Relatiile de Parteneriat Ue Nato Sua. Concluzii Pentru Moldova

Relațiile de parteneriat UE-NATO-SUA: concluzii pentru Republica Moldova

Cuprins

Abrevieri

Lista tabelelor și diagramelor

Cuvinte-cheie

Introducere

Compartimentul I. Concepte teoretice ale parteneriatului în teoria relațiilor internaționale

1.1 Istoriografia problemei

1.2 Conceptul de parteneriat în domeniul relațiilor internaționale

Compartimentul II. Evoluția conceptului de parteneriat euro-atlantic

2.1 Evoluția conceptului de parteneriat în doctrina politicii externe a SUA

2.2 Trăsăturile conceptului de parteneriat în sistemului de securitate european

2.3 Problema rolului și locului NATO în edificarea sistemului de securitate euroatlantic

Compartimentul III. Parteneriatul UE – NATO – SUA: evoluții, perspective

3.1 Evoluția parteneriatului UE – NATO – SUA

3.2 Perspectivele parteneriatului euroatlantic

3.2 Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

Încheiere

Referințe bibliografice

Anexe

Abrevieri

ADM – Arme de Distrugere în Masă

APE – Asociația pentru Politică Externă

BOP – Barometrul de Opinie Publică

CE – Comunitatea Europeană

CEE – Comunitate Economică Europeană

CSI – Comunitatea Statelor Independente

DSACEUR – Comandantul Suprem Adjunct al Forțelor Aliate în Europa

ESDI – Identitatea Europeană de Securitate și Apărare

EUBAM – Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina

FIAS – Forța Internațională de Asistență a Securității

FMI – Fondul Monetar Internațional

FYROM – Republica Macedonia (Former Yugoslav Republic of Macedonia)

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț (General Agreement on Tariffs and Trade)

IPAP – Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO

MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OTV – Organizația Tratatului de la Varșovia

PESA – Politica Europeană de Securitate și Apărare

PESC – Politica Externă de Securitate Comună

PEV – Politica Europeană de Vecinătate

PpP – Parteneriat pentru Pace

SHAPE – Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa

SUA – Statele Unite ale Americii

UE – Uniunea Europeană

UEO – Uniunea Europei Occidentale

Lista tabelelor și diagramelor

1. Diagrama Nr. 1, Cum apreciați relațiile actuale ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană? 67

2. Diagrama Nr. 2, Cum apreciați relațiile actuale ale Republicii Moldova cu Statele Unite ale Americii? 70

3. Diagrama Nr. 3, Care credeți că ar fi cea mai bună soluție pentru asigurarea securității țării noastre? 72

4. Diagrama Nr. 4, În opinia dvs. care țară ar trebui să fie principalul partener strategic al RM? 74

5. Diagrama Nr. 5, În opinia dumneavoastră, cine ar trebui să ia decizii privind politica europeană de apărare: guvernele naționale, NATO sau Uniunea Europeană? Evoluția răspunsurilor perioada 2001 – 2008 92

6. Diagrama Nr. 6, După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004 93

7. Tabelul Nr. 1, După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004 93

8. Diagrama Nr. 7, Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la UE, Dvs. ați vota pro sau contra ? Evoluția răspunsurilor perioada 2003 – 2008 94

9. Tabelul Nr. 2,(Analiză de conținut) Perspectivele dezvoltării relațiilor Republicii Moldova cu UE 95

10. Tabelul Nr. 3,(Analiză de conținut) Relațiile Republicii Moldova cu NATO 95

11. Tabelul Nr. 4,(Ancheta de opinie în bază de interviu) Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic 101

annotation

L'évolution du système international d'aujourd'hui est menacée par des nouveaux dangers, mais en même temps cette tendance offre de nouvelles possibilités. L'Europe a le potentiel de contribuer efficacement à la lutte contre les nouvelles menaces du XXI e siècle, et d'obtenir de nouvelles opportunités en particulier dans le secteur de la sécurité. Une Europe dynamique, équipé d'outils efficaces aura du poids au niveau régional et mondial. L'Europe contribuera à créer un système multilatéral efficace qui ouvra des nouvelles possibilités d’un environnement mondial plus équilibré, plus sûr et plus unifié.

Les relations euro-atlantiques sont un élément important du système international, non seulement bilatérale, mais aussi en ce qu'elles renforcent la communauté internationale. Une expression importante de la relation du partenariat transatlantique est l’Organisation du Traité de l'Atlantique Nord.

Les arrangements permanents mis en place entre l'Europe et les États-Unis par le biais de l'OTAN, permettra de renforcer les capacités opérationnelles de l'UE et de l'OTAN. Il établira un cadre dans lequel s’inscrit le partenariat stratégique entre les deux organisations dans la gestion des crises. Les relations euro-atlantiques sont irremplaçables. Agissant ensemble l'UE et l'OTAN sera une force idéale au service du bien dans le monde.

Un des problèmes controversés de la République de Moldova est la qualité des relations avec les partenaires euro-atlantiques, qui n’enregistré pas des évolutions à la hausse. Le statut de neutralité permanente est un autre problème de la politique interne et externe de la Moldavie. Malgré l'apparition d'un nouveau vecteur de la politique étrangère moldave – l'intégration européenne, le problème de l'intégration euro-atlantique, ne reste plus qu'à être déclarée. Ce travail révèle des problèmes se référant au statut de la neutralité permanente du République de Moldova et apprécie la qualité des relations étrangères de Moldova avec les partenaires l'OTAN, l’UE, les Etats-Unis. Dans la même veine, ce travail propose de redéfinir le partenariat naturel entre la Moldavie et la Roumanie pour atteindre les objectifs d’adhésion à l'UE.

L’objectif majeure du ce travail est de démontrer les similitudes entre le partenariat euro-atlantique et le partenariat roumano-moldaves, et de présenter les perspectives qui a la République de Moldova dans les réforme du secteur de la sécurité nationale. La coopération de la Moldavie avec les structures euro-atlantiques augmente les réformes juridiques et l’adaptation aux normes de l'UE, ce qui contribuera à la recherche de la Moldavie dans le cadre des valeurs européennes.

Cuvinte-cheie

Partener, parteneriat, parteneriat interstatal, parteneriat internațional, partener natural, cooperare, relații euroatlantice, relații transatlantice, atlantism, euroatlantism, PEV, IPAP, EUBAM, securitate, integrare, aderare, vector european, statut de neutralitate, conflictul nistrean.

„Dacă vreți o politică externă bună,

dați-mi o politică internă bună”.

/Nicolae Titulescu/

Introducere

Relațiile de parteneriat UE-NATO-SUA constituie un subiect de cercetare complex atât din perspectiva multilateralismului relației transatlantice cât și în special aspectul concluziilor pentru Republica Moldova care trebuie să le forjeze în dependență de jocul celor doi actori prin prisma NATO. Complexitatea cercetării se argumentează prin importanța și actualitatea temei strâns corelate cu preferințele noastre.

Parteneriatul euroatlantic a cunoscut o îndelungată și sinuoasă evoluție, fiind caracterizată de momente de colaborare, rivalitate și dispută, în dependență de contextul internațional și interesele actorilor. Cele două conflagrații mondiale au dus spre unificarea Europei și SUA într-o alianță solidă. Declanșarea Războiului Rece a catalizat colaborarea transatlantică consolidând-o și extinzând-o, devenind cea mai solidă alianță datorită dezvoltării sectoriale a colaborării în domeniul politic, militar, economic și cultural. Relația transatlantică a redat un nou curs relațiilor internaționale, asigurând în esență promovarea democrației, libertății, drepturilor omului, statul de drept, etc. Parteneriatul euroatlantic a pus bazele comunității transatlantice care este exponentă a acelorași valori: democrație, libertate, egalitate, stat de drept, etc. Cooperarea Statelor Unite ale Americii cu Europa s-a aprofundat în diverse arii de colaborare: fondarea Sistemului Bretton-Woods, reconstrucția Europei, crearea NATO, existența programelor de colaborare la nivel cultural, astfel sistemul internațional fiind remodelat și influențat de relațiile euroatlantice.

Parteneriatul transatlantic constituie un subiect actual pe agenda analizei studiilor relațiilor internaționale, studiilor privind securitatea, studiilor privind dinamica relațiilor euroatlantice din perspectiva transformării sistemului internațional după Războiul Rece, devierea de la bipolarism, la unipolarism, tendințele actuale de multipolarism, conturarea și edificarea UE ca un actor economic, ce manifestă interese de a deveni un actor politic important la nivel regional și mondial. În condițiile globalizării relațiile de parteneriat ale UE-NATO-SUA devin tot mai tensionate la nivel politic, economic și cel al securității prin apariția noilor amenințări neconvenționale ca terorismul internațional, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă. Actualmente în cercurile academice de specialitate, la nivel administrativ central și a liderilor politici au loc dezbateri privind natura actuală a parteneriatului transatlantic și interpretarea acțiunilor comune în domeniul securității.

Alegerea acestei teme a fost influențată de existența neconcordanțelor care se resimt între modelele culturale, socio-economice americane și cele europene. În pofida existenței aceleiași matrice de valori comune împărtășite de SUA, cât și de UE, ambele se evidențiază prin programe și abordări distincte care deseori se intersectează, astfel că în unele cazuri prevalează SUA în alte cazuri UE. Alegerea noastră a fost alimentată și de faptul că procesul de extindere al UE și cel al NATO au ajuns la frontierele de stat ale Republicii Moldova și luând în considerație statutul de stat neutru am considerat atractivă această tema prin încercarea de a formula posibile scenarii pe care Republica Moldova le-ar putea urma. Având în vedere apartenența la spațiul european al Republicii Moldova am decis să depistăm care sunt interesele naționale ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic.

Gradul de cercetare a temei. Parteneriatul euroatlantic a preocupat constant specialiștii în relațiile internaționale. În pofida numeroaselor studii, cercetări și abordări realizate la tema dată, cercetarea este departe de a fi completă și pe deplin acoperită datorită dinamismului procesului în care sunt antrenați actorii. Un avânt al cercetării acestui subiect la constituit izbucnirea conflictului din Irak care a atras atenția cercurilor academice nu doar a specialiștilor în domeniu. Actualmente asistăm la conturarea a două direcții de cercetare și analiză a raporturilor relațiilor de parteneriat euroatlantic. Prima direcție consideră că nu există probleme fundamentale în cadrul parteneriatului, această direcție e susținută de specialiști occidentali (Philip H. Gordon, Joffe Josef ). Cea de a doua subliniază îndepărtarea sau chiar cristalizarea rupturii în relațiile parteneriatului transatlantic (Kagan Robert, Bozo Frédéric, Brzezinski Zbigniew, Chantal François Vergniolle de, Durandin Catherine, Ekavi Athanassopoulou, Gowan Peter, Heisbourg François, Hoffman Stanley, Wohlforth William C., Nye Joseph S. etc.).

La cercetarea relațiilor transatlantice o contribuție esențială o au și lucrările cercetătorilor ruși, lucrări de o importanță majoră care prezintă în sine studii cu argumentări forte la bază. În esență cercetătorii ruși se axează pe direcția ce subliniază cristalizarea fisurilor din cadrul parteneriatului euroatlantic ( Уткин A.И., Цыганкoв П.A., Кpавчeнкo И., Aнаньeва E., etc.).

Lucrările specialiștilor români sunt o continuitate a lucrărilor științifice occidentale care promovează de obicei occidentali (Philip H. Gordon, Joffe Josef ). Cea de a doua subliniază îndepărtarea sau chiar cristalizarea rupturii în relațiile parteneriatului transatlantic (Kagan Robert, Bozo Frédéric, Brzezinski Zbigniew, Chantal François Vergniolle de, Durandin Catherine, Ekavi Athanassopoulou, Gowan Peter, Heisbourg François, Hoffman Stanley, Wohlforth William C., Nye Joseph S. etc.).

La cercetarea relațiilor transatlantice o contribuție esențială o au și lucrările cercetătorilor ruși, lucrări de o importanță majoră care prezintă în sine studii cu argumentări forte la bază. În esență cercetătorii ruși se axează pe direcția ce subliniază cristalizarea fisurilor din cadrul parteneriatului euroatlantic ( Уткин A.И., Цыганкoв П.A., Кpавчeнкo И., Aнаньeва E., etc.).

Lucrările specialiștilor români sunt o continuitate a lucrărilor științifice occidentale care promovează de obicei pozițiile oficiale despre importanța și necesitatea parteneriatului euroatlantic. Este de apreciat activitatea științifică a cercetătorilor ca Dungaciu Dan, Popa Vasile, Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Ghica Luciana Alexandra, Zulean Marian, Stoian Ana-Maria, Biro Daniel. Mai recent se accentuează tendința direcției conform căreia relația transatlantică e în impas (Ciașcai Gheorghe, Mihai Bucuroiu, Duke Simon, Mureșan Liviu).

Problematica relațiilor transatlantice a fost și în vizorul cercetătorilor și specialiștilor în domeniu din Republica Moldova. De obicei relația euroatlantică se analizează din perspectiva interesului național al Republicii Moldova, extinderea UE și NATO spre est și impactul extinderii asupra securității naționale, colaborarea și cooperarea RM cu organismele internaționale sus numite în vederea asigurării securității naționale (Burian Alexandru, Ciobu Emil, Chirilă Victor, Nantoi Oazu, Saca Victor , Căldare Gheorghe, Nazaria Sergiu, Gudâm Anatol, Armașu Vitalie, Eșanu Constantin, Cebotari Svetlana, etc.).

Analizând resursele bibliografice constatăm că, majoritatea cercetărilor se bazează pe analiza tradiționalistă, utilizând perspectiva conceptului de putere, a capabilităților militare și a echilibrului de putere. Cercetările care au vizat raporturile transatlantice s-au concentrat în special asupra analizei locului și rolului Alianței Nord Atlantice la începutul secolului XXI. Relațiile de parteneriat dintre UE și SUA sunt privite prin prisma NATO, care constituie elementul central al studiilor, și nu prin prisma complexității și diversității raporturilor transatlantice. Problematica relațiilor transatlantice e bine studiată, însă evoluția sistemului internațional, ajustările mediului comunitar european, reformarea organizațiilor internaționale și noile amenințări la adresa securității provoacă un șir de schimbări care nu își găsesc reflectarea în majoritatea lucrărilor.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al tezei reiese din chiar titlul acesteia. Acesta se referă la cercetarea relațiilor de parteneriat dintre UE și SUA prin prisma NATO în baza cărora vom realiza concluzii pentru Republica Moldova în domeniul securității naționale. Atingerea scopului propus este legată de realizarea următoarelor obiective:

analiza tendințelor relațiilor parteneriatului UE – NATO – SUA, începând cu anii ’90 până în anul 2010.

determinarea și studierea factorilor ce condiționează morfologia relațiilor transatlantice.

cercetarea și analiza conceptelor, principiilor și obiectivelor SUA, UE, NATO în noul mileniu.

definirea intereselor Republicii Moldova în domeniul securității în cadrul relațiilor parteneriatului euroatlantic.

Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării. Baza metodologică a cercetării o constituie totalitatea principiilor științifice de cercetare a relațiilor parteneriatului UE – NATO – SUA, perspectivelor parteneriatului cât și evidențierea concluziilor esențiale pentru Republica Moldova. Teza se fundamentează pe principii științifice, formate în cadrul teoriilor politice ale realismului și neorealismului, care permit perceperea particularităților funcționării organizațiilor internaționale, precum și a relațiilor interstatale, a politicii externe și interne a statelor.

Reieșind din subiectul și obiectul cercetării, în teză se utilizează metodele: colectarea și prelucrarea de bază a datelor (statistici, sondaje, discursuri, interviuri și declarații), analiză, concret-istorică, dialectică, structural-funcțională, analiza de conținut, deductivă, inductivă, invent analiza, semantica discursului. De asemenea utilizăm abordarea comparativă, de sistem, precum și analiza politologică a problemelor direcționate direct sau indirect spre relațiile de parteneriat dintre UE – NATO – SUA.

Metoda analizei conferă posibilitatea de a efectua un studiu comparat a relațiilor euroatlantice atât din perspectiva cercetătorilor occidentali, cercetătorilor din Europa de Est, cât și pozițiile oficiale ale actorilor relațiilor euroatlantice.

Metoda concret-istorică permite evaluarea specificului relațiilor parteneriatului euroatlantic, determinarea momentelor de criză, și a celor de succes.

Metoda dialectică servește ca bază în cercetarea parteneriatului UE – NATO – SUA și a interacțiunii acestuia cu politica de securitate europeană.

Abordarea de sistem oferă posibilitatea de a examina anumite opinii și idei, paradigme ce vizează relațiile euroatlantice, alcătuite dintr-un ansamblu de elemente cu o logică certă.

Metoda structural-funcțională servește drept bază pentru evidențierea aspectului invariant al sistemului, funcțiilor fiecărei din componentele acestuia, ceea ce este productiv la studierea aspectului instituțional al parteneriatului euroatlantic.

Prin metoda analizei de conținut ce permite analiza textelor, a gândurilor am urmărit evoluția tendinței discursurilor unor reprezentanți ai clasei politice din RM.

Metoda analizei sociologie în bază de interviu vizează intervievarea specialiștilor din cadrul MAE și IE al RM pentru realizarea unei retrospective a relațiilor RM cu partenerii occidentali și pentru definirea perspectivelor acestor relații.

Metoda deductivă – este metoda care recomandă calea inversă, de la general la particular.

Metoda inductivă – permite de a analiza de la particular la general.

Metoda invent analizei presupune analiza evenimentelor legate de parteneriatul transatlantic.

Structura lucrării. Lucrarea în cauză are un volum de 74 pagini, trei compartimente (compartimentul I a câte două subcompartimente, compartimentul II și III a câte trei subcompartimente). În realizarea acestei teze am stabilit următorul plan al lucrării:

Introducere – în capitolul introductiv, am stabilit obiectivele generale al subiectului de cercetare analizat. Concomitent, am stabilit ipotezele de cercetare, metodele de lucru, vom analiza documentele oficiale existente, sursele bibliografie, resursele web.

Compartimentul I. Concepte teoretice ale parteneriatului în teoria relațiilor internaționale – În acest capitol vom urmări, în baza unei abordări descriptive, analiza conceptelor teoretice ale parteneriatului în teoria relațiilor internaționale. Prin această analiză descriptivă urmărim să prezentăm dimensiunea logică a relațiilor de parteneriat.

Compartimentul II. Evoluția conceptului de parteneriat euro-atlantic – În cadrul acestui compartiment considerăm oportună prezentarea într-o manieră comparativă a evoluției conceptului de parteneriat în cadrul politicii externe a celor două entități care sunt în centru cercetării în cauză, UE și SUA. În finalul compartimentul ne vom axa în depistarea problematicii rolului și locului NATO în edificarea sistemului de securitate euroatlantic.

Compartimentul III. Parteneriatul UE – NATO – SUA: evoluții, perspective – În ultimul compartiment ne propunem să analizăm critic premisele și obiectivele relației transatlantice și perspectivele acestui parteneriat la începutul secolului XXI. În același compartiment vom analiza tendințele intereselor de securitate ale Republicii Moldova în contextul parteneriatului euroatlantic. În realizarea acestor scopuri, vom utiliza analiza discursurilor oficialilor și felul cum se raportează aceste declarații la realitățile interne și externe. Pentru evaluarea realizărilor în domeniul securității naționale ale RM vom utiliza analiza sociologică în baza de interviu realizată cu acordul specialiști în domeniu din cadrul MAE și IE al RM. În acest compartiment vom încerca să dăm o interpretare a dinamicii raporturilor transatlantice pornind de la constatările realizate în compartimentele anterioare.

Încheiere – această etapă rezumă cercetarea efectuată în cadrul tezei de master și reevaluează din punct de vedere al veridicității ipotezelor formulate în capitolul introductiv.

Compartimentul I

Concepte teoretice ale parteneriatului în teoria relațiilor internaționale

„Parteneriatul UE-NATO-SUA: concluzii pentru Republica Moldova” constituie un subiect complex care pentru a fi înțeles pe măsură, este necesar ca la început să fundamentăm cadrul teoretic al tematicii selectate. În acest capitol ne-am propus să prezentăm și să caracterizăm latura teoretică ca în final în compartimentul III al prezentei teze să relatăm concluziile vis – a – vis de perspectiva relațiilor transatlantice și definirea interesele Republicii Moldova pe sectorul de securitate în cadrul parteneriatului euroatlantic. Importanța studierii conceptelor teoretice este vădită pentru că fără suportul teoretic este imposibil de a analiza, aprecia și nici prezenta anumite scenarii sau posibile perspective.

1.1 Istoriografia problemei

Deși poate fi greu de imaginat o astfel de situație acum, în ultimii 200 de ani, relațiile transatlantice nu au fost întotdeauna la fel de puternice și strâns legate între ele. De fapt, SUA a fost concentrată pe propria dezvoltare. Relațiile cu Europa au fost în mare măsură determinate de interese comerciale, cu Europa SUA a fost de multe ori concurent, nu partener, în multe domenii. Pentru a fortifica ideea sus menționată vom realiza retrospectiva istoriografiei relațiilor transatlantice.

Relațiile parteneriatului euro atlantic au fost elucidate în lucrările specialiștilor în relații internaționale din occident care analizau statutul acestor relații din diferite unghiuri de vedere. SUA colosul cel mai important considera Europa partener strategic, în viziunea Europei SUA e considerată partenerul natural. La capitolul identificarea partenerului strategic menționăm lucrarea „America and Europe” de David C. Gompert și F. Stephen Larrabee care fac o sinteza în identificarea parteneriatului euroatlantic. Autori reliefează destul de reușit faza: Europa ca partener – invocând că relația parteneriatului americano-european este destul de solidă în densitate și complexitate totuși dificultățile persistă. Europa are o tendință naturală de a se distanța în anumite chestiuni de SUA pentru a-și afirma identitatea sa. Autorii văd viitorul relației transatlantice ca o relație de parteneriat pluralistă.

Lucrarea The History of Transatlantic Relations Since 1898, Jonathan L'Hommedieu face retrospectiva a relațiilor euro-atlantice începând cu 1776 prin declarația de independență a SUA față de Marea Britanie. Autorul reflectează în detalii parteneriatul SUA cu Franța, ultima având un rol decisiv în consolidarea SUA ca stat prin acordarea sprijinului militar și financiar cât și prin crearea de alianțe europene îndreptate împotriva Marii Britanii și susținerea independenței SUA. Jonathan L'Hommedieu determină o abordare prototip pentru SUA, interesele ei în afacerile internaționale erau expansiunea comercială și izolarea politică. Totuși parteneriatul cu Franța nu este încheiat datorită persistenței problemelor cu Marea Britanie și Spania vis-a-vis de relațiile comerciale și dreptul de a naviga. În final autorul îl citează pe Napoleon care menționa ca a sprijinit SUA pentru a-i crea Marii Britanii un rival maritim, care mai devreme s-au mai târziu îi va știrbi din mândrie.

În marea majoritatea autorii abordează relația transatlantică după cel de al II-lea război mondial. Astfel în lucrarea The Trans-Atlantic Relationship in the Post-Cold War International Relations, Cox Michael demonstrează că din punct de vedere istoric relația transatlantică a fost născută din trei necesități vitale:

Necesitatea gestionării puterii sovietice în timpul războiului rece;

Crearea unui cadru de structuri în care puterile europene ar funcționa sub arbitrajul actorului de peste ocean;

Protejarea intereselor americane pe continent.

Desigur în evoluția sa relația a avut numeroase crize și critici, care au provocat în cele din urmă daune. Totuși toți încercau a demonstra că relația este asemenea unei stânci solide. Autorul face o previziune asupra viitorului relației transatlantice invocând ideea că relația va fi în derivă argumentând că deja sunt simțite două tendințe pe termen lung:

Sentimentul european privind distribuția inegală a puterii, și dependența de SUA;

Ne încrederea Europei de a se angaja în războaie (ex. Irak).

Schimbările care au loc acum pe continentul european, foarte probabil va conduce spre definirea identității Europei nu doar în termeni, și creând astfel o imagine negativă Americii.

Wohlforth William C. în Transatlantic Relations in a Unipolar World prezintă un probabil scenariu al relațiilor transatlantice. Conform opiniei autorului, UE va beneficia de o creștere a capacității de a acționa de una singură ca actor economic, dar ciocnindu-se cu probleme la capitolul aprofundarea PESA cauzate de incertitudine. Euroscepticismul devenind un fenomen paneuropean. Proiectul francez de a crea o Europa contrapondere a SUA pare să fie unul mort. În cazul în care aceste proiecții se adeveresc, autorul prognozează că relațiile euro-atlantice vor fi identice cu cele post război rece, caracterizate de creșterea concurenței.

În lucrarea La relation transatlantique, valeure ou puissances? autorii definesc relațiile transatlantice prin prisma securității și apărării. Astfel autorii francezi consideră că prin crearea NATO, Statelor Unite ale Americi au obținut o libertate de manevră pe plan internațional. Simetric inamicul războiului rece pentru europenii a fost minimizat sub umbrela SUA. Pentru ca Alianța să supraviețuiască trebuie să se transforme pentru a reacționa la noile situații de criză în limita articolului 51 al Cartei ONU (legitimitatea apărării) și articolului 5 al Cartei NATO (asistență mutuală). În final autorii vin să fortifice ideea că UE este un actor important pe plan internațional cu o politică externă și de securitate, și se pronunță pentru aprofundarea PESA, dar cu o autonomie militară față de Statele Unite. În viziunea autorilor relația transatlantică trebuie dezvoltată prin cooperare în materie de securitate internă și de a se detașa de noțiunile securitate externă și apărare.

Ekavi Athanassopoulou în lucrarea Transatlantic relations caught up by reality prezintă relațiile transatlantice echidistant. În opinia noastră autoarea analizează relațiile transatlantice caracterizate de persistența frecventă a diviziunii și confuziilor. Relația euro-atlantică în prezent este la alt punct de cotitură, pentru că experiențele aliaților trebuie să reînnoiască relațiile de parteneriat. Parteneriatul atlantic poate fi revigorat și pentru aceasta aliații trebuie să redescopere arta diplomației, a dialogului, a toleranței și respectului reciproc. Pentru a răspunde provocărilor noului mediu internațional și a intereselor aliaților e simțită nevoia de a face concesii reciproce, edificarea unui parteneriat echilibrat, depășirea dificultăților acumulate. O problemă pe care foarte bine o evidențiază autoarea este parteneriatul atlantic bazat pe interese comune, în timp ce conflictele și dezacordurile care apăreau la nivelul Alianței Nord Atlantice în timpul războiului rece erau ignorate. În viziunea autoarei atlantismul a fost pe departe o politică preferată a Departamentului de Stat și a oficialilor Pentagonului, care ar fi fost angajați într-un proces ciudat de creștere exigentă a identității europene. Retorica veche a atlantismului este faptul că atât Statele Unite cât și Europa au nevoie de o politică comună pentru a promova interesele comune fapt contestat și, de americani și, de europeni care infirma logica că cele mai bune răspunsuri sunt găsite în abordările comune.

Schulzinger Robert D. în lucrarea American diplomacy in the twentieth century abordează implicarea Statelor Unite în politica mondială începând cu sfârșitul secolului al XIX. Autorul definește SUA – putere mondială utilizând argumente de ordin politic prin specificul politicii externe americane care se distanțează de valorile tradiționale, și în esență au permis dezvoltarea economică și controlul asupra unor zone importante. Relațiile transatlantice par să fie răcite de Doctrina Monroe, totuși disputele și micile alianțe continuă să existe. Politica de neutralitate declanșată între 1914 și 1917 izolează SUA de treburile interne ale bătrânului continent. Politica de izolaționism care în cele din urmă duce la fortificare politică, militară, economică a SUA încetează odată cu implicarea Statelor Unite în primul război mondial. Autorul identifică strânsa legătură dintre Europa și SUA, în special din cauza falimentului economic german Statele Unite sunt afectate și sub efectul domino survine depresia diplomatică. Apropierea relațiilor euro-atlantice în viziunea autorului se produce în momentul când Statele Unite ale Americii intră în război de partea alianței antihitleriste. Consolidarea relațiilor transatlantice au loc prin crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord care fundamentează dialogul atlantic la nivel instituțional. Astfel autorul încearcă a demonstra sub forma unei sinusoide relația euro-atlantică.

O contribuție esențială în cercetarea parteneriatului euro-atlantic revine și cercetătorilor francezi. Bozo Frédéric în lucrarea La relation transatlantique et la “longue” guerre contre le terrorisme vine să accentueze o altă latură a parteneriatului transatlantic pe filiera luptei contra terorismului internațional. Autorul sugerează ideea că inițiativa luptei contra terorismului va fi una de durată întrucât este una din amenințările noii ordini mondiale, totuși inițiativa sus numită nu va afecta relațiile transatlantice. Totuși Bozo Frédéric transpune ideea vis-a-vis de șifonarea relațiilor euro – americane pe fondul evenimentelor din 11 septembrie 2001, care a diminuat imens din imaginea NATO care atât pentru Europa cât și pentru întreaga lume era etalonul securității în urma gestionării crizelor din Balcani, extinderii spre Est. Practic liderismul american s-a reafirmat, și relația strategică între SUA și aliați s-a reformat. În opinia noastră autorul prezintă echidistant cursul relațiilor transatlantice, prezentând în detalii evenimentele de după atentatele din 11 septembrie 2001, partenerii se divizează în două tabere, europenii (fără Marea Britanie) consideră alianța cu SUA o derivă și nu împărtășesc aceeași percepție americană referitor la „noile amenințări”, dar stabilitatea europeană, și în particular stabilitatea periferică a UE începând cu Balcanii în viziunea lor este una precară, prin urmare rolul primordial al NATO trebuie sa fie conservat în spațiul european. La întrebarea referitor la viitorul relațiilor transatlantice, autorul menționează că Europa va avea nevoie în continuare de brațul forte al SUA pentru asigurarea securității europene în particular în Balcani, în pofida faptului că scepticismul european persistă.

În The Use of U.S. Power implications for U.S. interests autorii Sloan Stanley R., Sutter Robert G., Yost Casimir A. se orientează în special pe directiva previziunilor relațiilor transatlantice. Conform opiniei autorilor, europenii ar fi bine să investească atât resurse financiare cât și capacități militare pentru asigurarea securității transatlantice. Parteneriatul americano-european are nevoie de un echilibru atât între autorități cât și în capacități, pentru a oferi Europei mai multă autoritate. Atât UE cât și națiunile europene vor influența Washingtonul, și mediul internațional pentru a contribui la soluționarea problemelor de securitate cu caracter internațional.

Durandin Catherine în lucrarea Statele Unite mare putere europeană se axează în special pe analiza relațiilor transatlantice din secolul XX prin prisma evenimentelor după cel de al II-lea război mondial. Autoarea în introducerea cărții își adresează o întrebare strâns legată de contextul de actualitate al relațiilor transatlantice, încercând să prevadă care ar fi viitorul acestora pe termen lung, de solidaritate ideologică sau de îndepărtare și de ruptură în relațiile între Europa și Statele Unite. Studiul se axează asupra neînțelegerilor transatlantice în mod specific pe cazul francez, acel al unei Franțe înfrânte în 1940, dar care nu putea abdica de la vocația sa universală în fața misiunii Statelor Unite. Solicitarea protecției militare de către Londra și Paris Washingtonului contra expansiunii comunismului și începutul războiului rece marchează începutul erei împărtășirii valorilor occidentale considerate fundamentale. Oricare nu ar fi fost divergențele între SUA și Europa Occidentală, solidaritatea esențială, sprijinită pe o apărare comună în jurul NATO, nu a fost frântă între 1947 – 1949 și 1989. Evoluțiile competitive între SUA și Europa de Vest se înscriu în contextul războiului anti-terorist asumat de Statele Unite în 2001. Ele fiind susținute de un limbaj politic radical al grupului neo-conservator destinate să cadreze și să ratifice pentru viitor sciziunea în relații euro-atlantice.

Marcel H. Van Herpen identifică și explică șase dimensiuni de creștere a disputei transatlantice, constând în:

diferențierea semnificativă a percepției publice în cele două entități geostrategice, legate în primul rând de campania antiteroristă;

decalajul tot mai accentuat în domeniul capacităților militare;

diferența de atitudine în privința modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice și strategice;

separarea spațial a valorilor: în primul rând, a modului de valorizare a ordinii și instituțiilor internaționale;

distanțarea religioasă între o Europă secularizată și o Americă pentru care creștinismul este tot mai important în spațiul politic și,

ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internaționale și în intervențiile în lumea arabă, privite de europeni cu scepticism și chiar cu ostilitate.

O contribuție esențială la studierea acestei teme au servit și lucrările cercetătorilor ruși, lucrări de o importanță majoră care prezintă în sine argumente cu o bază solidă atât istoric cât și analitic. În această lucrare voi încerca să prezint cercetările cele mai semnificative a specialiștilor ruși în domeniu. Уткин A.И. în CШA — HATO — EC (Bашингтoн пpoвoдит peфopмy HATO) analizează relațiile transatlantice începând cu perioada anilor ’90, autorul invocă ideea că guvernarea americană a fost obligată nu numai să reducă prezența militară în Europa, dar și de a schimba misiunea esențială a blocului Atlanticului de Nord. Când URSS își pierde controlul strategic asupra Europei Occidentale, s-a vorbit despre necesitatea păstrării armatelor Alianței în Europa Occidentală. Funcțiile de reorganizare a acestei organizații au fost abordate destul de serios atât în Vest cât și în Est. Au existat trei opinii contradictorii la acest capitol:

Moscova opta pentru desființarea OTV și NATO susținând rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Parisul nu dorea să respingă unilateral utilitatea NATO, dar totodată pledau pentru ideea că cele mai bune garanții de stabilitate în domeniul securității ar putea fi Uniunea Europeană și UEO care ar fi putut deveni structura militară a UE.

Washingtonul și Londra refuză schimbarea radicală a situației strategice și au făcut eforturi pentru păstrarea prezenței militare americane în Europa.

Relațiile SUA cu Europa sunt cheia succesului pentru politica externă americană. Relațiile comune cu Europa sunt principalele mijloace pentru SUA de a evita izolarea sa în statutul de super putere.

În articolul Aмepика глазами eвpoпeйцeв din Meждyнаpoдная Жизнь, № 1 din 2005, Фpeйзep Кэмepoн abordează relațiile internaționale din perspectiva securității americane și în special criticând dur administrația SUA care a utilizează forța militară ca instrument primordial în realizarea politicii externe ignorând punctele de vedere a unor actori și chiar organizațiile internaționale. Autorul sugerează ca UE și Rusia să aprofundeze relațiilor în domeniul economic, comercial, de a intensifica dialogului și cooperarea în materie politică și de securitate. În viziunea noastră, autorul, vehiculează ideea că o relație UE – Rusia ar fi o relație mult mai constantă și mai durabilă nu doar pe bilaterală. Se insistă asupra faptului de a demonstra că relațiile transatlantice sunt hegemonizate de SUA. În final autorul inspiră ideea că Europa trebuie să investească enorm în domeniul relațiilor internaționale în special în domeniul securității pentru a obține un partenerial real și egal cu America. Doar un asemenea scenariu poate schimba opiniile cu privire la Europa în America și viceversa, opinii care astăzi sunt controversate pe cele două continente ( vezi Anexa Nr. 1).

Кeннeди Poбepт în articolul У CШA ocтанeтcя мeньшe дpyзeй и пoявитcя бoльшe вpагoв analizează tendințele politicii externe americane după venirea la conducere a lui George Bush Junior, și cele de după atentatul din 11 septembrie 2001. Autorul sesizează implicarea evidentă a forțelor armate în realizarea politicii externe, considerându-se că acest lucru este vital pentru SUA care le vor menține și în continuare active pe arena internațională. Acțiunile externe ghidate de administrația lui Bush a hotărât de a acționa în solitudine indiferent de ce opinie aveau aliații. Totuși cursul politic determină activități comune în coaliție, doar că direcția acțiunilor sunt determinate de SUA. Кeннeди Poбepт în articolul său urmărește să demonstreze că SUA este hegemonul relațiilor transatlantice, și care a revenit la hard power pentru a se menține și în continuare active pe arena internațională.

Кpавчeнкo Иван în Eвpoпeйcкая пoлитика coceдcтва abordează relațiile transatlantice din perspectiva europeană. Autorul reiterează că UE a devenit o structură importantă din punct de vedere economic, politic în condițiile noii ordini mondiale prin transferarea unor competențe de la nivel național la nivel supranațional, jertfind din suveranitate membrii au creat o structură unică în sistemul relațiilor internaționale, adaptându-se efectiv condițiilor de globalizare, creând astfel o contrapondere politică și economică dominantei globale – SUA. În mod direct nici un stat în parte al UE nu dispune de un potențial cu care ar influența în solitudine SUA, și de a concura pe arena mondială în realizarea intereselor naționale. Influența Statelor Unite ale Americii este atât de evidentă încât globalizarea la o anumită etapă a dezvoltării sale a fost americanocentristă. Pentru europeni a devenit mai evident după criza Iugoslavă și acțiunea unilaterală a SUA în Irak. Cu toate că UE este actorul cu o influență crescândă la nivel economic și nivel politic pe plan mondial, rămâne a fi nu doar un partener egal, dar și potențialul rival al SUA pentru poziția dominantă în lumea globalizată.

În continuare vom încerca să prezentăm lucrările specialiștilor români vis – a – vis de relațiile euroatlantice. În revista de științe politice „Sfera Politicii” Nr. 119 din 2005, Loredana Enăchescu abordează relațiile transatlantice prin prisma transformării Alianței Nord Atlantice din anii ’90 ai sec. XX. Sfârșitul războiului rece a fost un moment semnificativ pentru NATO, marcând punctul de plecare pentru transformarea Alianței. Autoarea prezintă retrospectiva și evoluția relațiilor euroatlantice care s-au transformat în conformitate cu dinamica mediului de securitate. Construirea parteneriatelor a fost o parte din procesul evoluției relațiilor transatlantice în ultimul deceniu al anilor ’90 și începutul noului secol. Trecerea la noi membri, noi misiuni, noi capabilități și noi parteneriate, Parteneriatului Euro-Atlantic în sine, trebuie să evolueze împreună cu procesul de transformare a NATO.

Huluban Sebastian în The European Security and Defence Policy from the Strategic Theory Perspective în “Sfera Politicii” Nr. 113 din 2004 vehiculează ideea că Robert Kagan (2002) a fost primul care a lansat ideii provocatoare și radicale cu privire la consecințele unui decalaj transatlantic. Mai recent se utilizează ideea care susține că simbolul fundamental al relațiilor transatlantice, și anume NATO, este un lux al SUA care nu poate fi confirmat. În materialul lui Sebastian depistăm ideea lui Marry Wayne care susține că după războiul rece NATO a devenit simbolul dependenței psihologice europene față de Statele Unite în zona politicilor publice și respectiv a celei de apărare. Soluția propusă este desigur una radicală, cum ar fi „tăierea nodului gordian” menționează autorul.

În opinia lui Biro Daniel SUA este hegemonul global care utilizează legea și puterea indiferent de locație, astfel legea îi permite să aplice forța, iar forța vine să asigure domnia legii. Umbrela securității americane a răspuns la un interes comun de asigurare a securității, vital pentru politica de izolare a SUA când Europa de Vest era în deplină siguranță. Astăzi pentru Statele Unite ale Americii, Europa și-a pierdut din centralitatea politică la nivel mondial. În final autorul preia ideea lui Ruth Wedgwood despre securitate: „un sistem de securitate pasiv – care favorizează lipsa de acțiuni – poate evita pericolul confruntărilor dintre superputeri, dar de o altă parte acestea se dovedesc a fi incapabile să facă față provocărilor adevărate la adresa securității internaționale.”

Comparând cercetările realizate de specialiști străini și cercetătorii din Republica Moldova, am ajuns la concluzia că cei din urmă se axează pe cercetarea relațiilor euroatlantice din perspectiva intereselor naționale ale Republicii Moldova prin prisma securității.

În viziunea lui Sergiu Nazaria ideea cooperării dintre SUA – NATO – UE este extrem de necesară. Autorul sugerează că din cauza relațiilor de parteneriat dintre America și Europa Occidentală, Rusia nu poate realiza o apropiere serioasă cu Europa, atâta timp cât nu se vor stabili niște relații viabile cu SUA.

Necesitatea elaborării unui nou concept de politică externă și o nouă concepție de securitate națională, în opinia lui Radu Gorincioi este o condiție previzibilă a politicii de securitate pentru stabilirea și evaluarea principalelor vulnerabilități și amenințări cu care se confruntă Moldova.

Armonizarea legislației naționale la standardele internaționale și europene în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, constituind una din prioritățile de bază ale Republicii Moldova în relațiile cu Uniunea Europeană și NATO susține Vitalie Armașu.

În viziunea lui Oleg Serebrian principala caracteristică geostrategică a Republicii Moldova constă în poziția-tampon a acesteia între două grupări politico-militare – NATO și Alianța militară a CSI. Chiar dacă rivalitatea dintre aceste două blocuri militare nu este una declarată, este evident că ele se află într-o stare de antagonism latent, cele două valuri de extindere a NATO spre Est demonstrând cu prisosință acest lucru.

În opinia lui Veaceslav Berbeca aderarea Republicii Moldova la Alianța Nord-Atlantică reprezintă o opțiune prioritară pentru garantarea suveranității și dezvoltării democratice a Republicii Moldova. Autorul optează pentru schimbarea atitudinii față de relațiile cu NATO și politica de neutralitate.

În opinia lui Victor Saca și a Svetlanei Cebotari extinderea NATO este un proces benefic pentru viitorul Moldovei, iar integrarea RM în NATO va contribui la apropierea statului nostru de integrare în Uniunea Europeană, în special la capitolul democrație și reforma sectorului de securitate.

Eșanu Constantin consideră că Europa poate fi un partener de securitate valoros fără a concura cu capacitățile militare americane. Însă Europenii au ambiția de a crea o ordine mondială bazată pe dreptul internațional. În opinia autorului NATO va rămâne încă mulți ani, organizația comună de apărare cea mai operațională pe scena europeană.

În aceeași ordine de idei Benita Ferrero-Waldner, Comisarul European pentru relații externe și politica europeană de vecinătate, în 2008 aprecia relațiile UE – RM, care s-au consolidat sub ghidarea Planului de Acțiuni din cadrul Politicii de Vecinătate (PEV). Comisarul european asigura că UE rămâne în continuare prietenul RM, astfel ne putem baza pe sprijinul unui partener regional și internațional important.

Vis – a – vis de suveranitatea RM, Nicu Popescu (cercetător la Consiliul European pentru Relații Externe din Londra), susține că Moldova nu dispune de resursele necesare pentru a juca pe o perioadă îndelungată „jocul suveranității”, riscând alunecarea în sfera de influență rusă.

În viziunea lui Dumitru Mânzărari și Veaceslav Ioniță NATO este singura opțiune eficientă și actuală de asigurare a securității naționale, a suveranității și integrității RM care va facilita integrarea RM în UE.

În acest subcompartiment pentru aprofundarea cu succes în istoriografia problemei redarea procesului relațiilor euroatlantice în complexitatea lor am utilizat lucrările specialiștilor în domeniu atât din SUA, Europa Occidentală, România, Rusia și Republica Moldova. Fiind limitați în volum nu am reușit să comasăm totalitatea ideilor și viziunilor asupra problematicii relațiilor transatlantice și nici să expunem celelalte lucrări, dar care vor fi citate pe parcursul lucrării date.

1.2 Conceptul de parteneriat în domeniul relațiilor internaționale

În subcompartimentul dat vom prezenta conceptul de parteneriat în domeniul relațiilor internaționale utilizând atât resursele bibliografice cât și cele web disponibile. Pentru început vom defini termenul partener, care conform Dicționarul Explicativ al Limbii Române este: Țară cu care o altă țară întreține relații (comerciale, culturale etc.) (definiția care este cea mai apropiată de domeniul pe care îl cercetăm).

Centrul Național Francez de Resurse Textuale și Lexicale definește termenul parteneriat: acțiuni comune între diferite organisme pentru atingerea unui scop anumit. În aceiași ordine de ideii Cambridge Advanced Learner's Dictionary consideră că partenerul este o persoană sau o organizație care se asociază cu o altă parte pentru un scop anume.

Sergiu Tămaș definește în Dicționar politic parteneriatul în felul următor: raporturile complexe ce se stabilesc într-un regim democratic între guvern, patronat, și sindicate în vederea rezolvării unor diferențe de interese ce pot genera conflicte. Cu toate că definiția dată de autor vizează mai mult parteneriatul intrastatal, dorim să subliniem că în cazul parteneriatului euro-atlantic raportul care s-a stabilit a fost unul al regimurilor democratice.

În Dicționar de terminologie uzuală diplomatică și de drept internațional autor Petre Rusu și în Dicționarul de drept internațional umanitar găsim definirea parteneriatului ca o: intensificare a cooperării politice și militare, pentru creșterea stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și consolidarea unor relații solide prin promovarea spiritului de cooperare practică și angajare față de principiile democratice. O definiție mult mai largă și mai apropiată de tematica pe care o abordăm în prezenta teză.

În literatura de specialitate la moment se accentuează evident tendința detașării termenului parteneriat de termenul integrare în cazul când această cooperare nu depășește cadrul suveranității statale, integrarea însemnând transferul de suveranitate a țărilor în curs de aderare. Desigur aici persistă o serioasă problemă analitică vis a vis de interpretarea suveranității. Reieșind din aceleași aspecte integrarea se încadrează în definiția cooperării prin urmare nu o contrazice, fiind un tip de parteneriat la nivel înalt între state. Spre exemplu proiectul Liga Națiunilor a suferit eșec datorită faptului că statele au văzut în ea pericolul propriei suveranități. Important este ca statele să fie antrenate în soluționarea problemelor de ordin economic, social, științifico-tehnologic la nivel bilateral ceea ce presupune cooperarea interstatală, care însă va genera crearea de structuri interstatale și internaționale. În această ordine de ideii funcționalismul se pronunță nu doar să extindă cooperarea în anumite domenii, ceea ce ar fi de natură pur tehnică. Funcționalismul vede prin cooperarea interstatală atingerea obiectivelor de ordin politic de integrare în cadrul unei comunități extinse, prin renunțarea treptat la suveranitatea statală. Relațiile intrastatale ar fi bine să fie restructurate, astfel încât în loc de o administrație pe verticală să fie instituită o administrație pe orizontală care va permite instituirea parteneriatelor de cooperare interstatale pe domenii specifice, astfel eradicându-se factorii conflictuali de natura economică și socială. În rezultatul îndelungatului proces de parteneriat interstatal relațiile dintre state vor deveni atât de strânse și atât de interdependente încât un conflict armat între ele este de neconceput.

Parteneriatul interstatal s-a manifestat la început în plan bilateral ca apoi să se extindă în plan multilateral, în domenii precise și limitate, ca mai târziu să cuprindă întreg ansamblul domeniilor internaționale, care, la rândul lor, s-au diversificat. Astfel are loc internaționalizarea parteneriatului interstatal și astăzi aceasta este definit sub noțiunea de parteneriat internațional realizat prin intermediul organizațiilor internaționale. Organizațiile internaționale reprezintă forme de parteneriat a colaborării internaționale în diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico-organizatoric (instituțional) prin adoptarea unui statut, elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul și scopurile organizației, organele și atribuțiile lor, necesare realizării obiectivelor pentru care au fost constituite.

Parteneriatul internațional se bazează pe următoarele principii:

a) complementaritatea colaborării internaționale cu programele naționale;

b) abordarea colaborării internaționale în cadrul de cooperare internațională cu cel mai mare impact asupra economiei naționale;

c) existența unui avantaj științific, tehnologic, economic sau comercial reciproc și comensurabil;

d) integrarea în rețele performante naționale, pe plan european și internațional;

e) atragerea unor resurse de cercetare-dezvoltare externe și valorificarea externă a rezultatelor naționale.

Scopul principal al activităților de cooperare și parteneriat internațional, precum și al măsurilor de sprijin, este acela de a integra comunitățile naționale în comunitatea internațională și cea europeană prin: creșterea nivelului de excelență; armonizarea tendințelor naționale de dezvoltare a potențialului științific, tehnologic de producție și servicii cu tendințele înregistrate pe plan internațional; creșterea eficienței și eficacității activităților de cercetare-dezvoltare și inovare, producție și servicii prin însușirea unor tehnici moderne în managementul proiectelor internaționale.

Principalele obiective ale parteneriatelor internaționale sunt:

a) întărirea capacității naționale de cercetare-dezvoltare producție și servicii și creșterea eficienței utilizării potențialului științific și tehnologic și a aplicabilității rezultatelor obținute;

b) obținerea excelenței științifice și tehnologice pe plan național, în contextul globalizării;

c) realizarea unor contribuții semnificative în îndeplinirea unor obiective de politică specifică, în anumite sectoare ale economiei naționale în domeniul politicii externe;

d) stimularea participării specialiștilor străini în programele naționale de cercetare-dezvoltare;

e) creșterea nivelului educațional și a nivelului de trai național;

f) stimularea participării specialiștilor naționali în programe internaționale;

Principalele obiective strategice ale parteneriatelor internaționale sunt:

a) promovarea cooperării între parteneri în cadrul unor parteneriate realizate la nivel european și euro-atlantic, cu scopul de a obține beneficii semnificative pentru participanți;

b) stabilizarea și întărirea potențialului național la nivel internațional;

c) instituirea unor concepte moderne de organizare și management în politică, apărare națională, cercetare-dezvoltare, inovare.

În opinia lui Цыганкoв П.A. originile cooperării internaționale sunt legate de sfârșitul războaielor religioase în Europa și instalarea Păcii de la Westfalia. Una dintre realizările majore ale tratatului de la Westfalia a fost formarea pe baza juridică a relațiilor dintre state, care a creat condiții pentru stabilirea, instituționalizarea și dezvoltarea ulterioară a parteneriatului internațional. Constituirea unui sistem european de relații internaționale (bazat pe elementul principal – statul, ca formă de organizare politică) nu doar a impulsionat la o colaborare internațională, dar pentru un timp îndelungat a definit direcția de bază a colaborării. Obiectivele cele mai importante pe care le necesită parteneriatul interstatal sunt: respectul reciproc al suveranității și neamestecul în treburile interne ale țărilor, obiectivul central – conștientizarea guvernelor naționale de a continua consolidarea securității și independenței naționale. Dreptul la coexistența statelor a influențat negativ imaginea primordială a responsabilităților: să nu intervină în afaceri, să nu încalce tratatele, să nu înceapă războaie, să nu împiedice activitatea reprezentanțelor diplomatice. Prin urmare problema parteneriatului și cooperării la nivel internațional în științele politice a fost legată indisolubil de analiza confruntărilor și conflictelor între statele suverane.

O realizare importantă a cercetărilor în domeniul parteneriatului este dezvoltarea de ipoteze cu privire la condițiile în care cooperarea între state este cea mai probabilă. Lacuna acestor ipoteze este că nu au fost integrate într-o teorie a parteneriatului. Analiza și testarea ipotezelor influențează direct avansarea teoriei relațiilor internaționale. H. Milner identifică și analizează șase ipoteze:

Ipoteza de reciprocitate – conținutul de bază se rezumă la beneficiile pe care le obțin actorii în urma parteneriatului și teama pierderii beneficiilor sau chiar acordarea sancțiunilor în cazul abaterilor.

Ipoteza cu privire la numărul actorilor – care stabilește că perspectivele parteneriatului cresc în momentul când numărul statelor care interacționează este redus.

Ipoteza iterației (repetării) – posibilitatea statelor de se alătura la parteneriat sunt influențate de durata și interacțiunea între actori.

Ipoteza regimurilor internaționale – adică normele, principiile și procedurile de luare a deciziilor care constituie nucleul cooperării interstatale.

Ipoteza regimurilor epistemice – descrie rolul care joacă experții profesionali în dezvoltarea parteneriatului, care împărtășesc aceeași conceptualizare a problemei și dezvoltă metode comune de soluționare.

Ipoteza forțelor asimetrice – similară cu teoria stabilității hegemonice și poziția în care cooperarea și parteneriatul este posibil în cazul când există un stat-hegemon puternic și interesat.

Considerăm că un dezavantaj al ipotezelor este faptul că H. Milner nu acordă atenție surselor interne a parteneriatului interstatal, mediul intern în opinia noastră este mediul care influențează parteneriatul interstatal, prin interacțiunea elementelor sistemice din cadrul mediului care se răsfrâng direct în zona parteneriatului interstatal.

Revenind la conceptualizarea relațiilor parteneriatului euro-atlantic în literatura de specialitate vom găsi mai multe noțiuni care se referă la aceste relații. Oleg Serebrian în Dicționarul de geopolitică definește atlantismul ca o doctrină geopolitică ce-și trage numele de la „Carta Atlantică”, semnată de către președintele american Franklin Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill pe 14 august 1941 la bordul navei Prince of Wales în largul Oceanului Atlantic. Carta Atlantică prevedea o cooperare strânsă între puterile anglo-saxone, în special între SUA și Marea Britanie, precum și principiile de bază ale unei noi ordini mondiale. Concepțiile atlantiste au căpătat un contur și mai clar după intrarea în război a SUA (decembrie 1941), un loc aparte în determinarea atlantismului revenind conferințelor de la Casablanca (ianuarie 1943) și Quebec (august 1943).

Ideile de bază ale atlantismului erau restabilirea democrației în Europa, asigurarea controlului asupra Germaniei și Japoniei în vederea evitării emancipării lor militare, precum și prevenirea unei agresiuni sovietice. Un rezultat al doctrinei atlantiste este și constituirea Alianței Nord-Atlantice (NATO). Unii autori din școala geopolitică rusească (în special A. Dughin) consideră că întreaga istorie contemporană se articulează pe lupta dintre atlantism (de natură talasocratică) și eurasianism (de natură telurocratică).

În același dicționar autorul definește euroatlantismul ca doctrină geopolitică evoluată din atlantism după constituirea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (1949). Ideea inițială a euratlantismului era edificarea unui spațiu nord-atlantic (America de Nord și Europa de Vest) comun de securitate și cooperare politică. Deosebirea fundamentală față de atlantism, doctrina relației speciale anglo-americane din perioada celui de-al doilea război mondial, constă în noua abordare a URSS și a nou-creatului bloc comunist, dar și a foștilor inamici ai celor două puteri anglo-saxone, în special RFG și Italia, deveniți, între timp, aliații acestora.

Apărut în perioada Războiului Rece, euratlantismul, conform opiniei unor geopoliticieni (A. Dughin, C. Terracciano ș.a.), nu ar mai fi o doctrină valabilă în noile condiții geopolitice și ar conduce la menținerea unor tensiuni artificiale între Rusia și SUA.

În cadrul prezentei tezei, dar și în literatura de specialitate vom găsi noțiunile relațiile euroatlantice, relațiile transatlantice, relațiile atlantice, dorim să menționăm că aceste noțiuni sunt folosite de autori în calitate de sinonime pentru că reliefează aceleași relații de parteneriat dintre Europa și Statele Unite. În acest sens Catherine Durandin în lucrarea Statele Unite, mare putere europeană, utilizează termenul de relații transatlantice între SUA și statele Europei, care în viziunea autoarei au o lungă istorie marcată de neînțelegeri în ciuda solidarității din timpul războiului rece. Gompert D.C., Larrabee F. St. în lucrarea America and Europe: a partnership for a new era, utilizează termenul de parteneriat transatlantic. În viziunea autorilor relațiile dintre SUA și Europa nu trebuie a fi îngustate pe un anumit segment de interes, securitatea, parteneriatul transatlantic e necesar să asigure stabilitatea relațiilor în toate domeniile de interes comun. Loredana Enăchescu definește relațiile dintre SUA și Europa cu noțiunea de relații euro-atlantice. Autoarea folosește această abordare pornind de la arealul geografic, adică zona euro-atlantică în care se desfășoară aceste relații. În lucrarea Schimbarea numită Obama. O evaluare ideologică de ambele părți ale Atlanticului autorii folosesc noțiunea relațiile euroatlantice pentru localizarea relațiilor de parteneriat între Statele Unite ale Americii și Europa. Emil Ciobu în lucrarea Trăsăturile principale ale sistemului actual internațional de state definește relațiile dintre SUA și Europa cu noțiunea parteneriatul atlantic. În viziunea lui Ciobu Emil procesul integraționist în perioada „războiului rece” era considerat ca o măsură de consolidare a parteneriatului atlantic, astăzi fiind interpretat ca un mijloc de creare a contraponderii SUA. Constantin Eșanu în Relațiile transatlantice: evoluții și perspective utilizează termenul de relații transatlantice pe latura instituțională a parteneriatului. NATO și UE sunt parteneri strategici având un rol de complementare reciprocă. Observăm astfel tendința cercetării relațiilor transatlantice din perspectiva parteneriatului la nivel de organizații, ceea ce presupune o mai largă abordare a problemelor de interes comun, fără umbrirea sau lezarea intereselor naționale a statelor membre.

Analizând conceptele parteneriatului ajungem la concluzia ca parteneriatul se definește prin raporturi complexe ce se stabilesc între regimuri democratice în vederea colaborării economice, politice, culturale, rezolvării unor diferende de interese ce pot genera conflicte. Astăzi asistăm la o dezvoltare a conceptului de parteneriat, astfel parteneriatul dintre Europa și SUA poate fi definit astăzi ca atlantism, euroatlantism, transatlantism care reflectă aceleași rapoarte stabilite în arealul atlantic, rapoarte complexe, care astăzi sunt extrem de complexate datorită proceselor integraționiste, de globalizare și cele de regionalizare.

În acest compartiment ne-am propus a cerceta istoriografia relațiilor transatlantice și conceptualizarea teoretică a noțiunii de parteneriat. Realizarea acestor obiective ne va permite să cercetăm fenomenul parteneriatului euroatlantic în amploarea sa din perspectiva securității. Astfel având la baza conceptualizarea teoretică în următoarele capitole vom analiza realizările, tendințele dar și lacunele parteneriatului euroatlantic. În final vom aprecia aceste relație și ne vom expunem părerea vis a vis de perspectivele acestui parteneriat.

Compartimentul II. Evoluția conceptului parteneriatul euroatlantic

În compartimentul dat ne propunem să explorăm dimensiunea normativă a evoluției conceptului parteneriatului euroatlantic, încercând să-l încadrăm în contextul general al interacțiunilor dintre SUA și UE. În acest sens considerăm necesară prezentarea evoluției conceptului de parteneriat într-o manieră analitică. Studierea parteneriatului euroatlantic este inevitabilă fără cercetarea și analizarea evoluției acestuia, astfel vom putea aprecia, vom depista lacunele acestui parteneriat și ne vom putea pronunța asupra viitorului relației de parteneriat euroatlantic și posibilele scenarii în care vor fi atrași actorii implicați direct și indirect la acest parteneriat.

2.1 Evoluția conceptului de parteneriat în doctrina politicii externe a SUA

De la întemeierea SUA și până la războiul americano – spaniol politica externă americană a reflectat intențiile regionale ale țării, adică bazându-se pe un izolaționism pentru solidificarea noului stat, totuși acest izolaționism nu era un izolaționism în sensul adevărat al cuvântului, pentru că în cea perioadă SUA întreținea relații de parteneriat foarte strânse cu Franța.

În timpul revoluției americane, Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu Franța, Spania și Olanda convingându-le să intervină în război contra Marii Britanii, aceasta fiind un inamic mutual. După revoluție, SUA tinde să restabilească relații de pace și relații comerciale cu Marea Britanie, direcția dată fiind numită “Politica ramurii de alifie”. Urmând implicarea Franței în Revoluție, condusă de Gilbert du Motier, Marquis de La Fayette, Statele Unite au menținut relații semnificative cu Franța, fapt manifestat prin dăruirea de către francezi a Statuii Libertății în 1886 fapt ce demonstrează prezența și intensitatea relațiilor de parteneriat și cooperare între SUA și Europa. Practic această etapă este considerată ca europenizarea Americii.

În general, Statele Unite au urmat politica externă izolaționistă până la atacurile liniilor de aprovizionare americane de către corsarii Coastei Barbare (în prezent este zona Maroc, Algeria, Tunisia și Liberia) fapt ce a impus SUA să-și mărească efectivul militar naval. Politicienii s-au poziționat împotriva creării unei flote marine și implicarea în afaceri internaționale, oricum Forțele Marine Americane au fost create pentru a preveni pierderi economice: care la moment numărau circa 20% din toate cheltuielile de stat la 1800.

Ca răspuns la declararea independenței coloniilor spaniole în America Latină în anii 1800, Statele Unite proclamă doctrina Monroe în 1823, o politică care declara opoziția față de influența europenilor în Americi. Doctrina Monroe anunța că puterile europene nu vor mai coloniza și nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii s-au proclamat neutre în războaiele dintre puterile europene și coloniile lor. Dacă aceste războaie ar fi apărut totuși, SUA ar fi considerat conflagrațiile ca pe niște acțiuni ostile la adresa lor. Președintele SUA James Monroe a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul celui de-al șaptelea discurs anual ținut în fața Congresului SUA. Acest moment este considerat unul dintre cele mai importante ale dezvoltării politicii externe ale SUA. E de menționat faptul că deși SUA prin această doctrină s-a proclamat contra colonialismului, observăm că de-a lungul istoriei ea a fost interpretată asemenea unui permis pentru SUA de a interveni în afacerile unor state din Caraibe, America Centrală și de Sud.

O altă dovadă a uzurpării doctrinei Monroe este Memorandumul Clark, care a fost publicat în 1928; el concluziona că doctrina acorda Statelor Unite dreptul de a interveni în America Latină când SUA considera că îi sunt amenințate interesele, sau securitatea internă, chiar și fără intervenția sau acordul Europei.

În aceeași perioadă, expansiunea americană a generat războiul cu Mexicul, care s-a încheiat cu ocuparea teritoriilor care în prezent fac parte din Texas, New Mexico, Arizona și California; conflict diplomatic cu Marea Britanie și Rusia asupra teritoriului Oregon, conflictul cu Spania asupra Floridei și mai târziu Cuba. În 1854, SUA și-a utilizat flota marină pentru a supune Japonia întru permiterea comerțului internațional. Astfel observăm că doctrina politicii externe americane era marcată de parteneriatul cu unele state europene, și în același timp observăm o detașare a SUA și încercarea de a se impune ca important actor pe arena mondială.

După sfârșitul intervenției militare britanice din 1815, consolidarea teritoriilor sale după Războiul Civil și retragerea ultimelor reminiscențe de influență franceză în 1867 când forțele Mexicane l-au dat jos pe Imperatorul Maximilian, Statele Unite nu au avut inamici notabili. Stabilitatea, combinată cu bogățiile naturale și creșterea demografică – a rezultat în prosperitatea statului și creșterea influenței geopolitice.

Victoria în războiul spaniolo-american din 1898, și achiziția insulelor Filipine și Guam, a marcat schimbul de la o putere regională la globală și a aruncat Spania din Americi. Aplicarea de către Roosevelt a Doctrinei Monroe în 1904, a proclamat dreptul Statelor Unite de a interveni și stabiliza statele slabe din regiune – a slăbit în continuare influența europeană în America Latină și stabilirea hegemoniei regionale a SUA.

Solidaritatea cu Europa SUA și-o demonstrează în anul 1917 prin decizia Președintelui Wilson de a se angaja în I război mondial alături de Antanta. Această decizie a realizat o cotitură radicală în concepția politicii externe americane, declarația practic scotea SUA din izolaționism și o implica în afacerile europene: prezența fizică a americanilor în luptă pe fronturile europene, prezența ideologică și politică a lui Wilson la congresul de pace, prezența economică și financiară a Statelor Unite în reconstrucția Germaniei, readaptarea economică a Franței și a Marii Britanii de după război.

Refuzul Senatului SUA de a ratifica Tratatul de la Versailles a strangulat embrionul Ligii Națiunilor conceput chiar de americani, aceștia invocau argumente că posibila apartenență a SUA în cadrul Ligii ar pune în pericol suveranitatea SUA; Congresul declara că încadrarea în Ligă ar însemna implicarea trupelor militare americane la conflicte care ar putea apărea (articolul X al Tratatului de bază al Ligii Națiunilor). În perioada 1918 – 1942 doctrina politicii externe a Statelor Unite s-a dezis de politicile internaționale idealiste și a revenit la starea izolaționistă. SUA s-a orientat spre expansiunea comerțului internațional, refuzând participarea în Liga Națiunilor.

Doctrina izolaționistă a Statele Unite se încheie odată ce sunt atrase în cel de-al II-lea Război Mondial în 1941, de partea Aliaților, în urma atacului Japoniei asupra bazei maritime Pearl Harbor la 9 decembrie 1941 și declarația de război contra SUA a Germaniei naziste și Italiei fasciste. La fel ca și în perioada Primul Război Mondial, Statele Unite au acordat credite semnificative partenerilor europeni, iar industria SUA s-a concentrat pe construcția de război. Totuși o situație de abandon a SUA față de Europa se resimte asupra finalităților conferinței de la Yalta: eliminarea realității concrete a acordurilor încheiate la Yalta asupra viitorului Europei eliberate, asupra gestionării sfârșitului războiului, asupra destinului Poloniei și României, împărțirea lumii între sovietici și occidentali. După devastatorul război SUA și URSS finisează propriile doctrine politice hegemonice regionale tranzitând spre doctrinele hegemonice globale.

Succesul parteneriatului euroatlantic rezidă din matricea de valori comune care a animat atât Europa, cât și SUA, creându-se astfel o comunitate de valori care își afla originile în ideile iluminismului: democrația, statul de drept și supremația legii, etica politică, drepturile omului. Proclamarea acestor principii reprezintă o constantă în retorica transatlantică, mai ales pentru că reprezintă liantul acestei relații unice, semnalând că participanții au mai multe puncte comune decât divergențe. SUA și aliații săi europeni au stimulat orice acțiune comună destinată să apere și să exporte aceste principii peste tot în lume.

Unul din primele documente care face referire la aceste principii și care a contribuit la închegarea unei conștiințe transatlantice comune este Carta Atlanticului, semnata la 14 august 1941. Carta Atlanticului, deși nu specifică în mod direct principiile democrației, statului de drept și drepturilor omului, aderă la aceste principii prin viziunea unei lumi postbelice pașnice și democratice. Cele opt puncte ale Cartei au impus o viziune asupra lumii în concordanță cu principalele valori ale aliaților: interzicerea câștigurilor teritoriale de către SUA și Marea Britanie, ajustări teritoriale în conformitate cu populația implicată, dreptul la autodeterminare al popoarelor, diminuarea barierelor comerciale, dezarmare, eliberarea de amenințări și lipsuri, libertatea mărilor și asocierea națiunilor.

Alt document de bază care codifică valorile transatlantice, urmărind universalizarea lor este Carta Națiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945. Preambulul Cartei reafirmă nevoia de a promova pacea, drepturile fundamentale ale omului, progresul economic și social, dreptul internațional. Crearea ONU a fost un moment esențial în parteneriatul transatlantic reprezentând, împreună cu celelalte organizații și acorduri constituite, premisele pentru o cooperare la nivel global, în cadrul unei rețele dense de interacțiune.

Tratatul Atlanticului de Nord a fost proiectat pentru apărarea libertății și securității țărilor membre, precum și a principiilor democrației, libertății individuale și domniei legii, evoluând într-o comunitate de apărare și apoi într-o comunitate de securitate. De asemenea, Tratatul sancționează principiul solidarității între aliați, principiu care a prevalat asupra capabilităților militare și a contribuției membrilor. NATO a asigurat conectarea durabilă a SUA la securitatea regiunii euro-atlantice, dar a marcat în același timp dependența securității și apărării europene față de capabilitățile militare și logistice americane.

La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial mulți americani influenți au sperat că Europa putea fi reinstaurată ca o a treia forța mondială suficient de puternică pentru a se susține împotriva Uniunii Sovietice permițându-le americanilor să se retragă din Europa. După 1947 până la 1991, doctrina politicii externe a SUA a fost influențată ideologic de Războiul Rece. În căutarea alternativei politice izolaționiste după primul Război Mondial, Statele Unite declanșează lupta contra răspândirii comunismului Sovietic, strategie politica numită localizare. Războiul Rece a fost caracterizat printr-un număr mare de războaie locale, deseori duse de state-agenți a SUA sau sateliții URSS. În timpul Războiului Rece obiectivele doctrinei politicii externe americane erau limitarea influenței sovietice, fapt ce i-a implicat în Războiul din Coreea, Vietnam și răsturnarea guvernului din Iran, acțiuni diplomatice ca „deschiderea” Chinei și crearea NATO. SUA de asemenea căuta să utilizeze vacuumul lăsat după retragerea Marii Britanii de la statutul de Mare Putere, și crearea organizațiilor economice internaționale precum GATT. Deja spre colapsul URSS în 1991, SUA avea la dispoziția sa o mulțime de legături economice și militare pe tot globul.

Circumstanțele războiului rece au creat tensiuni inevitabile intre interesele americane și cele europene. Strategia americană a Războiului Rece a fost construită pe marginea alianței transatlantice. Menținerea unității și coeziunii Occidentului era esențială. Relația transatlantică s-a consolidat la sfârșitul Războiului Rece ca o comunitate de valori care a asigurat promovarea libertății, democrației, drepturilor omului, statului de drept etc. Acest „parteneriat istoric pentru democrație” s-a materializat într-o cooperare succesivă și de succes în fiecare domeniu de colaborare: constituirea Sistemului Bretton-Woods, reconstrucția Europei, crearea GATT, NATO, căderea comunismului etc.

Luna august 1991 a marcat nu doar sfârșitul erei Sovietice ci și începutul Războiului din Golf contra Irakului, ca răspuns la invazia lui în Kuweit. După războiul din Irak, mulți politologi, ca Zbigniew Brzezinski, susțin că Statele Unite nu mai au viziuni strategice pentru politica externă, fapt ce a rezultat în pierderea multor oportunități de direcționare a acțiunilor. În anii ’90, Statele Unite în mare parte și-au scăzut bugetul pentru politică externă – bazându-se pe îmbunătățirea condițiilor (prosperității) naționale, participând doar în misiuni de pacificare în fosta Iugoslavie. În perioada anilor ’90 doctrina politicii externe americane era influențată de neoconservatorism care milita pentru uzul forței militare – dacă era necesar, chiar și în modul unilateral – pentru înlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice. Unul din neoconservatorii americani Francis Fukuyama apreciază războiul din Irak ca pe unul de tip greșit, purtat în locul și la timpul nepotrivit, „cea mai elementară greșeală” fiind, în opinia sa, „supra estimarea pericolului adresat SUA de islamul radical”.

Strategia Securității Naționale a SUA din 2002 accentua necesitatea ca NATO să dezvolte noi structuri și capabilități pentru a face față misiunilor în circumstanțele de atunci ale atacurilor de la 11 septembrie 2001. Conceptul parteneriatului se simte șubrezit în principiile dezvoltării relațiilor interstatale în lupta contra radicalismului Islamic:

− aceste relații trebuie stabilite într-un context adecvat;

− relațiile trebuie susținute de instituțiile adecvate, regionale și globale, pentru a realiza o cooperare permanentă, eficientă și cuprinzătoare;

− interesele americane sunt afectate de tratamentul statelor asupra propriilor cetățeni;

− deși nu caută să dicteze altor state opțiunile pe care să le aleagă, SUA vor influența evaluările pe care aceste opțiuni sunt bazate;

− în caz de necesitate, SUA vor fi pregătite să acționeze singure.

Aceeași strategie pune în evidență că relațiile de cooperare și parteneriat cu Europa trebuie stabilite pe un fundament ferm al valorilor și intereselor comune.

Al doilea mandat al președintelui George W. Bush a adus o ușoară încălzire a relațiilor cu Europa, iar un nou avânt a fost adus de schimbările de guvernare din Franța și Germania. Susținere clara a europenilor pentru democratul Barack Obama, care împărtășește viziunea UE privind drepturile omului reconfirmă parteneriatul transatlantic.

Prioritatea fundamentală a președinției Obama este restabilirea încrederii în SUA, în puterea și idealurile sale. Acest lucru impune o schimbare de atitudine și de stil, revenirea la o filozofie specifică anilor ’90, la imperativul de a conduce prin intermediul instituțiilor internaționale. Pentru noua guvernare, moștenirea neoconservatoare înseamnă o Americă izolată, contestată, o Americă cu un serios deficit de legitimitate și autoritate. Un alt element care individualizează perspectivele Obama este sprijinul pentru doctrina „responsabilității de a proteja” – norma globală, codificată de către Națiunile Unite în 2005.

Pe plan internațional, America este supraextinsă, fiind absorbită simultan în două conflicte (în Irak și Afganistan) pe care Washingtonul nu își mai permite să le finanțeze. În acest sens președintele Barak Obama a anunțat retragerea trupelor din Irak la 31 august 2010, acestea se vor retrage cu pierderi de 4250 de militari și costuri de peste 1 trilion de dolari.

O președinție Obama promite să renunțe la o serie de măsuri controversate, adoptate de către George W. Bush în războiul împotriva terorismului și care au adus în timp grave prejudicii de imagine SUA. De aceea, unul dintre primele decrete prezidențiale, semnate imediat după preluarea mandatului, a fost cel de închidere a bazei de la Guantanamo.

Administrația Obama este mult mai dispusă să lucreze prin intermediul instituțiilor comunității internaționale – ONU (Organizația Națiunilor Unite), NATO (Alianța Atlanticului de Nord), FMI (Fondul Monetar Internațional), Banca Mondială, ceea ce demonstrează o întoarcere spre conceptele parteneriatului atât la nivel regional cât și mondial. Pentru administrația Obama a conduce prin intermediul instituțiilor internaționale este o formulă care își propune nu doar să facă puterea americană legitimă și predictibilă, dar este și o metodă eficientă de a împărți cu celelalte state, costurile guvernării sistemului internațional.

Din cele prezentate mai sus s-ar putea concluziona faptul conceptul de parteneriat în doctrina politicii externe a SUA nu a fost ignorată chiar dacă Statele Unite “abandonau” pe anumite perioade de timp problemele Europei. Astăzi parteneriatul și cooperarea sunt o prioritate a politicii externe a SUA și UE.

Parteneriatul transatlantic va căpăta o altă dimensiune ca urmare a venirii la conducerea SUA a unei noi administrații care împărtășește viziunea UE privind drepturile omului, în general, o schimbare mult-așteptată de către europeni, o prioritatea fundamentală a președinției Obama este restabilirea încrederii în SUA, în puterea și idealurile sale.

În concluzii afirmăm că noua echipă formată la Casa Albă este una constituită pe elemente solide și experimente, cu tendințe clintoniene și centriste, dar modul de funcționare al administrației este cel washingtonian. Acest sistem include un număr mare de persoane care au experiență despre Europa și sunt favorabili proceselor integraționiste ale UE și consolidarea relațiilor transatlantice.

Administrația Bush a ignorat și nu a așteptat niciodată ajutorul necondiționat al europenilor. În acea perioadă Europa și America erau departe de a împărtăși interesele comune, ambele pot fi mai puternice în cazul când parteneriatul va fi unul real. Administrația Obama constituie o oportunitate pentru relansarea relațiilor transatlantice grație simbiozei școlilor de gândire implicate în procesul decizional (realistă, intervenționiștii). Echipa lui Obama este una care nu împărtășește caracteristicile de sciziune între Europa și Statele Unite ca cele ale succesorilor Clinton și Bush, și intră în politica americană cu spirit de deschidere și fermitate. Dialogul realist trebuie să înceapă între Europa și noua administrație americană a restabili o relație transatlantică senină și echilibrată, în timp ce deschid numeroase oportunități noi.

2.2 Trăsăturile conceptului de parteneriat în sistemul de securitate european

Astăzi, când condițiile interne, dar mai ales cele externe, s-au modificat substanțial, Uniunea Europeană își constituie propriul instrument eficace și adecvat cât mai bine scopului propus, acel de a juca un rol crescut ca importanță pe scena lumii prezente și viitoare. Acest instrument pare a fi Politica Europeană de Securitate și Apărare.

Necesitatea unui instrument adecvat al Uniunii Europene pentru a-și activa statutul înalt pe care îl deține pe arena mondială rezidă în: modificarea peisajului geopolitic european și mondial ce a condus la modificarea intereselor strategice. Prin urmare, se constată că nevoile de apărare în Europa s-au schimbat în prezent, iar Uniunea Europeană, ca actor internațional, a decis să-și asume un rol mult mai activ în materie de apărare și securitate. În aceste condiții, Uniunea a hotărât că trebuie să fie capabilă să acționeze autonom în gestionarea crizelor și să poată interveni pentru prevenirea conflictelor – încercând să atace cauzele și să contribuie la reconstrucție și la stabilizarea unui domeniu în care comunitatea și statele sale membre duc deja acțiuni semnificative. Strategia de Securitate Europeană, intitulată „O Europă sigură într-o lume mai bună”, subliniază faptul că Uniunea Europeană „a făcut progrese spre o politică externă coerentă și o gestionare eficientă a crizelor”, prin mijloace pregătite să fie folosite efectiv, în zona Balcanilor și în alte regiuni, precum și necesitatea unor abordări viitoare mai active, mai coerente și mai capabile, conform principiilor cooperării, statele Uniunii propunându-și, în acest sens, „să lucreze împreună cu alții”, astfel conceptul parteneriatului ne fiind ignorat de statele membre ale UE care consideră că însuși parteneriatul duce la existența unui sistem de securitate echilibrat și funcțional.

Europa trebuie să fie un partener real, unul care să fie pregătit să încheie un angajament real. Acesta este unul dintre motivele pentru care problema “capacităților” rămâne cea mai presantă în politica externă și de securitate europeană actuală. Cel mai mare pericol de înfruntat pentru “statul postmodern” reprezintă “tentația de a neglija apărarea, atât fizică cât și psihologică”. “Țărilor care doar fac pace le lipsește jumătate din poveste – poate cea mai importantă jumătate”. Lumea noastră, “este una periculoasă și va deveni și mai periculoasă” consideră Ward Ian.

O primă etapă a proiectului unei Europe a apărării a fost marcată de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, de către cinci țări vest-europene: Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg și Olanda. Evoluția ulterioară a proiectului a fost însă influențată și chiar modelată, în bună măsură, de înființarea, la 4 aprilie 1949, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.

La începutul anilor ’50, SUA au elaborat planul reînarmării R.F. Germania, ceea ce a stârnit opoziția vehementă a Franței. Pentru a înlătura temerile pe care le-ar fi provocat, la numai câțiva ani de la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale, restaurarea unei armate germane, și a ancora ferm reînarmarea RFG. În proiectul construcției europene, Franța a venit, în octombrie 1950, cu un contra-proiect, numit plan Pleven: cel al constituirii unei Comunități Europene de Apărare (European Defence Community).

Totodată, în septembrie 1952, au fost inițiate negocieri menite a implementa articolul 38 al tratatului CEA, ce stipula necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Noul proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene (European Political Community), întemeiată pe un sistem de organisme comune de luare a deciziilor.

Dacă ar fi fost transpuse în practică, cele două noi preconizate comunități europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeană apropiat celui al unei confederații. Însă la 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței (Parlamentul francez) a refuzat să ratifice tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare, în aceste condiții atât proiectul CEA cât și cel înrudit acestuia, al unei Comunități Politice Europene, însă acest proiect fiind părăsit .

Ulterior, la 23 octombrie 1954, în urma semnării Acordurilor de la Paris, ce modificau Tratatul de la Bruxelles pentru a permite Germaniei Federale să participe la Alianța Nord-Atlantică în condiții acceptabile pentru vecinii săi, celor cinci țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adăugat două state vest-europene foste inamice în timpul celui de al doilea război mondial, Italia și Germania (Federală), noua organizație primind denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătatea anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declarației summit-ului de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirmă dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană.

Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.

În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – precum și prin apariția forțelor multinaționale europene, EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Central Multinațională, For Amfibie Britanico-Olandeză.

Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă și de Securitate Comună:

PESC (Common Foreign and Security Policys CFSP), ce denumește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcției europene.

În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate și Apărare PESA (European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanță și care este parte componentă intrinsecă a PESC. P.E.S.C. înseamnă în același timp și apărare. Această necesitate de includere a apărării în domeniul politicii comunitare este exprimata prin art. J4, dar în termeni foarte prudenți.

În procesul decizional al PESC este implicată o mulțime de instituții comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al Consiliului).

Conceptul de Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA) s-a cristalizat la Consiliul European de la Köln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo și subsecvent înțelegerii franco-britanice de la St. Malo (decembrie 1998), dobândind noi valențe prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), Lisabona (23-24 martie 2000), Santa Maria da Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000), Göteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla (21-22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003), Salonic (19-20 iunie 2003) și Bruxelles (12-13 decembrie 2003).

În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome unei apărări pur europene sau chiar unui pilon European al Alianței Nord-Atlantice și celelalte state dornice să rămână sub protecția întreagă a NATO, au apărut în plină lumină, după schimbările intervenite în Est, după Războiul din Golf și din Bosnia și Kosovo. Totuși Menținerea păcii nu este menționată în mod expres în Carta Națiunilor Unite. Fostul secretar general al ONU între anii 1953-1961, Dag Hammarskjol, a clasat aceste operațiuni de menținere a păcii în cadrul unui „Capitol VI și jumătate“, considerând că “ele își găsesc legitimitatea la jumătatea drumului între capitolul VI și capitolul VII, dar nu mai departe de art. 42”. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.

Obiectivul principal al PESA (Headline Goal), așa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003, a desfășura în termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. „Obiectivul global” definit la Helsinki în 1999, care nu a fost încă atins, în realitate, a fost inspirat de Războiul din Kosovo, care, în final, era mai curând un conflict clasic și apropiat de teritoriul european. UE rămâne, totuși, incapabilă să efectueze misiuni îndepărtate, de natură înalt specializată. Deci, crearea PESA a impus necesitatea identificării mijloacelor civile și militare pe care Uniunea Europeană le pune în aplicare atunci când lansează o misiune de gestionare a crizelor și conflictelor. Îndeplinirea obiectivelor PESA se face prin intermediul capacităților militare și civile de care se dispune.

Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Statul Militar. Comitetul Politic și de Securitate (COPS), reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a UE, COPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și înaintează Comitetului Militar principii de acțiune. În timpul unei crize, COPS este prezidat de Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC.

Comitetul Militar al UE (EU Military Committee, EUMC), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Oferă consiliere militară și înaintează propuneri COPS și îndrumare militară Statului Major. În timpul unei operațiuni, EUMC monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.

La rândul său, Statul Militar al UE (EU Military Staff, EUMS) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forțelor europene naționale și multinaționale și implementează, sub îndrumarea EUMC, politicile și deciziile PESA. Pe scurt, EUMS este sursa expertizei militare în cadrul UE.

PESA includea, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea până în anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă (decizie regăsită și Tratatul de la Lisabona) formată din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului, etc. Se observă din ce în ce mai mult, faptul că, Politica Europeană de Securitate și Apărare a devenit din ce în ce mai activă, dovada o fac multitudinea de misiuni desfășurate de către Uniunea Europeană pe domeniul PESA.

În 2004, diminuarea tensiunilor interne în domeniul PESC zdruncinată de războiul din Irak a permis statelor membre să ajungă la un acord în conformitate cu Tratatul constituțional privind reforma politicii externe și de securitate comună. Schimbarea de funcționare a PESC este în mod constant pe ordinea de zi, deoarece Tratatul de la Amsterdam, și statele membre au dorit să pună capăt acestui proces prin schimbarea funcționării elementelor speciale PESC, reforma propusă pentru tratat. În conformitate cu Tratatul constituțional, reformele importante au fost în cele din urmă la PESC și PESA. Cu toate acestea, Tratatul constituțional semnat 29 octombrie 2004 nu a fost ratificat de către toate statele membre, motivul pentru care șefii de stat și de guvern au convenit la summit-ul ce a avut loc la 21-22 iunie 2007 să renunțe la obiectivul Constituției UE în favoarea reformelor tratatelor UE și CE existente.

Cele mai actuale și considerabile inovații în domeniul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE se regăsesc în Tratatul de la Lisabona semnat de cele 27 state membre la 13 decembrie 2007. Astfel, Tratatul prevede extinderea numărului misiunilor Uniunii în domeniul apărării. În prezent, acestea (așa numitele misiuni Petersberg) privesc misiunile umanitar și de evacuare, misiunile de menținere a păcii și misiunile de gestiune a crizelor. Tratatul de la Lisabona adaugă misiuni precum acțiunile comune de dezarmare, misiunile de consiliere și asistență în domeniul militar, misiunile de prevenire a conflictelor și operațiunile de stabilizare la sfârșitul conflictelor, precum și misiuni ce pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul adus statelor terțe pentru combaterea terorismului pe propriul teritoriu.

Tratatul introduce, în premieră, o clauză de apărare reciprocă conform căreia, în cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun. Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, o metodă simplificată pentru întărirea cooperării între statele membre în acest domeniu, anume cooperarea structurată permanentă. Astfel, statele membre care au capabilități militare mai importante se pot angaja să ia parte la misiunile cele mai exigente în domeniul apărării indicate mai sus.

În concluzie putem afirma că PESA, după cincizeci de ani de integrare europeană are o dublă identitate, națională și europeană și poate însemna o specializare pe funcții militare. Dezvoltarea PESA a fost posibilă grație cooperării interguvernamentale – totul încă depinde de voința politică a statelor membre. Prin punerea în aplicare a PESA, UE a făcut un pas decisiv pentru a elimina paradoxul „gigant economic – pitic politic”. Cu toate acestea, din cauza caracteristicilor sistemului de luare a deciziilor (inclusiv cerința unanimității), aceasta poate crea în orice moment, o situație care ar împiedica unitate UE, de a reacționa agil și eficient la evoluțiile din politica mondială pentru a demonstra că este un actor important.

2.3 Problema rolului și locului NATO în edificarea sistemului de securitate euroatlantic

În acest sub compartiment ne propunem să analizăm care este rolul Organizației Tratatului Nord Atlantic din perspectiva edificării sistemului de securitate euroatlantic. Organizație care a devenit etalon al securității la nivel mondial asigurând securitatea statelor membre mai bine de cincizeci de ani. În acest sens suntem interesați de a defini contribuția NATO la sistemul de securitate european.

Declarația comună asupra Apărării Europene (1998, Saint Malo, Franța) afirma că: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acționa autonom, susținută de o credibilă forță militară, mijloacele de decizie în privința acestora și pregătirea să o facă, pentru a fi gata să răspundă crizelor internaționale. Termenul „autonom” s-a dovedit a fi un element caracterizat întrucâtva de obscuritate în ceea ce privea rolul U.E. în raport cu NATO permițând astfel să poată fi interpretat ca diviziune, la nivel politic/diplomatic, între statele europene și cele atlantice. Al 3-lea paragraf al aceleiași declarații afirmă, însă, că rolul U.E. este de a acționa acolo unde Alianța NATO nu este angajată ca un întreg.

Deci aceste acorduri își au originea în precedentele acorduri dintre NATO și Uniunea Europei Occidentale, după cum am mai menționat mai sus, dar cu noutatea că permitea UEO să folosească resurse și capacități militare „separabile dar nu separate” ale Alianței în derularea unor operații militare. Acordurile „Berlin Plus” au la bază patru caracteristici majore: UE are acces asigurat la capacitățile de planificare ale NATO, acces la opțiunile de comandă europene, inclusiv în perspectiva rolului adjunctului comandantului suprem al forțelor aliate în Europa, existența de acorduri privind securitatea informațiilor între cele două organizații.Au existat rezerve serioase la nivelul UE, care nu a dorit să abordeze în dialogul cu NATO decât probleme de natură militară.

Caracteristică comună a celor două este dată de interesul statelor candidate de a deveni membrele unor comunități puternice, iar interesul acestor comunități (NATO-UE) e să se extindă pentru a mări aria de securitate și stabilitate în Europa. Astăzi, când 21 state membre UE din 27 sunt membri NATO una din provocările majore de actualitate este gestionarea relațiilor NATO-UE. Bazele cooperării NATO-UE sunt acordurile încheiate între cele două organizații în 2002 și 2003, având ca obiect accesul UE la planificarea operațională NATO, adaptarea sistemului de planificare a apărării, astfel încât să includă forțe disponibile pentru operații UE. În ceea ce privește coordonarea rolului celor două organizații în gestionarea conflictului, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul UE conform căruia poate folosi mijloace NATO având acces la informații și coordonarea planificării operațiilor din partea NATO. Astfel, SHAPE va acționa ca un organism de coordonare între NATO și UE, cu un adjunct al comandantului (DSACEUR), care va fi și comandant al forțelor. Cele două organizații conlucrează încă din anul 2001, în efortul de a pune capăt conflictului din Republica Macedonia. De altfel, la 31 martie 2003 misiunea NATO din această țară a fost încredințată UE.

Țările UE au o tradiție îndelungată în soluționarea conflictelor și menținerea păcii. Întregul sistem european de securitate și apărare se află într-o schimbare și creștere permanentă. Aceasta are la bază deopotrivă sfera militară și cea civilă. În comparație cu perioada războiului rece, politicile de securitate actuale urmăresc prin conceptul de securitate integrată o arie de problematici mult mai vastă decât cea militară.” Capacitățile operaționale ale instituțiilor și forțelor armate europene se pot dovedi un element important în prevenirea conflictelor și în operațiunile de management a crizelor. În timp ce NATO și UE par a se afla într-un fel de competiție militară, atât UE cât și OSCE concurează în domeniul politicilor puterii soft, folosind economia, diplomația și alte instrumente non-militare pentru a atinge obiective politice. Astăzi, UE a început să dezvolte propriile politici și capacități în zonele în care OSCE a fost activ de mulți ani. Mai mult decât atât, în contextul noii politici de vecinătate europeană, UE și-a numit reprezentanți speciali pentru Moldova, Caucazul de Sud și chiar pentru Asia Centrală.

OSCE, forumul unic care regrupează toate statele Europei, alături de Canada și SUA, reprezintă elementul-cheie al arhitecturii europene de securitate. NATO și-a afirmat sprijinul pentru activitatea OSCE și a definit rolurile ce revin celor două structuri ca fiind complementare.

Recunoscând că securitatea aliaților nu poate fi separată de cea a statelor din Europa, NATO consideră dialogul, cooperarea și parteneriatul din domeniul securității ca fiind un factor important în eliminarea crizelor și prevenirea conflictelor. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei.

Totodată, NATO manifestă disponibilitatea de a oferi consultanță de specialitate la cererea UE, supunându-se deciziilor necesare. În acest sens se înscriu stabilirea acordului de securitate interimar între cele două organizații și continuarea clarificărilor în interiorul NATO asupra chestiunilor principale care privesc dezvoltarea viitoare a Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI), în special pentru identificarea opțiunilor de comandă europeană, accesul asigurat la capacitățile NATO de planificare a operațiilor și adaptarea planului de apărare al Alianței (necesitatea unei politici de apărare europeană în cel mai scurt timp posibil – Nicole Fontaine).

Ca rezultat al deciziilor de dezvoltare a ESDI, în interiorul NATO s-au întreprins măsuri menite să asigure o adaptare a Alianței, astfel încât să acopere toate aspectele sprijinului acordat de NATO într-o operațiune sub comanda UE. Acestea includ:

– luarea în calcul a cerințelor UE referitoare la noile proceduri de planificare a apărării în scopul dezvoltării forțelor și capacităților;

– introducerea unor proceduri de identificare a capacităților și activelor NATO pe care UE ar dori să le redacteze, cu acordul Consiliului Nord-Atlantic;

– stabilirea unor acorduri europene de comandă multinațională în interiorul NATO, care să poată fi folosite la pregătirea, sprijinirea, comanda și dirijarea unei operațiuni sub controlul politic și conducerea strategică a UE;

– facilitarea accesului la informații, pentru asigurarea coordonării necesare pe parcursul unei operațiuni sub conducerea UE, desfășurată cu sprijinul NATO;

– dezvoltarea planificării și a exercițiilor demonstrative ale UE.

Aceste acorduri au fost concepute pentru crearea unui cadru real și legal care să asigure certitudinea că, în cazul izbucnirii unei crize în care UE va hotărî să intervină, aceasta va putea solicita accesul și va beneficia de activele și capacitățile Alianței, pentru dirijarea unei operațiuni sub control politic și conducere strategică proprii. Scopul esențial al Alianței este deci de a proteja și gestiona libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Bazată pe valorile comune ale democrației, drepturile omului și supremația legii, Alianța a acționat încă de la formarea sa, pentru formarea unei ordini pașnice, juste și durabile în Europa și în afară.

Există, însă, și probleme ce rămân a fi rezolvate în viitorul cât mai apropiat, cum ar fi:

nevoia de a stabili un set de norme în ceea ce privește situațiile în care poate trece la acțiune;

buna cooperare UE-NATO-SUA depinzând și de necesitatea de a se evita situații duplicat (avem în vedere aici faptul că UE își mărește aria de acțiune, devenind mult mai implicată internațional).

Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de se dezvolta, celor două organizații fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în acțiune, ci și interesele de securitate globală și economice. Abilitatea de a-și atinge împreună aceste scopuri depinde de voința Europei de a-și asuma responsabilități sporite și de aceea a SUA de a împărți comanda și viziunea ambelor, pentru a forma un parteneriat mult mai ambițios decât cel actual.

Mediul de securitate internațional va continua să fie marcat de existența noilor amenințări la adresa securității. În aceste condiții, unul din răspunsurile pe care comunitatea internațională le poate oferi este apărarea colectivă. NATO reprezintă un astfel de mecanism, care de-a lungul timpului și-a dovedit viabilitatea. Treptat, UE poate dezvolta un mecanism similar, pentru a cărui eficienta un element esențial îl va reprezenta cooperarea transparentă, de la egal la egal, cu Alianța Nord – Atlantică.

De asemenea, investiții similare în capacități și infrastructuri militare vor putea genera efecte sporite de cooperare între cele două componente. Pentru succesul PESA o variabila cu un rol important asupra evoluției sale o reprezintă dotarea cu capacități militare a europenilor. În perspectivă, evoluția NATO și a PESA va depinde de dezvoltarea UE ca actor economic și politico-militar, precum și de transformarea NATO. În acest context, este de menționat faptul că primatul național față de cel supranațional interguvernamental va juca un rol important în structurarea relațiilor dintre cele două instituții în domeniul securității. Dinamica riscurilor și impactul lor asupra stabilității și securității UE și spațiului euro-atlantic vor accelera ritmul de dezvoltare al relației NATO – PESA.

Pe termen lung, în funcție de dezvoltările interne ale Uniunii Europene legate de modul de adaptare la cerințele scenei relațiilor internaționale în lipsa unei Constituții Europene, o diviziune a sarcinilor între PESA și NATO este necesară. Aceasta nu ar trebui sa fie neapărat formală, ci să fie atinsă de la caz la caz printr-un dialog continuu bazat pe priorități comune și reciprocitatea acțiunilor.

Amenințările reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, diferitele tipuri de trafic (persoane, arme, stupefiante etc.), conflictele înghețate cu caracteristici specifice imprimate de factori regionali sau globali, fac necesare răspunsuri colective, iar NATO și PESA oferă astfel de mecanisme viabile de răspuns.

În concluzie, afirmăm că Alianța își exprimă dorința de solidaritate între părți, în timp ce Uniunea se referă la crearea unui „ansamblu”. Dar, în ambele cazuri, există un concept identic al valorilor comune și resurse complementare. NATO este o alianță militară, probabil cea mai puternică din istoria lumii. Este piatra de temelie a solidarității transatlantice în domeniile apărării și securității. UE, la rândul său, este o comunitate de națiuni care devin din ce în ce mai integrate, fără a concretiza forma viitoare a asociației lor. O cooperare sporită ar fi logică și ar conduce probabil la obținerea unor rezultate mai bune pentru ambele.

În finalul acestui compartiment putem afirma că secolului XXI stă sub semnele progresului, al globalizării, al păcii și cooperării la nivel local și regional. Însă, începutul noului mileniu păstrează încă catalizatorii incertitudinii, insecurității și violenței, care pot să izbucnească în orice moment și în orice loc. Niciodată, lumea nu a fost atât de complexă, dinamică ca până acum. Niciodată ca până acum nu a fost atât de dificil realizarea previziunilor asupra evoluției relațiilor internaționale. Astfel, lumea contemporană este marcată, pe de o parte de ordine, stabilitate, iar pe de altă parte de instabilitate și haos, care scot în relief existența raporturilor internaționale actuale.

La fel cum am menționat mai sus atât UE cât și NATO au mecanisme, pârghii pentru asigurarea securității statelor membre. UE este partenerul natural al SUA, SUA este membră a NATO astfel colaborarea dintre aceste două organisme internaționale devine una foarte strânsă. Considerăm că atât PESA și NATO pot oferi mecanisme viabile de răspuns la momentul apariției crizelor, cât și la prevenirea acestora. Astăzi suntem martori a evoluției atât NATO cât și PESA, care sunt ajustate la noile amenințări, dar cel mai important este ca acestea din urmă să nu-și dubleze rolul, dar să se completeze reciproc, doar astfel se va manifesta eficiența celor două. Relația transatlantică s-a consolidat ca o comunitate de valori care a asigurat promovarea libertății, democrației, drepturilor omului, statului de drept etc. Menținerea unității și coeziunii parteneriatului euroatlantic este esențial, pentru că doar în acest fel se va ajunge la realizarea obiectivelor UE și NATO pentru care ele au fost create, și care la moment sunt considerate organizații de succes în asigurarea securității și stabilității.

Compartimentul III. Parteneriatul UE – NATO – SUA: evoluții, perspective

Relațiile transatlantice în sec. XXI înregistrează o mutație considerabilă datorită noilor realități. Constituirea UE îmbogățește rețeaua raporturile dintre cele două părți ale Atlanticului. Această interacțiune se axează pe multiple nivele în care parteneri, pe de o parte, este SUA, iar pe cealaltă parte sunt statele europene, instituțiile la care acestea sunt afiliate alături de SUA și UE. Așadar, putem constata că partea europeană se structurează asemenea unei piramide. Baza sa este alcătuită din statele europene, care dezvoltă relații bilaterale cu SUA. Relațiile dintre UE și SUA sunt bilaterale, dar acestea diferă ca importanță și competență de cele stabilite între SUA și statele europene. Interacțiunile din această rețea se realizează multiple sensuri.

Deci, putem concluziona că raporturile transatlantice sunt extrem de complexe și interconectate. Ele alcătuiesc un adevărat sistem de interacțiune, care înglobează toate relațiile care se cristalizează între diversele nivele de interacțiune și diferitele domenii de colaborare. Acestea se manifestă în domeniul politico-diplomatic, economic, militar, social, cultural etc.

3.1 Evoluția parteneriatului UE – NATO – SUA

Dacă în timpul Războiului Rece, liderii SUA aveau o viziune atlantistă asupra Europei, atunci după Războiul Rece apare viziunea asupra unei Europe unite politic și de succes. Creșterea importanței construcției europene va impulsiona administrația americană la o redefinire a parteneriatului euroatlantic, în termenii includerii UE în cadrul negocierilor. Reafirmarea solidarității parteneriatului transatlantic, în contextul conturării unor noi realități internaționale s-a realizat prin intermediul Declarației Transatlantice, din 1990.

Declarația Transatlantică reîntărește dezideratul celor doi parteneri de a-și aprofunda colaborarea în vederea sprijinirii democrației, domniei legii, drepturilor omului, libertății individuale, promovării prosperității și progresului social. Pe de altă parte se urmărește asigurarea securității internaționale, încurajarea unei economii de piață deschise, precum și oferirea sprijinului pentru realizarea reformelor în statele din centrul și sud-estul Europei. Declarația Transatlantică constituie imboldul necesar reluării la o altă dimensiune a unei legături devenite deja tradiție. În opinia noastră, cea mai mare realizare a Declarației Transatlantice este crearea unui dialog instituționalizat, prin care UE aspiră să substituie Marile Puteri europene ca partener de discuție, dar în același timp Declarația conține clauze ce permit dezvoltarea ulterioară a relației.

Relațiile politico-militare transatlantice se regăsesc în timpul administrației Bush Sr. (1989-1993) sub egida unor noi începuturi. Politica externă a SUA acordă atenție substanțială partenerilor europeni. Acum au loc primele întâlniri bianuale între cele două părți, devenite ulterior summit-uri. Exponent al unei politici externe declarative, George Bush dezvoltă un limbaj al cooperării și reciprocității. Acesta este ilustrat cu precădere în cadrul Războiului din Golf, desfășurat de o largă coaliție beneficiind de mandat ONU. Partea europeană a fost puternic reprezentată în Golf, asigurând aproximativ jumătate din totalul forțelor. Marea Britanie și Franța, alături de Olanda, Italia, Germania, Spania și Belgia au contribuit la succesul misiunii.

În contextul relațiilor transatlantice, este de remarcat faptul că statele europene au preferat să participe individual la conflict, acestea respingând propunerea franceză de a forma o misiune a Uniunii Europei Occidentale. La acel moment, Comunitatea Europeană era lipsită de prerogativele și mijloacele susținerii unei poziții europene comune, de aceea aceasta nu a exercitat influență în desfășurarea operațiunilor.

Redefinirea relațiilor transatlantice se impune și la nivelul principalei instituții transatlantice, NATO. înlăturarea regimurilor comuniste și dezintegrarea Pactului de la Varșovia au atras necesitatea transformării NATO. încercarea de a adapta NATO la mediul de securitate contemporan s-a realizat printr-o serie de întâlniri de vârf, ținute pe parcursul anilor ’90. Prima din aceste întâlniri a avut loc la Roma, în noiembrie 1991, când a fost lansat Noul Concept Strategic. Pornind de la reafirmarea preeminenței Alianței în sfera de apărare transatlantică, Noul Concept Strategic viza o abordare extinsă a securității bazată pe dialog, cooperare și menținerea capabilităților de apărare colectivă. Acesta a integrat în politica de securitate a NATO elemente politice și militare și a deschis oportunitatea cooperării, în cadrul strategiei Alianței, partenerilor din Europa Centrală și de Est. Obiectivele Noului Concept Strategic s-au concretizat prin constituirea, în 1992, a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, simbol al transformării instituționale a NATO și în lansarea, în 1994, a programului Parteneriatului pentru Pace (PpP), inițiativă ce urmărea întărirea stabilității și securității în Europa. Modificările instituționale și strategice ale NATO, alături de procesul de extindere desfășurat ulterior vor reconfigura alianța dintr-o organizație colectivă de apărare într-o instituție de securitate colectivă bazată pe valori democratice.

Renegocierea pozițiilor în cadrul Alianței transatlantice este un proces desfășurat concomitent și interelaționat cu procesul constituirii unei Politici Externe și de Securitate Comună a UE. Instituționalizarea PESC, în urma Tratatului de la Maastricht este rezultatul unui compromis politic între două viziuni divergente privind viitorul politic și de securitate al Europei, cea atlanticistă (susținută de Marea Britanie, Olanda) și cea europenistă (susținută de Franța, Belgia și Luxemburg). Tratatul de la Maastricht avansează, pe baze interguvernamentale, cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate comună, în cadrul căreia UEO este considerată parte integrală a dezvoltării UE. UEO va deveni astfel un pilon de legătură între UE și NATO.

Asistăm la o reafirmare a relației transatlantice în concordanță cu noile realități. Se profilează acum un parteneriat incipient SUA-CEE/UE, parteneriat care să răspundă cerințelor globale. Dar, acesta este și punctul de plecare pentru numeroase divergențe și contradicții, care se vor manifesta pe viitor în fiecare domeniu de interacțiune. Un prim moment îl va constitui războiul din Iugoslavia.

Primii ani ai administrației Clinton (1993-1994) s-au caracterizat printr-o politică de reținere față de angajarea în chestiunile internaționale. Instalat la Casa Alba datorită platformei electorale care accentua necesitatea unor reforme economice substanțiale, Bill Clinton preferă să-și concentreze atenția asupra problemelor interne, în fața recesiunii economice profilate încă din timpul administrației Reagan.

În privința managementului conflictului din fosta Iugoslavie, se continuă politica lui George Bush de neintervenție și amânarea incursiunilor militare. Relațiile politico-militare transatlantice cunosc în cadrul războiului iugoslav primele divergențe majore de după Războiul Rece. Disensiunile SUA-CEE/UE sunt dublate de disensiuni interne în UE generate de interesele distincte ale statelor membre fața de spațiul iugoslav. De aceea, a fost extrem de dificil ca UE să acționeze unitar. Primii ani ai conflictului au surprins UE în încercarea haotică de a găsi o soluție viabilă procesului de pace, în timp ce SUA au refuzat orice propunere de pace. Eșecul UE a fost facilitat și de faptul că Marile Puteri europene (Franța, Marea Britanie și Germania), reunite alături de SUA și Rusia în Grupul de Contact, au acționat separat de UE. Diferendele dintre SUA și Europa s-au axat asupra a două probleme fundamentale: procesul de pace și embargoul împotriva Bosniei. Aceste abordări distincte au blocat pentru mult timp acțiuni concentrate pe relația transatlantică. Apropierea a survenit în 1994, când SUA preia inițiativa, la solicitarea partenerilor europeni, și intervin prin intermediul NATO. Colaborarea transatlantică, deși anevoioasă și contradictorie a avut un impact pozitiv asupra UE. Aceasta a constrâns statele membre ale UE să acționeze împreună și să-și dezvolte o politică externă și de securitate comună.

Lecția iugoslavă a convins administrația Clinton de imperativul responsabilizării Europei în spațiul vecinătății sale. Alături de sprijinul acordat procesului extinderii UE, Bill Clinton va încuraja și dezvoltarea unei identități europene de securitate și apărare în cadrul NATO. La summitul NATO de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a decis, în urma unor negocieri aprinse, ca UEO să poată acționa independent, însă utilizând mijloace și capabilități NATO. Identitatea Europeană de Securitate și Apărare a fost consfințită la întâlnirea ministerială de la Berlin, din iunie 1996, când UEO i s-a permis să utilizeze pentru operațiunile proprii forțe „separabile, dar nu separate”. Acordul de la Berlin, oferind suport operațional identității europene din NATO, a marcat debutul „europenizării alianței”.

Afirmarea UE ca actor incipient al relațiilor internaționale, precum și nevoia SUA de parteneri strategici puternici în vederea extinderii comunității democratice („doctrina Clinton”) au determinat administrația americană să reîntărescă parteneriatul SUA-UE, prin intermediul lansării Noii Agende Transatlantice, în decembrie 1995. Noua Agendă Transatlantică reprezintă reiterarea, la un nivel superior a angajamentelor și dezideratelor formulate de Declarația Transatlantică. Aceasta dezvoltă un cadru de acțiune care propune patru obiective majore:

1) promovarea păcii, stabilității, democrației și dezvoltării în lume,

2) răspunsuri comune la provocările globale,

3) promovarea comerțului liber și întărirea relațiilor economice,

4) construirea de poduri peste Atlantic.

Noua Agendă Transatlantică dorește transformarea relației transatlantice dintr-un cadru de consultare într-un cadru de acțiuni comune. În acest scop, a fost elaborat un Plan de Acțiune Comun SUA-UE, care angaja SUA și UE în peste 150 de acțiuni specifice, afectând fiecare sector al societății (ex. promovarea reformelor politice și economice în Ucraina, întărirea democrației în Europa Centrală și de Est, protejarea mediului înconjurător, combaterea SIDA, dezvoltarea legăturilor între colegii și universități etc).

Adoptarea Noii Agende Transatlantice a avut ca impact dezvoltarea relațiilor SUA-UE, care au cunoscut în timpul administrației lui Clinton o puternică instituționalizare. Summit-urile SUA-UE, având loc de două ori pe an, devin modalități de cunoaștere reciprocă și informare în legătură cu adoptarea și implementarea viitoarelor politici promovate de o parte și de alta a Atlanticului. Summit-urile coordonează și supervizează aplicarea în practică a obiectivelor formulate în cadrul Planului de Acțiune Comun SUA-UE. Totodată, acestea reprezintă, din perspectivă europeană, racordarea UE la politica globală avansată de SUA, iar din perspectivă americană, menținerea UE ca partener privilegiat și asigurarea implicită a legitimității acțiunilor sale.

Unitatea parteneriatului transatlantic este pusă sub semnul întrebării în contextul managementului conflictului din Kosovo, declanșat în martie 1998. Ca și în cazul managementului conflictului iugoslav, UE preia inițiativa, formulând o poziție comună de susținere a eforturilor de pace. SUA sunt însă cele care se pronunță tranșant în favoarea unor intervenții militare sub egida NATO. Criza din Kosovo a demonstrat ineficienta operațională europeană și dependența militar-strategică a acestora față de NATO și implicit fata de SUA. Aceasta a consacrat diviziunea muncii în cadrul alianței transatlantice, în care Statelor Unite le revin intervenția propriu-zisă și gestionarea operațiunilor militare, iar UE stabilizarea și reconstrucția post-conflictuală. Operațiunea Forțelor Aliate, deși sub comandă NATO, nu a reunit toți membrii alianței. Ea a anticipat astfel evoluția alianței transatlantice spre o „coaliție a celor dispuși”. Managementul conflictului din Kosovo a reușit să păstreze, în ciuda abordărilor distincte, coeziunea alianței transatlantice, care în final a reprezentat factorul decisiv în asigurarea succesului.

Summit-ul NATO de la Washington lansează un nou Concept Strategic. Conceptul Strategic vizează, adaptarea alianței la provocările de securitate ale secolului al XXI-lea, identificând apariția noilor riscuri la adresa stabilității și păcii euro-atlantice, opresiunea, conflictul etnic, penuria economică, colapsul ordinii politice, proliferarea armelor de distrugere în masă. Reafirmând indivizibilitatea securității transatlantice, Conceptul Strategic încurajează dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare pentru a permite aliaților europeni de a contribui eficient la obiectivele NATO și pentru a adânci cooperarea dintre NATO, UEO și UE. UE este recunoscută ca actor autonom în implementarea sarcinilor de la Petersberg, beneficiind de accesul la capabilitățile și mijloacele NATO.

Conflictul din Kosovo a demonstrat, încă o dată, UE faptul că pentru a juca un rol activ aceasta trebuie să elaboreze o politică europeană de securitate și apărare. Declarația de la Saint-Malo a inaugurat PESA. Reacția americană față de inițiativa europeană a fost sintetizată de Madeleine Albright în formula „cei trei D”: fără decuplare, dedublare și discriminare. Administrația americana dorea să evite astfel decuplarea PESA de la NATO, implicarea sa în aceleași misiuni cu NATO și excluderea de la operațiunile sale a statelor membre NATO, dar care nu sunt și membre UE. „Cei trei D” vor deveni o constantă a viziunii americane față de rolul PESA.

Relațiile transatlantice au cunoscut în timpul administrației Clinton o dezvoltare deosebită, care vizează în principal instituționalizarea raporturilor SUA-UE și adâncirea acestor raporturi nu doar în sfera economică, ci și în cea politico-militară. Analizând abordarea președintelui Clinton față de aliații europeni, observăm preocuparea Washingtonului de a asocia partea europeană în acțiunile întreprinse de SUA. Totuși, ultimii ani ai mandatului Clinton au revelat evoluția dinspre o abordare multilateralistă, spre o abordare unilateralistă. Bombardarea Irakului, respingerea Protocolul Kyoto și a Tribunalului Penal Internațional reprezintă indicii ale comportamentului hegemonic al SUA. De aceea, putem concluziona că „multilateralismul asertiv” proclamat de administrația Clinton s-a caracterizat mai mult prin conducerea aliaților, decât prin consultarea și împărțirea puterii cu aceștia. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că atitudinea hegemonică americană se datorează mai mult majorității republicane din Congres decât administrației Clinton.

Alegerea președintelui George W. Bush Jr. (în 2000) a schimbat ecuația relației transatlantice. Încă din campania electorală, acesta s-a remarcat prin opiniile tranșante față de principalele probleme de pe agenda transatlantică, opinii adesea contrare „viziunii îmbrățișate de europeni (opinii împotriva Protocolului Kyoto și a Tribunalului Penal Internațional, susținerea pedepsei cu moartea, dorința de a construi un Scut National Antirachetă etc). Așa cum Robert Zoellick anticipa, mandatul administrației republicane se va centra asupra prezervării leadershepului mondial pe baza supremației sale militare. De fapt, George W. Bush va continua și amplifica la cote extrem de ridicate curentul unilateralist manifestat incipient în timpul administrației Clinton.

Primul summit SUA-UE din timpul administrației Bush a oferit prilejul reafirmării parteneriatului istoric și valorilor comune pe care se fundamentează relația transatlantică. Cu ocazia summitului, George W. Bush s-a întâlnit pentru prima dată cu lideri ai UE și cu reprezentanți ai statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului European de la Göteborg. Dincolo de protocolul și limbajul diplomatic, partea europeană a privit cu scepticism propunerile administrației americane. Obiectivele formulate de George W. Bush în campania electorală au iritat partenerii europeni, generând o lipsă de încredere față de interlocutorul american. De aceea, discuțiile summit-ului s-au centrat asupra întăririi legăturii transatlantice prin utilizarea consultărilor în cazul dezacordurilor și rezolvarea diferendelor comerciale prin mediere sau găsirea de soluții în concordanță cu regulile OMC. Pentru UE, întărirea legăturii transatlantice este asociată dezvoltării capabilităților sale civile și militare privind managementul crizelor, efort destinat asumării unei responsabilități mai largi privind menținerea păcii și securității internaționale.

Din perspectiva relațiilor diplomatice transatlantice, administrația americană a decis reducerea summiturilor bianuale SUA-UE la o singură întâlnire la vârf pe an. Această decizie reprezintă, în opinia noastră, un indiciu edificator al modului în care UE este percepută de administrația SUA. UE este înțeleasă în primul rând ca o putere economică și nu ca un actor internațional capabil de un parteneriat strategic cu SUA împotriva provocărilor globale. în acest context, Dominique Moisi considera că Europa este văzută doar ca putere regională. De asemenea, decizia reflectă faptul că prioritățile SUA s-au modificat. Ele nu se mai suprapun în totalitate cu obiectivele comune transatlantice enunțate în nenumărate declarații și summit-uri anterioare.

Atentatele de la World Trade Center și Pentagon, din 11 septembrie 2001, au avut un impact considerabil nu doar asupra stadiului relației transatlantice, ci și asupra politicii externe americane și a politicii internaționale. Acestea au transformat „războiul împotriva terorii” în prioritate absolută a administrației americane și au împins relația transatlantică în planul secund al preocupărilor americane. În Europa, reacția față de evenimente a fost un val de emoție și simpatie, întâlnit atât la nivelul liderilor, cât și la cel al opiniei publice. În ediția din 12 septembrie 2001, cotidianul francez Le Monde titra pe prima pagină „Suntem toți americani”. Pentru prima dată în istoria NATO, țările membre ale Alianței au invocat articolul 5 al Tratatului pentru un răspuns colectiv împotriva responsabililor atacurilor. Solidaritatea europeană s-a regăsit și în declarațiile de empatie și în sprijinul oferit de UE. Expreședintele Comisiei Europene, Romano Prodi, declara în ziua următoare a atacurilor că „în momentele cele mai întunecate ale istoriei europene americanii au fost alături de noi. Acum suntem și noi alături de ei”. Pe 14 septembrie, UE a impus trei minute de reculegere, iar în marile capitale europene magazinele, bursele, firmele, mijloacele de transport în comun și-au întrerupt activitatea pentru a cinsti memoria victimelor.

Perioada ulterioară evenimentelor de la 11 septembrie a contribuit la o apropiere transatlantică fără precedent în perioada post Război Rece și similară celei inițiate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. SUA s-au dovedit extrem de vulnerabile și inițial au părut că nu se vor descurca fără suportul aliaților tradiționali. Paradoxal statutului său de hegemon, SUA au apelat la ajutorul partenerilor europeni pentru contracararea terorismului. În acest context, UE a încercat să adopte o poziție comună, care să îi permită asocierea, alături de SUA în „războiul împotriva terorii”. În cadrul întâlnirii Extraordinare a Consiliului European, pe 21 septembrie, UE a declarat, pe baza rezoluției 1368 a Consiliului de Securitate, că „o ripostă a SUA este legitimă”, inclusiv acțiuni „îndreptate împotriva statelor care sprijină sau adăpostesc teroriști”.

În ciuda invocării de către membrii Alianței a articolului 5, SUA a decis să meargă singure în ofensiva afgană. Refuzul de a include forțele NATO în cadrul operațiunilor inițiale se explică prin durerea deosebită resimțită de opinia publică americană, superioritatea trupelor americane de a ocupa primele teatrele din Afghanistan, UE nu a reușit să se impună ca un partener unitar, statele europene preferând să acționeze bilateral cu SUA în domeniul sprijinului militar. Oferind forțe militare, liderii europeni au sperat să încurajeze un răspuns multilateralist din partea președintelui George W. Bush. Operațiunile au fost însă conduse de trupe americane asistate de cele britanice, trupele europene începând să joace un rol important doar după ocuparea Kabulului, când a fost creată Forța Internațională de Asistență a Securității. în august 2003, misiunea FIAS a fost transferată sub comanda NATO.

Atentatele teroriste au introdus noi teme de discuție pe agenda transatlantică. Summit-ul SUA-UE, din mai 2002, a avut ca principal subiect lupta împotriva terorismului. Liderii americani și europeni au convenit asupra intensificării cooperării în domeniul azilului, migrației și frontierelor, începerii negocierilor privind Acordul de Asistență Legală Mutuală și Extrădare și cooperării împotriva finanțării terorismului. Lupta împotriva terorismului se inserează astfel pe prima pagină a agendei transatlantice. Dacă până la 11 septembrie cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne era realizată pe baze bilaterale, după 11 septembrie 2001 aceasta se realizează într-un cadru multilateral, între SUA și UE. Atacurile teroriste au oferit un stimul masiv pentru dezvoltarea unei inițiative concertate de combatere a terorismului și a extins cooperarea transatlantică spre domenii noi, precum combaterea crimei organizate și a traficului de droguri.

Solidaritatea transatlantică, întărită și redefinită prin atentatele de la World Trade Center a cunoscut o lovitură extrem de puternică odată cu declararea intențiilor SUA de a ataca Irakul și a intervenției americane în Irak. Podul transatlantic s-a fisurat brusc, convergențele și valorile comune lăsând locul divergențelor și antagonismelor. Dar războiul din Irak nu a zguduit doar relația transatlantică, ci și UE, care a fost divizată artificial între „Vechea Europă” (țările care s-au pronunțat împotriva intervenției) și „Noua Europă” (țările care au susținut intervenția), după celebra expresie a lui Donald Rumsfeld, Secretarul Apărării SUA.

UE nu a fost implicată în mod direct în fricțiunile transatlantice deoarece aceasta nu a dezvoltat o poziție comună asupra problemei Irakului, poziție care să fie unanim împărtășită și respectată de statele membre. Pe 17 februarie 2003, Consiliul a emis poziția sa oficială: „Obiectivul Uniunii față de Irak rămâne dezarmarea definitivă și eficace, în concordantă cu rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, în particular cu rezoluția 1441. Dorim ca acest obiectiv să fie atins în mod pașnic. Războiul nu este inevitabil Forța trebuie utilizată doar ca ultim resort. Irakul are o ultimă oportunitate să rezolve criza pe cale pașnică. Doar regimul irakian va fi responsabil pentru consecințe, dacă va continua să disprețuiască voința comunității internaționale”. Statele membre ale Consiliului de Securitate au preferat să-și individualizeze poziția și să iasă de sub tutela UE. S-au conturat două tabere, fiecare constituită în jurul unui lider de opinie: Franța și Germania, pe de o parte și Marea Britanie, de cealaltă parte. Franța, Germania, Belgia, Luxemburg s-au opus vehement acțiunii americane. Atitudinea adoptată de acestea se poate interpreta ca o tentativă de contrabalansare a hegemoniei americane. Marea Britanie, Spania, Italia, Danemarca și o parte a țărilor candidate au redactat o declarație comună de sprijinire a acțiunilor SUA. Poziția „Noii Europe” demonstrează alinierea acestor state față de supremația SUA. Această divizare se remarcă și în estul Europei: statele candidate la UE și/sau NATO au sprijinit acțiunea SUA (la fel procedând și Ucraina), în timp ce Rusia (și Belarus) a criticat-o vehement, asociindu-se Berlinului și Parisului.

Comparativ cu declarațiile virulente ale lui Jacques Chirac sau Gerhardt Schröder, UE nu a reacționat atât de dur și a încercat să aplaneze escaladarea divergențelor, menținând relațiile atât cu SUA, cât și cu statele membre. Romano Prodi s-a opus, în numele Comisiei Europene, războiului din Irak, considerându-1 o modalitate de destabilizare a regiunii și de exacerbare a terorismului. Președintele Comisiei a sperat că UE va formula o poziție comună, care să-i permită o implicare mai activă în procesul de pace. „Europa poate aduce o contribuție eficientă păcii din lume, dacă națiunile sale vor sta alături de UE”. Eșecul UE de a deveni exponentul unei poziții europene unitare, a determinat UE să resusciteze legăturile transatlantice prin dezvoltarea unor noi domenii de cooperare.

În cadrul summit-ului SUA-UE, din iunie 2003, nu se face referire la Irak. Protagoniștii au evitat în mod intenționat menționarea conflictului din Irak pentru a nu deteriora relațiile SUA-UE, care s-au menținut pe un fundal neutru în contextul declanșării războiului. Se enunță lansarea unor domenii noi de colaborare (crearea unui spațiu transatlantic aviatic, promovarea energiei hidrogenului), care distrag atenția de la criza irakiană. Summit-ul consfințea semnarea Acordului de Asistentă Mutuală și a Acordului de Extrădare, instrumente indispensabile pentru sincronizarea combaterii terorismului. În cadrul conferinței de presă, Romano Prodi răspunde criticilor care au afirmat inadaptabilitatea Europei la dinamicele contemporane și incompatibilitatea acesteia în colaborarea cu Statele Unite ale Americii. „Mulți au spus că Europa e prea bătrână. Poate, dar vârsta ne ajută sa înțelegem punctele noastre forte, slăbiciunile și realitatea lumii. Deci, dacă stăm singuri, domnule președinte, Europa e prea bătrână și SUA sunt prea tinere pentru a aduce pacea în această lume. Este datoria noastră să rămânem împreună pentru a aduce pacea în lume”.

Războiul din Irak a marcat punctul culminant al politicii unilateraliste promovate de administrația Bush. După cum declara chiar George W. Bush, „când este vorba de propria noastră securitate, dacă trebuie să acționăm, vom acționa și nu avem nevoie de aprobarea ONU pentru a acționa”. SUA au intervenit în Irak fără să dețină mandat ONU sau fără să apeleze la NATO. SUA au reevaluat astfel conceptul de alianță, utilizând în Irak „coaliția celor dispuși”. Noua viziune privind alianțele, potrivit căreia „misiunea trebuie să determine coaliția” (în opinia lui Donald Rumsfeld) indică preferința SUA pentru o rețea de securitate transatlantică, bazată pe legături fluide, dinamice și pe relații bilaterale. În acest sens, administrația americană a tratat direct cu statele europene, excluzând orice cadru multilateral de acțiune și implicit UE de la intervenția militară propriu-zisă. Mai mult, remarcăm că SUA au practicat o politică de „divide et impera” față de aliații europeni, pentru a împiedica orice poziție și acțiune concertată a europenilor, care să se poziționeze în opoziție cu interesele și planurile SUA. În viziunea lui John C. Hulsman, această politică i-a permis SUA de a gestiona deviația transatlantică și de a rămâne în continuare angajată în Europa.

Implicațiile războiului din Irak sunt multiple și au determinat consecințe pe termen scurt, mediu și lung pentru relația transatlantică. Consecința imediată a intervenției americane a fost paralizarea relațiilor dintre SUA și unele state europene (Franța, Germania), ceea ce a afectat și normalitatea relațiilor SUA-UE. Dincolo de răcirea relațiilor diplomatice la nivelul liderilor europeni și americani, protestele și nemulțumirile ambelor părți s-au transferat la nivelul opiniei publice și au îmbrăcat accente antiamericane și antieuropene. Astfel, după cum afirma Laurent Cohen-Tanugi, amenințarea reală pentru relația transatlantică provine din instrumentalizarea opiniei publice. După ce spiritele s-au calmat, asistăm la o reluare timidă a dialogului transatlantic, care influențează în mod pozitiv și colaborarea SUA-UE. Agenda de lucru transatlantică s-a extins în domeniul strategic, prin lansarea unor programe comune care să reducă terorismul global și să controleze proliferarea armelor de distrugere în masă. De fapt, cooperarea transatlantică în sectorul non-proliferării s-a îmbunătățit, realitate certificată prin declarația comună SUA-UE din iunie 2003, care reafirmă viziunea transatlantică colectivă asupra proliferării armelor de distrugere în masă. Abordarea bilaterală SUA – unele state europene, prezentă în momentul desfășurării ostilităților militare, a fost înlocuită de o abordare multilaterală în contextul reconstrucției Irakului. UE a fost chemată să contribuie la democratizarea și reconstrucția Irakului, donând până în prezent peste 518 milioane euro. Pe termen lung, atentatele de la 11 septembrie și războiul din Irak au marcat debutul unei redefiniri a relației transatlantice. Aceasta redefinire, care va necesita timp și voință politică din ambele părți, are în vedere reconfigurarea obiectivelor relației transatlantice și a rolurilor și pozițiilor actorilor implicați. Practic, va presupune o renegociere a relațiilor transatlantice, Andrew Moravcsik consideră renegocierea sub forma redirecționării complementare a instrumentelor civile și militare.

Din perspectiva relațiilor transatlantice în domeniul securității, primii ani ai noului mileniu au continuat tendința de reformare a alianței transatlantice și de autonomizare și întărire a pilonului european. Debutul secolului al XXI-lea a însemnat și oficializarea relației NATO-UE, prin intermediul instituirii PESA. Anunțată prin Declarația de la Saint-Malo, PESA este introdusă formal, ca parte a UE de Tratatul de la Nisa. Deși PESA a enunțat ambiții de securitate limitate și a fost concepută într-o relație de dependență față de NATO, constituirea sa a ridicat o serie de probleme în dezbaterile transatlantice. Cele mai importante se referă la primatul NATO versus autonomia UE și la problema statelor membre NATO, dar care nu aparțin UE (cazul Turciei). Relația dintre NATO și UE a fost statuată de Acordurile Berlin Plus, din martie 2003. Acordurile asigură baza de cooperare SUA-UE în managementul crizei, permițând accesul UE la capabilitățile NATO pentru operațiunile în care alianța nu este implicată. De asemenea, acordurile prevăd un Acord de securitate NATO-UE, comanda europeană a NATO în cadrul misiunilor UE și consultări NATO-UE privind managementul crizelor. Cooperarea NATO-UE s-a concretizat în preluarea de către UE a misiunilor NATO din Macedonia și Bosnia-Herțegovina. Însă, colaborarea NATO-UE este încă în fază incipientă și viitorul său pare deocamdată destul de nesigur. Acesta va depinde atât de evoluția PESA și a NATO, dar și de relația SUA-UE.

Dinamica relațiilor internaționale și modificarea peisajului strategic au impus necesitatea de a reforma NATO și a adapta alianța la provocări globale precum terorismul sau armele de distrugere în masă (ADM). Un prim pas în această direcție 1-a reprezentat extinderea NATO, în noiembrie 2002, în fostul spațiu de influență sovietică din Europa de Est. Extinderea a fost interpretată de Michael Inacker ca o oportunitate de stabilizare a NATO și a Europei dacă membrii săi împărtășesc interese strategice comune privind scopul și misiunea NATO. Lărgirea NATO nu a adus însă coeziunea dorită de alianță și nici viziunea strategică unitară care să-i permită o implicare mai activă pe scena internațională. Tensiunile transatlantice manifestate în preajma conflictului din Irak au fost translate și în cadrul alianței, ceea ce a discreditat pe moment imaginea NATO și capacitatea sa de acțiune. Summitul de la Istanbul, din 2004, a urmărit readucerea NATO în prim-planul securității transatlantice și eficientizarea alianței, dezvoltarea capabilităților sale și îmbunătățirea dialogului între membri.

Tandemul franco-german a blocat, împreună cu alte opt state membre, intenția Statelor Unite de a invita Ucraina și Georgia în anticamera NATO la Summitul de la București din 2008. Alianța Nord-Atlantică a fost din nou dezbinată nu doar în privința celor două republici foste sovietice, ci și în cea a construirii unui scut antirachetă sub umbrela NATO de a proteja întreg teritoriul Alianței pentru statele care nu sunt protejate de sistemul antirachetă american.

Summitul NATO din 2009, la Strasbourg și Kehl nu doar a marcat cei 60 de ani de la fondarea Alianței, dar în același timp a stabilit o abordare comună pentru a face față noilor provocări la adresa păcii și a securității în regiunea euro-atlantică. Structurile existente – NATO, Uniunea Europeană (UE), OSCE și Consiliul Europei, organizații fondate pe valori comune – continuă să ofere țărilor toate ocaziile de a efectua o muncă de fond asupra chestiunilor referitoare la securitatea euro-atlantică grație unui vast acquis constituit de-a lungul deceniilor, în care sunt incluse respectarea drepturilor omului, a integrității teritoriale, a suveranității tuturor statelor.

În concluzie, raporturile politico-militare transatlantice au fost extrem de complicate și complexe în timpul primei administrații Bush. Divergențele transatlantice care au mocnit constant timp de un deceniu au erupt odată cu declanșarea războiului din Irak și s-au răspândit în toate ariile de interacțiune. Atentatele de la 11 septembrie au afectat relația transatlantică, însă războiul împotriva terorii este un catalizator pentru diviziuni deja conturate din administrațiile precedente. Dincolo de factorii sistemici, politici, militaro-strategici, economici și mediatici, considerăm că îndepărtarea care a survenit în cadrul alianței transatlantice se datorează și insuficienței de comunicare dintre parteneri și eșecului de a găsi o cale de compromis între cele două abordări propuse de SUA și UE: unilateralismul și multilateralismul.

Cel de-al doilea mandat al Președintelui George W. Bush (2005-2009) inaugurează o deschidere spre aliații europeni, deschidere care a lipsit primului mandat. Recucerirea sprijinului european este gândită strategic prin intermediul consolidării relației dintre SUA și UE. Vizita președintelui Bush la Bruxelles, în februarie 2005, la doar o lună de la reinvestirea sa este un exemplu edificator pentru reorientarea SUA. UE devine astfel facilitator al reluării relației transatlantice și al normalizării raporturilor dintre SUA și statele europene care s-au opus intervenției. Reafirmarea relației transatlantice intervine pe fondul multiplicării provocărilor internaționale, care recomandă acum o acțiune concertată transatlantică: soluționarea procesului de pace din Orientul Apropiat, exacerbarea terorismului, dosarul iranian, criza energetică etc.

Considerăm că prioritatea fundamentală a președinției Obama este restabilirea încrederii în SUA, în puterea și idealurile sale. Acest lucru impune o schimbare de atitudine, stil, revenirea la o filozofie specifică anilor 90, la imperativul de a conduce prin intermediul instituțiilor internaționale. Pentru noua guvernare, moștenirea neoconservatoare înseamnă o Americă izolată, contestată, o Americă cu un serios deficit de legitimitate și autoritate. Un alt element care individualizează echipa din jurul noului secretar de stat al SUA este sprijinul pentru doctrina „responsabilității de a proteja” – norma globală, codificată de către ONU în 2005. Pe plan internațional, America este supraextinsă, fiind absorbită simultan în două conflicte (în Irak și Afganistan) pe care Washingtonul nu își mai permite să le finanțeze. În acest sens președintele Barak Obama a anunțat retragerea trupelor din Irak la 31 august 2010. Administrația Obama este mult mai dispusă să lucreze prin intermediul instituțiilor comunității internaționale – ONU, NATO, FMI, Banca Mondială. Pentru administrația Obama a conduce prin intermediul instituțiilor internaționale este metodă eficientă de a împărți cu celelalte state, costurile guvernării sistemului internațional și legitimarea puterii americane.

3.2 Perspectivele parteneriatului euroatlantic

În cuprinsul compartimentelor acestei teze ne-am propus să evidențiem diversele dimensiuni și semnificații ale relației euroatlantice. În acest scop, am formulat următoarea ipoteză: chiar dacă se înregistrează contradicții numeroase privind răspunsurile la probleme de interes global, nu există o fractură adâncă în cadrul relațiilor SUA-UE, care să paralizeze aceste raporturi. Evoluția sistemului internațional, Alianței Nord Atlantice și a ambilor actori au transformat relația transatlantică, ceea ce va genera o redefinire a acesteia, pe baza unei simbioze între valorile comune deja asumate și cele în curs de forjare.

Pentru a demonstra validitatea sau infirma ipoteza elaborată, am explorat raporturile dintre SUA și UE vizând analiza elementelor de convergență și de divergență prezente în fiecare arie de interconexiune transatlantică și analiza factorilor structurali, agenți și ideatici care afectează raporturile dintre SUA și UE pe care le vom prezenta mai jos.

În primul subcompartiment al compartimentului III, intitulat Evoluția parteneriatului UE – NATO – SUA, am urmărit evoluția relațiilor dintre SUA și UE prin prisma Alianței Nord Atlantice din perioada post-bipolară, în domeniul politico-militar. Pe baza cercetării efectuate am constatat că „Noua Ordine Mondială” a marcat debutul redefinirii raporturilor transatlantice, prin inserarea graduală a UE ca partener de discuții și de acțiune. În același timp, redefinirea a vizat și infrastructura instituțională a relațiilor transatlantice, care înregistrează în acest interval o extindere deosebită. Analiza raporturilor transatlantice relevă faptul că în sfera politico-militară aceste raporturi au fost caracterizate de o alternanță între colaborare intensificată, adâncirea relațiilor și disensiuni, stagnarea relațiilor, evitare reciprocă. îndepărtarea survenită în cadrul alianței transatlantice se datorează atât unui complex de factori (sistemici, politici, militaro-strategici, economici și mediatici), specific noii dinamici internaționale, dar și insuficienței de comunicare dintre parteneri și eșecului de a găsi o cale de compromis între cele două abordări propuse de SUA și UE: unilateralismul și multilateralismul. Spre deosebire de relațiile din domeniul politico-militar, relațiile economice și comerciale transatlantice se remarcă, în ciuda „războaielor comerciale” mult mediatizate și politizate (dar care reprezintă doar 2% din totalul schimburilor comerciale) printr-un grad extrem de înalt de integrare și interdependență. De asemenea, în cadrul acestor raporturi, UE este un partener de pe poziții egale, care tratează cu SUA în termenii dialogului și negocierii. Diferențele dintre sfera politico-militară și cea economică ne demonstrează, o dată în plus, ambivalența raporturilor transatlantice, ambivalență ce individualizează aceste relații pe scena internațională. Nu în ultimul rând, ele sunt indicative pentru necesitatea nuanțării analizei relațiilor SUA-UE, în funcție de domeniul de interacțiune. De aceea, susținem că o apreciere de ansamblu, în sensul unei catalogări reducționiste a raporturilor transatlantice nu este validă din punct de vedere științific și nu reflectă realitatea complexă a acestor raporturi.

Analizând valorile promovate de SUA și UE, precum și definirea obiectivelor relației transatlantice, considerăm că, din punct de vedere politic, pe termen scurt și mediu (5-15 ani) parteneriatul transatlantic va continua să funcționeze. După cum ilustrează și sondajele de opinie realizate în Europa și SUA, majoritatea europenilor și a americanilor își reclamă încă apartenența la valorile fundamentale transatlantice (democrație, statul de drept, drepturile omului) și care sunt încă puternic împărtășite de administrațiile celor două entități. Transformările structurale din ultimul deceniu au produs schimbări și în planul normativ, ceea ce generează o redefinire a valorilor transatlantice. În acest sens, Europa s-a îndepărtat de la valorile europene tradiționale (valori care legitimau politica de putere specifică unei Europe a echilibrului puterii), căutând să-și asume o nouă identitate, specifică realității și obiectivelor proiectului european. Concomitent, SUA a renunțat parțial la valorile sale tradiționale (neintervenționism, multilateralism) pentru a fructifica poziția sa de hegemon al sistemului internațional. Dar, aceste mutații nu validează diviziunea valori americane – valori europene. Comunitatea transatlantică continuă să se identifice cu valorile transatlantice fundamentale, realitate confirmată de principalele sondaje de opinie. De fapt, dimensiunea socială a relației transatlantice este cea care asigură prezervarea valorilor transatlantice. Cele două abordări distincte privind responsabilitatea globală, multilateralismul UE și unilateralismul SUA nu sunt două valori contrastante, ci mijloace diferite de a promova propriile valori și interese, care în esență sunt la fel: respectarea și avansarea democrației, economiei de piață, drepturilor omului etc. SUA și UE continuă să-și fundamenteze politica externă pe aceleași valori, valorile transatlantice. Așadar, considerăm că dezacordurile în relația transatlantică nu izvorăsc din antagonismul valorilor, ci din modalitatea de a le transpune în practică și de a găsi răspunsuri la provocările globale.

În contextul intensificării dialogului analiza semantică ne-a permis evidențierea unor rezultate de cercetare din perspectiva unei interpretări personale, referitoare la definirea obiectivelor relațiilor UE-NATO-SUA. în primul rând, remarcăm dezvoltarea accelerată a agendei de colaborare, care depășește actualmente cadrul economic restrâns de la debutul redefinirii raporturilor. Analizând critic „noua agendă” transatlantică, apreciem că cooperarea UE-NATO-SUA a devenit atât de vastă încât riscă să se supraextindă. Din punct de vedere politic și diplomatic, raporturile SUA-UE au înregistrat odată cu Declarația Transatlantică și Noua Agendă Transatlantică un avans considerabil și o dinamică care nu a mai fost înregistrată până atunci. Integrarea cât mai multor sfere de acțiune comună este un lucru benefic pentru parteneriatul transatlantic, însă, din păcate, extinderea agendei scade de cele mai multe ori eficiența parteneriatului. Foarte multe declarații privind poziții și acțiuni comune transatlantice rămân doar la nivel retoric, fără a fi aplicate. Apoi, la nivelul negocierilor diplomatice privind stabilirea unei agende comune, sesizăm că aceasta este un produs al compromisului între interesele americane și cele europene. De aceea, susținem că o bună cooperare SUA-UE va depinde de armonizarea acestor interese și priorități, de menținerea activă a Alianței și de desfășurarea unor acțiuni concertate. Explorând propunerile enunțate în cadrul agendei transatlantice, remarcăm o anumită diferențiere de rol și funcții: UE deține inițiativa privind avansarea de noi domenii de interacțiune, în timp ce SUA preferă acțiunea practica în defavoarea planurilor teoretice. Din punct de vedere al reconstituirii raporturilor transatlantice, considerăm că aceasta se relaționează percepțiilor și așteptărilor pe care fiecare parte le dorește de la cealaltă. SUA caută un partener strategic global, iar UE recunoaștere internațională a statutului său de putere globală în curs de afirmare. Credem ca tendința relațiilor SUA-UE este de extindere a raporturilor și de continuare a cooperării și acțiunilor comune.

Afirmarea UE pe scena internațională și dezvoltarea sa instituțională în sfera politică și de securitate au marcat, în mod natural, profilarea UE ca un potențial rival al SUA. Elaborarea PESA, inițierea și susținerea Protocolului Kyoto și a Tribunalului Penal Internațional, poziția față de războiul din Irak sunt doar câteva exemple care permit interpretarea acțiunilor UE ca și încercări de limitare a hegemoniei americane și de contrabalansare a SUA. Din perspectivă realistă, UE nu este un actor unitar și rațional. Din punct de vedere politic, UE nu se încadrează încă în tiparul unei puteri de anvergură globală. UE îi lipsește coerența internă, viziunea strategică și personalitatea juridică pentru a acționa unitar pe plan extern. Din punct de vedere militar, UE este departe de posibilitatea de contrabalansare a SUA. Chiar dacă la nivel cantitativ, bugetul UE destinat cheltuielilor de apărare, realizat prin însumarea bugetelor statelor membre, este al doilea pe plan global, după cel al SUA, la nivel calitativ discrepanța este mult mai mare. PESA rămâne în continuare ancorată ferm în Alianța Transatlantică și în special de potențialul acesteia. Din punct de vedere economic, hegemonia americană este una relativă, acest motiv permițându-ne să afirmăm că distribuția puterii în plan economic este mai degrabă multipolară decât unipolară.

Adaptarea instituțiilor de securitate transatlantică la imperativele provocărilor contemporane este ilustrată de restructurarea rolului și obiectivelor NATO, care a înregistrat evoluții substanțiale. Dintre aceste evoluții, este suficient să amintim: transformarea NATO dintr-o organizație de apărare colectivă într-o organizație de securitate colectivă, lărgirea NATO, desfășurarea unor operațiuni în afara spațiului sau tradițional de acțiune, încorporarea unor valențe politice și economice. Din această perspectivă, apreciem că redefinirea NATO va viza asumarea unui rol global, precum și fluidizarea și dinamizarea alianței.

Raportat la relația SUA-UE, abordarea instituțională neoliberală evidențiază rațiunea și beneficiile cooperăm în detrimentul competiției, îndepărtării și chiar rupturii anticipată de unii analiști. Relația transatlantică constituie o rețea densă și suprapusă de instituții formale și informale, create pentru a avansa facilitarea unor câștiguri reciproce, prin încurajarea cooperării dintre state.

Concluziile desprinse în cadrul analizei definirii obiectivelor relației transatlantice ne permit să afirmăm că relațiile SUA-UE nu se află într-o criză sistemică, de manieră să conducă, în viitorul apropiat, la prăbușirea sistemului alianței transatlantice. Relațiile transatlantice se află, în schimb, într-un proces de redefinire din punct de vedere al identității, obiectivelor, statutului, rolului și funcțiilor celor doi actori implicați. Această redefinire se fondează pe o sinteză între valorile tradiționale și valorile în curs de cristalizare.

Redefinirea relațiilor SUA-UE reprezintă, în opinia noastră, un factor care generează nemulțumiri, tensiuni și divergențe în cadrul raporturilor euroatlantice. Ele se manifestă și de o parte și de alta a Atlanticului, riscând blocarea avansării cooperării. în contextul evoluțiilor SUA și UE, și a dinamicilor internaționale este absolut evident că raporturile transatlantice necesită reformare și readaptare. De aceea, credem că atât timp cât această reajustarea nu va fi finalizată în interesul ambilor actori, relația transatlantică va înregistra încă turbulențe. Totodată, considerăm că detensionarea relațiilor dintre SUA și UE va avea ca și punct central identificarea unor soluții și mijloace de realizare a unui compromis funcțional între preferințele europene pentru acțiuni multilaterale și tendințele americane pentru intervenții unilaterale.

Dincolo de contradicțiile transatlantice, de elementele divergente, de disensiunile și crizele diplomatice dorim să accentuăm faptul că relația transatlantică este caracterizată, în primul rând, de elementele convergente și de unitate. Specificul relației transatlantice rezidă tocmai în apartenența la același valori, la același sistem de cultură și civilizație. Aceste fundamente ale alianței transatlantice și, implicit, ale comunității transatlantice individualizează relația transatlantică în raportul cu alte relații și alianțe. Ele sunt cele care conferă validitate și viabilitate. Ele sunt cele care potențează relația transatlantică și îi asigură caracterul privilegiat.

În virtutea acestor argumente și alăturându-ne majorității cercetătorilor relațiilor transatlantice, susținem că relația SUA-UE rămâne imperativă în conturarea unei noi ordini mondiale. SUA și UE au responsabilități la nivel global, realizarea cu succes a acestor responsabilități depinzând de parteneriatul UE-NATO-SUA. Nu în ultimul rând, provocările globalizate reclamă acțiuni concertate transatlantic. În concluzie afirmăm relațiile transatlantice sunt de neînlocuit în urma realizării analizei noastră asupra stadiului relațiilor dintre UE-NATO-SUA la începutul secolului XXI. Acționând împreună, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii pot fi o forță a binelui în lume, dar din păcate se deschide o nouă eră în politica internațională, în care securitatea și implicit, competiția pentru consolidarea noilor actori în „jocul puterii mondiale” ocupă și va continua să ocupe un loc central în determinarea evoluției lumii și stabilirea unei noi ordini la nivel mondial. Obiectivul relației UE-NATO-SUA trebuie să fie un parteneriat eficient și echilibrat. Acesta este un motiv în plus pentru ca UE să continue să își dezvolte capacitățile și să își consolideze coerența. Este sigur faptul că relația transatlantică va continua atât timp cât actorii implicați vor percepe necesitatea existenței acestei relații. Însă necesitatea ei, probată de istorie, poate fi și trebuie stimulată prin acțiune comună, printr-un nou proiect transatlantic care va face față tuturor amenințărilor secolul XXI.

3.3 Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

În acest sub compartiment ne propunem să analizăm retrospectiva relațiilor dintre Republica Moldova – UE, NATO și SUA să apreciem calitatea acestor relații și să redăm posibile evoluții. Vom explora atât sursele bibliografie, web, date statistice cât și vom analiza opiniile specialiștilor în domeniu care activează în cadrul MAE și IE al Republicii Moldova. Plecând de la compartimentele anterioare care aveau în vizor securitatea, și dat fiind că NATO și UE sunt la frontierele de stat ale RM, existența unui conflict politic înghețat am considerat oportun analiza intereselor de securitate ale Republicii Moldova la începutul secolului XXI în contextul relațiilor de parteneriat euroatlantic.

Integrarea Europeană constituie obiectivul strategic ireversibil al politicii externe și interne pe care Republicii Moldova încearcă să-l promoveze. Realizând o retrospectivă a relațiilor dintre RM și partenerii occidentali concluzionăm că printre cele mai valoroase realizări ale diplomației moldovenești în domeniul integrării europene, sunt de menționat Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) care reprezintă baza juridică a relațiilor dintre RM și UE (semnat 28 noiembrie 1994, în vigoare 1 iulie 1998), aprofundarea dialogului bilateral cu UE în cadrul Politicii Europene de Vecinătate; semnarea la 22 februarie 2005, a Planului de Acțiuni RM-UE; deschiderea Misiunii RM pe lângă Comunitățile Europene (mai 2005); inaugurarea Oficiului Delegației Comisiei Europene în Republica Moldova (octombrie 2005); desemnarea unui Reprezentant Special al UE pentru RM și extinderea formatului de negocieri privind conflictul nistrean, cu includerea UE și SUA (formatul 5+2); obținerea facilităților sistemului GSP+ la exportul produselor moldovenești pe piața UE; continuarea dialogului cu Comisia Europeană în vederea obținerii Preferințelor Comerciale Autonome ale UE după modelul ofertei similare pentru statele din Balcanii Occidentali, etc.

Societatea din RM în BOP din noiembrie 2009 apreciază relațiile Republicii Moldova cu UE cu calificativul „Bune” cu circa 64,4 la sută, 22,3 % din respondenți nu au nici o părere, și cei care consideră că aceste relații sunt „Rele” / „Foarte rele” se poziționează cu circa 7 %. În linii

Diagrama Nr. 1

generale societatea apreciază pozitiv relațiile cu Uniunea Europeană, dar atât RM cât și Uniunea Europeană e necesar să atribuie o mai mare importanță controlului sectorului de securitate în contextul Politicii Europene de Vecinătate.

RM a aderat la PEV în urma semnării Planului de Acțiuni UE – Moldova la 22 februarie 2005. Acest plan a avut ca rezultat global dinamizarea relațiilor moldo-comunitare în domenii precum dialogul politic, reforme economice, justiție și afaceri interne. PEV a permis UE să se implice activ în găsirea unei soluții în diferendul nistrean (formatul 5+2). Deși realizările nu au fost de amploare totuși aceste reforme constituie primele încercări de ajustarea a sistemului în domeniile sus numite.

Impactul pozitiv al Misiunii Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM) se explică prin instruirea, monitorizarea unui regim de control al frontierei pe segmentul Transnistrean. Începând cu martie 2006 se instituie controlul exporturilor din regiune, ceea ce a motivat înregistrarea unui număr mare de întreprinderi din partea stângă a Nistrului la autoritățile constituționale a RM. În acest fel fluxurile cu mărfuri de contrabandă din regiunea Nistreană au scăzut grație instrumentelor de monitorizare ale EUBAM, printre care trebuie menționat: monitorizarea echipelor mobile, sistemul electronic de schimb de date prealabil privind fluxul de mărfuri. Impactul pozitiv se explică și prin evaluarea riscurilor privind traficul de mărfuri, îmbunătățirea managementului frontierelor ambelor state, asistența tehnică și logistică importantă. EUBAM – nu a reușit să instituie un sistem de control a importurilor în regiunea Nistreană pe segmentul cu Ucraina, astfel importurile rămân necontrolate, deoarece autoritățile moldovene fizic nu pot testa informațiile furnizate. În această ordine de ideii riscurile și amenințările rămân să persiste, menținându-se în zonă un grad ridicat de instabilitate. Faptul cel mai important este ca Ucraina după 30 noiembrie 2011 să accepte prelungirea mandatului EUBAM.

Parteneriatul Estic în opinia lui Victor Chirilă este destinat anume pentru a asista Republica Moldova, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Belarus. Această inițiativă permite statelor sus numite să avanseze spre UE cu viteze diferite, în funcție de ambițiile și capacitățile lor interne de implementare a reformelor și de asimilare a legislației comunitare. Prin Parteneriatul Estic UE încearcă să mobilizeze eforturile și obiectivelor de integrare a statelor din vecinătate prin realizarea reformelor cu asistența și sprijinul financiar necesar. Rezultatele acestui parteneriat vor fi evidente dacă asistența tehnică și financiară oferită de UE va fi mai consistentă, pentru că RM nu e capabilă să realizeze reforme de o astfel de anvergură. Parteneriatul Estic oferă șanse de ridicarea nivelului de securitate național prin aprofundarea cooperării politice inclusiv în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună a UE. E dorit faptul ca UE să utilizeze pârghii pentru a convinge Rusia de a-și onora obligațiile internaționale asumate în cadrul summit-urilor internaționale, ceea ce ar genera stabilitate și siguranță atât în Republica Moldova cât și în zonă. Însă pentru a atinge astfel de capacități RM e necesar să demonstreze clarviziune, înțelepciune, răbdare și maturitate politică.

O evoluție pozitivă nu în ascendență au avut-o relațiile Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică. Nivelul calitativ al acestor relații a fost definit în Planul Individual de Acțiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP), implementarea căruia va contribui la intensificarea dialogului politic și aprofundarea cooperării RM cu statele aliate și cele partenere, va asigura modernizarea și reformarea sectorului național de securitate și apărare. Totuși programul IPAP oferit de către NATO partenerilor pentru avansarea sectorului de securitate pe termen scurt pentru RM nu va avea un impact major, astfel calitatea reformelor nu va fi simțită substanțial. În viziunea specialiștilor din cadrul MAEIE, IPAP nu va contribui la soluționarea conflictului nistrean, dar constituie o foaie de parcurs pentru reformarea sectorului de securitate național. Una din lacunele IPAP a fost în 2008 când reformele esențiale axate pe sectorul de securitate au fost influențate de către jocurile geopolitice ale Rusiei. Însă colaborarea RM cu NATO nu s-a redus doar la colaborarea în domeniul securității și apărării, începând cu anul 1997, RM își extinde cooperarea cu Alianța în cadrul subprogramului „Știință pentru Pace”, Alianța Nord Atlantică a susținut proiectele ce țin și de securitatea mediului ambiant.

În altă ordine de idei, evoluția situației internaționale și regionale a determinat o consolidare a raporturilor bilaterale cu SUA. În conformitate cu Raportul MAEIE referitor la activitatea diplomatică în anul 2008, “dialogul moldo-american a avut în continuare un caracter constant”, dar Chișinăul nu a reușit să permanentizeze dialogul politic moldo-american în cadrul unei formule instituționale. De menționat faptul că pe parcursul celor 17 ani de independență SUA a acordat asistență Republicii Moldova în procese ca: aderarea la ONU, OSCE, OMC; participarea în cadrul unor importante inițiative regionale Parteneriatul pentru Pace (PpP) al NATO, Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare în Europa Sud-Est (PCESE) și GUAM; promovarea reformelor democratice și economice, reformarea și modernizarea Armatei Naționale; eficientizarea controlului vamal la frontiera moldo-ucraineană în special pe porțiunea transnistreană. Totodată cadrul juridic al cooperării Republicii Moldova cu SUA nu a înregistrat o aprofundare calitativă. La rândul său, dialogul politic moldo-american s-a remarcat, mai curând, prin lipsa de intensitate și coerență, în special din cauza interesului superficial manifestat de către autoritățile moldovene.

Cetățenii Republicii Moldova conform BOP realizat în noiembrie 2009 apreciază relațiile RM cu Statele Unite ale Americii cu calificativul „Bune” cu 58,7 la sută, doar 3 % din respondenți califică aceste relații ca fiind foarte bune. Procentajul celor care au răspuns „nu știu” este de 27 % ceea ce demonstrează indiferența sau lipsa de informare privind relațiile

Diagrama Nr. 2

bilaterale ale RM cu Statele Unite. În linii generale societatea apreciază aceste relații ca pozitive, însă opinia cetățenilor vine în contradicție cu opiniile specialiștilor APE, care consideră ca aceste relații au stagnat, stare care poate genera mari riscuri la adresa capacității țării noastre de a-și promova eficient interesele naționale într-un context geopolitic instabil.

Noile evoluții la nivel internațional și regional, cât și noile amenințări la adresa securității mai mult sau mai puțin au impulsionat RM să ia anumite decizii pentru asigurarea securității naționale. De la declararea independenței până în prezent Republica Moldova, în opinia specialiștilor MAEIE, rămâne a fi influențată la capitolul securității de către Federația Rusă, care nu își onorează declarațiile oficiale vis a vis de soluționarea conflictului nistrean, dependența energetică. Nici chiar statutul de neutralitate consfințit în actul suprem al RM nu a reușit să păstreze integritatea acestui stat, nici retragerea forțelor armate ruse care nu au un statut juridic legal, în lipsa consimțământului Republicii Moldova, principiu fundamentat în dreptul internațional. Astfel din 1991 până în 2010 statutul de neutralitate al RM nu a garantat, nu a asigurat securitatea națională, însă a conservat vulnerabilități, pericole și riscuri. În același context Victor Chirilă consideră că anume Rusia este țara care nu respectă statutul de neutralitate al RM, și nicidecum SUA, UE, Ucraina sau România, iar conflictul nistrean este inamicul Republicii Moldova în calea spre aderare la Uniunea Europeană consideră Oleg Serebrian.

În acest sens Anneli Ute Gabanyi la 11 martie 2010 afirma că Republica Moldova nu are declarată concret neutralitatea, făcând referință la tipurile de neutralitate militară sau politică, exemplificând că Elveția este un stat neutru din punct de vedere militar nu și politic. Neutralitatea fiind o armă în mâinile marilor puteri pentru a controla, manipula și atrage în sferele lor de influență statele mici.

Conform Barometrului de Opinie realizat de IMAS-INC în perioada anilor 2000 – 2004 (vezi Anexa 2), ajungem la concluzia că vectorul pe care RM trebuie să îl urmeze este cel de aderare la UE care a atins o cotă de 51,3 % în 2003, depășind vectorul de orientare pro CSI care acumula în același an doar 30,4 la sută. Analizând evoluția răspunsurilor la întrebarea „Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la UE, Dvs. ați vota pro sau contra ?” pe perioada anilor 2003 – 2008 am constatat că răspunsurile afirmative au predominat, simțindu-se o creștere de la 60 la sută în mai 2003 până la 78 % în noiembrie 2007, ca în octombrie 2008 să se stabilizeze la circa 70 %. Astfel constatăm că populația Republicii Moldova se pronunță pro aderării la Uniunea Europeană.

În ciuda aspirațiilor RM de aderare la Uniunea Europeană, a realizărilor în cadrul relațiilor de parteneriat cu actorii occidentali, la etapa actuală RM se confruntă cu probleme de securitate: zona nistreană generatoare de instabilitate, integritatea teritorială formală, prezența trupelor armate străine; sistemul judiciar ne adaptat la cerințele UE, corupția, climatul investițional nefavorabil, instabilitatea clasei politice. În acest sens am realizat o analiză de conținut (vezi Anexa Nr. 4) a declarațiilor liderilor politici de la Chișinău reprezentanți a partidelor majoritare din actuala legislatură. Această analiză a avut scop analiza tendinței declarațiilor referitoare la relațiile RM cu NATO și UE în viziunea politicienilor. În urma realizării acestei analize am ajuns la concluzia că avem o clasă politică care împărtășește diferite idealuri și viziuni asupra viitorului RM. Coeziunea dintre opiniile respondenților nu este întrat de echilibrată, astfel în cazul când un partid vine la conducere își promovează valorile, interesele proprii versus interesele naționale și vectorul occidental pe care îl împărtășește populația rămân a fi ne realizate.

Vectorul occidental al Moldovei implică aderarea la principiile democratice europene și la colaborarea cu organismele internaționale în vederea asigurării securității. În continuare ne propunem să analizăm datele conform BOP realizat de IMAS-INC în noiembrie 2009, care este în viziunea societății cea mai bună soluție pentru asigurarea securității. Din diagrama Nr. 3 observăm că 58,5 % din respondenți consideră neutralitatea RM ca cea mai bună soluție de securitate.

Pe locul II se situează tabăra indecișilor cu 24,1 %. Pentru 16,3% din cei intervievați aderarea la Alianța Nord Atlantică este soluția asigurării securității naționale. Îngrijorător este faptul că procentajul celor indeciși este foarte mare și probabilitatea că aceștia sunt sceptici la procesele

Diagrama Nr. 3

integraționiste este mare. În urma analizei datelor BOP afirmăm că cetățenii Republicii Moldova văd în NATO acea organizație militară, considerată un real pericol, și care nu poate fi garant al securității naționale al RM. NATO nu trebuie să fie privită cu atâta neîncredre, deoarece din Alianța Nord Atlantică fac parte 21 state membre UE din 27. Astfel UE nu poate fi interpretată ca o organizație a binelui, iar NATO o interpretare malefică pentru că este o idee eronată, deoarece ambele organizații au la baza idealuri și valori euroatlantice. NATO nu trebuie văzută doar din perspectiva securității, NATO oferă suport în diferite domenii: știință, ecologie, domeniul umanitar. NATO este un model de organizație de securitate, fiind un proiect de succes, un certificat al securității. Astăzi NATO a ajuns în zona Mării Negre extinzând astfel arealul securității care poate fi realizată doar prin coerența politicilor NATO și UE față de această regiune pe de o parte și asigurarea unui climat de cooperare cu Rusia pe de altă parte.

Relațiile Republica Moldova cu România au avut un parcurs sinuos, trecând prin entuziasmul post-decembrie 1989 vis-a-vis de posibilitatea reîntregirii, prin răcirea relațiilor cauzată de atitudinea și demersurile regimului comunist, nesiguranța periodică a Moldovei față de inițiativele României, dar și susținerea „perspectivei europene” a Republicii Moldova. În pofida afirmațiilor constant pro-europene ale autorităților de la Chișinău, apropierea (și dependența) de Rusia s-a făcut simțită tot mai evident după 2006 (dependența energetică, blocade economice repetate cu efecte negative în plan comercial, economic).

În viziunea profesorului universitar Adrian Pop (Facultatea Științe Politice, Școala Națională de Studii de Studii Politice și Administrative, București, România) România e necesar să se implice activ și într-o manieră concretă în soluționarea conflictului nistrean. O astfel de implicare trebuie realizată printr-o misiune a UE sub egida PESA pe dimensiunea civilă. Această misiune civilă va implica eventual România, Ucraina, Rusia schimbându-se astfel formatul forțelor de menținere a păcii. UE și SUA vor fi considerați membri cu drepturi depline pentru blocarea eventuală a unor decizii, la fel cum procedează astăzi Rusia în blocarea procesului decizional privind soluționarea conflictului nistrean. Sunt necesare realizarea acestor adaptabilități datorită faptului că Rusia este interesată să mențină această stare de tensiune și să conserve acest focar artificial pentru a controla o anumită zonă.

În opinia lui Teodor Lucian Moga (doctor Universitatea „Al. Ioan Cuza”, Iași, România) România trebuie să fie contribuitoarea la procesul de europenizare a Republicii Moldova. În acest sens d-ul Moga menționează despre existența unui singur popor care administrativ se regăsesc în două state, dar cu o civilizație, cultură, tradiții și obiceiuri comune. Clasa politică de la Chișinău trebuie să conștientizeze faptul că România este partenerul natural al Republicii Moldova în calea spre aderarea la UE și regăsirea în sânul valorilor europene. Făcând o tangență cu parteneriatul euroatlantic putem deduce foarte clar legătura care există între Europa și SUA care în opinia noastră este de asemenea un parteneriat natural, parteneriat care a dus la edificarea Europei după cel de al II-lea război mondial, la promovarea valorilor democratice, a libertății și extinderea securității. Parteneriatul euroatlantic, mai bine zis parteneriatul natural al SUA și Europei, este un exemplu elocvent și actual care poate servi drept exemplu pentru Republica Moldova și România. Revigorarea acestui parteneriat poate surveni doar prin reanimarea dialogului politic dintre RM și România. Parteneriatul cu România va propulsa accelerarea reformelor necesare aderării la UE și considerăm că și calitatea reformelor va spori grație cunoștințelor în domeniul comunitar al specialiștilor români. Oferirea asistenței este favorabil întrucât RM posedă puțini specialiști inițiați în domeniul studiilor europene, și lipsa unui centru de pregătire a specialiștilor în domeniile comunitare (drept european, economie europeană, cultură europeană, etc.). Totodată analizând tendințele BOP realizat în noiembrie 2009 de către IMAS-INC, în viziunea cetățenilor Republicii Moldova, partenerul strateg a țării noastre trebuie să fie Rusia care este cotată de respondenți cu aproximativ 50,4 %. Populația RM apreciază UE ca partener strateg cu 25 %, iar doar 8,7 la sută consideră România partenerul strateg al Republicii Moldova. Astfel apare o disonanță dintre declarațiile cetățenilor care în diagrama Nr. 7 (Anexa Nr. 3) afirmă Diagrama Nr. 4

că sunt de acord cu aderarea RM la UE, dar în același timp considerând Federația Rusă partenerul strateg. Astfel ajungem la concluzia că populația RM nu conștientizează noțiuni ca: securitate, integrare Europeană, aderare, parteneriat. Pentru lichidarea discrepanțelor de cunoștințe, dar și realizarea pașilor concreți pe cale aderării la UE, Republica Moldova e de necesar să promoveze studiile europene în mediul social, pentru ca cetățenii să fie capabili a concepe care sunt beneficiile, avantajele dar și costurile eventualei aderări a RM în spațiul Unic European, proces care nu se rezumă doar la elaborarea de politici, dar și realizarea controlului implementărilor acestor politici în practică.

În urma utilizării metodelor de cercetare în problematica intereselor Republicii Moldova în contextul relațiilor euroatlantice putem afirma că calitatea îndeplinirii efective a tuturor angajamentelor asumate față de UE și NATO va cataliza mai mult sau mai puțin aspirațiile spre aderarea la spațiul Unic European. Valorificarea potențialului uman va permite realizarea reformelor la nivel calitativ ceea ce va spori gradul de încredere și pe plan internațional, pe plan intern se va simți o creștere a interesului față de structurile euroatlantice și vor dispărea stereotipurile din societate.

Republica Moldova în opinia noastră va rămânea în continuare un stat neutru ceea ce o va face incapabilă să-și mențină suveranitatea și integritatea teritorială, și nici chiar să realizeze obiectivul său strategic de aderare la UE. Republica Moldova va intensifica colaborarea cu UE și cu NATO la nivelul diverselor programe pentru sporirea gradului de securitate național și regional care însă nu va fi suficient. Considerăm că în 10 ani schimbări esențiale în relația RM cu UE nu se vor produce și nu vom asista de curând la aderarea RM la Uniunea Europeană. Însă relații RM cu Uniunea Europeană e dezirabil să fie mereu în ascensiune și să constituie o prioritate a politicii externe. Republica Moldova va intensifica parteneriatul strategic cu Alianța Nord Atlantică, dar se exclude aderarea altfel riscăm să tensionăm focarul conflictului nistrean. Clasa politică de la Chișinău este absolut necesar să conștientizeze că în ciuda faptului că astăzi RM nu este o țintă directă a noilor amenințări, poate deveni o țintă, o zonă de instabilitate utilizată în realizarea unor astfel de amenințări. Moldova va intensifica armonizarea cadrului legislativ și va supraveghea respectarea acestuia, devenind astfel o prerogativă importantă în cale spre reformare. Având un mecanism politic, social, judiciar, economic, de securitate bine pus la punct RM va prezenta interes pentru UE și NATO astfel schimbându-se raportul dintre țară consumatoare de securitate, în stat generator de securitate în regiune. În ciuda aspirațiilor și realizărilor RM pe calea aderării la spațiul euroatlantic, problema nistreană va rămâne o piedică în acest proces, proces care va fi influențat direct de relațiile UE și Rusia. Ca membră a NATO și ca partener natural al Europei, Statele Unite ale Americii va fi în continuare acel promotor al integrității teritoriale, a aspirațiilor euroatlantice ale Republicii Moldova, de calitatea relațiilor moldo-americane se va face responsabilă clasa politică de la Chișinău care între timp, sperăm să capete o maturitate pe potrivă. Relațiile Chișinăului cu Bucureștiul trebuie să fie simetrice indiferent de domeniul abordat, iar dialogul politic va revigora parteneriatul natural dintre aceste două state care într-un final se vor regăsi în spațiul unic al valorilor europene. Moldova va deveni astfel un stat mai perseverent, mai receptiv, și mai atractiv pentru sistemul instituțional euroatlantic.

Încheiere

În încheierea acestei tezei este important de a evalua cercetarea științifică și de a demonstra actualitatea, și veridicitatea ipotezelor propuse în introducere. Pentru evaluarea acestei teze ne-am propus să utilizăm metoda analizei SWOT, care ne va permite să stabilim punctele tari, punctele slabe, oportunitățile, dar și temerile. Am hotărât utilizarea acestei metode pentru că o considerăm eficientă din punct de vedere evaluativ. Analiza evaluativă am separat-o în două analize SWOT, prima analiză SWOT se referă la Evaluarea parteneriatului euroatlantic (vezi Anexa Nr. 5), a doua analiză SWOT (vezi Anexa Nr. 6) evaluează relațiile Republicii Moldova și partenerii săi euroatlantici (NATO, UE, SUA). Realizarea acestor analize a fost posibil cu utilizarea rezultatelor altor metode de cercetare care au fost descrise în prezenta teză.

Evaluând parteneriatul euroatlantic (care a constituit și un obiectiv al prezentei teze) constatăm că nu există o fractură în cadrul relațiilor SUA – UE, care să le perturbeze. Statele Unite ale Americii și UE rămân a fi în continuare parteneri naturali atât la nivelul discuțiilor cât și la nivelul acțiunilor, în acest sens ca argument poate servi noile evoluții în relațiile euroatlantice. Evoluția sistemului internațional va genera o redefinire a relațiilor transatlantice bazată pe simbioza valorilor comune deja asumate și celor în curs de forjare. Coeziunea relațiilor euroatlantice se datorează apartenenței la valorile transatlantice (democrație, stat de drept, drepturile omului), cultura și civilizația comună. Din punct de vedere politic parteneriatul transatlantic va continua să funcționeze datorită promovării valorilor comune și definirea obiectivelor. Infrastructura instituțională a relațiilor euroatlantice înregistrează în acest interval o extindere deosebită în sfera politico-militară.

Determinarea și studierea factorilor ce condiționează morfologia relațiilor euroatlantice a fost unu obiectivele stabilite în introducere. Astfel constatăm că îndepărtarea din cadrul alianței euroatlantice se datorează insuficienței de comunicare, eșecul de a găsi o cale de compromis între abordarea unilateralistă a SUA și multilateralistă a UE. Abordarea multilateralistă a parteneriatului transatlantic dă un suflul de continuitate relației și egalitate partenerilor. Multilateralismul UE și unilateralismul SUA sunt mijloace diferite de a promova propriile valori și interese. Dezacordurile în relația euroatlantică izvorăsc din modalitatea de a transpune în practică valorile și de a găsi răspunsuri la provocările globale. Relațiile economice dintre Statele Unite ale Americii și Europa sunt înalt integrate și interdependente ceea ce permite o foarte bună colaborare la nivel macroeconomic, dar constituie și o lacună, exemplu poate servi criza globală care a afectat mai întâi SUA extinzându-se sub efectul domino în Europa. Redefinirea NATO și structurilor de securitate europene constituie un capitol foarte important al parteneriatului atlantic, întrucât NATO este o importantă structură internațională de securitate considerată astăzi etalon al securității. UE a considerat favorabil reformarea sectorului său de securitate înregistrând unele progrese în acest sens, totuși NATO rămâne în continuare scutul de securitate al Europei. Pe calea definirii și progreselor în domeniul securității atât NATO cât și PESC/PESA al UE trebuie să se completeze reciproc și nu să se suprapună, realizându-se astfel un echilibru și o eficiență a acestor importante organisme de securitate.

La capitolul puncte slabe după cum am atras atenția și în teză o constituie insuficiența de comunicare dintre parteneri în cazul unor probleme importante ce vizează securitatea (ex. atacul asupra Irakului). Această insuficiență de comunicare a fost insuflată de abordarea unilateralistă a relațiilor parteneriatului atlantic. Abordarea unilateralistă provoacă individualizarea partenerilor europeni în dialogul cu Washingtonul, optându-se pe dialogul bilateral și nu cel multilateral promovat de UE. Redefinirea instrumentelor de securitate menționate mai sus e un fapt pozitiv, dar care cunoaște o integrare politico-militară slabă, necoordonată și neinterdependente ceea ce duce într-un final la eclipsarea acestor instrumente, eficiența lor fiind minimă. Deci cum menționam mai sus este nevoie de o coordonare a acțiunilor la nivel sectorial politic, militar.

Oportunitățile parteneriatului euroatlantic sunt cele de a redefini valorile unice care constituie puntea între partenerii, adică democrația, drepturile omului, libertatea, cultura și cel mai important definirea politicilor externe în baza acestor valori. Caracterul SUA este unul impulsiv care pledează mereu pe acțiuni în defavoarea planurilor teoretice, astfel UE avansată în domeniile de interacțiune poate aduce contribuții majore la stabilizarea securității (gestionarea situațiilor postconflictuale, menținerea și promovarea procesului de consolidare a păcii). Cum menționam mai sus atât la puncte forte, cât și la puncte slabe reformarea instituțiilor de securitate la noile provocări, constituie o prioritate pentru SUA și UE, astfel calitatea dialogului dintre parteneri va impulsiona și calitatea reformelor sectorului de securitate.

Una din temerile privind relația transatlantică, vehiculată de unii autori ar fi ca UE să devină potențial rival al Statelor Unite ale Americii. În acest sens considerăm ne fondată această temere întrucât UE este un gigant economic nu și un gigant militar, în prezent confruntându-se cu aprofundarea sistemelor de securitate care în mare măsură depind direct de NATO și indirect de SUA. UE îi lipsește coerența internă, viziunea strategică și personalitatea juridică de a contrabalansa SUA. Deci nu se poate discuta despre o eventuală rivalitate, în concordanță cu afirmațiile lui Kolodziej E. A. concluzionăm că odată stabilite, relațiile de parteneriat devin atât de interdependente încât un conflict armat între ele este de neconceput. Procesul de globalizare sau depășirea frontierelor va face acest parteneriat mult mai sensibil la amenințările secolului XXI printre care crima organizată, traficul ilicit de persoane, mărfuri, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, atacurile cibernetice. Aceste procese cât și problemele de ordin ecologic, problemele de ordin energetic vor duce la creștere instabilității macroeconomice în zona atlanticului, întrucât demonstram mai sus legătura economică strânsă între UE și SUA. Referitor la relații atlantice afirmăm că în ciuda discrepanțelor care apar în această relație parteneriatul va continua grație abilităților de depășire a impasului atât de către europeni cât și de către pragmaticii americani. Relația transatlantică nu se află într-o criză sistemică care să conducă la prăbușirea sistemului alianței transatlantice. Relațiile se află într-un proces de redefinire din punct de vedere al identității, obiectivelor, statutului, rolului actorilor implicați. Relația transatlantică constituie o densă rețea de instituții create pentru a avansa facilitarea unor câștiguri reciproce, prin încurajarea cooperării interstatale.

Considerăm că obiectivul parteneriatului euroatlantic trebuie să fie un parteneriat eficient și echilibrat. Relația va continua atâta timp cât actorii implicați vor percepe necesitatea existenței acestei relații. Necesitatea trebuie stimulată prin acțiuni comune, printr-un proiect transatlantic care va fi capabil să facă față tuturor amenințărilor secolului XXI. Astfel am reușit să realizăm cu succes obiectivul prin care ne-am propus să cercetăm conceptele și obiectivele parteneriatului UE-NATO-SUA în noul mileniu.

La capitolul Republicii Moldova și tendințele sale în relațiile cu partenerii euroatlantici conturăm ca puncte tari poziția geostrategică. Republica Moldova este amplasată favorabil din punct de vedere geostrategic, fiind o punte dintre Est și Vest, este locul unde se intersectează numeroase căi de acces și comunicații, trasee internaționale, coridoare aeriene. Tot odată poziționarea geostrategică favorabilă a RM o face atractivă, intersectându-se aici interesele unor actori foarte importanți ca Rusia, UE, NATO. Stabilirea frontierelor NATO și UE la hotarul RM a accelerat cooperarea sectorială în domeniul umanitar, științific, social, ecologic, și cel de restructurare a sectorului de securitate național. Astfel Republica Moldova va intensifica aprofundarea dialogului bilateral cu UE în cadrul PEV. Impactul pozitiv al EUBAM se explică prin monitorizarea noului regim de control al frontierei pe segmentul nistrean, care a generat o serie de evenimente în favoarea RM, totuși sistemul de control al importurilor în Transnistria rămâne necontrolat. Prin participarea RM la operațiunile de menținerea a păcii are loc un schimb de experiență între participanți, creșterea gradului de profesionalism a Armatei Naționale. Făcând o tangență cu relațiile euroatlantice, afirmăm că partenerul natural al Republicii Moldova este România, la fel ca Europa pentru SUA. RM și România fac parte din aceeași civilizație europeană, împărtășesc aceleași valori, tradiții, aspirații. În acest context România a fost, este și va fi partenerul RM în realizarea aspirațiilor de aderare la UE, dar totul contează de calitatea dialogului politic între cele două capitale, care la moment pare să devină unul constructiv și pozitiv.

Anume colaborarea cu structurile euroatlantice și aprofundarea parteneriatului cu România în viziunea noastră, va duce la aplanarea punctelor slabe pe care le-am depistat. Statutul de neutralitate al RM îl considerăm ca un punct negativ din cauză că pe parcursul a 19 ani nu a reușit să realizeze integritatea statală și nici evacuarea trupelor străine care nu au statut juridic în Moldova. Neutralitatea RM nu a produs mari avantaje ci dimpotrivă a realizat o ineficiență administrativă, o fragilitate statală evidențiată, nu a garantat și nu a asigurat securitatea națională. Astăzi ne confruntăm cu o instabilitate politică la nivel statal, cât și o instabilitate a clasei politice, care încă se extrapolează când spre Est când spre Vest. Dependența energetică și politică față de Moscova vor influența în continuare sectorul național de securitate, menținând astfel Republica Moldova în zona de influență și control a Federației Ruse.

Unul din partenerii RM este Statele Unite ale Americii, dar în perioada ultimilor zece ani relațiile bilaterale au rămas constante ne înregistrând ascensiuni, ceea ce afectează mai mult sau mai puțin vectorul RM de integrare europeană. O altă piedică în dezvoltarea relațiilor de parteneriat cu UE, NATO o constituie dependența energetică de Rusia și conflictul nistrean ne soluționat.

Oportunitățile pe care le-am stabilit sunt de a redefini parteneriatul interstatal dintre România și RM, parteneriat care ar facilita ajustarea legislației naționale la standardele UE, mai ales în domeniul securității. Deși unii specialiști privesc sceptic atât la IPAP cât și la PEV, considerăm oportună participarea RM la aceste programe care, e de recunoscut pe termen scurt nu au un efect vizibil, dar care au ca scop ajustarea cadrului legislativ al RM pentru creșterea gradului de securitate națională și regională. IPAP nu va contribui la soluționarea conflictului nistrean, dar este o cale de reformare a sectorului de securitate și de realizare a obiectivelor de aderare la UE. E necesar să conștientizam faptul că dacă RM pentru moment nu este ținta unor amenințări la adresa securității, în viitor ea poate fi o țintă. Crima organizată, terorismul, proliferarea armelor, traficul ilicit de droguri, persoane, mărfuri sunt doar câteva din amenințările care pot lovi în securitatea națională. De aceea RM e necesar să conștientizeze pe cât de mult va face față neutralitatea noilor amenințări, și care sunt cele mai eficiente metode de asigurare a securității statale și creșterea gradului de stabilitate în regiune.

Conform obiectivelor stabilite am depistat acele probleme cu care Republica Moldova se confruntă, zona nistreană generatoare de instabilitate, integritatea teritorial administrativă formală, prezența trupelor armate străine, sistem judiciar ne adaptat la standarde UE, corupția, instabilitatea politică, climatul investițional nefavorabil. Interesele RM în raport cu partenerii occidentali e de dorit să se axeze pe soluționare acestor probleme ca în final Republica Moldova să devină o zonă generatoare de stabilitate, cu un sistem judiciar funcțional, cu un climat investițional sigur, cu un nivel de viață la nivelul celui european.

Considerăm în 5 – 10 ani nu vom asista la schimbări esențiale în raportul relațiilor RM cu NATO, SUA și UE, totuși colaborarea va continua. Calitatea și intensitatea acestor relațiilor va fi influențată de relațiile dintre Rusia și NATO, SUA, UE, relațiile Federației Ruse cu RM, maturitatea clasei politice de la Chișinău, și după cum afirma Oleg Serebrian, conflictul nistrean va continua să fie dușmanul RM în calea spre aderare la UE.

În final dorim să afirmăm că am studiat problematica relațiilor parteneriatului euroatlantic din perspectiva securității, astfel celelalte domenii economic, cultural, social ar putea constitui tematica de cercetare pentru alți colegi. Susținem că problematica relațiilor euroatlantice este cercetată, doar că trebuie să fim obiectivi în acest caz și să conștientizăm evoluția sistemului internațional în care sunt antrenate toate statele și nu doar UE sau SUA.

Referințe bibliografice:

Acte normative internaționale și interne:

Concepția politicii externe a Republicii Moldova (direcții principale de activitate) din 8 februarie 1995. Nr. 368 – XVI // „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 1995, martie, Nr.4.

Concepția securității naționale a Republicii Moldova din 22 mai 2008. Nr.112-XVI Monitorul Oficial, 03 iunie 2008, Nr.97-98.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, (cu modificări și completări la 01 septembrie 2006), Chișinău, 61 p.

Planul individual de acțiuni al parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO.

Politica Europeană de securitate și apărare. București: Institutul European din Romania, 2005, 16 p.

Strategia Securității Naționale a Republicii Moldova. (Proiect).

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007. Luxembourg, 2007, 274 p.

Cărți și publicații periodice:

Albu N., Structura și procesul securității naționale. CID NATO, Chișinău, 15 aprilie, 2010, p. 36

Armașu V.Rolul NATO în procesul de implementare a politicii antiteroriste a Republicii Moldova. Chișinău, În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 30 – 34.

Athanassopoulou E. Transatlantic relations caught up by reality. În: Journal of Transatlantic Studies, Volume 4, 2006, p. 111 – 136

Barometru de Opinie Publică, realizat de IMAS-INC, în noiembrie 2009, Chișinău, 120 p.

Bărbulescu I. G. UE. Politicile extinderii, București: Editura Tritonic, 2005, 384 p.

Bentegeat H. L’Alliance et l’Union. În: Défense nationale et sécurité collective: „60e anniversaire de l'OTAN”, Revue mensuelle, avril 2009, p. 17 – 24.

Berbeca V. Argumente în favoarea aderării Republicii Moldova la NATO. Chișinău: În Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 60 – 65.

Bidu I.Meridiane de securitate, București: Editura Academiei Naționale de Informații, 2003, 198 p.

Biro D. Transatlantic relations – how useful is the Mars-Venus metaphor?. Bucharest: NATO Studies Center, 2003, 31 p.

Blackwill R. D. The Future of Transatlantic Relations. Council on Foreign Relations, 1999, 20 p.

Bozo F. La relation transatlantique et la “longue” guerre contre le terrorisme. Paris: Politique étrangère, 2/2002, p. 337 – 351

Bretherton C. and Vogler J. The European Union as a Global Actor, Routledge, London and New York, 1999, 316 p.

Brzezinski Z. Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice. București: Univers Enciclopedic, 2000, 240 p.

Bucuroiu M. Influențele geopolitice ale războiului din Iraq. București: ASE, 2006, 49 p.

Burian Al. Teoria relațiilor internaționale. Ediția a III-a (revăzută și adăugită). Chișinău: CEP USM, 2008, 618 p.

Căldare Gh. O nouă etapă în relațiile moldo-americane. Chișinău: În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 74 – 79.

Călin-Radu A., Bereschi Z. Presidency European Union Foreign, Security and Defence Policy, Basic Documents, Progress Report to the Helsinki European Council on Strenghtening the Common European Policy on Security and Defence, Institute for Security Studies 2003, p. 319

Cebotari S. Politica externă a Republicii Moldova în contextual proceselor integraționiste: interese și priorități. Autoreferat la teza de doctor, Chișinău, 2007, 23 p.

Chagnolland D. Dicționar al vieții politice și sociale. București: All Educațional, 1999, 224 p.

Charles W. K. Jr., Wittkopf E. R. Word Politics. Trend and Transformations, St. Martin’s Press, New York, 1995, p.632

Chirilă V. Neutralitatea „pe veci”?. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.2(43), februarie 2008, p. 6

Chirilă V. Parteneriatul Estic, o posibilă etapă de tranziție spre aderarea la UE. Chișinău: Integrarea Europeană pas cu pas, ianuarie 2009, p. 18 – 19

Ciașcai Gh. Criza relațiilor transatlantice, În: Sfera Politicii, 2003, p. 25-28

Ciobu E. Trăsăturile principale ale sistemului actual internațional de state. Chișinău: În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr.3(4), 2007, p. 134 – 152.

Cohen-Tanugi L. Alliance at risk: The United States and Europe since september 11, John Hopkins University Press, Baltimore, 2003, 140 p.

Collester J. B. Cum s-a strecurat apărarea în PESC: Uniunea Europei Occidentale (UEO) și identitatea apărării și securității europene (IASE), În: Maria Green Cowles și Michael Smith, Starea Uniunii Europene: Risc, reformă, rezistență, relansare, Vol.5, Editura Club Europa, 2002, p. 421

Comité d'Analyse et de Réflexion sur l'Actualité de l'Institut des hautes etudes de defense nationale La relation transatlantique, valeure ou puissances?. Paris, 2004, 11p.

Constantinesco V., Kovar J. S. Traites instituant la CEE commentaire article par article, Economica, Paris, 1992, 228 p.

Cox M., The Trans-Atlantic Relationship in the Post-Cold War International Relations. Budapest, Central European University, 2004, 21 p.

De ce avem nevoie de NATO?. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, ianuarie 2009, p. 14

Dicționarul de drept internațional umanitar. Chișinău: Pontos, 2007, 360 p.

Dieter M. Wyn R. Introduction, În: Dieter Mahncke, Wyn Rees, Wayne C. Thompson, Redefining Transatlantic Security Relations: The Chalenge of Change, Manchester University Press, Manchester, 2004, 230 p.

Duke S. Politica Externă și de Securitate Comună. Provocările extinderii Uniunii Europene, București: Editura Economică, 2004, 44p.

Dungaciu D. Neutralitatea față de UE?. Chișinău: Timpul, 6 martie 2009, p.6

Dungaciu D. Organizații de securitate. Suport de curs. București, 2007, 57 p.

Durandin C. Statele Unite, mare putere europeană. Chișinău: Cartier, 2007, 335 p.

Duță P.D., Instituții de securitate (parte generală), Sibiu: Editura Techno Media, 2006, 296 p.

Duțu P., Poleanschi I. PESA și Politica de apărare și securitate a statelor membre ale Uniunii Europene, În: Impact strategic, nr. 3/2007, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007, p. 28 – 37

Enăchescu L. Transformarea NATO și evoluția Parteneriatului Euro-Atlantic. În: Sfera Politicii nr. 119, 2005, p. 39 – 43

Eșanu C. Relațiile transatlantice: Evoluții și perspective. În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 79 – 85.

European Commision Eurobarometer, Public Opinion in the European Union, Report Number 56, Oct – Nov 2001, Brussels.

Evoluția Politicii Externe a Republicii Moldova (1998 – 2008). Editura CARDIDACT, Chișinău, 2009, 192 p.

Ferrero-Waldner B. Uniunea Europeană este prietenul vostru. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.2(43), februarie 2008, p. 1-2

Fukuyama F. Sfârșitul istoriei și ultimul om. București: Editura Paideia, 2008, 304 p.

Ghica L. Al., Zulean M. Politica de securitate națională. Iași: Polirom, 2007, 326 p.

Gompert D.C., Larrabee F. St. America and Europe: a partnership for a new era. Cambridge: Cambridge University Press, 1997, 276 p.

Gordon P. H., „The Western European Union and NATO’s „Europeanisation””, În: Philip H. Gordon (ed.), NATO’s Transformation, Rowman & Littlefield, Lanham, 1997, 306 p.

Gorincioi R., Elaborarea noii concepții de securitate națională prin prisma cooperării cu Alianța Nord Atlantică. Chișinău, În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 14 – 26.

Gourlay C. European Union Procedures and Resources for Crisis Management, In International Peacekeeping, Vol. 11, No.3, 2004, p. 404 – 421

Gowan P. Cooperation and conflict in transatlantic relations after the cold war. London: Taylor & Francis LTD, 2003, 16 p.

Gudâm A. Republicа Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri. Chișinău: TACIS, 2002, 63 p.

Ham P. van Europe’s New Defense Ambitions: Implications for NATO, the US, and Russia, George C. Marshall European Centre for Security Studies, The Marshall Center Papers No.1, April 30, 2000, 45 p.

Hauser G., Kernic F. European Security in Transition, Hampshire: Ashgate Publishing Limited, 2006, 219 p.

Heisbourg F. L’Europe de la defense dans l’Alliance atlantique, În: Politique Etrangere, no. 2, 1999, 297 p.

Henry C., Lodge and the League of Nations, James Hewes Jr. Proceedings of the American Philosophical Society, Vol. 114, No. 4 August, 1970, p. 255

Hildegard P. Converging Elements Between the Processes of Romania’s Accession to the European and Euro-Atlantic Structures, Romania-NATO, 2002, 179 p.

Hoaglan J. All aboard in Afganistan, În: Washington Post, 20 noiembrie 2001, p.23

Hoffman S. The crisis in transatlantic relations, În: Gustav Lindstrom (ed.), Shift or Rift: Assesing US-EU relations after Iraq, EU Institute for Security Studies, Paris, 2003, p. 13 – 20

Hoffman St. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii politicii internaționale. Chișinău: Știința, 1999, 418 p.

Horvath Z. Manuel sur l’Union Europeene. Deuxieme edition en francais. Assemblee nationale hongroise, 2007, p. 658

Hulsman J.C., Cherry Picking is the future of the Transatlantic Relations, În: Terhi Suominen, Eero Kytomaa, The United States and the World, Nr.4, Atlantic Council of Finland, Helsinki, 2004, 95 p.

Huluban S. The European Security and Defence Policy from the Strategic Theory Perspective. În: Sfera Politicii, nr. 113 anul XII, 2004, p. 47 – 54

Hutchings R. L. American Diplomacy and the End of the Cold War. An Insider’s Account of U.S. Policy in Europe, 1989 – 1992. Washington, D.C.: 1997, 488 p.

Inacker M. Preparing for Enlargement New Members, New Missions, În: Cristina V. Balis, Beyond the NATO Prague Summit, Centre for Strategic and International Studies, Conference Report, Washington, 2002, p, 9 – 17

James E. Towards a New Transatlantic Relationship, În: European Business Journal, London, 1993, vol. 5, nr.3, p. 34 – 41

Joffe J. ’Bismarck’ or ‘Britain’? Toward an American Grand Strategy after Bipolarity. În: International Security, Vol. 19, No. 4, 1995, p, 94 – 117.

Kagan R. “The US – Europe Divide”. În: Washington Post, 26 May 2002

Kagan R. Despre paradis și putere: America și Europa în noua ordine mondială. Editura Antet, București, 2005, p. 136

Kagan R. Paradise and Power: America and Europe in the New World Order. London: Atlantic Books, 2003, p.136

Kolodziej E. A., Securitatea și relațiile internaționale. Iași: Polirom, 2007, 431 p.

L’étude Transatlantic Trends. Paris: German Marshall Fund France, 2004, 4 p.

Largentaye B. de – L’avenir de la relation transatlantique à la lumière de la crise irakienne. În: La revue internationale et strategique, Nr. 53, 2004, p. 63 – 72

Lumea în 2020. O schiță a viitorului global prezentată de Consiliul Național de Informații al SUA. Chișinău: Cartier, 2008, 247 p.

Mac M. Europe and the Atlantic Relationship: Issues of Identity, Security and Power, Basingstoke, England, 2000, 134 p.

Manole D. Politica europeană a “noii vecinătăți” și impactul ei asupra Republicii Moldova. În: moldoscopie Nr.2 (XXVI), 2004, p.154 – 162

Manualul NATO. Ediția celei de a 50-a aniversări. Bruxelles: NATO, 1999, 410 p.

Miroiu A. Ungureanu R.S. Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, 350 p.

Moga T. L. Prezentare: România și Republica Moldova în context regional: aspecte economice și comerciale. Regiunea Mării Negre. În cadrul seminarului Jean Monnet „Romania and Republic of Moldova in a regional context”, 22 – 25 aprilie 2010, Chișinău.

Moisi D. The real crisis over the Atlantic, În: Foreign Affairs, Vol. 80, Nr. 4, iulie/august 2001, p. 149 – 153

Mowle Thomas S. Allies at Odds? The United States and The European Union, Palgarve, New Zork, 2004, 240 p.

Mureșan L. Riscuri și provocări în scenariile și strategiile ante și post Praga 2002, În: “Colocviu Strategic”, nr.6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate, p. 19 – 29.

Mureșan M. Văduva G. Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, București: Editura UNAp „Carol I”, 2005, 219 p.

N.A.T.O. Handbook, NATO Office of Information and Press, Bruxelles, 2001, 204 p.

Nantoi O. Cazul Republicii Moldova: ce ar putea face UE și SUA?. Chișinău, 29 octombrie 2005, 11 p.

Nye J. S. Jr. Soft power. The means to success in world politics. New York: Public Afairs, 2004, 191 p.

Nye J. S. The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go it Alone. New York: Oxford University Press, 2003, p. 208

Offner J. L. An Unwanted War: The Diplomacy of the United States and Spain over Cuba, 1895–1898, University of North Carolina Press, 1992, 320 p.

Ognyan M. „Calitatea de membru al NATO e un certificat al securității…”. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.9(50), decembrie 2008, p.15

Phyllis B. US Foreign Policy and the September 11th Crisis, Olive Branch Press, New York, 2003, p. 264

Pirnea V. Dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005, 44 p.

Pletcher D. M. The Diplomacy of Annexation: Texas, Oregon, and the Mexican War. Columbia, Missouri: University of Missouri Press, 1973, 656 p.

Pop A. Prezentare: Regiunea Mării Negre. În cadrul seminarului Jean Monnet „Romania and Republic of Moldova in a regional context”, 22 – 25 aprilie 2010, Chișinău.

Popa V., Dolghin N. NATO și UE. Determinări și finalități, București: Editura UNAP, 2004, 228 p.

Popescu N. Scenarii ale extinderii NATO. Chișinău, Institutul de Politici Publice, 2002, 32 p.

Pușcaș V. The Accession Negotiations to the European Union and the Euro-Atlantic Integration Process, Romania-NATO, Tomorrow's Romania Publishing House, 2002, 187 p.

Reforma Sectorului de Securitate în Republica Moldova: Consolidarea controlului asupra sectorului de securitate. Olanda: Centrul pentru Studii Europene de Securitate (CESS), 2009, 116 p.

Rotfeld A. D., Europe: The Institutionalized Security Process, În: SIPRI Yearbook 1999, Stockholm International Peace Research Institute, 1999, 295 p.

Rusu P. Dicționar de terminologie uzuală diplomatică și de drept internațional. București: Cartea Universitară, 2004, 287 p.

Saca V. Republica Moldova și Uniunea Europeană: de la parteneriat la politica de vecinătate. Chișinău: În Studii internaționale din Moldova, Nr. 1, 2006, p. 48 – 57

Saca V., Cebotari S. Republica Moldova între statutul de neutralitate și aderare la NATO. Chișinău: În Studii internaționale din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 66 – 73

Schulzinger R. D. American diplomacy in the twentieth century. Oxford, Oxford University Press, 1994, 437 p.

Serafimescu I., Manea O. Schimbarea numită Obama. O evaluare ideologică de ambele părți ale Atlanticului. p. 105 – 120.

Serebrian O. Dicționar de geopolitică. Polirom, Iași, 2006, 339 p.

Serebrian O. Perspectivele geostrategice ale Republicii Moldova. Chișinău, În Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 34 – 54.

Sgard J., Jabko N. Des épines dans la relation transatlantique. În: Critique international, Nr. 15, 2002, 3 p.

Sloan S. R. NATO, the European Union, and the Atlantic Community. The Transatlantic Bargain Reconsidered. Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, 2003, 287 p.

Sloan S. R., Sutter Robert G., Yost Casimir A. – The Use of U.S. Power implications for U.S. interests. Washington, D.C., Institute for the study of diplomacy Edmund A. Walsh School of Foreign Service, Georgetown University, 2004, 115 p.

Spinelli G. EUROFOR. Una nuova forza per l’Europa, În: Rivista Militare, no. 3/1997, p. 55 – 64

Standard Eurobarometer 59/Spring 2003 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 135

Standard Eurobarometer 60/Autumn 2003 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 85

Standard Eurobarometer 63/Spring 2005 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 65

Standard Eurobarometer 66/Autumn 2006 – TNS Opinion & Social. P. 179/184

Standard Eurobarometer 72/Autumn 2009 – TNS Opinion & Social. pag. 188

Stoian A.M. Relațiile SUA – UE la începutul secolului XXI: noile raporturi transatlantice, Iași: Lumen, 2006, 183 p.

Tămaș S. Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică. Ediția a II-a revăzută și adăugită, București: „Șansa” S.R.L., 1996, 415 p.

Triantaphzllou D. The interplay between the EU and the United States in the Balkans, În: Gustav Lindstrom (ed.), Shift or Rift: Assesing US-EU relationsafter Iraq, EU Institute for Securitz Studies, Paris, 2003, p. 191 – 206

Uscoi N. Oprea Gabriel, Studii de drept internațional umanitar, București: Editura Facultății de Drept, 2001, 256 p.

Ute Gabanyi A. Dr. – Neutralitatea Republicii Moldova. Seminar. MAE și IE al RM, Chișinău, 11 martie 2010.

Vaїsse M. Dicționar de relații internaționale. Secolul XX. Polirom, Iași, 2008, 398 p.

Văduva G. Dinamica parteneriatelor, București: Editura UNAp, 2004, 48 p.

Vinet G. Nouvelle Administration américaine et relations transatlantiques: changement et continuité. În: Défense nationale et sécurité collective: „60e anniversaire de l'OTAN”, Revue mensuelle, avril 2009, p. 126 – 131.

Wallace H., Wallace W., Pollack M. A., Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ed. a V-a, București, Institutul European din România, 2005, p. 325

Ward Ian The Challenges of European Union, Foreign and Security Policy: Retrospective and Prospective, New Castle Law School, 268 p.

Wohlforth W. C. Transatlantic Relations in a Unipolar World. În: Occasional Paper Series, Nr. 41, 2009, p. 3 – 12

Wright S. The United States and Persian Gulf Security: The Foundations of the War on Terror, Ithaca Press, 2007, 242 p.

Zoellick R. B., „A republican foreign policy”, Foreign Affairs, Vol. 79, Nr. 1, ianuarie/februarie 2000, p. 63 – 78

Aнаньeва E. “For who we are?” или “For what we do?” внeшпoлитичecкая пoлeмика в CШA. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 2, Mocква, 2005, p. 19 – 32

Кeннeди P. У CШA ocтанeтcя мeньшe дpyзeй и пoявитcя бoльшe вpагoв. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 3-4, Mocква, 2005, p. 129 – 144

Кpавчeнкo И. Eвpoпeйcкая пoлитика coceдcтва. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 12, Mocква, 2006, p. 67 – 77

Mанкамаpа P. Бeзpаccyдcтвo пoлиeикм CШA и HATO в oблаcти ядepнoгo opyжия. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 3-4, Mocква, 2005, p. 89 – 117

Hазаpия C., иcтopия мeждyнаpoдныx oтнoшeний и внeшнeй  пoлитики вeликиx дepжав в нoвeйшee вpeмя. Кишинeв, 2007, 687 p.

Уткин A.И. CШA и Eвpoпа: пepcпeктивы взаимooтнoшeний на pyбeжe вeкoв. Mocква, 2000, 192 p.

Фpeйзep К. Aмepика глазами eвpoпeйцeв. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 1, Mocква, 2005, p. 69 – 87

Цыганкoв П.A. Teopиа мeждyнаpoдныx oтнoшeний. Mocква: Гаpдаpики, 2007, 557 p.

Resurse Web:

Anul diplomatic 2008, MAEIE, http://mfa.gov.md/evenimente/472644,(accesat 17.12.2009)

Barbary Coast http://en.wikipedia.org/wiki/Barbary_Coast (accesat 14.01.2010)

Calhoun J. C. (1848). Conquest of Mexico. https://www.TeachingAmericanHistory.org (accesat 23.11.2009)

Cambridge Advanced Learner's Dictionary. http://dictionary.cambridge.org/dictionary/british/partner_1 (accesat 13.03.2010)

Centre National de Ressources Textueles et Lexicales, http://www.cnrtl.fr/definition/partenariat (accesat 13.03.2010)

Chantal F. V. de Les débats américains sur la relation transatlantique. http://www.robert-schuman.eu/question_europe.php?num=sy-128 (accesat 18.02.2010)

Chantal O. The New Transatlantic Security Network, http://www.aicgs.org/documents/oudraat.pdf (accesat 3.03.2010)

Cold War http://www.britannica.com/EBchecked/topic/125110/Cold-War (accesat 21.02.2010)

Declarația Întâlnirii Extraordinară a Consiliului a Consiliului European, 21.09.2001, Bruxelles, http://www.europarl.europa.eu/summits/pdf/bru_en.pdf (accesat 01.03.2010)

Declarația Întâlnirii Extraordinare a Consiliului European, 17.02.2003 http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/74554.pdf (accesat la 15.02.2010)

Dicționar Explicativ al Limbii Române – http://dexonline.ro/definitie/partener (accesat 19.01.2010)

Doctrina Monroe http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctrina_Monroe (accesat 14.01.2010)

Enăchescu L. NATO și Politica Europeană de Securitate și Apărare http://www.sferapoliticii.ro/sfera/123-124/art14-enachescu.html (accesat 1.04.2010)

Heisbourg F. "La France, l'Europe et les Etats-Unis". AFRI, 2002, volume III, http://www.afri-ct.org/IMG/pdf/heisb2001.pdf (accesat 05.04.2010)

Herpen M. H. Van Perspectiva relațiilor transatlantice. http://www.presamil.ro/OM/2004/44/pag%205.htm (10.01.2010)

Howard H.E., Leach H. Les Etats-Unis à la recherche d’un nouvel équilibre mondial. http://www.lalettrediplomatique.fr

Insulele Filipine https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/rp.html (accesat 23.11.2009)

La politique de sécurité et de défense de l’Union européenne; bilan d’étape, În: http://www.afri-ct.org/article.php3?id_article=468 (accesat 3.11.2009)

L'Hommedieu Jonathan The History of Transatlantic Relations Since 1898. http://www.soc.utu.fi/laitokset/poliittinenhistoria/ajankohtaista/europeanstudies/Jonathan1.pdf (accesat 09.01.2010)

Localizarea http://en.wikipedia.org/wiki/Containment (accesat 21.02.2010)

NATO și Uniunea Europeană: Cooperare și securitate http://www.nato.int/docu/review/2007/issue2/romanian/art6.html (accesat 10.01.2010)

Morzellec J. le, Defense européenne, În: http://www.cremoc.org/articles/defense-euro2001.pdf (accesat 29.04.2010)

Noua Agendă Transatlantică http://www.eurunion.org/partner/agenda.htm (accesat 29.04.2010)

Obama a anunțat retragerea trupelor SUA din Irak în 2010 http://www.mediafax.ro/externe/trupele-americane-vor-parasi-irakul-la-sfarsitul-lui-2011-5146742 (accesat 21.12.2010)

Popescu N. Calitatea Relațiilor dintre Moldova și SUA sau dintre Moldova și UE Va Depinde de Calitatea Reformelor din Moldova. 2008, http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=153&id=391 (accesat 19.10.2009)

Popescu N. Republica Moldova în sistemul de securitate European, Chișinău, Institutul de Politici Publice, 2002 www.ipp.md/files/Publicatii/2002/decembrie/N-Popescu.doc (accesat 19.10.2009)

Rolul NATO în cadrul evoluției construcției de securitate europene la începutul secolului XXI http://www.ccj.ro/display/rolul-nato-in-cadrul-evolutiei-constructiei-de-securitate-europene-la-inceputul-secolului-xxi (accesat 12.02.2010)

Strategia Europeana de Securitate, adoptată de Consiliul European de la Bruxelles,13 decembrie,2003 http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0075+0+DOC+XML+V0//RO (accesat 19.02.2010)

Summitul SUA-EU, Goteborg, 14 iunie 2001, http://www.eurunion.org/eu/index.php?option=com_content&task=view&id=1559&Itemid=59 (accesat 27.04.2010)

Summit-ul SUA-UE, Washington, 25.06.2003 Declarația lui Romano Prodi, http://ec.europa.eu/avservices/services/showShotlist.do?out=PDF&lg=En&id=60682 (accesat 12.12.2009)

The Alliance’s Strategic Concept, Washington, 23-24 aprilie 1999 http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm (accesat 1.04.2010)

The White House, The National Security Strategy of the United States of America. 2006, http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/nsc/nss/2006/ (accesat 01.12.2009)

Tratate bilaterale Republica Moldova – SUA, MAEIE, http://www.mfa.gov.md/tratate -bilaterale/(accesat 17.12.2009)

Уткин A.И. CШA — HATO — EC (Bашингтoн пpoвoдит peфopмy HATO). 1999, http://www.iskran.ru/russ/mag/utkin3.html (accesat 10.01.2010)

Anexe

Anexa Nr. 1

Diagrama Nr. 5

În opinia dumneavoastră, cine ar trebui să ia decizii privind politica europeană de apărare: guvernele naționale, NATO sau Uniunea Europeană? Evoluția răspunsurilor perioada 2001 – 2008

EuroBarometru – Sondaj realizat la comanda Comisiei Europene în perioada anilor 2001 – 2008.

Anexa Nr. 2

Diagrama Nr. 6

După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004

Tabelul Nr. 1 După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004

Anexa Nr. 3

Diagrama Nr. 7

Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la UE, Dvs. ați vota pro sau contra ?

Evoluția răspunsurilor perioada 2003 – 2008

BOP realizate de IMAS-INC în perioada anilor 2003 – 2008

Analiza de conținut Anexa Nr. 4

Tabelul Nr. 2 Perspectivele dezvoltării relațiilor Republicii Moldova cu UE

Tabelul 3 Relațiile Republicii Moldova cu NATO

Unitatea de înregistrare: cuvântul.

Unitatea de context: alineatul

Unitatea de numărare: pagina

Date tehnice: 4 pagini, 10 alineate, 1580 cuvinte, 1614760 caractere, 1615550 caractere (cu spații libere).

Analiza tendinței AT=F-D/T * 100% unde este F – numărul de unități pozitive

D – numărul de unități negative

T – numărul total de unități înregistrate

Analiza tendinței: Perspectivele dezvoltării relațiilor Republicii Moldova cu UE

AT1= F1 – D1/T1 * 100%

F1= FA+ FB+ Fc+ FD+ FE= (1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1)

F1= 5+8+10+5+5 = 33

D1= DA+ DB+ Dc+ DD+ DE= (1) + (0) + (1+1) + (1) + (1+1)

D1= 1+0+2+1+2 = 6

T1= TA+ TB+ Tc+ TD+ TE= 6 + 8 + 12 + 6 + 7

T1=39

AT1= 33-6/39 *100% = 0,7 * 100% = 70 %

Analiza tendinței: Relațiile Republicii Moldova cu NATO

AT2= F2 – D2/T2 * 100%

F2= FA+ FB+ Fc+ FD+ FE= (1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1)

F2= 8+8+6+9+5 = 36

D2= DA+ DB+ Dc+ DD+ DE= (0) + (1+1) + (1+1) + (0) + (1+1)

D2= 0+2+2+0+2 = 6

T2= TA+ TB+ Tc+ TD+ TE= 8 + 10 + 6 + 9 + 7

T2=40

AT2= 36-6/40 *100% = 0,75 * 100% = 75 %

Concluzie: În urma realizării analizei de conținut a discursurilor reprezentanților principalelor partidelor politice din Republica Moldova, am ajuns la concluzia că tendința mesajului exprimat de aceștia este unu pozitivist care depășește în mediu 70 % din discurs. Aceștia poziționează favorabil în cazul dat cooperarea cu cele două organizații internaționale care în viziunea lor va spori gradul de securitate al RM. Unii respondenții susțin ideea colaborării și ne aderării la NATO. Respondenții accentuează necesitatea realizării intereselor naționale, realizarea reformelor în contextul parteneriatului RM cu UE și NATO. Printre cele mai utilizate sintagme putem distinge: libertatea circulație, negocieri, liber schimb, aderare, angajamente, interese naționale, sistem de securitate, conflict transnistrean, NATO, UE, dezvoltare economică, reglementarea conflictului transnistrean. Utilizarea frecventă a acestor termeni ne-a făcut să concluzionăm că elita politică dorește mai mult o implicare externă în găsirea anumitor soluții de ordin economic, social, și al securității decât să găsească soluția la nivel național. Clasa politică optează pentru cele patru libertăți ale UE, dar foarte puțin se referă la capitolul calității angajamentelor și reformelor.

Anexa Nr. 5

Analiza SWOT

Evaluarea parteneriatului euroatlantic

Anexa Nr. 6

Analiza SWOT

Evaluarea relațiilor Republicii Moldova și partenerii euroatlantice (NATO, UE, SUA)

Anexa Nr. 7

Ancheta de opinie în bază de interviu

Tematica: Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

Scopul: Cercetarea realizărilor în cadrul parteneriatului RM cu UE,NATO și SUA în determinarea principalelor lacune ce frânează ascensiunea acestor relații, și determinarea posibilelor evoluții a parteneriatelor cu statele sus numite.

Data: 7 – 12 mai 20010.

Locul: or. Chișinău, str. 31 august 1989, 80, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova.

Eșantion: patru specialiști, angajați ai MAE și IE.

Eugen Revenco – Director de programe al Asociației pentru Politică Externă

Gheorghe Cucoș – Șef adjunct Direcția Legislație Comunitară

Dorin Panfil – Șef Direcție NATO și Cooperare Politico – Militară

Vitalie Rusu – Șef Direcție OSCE și Securitate Internațională

Concluzii: La nouăsprezece ani de la obținerea independenței Republica Moldova rămâne a fi dominată la capitolul securității de către Federația Rusă. Nici chiar statutul de neutralitate consfințit în Constituția RM la 1994 nu a reușit să păstreze integritatea acestui stat, și nici retragerea forțelor armate ruse. În ciuda aspirațiilor RM de aderare la UE și a realizărilor în cadrul parteneriatului cu NATO,UE și SUA, RM se confruntă în continuare cu probleme de securitate națională, un sistem judiciar ne ajustat la normele UE, corupția, libertatea mass-media, climatul investițional ne favorabil, conflictul nistrean, instabilitatea clasei politice de la Chișinău. În atingerea scopurilor vectorului european, Rusia este acea piedică care frânează accelerarea proceselor de reformă prin influențarea clasei politice în luarea de decizii și menținerea în stare amorfă a conflictului nistrean. Conflictul nistrean este o sursă de insecuritate pentru RM și pentru regiunea Mării Negre, astfel RM e necesar să genereze securitate în zonă nu doar un consumator al acesteia. Relația RM cu NATO se va axa pe cooperare, dar nu și aderarea la Alianță, altfel riscăm să tensionăm conflictul nistrean. Cooperarea se va axa pe domeniile: umanitar, științific, social, ecologic, prevenirea și combaterea terorismului pentru că în perspectiva RM poate deveni ținta unor atacuri. Relația RM cu UE considerăm că trebuie să fie una în ascendență pentru realizarea dezideratului de aderare la UE, dar cu condiția realizării reformelor calitative versus celor cantitative. Relația RM cu SUA trebuie să constituie o prioritate a politicii externe a RM, pentru că SUA este partenerul strategic al Republicii Moldova în soluționarea problemelor de securitate și integritate teritorială.

În final menționăm că stabilizarea politică a RM constituie un deziderat în realizarea obiectivelor de aderare la UE și soluționarea pe cale pașnică a conflictului nistrean, ceea ce va genera stabilitate și securitate la nivel național și regional.

Tabelul Nr. 4 Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

Referințe bibliografice:

Acte normative internaționale și interne:

Concepția politicii externe a Republicii Moldova (direcții principale de activitate) din 8 februarie 1995. Nr. 368 – XVI // „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 1995, martie, Nr.4.

Concepția securității naționale a Republicii Moldova din 22 mai 2008. Nr.112-XVI Monitorul Oficial, 03 iunie 2008, Nr.97-98.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, (cu modificări și completări la 01 septembrie 2006), Chișinău, 61 p.

Planul individual de acțiuni al parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO.

Politica Europeană de securitate și apărare. București: Institutul European din Romania, 2005, 16 p.

Strategia Securității Naționale a Republicii Moldova. (Proiect).

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007. Luxembourg, 2007, 274 p.

Cărți și publicații periodice:

Albu N., Structura și procesul securității naționale. CID NATO, Chișinău, 15 aprilie, 2010, p. 36

Armașu V.Rolul NATO în procesul de implementare a politicii antiteroriste a Republicii Moldova. Chișinău, În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 30 – 34.

Athanassopoulou E. Transatlantic relations caught up by reality. În: Journal of Transatlantic Studies, Volume 4, 2006, p. 111 – 136

Barometru de Opinie Publică, realizat de IMAS-INC, în noiembrie 2009, Chișinău, 120 p.

Bărbulescu I. G. UE. Politicile extinderii, București: Editura Tritonic, 2005, 384 p.

Bentegeat H. L’Alliance et l’Union. În: Défense nationale et sécurité collective: „60e anniversaire de l'OTAN”, Revue mensuelle, avril 2009, p. 17 – 24.

Berbeca V. Argumente în favoarea aderării Republicii Moldova la NATO. Chișinău: În Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 60 – 65.

Bidu I.Meridiane de securitate, București: Editura Academiei Naționale de Informații, 2003, 198 p.

Biro D. Transatlantic relations – how useful is the Mars-Venus metaphor?. Bucharest: NATO Studies Center, 2003, 31 p.

Blackwill R. D. The Future of Transatlantic Relations. Council on Foreign Relations, 1999, 20 p.

Bozo F. La relation transatlantique et la “longue” guerre contre le terrorisme. Paris: Politique étrangère, 2/2002, p. 337 – 351

Bretherton C. and Vogler J. The European Union as a Global Actor, Routledge, London and New York, 1999, 316 p.

Brzezinski Z. Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice. București: Univers Enciclopedic, 2000, 240 p.

Bucuroiu M. Influențele geopolitice ale războiului din Iraq. București: ASE, 2006, 49 p.

Burian Al. Teoria relațiilor internaționale. Ediția a III-a (revăzută și adăugită). Chișinău: CEP USM, 2008, 618 p.

Căldare Gh. O nouă etapă în relațiile moldo-americane. Chișinău: În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 74 – 79.

Călin-Radu A., Bereschi Z. Presidency European Union Foreign, Security and Defence Policy, Basic Documents, Progress Report to the Helsinki European Council on Strenghtening the Common European Policy on Security and Defence, Institute for Security Studies 2003, p. 319

Cebotari S. Politica externă a Republicii Moldova în contextual proceselor integraționiste: interese și priorități. Autoreferat la teza de doctor, Chișinău, 2007, 23 p.

Chagnolland D. Dicționar al vieții politice și sociale. București: All Educațional, 1999, 224 p.

Charles W. K. Jr., Wittkopf E. R. Word Politics. Trend and Transformations, St. Martin’s Press, New York, 1995, p.632

Chirilă V. Neutralitatea „pe veci”?. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.2(43), februarie 2008, p. 6

Chirilă V. Parteneriatul Estic, o posibilă etapă de tranziție spre aderarea la UE. Chișinău: Integrarea Europeană pas cu pas, ianuarie 2009, p. 18 – 19

Ciașcai Gh. Criza relațiilor transatlantice, În: Sfera Politicii, 2003, p. 25-28

Ciobu E. Trăsăturile principale ale sistemului actual internațional de state. Chișinău: În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr.3(4), 2007, p. 134 – 152.

Cohen-Tanugi L. Alliance at risk: The United States and Europe since september 11, John Hopkins University Press, Baltimore, 2003, 140 p.

Collester J. B. Cum s-a strecurat apărarea în PESC: Uniunea Europei Occidentale (UEO) și identitatea apărării și securității europene (IASE), În: Maria Green Cowles și Michael Smith, Starea Uniunii Europene: Risc, reformă, rezistență, relansare, Vol.5, Editura Club Europa, 2002, p. 421

Comité d'Analyse et de Réflexion sur l'Actualité de l'Institut des hautes etudes de defense nationale La relation transatlantique, valeure ou puissances?. Paris, 2004, 11p.

Constantinesco V., Kovar J. S. Traites instituant la CEE commentaire article par article, Economica, Paris, 1992, 228 p.

Cox M., The Trans-Atlantic Relationship in the Post-Cold War International Relations. Budapest, Central European University, 2004, 21 p.

De ce avem nevoie de NATO?. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, ianuarie 2009, p. 14

Dicționarul de drept internațional umanitar. Chișinău: Pontos, 2007, 360 p.

Dieter M. Wyn R. Introduction, În: Dieter Mahncke, Wyn Rees, Wayne C. Thompson, Redefining Transatlantic Security Relations: The Chalenge of Change, Manchester University Press, Manchester, 2004, 230 p.

Duke S. Politica Externă și de Securitate Comună. Provocările extinderii Uniunii Europene, București: Editura Economică, 2004, 44p.

Dungaciu D. Neutralitatea față de UE?. Chișinău: Timpul, 6 martie 2009, p.6

Dungaciu D. Organizații de securitate. Suport de curs. București, 2007, 57 p.

Durandin C. Statele Unite, mare putere europeană. Chișinău: Cartier, 2007, 335 p.

Duță P.D., Instituții de securitate (parte generală), Sibiu: Editura Techno Media, 2006, 296 p.

Duțu P., Poleanschi I. PESA și Politica de apărare și securitate a statelor membre ale Uniunii Europene, În: Impact strategic, nr. 3/2007, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007, p. 28 – 37

Enăchescu L. Transformarea NATO și evoluția Parteneriatului Euro-Atlantic. În: Sfera Politicii nr. 119, 2005, p. 39 – 43

Eșanu C. Relațiile transatlantice: Evoluții și perspective. În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 79 – 85.

European Commision Eurobarometer, Public Opinion in the European Union, Report Number 56, Oct – Nov 2001, Brussels.

Evoluția Politicii Externe a Republicii Moldova (1998 – 2008). Editura CARDIDACT, Chișinău, 2009, 192 p.

Ferrero-Waldner B. Uniunea Europeană este prietenul vostru. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.2(43), februarie 2008, p. 1-2

Fukuyama F. Sfârșitul istoriei și ultimul om. București: Editura Paideia, 2008, 304 p.

Ghica L. Al., Zulean M. Politica de securitate națională. Iași: Polirom, 2007, 326 p.

Gompert D.C., Larrabee F. St. America and Europe: a partnership for a new era. Cambridge: Cambridge University Press, 1997, 276 p.

Gordon P. H., „The Western European Union and NATO’s „Europeanisation””, În: Philip H. Gordon (ed.), NATO’s Transformation, Rowman & Littlefield, Lanham, 1997, 306 p.

Gorincioi R., Elaborarea noii concepții de securitate națională prin prisma cooperării cu Alianța Nord Atlantică. Chișinău, În: Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 14 – 26.

Gourlay C. European Union Procedures and Resources for Crisis Management, In International Peacekeeping, Vol. 11, No.3, 2004, p. 404 – 421

Gowan P. Cooperation and conflict in transatlantic relations after the cold war. London: Taylor & Francis LTD, 2003, 16 p.

Gudâm A. Republicа Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri. Chișinău: TACIS, 2002, 63 p.

Ham P. van Europe’s New Defense Ambitions: Implications for NATO, the US, and Russia, George C. Marshall European Centre for Security Studies, The Marshall Center Papers No.1, April 30, 2000, 45 p.

Hauser G., Kernic F. European Security in Transition, Hampshire: Ashgate Publishing Limited, 2006, 219 p.

Heisbourg F. L’Europe de la defense dans l’Alliance atlantique, În: Politique Etrangere, no. 2, 1999, 297 p.

Henry C., Lodge and the League of Nations, James Hewes Jr. Proceedings of the American Philosophical Society, Vol. 114, No. 4 August, 1970, p. 255

Hildegard P. Converging Elements Between the Processes of Romania’s Accession to the European and Euro-Atlantic Structures, Romania-NATO, 2002, 179 p.

Hoaglan J. All aboard in Afganistan, În: Washington Post, 20 noiembrie 2001, p.23

Hoffman S. The crisis in transatlantic relations, În: Gustav Lindstrom (ed.), Shift or Rift: Assesing US-EU relations after Iraq, EU Institute for Security Studies, Paris, 2003, p. 13 – 20

Hoffman St. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii politicii internaționale. Chișinău: Știința, 1999, 418 p.

Horvath Z. Manuel sur l’Union Europeene. Deuxieme edition en francais. Assemblee nationale hongroise, 2007, p. 658

Hulsman J.C., Cherry Picking is the future of the Transatlantic Relations, În: Terhi Suominen, Eero Kytomaa, The United States and the World, Nr.4, Atlantic Council of Finland, Helsinki, 2004, 95 p.

Huluban S. The European Security and Defence Policy from the Strategic Theory Perspective. În: Sfera Politicii, nr. 113 anul XII, 2004, p. 47 – 54

Hutchings R. L. American Diplomacy and the End of the Cold War. An Insider’s Account of U.S. Policy in Europe, 1989 – 1992. Washington, D.C.: 1997, 488 p.

Inacker M. Preparing for Enlargement New Members, New Missions, În: Cristina V. Balis, Beyond the NATO Prague Summit, Centre for Strategic and International Studies, Conference Report, Washington, 2002, p, 9 – 17

James E. Towards a New Transatlantic Relationship, În: European Business Journal, London, 1993, vol. 5, nr.3, p. 34 – 41

Joffe J. ’Bismarck’ or ‘Britain’? Toward an American Grand Strategy after Bipolarity. În: International Security, Vol. 19, No. 4, 1995, p, 94 – 117.

Kagan R. “The US – Europe Divide”. În: Washington Post, 26 May 2002

Kagan R. Despre paradis și putere: America și Europa în noua ordine mondială. Editura Antet, București, 2005, p. 136

Kagan R. Paradise and Power: America and Europe in the New World Order. London: Atlantic Books, 2003, p.136

Kolodziej E. A., Securitatea și relațiile internaționale. Iași: Polirom, 2007, 431 p.

L’étude Transatlantic Trends. Paris: German Marshall Fund France, 2004, 4 p.

Largentaye B. de – L’avenir de la relation transatlantique à la lumière de la crise irakienne. În: La revue internationale et strategique, Nr. 53, 2004, p. 63 – 72

Lumea în 2020. O schiță a viitorului global prezentată de Consiliul Național de Informații al SUA. Chișinău: Cartier, 2008, 247 p.

Mac M. Europe and the Atlantic Relationship: Issues of Identity, Security and Power, Basingstoke, England, 2000, 134 p.

Manole D. Politica europeană a “noii vecinătăți” și impactul ei asupra Republicii Moldova. În: moldoscopie Nr.2 (XXVI), 2004, p.154 – 162

Manualul NATO. Ediția celei de a 50-a aniversări. Bruxelles: NATO, 1999, 410 p.

Miroiu A. Ungureanu R.S. Manual de relații internaționale. Iași: Polirom, 2006, 350 p.

Moga T. L. Prezentare: România și Republica Moldova în context regional: aspecte economice și comerciale. Regiunea Mării Negre. În cadrul seminarului Jean Monnet „Romania and Republic of Moldova in a regional context”, 22 – 25 aprilie 2010, Chișinău.

Moisi D. The real crisis over the Atlantic, În: Foreign Affairs, Vol. 80, Nr. 4, iulie/august 2001, p. 149 – 153

Mowle Thomas S. Allies at Odds? The United States and The European Union, Palgarve, New Zork, 2004, 240 p.

Mureșan L. Riscuri și provocări în scenariile și strategiile ante și post Praga 2002, În: “Colocviu Strategic”, nr.6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate, p. 19 – 29.

Mureșan M. Văduva G. Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, București: Editura UNAp „Carol I”, 2005, 219 p.

N.A.T.O. Handbook, NATO Office of Information and Press, Bruxelles, 2001, 204 p.

Nantoi O. Cazul Republicii Moldova: ce ar putea face UE și SUA?. Chișinău, 29 octombrie 2005, 11 p.

Nye J. S. Jr. Soft power. The means to success in world politics. New York: Public Afairs, 2004, 191 p.

Nye J. S. The Paradox of American Power: Why the World’s Only Superpower Can’t Go it Alone. New York: Oxford University Press, 2003, p. 208

Offner J. L. An Unwanted War: The Diplomacy of the United States and Spain over Cuba, 1895–1898, University of North Carolina Press, 1992, 320 p.

Ognyan M. „Calitatea de membru al NATO e un certificat al securității…”. Chișinău, În: Integrarea Europeană pas cu pas, Nr.9(50), decembrie 2008, p.15

Phyllis B. US Foreign Policy and the September 11th Crisis, Olive Branch Press, New York, 2003, p. 264

Pirnea V. Dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii Europene, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2005, 44 p.

Pletcher D. M. The Diplomacy of Annexation: Texas, Oregon, and the Mexican War. Columbia, Missouri: University of Missouri Press, 1973, 656 p.

Pop A. Prezentare: Regiunea Mării Negre. În cadrul seminarului Jean Monnet „Romania and Republic of Moldova in a regional context”, 22 – 25 aprilie 2010, Chișinău.

Popa V., Dolghin N. NATO și UE. Determinări și finalități, București: Editura UNAP, 2004, 228 p.

Popescu N. Scenarii ale extinderii NATO. Chișinău, Institutul de Politici Publice, 2002, 32 p.

Pușcaș V. The Accession Negotiations to the European Union and the Euro-Atlantic Integration Process, Romania-NATO, Tomorrow's Romania Publishing House, 2002, 187 p.

Reforma Sectorului de Securitate în Republica Moldova: Consolidarea controlului asupra sectorului de securitate. Olanda: Centrul pentru Studii Europene de Securitate (CESS), 2009, 116 p.

Rotfeld A. D., Europe: The Institutionalized Security Process, În: SIPRI Yearbook 1999, Stockholm International Peace Research Institute, 1999, 295 p.

Rusu P. Dicționar de terminologie uzuală diplomatică și de drept internațional. București: Cartea Universitară, 2004, 287 p.

Saca V. Republica Moldova și Uniunea Europeană: de la parteneriat la politica de vecinătate. Chișinău: În Studii internaționale din Moldova, Nr. 1, 2006, p. 48 – 57

Saca V., Cebotari S. Republica Moldova între statutul de neutralitate și aderare la NATO. Chișinău: În Studii internaționale din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 66 – 73

Schulzinger R. D. American diplomacy in the twentieth century. Oxford, Oxford University Press, 1994, 437 p.

Serafimescu I., Manea O. Schimbarea numită Obama. O evaluare ideologică de ambele părți ale Atlanticului. p. 105 – 120.

Serebrian O. Dicționar de geopolitică. Polirom, Iași, 2006, 339 p.

Serebrian O. Perspectivele geostrategice ale Republicii Moldova. Chișinău, În Studii internaționale viziuni din Moldova, Nr. 3(4), 2007, p. 34 – 54.

Sgard J., Jabko N. Des épines dans la relation transatlantique. În: Critique international, Nr. 15, 2002, 3 p.

Sloan S. R. NATO, the European Union, and the Atlantic Community. The Transatlantic Bargain Reconsidered. Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, 2003, 287 p.

Sloan S. R., Sutter Robert G., Yost Casimir A. – The Use of U.S. Power implications for U.S. interests. Washington, D.C., Institute for the study of diplomacy Edmund A. Walsh School of Foreign Service, Georgetown University, 2004, 115 p.

Spinelli G. EUROFOR. Una nuova forza per l’Europa, În: Rivista Militare, no. 3/1997, p. 55 – 64

Standard Eurobarometer 59/Spring 2003 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 135

Standard Eurobarometer 60/Autumn 2003 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 85

Standard Eurobarometer 63/Spring 2005 – European Opinion Research Group EEIG. pag. 65

Standard Eurobarometer 66/Autumn 2006 – TNS Opinion & Social. P. 179/184

Standard Eurobarometer 72/Autumn 2009 – TNS Opinion & Social. pag. 188

Stoian A.M. Relațiile SUA – UE la începutul secolului XXI: noile raporturi transatlantice, Iași: Lumen, 2006, 183 p.

Tămaș S. Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică. Ediția a II-a revăzută și adăugită, București: „Șansa” S.R.L., 1996, 415 p.

Triantaphzllou D. The interplay between the EU and the United States in the Balkans, În: Gustav Lindstrom (ed.), Shift or Rift: Assesing US-EU relationsafter Iraq, EU Institute for Securitz Studies, Paris, 2003, p. 191 – 206

Uscoi N. Oprea Gabriel, Studii de drept internațional umanitar, București: Editura Facultății de Drept, 2001, 256 p.

Ute Gabanyi A. Dr. – Neutralitatea Republicii Moldova. Seminar. MAE și IE al RM, Chișinău, 11 martie 2010.

Vaїsse M. Dicționar de relații internaționale. Secolul XX. Polirom, Iași, 2008, 398 p.

Văduva G. Dinamica parteneriatelor, București: Editura UNAp, 2004, 48 p.

Vinet G. Nouvelle Administration américaine et relations transatlantiques: changement et continuité. În: Défense nationale et sécurité collective: „60e anniversaire de l'OTAN”, Revue mensuelle, avril 2009, p. 126 – 131.

Wallace H., Wallace W., Pollack M. A., Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ed. a V-a, București, Institutul European din România, 2005, p. 325

Ward Ian The Challenges of European Union, Foreign and Security Policy: Retrospective and Prospective, New Castle Law School, 268 p.

Wohlforth W. C. Transatlantic Relations in a Unipolar World. În: Occasional Paper Series, Nr. 41, 2009, p. 3 – 12

Wright S. The United States and Persian Gulf Security: The Foundations of the War on Terror, Ithaca Press, 2007, 242 p.

Zoellick R. B., „A republican foreign policy”, Foreign Affairs, Vol. 79, Nr. 1, ianuarie/februarie 2000, p. 63 – 78

Aнаньeва E. “For who we are?” или “For what we do?” внeшпoлитичecкая пoлeмика в CШA. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 2, Mocква, 2005, p. 19 – 32

Кeннeди P. У CШA ocтанeтcя мeньшe дpyзeй и пoявитcя бoльшe вpагoв. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 3-4, Mocква, 2005, p. 129 – 144

Кpавчeнкo И. Eвpoпeйcкая пoлитика coceдcтва. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 12, Mocква, 2006, p. 67 – 77

Mанкамаpа P. Бeзpаccyдcтвo пoлиeикм CШA и HATO в oблаcти ядepнoгo opyжия. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 3-4, Mocква, 2005, p. 89 – 117

Hазаpия C., иcтopия мeждyнаpoдныx oтнoшeний и внeшнeй  пoлитики вeликиx дepжав в нoвeйшee вpeмя. Кишинeв, 2007, 687 p.

Уткин A.И. CШA и Eвpoпа: пepcпeктивы взаимooтнoшeний на pyбeжe вeкoв. Mocква, 2000, 192 p.

Фpeйзep К. Aмepика глазами eвpoпeйцeв. În: Meждyнаpoдная Жизнь, № 1, Mocква, 2005, p. 69 – 87

Цыганкoв П.A. Teopиа мeждyнаpoдныx oтнoшeний. Mocква: Гаpдаpики, 2007, 557 p.

Resurse Web:

Anul diplomatic 2008, MAEIE, http://mfa.gov.md/evenimente/472644,(accesat 17.12.2009)

Barbary Coast http://en.wikipedia.org/wiki/Barbary_Coast (accesat 14.01.2010)

Calhoun J. C. (1848). Conquest of Mexico. https://www.TeachingAmericanHistory.org (accesat 23.11.2009)

Cambridge Advanced Learner's Dictionary. http://dictionary.cambridge.org/dictionary/british/partner_1 (accesat 13.03.2010)

Centre National de Ressources Textueles et Lexicales, http://www.cnrtl.fr/definition/partenariat (accesat 13.03.2010)

Chantal F. V. de Les débats américains sur la relation transatlantique. http://www.robert-schuman.eu/question_europe.php?num=sy-128 (accesat 18.02.2010)

Chantal O. The New Transatlantic Security Network, http://www.aicgs.org/documents/oudraat.pdf (accesat 3.03.2010)

Cold War http://www.britannica.com/EBchecked/topic/125110/Cold-War (accesat 21.02.2010)

Declarația Întâlnirii Extraordinară a Consiliului a Consiliului European, 21.09.2001, Bruxelles, http://www.europarl.europa.eu/summits/pdf/bru_en.pdf (accesat 01.03.2010)

Declarația Întâlnirii Extraordinare a Consiliului European, 17.02.2003 http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/74554.pdf (accesat la 15.02.2010)

Dicționar Explicativ al Limbii Române – http://dexonline.ro/definitie/partener (accesat 19.01.2010)

Doctrina Monroe http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctrina_Monroe (accesat 14.01.2010)

Enăchescu L. NATO și Politica Europeană de Securitate și Apărare http://www.sferapoliticii.ro/sfera/123-124/art14-enachescu.html (accesat 1.04.2010)

Heisbourg F. "La France, l'Europe et les Etats-Unis". AFRI, 2002, volume III, http://www.afri-ct.org/IMG/pdf/heisb2001.pdf (accesat 05.04.2010)

Herpen M. H. Van Perspectiva relațiilor transatlantice. http://www.presamil.ro/OM/2004/44/pag%205.htm (10.01.2010)

Howard H.E., Leach H. Les Etats-Unis à la recherche d’un nouvel équilibre mondial. http://www.lalettrediplomatique.fr

Insulele Filipine https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/rp.html (accesat 23.11.2009)

La politique de sécurité et de défense de l’Union européenne; bilan d’étape, În: http://www.afri-ct.org/article.php3?id_article=468 (accesat 3.11.2009)

L'Hommedieu Jonathan The History of Transatlantic Relations Since 1898. http://www.soc.utu.fi/laitokset/poliittinenhistoria/ajankohtaista/europeanstudies/Jonathan1.pdf (accesat 09.01.2010)

Localizarea http://en.wikipedia.org/wiki/Containment (accesat 21.02.2010)

NATO și Uniunea Europeană: Cooperare și securitate http://www.nato.int/docu/review/2007/issue2/romanian/art6.html (accesat 10.01.2010)

Morzellec J. le, Defense européenne, În: http://www.cremoc.org/articles/defense-euro2001.pdf (accesat 29.04.2010)

Noua Agendă Transatlantică http://www.eurunion.org/partner/agenda.htm (accesat 29.04.2010)

Obama a anunțat retragerea trupelor SUA din Irak în 2010 http://www.mediafax.ro/externe/trupele-americane-vor-parasi-irakul-la-sfarsitul-lui-2011-5146742 (accesat 21.12.2010)

Popescu N. Calitatea Relațiilor dintre Moldova și SUA sau dintre Moldova și UE Va Depinde de Calitatea Reformelor din Moldova. 2008, http://www.ape.md/libview.php?l=ro&idc=153&id=391 (accesat 19.10.2009)

Popescu N. Republica Moldova în sistemul de securitate European, Chișinău, Institutul de Politici Publice, 2002 www.ipp.md/files/Publicatii/2002/decembrie/N-Popescu.doc (accesat 19.10.2009)

Rolul NATO în cadrul evoluției construcției de securitate europene la începutul secolului XXI http://www.ccj.ro/display/rolul-nato-in-cadrul-evolutiei-constructiei-de-securitate-europene-la-inceputul-secolului-xxi (accesat 12.02.2010)

Strategia Europeana de Securitate, adoptată de Consiliul European de la Bruxelles,13 decembrie,2003 http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009-0075+0+DOC+XML+V0//RO (accesat 19.02.2010)

Summitul SUA-EU, Goteborg, 14 iunie 2001, http://www.eurunion.org/eu/index.php?option=com_content&task=view&id=1559&Itemid=59 (accesat 27.04.2010)

Summit-ul SUA-UE, Washington, 25.06.2003 Declarația lui Romano Prodi, http://ec.europa.eu/avservices/services/showShotlist.do?out=PDF&lg=En&id=60682 (accesat 12.12.2009)

The Alliance’s Strategic Concept, Washington, 23-24 aprilie 1999 http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm (accesat 1.04.2010)

The White House, The National Security Strategy of the United States of America. 2006, http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/nsc/nss/2006/ (accesat 01.12.2009)

Tratate bilaterale Republica Moldova – SUA, MAEIE, http://www.mfa.gov.md/tratate -bilaterale/(accesat 17.12.2009)

Уткин A.И. CШA — HATO — EC (Bашингтoн пpoвoдит peфopмy HATO). 1999, http://www.iskran.ru/russ/mag/utkin3.html (accesat 10.01.2010)

Anexe

Anexa Nr. 1

Diagrama Nr. 5

În opinia dumneavoastră, cine ar trebui să ia decizii privind politica europeană de apărare: guvernele naționale, NATO sau Uniunea Europeană? Evoluția răspunsurilor perioada 2001 – 2008

EuroBarometru – Sondaj realizat la comanda Comisiei Europene în perioada anilor 2001 – 2008.

Anexa Nr. 2

Diagrama Nr. 6

După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004

Tabelul Nr. 1 După părerea Dvs., care ar trebuie să fie orientarea țării noastre? Evoluția răspunsurilor perioada 2000 – 2004

Anexa Nr. 3

Diagrama Nr. 7

Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la UE, Dvs. ați vota pro sau contra ?

Evoluția răspunsurilor perioada 2003 – 2008

BOP realizate de IMAS-INC în perioada anilor 2003 – 2008

Analiza de conținut Anexa Nr. 4

Tabelul Nr. 2 Perspectivele dezvoltării relațiilor Republicii Moldova cu UE

Tabelul 3 Relațiile Republicii Moldova cu NATO

Unitatea de înregistrare: cuvântul.

Unitatea de context: alineatul

Unitatea de numărare: pagina

Date tehnice: 4 pagini, 10 alineate, 1580 cuvinte, 1614760 caractere, 1615550 caractere (cu spații libere).

Analiza tendinței AT=F-D/T * 100% unde este F – numărul de unități pozitive

D – numărul de unități negative

T – numărul total de unități înregistrate

Analiza tendinței: Perspectivele dezvoltării relațiilor Republicii Moldova cu UE

AT1= F1 – D1/T1 * 100%

F1= FA+ FB+ Fc+ FD+ FE= (1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1)

F1= 5+8+10+5+5 = 33

D1= DA+ DB+ Dc+ DD+ DE= (1) + (0) + (1+1) + (1) + (1+1)

D1= 1+0+2+1+2 = 6

T1= TA+ TB+ Tc+ TD+ TE= 6 + 8 + 12 + 6 + 7

T1=39

AT1= 33-6/39 *100% = 0,7 * 100% = 70 %

Analiza tendinței: Relațiile Republicii Moldova cu NATO

AT2= F2 – D2/T2 * 100%

F2= FA+ FB+ Fc+ FD+ FE= (1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1+1+1+1+1) + (1+1+1+1+1)

F2= 8+8+6+9+5 = 36

D2= DA+ DB+ Dc+ DD+ DE= (0) + (1+1) + (1+1) + (0) + (1+1)

D2= 0+2+2+0+2 = 6

T2= TA+ TB+ Tc+ TD+ TE= 8 + 10 + 6 + 9 + 7

T2=40

AT2= 36-6/40 *100% = 0,75 * 100% = 75 %

Concluzie: În urma realizării analizei de conținut a discursurilor reprezentanților principalelor partidelor politice din Republica Moldova, am ajuns la concluzia că tendința mesajului exprimat de aceștia este unu pozitivist care depășește în mediu 70 % din discurs. Aceștia poziționează favorabil în cazul dat cooperarea cu cele două organizații internaționale care în viziunea lor va spori gradul de securitate al RM. Unii respondenții susțin ideea colaborării și ne aderării la NATO. Respondenții accentuează necesitatea realizării intereselor naționale, realizarea reformelor în contextul parteneriatului RM cu UE și NATO. Printre cele mai utilizate sintagme putem distinge: libertatea circulație, negocieri, liber schimb, aderare, angajamente, interese naționale, sistem de securitate, conflict transnistrean, NATO, UE, dezvoltare economică, reglementarea conflictului transnistrean. Utilizarea frecventă a acestor termeni ne-a făcut să concluzionăm că elita politică dorește mai mult o implicare externă în găsirea anumitor soluții de ordin economic, social, și al securității decât să găsească soluția la nivel național. Clasa politică optează pentru cele patru libertăți ale UE, dar foarte puțin se referă la capitolul calității angajamentelor și reformelor.

Anexa Nr. 5

Analiza SWOT

Evaluarea parteneriatului euroatlantic

Anexa Nr. 6

Analiza SWOT

Evaluarea relațiilor Republicii Moldova și partenerii euroatlantice (NATO, UE, SUA)

Anexa Nr. 7

Ancheta de opinie în bază de interviu

Tematica: Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

Scopul: Cercetarea realizărilor în cadrul parteneriatului RM cu UE,NATO și SUA în determinarea principalelor lacune ce frânează ascensiunea acestor relații, și determinarea posibilelor evoluții a parteneriatelor cu statele sus numite.

Data: 7 – 12 mai 20010.

Locul: or. Chișinău, str. 31 august 1989, 80, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova.

Eșantion: patru specialiști, angajați ai MAE și IE.

Eugen Revenco – Director de programe al Asociației pentru Politică Externă

Gheorghe Cucoș – Șef adjunct Direcția Legislație Comunitară

Dorin Panfil – Șef Direcție NATO și Cooperare Politico – Militară

Vitalie Rusu – Șef Direcție OSCE și Securitate Internațională

Concluzii: La nouăsprezece ani de la obținerea independenței Republica Moldova rămâne a fi dominată la capitolul securității de către Federația Rusă. Nici chiar statutul de neutralitate consfințit în Constituția RM la 1994 nu a reușit să păstreze integritatea acestui stat, și nici retragerea forțelor armate ruse. În ciuda aspirațiilor RM de aderare la UE și a realizărilor în cadrul parteneriatului cu NATO,UE și SUA, RM se confruntă în continuare cu probleme de securitate națională, un sistem judiciar ne ajustat la normele UE, corupția, libertatea mass-media, climatul investițional ne favorabil, conflictul nistrean, instabilitatea clasei politice de la Chișinău. În atingerea scopurilor vectorului european, Rusia este acea piedică care frânează accelerarea proceselor de reformă prin influențarea clasei politice în luarea de decizii și menținerea în stare amorfă a conflictului nistrean. Conflictul nistrean este o sursă de insecuritate pentru RM și pentru regiunea Mării Negre, astfel RM e necesar să genereze securitate în zonă nu doar un consumator al acesteia. Relația RM cu NATO se va axa pe cooperare, dar nu și aderarea la Alianță, altfel riscăm să tensionăm conflictul nistrean. Cooperarea se va axa pe domeniile: umanitar, științific, social, ecologic, prevenirea și combaterea terorismului pentru că în perspectiva RM poate deveni ținta unor atacuri. Relația RM cu UE considerăm că trebuie să fie una în ascendență pentru realizarea dezideratului de aderare la UE, dar cu condiția realizării reformelor calitative versus celor cantitative. Relația RM cu SUA trebuie să constituie o prioritate a politicii externe a RM, pentru că SUA este partenerul strategic al Republicii Moldova în soluționarea problemelor de securitate și integritate teritorială.

În final menționăm că stabilizarea politică a RM constituie un deziderat în realizarea obiectivelor de aderare la UE și soluționarea pe cale pașnică a conflictului nistrean, ceea ce va genera stabilitate și securitate la nivel național și regional.

Tabelul Nr. 4 Interesele de securitate ale RM în contextul parteneriatului euroatlantic

s