept, membri ai Poporului lui Dumnezeu și apți să primească mijloacele de mântuire adăugate acestui statut.

Între 1974 și 1980 au loc o serie de conferințe cu scopul de a pregăti publicarea altui Cod Canonic, sub îndrumarea papei Paul al VI-lea. Articolul 2335 din Codul elaborat în 1917 nu a mai fost inserat și în noul Cod Canonic.

Încă de la începutul dezbaterilor, situația ivită în Biserică vizavi de Masonerie a determinat luări de poziție, uneori, deosebit de dure. La 19 aprilie 1974, Congregația pentru Apărarea Credinței adresează Cardinalului american Krol o scrisoare referitoare la reinterpretarea faimosului canon 2335, subliniind că legislația promulgată de Codul din 1917 este încă în vigoare.

La Conferința episcopilor germani, s-a declarat, la 8 aprilie 1980, că fundamentele Francmasoneriei contemporane rămân contrare fundamentului vieții creștine. Iar Biserica are datoria de a arăta credincioșilor pericolul asociațiilor anticreștine, precum și numele acestora.

Dacă termenul „Francmasonerie” este absent în Codul de Drept al Bisericii Apusene promulgat în 1983, totuși Canonul 1374 privește implicit relațiile credinciosului catolic cu asociații asemănătoare: „cine se înscrie într-o asociație care conspiră împotriva Bisericii, va fi pedepsit cu o pedeapsă grea; dar cel care a jucat un rol în ea sau a condus-o, va fi pedepsit cu punerea sub interdicție”.

Cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Apărarea Credinței, dă publicității, la 6 noiembrie 1983, Declarația sa privind Masoneria. El spune, printre altele: „S-a pus problema dacă nu cumva judecata Bisericii s-a modificat în privința Masoneriei, de vreme ce ea nu mai menționează expres în noul Cod al Canonului Legii. (…) Se constată că judecata negativă a Bisericii a rămas neschimbată în privința Francmasoneriei, întrucât principiile lor au fost totdeauna privite ca incompatibile cu doctrina Bisericii și, prin urmare, aderarea la ele rămâne în continuare interzisă. Credincioșii aparținând lojilor masonice se află într-o stare gravă de păcat și nu pot primi Sfânta Împărtășanie. Nu este de competența autorităților bisericești locale de a face judecăți asupra naturii societăților masonice, care ar putea implica în orice formă vreo revocare a ceea ce s-a stabilit mai sus. Aceasta este în conformitate cu Declarația Sfintei Congregații din 17 februarie 1891”.

La 23 februarie 1985 a apărut un articol în „L'Osservatore Romano”, „Reflecții la un an după Declarația Congregației pentru Apărarea Credinței. Incompatibilitatea între credința creștină și Masonerie”. Se arată, o dată în plus, că nu poate fi vorba de nici un punct comun între francmasoni și Biserică, toți adepții societății masonice aflându-se în starea gravă de păcat.

2. În România

În Apusul Europei, Francmasoneria a dus o luptă acerbă împotriva Bisericii, care i s-a opus la rândul ei prin toate mijloacele avute la dispoziție: bule, edicte și alte scrieri antimasonice, Inchiziția etc.; în Răsărit, Biserica Ortodoxă s-a dovedit a fi mai reținută, necunoscând poate nici pericolul real pe care îl constituia Masoneria în țările ortodoxe, dar nici neavând posibilitatea să reacționeze cu prea mare îndrăzneală, teritoriile locuite de credincioșii ortodocși aflându-se sub ocupație străină: austriacă, turcească, excepție făcând Rusia.

Din cauza acestor motive, în anii următori apariției Masoneriei în țara noastră și până azi, în aproape toate lucrările despre această societate secretă pot fi întâlniți clerici ai Bisericii Ortodoxe Române din trecut și din prezent. Cât de adevărate sunt aceste liste nu se poate ști. Cert este că francmasonii, făcând publice numele episcopilor sau preoților ortodocși vor să arate, pe de o parte că Biserica Ortodoxă nu este împotriva Masoneriei, și, pe de alta, că Biserica este și ea responsabilă de acțiunile necurate ale francmasonilor.

În cele ce urmează, vom enumera și noi câteva nume de fețe bisericești care sunt suspectate că ar fi făcut parte din Masonerie. Subliniem , însă, încă o dată, că este posibil ca acești clerici ortodocși să fi fost obligați să adere la Francmasonerie din pricina împrejurărilor politice ale timpului, sau chiar să nu fi făcut parte din societatea masonică și totul să fie o fabulație la adresa lor.

Horia Nestorescu-Bălcești, în Ordinul Masonic Român, menționează ca fiind masoni, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, doi clerici: Leon Gheucă (1769-1786), episcop de Roman și 1786-1788, mitropolit al Moldovei) și Amfilohie (episcop de Hotin la sfârșitul secolului al XIX-lea). Despre Leon Gheucă spune că a fost „ierarh de o vastă cultură, posesorul uneia dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, bun diplomat și om politic, iar din 1776, venerabilul lojii „Moldovei” (Iași)”. Al doilea, episcopul Amfilohie , este menționat fără nici o aluzie la apartenența lui masonică: „episcop cărturar. Studii teologice la Kiev și, probabil în Italia (…); episcop de Hotin…Autor de manuale școlare”. Ne întrebăm, însă, cât de credibile au fost materialele folosite de autor dacă uneori doar enumeră aceste nume, fără nici o altă specificație.

În secolul următor, al XIX-lea, sunt mult mai mulți arhierei și preoți acuzați că ar fi făcut parte din Masonerie. În aceeași lucrare, Nestorescu-Bălcești îi menționează pe următorii: Dionisie Lupu, mitropolit al Ungro-Vlahiei (1819-1821); Meletie Lefter, episcop de Roman (membru al unei loji din București, în 1830); Filaret Scriban, arhiereu, profesor de teologie la Iași, președintele Comitetului clerului în Divanul ad-hoc, membru al unei loji din Iași, în 1847; Athanasie Stoenescu, paroh la Capela ortodoxă din Pesta, director al Seminarului din Râmnic, locotenent de episcop la Roman (1864-1865), numit mai târziu episcop la Râmnic (1873-1880), membru al unei loji din Roman, în 1864 ; Melchisedec Ștefănescu, devenit monah în 1843, arhimandrit în 1856, arhiereu în 1862, profesor la Seminarul de la Socola, ministru al Cultelor în 1860, locțiitor de episcop la Huși (1861), episcop al Dunării de Jos (1865-1878), episcop de Roman (1879), membru al Academiei Române din 1870, membru al unei loji din Ismail în 1870 . Nici preoții nu au scăpat de ispita de a intra în rândurile Masoneriei. Dintre aceștia amintim pe preotul ortodox Nicolae Glodeanu, parohul bisericii Colțea din București, având în 1877 funcția de secretar adjunct al lojii „Armonia” din capitală și pe Gabriel Rășcanu, preot în Dealul Spirii – București, care cere în 1876 inițierea în loja „Alexandru Ioan I” din București.

Secolul al XIX-lea s-a scurs fără ca Biserica Ortodoxă de pe teritoriul țării noastre să fi luat vreo hotărâre oficială, cum s-a procedat în numeroase rânduri în Apus. Totuși, în 1815, se înregistrează în Răsăritul Ortodox prima luare de poziție, din partea Arhiepiscopului Ciprian al Ciprului: „Afurisania împotriva Francmasoneriei” a fost de curând dată publicității, pe Internet și cuprinde atitudinea vădit ostilă a arhiepiscopul Ciprian în acest caz: „«Prin urmare, spunem că oricine, fiind îmbrăcat în sfintele veșminte cu epitrahil și omofor și un astfel de om vă va binevesti vouă o altă Evanghelie afară de ceea ce am binevestit vouă, măcar de ar fi și înger din cer, anatema să fie…» (Galateni I, 8-9). Deci, oricâți se alătură cu grăbire acestei slujbe drăcești și nelegiuite a francmasoneriei, și toți cei ce îi urmează în mândria și rătăcirea lor, să fie afurisiți și dați anatemei de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. După moarte, ei nu vor avea parte de iertare și dezlegare. Suspinând și tremurând, precum Cain, vor fi ei asupra pământului (Facere IV, 14). Pământul se va deschide și îi va înghiți ca pe Dathan și Aviron (Numeri XVI, 31-32). Urgia lui Dumnezeu va fi asupra capetelor lor și partea lor cu Iuda vânzătorul. Îngerul Domnului îi va izvogi cu sabia de foc și, până la sfârșitul vieții lor, nimic nu vor dobândi. Fie ca lucrările și meșteșugirile lor să fie blestemate și să se înece într-un nor de praf, ca o arie de treierat în miezul verii. Și toți cei ce vor stărui în răutatea lor vor avea parte de o atare răsplată. Dar toți cei ce vor ieși din mijlocul lor și se vor deosebi și vor scuipa urâcioasa lor erezie și se vor lepăda de blestemata lor mândrie, unii ca aceștia vor primi plata zelotului Fineas; adică vor fi binecuvântați și iertați de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea singură neamestecată și nedespărțită, Unul Dumnezeu în Ființă, și de către noi, smeriții Săi slujitori”. (Declarația lui Ciprian, Arhiepiscopul Ciprului. Cipru, 2 februarie, 1815).

În 1884, imediat după bula „Humanus genus” emisă de papa Leon al XIII-lea la 20 aprilie, episcopul Nicolae Iosif Camilli, traduce actul pontifical în limba română, însoțind traducerea de o pastorală către credincioșii catolici din Moldova în care „explică fără diplomație, curajos și luminos, care este ținta acțiunii masone și îndeamnă pe cei greșiți să apuce pe calea îndreptării”. Printre altele episcopul romano-catolic scrie în pastorala sa din 1 august 1884: „…Secta francmasonilor… a jurat nimicirea Bisericii lui Iisus Hristos, și nici nu mai ascunde acest scop al său , drăcesc”; „De aceea, în zadar se silește astăzi Francmasoneria să ne facă a crede că papa a defăimat-o, că nu e adevăr că ea este o societate fără Dumnezeu, dușmană a creștinismului și într-un chip deosebit, a Bisericii catolice, că nu este adevărat că e vrăjmașă a ordinii publice, și răzvrătitoare a societății civile și chiar a familiei. În zadar se silește astăzi Francmasoneria să ne facă a crede că este un așezământ filantropic, umanitar, care îngăduie toate și pe toți, că ea nu caută alta decât cumpănirea datoriilor și drepturilor obștești prin mijlocul egalității, fraternității și al libertății, că ea nu voiește alta decât să ajute și să ușureze nevoile sărmanului popor, scăpându-i de orice tiranie și superstiție, prin mijlocul binefacerii și al învățăturii”.; „Așadar, cei amăgiți, cei înșelați să deschidă ochii, și dacă nu voiesc ei să creadă lui Leon al XIII-lea, să creadă cel puțin sectei însăși care într-o instrucțiune tainică scrisă în 1819 spunea deschis: «Scopul nostru din urmă este acela al lui Voltaire și al Revoluției franceze: nimicirea pentru totdeauna a catolicismului, și chiar a ideii creștine care, dacă rămâne în picioare pe dărâmăturile Romei, ne-ar fi o piedică». Această instrucțiune tainică din 1819, este întărită de un decret francmasonic hotărât la Paris, în anul 1879, de adunarea obștească a lojelor franceze, la care se aflau de față trimiși francmasonici din orice națiune. Acel decret zice așa:

«Trebuie să descreștinăm (să nimicim credința creștină) prin toate mijloacele, dar mai cu seamă sugrumând, puțin câte puțin, catolicismul», fiecare an prin noi legi împotriva clerului. În opt ani, «mulțumită învățământului laic (lumesc) fără Dumnezeu, vom avea o generație atee (care tăgăduiește Dumnezeirea), etc., etc.» Cu toate acestea, se potrivesc foarte bine Circularele lojei francmasonice Universo din 25 noiembrie 1883 în care (între alte mărturisiri) se spune, că prăbușirea stăpânirii vremelnice a papilor n-a fost decât un mijloc întrebuințat pentru a ajunge la scopul nimicirii religiei creștine. Și să nu credem că aceasta este o idee arătată de o lojă francmasonică particulară, despre a cărei autoritate ne-am putea îndoi, căci întregul Mare Orient din Roma aprobase deja și-și însușise, cu o scrisoare oficială, din 12 noiembrie 1883, (sus-numita circulară a lojei Universo)”.

„Cu drept cuvânt, dar, Prea Sfântul Părinte Leon al XIII-lea și-a ridicat glasul său apostolic pentru a denunța și osândi o sectă, care după înseși documentele sale oficiale, nu suflă decât ură împotriva lui Iisus Hristos. Papa și-a făcut fără îndoială datoria sa prin acest act solemn și doctrinar, îndeplinindu-și astfel dumnezeiasca misiune de Cap al Bisericii și de Păstor obștesc al turmei lui Hristos. Noi, însă, fraților și fiilor prea iubiți, trebuie să fim foarte recunoscători lui Leon al XIII-lea, pentru că El a descoperit tuturor scopul urâcios al sectei francmasonice. Dar nu trebuie să ne mărginim numai la simțirea recunoștinței, ci cu această simțire trebuie să împreunăm și să potrivim faptele noastre, împlinind datoriile ce ne sunt impuse de însăși Enciclica Prea Sfântului Nostru Părinte.

Și înainte de toate, cum am mai spus-o trebuie să pătrundem pentru a ne folosi de învățăturile ei cele mântuitoare. Papa a răspândit lumina celei mai strălucite învățături asupra unui mare număr de rătăciri, al căror locaș și unealtă este secta francmasonică. Papa a numit sistema acestei secte cu numele său cel adevărat, chemând-o Naturalismul. El a dovedit în cultul naturii, scopul sectar, de a face pe Dumnezeu netrebuincios, și de a deprinde pe oameni să trăiască ca și cum n-ar fi Dumnezeu; și a arătat care sunt urmările punerii în lucrare a acestui nenorocit principiu, în ordinul moral și religios, ca și în ordinul politic și social. Apoi, ca o neapărată urmare a acestui sistem monstruos, Papa a arătat desăvârșita neorânduială și prăpastia adâncă, în care se aruncă societățile, precum și indivizii, ce se leapădă de Evanghelie, și îndepărtează de la sine ajutorul binefăcător și trebuincios al Bisericii. În sfârșit, Papa a dovedit că leacul, atâtor și așa de mari rele, se găsește numai în întoarcerea adevărată la principiile credinței, și în punerea în lucrare a moralei creștine.

Însă nu este de ajuns, fraților și fiilor prea iubiți, să pătrundem adevărurile cuprinse în Enciclica Prea Sfântului Nostru Părinte, dar trebuie să facem din înseși aceste adevăruri, un obicei statornic și nevătămat al vieții noastre.

Așadar, aceia care din nenorocire s-ar fi lăsat a fi înșelați de frumoasele făgăduințe ale acesteia, care, lăsându-se a fi amăgiți, ar fi crezut să facă un lucru indiferent, adică nici bun nici rău, supunându-se la niște legi, ce le păreau nevătămătoare, nu au decât a recunoaște fără viclenie, că ei s-au înșelat, făcându-se ajutătorii și adepții unei secte, care caută nimicirea celei mai scumpe a lor credințe. Să se grăbească dar a rupe orice legături fățișe sau ascunse, ce-i ține uniți cu secta osândită și să se încredințeze că nu este cu putință a rămâne nepăsători în această materie; că nu e cu putință a fi catolic și francmason; că nu e cu putință a face parte în același timp din Biserica lui Iisus Hristos și din diabolica sectă a acelora ce voiesc a o nimici. Căci, ce împărtășire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce unire are Hristos cu Belial? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios? De aceea, nici o privire omenească, nu frica de judecata lumii, nu interesul, nu prieteșugul pot împiedica pe adevărații credincioși de a-și face datoria, când e vorba de a se desface de un vrăjmaș, ce amenință credința și religia lor, când vorba de a opri năvălirea unui păgânism mult mai rușinos și mai vinovat decât acela care ne-a slobozit Evanghelia.”

Secolul al XX-lea a fost pentru Bisericile din Răsăritul Europei un moment de redeșteptare în cele ce priveau relațiile cu Masoneria. În 1923, Irineu Mihălcescu, mitropolit al Moldovei (1939-1947), pe când era profesor la Facultatea de Teologie din București, scrie două articole publicate în revista „Biserica Ortodoxă Română”: Francmasoneria și Biserica, în numărul 11/1923 și Din trecutul Francmasoneriei, în numărul 12/1923. În primul articol prezintă cât se poate de succint câteva din ideile care stau la baza doctrinei masonice: „Francmasoneria este îndreptarea voinței, a spiritului și a inimii spre desăvârșirea eului propriu și a omenirii”; ea „stă mai presus de prejudecățile omenești și de alipirea la vreo credință religioasă…”; „Francmasoneria este o mișcare cu caracter moral care urmărește înnobilarea morală a omului, binele și fericirea lui, ca individ și ca speță, prin mijloace curat omenești, adică fără ajutorul supranatural pe care îl dă religiunea”. Autorul arată însă că „Francmasoneria este lupta împotriva creștinismului, subminarea și distrugerea lui…”; ea „nu privește creștinismul cu acel spirit larg de toleranță cu care îi place să se laude că îl are față de orice credință”; „creștinii care aderă la Masonerie se consideră a nu fi mulțumiți de religia lor, ei aflându-se încă în căutarea adevărului”.

În al doilea articol, Din trecutul Francmasoneriei, Irineu Mihălcescu enumeră momentele principale din istoria masonilor, începând cu anul 1717, anul apariției Masoneriei moderne și prezintă în paralel evoluția relației cu Biserica Apuseană și bulele de condamnare a francmasonilor și a societății lor. În aceste pagini din „B.O.R.”, autorul articolelor nu se dovedește a fi un critic prea aspru al Masoneriei, din contră, uneori chiar citează unele fragmente din scrieri pro-masonice cu care pare să fie de acord. Acest lucru îl determină probabil pe regretatul Părinte Profesor Petre I. David să-l menționeze astfel într-o lucrare a sa: „ †Irineu Mihălcescu- acuzat și el de simpatie…”.

Între anii 1926-1931, la Cluj, în revista „Înfrățirea Românească” (numerele din: 1 februarie 1926, 1 septembrie 1926, 15 decembrie 1926, 15 ianuarie 1930, 15 februarie 1930, 15 martie 1930, 1 mai 1930, 1 iunie 1930, 15 iunie 1930, 1 aprilie 1931). Sunt publicate o serie de articole care incriminează Francmasoneria din România și nu numai; autorul lor, profesorul universitar I.C. Cătuneanu a reușit să facă cunoscute poporului nostru și, mai ales, tinerilor scopurile ascunse ale francmasonilor. Articolele au fost adunate într-o broșură, „În fața primejdiei. Iudeo-masoneria desființează România”, republicată după 1990.

Cătuneanu dezvăluie în articole diferite lucruri mai puțin cunoscute la acea vreme, cum sunt jurământul masonic, poziția masonilor față de politică, deviza masonică „Libertate, Egalitate, Fraternitate”; sunt apoi prezentate Protocoalele Înțelepților Sionului în adevărata lor înțelegere, enciclica lui Leon al XIII-lea din 1884, precum și pastorala din același an a lui Iosif Camilli, arhiepiscopul catolic al Iașilor. Iată cum își încheia Cătuneanu unul dintre articole, publicat pe 15 iunie 1930: „…socotesc că este o desăvârșită incompatibilitate între calitatea de slujitor al Tronului și al Altarului și calitatea de membru în secta scelerată. Și pentru ca firile slabe, ademenite de mirajul profiturilor personale să nu mai cadă în ispită, se impune ca Francmasoneria prin LEGE să fie izgonită de pe pământul României întregite. Și acum, Domnule Președinte al Asociației „Cultul Patriei”, domnilor generali ai războiului pentru întregirea neamului, domnilor membri, sunt sigur că cu toții împărtășim sentimentul datoriei ce ne incumbă, de a denunța și demasca Francmasoneria, de inițiativă, de conducere ocultă și de finanțare jidovească”.

În 1930, un ierarh al Bisericii noastre, Episcopul Vartolomeu, al Eparhiei Râmnicului Noul Severin (1920-1938), având studii de teologie, drept și filologie la Paris, se pronunță public printr-o scrisoare deschisă, împotriva Francmasoneriei. La numai doi ani, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Miron Cristea, în Cuvântarea rostită cu prilejul slujbei, la Școala Societății Ortodoxe a Femeilor Române, se pronunță împotriva Masoneriei.

Dacă în România abia încep să apară câteva poziții oficiale antimasonice ale ierarhilor noștri, iată că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia s-a ocupat, în ședința din 12 octombrie 1993, de studierea și examinarea acestei societăți secrete internaționale- Francmasoneria. Episcopii au ascultat expunerea introductivă a Comisiei însărcinate cu studierea acestui subiect, de asemenea poziția Facultății de Teologie a Universității din Atena și, în mod special, părerea profesorului P. Bratsiotis. În urma acestor informații, Sfântul Sinod a hotărât următoarele:

„Francmasoneria nu este o societate filantropică sau o școală filosofică, ci constituie un sistem mistagogic ce amintește de vechile credințe păgâne din care provine și a căror continuare și rod este. Acest lucru nu este numai recunoscut de membrii proeminenți ai lojelor, ba ei chiar declară acest lucru cu mândrie, afirmând literal: „Francmasoneria reprezintă supraviețuirea credințelor antice și poate fi numită păstrătoarea lor”; „Francmasoneria izvorăște din misterele egiptene”; „umilul atelier al Lojei Masonice nu reprezintă altceva decât peșterile și întunericul cedrilor Indiei, necunoscutele adâncuri ale Piramidelor, criptele mărețelor temple ale lui Isis; în misterele grecești ale Masoneriei, mergând pe strălucitoarele drumuri ale înțelepciunii deschise de marii inițiați Prometeu, Dionisos și Orfeu, se află formularea eternelor legi ale universului!”. Această legătură între Masonerie și vechile credințe idolatre este mărturisită de toate ritualurile ce sunt interpretate în timpul inițierilor. Ca și în ritualurile vechilor credințe idolatre unde viața și moartea zeului erau imitate, în această repetare imitativă a zeului, inițiatul murind o dată cu moartea patronului cultului, care întotdeauna era o persona mitologică personificând Soarele sau natura care moare iarna și învie primăvara, tot astfel se întâmplă și în cea de-a treia treaptă a inițierii în Masonerie, când este repetată moartea lui Hiram – patronul Masoneriei, repetare în care inițiatul este supus acelorași lovituri, cu aceleași instrumente și în aceleași zone ale corpului ca și Hiram. După cum mărturisește un important francmason, Hiram este “ ca și Osiris, ca și Mithra, ca și Bachus una din personificările Soarelui”. Astfel Masoneria este , cum s-a și recunoscut, o religie foarte diferită, separată și străină de credința creștină. Acest lucru este arătat fără nici o îndoială de faptul că ea are propriile temple cu altare pe care slujitorii lor le numesc “ ateliere ce nu pot avea mai puțină istorie și sfințenie decât Biserica” și le caracterizează ca fiind temple ale virtuții și înțelepciunii unde Ființa Supremă este adorată și unde este învățat adevărul. Își are propriile ceremonii religioase, ca ceremonia adoptării – botezul masonic, ceremonia recunoașterii conjugale – căsătoria masonică, ritualul morții, consacrarea templului masonic și altele. Își are propriile inițieri, propriul ceremonial ritual, are ordine ierarhică proprie și o disciplină bine întemeiată. Din existența agapelor masonice, a sărbătoririi solstițiilor de vară și de iarnă se poate concluziona că Masoneria este o religie fiziolatră (adorarea naturii). Este adevărat că la prima vedere Francmasoneria se împacă cu oricare altă religie pentru că nu dă nici o importanță religiei căreia inițiatul îi aparține. Acest lucru se explică prin caracterul sincretic pe care îl posedă, chiar acest caracter dovedind că ea își are rădăcinile în vechile credințe idolatre care acceptau spre inițiere pe adoratorii oricăror alți zei. Dar ca și credințele idolatre, în ciuda aparentului caracter de toleranță și acceptare a zeilor străini, prin acest caracter sincretic subminează și treptat zdruncină încrederea în celelalte religii astfel încât Masoneria, care încearcă să înglobeze treptat întreaga omenire și care promite perfecțiunea morală și cunoașterea adevărului, astăzi vrea să se ridice în poziția unei super-religii, privind la celelalte religii (neexceptând creștinismul) ca fiindu-i inferioare. Astfel, induce adepților săi ideea că numai în lojile masonice se taie și se șlefuiește piatra cea necuprinsă și neînțeleasă. Și faptul că numai Francmasoneria creează o fraternitate excluzând orice alte legături (ce sunt considerate de Masonerie ca fiind inferioare, chiar când e vorba de Biserica creștină) dovedind fără tăgadă pretențiile sale de supra –religie. Aceasta înseamnă că, prin inițierea masonică, creștinul ajunge frate cu musulmanul sau cu budistul, în timp ce creștinul neinițiat în Masonerie devine pentru el un străin. Pe de altă parte, Francmasoneria prin continua exaltare a cunoașterii și prin încurajarea liberei cugetări “nepunând nici o stavilă căutării adevărului” (după cum afirmă în Constituția și riturile sale), și chiar mai mult, prin adoptarea așa-zisei etici naturale se arată a fi în opoziție totală cu religia creștină. Creștinismul propovăduiește credința înainte de toate, îngrădind rațiunea omenească cu granițele trasate de revelația dumnezeiască, conducând la sfințenie prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Cu alte cuvinte, Creștinismul fiind o religie a revelației, cu dogmele și adevărul său, cere mai înainte de toate credință și își întemeiază morala pe harul dumnezeiesc; francmasoneria acceptă numai adevărul natural și aduce adepților săi libera cugetare și investigarea realității numai cu ajutorul rațiunii. Își bazează morala numai pe forțele naturale ale omului și are numai scopuri omenești. Incompatibilele contradicții dintre Creștinism și Francmasonerie sunt clare. Este firesc faptul că diferite denominațiuni creștine au luat poziție împotriva Francmasoneriei. Nu numai Biserica Catolică, pentru propriile-i motive, a înfierat prin numeroase enciclice papale mișcarea masonică ci și comunitățile Luterane, Metodiste sau Prezbiteriene au declarat-o ca fiind incompatibilă cu creștinismul. Mai mult ca oricare, Biserica Ortodoxă, păstrând în integralitatea sa tezaurul credinței creștine, i s-a împotrivit de fiecare dată când chestiunea Francmasoneriei a fost ridicată. De curând, Comisia Inter-Ortodoxă, întrunită la Muntele Athos și la care au luat parte reprezentanții tuturor Bisericilor autocefale ortodoxe, au caracterizat Masoneria ca fiind „un sistem anticreștin, subversiv”. Adunarea Episcopilor greci în ședința mai sus menționată a ascultat și a acceptat următoarele concluzii care au fost formulate pe baza cercetărilor și discuțiilor de către Prea Sfinția Sa Arhiepiscopul Hrisostomos al Atenei:

„Francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creștinismul atâta timp cât ea rămâne o organizație secretă acționând și propovăduind în ascuns , glorificând raționalismul. Francmasoneria acceptă în rândurile membrilor săi nu numai creștini ci și iudei și musulmani. Ca urmare, clerului nu-i poate fi permis să facă parte din această organizație. Orice cleric care o va face trebuie depus. Este absolut necesar să fie atrasă atenția acelora care au intrat în Masonerie fără gânduri ascunse și fără să se fi lămurit ce este într-adevăr Masoneria, să rupă orice legătură cu ea, creștinismul fiind singura religie care învață adevărul absolut și care satisface întru totul nevoile morale și religioase ale omului. În unanimitate și într-un singur glas episcopii Bisericii Greciei au aprobat cele spuse și declară că toți fii credincioși ai Bisericii trebuie să se ferească de Francmasonerie. Cu nestrămutată credință în Domnul nostru Iisus Hristos întru Care avem răscumpărarea, prin sângele Lui și iertarea păcatelor dupre bogăția darurilor Lui, pre care l-a prisosit întru noi, întru toată înțelepciunea și priceperea (Efes. I, 7-8) întru adevărul revelat de El și propovăduit de Apostoli, nu prin cuvinte înțelepte ci împărtășindu-ne din Sfintele Taine prin care suntem curățați și mântuiți spre viață veșnică, nu trebuie să decădem din harul lui Hristos devenind părtași la închinarea păgânească. Este împotriva firii să aparții lui Hristos și în același timp să cauți ușurare și perfecțiune morală în afara Lui. Acestea fiind spuse, toți cei care au luat parte la inițierile masonice, de acum trebuie să rupă orice legătură cu lojele și activitățile masonice, asigurându-se astfel de reînnoirea legăturilor, slăbite de ignoranță, cu Dumnezeul și Mântuitorul nostru. Adunarea Episcopilor Bisericii Greciei așteaptă cu dragoste acest lucru de la cei inițiați în lojă, fiind încredințată că mulți dintre ei au primit inițierea masonică neștiind că prin aceasta ei au trecut la altă religie, ci au făcut-o din ignoranță crezând că nu au făcut nimic potrivnic credinței părinților lor. Încredințându-i dragostei, și în nici un caz ostilității sau adversității fiilor credincioși ai Bisericii, Adunarea Episcopilor îi îndeamnă să i se alăture în rugăciune ca Domnul Iisus Hristos Calea, Adevărul și Viața să-i lumineze și să-i întoarcă la adevărul de care prin ignoranță s-au depărtat”

Dar nici în țara noastră lucrurile nu au stat mai prejos. Punctul culminant al relațiilor dintre Biserica noastră și Masonerie l-a constituit începutul anului 1937, când au avut loc două evenimente importante: primul, autodizolvarea unei ramuri a Masoneriei Române, în frunte cu Ioan Pangal și, al doilea, condamnarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ramurilor masonice rămase în activitate.

Se știe că regele Carol al II-lea, sub presiunea legionarilor, a dispus închiderea lojilor masonice românești. Ioan Pangal, Mare Suveran al Marii Loji Naționale Române, hotărăște la 24 februarie 1937 intrarea în adormire a Masoneriei Naționale Române. Masonii au invocat mai multe motive pentru care s-a luat această măsură: de a da dovadă supremă de loialitate față de rege și monarhie, de a mărturisi respectul profund față de Biserica creștină și de credința străbună, de a arăta în mod solemn că Masoneria românească nu este și nu a fost niciodată o stavilă în dezvoltarea țării și a neamului.

La 25 februarie 1937, o delegație formată din Ioan Pangal, Anton Theodorini, ing. Vasile Roată, col. Victor Radovici, col. I.T. Ulic, col. Maltopol, ing. Erast Peretz și Gh. Quintescu s-a prezentat la Patriarhia Română, aducând la cunoștința patriarhului Miron Cristea hotărârea Supremului Consiliu. De față erau prezenți mitropolitul unit al Blajului, Alexandru Niculescu, arhiepiscopul catolic al Bucureștilor, Alexandru Cisar, canonicul Zambori, Prea Sfințitul Veniamin Ploieșteanul, vicar al Patriarhiei, arhimandritul Filaret Jocu, protoiereul Stoica Ionescu, preoții-consilieri Moldoveanu și Crăciunescu, protosinghelul Orghidan și preotul Cazacu, secretar patriarhal. Patriarhul, mitropoiltul unit și arhiepiscopul catolic și-au manifestat mulțumirea față de hotărârea luată și au semnat o telegramă adresată regelui.

La nici o lună de zile, Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului a alcătuit un studiu asupra Francmasoneriei, votat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 11 martie 1937 ca fiind punctul vedere oficial al Bisericii noastre față de societatea masonică.

Studiul are 8 puncte:

Ce este Francmasoneria?

1. Începuturile Francmasoneriei;

2. Organizația Francmasoneriei (autorul vorbește despre gradele și lojile masonice);

3. Francmasoneria și evreii („evreii au un rol preponderent, chiar dominant, în Francmasonerie”; majoritatea membrilor lojilor masonice sunt evrei; „cuvintele și numele masonice sunt în cea mai mare parte luate din limba ebraică”);

4.Ceremoniile francmasonice;

5. Francmasoneria și creștinismul („Francmasoneria se prezintă așadar ca o quasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea nu admite o ființă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni”; „Francmasoneria luptă cu îndârjire să elimine din omenire concepția opusă ei, creștinismul, și instituția care îl susține, Biserica. Devizele ei sunt: separarea Bisericii de Stat, școala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreștine în masele largi(…). Biserica stă în fața ofensivei puternice a unui dușman necruțător”);

6. Scopul Francmasoneriei;

7. Francmasoneria în România (mitropolitul face cunoscut că încă din 1932 „numărul masonilor era întristător de urcat”: 3300 masoni; de asemenea, spune că influența lor se simte dureros în viața Statului român, dictând din toate locurile de conducere);

8. Așa-zisa Masonerie Națională Română.

Asupra acestui ultim capitol am dori să ne oprim și noi pentru a reda câteva idei:

„Masoneria formează o confraternitate mai presus de religie, de neam și de familie. Un mason consideră mai apropiat sieși pe un evreu mason decât pe un român creștin. Prin aceasta se rupe legătura bisericească dintre cei ce formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului. Se poate spune că masonul iese din Biserică, precum iese din comunitatea națională. (…) Putem pune de pe acum întrebarea: ce rost mai are jurământul pe Sfânta Scriptură când îl rostește și un evreu care nu crede în ea, sau când respinge originea ei divină?”

Ultimele pagini ale studiului sunt concluzive. Mitropolitul Nicolae aduce argumentele pentru care Biserica condamnă Masoneria și prezintă câteva din măsurile pe care să le ia Biserica împotriva societății masonice. Cităm și noi, mai jos, cele menționate:

„Francmasoneria este o organizație mondială, secretă, în care evreii au un însemnat rol, având un rit quasi-religios, luptând împotriva concepției religios-morale a creștinismului, împotriva principiului monarhic și național, pentru a realiza o republică internațională laică (tendința din urmă a se vedea în Blaubuch der Freimaurerei, Wien, 1933, p. 82, în art. Paneuropa als Minoritätenfrage. Se recunoaște că „Masoneria urmărește planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială. Biserica osândește francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, francmasoneria îi rupe de Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contra propagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raționalismul și naturalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învățământ laic reprobând orice principiu moral “heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel mai cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din toate premisele francmasoneriei.

4. În lojile francmasoneriei se adună la un loc evreii și creștinii și francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni.

Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibil cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o poziție superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor pre-creștine. Chiar dacă unii adepți ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz, prin acest cult francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte religii, deci și creștinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare și motive de ordin social, când întreprinde acțiunea sa contra francmasoneriei

6. Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că își face din funcționarii statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o siguranță în viața statului și ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei funcționari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voită de Dumnezeu, conform căreia omenirea este compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă, care a cultivat întotdeauna specificul spiritual al națiunilor, și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:

1. O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizații;

2. Îndemnarea intelectualilor români care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar Frăția Ortodoxă Română, extinsă pe toată țara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.

Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.

De asemenea le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.

3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care este francmason și îl va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.

4. Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporațiunile bisericești și Asociațiile religioase se va strădui să convingă guvernul și Corpurile Legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativă parlamentară.”

Aceste concluzii au fost însușite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind aprobate în unanimitate și urmând a fi publicate împreună cu referatul mitropolitului, într-o broșură ce se va întrebuința ca mijloc de propagandă împotriva Francmasoneriei.

Condamnarea Francmasoneriei de către Biserica noastră a fost binevenită pentru că astfel au fost stabilite definitiv granițele dintre Biserică – Trup al Domnului Hristos și, în același timp, instituție divino-umană – și Masonerie, dușmanul de moarte al creștinismului în general.

Exemplul Bisericii Ortodoxe Române și al celei Grecești a fost urmat, mult mai târziu însă, de Biserica Ortodoxă a Ciprului. Periodicul oficial al Bisericii Greciei, Adevărul Bisericesc, a publicat, în numărul 364 din 16 iunie 1993, p. 1, luarea de poziție oficială a Bisericii Ciprului pe care o redă în traducere românească Vestitorul Ortodoxiei. Iată cuprinsul hotărârii luate de Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului:

„Sfântul Sinod, în ședința sa din 11 februarie 1993, studiind documentul semnat și depus la acesta de către mai mult de 11000 de credincioși ortodocși membri ai pliromei (plenului) Sfintei noastre Biserici a Ciprului, prin care se cerea fixarea poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe față de Masonerie și condamnarea acesteia spre luarea la cunoștință și ferire a credincioșilor, comunică cele de mai jos:

Masoneria este o organizație în afara Bisericii noastre Ortodoxe, cu o concepție despre lume care nu duce către principiile credinței noastre ortodoxe. Prin ceremoniile secrete oficiate în întuneric și prin modurile de inițiere a adepților ei, cu inițiatori în cele sfinte (tainele) “preoți și arhierei” și inițiați, se autopropune ca un fel de altă religie. Se prezintă chiar ca o suprareligie și cultivă sincretismul, adică egalizarea și amestecarea tuturor religiilor din lume, ceea ce este de neacceptat și de condamnat pentru adevărul credinței în Hristos.

Pentru toate acestea masoneria nu a fost niciodată aprobată de Biserică. Aceasta a condamnat în mod repetat și condamnă organizațiile secrete de orice natură, mai ales când acestea sunt întrețesute cu ceremonii care au o coloratură religioasă.

Hristos este Lumină, Adevăr, Viață, și adeptul adevărat al lui Hristos trebuie să trăiască și să lucreze în cadrul acestei lumini și să evite câte se săvârșesc în întuneric. Pentru aceea, creștinul adevărat, și nu numai după nume, nu poate să fie membru sau adept al masoneriei.

Principiile într-ajutorării, care sunt prezentate a fi profesate de masoni, există din belșug și în creștinism. Prin urmare, creștinul care dorește să practice aceste principii, poate să o facă în cadrul Bisericii și prin Biserică. Nu este nevoie să se încadreze în organizații secrete și de proveniență dubioasă.

De altfel, după cum ne spune Apostolul Pavel „ce împreunare are lumina cu întunericul?” (II Corinteni VI, 14). Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „tot cel ce face rele, urăște Lumina; și nu vine la Lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui. Iar cel ce face adevărul, vine la Lumină; ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate.” (Ioan III, 20-21).

Pentru aceea, sfatul Bisericii către membrii pliromei sale, în ceea ce privește situarea lor față de Masonerie, este aceea pe care o arată Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni: „nu vă amestecați cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos și mustrați…iar toate vădindu-se de lumină se arată; că tot ce se arată lumină este.” (Efeseni, V, 11,13) Rămâneți deci, atașați în mod statornic la lumina veșnică a lui Hristos și în cadrul acesteia alcătuiți-vă viața și croiți-vă calea!”.

După cum se observă din cele prezentate mai sus, lucrurile stau cât se poate de simplu: învățătura de credință a Bisericii și principiile Francmasoneriei sunt incompatibile; între Biserică și Masonerie nu poate fi vorba de apropiere, nici de indiferență, iar acest lucru se poate vedea din condamnările prezentate. Starea Francmasoneriei rămâne pentru totdeauna aceea de a fi condamnată și excomunicată de Biserică, împreună cu toți membrii ei, dacă aceștia nu se vor căi pentru faptele lor și nu vor reveni în sânul Bisericii.

Concluzii

Suntem martori ai unui fenomen foarte răspândit al timpului nostru: atracția din ce în ce mai mare pentru societățile secrete sau ezoterice, printre care se află și Masoneria. Acest lucru ne-a determinat să luăm poziție împotriva acestei organizații, prin lucrarea de față. Ca și creștini, noi avem permanent o referință, un criteriu după care să ne orientăm fiecare gând, fiecare acțiune a noastră și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.

Francmasoneria, ca și alte societăți de acest gen, este purtătoarea unei speranțe false, aceea a fericirii limitate la această viață de pe pământ. Acest lucru l-am putut observa cu ușurință mai ales când am amintit de masonii care nu acceptau să li se facă slujbele catolice la înmormântare. Noi însă, conform învățăturii de credință, revelate de Dumnezeu, credem că această viață este numai una de pregătire pentru viața veșnică de comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Așadar, concepția masonică bazată pe antropocentrism, care Îl elimină pe Dumnezeu dintre oameni, este complet greșită, fiind unul din motivele pentru care Biserica, atât cea Romano-Catolică, cât și cea Ortodoxă, dar și unele Confesiuni Protestante au condamnat-o și au interzis credincioșilor apartenența la Masonerie.

Între Biserică și Francmasonerie nu există nici un punct comun, din contră, activitatea masonilor este potrivnică Bisericii. Poate că circumstanțele sunt prielnice Masoneriei, dar, departe de a se lăsa impresionată de această situație, Biserica, prin noi, membrii ei, are datoria și mijloacele de a ridica „stindardul adevărului”, de a predica sus și tare care sunt normele de credință, cele drepte, după care să ne trăim viața.

În lucrarea „Masoneria și Biserica. Retrospectivă istorică” am încercat și noi să prezentăm Francmasoneria în lumina adevărului: incompatibilitatea ei cu doctrina și morala Bisericii. Bineînțeles, acest lucru nu se putea înțelege decât tratând, mai întâi o scurtă istorie a Masoneriei Universale, apoi a celei din România (Capitolele I și al II-lea). În ultima parte a lucrării (Capitolul al III-lea), divizată în două subcapitole, am prezentat evoluția relației Masonerie-Biserică în Apus, începând cu desprinderea masonilor de sub ascultarea bisericească și relația dintre Biserică și Masonerie în Răsărit, în special pe teritoriul României. Nu am omis, ci am stăruit asupra enciclicelor papale, edictelor și a altor acte de condamnare a Masoneriei emise în Occident, la fel procedând și în prezentarea hotărârilor luate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe din Răsărit referitor la societatea masonică.

Nu a fost ușor să elaborăm o asemenea lucrare, mai ales că materialul a trebuit să fie sistematizat, aranjat pe capitole și teme și prelucrat în vederea unei redactări optime a mesajului transmis. Mai amintim, de asemenea, că uneori informațiile și datele, fiind contradictorii, a trebuit să le confruntăm cu cele din lucrările de istorie „profană”.

Ne-am propus, și sperăm că în mare parte să ne fi atins scopul dorit, acela de a prezenta Masoneria cu întreaga ei putere și influență politică și economică, pe de o parte, iar pe de alta, cu activitatea ei anticreștină și antiumană, până la urmă. Am văzut că, adeseori, masonii, pentru binele unora dintre ei, puțini la număr, au vărsat sângele multor oameni nevinovați.

Istoria Francmasoneriei și activitatea ei continuă și va continua. Lojile lucrează, reflectează la cele ce urmează să facă și pregătesc viitorul, pe care-l doresc să fie după interesele proprii. Ca și în trecut, și azi, Masoneria pretinde că transformă cursul și istoria oamenilor, promițându-le fericire și fraternitate. Nu este, oare, o „utopie gigantică” ? Am spus mai sus că voia lui Dumnezeu ar trebui să ne călăuzească viața, Dumnezeu fiind Stăpânul istoriei și al întregului univers. Unii oameni pretind că-i schimbă cursul, dar viitorul va arăta că Dumnezeu are totdeauna ultimul cuvânt.