Relatiile de Comunicare Si Armonia din Cuplu
Relațiile de comunicare și armonia din cuplu
Rezumat
O relație de cuplu presupune doi oameni străini, așadar diferiți. Comunicarea și interrelaționarea în cuplu vor contribui la cimentarea lui.
Structura de personalitate, atitudinile și valorile, stilul și abordarea vieții de către fiecare dintre cei 2 parteneri, dar și felul de a gândi și de a simți al femei și bărbatului sunt hotărâtoare în calitatea relației. Partea aplicativă a lucrării studiază rolul autonomiei personale și al stilului explicativ, în mod comparativ, la partenerii din cuplu.
Capitolul I
Introducere
1.1. Limbajul – instrument al comunicării.
Principalul scop al comunicării omenești este limbajul sub toate formele sale. Fie el verbal sau nonverbal.
Cadrul general al constituirii limbajelor îl reprezintă limba. “Ea formează o realitate socială obiectivă, istoric constituită în evoluția colectivității și unică pentru întreaga colectivitate – grup etnic, popor, națiune. Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivității (vocabularul), o structură (gramaticală) a comunicării, legi proprii de evoluție a termenilor verbali, norme și reguli de ortografie, ortofonie, ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se fixează, se prelucrează și se transmite experiența socială a comunității, sub formă de cunoștințe, credințe, valori, norme și modele culturale, fiind în același timp, atât mijlocul socializării și formării
noilor generații, cât și instrumentul de comunicare interumană în contextul tuturor acțiunilor umane. In calitatea lor de forme active ale limbii, limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau simboluri – sonore, kinestezice, tactile, cromatice, grafice, etc. –utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor din mediul extern, precumși, exprimarea stărilor, intențiilor și atitudinilor subiective.”
(http://univath.ro/pdf/tematica_licenta_2014/Curs_Comunicare_AP.pdf)
Simbolurile, intuitive sau abstracte sunt caracterizate de limbaj. Aceasta înglobează mereu un sens pentru persoane, sau înțeles, desprinderea din totalitatea cunoașterii, strării afective, tendințele spre acțiune, pe care le reconstituiesc, simbolurile verbale și conștiința oamenilor.
Ca instrument esențial al comunicării, limbajul, îndeplinește o serie de funcții indiferent de forma sa (natural, artificial, special):
a) de comunicare;
b) de cunoaștere;
c) de acumulare de informații_
d) de influențare educativă;;
e) exprimă comandamentele morale ale colectivității, relațiile ei dominante.
f) de reglaj comportamental și autocontrol al acțiunilor indivizilor
1.2. Conceptul de comunicare
În primul rând, de ce comunicăm? Oricât de inutilă ar părea întrebarea, nu ne putem imagina viața fără comunicare. Bineînțeles, uneori avem nevoie de o pauză, de timp petrecut cu noi înșine, cu gândurile și sentimentele noastre, ba chiar și de liniștea ce ne înconjoară. Totusi, de-a lungul vieții intrăm des în contact cu oamenii și comunicăm printre noi. Chiar și atunci când nu spunem nimic. Limbajul nonverbal își face treaba. Despre acesta vom discuta curând. Deși comunicăm foarte mult, nu ne putem numi experți în comunicare. De multe ori ne scapă detalii semnificative, nu recunoaștem provocările cu care ne confruntăm sub înfățișarea comunicării. Tocmai pentru aceasta trebuie să ne dăm seama de ce comunicăm. Comunicarea influențează multe aspecte ale vieții noastre, de la necesitățile fizice la identitate și spiritualitate.
Comunicarea a aparut încă din antichitate si a fost considerată elementul de bază al existenței umane.
Cuvântul ”comunicare” înseamnă ”a pune de acord, a fi in contact, o relație sau o legătură” și provine din limba latină ”communis”. Însăși originea cuvântului evocă acest fapt. Deși termenul provine din latină, grecii au avut primele preocupări în legătură cu comunicarea.
În jurul anului 100 ante Hr. aceste preocupări au fost adoptate și dezvoltate și de către romani ei creând primul model al sistemului de comunicare.
„Evul Mediu, odată cu dezvoltarea bisericii și a creșterii rolului său în viața oamenilor, odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale și cu cristalizarea primelor formațiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituționalizare a acestei activități, în sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiți care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existența unui sistem comun de semne și simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderență a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulație, ca sistem comun de semne și simboluri, și a limbii latine pentru zona apuseană.” (Tran și Stanciugelu, 2001)
„Un rol important în extinderea comunicării l-a avut și dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea poștei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.” (Tran și Stanciugelu, 2001)
Comunicarea semnifică procesul de interacțiune între oameni, grupuri ca o conexiune mijlocită prin vorbă, text, imagine, atitudine, simbol sau semn. Astfel, persoanele iși împărtășesc experiențele, gândurile, sentimentele, ideile, informațiile, atitudinile, interesele etc. Acest proces de comunicare rezidă în transmiterea și schimbul de mesaje între indivizi. Comunicarea marchează individul așa cum este el. Omul, le spune celor din jur, cine este și ce dorește.
Comunicarea este de fapt un proces de interacționare între persoane, ca relație mijlocită prin cuvânt, gest, imagine, semn sau simbol. Prin intermediul interacționării, persoanele își destăinuie gândurile, sentimentele, opiniile, ideile, experinețele, cunoștințele etc.
Majoritatea specialiștilor, au definit comunicarea ca fiind un process prin care emițătorul transmite un mesaj printr-un canal, receptorului. Iar scopul este producerea anumitor efecte.
1.3. Scopul comunicării
De câte ori comunicăm verbal sau prin scris, dorim să informăm, să convingem, să explică, să impresionăm să educăm, să amuzăm, să ne exprimăm ideile, convingerile părerile plus, să fim informați, educați, să ne amuzăm etc. sau să îndeplinim orice altă sarcină prin intermediul procesului de comunicare. Atfel se urmăresc următoarele scopuri principale:
a) să fim ascultați, auzitiți sau citiți (receptați);
b) să fim, pricepuți înțeleși;
c) să fim recunoscuți, acceptați;
d) să provocăm o reacție, feedback (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii).
1.3.1. Factorii care influențează satisfacerea în comunicare:
satisfacerea necesități fizice – fără comunicare, sănătatea mintală și psihică poate avea de suferit. Comunicarea este cea care ne menține sănătoși. De aceea, izolarea este o pedeapsă atât de aspră;
satisfacerea necesități relaționale – pe lângă necesitățile noastre fizice, avem nevoie și de companie, afecțiune, relaxare, evadare, toate acestea fiind necesități relaționale;
satisfacerea necesități identitare – felul în care comunicăm cu alți indivizi, iar ceilalți cu noi, joacă un rol esențial în viziunea despre sinele nostru;
satisfacerea necesități spirituale – spiritualitatea presupune convingerile oamenilor despre semnificația existenței, a vieții, care deseori include filosofii proprii, personale;
satisfacerea necesități instrumentale – indivizii comunică pentru a-și satisface necesitățile cotidiene. Printre acestea se numără sarcinile pe termen scurt, ca, de exemplu, spalatul pe dinți, comandarea unei cafele, și sarcinile pe termen lung, ca, de exemplu găsirea unui loc de muncă.
Tipurile de comunicare. Principalele forme ale comunicării
Comunicarea la nivel interpersonal are loc sub mai multe forme. Uneori o persoană se află în
situația în care se adresează unui public larg, de exemplu: reporteri, scriitori, președintele unei tări, alteori, este implicat un număr mai mic de oameni care comunică printre ei. De exemplu, colegii de la școală, facultate sau birou, jucătorii de fotbal, tennis etc. Comunicarea are loc peste tot. În familii, cu prietenii, în școli, în instituții politice, etc.
Comunicarea interpersonală, este comunicarea care se produce între doi oameni în funcție de relația pe care o au și cât este de evoluată. Comunicarea între acești indivizi poate fi foarte intimă, asta însemnând discuții legate de problemele de sănătate sau alte probleme care îi frământă. Dar aceiași indivizi, pot discuta și despre banalități, cum ar fi cumpărăturile sau cine scoate gunoiul.
Cuvântul ”interpersonal” înseamnă ”între oameni” așadar, implică interacțiunea dintre doi oameni concomitent. Comunicarea intrapersonală implică o singură persoană. Este bine să purtăm discuții cu noi înșine, de exemplu, înaintea unui interviu putem repeta o conversație. Comunicarea în masă este transmisă unui numar mare de oameni. Iar comunicarea în grup, este survenită în grupuri mici de trei sau mai multe persoane, de exemplu, în familie, într-un comitet, etc. Cea mai mare parte a studiilor se axeaza asupra diadelor, adică pe comunicarea dintre doi oameni, indiferent dacă vorbesc față în față sau în spatele unui monitor sau telefon.
Persoanele care comunică interpersonal sunt implicate oarecum într-o relație. Deși pentru multă lume, cuvântul ”relație” are o semnificație romantică, sau intimă, adevărul este că avem mai multe feluri de relații cu oameni diferiți. Relațiile care tind să fie de durată și semnificative sunt cu rudele, familia, prietenii apropiați, însă pe cealaltă parte, de exemplu, la școală, birou, etc. relațiile pot fi mai puțin apropiate, platonice chiar superficiale. Această relație durează atâta timp cât acei indivizi trăiesc sau muncesc împreună.
În cadrul relațiilor, comunicarea interpersonală, evoluează constant, deoarece în cadrul prieteniilor apropiate, chiar dacă acei oameni au fost departe unul de celălalt, când se reîntâlnesc pot relua cu ușurință conversația, ca și cum nu ar fi trecut deloc timpul. Așadar, comunicarea interpersonală se desfășoară în timp pe măsură ce oamenii ajung să se cunoască mai bine și capătă mai multă experiență.
Este lesne de înțeles că fiecare relație este unică, deci, are identitate proprie. De exemplu, dacă stăm să ne gândim la oamenii pe care îi cunoaștem, îi putem categorisi rapid. Unii la prieteni apropiați, altii la amici, colegi de birou, școală, etc.
1.4.1 Comunicarea verbală
Este cea mai frecvent întâlnită formă de comunicare. Comunicarea verbală se deosebește
de celelalte forme de comunicare prin anumite caracteristici:
prepune un mesaj, ce trebuie să conțină elementele structurale, contemporane, interese și motivații pentru ascultător, claritate și coerență internă etc.;
mai presupune și oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodata, presupune echivalența dintre mesajul verbal și cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de fortifiere;
este circulară și permisivă, în sensul că permite reîntoarcerea asupra unor informații, detalii care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;
este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receționat diferit de același receptor în funcție de starea motivațională, factorii de oboseala și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării;
este extrem de influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului;
deține și atributele necesității umane – nevoia individului de comunicare.
Oamenii pot fi diferențiați prin: competența lingvistică și performanța lingvistică. Prin
competență lingvistică, se înțelege capacitatea de a construi, înțelege și identificarea mesajului dintr-o limbă. Prin performanță lingvistică, se înțelege capacitatea de a însufleți termenii.
În viața de zi cu zi, întâmpinăm mai multe stiluri de comunicare, cum ar fi: stitul neutru, solemn, beletristic, științific, administrativ, publicistic sau managerial. Pentru o comunicare eficientă, indiferent de stilurile menționate mai sus, trebuie să îndeplinească anumite calități, și anume: claritatea, corectitudinea, adecvarea, concizia, precizia, puritatea.
1.4.2. Comunicarea nonverbală și paraverbală
La fel ca și cuvintele, comunicarea nonverbalã, este o modalitate de a transmite informații, diferența este cã aceasta se realizeazã prin gesturi, priviri, postura corpului, expresiile faciale, tonul și volumul vocii, accesorii și atingeri. Comunicarea nonverbalã sau comporamentul nonverbal, includ în jur de 60-65% din întreaga comunicare interpersonalã. Ele pot constitui chiar si 100% în timpul momentelor intime. Comunicarea nonverbalã poate trãda gandurile, sentimentele și intențiile unui individ. Aceste indicii dezvãluie starea mentalã a individului, asta pentru cã, oamenii nu sunt mereu conștienți de ceea ce corpul lor transmite. Dacã suntem puțin atenți, putem observa cu ușurințã comportamentul nonverbal al unei persoane acestea însemnând observarea intențiilor, clarificarea sensului cuvintelor, sentimentelor și acțiunilor.
Comunicarea paraverbalã ține de tot ce are legãturã cu vorbitul, și anume: tonul vocii, rapiditatea vorbirii, volumul, pauzele, alte sunete produse (râs, oftat, mormãit), intensitatea și inflexiunile vocii.
”Corpul uman nu înseamnă numai aparență fizică sau gestică, ci și expresia feței, mimica având un foarte mare rol în comunicarea nonverbal…prin expresia feței putem simula, orienta, decodifica și înțelege intențiile partenerului” (Zlate, 1994a, p.12)
“Ce este mai exact comunicarea nonverbală? Comunicarea nonverbală sau limbajul corpului, este o modalitate de a trasnmite informații – la fel si cuvintele -, doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mișcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale (haine, bijuterii, stilul părului, tatuaje etc.) și chiar prin tonul, timbrul și volumul vocii fiecăruia (mai degrabă decât prin conținutul cuvintelor). Comportamentele nonverbal include aproximativ 60-65% din întreaga comunicare interpersonal, iar în timpul momentelor intime pot constitui chiar 100% din comunicarea dintre parteneri.” (Burgoon, 1994, p. 229-285)
Foarte corectă afirmația autorului de mai sus, Jude K. Burgoon, în orice fel de relație, fie ea de prietenie, de cuplu, printre colegi, printre străini, etc. limbajul nonverbal spune totul. De la afișare până la tonul vocii. De aceea multe relații la distanță se răcesc ba chiar se termină. Limbajul nonverbal sau comportamentul nonverbal joacă un rol extrem de important. Prin comunicarea scrisă, se distorsionează mesajele și înțelesul lor. Astfel apar neînțelegerile care duc la certuri.
”Emoțiile definesc interpretările subiective ale realității și reacțiile la situațiile curente. Conflictul este adesea asociat cu stresul și amenințarea, care amplifică aspectele emoționale și pornirile negative” (Thomas, 1992, p. 709)
”Deși oamenii sunt, teoretic, liberi în ceea ce privește comunicarea [putând alege ce, cum, cât, când să spună ceva], ei simt frecvent că răspunsurile lor sunt influențate de remarcile celorlalți”. (Bilikopf, 2004. P13)
Sunt de acord cu afirmația de mai sus. Oamenii se tem de exprimarea liberă. Se tem că răspunsurile lor nu vor fi conform așteptărilor. Teama aceasta îi controlează, ajung să creadă că ceilalți au dreptate iar astfel ajung să urmeze turma.
1.5.Comunicarea în relațiile de cuplu
Relațiile cele mai apropiate sunt deseori acele relații care implică un partener romantic. În relațiile de cuplu – în special cele de lungă durată – indivizii sunt implicați din punct de verere, emoțional, sentimental, rațional, fizic și chiar financiar. Acestea joacă un rol esential în experiențele volubile ale oamenilor.
O relație de cuplu presupune doi oameni străini, așadar, diferiți. Fiecare are o personalitate aparte, un trecut, un mod de a gândi, etc. Indiferent de trecutul partenerului, relația care îi leagă, îi modelează pe amândoi, deci, evoluează. Deseori când oamenii se îndrăgostesc, au așteptarea puerilă ca celălalt partener să le citească gândurile. Dacă partenerul nu le ”ghicesc” gândurile încep certurile iar asta duce inevitabil la despărțire. Așadar, comunicarea este esențială în orice fel de relație pentru a evita neînțelegerile. Nu este suficientă comunicarea verbală sau scrisă. Limbajul nonverbal face aproape totul. Corpul ne ”trădează”. Când partenerul nu ne poate vedea reacțiile, se distorsionează mare parte din mesaj și fiecare înțelege ce vrea, cum vrea. A comunica înseamă și a asculta, nu doar a vorbi. Pe lângă a asculta, trebuie să și înțelegem ce ni se transmite, să percepem cum se simte partenerul în legătură cu acel lucru. Comunicarea poate face minuni, ne salvează de la multe drame interioare.
Comunicarea, sub toate formele sale, verbală, nonverbală și paraverbală, este cheia pentru o relație stabilă, frumoasă, eficientă în care ambii parteneri, cresc, evoluează se ridică unul pe celălalt.
În concluzie, comunicarea înseamnă disponibilitate, să stim să dăm și să cerem, să primim sau să refuzăm dar cel mai important, inseamnă a întări relația. Comunicarea = încredere.
Capitolul II
Cadrul teoretic
1. Evoluția relațiilor de cuplu
Încă din cele mai vechi timpuri, perechile formate din femei și bărbați au reprezentat un mod de viață. De obicei era un fel de aranjament în care b ărbatul își întreținea femeia favorită și ale câteva, în măsura în care își permitea să le hrănească. Femeile stăteau acasă, aveau grijă de cămin și de copii, iar bărbații le asigurau hrana și protecția permanente. Atunci când activitatea umană este construită pe baza unor ritualuri elaborate și declarații publice, acest lucru contravine biologiei și îi îndeamnă pe oameni să facă lucruri care nu vin de la sine. Este foarte importantă relația directă care există între istoria căsătoriei și structura biologică a ființei umane (Pease și Pease,
2008). Din punctul de vedere al evoluției speciei, căsnicia nu prezintă niciun avantaj, căci bărbații trebuie să își răspândească sămânța genetică în cât mai multe locuri, iar femeile caută gene cât mai puternice pentru copii lor (Barber, 2011). Cu toate acestea, majoritatea bărbaților se căsătoresc o dată sau de mai multe ori, ceea ce arată capacitatea societății de a-i determina pe bărbați să se abțină de la impulsul biologic de a călca strâmb.
Pease și Pease (2008) sugerau în cartea lor „De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă” că specia umană nu este monogamă din fire, și că bărbații au anumite caracteristici fizice asemănătoare masculilor din speciile animale poligame. Aceasta explică și motivul pentru care bărbaților le este atât de dificil să rămână în relații monogame. Ei afirmă că promiscuitatea este o moștenire evolutivă a bărbatului, fiind bine configurată în creierul său. Istoria ne aduce în față episoade de luptă, războaie, în timpul cărora numărul bărbaților scădea dramatic, iar cei care reușeau să se întoarcă teferi acasă trebuiau să aibă grijă de femeile rămase văduve, care erau destul de numeroase, pentru a asigura supraviețuirea tribului. Pe lângă acest argument, știința susține că bărbatul este dotat cu un hipotalamus mai mare și cu o cantitate enormă de testosteron, care să îi susțină nevoia străveche de a se reproduce. Realitatea dovede ște că, din punct de vedere biologic, bărbații, alături de majoritatea primatelor și a altor mamifere, nu sunt construiți să fie complet monogami. Cercetătorii au demonstrat că dimensiunea testiculelor influențează predispoziția bărbatului spre fidelitate și monogamie, prin determinarea cantității de testosteron. Comparativ cu primatele, bărbații au testicule de dimensiune medie, luând în considerare raportul dintre m ărimea testiculelor si masa corporală. Acest lucru arată că bărbații produc suficient testosteron pentru a fi predispuși spre o viață sexuală extraconjugală, dar totodată suficient de puțin pentru a fi respectată starea de monogamie impusă de regulile stricte stabilite de societatea în care trăiesc.
Imensa industrie pornografică destinată bărbaților este o altă dovadă pertinentă în acest sens. Toate fotografiile, casetele erotice, prostitu ția și pornografia care circulă pe internet au ca public țintă bărbații, ceea ce demonstrează că aceștia au nevoie la
nivelul organizării creierului, de o stimulare mentală poligamă, chiar dacă ei trăiesc într- o relație perfect monogamă. Mintea bărbatului simte nevoia de varietate. „La fel ca majoritatea masculilor din specia mamiferelor, bărbatul este programat să caute și să se împerecheze cu cât mai multe femele sănătoase” (Pease și Pease, 2008, p. 67). Însă acest lucru nu este întotdeauna posibil și recomandabil. Acesta este și motivul pentru care diversele lenjerii sexy îi atrag atât de mult pe b ărbați: le oferă sentimentul de diversitate, de varietate, chiar dacă funcționează într-o relație monogamă.
Dacă nu sunt atenți și se lasă ghidați doar după instinctual biologic, o mare parte dintre bărbați riscă să cadă în prăpastia legăturilor extra-conjugale de natură sexuală. În urma unui sondaj efectuat de Institutul de Sănătate American, s-a dovedit că 82% dintre băieții cu vârste cuprinse între 16 și 19 ani sunt atrași de idea de a participa la o orgie cu necunoscuți, în timp ce numai 2% dintre fete le împărtășesc părerea. Celelalte tinere au catalogat idea ca fiind respingătoare. White (2011) admite că oamenii în general au o nevoie ridicată de varietate în relațiile fizice și emoționale, dar aceștia au de asemenea și o capacitate crescută de a rezista acestor tentații, în măsura în care le consideră greșite. Asta diferențiază omul față de animal, faptul că el a evoluat și are capacitatea de a decide în orice situație, și de a acționa conform cu ceea ce crede că este corect.
Marnia Robinson (2011) susține că deși structura creierului uman favorizează tendința spre promiscuitate, oamenii sunt specii care tr ăiesc în cuplu pentru o perioadă lungă de timp, chiar dacă fericirea pentru totdeauna nu este garantată. Spre deosebire de mamifere, care se împerechează și merg mai departe, oamenii simt nevoia de apropiere și companie din partea cuiva, pe termen lung. Acesta este un lucru benefic și pentru copii, care au șansa de a crește lângă ambii părinți. Totuși, există oameni care nu aleg monogamia pentru o perioadă lungă, pentru că nu își pot asuma un asemenea angajament față de o altă persoană, atât timp cât nevoile lor fizice sunt cu totul altele.
Căsnicia modernă a fost o idee iudeo-creștină, care și-a câștigat adepții cu subtilitate. Deși căsătoria a devenit oarecum inutilă în societatea occidentală, majoritatea femeilor doresc sa o încheie din punct de vedere legal, și astfel 91% dintre oameni se căsătoresc. Desigur, și în zilele noastre este vorba tot despre un aranjament. Bărbații văd în soțiile lor o încrucișare între mamă, menajeră și iubită. Astfel, există cineva care le gătește, le calcă și le spală hainele, au un cămin călduros și primitor și desigur au parte de sex oricând își doresc. În schimb, pentru o femeie, c ăsătoria este ca o declarație făcută lumii întregi, că există un bărbat care o consideră specială și dorește să aibă o relație monogamă cu ea. Căsnicia îi oferă femeii confort, siguranță, protecție și susținere (Pease și Pease, 2008).
Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea prin acord mutual
dintre un bărbat și o femeie, prin care aceștia se angajează să respecte anumite reguli în scopul întemeierii unei familii. Din perspectiva psihologică, căsătoria reprezintă o relație între două persoane mature și conștiente, o construcție complexă, alcătuită dintr- o înlănțuire de date obiective și subiective, având o natură eterogenă (Jung, 1994). Căsătoria este un proces interpersonal ce nu poate fi în țeles decât prin intermediul trăirilor interioare ale indivizilor (Mitrofan și Ciupercă, 2009). Din punct de vedere sociologic, căsătoria se traduce prin comuniunea dintre două neamuri între care nu există legături de rudenie. Astfel, instituția căsătoriei poate fi abordată din unghiuri diferite, pentru a obține o imagine de ansamblu.
Deși se crede că majoritatea tinerilor consideră instituția căsătoriei ca fiind demodată și depășită, un studiu efectuat în 1998 pe 2344 de studenți, băieți și fete, cu vârste cuprinse între 18 și 23 de ani, a arătat exact contrariul. Când s-a abordat problema implicării profunde pe termen lung, 84% dintre reprezentantele sexului frumos, și 70% dintre bărbați au declarat că doresc să se căsătorească într-o zi. Numai 5% dintre bărbați
și 2% dintre femei au considerat căsătoria ca pe un obicei complet depășit. Prietenia joacă un rol mai important decât relația sexuală, conform a 92% dintre respondenți.
86% dintre femei și 75% dintre bărbați au declarat că există o conexiune clară între cele două. Numai 35% dintre cupluri au afirmat că relațiile actuale funcționează mai bine decât cele ale generației părinților (Pease și Pease, 2008).
Oamenii continuă să se căsătorească, chiar daca căsniciile par a eșua atât de des
în ziua de azi. Motivele pentru care oamenii nu tr ăiesc pe cont propriu, doar cu familia sau cu prietenii, bucurându-se de libertate deplină, sunt simple. O căsnicie fericită și sigură reprezintă un mediu propice pentru a crește copii sănătoși și fericiți. Pe lângă asta, căsnicia reprezintă securitate, adăpost, oferă calm și liniște, prin crearea acelui loc armonios în care ambii parteneri se simt în sens propriu și psihologic „acasă”.
Totuși statisticile nu pot fi ignorate. Instituția căsătoriei devine din ce în ce mai fragilă o dată cu trecerea timpului, aproximativ 35% dintre cupluri terminând în divorț. O posibilă explicație pentru creșterea intensă a ratei divorțurilor în ultimele două decenii ar putea fi importanța majoră care se acordă în ultimul timp experienței emoționale pozitive, completată de imposibilitatea de a menține această formă de relaționare erotico-sentimentală pentru un timp îndelungat (Mitrofan și Mitrofan, 1994). A apărut astfel concubinajul, traiul în comun, fără a fi nevoie de ofițerul stării civile sau de acordul părinților. Din considerente morale, unii oameni nu doresc să se căsătorească, socotind că dorința de a trăi împreună este mai presus de orice angajament legal. Exist ă, pe de altă parte, bărbați și femei care resping nu numai căsătoria, ci și coabitarea, considerând-o un război de uzură. Din dorința de a-și păstra libertatea și relațiile, locuiesc separat, rămân celibatari tot restul vieții și de obicei nu au copii (Raoul-Duval,
2000).
Cuplul modern se află în căutarea unor noi modele de conviețuire, în care primează iubirea autentică și fericirea prin realizarea de sine, în defavoarea securit ății și solidarității socio-economice. Opțiunea pentru formele alternative ale căsătoriei, încearcă să stabilească o punte de legătură între nevoia de apartenență și identificare și cea de autonomie, promovând implicarea afectivă plenară, minimalizând aspectul contractual al relației și maximizându-l pe cel al libertății. Acest tip de relație valorifică individul prin recunoașterea autenticității sale și are la bază dorința reală de a fi într-o relație cu celălalt. Cu alte cuvinte, compromisurile nu mai sunt acceptate cu orice pre ț, cuplul modern alegând calitatea relației înaintea durabilității acesteia (Mitrofan și Mitrofan, 1994).
În ultima vreme, concepțiile privind relațiile de cuplu suferă modificări importante. Oamenii devin din ce în ce mai deschi și către noi provocări și noi stiluri de viață, în încercarea de a fi fericiți. Astfel, când vine vorba despre relațiile intime, partenerii pot lua absolut ce decizie doresc în privința monogamiei, atât timp cât ambii sunt de acord. Multe cupluri au ales s ă renunțe la fidelitatea sexuală sau să abordeze în mod diferit libertatea sexuală. Indiferent care este înțelegerea făcută, componenta fundamentală, care o dată încălcată poate distruge totul, este onestitatea (Firestone,
2012). Un studiu publicat în 2012 a arătat că indivizii care sunt infideli în secret au mai multe șanse să practice sexul neprotejat decât cei care se angajeaz ă deschis într-o relație extraconjugală. Dacă doi oameni doresc ca relația lor să rămână puternică, trebuie să se străduiască sa fie deschiși și sinceri, astfel încât cuvintele să se potrivească cu acțiunile lor, indiferent care este tipul de relație pe care au ales-o. Nelson (2012) spune c ă cheia acestor angajamente emoționale și ceea ce le face să reziste, este tocmai faptul că nu există secrete între parteneri. Problema aventurilor este că acestea merg adesea mână în mână cu secretele, dezamăgirea și neîncrederea, elemente ce pot distruge chiar și o relație apropiată. Ca urmare a celor 25 de ani de experien ță în domeniu, psihologul Lisa
Firestone (2012) spune că pentru a menține o relație sănătoasă și onestă trebuie să i se ofere partenerului libertate, independență, iar comunicarea să fie deschisă și sinceră. Pentru menținerea intimității între două persoane este necesară eliminarea restricțiilor, consolidarea încrederii, și menținerea respectului, a egalității între parteneri și a individualității fiecăruia. Aceste caracteristici pot exista într-o rela ție, indiferent dacă partenerii au decis să fie exclusivi din punct de vedere sexual, atât timp cât respect ă un set de reguli comune (Savage, 2011).
Psihologul Mark White (2010) a încercat să afle dacă cineva poate cu adevărat iubi două sau mai multe persoane în același timp. Există opinii conform cărora iubirea este limitată și reprezintă devotamentul complet, trup și suflet, față de o singură persoană, fiind imposibil de iubit și o alta în același timp, fără a afecta sentimentele pentru prima. Cei care contrazic această ipoteză, susțin că afecțiunea este o resursă nelimitată a ființei umane, și, așa cum părinții își iubesc toți copiii în egală măsură, același lucru se poate aplica și cu iubirea față de persoanele de sex opus. Aceasta este totodată și una dintre teoriile New Age. Luând în considerare învățăturile iluminatului Osho (2006), iubirea și libertatea reprezintă însăși natura ființei umane, fiind absolut firesc ca o ființă umană să fie capabilă de a iubi mai multe ființe în același timp, acesta fiind un sentiment pur, ce nu cunoaște limite, decât cele pe care le impune mintea umană și societatea.
Există opinii diverse și numeroase controverse asupra monogamiei, însă dreptate absolută nu are nimeni, deoarece oamenii sunt unici și liberi să decidă pentru ei înșiși. Fiecare cuplu are posibilitatea de a decide ce tip de rela ție li se potrivește cel mai bine ambilor parteneri. Fie că este vorba de monogamie, sau de o rela ție deschisă din diferite puncte de vedere, este important ca fiecare s ă își comunice deschis nevoile, așteptările, și să fie sincer în legătură cu sentimentele sale. Astfel, suferințele și dezamăgirile sunt evitate, iar individul își păstrează autenticitatea.
2. Conceptul de infidelitate
Conform Dicționarului explicativ al limbii romane (Academia Română, 2009), conceptul de fidelitate este definit ca „statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudini etc.; devotament, credință”, în timp ce infidelitatea este teoretizată ca „lipsă de fidelitate, de credință; nestatornicie în sentimente; în special încălcare a credinței conjugale; faptă care dovedește nestatornicia în dragoste; inexactitate, neadevăr.” Însă acestea sunt doar definiții, cuvinte ce încearcă să descrie un fenomen. Experiența personală este cea care dezvăluie conceptul într-o lumină clară și unică totodată, căci fiecare om are propria sa personalitate și propriul său filtru prin care percepe realitatea. Așadar, așa cum afirma Covrig (2004), „infidelitatea stă în ochii celor care trăiesc experiența în mod direct și subiectiv, doar ei pot defini dacă comportamentul partenerului este sau nu corect din punctul de vedere al fidelit ății” (p. 17).
Conform vastei experiențe a psihologilor și psihoterapeuților, au fost identificate cele mai frecvent întâlnite tipuri de infidelitate, fiecare dintre ele implicând automat și păstrarea secretului. Acestea sunt:
Infidelitatea emoțională, ce presupune contactul cu o persoana din afara relației cu care se stabilește o legătură emoțională, însoțită de atracție sau chimie sexuală, pe un interval de timp nedeterminat. Astfel de exemple pot fi rela țiile în mediul on-line, relațiile create la locul de muncă, precum și relațiile la distanță, menținute prin convorbiri telefonice (Covrig, 2004). Infidelitatea emoțională este expresia nevoii sau
dorinței de a fi absent din relația de cuplu prezentă, fără a părăsi definitiv partenerul Astfel, absenteismul duce la mutarea atenției de al relația actuală într-un mod care îi dăunează acesteia. Formica (2008) definește astfel infidelitatea emoțională ca fiind echivalentul social al infidelității sexuale.
Dezvoltarea continuă a tehnologiei lărgește definiția infidelității. Astfel, un text
inofensiv scris în fereastra de chat poate fi catalogat drept aventur ă. Un studiu recent efectuat de compania My Voucher Codes din Marea Britanie a ar ătat că 57% dintre bărbați nu consideră că flirtul pe chat se consideră înșelat, în timp ce 86% dintre femei au o opinie contrară. llicitEncounters.co.uk, un site de întâlniri extraconjugale din Marea Britanie, susține că în perioadele cu vreme nefavorabilă, atunci când avioanele întâmpină probleme de circulație, iar pasagerii sunt blocați în aeroporturi pentru un timp îndelungat, numărul celor care se loghează pe site crește considerabil, fiind aproape triplu decât de obicei. Astfel, există cazuri în care unul dintre parteneri este acas ă și așteaptă nerăbdător, iar celălalt tocmai trăiește o aventură în mediul on-line. Cu toate acestea, relațiile la distanță prezintă și avantaje. Partenerii se focalizează mai mult pe aspectele pozitive ale relației, și uită de neplăcerile zilnice ale traiului în comun, cum ar fi sforăitul, hainele aruncate prin casă sau cicălelile. Cercetătorii au arătat că cuplurile despărțite de distanță se îngrijorează mai mult în privința infidelității, dar de fapt nu înșeală mai mult decât persoanele care sunt împreuna mereu (Bond, 2012).
Problema infidelității prin intermediul internetului a fost dezbătută în cadrul Centrului Tavistock, din Marea Britanie, de către specialiști în domeniul psihologiei și al relațiilor de cuplu. Internetul sporește disponibilitatea persoanelor pentru a avea contacte sexuale. Pentru ca cineva să fie infidel, are nevoie în primul rând de oportunitatea de a se manifesta astfel, iar internetul și rețelele de socializare oferă ocazia formării unor noi legături, fiind un mediu propice pentru a flirta cu persoane necunoscute.
Doi psihologi specialiști s-au logat sub o identitate falsă pe anumite site-uri dedicate special aventurilor extraconjugale. Discuțiile purtate erau pe tema sexului, fiind evident că oamenii care navighează pe astfel de site-uri nu își doresc o relație, ci doar un contact sexual. În lumea virtuală oamenii pierd oarecum contactul cu realitatea, ceva se deblochează la nivel psihic, și au curajul de a se înfățișa exact așa cum sunt și de a-și exprima deschis dorințele pe care le au. Această onestitate și lipsă de bariere ar putea fi văzută și ca un fenomen pozitiv.
Infidelitatea prezintă un impact emoțional, fie că are loc în mediul on-line sau în lumea reală. Dependența de pornografie poate fi simțită ca o trădare, deoarece partenerul persoanei dependente se poate simți înstrăinat, îndepărtat. Totuși specialiștii britanici susțin că există o diferență între a viziona pornografie on-line și a avea o relație sexuală reală cu cineva. Accesul tinerilor din ziua de azi la pornografie nelimitat ă poate avea consecințe negative asupra relațiilor acestora. Există prea multe modele ce ar putea fi urmate, prea multă informație disponibilă, iar adesea tinerii devin confuzi și dezorientați cu privire la modul în care arată o relație normală. (Herdman, 2012)
Activitatea sexuală în mediul online implică diverse activități cum ar fi vizualizarea unor materiale sexuale explicite, participarea la discu ții legate de sex, conversații cu conotație sexuală și interacțiune socială cu intenția de a deveni stimulat sexual și excitat. Oamenii percep aceste rela ții sexuale online ca fiind oarecum reale, deoarece ei experimentează stări psihologice asemănătoare celor întâlnite într-o relație fizică. Totuși, părerile privind acest tip de relație sunt diverse. Majoritatea celor care practică cybersex-ul sunt de părere că aceasta nu este o formă de infidelitate, iar din punct de vedere moral nici nu se compară cu gravitatea unei legături extraconjugale reale. Cybersex-ul este văzut ca având legătură mai mult cu pornografia, deoarece
implică doar imaginația și fantezia într-un mediu sigur, fără contact fizic propriu-zis. Unii chiar sunt de părere că sexul în mediul online este o modalitate de a te ab ține de la a înșela și adaugă noutate și pasiune în relația deja existentă. Pe de altă parte există și cei care admit că cybersex-ul practicat pe ascuns, fără a-i spune partenerului, este o formă de a înșela, pentru că implica decepția, însă este considerată totuși o formă acceptabilă de infidelitate, uneori fiind chiar recomandată ca modalitate de a depăși problemele existente în viața reală. Totuși, existența în lumi paralele este destul de dificilă și poate deveni periculoasă dacă anumite limite sunt încălcate (Ben-Zeév, 2008).
Adesea, persoanele care au astfel de rela ții non-interpersonale nu consideră că ceea ce fac poate fi numit înșelat, pentru că de fapt, în viziunea lor nu au făcut nimic cu adevărat, și de aceea nu realizează care sunt consecințele faptelor lor (Formica, 2008). În timp ce oamenii care au aventuri în mediul online tind s ă diminueze importanța și natura problematică a acestora, partenerii lor de viață consideră adesea că nu există nicio diferență între a înșela online sau offline. Aceștia trăiesc în ambele cazuri sentimentul de trădare, umilință și dezamăgire, ca urmare a încălcării promisiunii pentru exclusivitate. Astfel, aceste relații online au adesea efecte negative asupra rela ției reale, fiind dăunătoare pentru partenerul de viață și implicit pentru relația de cuplu (Ben-Zeév,
2008).
Covrig (2004) mărturisește din experiența sa, că majoritatea cuplurilor ce solicită ajutor psihoterapeutic pentru infidelitate au de suferit din pricina infidelității emoționale. Asta presupune implicarea într-o relație intim emoțională cu o altă persoană din afara cuplului, căreia îi sunt împărtășite problemele personale și profesionale, dorințele, așteptările, împlinire și eșecurile, într-o măsură mai mare decât partenerului. Atracția sexuală există de cele mai multe ori, însă fără a fi întotdeauna tradusă prin fapte. Infidelitatea emoțională poate fi adesea greu de demonstrat, deoarece sufletul este nemărginit în profunzimea și imensitatea sa, iar emoțiile și sentimentele pot fi cu ușurință ascunse. Atunci când două persoane de sex opus dezvoltă o relație de prietenie, depinde de amândoi cât de subțire devine granița dintre fidelitate și infidelitate. Flirtul se poate constitui ca factor determinant, însă este nevoie de o decizie conștientă de a permite aventurii să ia amploare. Cele mai multe cazuri de infidelitate emo țională apar între două persoane care se cunosc foarte bine și care petrec mult timp împreună zilnic ( spre exemplu colegul/a de muncă, șeful, prietena cea mai bună a soției, amicul iubitului etc.). O simplă atingere întâmplătoare, o îmbrățișare călduroasă, un schimb mai intens de priviri, oferirea unui buchet de flori la o anumită ocazie, sau o cafea savurat ă în compania colegului/colegei de muncă după program pot fi catalogate ca gesturi premergătoare infidelității. Totuși, există persoane care atunci când simt că ar putea cădea în capcana unei relații extraconjugale, solicitând ajutorului unui psihoterapeut, al unui prieten sau chiar al partenerului de cuplu.
Infidelitatea sexuală este reprezentată de situațiile în care unul dintre parteneri încalcă limitele relației conjugale și stabilește o anumită formă de contact sexual cu cineva din afara acesteia (Formica, 2008). Infidelitatea sexual ă poate fi reprezentată atât de aventurile de o noapte, cât și de relații de lungă durată, întreținute în paralel cu relația de cuplu existentă (Covrig, 2004). Aventurile de o noapte sau cele care durează câteva săptămâni implică în general consum de alcool sau de droguri pentru a elimina inhibițiile, are loc cu persoane necunoscute, departe de cas ă, ambii parteneri sexuali fiind de acord ca aventura să dureze puțin timp, susține Bagarozzi (2008). Kristina Coop Gordon (apud Marano, 2012), psiholog la Universitatea din Tennessee consideră călătoriile, în special cele în interes de serviciu ca fiind potrivite pentru aventurile de o noapte, fiind multe elemente care contribuie în acest sens: dep ărtarea de casă, lipsa partenerului, multitudinea de oameni noi. Pe de alt ă parte, întâlnirile
periodice sunt premeditate și persistente în timp. Oamenii implicați în astfel de aventuri nu își doresc să clădească legături emoționale puternice, dar caută împlinirea nevoilor sexuale pe care nu le pot satisface cu partenerul de acas ă. Totuși, aceste aventuri pot reflecta anumite trăsături de personalitate ale persoanei care înșeală, cum ar fi impulsivitatea și nevoia de stimulare (Bagarozzi, 2008).
Infidelitatea ca și comportament compulsiv sexual se manifestă prin consum de
pornografie, sex prin telefon, multipli parteneri sexuali necunoscuți, frecventarea cluburilor de striptease, apelarea la prostituate, și alte comportamente de acest gen (Covrig, 2004). Psihanaliștii cred că acest comportament compulsiv are ca scop alinarea unei dureri psihice, a unei anxietăți sau nefericiri mai degrabă decât dorința sexuală în sine. În aceste cazuri, individul aflat în aceast ă situație nu poate rezista tentației interiore care îl copleșește (Bagarozzi, 2008). În cazul în care unul dintre parteneri este dependent de sex, aceasta reprezintă mai mult o problemă individuală decât una legată de relația de cuplu sau de celălalt partener. Persoana dependentă de sex se simte goală pe dinăuntru și folosește sexul pentru a se simți împlinită, însă sentimentul pozitiv este doar temporar, și apare dorința de a repeta experiența infidelității. Șansele de schimbare în astfel de cazuri sunt destul de mici, c ăci dependența sexuală este diferită față de alte tipuri de dependențe (alcool, jocuri de noroc, etc.). Este nevoie de angajament, dorin ță de schimbare, și lucru intens alături de un terapeut pentru a schimba un astfel de comportament, însă puțini sunt cei care duc procesul până la capăt. De cele mai multe ori, partenerul celui dependent va trece cu vederea aventurile sexuale ale celuilalt, în mod conștient sau inconștient. Poate fi vorba de co-dependență (incapacitate de a trăi fără partener) sau doar de dorința de a afișa cunoscuților o imagine de cuplu perfectă („The six affair triggers”, 2012).
Infidelitatea instrumentală sau utilitară are la bază interesul pentru a obține diverse beneficii de pe urma relației extraconjugale. Poate fi vorba despre beneficii financiare, materiale sau profesionale, iar accentul cade mai pu țin asupra relației de cuplu existente, și mai mult asupra caracterului persoanei care înșeală, motivată de dorința de a câștiga cu orice preț (Covrig, 2004). Bagarozzi (2008) susține că acest tip de aventură poate fi folosit și pentru a-l pedepsi pe partenerul de cuplu, sau pentru a provoca gelozie.
Infidelitatea sexuală îmbinată cu implicarea emoțională este cea mai dăunătoare relației de cuplu, deoarece există riscul ca partenerul infidel să aleagă relația extraconjugală în final (Covrig, 2004) și să rupă definitiv relația inițială. Astfel de relații pot dura ani întregi, însă nu toate se finalizează cu schimbarea partenerului de cuplu, mai ales în cazul persoanelor căsătorite. Acest tip de aventură apare în special în cazul căsătoriilor aranjate, unde nu a existat dorință sau iubire sau în cazul în care cuplul inițial nu mai este funcțional din punct de vedere emoțional sau sexual. Totuși, în multe cazuri de acest gen, partenerul înșelat va accepta situația așa cum este, necerând divorțul sau separarea. Asta se datorează în principal situației economice actuale, când a trăi singur este dificil din punct de vedere financiar, iar triunghiurile amoroase de acest gen devin tot mai răspândite (Bagarozzi, 2008). În ciuda traumei psihice suferite, aproximativ 70% dintre cupluri aleg să își refacă relația după un episod de infidelitate și să reclădească încrederea și intimitatea pierdută (Marano, 2012). Studiile arată că fidelitatea este o prioritate pe lista femeilor, în ceea ce prive ște așteptările de la partener.
40% dintre femeile cu vârste sub 30 de ani au declarat c ă și-ar găsi un alt iubit în cazul în care partenerul le-ar fi necredincios, procent care a sc ăzut la 32% în cazul femeilor de peste 30 de ani. Dintre femeile de 40 de ani, 28% au spus c ă ar pune capăt căsniciei într- o astfel de situație, iar 11% dintre respondentele de 60 de ani au împ ărtășit aceeași opinie. Astfel, cu cât o femeie este mai tân ără, cu atât este mai dură în privința unui
bărbat care o înșeală, iar fidelitatea și monogamia joacă un rol important în sistemul său de valori. Majoritatea bărbaților percep însă lucrurile diferit. Ei pot face distincție clară între sex și iubire, și de aceea consideră că un flirt nevinovat nu poate să le afecteze cu nimic relația. Pentru femei însă, sexul și dragostea se împletesc. Astfel, o legătură sexuală cu o altă femeie va fi percepută ca un act de trădare absolut și un motiv întemeiat pentru a pune capăt relației matrimoniale (Pease și Pease, 2008). Pe de altă parte, doctorul John Gray (2007) declară din propria sa experiență terapeutică, că există numeroase cupluri care reușesc să treacă peste durerea lăsată de trădare și să reconstruiască încrederea pierdută. Oamenii se pot schimba și pot porni din nou la drum împreună, în loc să se blocheze în resentimente.
Doctorul John Gray (2011) și-a dedicat întreaga sa viață studiului diferențelor dintre sexe, în ceea ce privește modul acestora de a fi și de a se comporta în diferite situații de viață, și, așa cum era de așteptat, diferențele își spun cuvântul și în ceea ce privește tiparul relațiilor extraconjugale. În activitatea sa terapeutică, Ramona Covrig (2004) a identificat o serie de deosebiri privind modul în care înșeală bărbații și femeile, la adăugându-se și opiniile altor specialiști în domeniul relațiilor de cuplu:
Bărbații tind să se implice mai mult fizic decât emoțional, în vreme ce femeile pun un accent mai mare pe conectarea emo țională și pe sentimentul de apartenență. Astfel, bărbații trăiesc experiențe sexuale mai intense decât femeile. Femeile par mult mai înclinate să își sărute și îmbrățișeze bărbatul cu care înșeală, în timp ce bărbatul infidel pune accentul pe partida de sex (Covrig, 2004). Procentajul femeilor cu legături extraconjugale este mai redus decât în cazul b ărbaților, iar motivația lor în astfel de cazuri este cu totul diferit ă. Majoritatea femeilor stabilesc mai întâi o legătură emoțională, o relație, înainte de a simți nevoia de a face sex. Majoritatea femeilor simt o dorință mai mare de contact sexual doar în timpul perioadei de ovula ție, care durează câteva zile, excepție făcând procentajul mic de nimfomane (Pease și Pease,
2008).
Studiile recente au semnalat o schimbare notabilă privind procentul de bărbați și de femei care înșeală. Dacă înainte bărbații erau cei care înșelau mai mult, astăzi numărul tinde să se echilibreze. Psihologii și sociologii atribuie această schimbare faptului că femeile s-au emancipat, și au început să muncească în loc să stea acasă. Oportunitate de a cunoaște pe cineva nou a devenit astfel mai mare. Totodat ă, femeile au devenit mai independente financiar, și astfel mai încrezătoare în forțele proprii și în farmecul personal (Marano, 2012) Infidelitatea aparține astăzi în egală măsură ambelor sexe, fiind o competiție pentru a ocupa locul fruntaș în topul infidelilor. Asta se întâmplă deoarece există mult mai multe oportunități iar cenzura și reținerile sunt diminuate. Un studiu realizat de Wall Street Journal (apud Firestone, 2012) arat ă că între 1991 și 2006, numărul de femei infidele sub 30 de ani a crescut cu 20%.
Atât femeile cât și bărbații cu studii superiore și succes profesional, sau chiar câștiguri financiare ridicate, au tendința de a înșela la scurtă vreme de la avansarea profesională sau independența financiară.
Adeseori există o legătură strânsă între infidelitate și motivele divorțului părinților. Analizând perspectiva intergenerațională și transgenerațională, există mecanisme conștiente sau inconștiente care determină comportamentul prezent al indivizilor, ca rezultat al dinamicii antecesori-descendenți. Astfel, pattern-urile dezadaptative preluate de la părinți, sau generații mai îndepărtate, își pun amprenta asupra relațiilor actuale ale indivizilor (Godeanu, 2011).
Femeile au tendința de a se deconecta de la rela ția de cuplu înainte de a începe o aventură, în timp ce bărbații au tendința de a se deconecta și implica emoțional în cealaltă relație, ca rezultat al relației extraconjugale (Covrig, 2004).
Femeia infidelă pare să fie înclinată să se îndrăgostească de bărbatul cu care înșeală, în timp ce bărbatul infidel își face planuri doar pe termen scurt.
Femeile caută siguranță, protecție, putere și resurse financiare în timp ce bărbații rămân căutătorii frumuseții, ai tinereții și ai chimiei sexuale. Astfel, femeile vor prefera o aventură de calitate, nefiind dispuse la compromisuri, în timp ce b ărbații vor aleg cantitatea, adică vor avea contact cu mai multe femei diferite, fără a fi foarte pretențioși (Brand, Markey, Mills și Hodges, 2007).
Ambele sexe aleg infidelitatea adesea pentru a- și confirma atracția personala sau pentru a se răzbuna pe partenerul de cuplu.
Pentru a lipsi de acasă peste noapte, bărbații aleg mai des să mintă că a apărut o deplasare de câteva zile în interes de serviciu, în timp ce femeile au tendin ța de a justifica cu o vizită la o rudă bolnavă sau o prietenă aflată în suferință.
Bărbații sunt mai vulnerabili în societatea noastră, datorită disponibilității și interesului venit din partea femeilor necăsătorite sau neimplicate într-o relație de cuplu.
Uneori infidelitatea este percepută ca medicament, ca metodă de însănătoșire a relației de cuplu, deși nu există garanții în acest sens. Fiecare partener va alege atitudinea pe care o va adopta, raportându-se la experien ța sa (Covrig, 2004).
Există o legătură strânsă între infidelitate și insatisfacțiile din relația de cuplu, deși de multe ori insatisfacțiile au, la rândul lor, o legătură strânsă cu infidelitatea emoțională. Femeile se consideră mult mai des nefericite și neîmplinite în cadrul cuplului și caută în acest caz satisfacția emoțională în afară, spre deosebire de bărbați, pentru care aventura nu are o legătură prea mare cu statutul relației actuale (Marano,
2012). Există astfel un cerc vicios în care este greu de determinat ce a fost mai întâi, oul sau găina, cu alte cuvinte conectarea emoțională în afara relației sau deconectarea de la relație. Spre exemplu insatisfacțiile în relația de cuplu pot apărea atunci când pe nesimțite apare conectarea emoțională cu colega de birou. Cu toate acestea,nu întotdeauna infidelitatea are legătură cu nefericirea din cuplu, iar nefericirea nu este întotdeauna un predictor pentru alunecarea intr-o relație extraconjugală (Covrig, 2004). Studiile arată că între 35% și 55% dintre oamenii implicați în relații extraconjugale au declaarat că erau fericiți în căsnicie, și cu toate acestea au ales un comportament infidel (Nelson, 2012).
Cu toată emanciparea femeilor și a societății în totalitatea sa, există în continuare standarde diferite de a judeca comportamentul de a fi infidel. Se trece in continuare mult mai ușor peste infidelitatea bărbatului scuzându-i-se adesea comportamentul. În schimb alegerea femeii de a fi infidelă este criticată, blamată și suportă consecințe grele, mai ales dacă se află și în rolul de mamă. Poate că astfel se explică de ce ambele sexe se luptă cu supremația în topul infidelității, asta în condițiile în care au fost vremuri în care bărbații erau fruntași de departe. Femeia este ast ăzi încă în protest, luptând în felul său pentru dreptul de a alege (chiar dacă această acțiune poate fi considerată ca fiind îndreptată în zona inutilă a vieții).
Femeile sunt înclinate să divorțeze după un episod de infidelitate, în timp ce bărbații preferă sa nu se producă nicio schimbare.
Viața sexuală nesatisfăcătoare poate determina o înclinație către infidelitate la ambele sexe.
În multe cazuri, prezența copiilor și asumarea responsabilității parentale (uneori chiar supraresponsabilizarea) poate duce la scăderea satisfacției maritale și însingurarea în cuplu. Familia poate trece astfel pe primul loc, acaparând tot spa țiul cuplului. Adeseori acest lucru se întâmplă deoarece femeia devine mai puțin disponibilă pentru partener, și mai mult disponibilă pentru rolul de mamă.
În urma infidelității, atât femeile cât și bărbații își pierd încrederea în ceilalți și curajul. Emoția cea mai puternică este furia, îngrijorarea cea mai mare apare în legătură cu imaginea de sine, lupta cea mai acerb ă constă în regăsirea sinelui și restaurarea stimei de sine, iar suferința cea mai mare asociată descoperirii infidelității este depresia (Covrig, 2004).
Infidelitatea este construită pe secrete și minciuni în cele mai multe dintre cazuri, aceștia fiind inamicii principali ai relației. Există anumite lucruri pe care fiecare persoană poate omite să i le spună partenerului de viață. Ele sunt acțiuni normale, care nu pot face rău, și fac parte din firea imperfectă a ființei umane implicate într-o relație de cuplu. Dar există anumite momente când aceste mici minciuni pot deveni periculoase. Fiecare persoană este o individualitate unică, și există foarte multe lucruri pe care partenerul ar putea să nu le știe pentru că nu i-ar servi la nimic. Dar uneori, informația ținută secret trece granița acceptabilului și ar putea începe să amenințe relația de cuplu (Marshall, 2011).
Aceste obiceiuri, nevinovate în felul lor, pot să degenereze în timp. Nu este vorba despre a înșela în adevăratul sens al cuvântului, dar a-l minți pe partener în mod constant poate cauza probleme. Karen Pine, profesor la Universitatea Hertfordshire, spune că aceste infidelități minore sunt corozive pentru relația de cuplu. La prima vedere, acest tip de comportament nu pare la fel de extrem ca o indiscre ție sexuală, însă efectele secundare ale acestuia pot fi la fel de d ăunătoare („Do quiet infidelities ruin relationships?”, 2012).
Așa cum spunea psihoterapeuta Sylvie Tenenbaum (2012), ideea conform c ăreia o persoană poate dezvălui celorlalți absolut totul despre ea este doar o iluzie, întrucât nimeni nu știe cu certitudine totul despre el însuși, nimeni nu se cunoaște pe sine la perfecție. Totuși, pe lângă discuțiile despre activitățile cotidiene, este important ca într-o relație partenerii să discute despre propriile sentimente, pentru a se în țelege mai bine unul pe celălalt. A fi sincer nu presupune a dezvălui absolut tot ceea ce ai făcut sau ai gândit. Înseamnă doar a fi onest, și a avea curajul de a dezbate și rezolva neînțelegerile apărute în cadrul cuplului, astfel încât acestea s ă nu afecteze relația.
Lisa Firestone (2012) crede că într-o relație nu trebuie folosite minciunile, nici măcar cele prin omisiune. Chiar dacă par pe moment că protejează relația, pe termen lung minciunile aduc numai dezamăgire și neîncredere. În cazul infidelității, sunt totuși anumite aspecte ce trebuie mărturisite și altele ce ar fi mai bine să rămână secrete. De multe ori, mărturisirea unei aventuri poate conduce la discuții benefice, clarificatoare, care îi ajută pe parteneri să înțeleagă care sunt motivele pentru care infidelitatea a avut loc, și să decidă împreună dacă relația poate continua în aceste condiții de adevăr deplin, sau ar fi mai bine să se încheie (Walters și Burger, 2013).
Psihanalistul Yves Prigent (2012) susține că există persoane care sunt infidele și au o plăcere de a mărturisi totul partenerului. El recomandă ca în aceste cazuri, persoana în cauză să discute mai întâi cu un prieten apropiat, de încredere, pentru a în țelege mai bine care este de fapt motivul pentru care dorește să se destăinuie cu orice preț Psihanalistul Jacques-Antoine Malarewicz (2012) este de p ărere că a mărturisi o aventură este un lucru benefic atunci când adulterul a intervenit ca urmare a anxiet ății și a nefericirii în cadrul cuplului. Astfel cei doi pot confrunta criza prin care trec, o pot depăși și își pot continua viitorul împreună. Totuși, nu sunt necesare foarte multe detalii despre aventură, deoarece partenerii foarte geloși ar putea renunța cu ușurință la relație, nefiind capabili să treacă peste un astfel de episod. Psihologul Janis Spring (apud Aaronson, 2011) susține că a ascunde un episod de infidelitate care a avut loc în trecut poate fi chiar benefic pentru unele cupluri. O astfel de dezv ăluire poate determina insecuritate și neîncredere în partener, în special dacă acesta are o serie de probleme
emoționale, iar în unele cazuri să nu fie absolut necesar. Astfel, beneficiile sincerit ății în asemenea cazuri diferă de la un cuplu la altul.
4. Motivele apariției infidelității
Cuplul este definit ca o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe inter- determinism mutual, partenerii, bărbat și femeie, se susțin, se dezvoltă, se stimulează, se satisfac, se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt. Atât bărbații, cât și femeile au anumite nevoi, de a căror satisfacere în cadrul cuplului, depinde continuitatea și creștere relației de iubire (Mitrofan și Ciupercă, 2009). Betty Lou Bettner (apud Covrig, 2004), psihoterapeut american contemporan a identificat pe baza principiilor adleriene patru nevoi psihologice, care o dată împlinite în cadrul cuplului, ar putea diferenția relațiile de lungă durată față de cele care nu reușesc să treacă testul timpului. Astfel, cele patru nevoi sunt: nevoia de conectare, nevoia de a te sim ți capabil, nevoia de a conta în ochii celuilalt și nevoia de a fi încurajat. La acestea se adaug ă și nevoile emoționale cum ar fi afecțiunea, admirația, comunicarea, ajutorul, angajamentul familial, sinceritatea, deschiderea și satisfacția sexuală.
Conectarea înseamnă o strângere de mână, o îmbrățișare, un telefon, un mesaj, o mângâiere, o privire, sau doar un semn de aprobare. Când cineva nu se simte conectat în relația de cuplu, va trăi sentimentul de însingurare, de izolare socială, și va avea nevoie de apartenență. Oricine se simte deconectat de la rela ție va simți nevoia de a se conecta la altceva din afara relației, pentru a-și satisface această nevoie. Astfel, deconectarea poate reprezenta primul motiv de alunecare într-o relație extraconjugală.
Când cineva nu se simte competent și capabil în relația de cuplu, mesajele negative venite de la partener, pot declanșa sentimentul de inadecvare, urmat de scăderea stimei de sine și de creșterea complexului de inferioritate. Dorința firească este de a recâștiga teren și de revenire din situația critică, iar infidelitatea apare ca o formă de supra-compensare. Într-o relație de cuplu, fiecare dorește să crească, să se dezvolte, să se auto-actualizeze, să își îndeplinească propriile vise. Adeseori însă, unul dintre cei doi parteneri poate stagna din punct de vedere profesional sau personal, și deoarece nu mai are curajul sau nu se mai simte capabil s ă meargă înainte, pune eșecul pe seama relației de cuplu actuale și implicit a partenerului.
O dată ce unul dintre parteneri nu simte că contează în ochii celuilalt, că este important, se creează trăirea dureroasă de a fi nesemnificativ. Apare sentimentul că propriile nevoi nu contează suficient și că partenerul refuză să coopereze. Efectele rezultă în scăderea stimei de sine, renunțarea la a căuta soluții, intimidare, și chiar agresivitate și autoritate. Nevoia de confort personal a partenerului este resim țită ca fiind mai importantă decât propria nevoie psihologică.
Lipsa încurajării partenerului se traduce prin sentimente de descurajare, care stau la baza complexului de inferioritate, a tendinței de retragere și de evitare a sarcinilor vieții, a depresiei, a fricii de eșec, a sentimentului de inferioritate și de inadecvare. Se presupune că într-o relație de cuplu, partenerii ar trebui să se susțină și să se încurajeze în permanență, să formeze o echipă și să treacă cu încredere și curaj peste provocările vieții, fiind convinși că vor face față cu bine tuturor situațiilor dificile. De aceea este atât de important ca cel de al ături să fie încurajator și suportiv față de parter.
De multe ori partenerii așteaptă ca în cadrul relației de cuplu să le fie îndeplinite aceste nevoi psihologice. Când acest lucru nu se întâmpl ă, partenerii pot căuta satisfacerea nevoilor în afara relației conjugale, ca semn al existenței problemelor în cuplu. Betty Lou Bettner susține că „lipsa celor patru nevoi psihologice duce la infidelitate” (citat în Covrig, 2004, p.25). Când cel puțin trei dintre cele patru nevoi menționate nu sunt îndeplinite, partenerii de cuplu sunt predispuși către infidelitate. Totuși problema nu o reprezintă aventura în sine, ci faptul că există lipsuri în cadrul relației. Rudolf Dreikurs (apud Covrig, 2004) spunea că indivizii care sunt total mulțumiți și împliniți în cadrul relației de cuplu, nu vor fi tentați să caute altceva în afara relației. Totuși provocările cu care se confruntă iubirea sunt prezente, și astfel, aproape fiecare om a simțit nevoia de varietate la un moment dat. Cei care nu doresc s ă încalce regulile morale ale cuplului vor alege divorțul sau separarea în defavoarea infidelității, atunci când această dorință de schimbare devine predominantă.
Cuplul conjugal reprezintă nucleul generativ al microgrupului familial, exprimând structural și funcțional modul în care două persoane de sex opus se întemeiază creator, dezvoltându-se, motivându-se și determinându-se mutual prin interacomodare și interasimilare, simultan, în plan biologic, psihologic și social (Mitrofan și Mitrofan, 1991, p. 89). Așadar, îndeplinirea nevoilor psihologice ale partenerului poate fi o bază solidă pentru o relație armonioasă, însă acest lucru nu garantează 100% că nu va apărea infidelitatea, deoarece infidelitatea poate izvorî și din dorința de a încălca granițele și limitele impuse (Covrig, 2004).
Marano (2012) susține că în două treimi din cazuri, problemele din cuplu sunt efectul și nu cauza aventurilor extraconjugale. Aventurile în sine distorsionează percepția asupra relației existente acasă, iar partenerul care a înșelat are tendința de e privi înapoi și de a vedea relația de bază ca fiind plină de defecte, în încercarea sa de a reduce disonanța cognitivă.
Pe de altă parte, Cole si Relate (2005) sunt de părere că infidelitatea reprezintă
de cele mai multe ori simptomul și nu cauza problemei relației de cuplu. Așadar aventurile nu apar din neant. Cel mai frecvent, aventurile reprezint ă o încercare inconștientă de rezolvare a unei probleme din relația de cuplu existentă. Este un semnal clar că ceva nu merge bine în relație („The six affair triggers”, 2012). Există anumite evenimente și circumstanțe care favorizează declanșarea actului de infidelitate. Acestea sunt extrem de diverse, iar fiecare persoană reacționează diferit în anumite împrejurări din viață. Cele mai frecvente evenimente care pot cauza apariția infidelității sunt: pierderea unui membru drag al familiei, atingerea vârstei de mijloc, probleme financiare, schimbări ale stilului de viață și dificultățile în relația de cuplu. În acest ultim caz, aventura apare sub forma unei evad ări din situația dificilă din cuplu, ca o gură de aer proaspăt (Cole și Relate, 2005). Atunci când cineva trebuie s ă își asume responsabilități majore, fiind nevoit să se confrunte cu îmbătrânirea, pierderea unei slujbe, schimbări financiare drastice sau altele de acest gen, poate ap ărea dorința de auto-validare prin intermediul unei aventuri. Persoanele care se implică în afara relației din astfel de motive încearcă să dețină controlul deoarece nu pot controla ceea ce li se întâmplă în celelalte domenii ale vieții (Bagarozii, 2008). Cu toate acestea, o astfel de rezolvare este doar iluzorie și nu soluționează cu adevărat problemele pe termen lung. De cele mai multe ori aventurile complică și mai mult lucrurile, nefiind nici pe departe o modalitate ușoară de a face față unei situații dificile din cadrul cuplului. Ba mai mult, ele pot provoca și mai mult rău prin rănirea emoțională a persoanelor implicate și prin crearea unei atmosfere tensionate, haotice și tulburătoare.
Aventurile extraconjugale reprezintă un mix complex între dorință, angoasă, și nevoia de conectare. Rar se intră într-o aventură fără un conflict interior sau fără a avea o nemulțumire (Whitbourne, 2012). Conform experienței psihoterapeutului Ramona Covrig (2004), fiecare episod de infidelitate este unic, și este foarte important să se determine care sunt motivele care au condus la aceast ă alegere. Mai jos sunt prezentate cele mai des întâlnite motive pe care infidelii le aduc ca și argumente privind comportamentul lor:
Nefericirea în cadrul cuplului. Unul dintre principiile psihologiei individuale spune că în spatele oricărui comportament există un scop, acesta fiind conștientizat sau nu de către persoana respectivă. Astfel, uneori există un scop pentru a întreține o stare de indispoziție în cuplu. Perpetuarea unei stări de nefericire poate fi o portiță de ieșire către o relație extraconjugală, oferind o scuză convenabilă ce îl deresponsabilizează pe individ de propriul comportament. Fericirea în cuplu depinde și stă în puterea ambilor parteneri, în mod egal. Relația conjugală poate fi asemănată cu relația dintre doi dansatori. Pentru ca dansul să existe, amândoi trebuie să coopereze și să negocieze continuu. După un timp de antrenamente împreună, cei doi parteneri cunosc deja pașii de dans, astfel încât uneori îi pot anticipa. Uneori, în ciuda timpului petrecut în relație, partenerii nu reușesc să învețe sau să își anticipeze pașii, și acesta este momentul în care apar dificultăți în relaționare (Covrig, 2004).
Lipsa satisfacției sexuale. Este posibil ca cei doi parteneri să se înțeleagă de minune în multe alte privințe și să aibă numeroase lucruri în comun, dar sexul să nu funcționeze (Whitbourne, 2012). În astfel de cazuri, atât femeile cât și bărbații sunt tentați să caute în afara relației modalități de a-și îmbunătăți viața sexuală. De
asemenea, sunt persoane care pur și simplu își doresc să facă mai mult sex decât este dispus să îi ofere partenerul de viață, și atunci vor căuta să obțină acest lucru din altă sursă (Omarzu, Miller, Schultz și Timmerman, 2012).
Sentimentul de involuție sau stagnare în cadrul relației. Una dintre nevoile psihologice este aceea de a evolua, de a sim ți că se fac pași mărunți, dar semnificativi, către auto-împlinire și auto-mulțumire personală (mulțumire sufletească, profesională, spirituală). Adolf Adler (apud Covrig, 2004) spunea că fiecare individ are nevoie să crească, să treacă de la perceput minus la perceput plus, și să devină din ce în ce mai bun. Partenerii de cuplu ar trebui să se susțină, și să se ajute la împlinirea speranțelor și viselor. Majoritatea cuplurilor care se află în criză trec prin asta tocmai pentru că nu le sunt îndeplinite visele sau a șteptările de la viață. Oamenii au nevoie să evolueze, iar acesta este un fenomen natural, chiar dac ă nu este întotdeauna perceput ca fiind un lucru bun pentru partenerul de cuplu anxios sau gelos.
Nevoia de răzbunare. Într-o relație care suferă deja, dorința de a răni partenerul care a înșelat, răspunzându-i cu aceeași monedă nu aduce prea multă satisfacție în final (Whitbourne, 2012). Unul dintre jocurile dăunătoare relației de cuplu (acceptat conștient sau inconștient de ambii parteneri) este războiul deschis. Adeseori, cei doi nu se informează în prealabil cu privire la intențiile ostile pe care le au, iar surprizele se pot ține lanț. Pentru a se răzbuna, partenerii pot alege fie să se rănească reciproc, fie să se arate răniți, pentru a poza în postura victimei. În ambele cazuri, cel care dorește să se răzbune își va restaura cel puțin pentru o vreme imaginea de sine, însă relația de cuplu are de suferit. „M-ai înșelat, te înșel sau te voi înșela” poate fi motto-ul după care se poate ghida cineva care s-a sim țit trădat în dragoste la un moment dat. Aceasta însă se poate dovedi o tactică ineficientă, care nu aduce beneficiile și satisfacția sperată, ba chiar din contra. Atunci când propriile valori sunt înc ălcate, linia ghid de mișcare se bruiază. De aceea, este bine ca persoana s ă fie sigură de decizia pe care o ia și să își asume întreaga responsabilitate pentru faptele sale și urmările acestora.
Tendința de a se îndrăgosti cu ușurință. Aceasta este una dintre scuzele care paradoxal funcționează foarte bine. Cel care se vede pe sine ca fiind slab, î și poate permite astfel să nu își asume responsabilitatea faptelor sale, și în timp își poate convinge partenerul că altfel nu se poate. Având beneficii, acesta accept ă să poarte eticheta celui neputincios. Eticheta devine astfel stereotip, iar la men ținerea acesteia contribuie ambii parteneri. Distrugerea cercului vicios presupune timp și antrenament și încercarea de a face lucrurile altfel, oferindu-i partenerului șansa de a se schimba (Covrig, 2004).
Trăirea sentimentului de singurătate sau însingurare. În acest caz, partenerul infidel poate căuta în relația nouă împlinirea sentimentului de apartenență, sentiment pe care nu îl trăiește în relația de cuplu în care se află. Adolf Adler (apud Covrig, 2004) își bazează întreaga sa filozofie pe această nevoie psihologică. El susține că, înainte de orice, nevoia cea mai stringent ă a omului este nevoia de a aparține, de a avea un loc. Așadar, fiecare simte nevoia de a fi semnificativ în ochii cuiva. Oamenii nu văd viața altfel, deși uneori nu recunosc o astfel de lipsă. Trăirea sentimentului de însingurare în cadrul cuplului se poate asocia cu sentimentul de abandon. Când cel ălalt este preocupat mai mult de lumea exterioară, ignoră starea de nefericire a partenerului, iar mesajul transmis este de neatenție și lipsă de interes. Dacă contextul permite, infidelitatea nu întârzie să apară. Astfel, partenerul infidel își satisface nevoia de a fi conectat și de a aparține în afara relației.
Nevoia de excitație. Cei care își scuză infidelitatea prin susținerea unei astfel de nevoi ar putea să se încadreze în stilul de viață de tip căutător de aventuri sau senzații tari. După Harold H. Mosak (apud Covrig, 2004), p ărintele acestei tipologii,
stilul de viață descris mai sus aparține celor ce caută în principal senzații extreme în mod regulat, dar mai ales atunci când viața devine plictisitoare, rutinieră sau cenușie. Astfel, există cazuri în care partenerul infidel poate crea, în mod con știent sau nu, o atmosferă nefericită și anostă, pentru a-și scuza sau explica infidelitatea. Unii percep aventurile extraconjugale ca pe un fel de competiție pentru a-și dovedi abilitățile de seducție și atractivitatea sexuală. Astfel de motivații apar din dorința de a trăi noi experiențe, dincolo de simpla curiozitate (Whitbourne, 2012).
Necesitățile fizice, în cazul bărbaților. Un procent semnificativ de bărbați implicați în relații de cuplu sunt nemulțumiți de frecvența actelor sexuale și de respingerea venită din partea partenerei. Bărbații preferă în general o viață aventuroasă sau plină de primejdii, în locul uneia în care să comunice deschis partenerei emoții sau sentimente, frustrări sau frici. Probabil că una dintre explicații stă în diferențele dintre sexe și în educația primită în familie. În timp ce fetița este încurajată să își exprime sentimentele încă din copilăria mică , băiețelul este sfătuit să își ascundă trăirile pentru protejarea masculinității. Astfel, bărbatul ajuns la maturitate va alege să epateze și să susțină nevoi biologice și nu psihologice, atunci când iese într-o relație extraconjugală. Totuși, în ceea ce privește infidelitatea, problema bărbatului nu ține de funcționarea organică, ci de ocaziile care se ivesc la un moment dat. B ărbații, ca și femeile, sunt conduși de emoții. Bărbații doresc în aceeași măsură să fie apreciați într-o relație de cuplu, iar atunci când nu se întâmplă și aleg să aibă o aventură, nu o fac doar din nevoia de apropiere fizică, cum s-ar crede (Covrig, 2004).
Teama de prea multă intimitate cu partenerul. Există anumite persoane care se tem de o apropiere prea mare în cuplu, și au tendința de a fugi din fața acesteia. Astfel ele evadează într-o relație extraconjugală pentru a se depărta puțin față de partenerul de cuplu, și pentru a-și împlini nevoia de spațiu și de libertate.
Nevoia de a întări imaginea de sine. Persoanele care tânjesc după atenție din partea celorlalți au nevoie să se simtă dorite, pentru a-și ridica stima de sine prin intermediul celorlalți. Este vorba despre hrănirea ego-ului nesigur și nevoia de a-și demonstra lor înșiși ceva anume (Flagg, 2011). Aprecierea este un factor cheie în crearea conexiunii emoționale pe care o simt cei doi parteneri unul față de celălalt. La un moment dat, poate interveni o ruptură, iar cei doi nu își mai îndeplinesc așteptările pe care fiecare le are de la cel ălalt. Acesta este momentul când infidelitatea este c ăutată pentru validare emoțională și apreciere din partea altcuiva, decât partenerul (Whitbourne, 2012).
Nevoia de mai multă apropiere emoțională. De multe ori, nevoia de intimitate emoțională poate conduce la apariția unei aventuri, într-o măsură la fel de mare ca și nevoia de intimitate fizică. Persoanele care nu simt conexiune cu partenerul de viață, se simt singure, îndepărtate, și vor căuta să își satisfacă această nevoie prin intermediul altei persoane (Whitbourne, 2012).
Nevoia de provoca gelozie, pentru a reînvia relația de cuplu. Psihologul Aron Ben-Zeev (2008) afirmă că infidelitatea emoțională poate provoca mai multă gelozie în cadrul cuplului decât infidelitatea sexuală. Oamenii suportă destul de greu să își vadă partenerul oferind atenție, suport, timp și afecțiune unei alte persoane de sex opus, iar dacă această persoană este un fost partener, lucrurile devin și mai complicate. Totuși, această strategie nu dă roade întotdeauna, căci partenerul înșelat se va simți mai degrabă rănit decât motivat să-i recâștige atenția celuilalt.
Flagg (2011) consideră că persoanele care înșeală caută dragostea în locuri total greșite, adică în afara propriei persoane. Ea are o opinie critică, spunând despre acestea că sunt persoane egoiste, care î și pun propria persoană și propriile dorințe pe primul loc, fără a le păsa de efectul pe care acțiunile lor le au asupra partenerului de viață, sau cel
puțin nu suficient de mult cât să își înfrâneze dorințele și impulsurile. Teama de a fi onești cu partenerul despre ceea ce sunt cu adev ărat și despre ceea ce simt, conduce la deprecierea relației și provocarea suferinței.
Studiile psihologului Mark White (2010), arată de asemenea că infidelitatea este de cele mai multe ori un mod greșit de abordare a situației, fiind foarte puține cazurile în care aceasta este justificată. El aduce trei argumente pentru a-și susține opinia: faptul că partenerul de cuplu are de suferit, promisiunile făcute în cuplu sunt astfel încălcate, și nu în ultimul rând, un astfel de comportament îl va face pe cel care în șeală să se simtă ca o persoană rea, să simtă că a greșit și să aibă mustrări de conștiință.
Scriitoarea Jacqueline Raoul-Duval (2000) are o opinie mai lejeră asupra infidelității. Ea consideră că iubirii dintre un bărbat și o femeie puțin îi pasă de statutul lor matrimonial. Iubirea se călăuzește după ceva aflat în afara legii, după pofta nestăpânită de a nu se supune regulii și disprețuirea a tot ceea ce este interzis. Ea consideră că „a nu râvni la femeia altuia” este porunca biblică care a fost încălcată cu cea mai multă consecvență. Și oricât de mult s-ar chinui oamenii să se opună tentațiilor de acest gen, acestea vor ie și la suprafață mai devreme sau mai târziu, provocând furtuna. Oamenii caută toată viața tulburarea și vraja care urmează iubirilor, fie că sunt legitime, clandestine sau libere.
Desigur, toate aceste opinii țin de nivelul de moralitate al fiecăruia și de propriul mod de abordare a vieții, pentru că nimeni nu poate decide cu adevărat ce este bine și ce este rău, iar fiecare situație este unică, tot așa cum fiecare om este o individualitate aparte.
2.1. Teorii despre emoții
”Dacă abilitățile tale emoționale nu sunt dezvoltate, dacă nu ești conștient de emoțiile tale, dacă nu poți să-ți gestionezi emoțiile negative, dacă nu poți avea empatie și relații sănătoase cu cei din jur, atunci, oricat de intelligent esti, nu vei ajunge departe în viață” (Goleman, 2008)
Inteligența emoțională este abilitatea oamenilor de a-și gestiona și monitoriza stările emoționale proprii ba chiar și a altor oameni. Astfel, vor putea acționa ințelept în orice relație.
Inteligența emoțională cuprinde cinci părți si anume: conțientizarea propriei persoane sau conștientizarea de sine, recunoașterea sentimentelor interne; gestionarea emoțiilor pentru a găsi soluții potrivite în diferite situații; motivația însemnând focalizarea emoțiilor spre un anumit scop; empatia, pentru a înțelege mai bine oamenii și sentimentele lor; și relațiile, pentru a face față contactelor sociale și pentru a dezvolta noi abilități de socializare, este nevoie să ne folosim de informațiile personale și despre alte persoane.
Inteligența emoțională nu este egală cu coeficientul de inteligență. Degeaba are un om IQ mare, dacă EQ-ul său este dezechilibrat. Degeaba este genial în calcule sau teorii dacă nu poate comunica corect cu cei din jur. Emoțiile, mai exact inteligența emoțională, joacă un rol mare și important în relaționarea cu ceilalți. Fără emoții, sentimente, am fi doar niște marionete moarte.
Mai mulți oameni de știință au încerat să găsească o explicație pentru emoții. Astfel, au apărut mai multe teorii, printre care, teoria James-Lange. Doi oameni de știință, unul american, William James și un danez, Carl Lange au studiat relația dintre emoții și schimbările fizice din corp. Ei au ajuns la concluzia ca o emoție depinde de doi factori: schimbările fizice care se produc în corp și modul în care persoana percepe schimbările corporale, după producere unui eveniment emoțional. O altă teorie, cea a lui Cannon- Bard, este legată de rolul sistemului nervos în exprimarea emoțiilor, și au descoperit că oamenii pot exprima emoții fără să primescă un feedback fizic de la mesageri chimici.
Dicționarul Oxford definește emoția ca fiind ,,Un sentiment puternic care rezultă din circumstanțele cuiva, starea de spirit sau relațiile cu ceilalți”
(www.oxforddictionaries.com/definition/english/emotion)
Iar DEX-ul definește emoția ca fiind o reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.
Consider că emoția este un sentiment profund. Uneori atât de profund încât nu le putem exprima în cuvinte. Ele aduc culoare în viața noastră. Când avem parte de emoții dure, gen, tristețe furie, gelozie etc., cel mai indicat este să conștientizăm aceste sentimente și să lăsăm să treacă pe lângă noi, să nu le dăm atenție. Altfel, ne facem rău nouă înșine. Bineînțeles, este indicat să învățăm din toate întâmplările vieții noastre însă nu trebuie să permitem emoțiilor distructive să ne invadeze viața. ”Într-adevăr, există emoții mult mai subtile decât cuvintele care le-ar putea defini” (Goleman, 2008). Viața noastră este un flux continuu de emoții.
2.2. Emoțiile de bază
„Cercetătorii continuă să discute în contradictoriu care sânt emoțiile ce pot fi consiferate primare – ceea ce în domeniul culorilor primare corespunde culorilor roșu, galben și albastru, din care sânt generate toate combinațiile posibile – sau dacă măcar există asemenea emoții primare. Unii teoreticieni propun încrengături fundamentale, dar nu toți ceilalți sânt de acord cu ele. Iată care ar fi principalii candidați (și o parte dintre membrii acestor familii) ai acestor încrengături:
Mânia: furia, resentimentul, exasperarea, indignarea, vexarea,animozitatea, irascibilitatea, ostilitatea și poate într-o oarecare măsură ura și violența, care sânt patologice;
Tristețea: supărarea, mâhnirea,lipsa de chef, îmbufnarea, melancolia, plânsul de milă, singurătatea, disperarea și deprimarea gravă, atunci când este de ordin patologic;
Frica: anxietatea, nervozitatea, preocuparea, consternarea, neânțelegerea, îngrijorarea, teama, spaima, groaza; iar de ordin psihopatologic; fobia și panica;
Bucuria: fericirea, ușurarea, mulțumirea, binecuvântarea, încântarea, amuzamentul, mândria, plăcerea senzuală, răsplata, satisfacția, euforia, extazul și, la limită, mania;
Iubirea: acceptarea, prietenia, încrederea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adorația, dragostea, agape;
Surpriza: șocul, mirarea;
Dezgustul: disprețul, aversiunea, detestarea, repulsia;
Rușinea: vinovăția, jena, supărarea, remușcarea, umilința, regretul.” (Goleman, 2008)
Desigur această categorisire a emoțiilor nu este completă. ”De exemplu, cum rămâne cu o combinație precum gelozia, o variantă a mâniei care cuprinde tristețe și frică? Dar cu virtuți cum ar fi speranța și credința, curajul și iertarea, certitudinea și stăpânirea de sine? Sau cu o parte dintre viciile clasice, sentimente precum îndoiala – sau plictiseala? Nu există răspunsuri clare: dezbaterea științifică asupra felului în care trebuie clasificate emoțiile continua.” (Goleman, 2008)
Ideea că acestea se bazează pe câteva emoții principale pornește în parte de la o descoperire a lui Paul Ekman de la Universitatea Califonia din San Francisco, care susține că patru dintre expresiile faciale (frica, mânia, tristețea, bucuria) sânt recunoscute de toate culturile din întreaga lume, inclusiv de indivizii complet analfabeți, care nu au fost în contact cu televizorul sau cu cinematograful, dovedind generalitatea lor. Ekerman a arătat fotografii cu diverse expresii ale feței unor reprezentanți ai culturilor îndepărtate, cum ar fi cele din Noua Guinee, unde există triburi izolate care trăiesc la fel ca în Epoca de piatră, undeva în munți, si absolut toți au recunoscut aceste emoții fundamentale. Primul care a constatat universalitatea expresiilor emoționale a fost Darwin, care a folosit-o și ca argument în teoria sa evoluționistă, aceste semnale fiind întipărite în sistemul nostru nervos.
“Căutând principiile de bază, s-a urmărit cum Ekman și alții gândeau emoțiile în termeni de familii sau dimensiuni și considerau emoțiile principale – mânia, tristețea, frica, bucuria, iubirea, rușinea, ș.a.m.d. – ca fiind cele de la care pornesc nesfârșitele nuanțări ale vieții noastre emoționale. Fiecare dintre aceste familii de emoții au un nucleu de bază, de la care se formează nesfârșitele mutații. De aici se nasc dispozițiile, care teoretic vorbind, sânt mai puțin evidente și durează mai mult decât emoțiile (în vreme ce, de exemplu, este greu să fii foarte mânios toată ziua, poți fi totuși îmbufnat sau irascibil, acestea fiind forme mai puțin acute ale mâniei și care sunt ușor de declanșat). Dincolo de dispoziții există temperamentele, înclinația de a-ți aminti anumite emoții sau dispoziții prin care ai mai trecut, fapt care-i face pe oameni să fie melancolici, timizi sau voioși. Iar dincolo de aceste dispoziții emoționale, apar problemele de natură emoțională, cum ar fi depresiile clinice sau anxietățile cronice, de care unii nu mai scapă, simțindu-se prinți ca într-o capcană cu un efect toxic”. (Ibidem p.362-363)
În esență, toate emoțiile sunt impulsuri ce te determină să acționezi, planuri imediate de abordare a vieții, planuri pe care le avem înnăscute. Rădăcina cuvântului emoție este motere, verbul latinesc care înseamnă ,,a mișca” plus prefixul ,,e”, adică ,,a te da la o parte”, sugerând că tendința de a acționa este implicită în orice emoție. Aceste emoții duc la fapte, lucru ce pot fi cel mai ușor de observat la animale și copii. Doar la adulții ,,civilizați” găsim această mare abatere pentru regnul animal, emoțiile – rădăcina impulsurilor de a acționa – desprinse de reacția cea mai firească (Doar la adulți: observație făcută de Paul Ekman, Universitatea din California din San Francisco).
În repertoriul nostru emoțional, fiecare emoție joacă un rol unic, așa cum relevă semnătura biologică distinctivă. Cu noile metode de a pătrunde în trup și în creier, cercetătorii au descoperit mai multe detalii psihologice despre felul în care fiecare emoție pregătește corpul pentru o reacție diferită Schimbările la nivelul corpului în momentul apariției emoțiilor și motivele lor evoluționiste: o parte dintre schimbări sunt prezentate în ,, Voluntay Facial Action Generates Emotion-Specific Autonomus Nervous System Activity” (,,Mișcări faciale voluntare care generează o anumită activitate a sistemului nervos autonom în cazuri specifice”) de Robert W. Levenson, Paul Ekman și Wallace V. Friesen, Psychophysiology, 27, 1990.) Această listă este culeasă de aici, dar și din alte surse. În acest punct, o astfel de listă rămâne într-o oarecare măsură speculativă; există o dezbatere științifică asupra semnăturii biologice a fiecărei emoții în parte, unii cercetători susținând ideea că există mai degrabă o prăpasie decât simple diferențe între emoții sau că în prezent capacitatea noastră de a măsura corelații biologice ale emoției este încă insuficientă pentru a le distinge în mod satisfăcător. Pentru acest punct de dezbatere, vezi: (Paul Ekman și Richard Davidson (ed.), Fundamental Questions About Emotions (Întrebări fundamentale despre emoții), Oxfor University Press, New York, 1994:
Când te mânii, sângele circulă mai repede în mâini și îți este mai ușor să înșfaci o armă sau să lovești un dușman; bătăile inimii cresc și se degajă hormoni precum adrenalina, ceea ce generează un plus de energie suficient de puternic pentru o faptă în forță.
Când ți-e frică, sângele străbate mușchii cei mari, cum ar fi cei din picioare, și îți este mai ușor să fugi – și să te albești la față, pentru că sângele își oprește cursul (creîndu-ți senzația că ,,ți-a înghețat sângele în vene”). În același timp, trupul paralizează, chiar dacă doar pentru o clipă, poate și pentru a lăsa timp ca omul să evalueze situația și să constate dacă nu cumva cea mai bună soluție este o ascunzătoare. Circuitele din centrele emoționale ale creierului acționează un flux de hormoni ce pune trupul în stare de alertă, făcându-l gata să acționeze, iar atenția se fixează asupra amenințării imediate, pentru a vedea mai bine ce reacție trebuie adoptată.
Printre schimbările biologice cele mai importante din starea de fericire se numără o activitate sporită a centrului creierului, care inhibă sentimentele negative și încurajează creșterea energiei, liniștind ceea ce ar putea genera gânduri de îngrijorare. Nu există însă o modalitate fiziologică radicală care să ducă la pasivitate, ceea ce ar putea genera gânduri de îngrijorare. Nu există însă o modificafre fiziologică radicală care să ducă la pasivitate, ceea ce face ca trupul să-și revină mai rapid din apariția emoțiilor supărătoare. Această configurație îi oferă trupului un fel de odihnă generală, precum și dispoziția și entuziasmul pentru a îndeplini diferite îndatoriri și de a se strădui pentru o mare varietate de scopuri.
Iubirea, sentimentele de tandrețe și de satisfacție sexuală determină o trezire parasimpatică – contrariul psihologic al acelei mobilizări de tipul ,,luptă sau fugi” provenite din frică sau mânie. Modelul parasimpatic, dublând ,,reația de relaxare”, reprezintă un set de reacții ale corpului ce generează o stare de calm și mulțumire care facilitează cooperarea.
Ridicarea sprâncenelor a surprindere permite mărirea razei vizuale și totodată pătrunderea luminii în retină în cantitate mai mare. Acest fapt oferă informații suplimentare despre un eveniment neașteptat, fâcand să fie mai ușor de înțeles exact ceea ce se întâmplă și punerea la cale a celui mai bun plan de acțiune.
În lumea întreagă, exprimarea dezgustului arată la fel, transmitând același mesaj: e ceva agresiv ca gust, sau cam miros sau metaforic. Expresia de dezgust a feței – buza de sus curbată intr-o parte, în vreme ce se strânge ușor din nas – sugerează o încărcare primordială, așa cum observase Darwin, de a închide nările atunci când apare un miros neplăcut sau de a scuipa o mâncare nocivă.
Principala funcție a tristeții este ajutorul dat pentru adaptare în cazul unei pierderi importante, cum ar fi moartea cuiva apropiat sau o mare dezamăgire. Tristețea aduce o scădere a energiei și a entuziasmului față de activitățile vieții, în special față dedivertisment sau față de plăceri, iar adâncimea ei și intrarea în depresie duce la o scădere a metabolismului. Această retragere introspectivă creează ocazia de a jeli o pierdere sau o speranță goală și de a conțtientiza consecințele acestora pentru viața cuiva, iar pe măsură ce energia revine, se conturează noi începuturi. Această pierdere de energie se poate să-i fi ținut pe oameni triști – și vulnerabili – în apropierea casei, unde erau mai în siguranță.
Relațiile interumane
“Relațiile interumane, ca domeniu important al calității vieții, influențează prin multiple canale satisfacția individului cu viața. Iar mediul uman datorat contactelor dintre persoane constituie o sursă esențială de bunăstare individuală, de echilibru psihologic și moral, de solidaritate și cooperare.”( Zamfir, 2004, p.189 )
„Interacțiunea socială reprezintă modul fundamental de existență și funcționare a indivizilor și grupurilor umane, mecanismul bazal al structurării grupurilor sociale și al societății în ansamblu.”(Milcu, 2005, p. 29 )
“Relațiile interpersonale reprezintă modul fundamental de existență și funcționare a indivizilor și a grupurilor umane, mecanismul bazal al structurării grupurilor sociale și a societății în ansamblu. În psihologia socială există o multitudine de tipologii ale relațiilor interpersonal, pornind de la criteria variate.
Există relații interpersonal bazate pe modificarea caracteristicilor partenerilor de
interacțiune. Tipuri de relații:
1) acomodarea cu partenerul – proces de adaptare sau ajustare mutual a actorilor sociali aflați într-un process de interacțiune;
2) asimilarea – constituie etapa superioară a acomodării și apare ca urmare a acțiunii îndelungate a acesteia și reprezintă finalitatea interacțiunii sociale;
3) alienarea – procesul opus asimilării;
4) stratificarea – ca urmare a unei interacțiuni de durată, în procesul relaționării lor reciproce.” (Milcu, 2005)
Relații interpersonale în care indivizii care interacționează nu se modifică esențial. În această tipologie se încadrează următoarele forme ale relațiilor interpersonale: cooperare, competiție și conflict.
Comunicarea este o caracteristică esențială a ființei umane, un sistem de înțelegere între oameni, un proces de transferare de informații. Relațiile interpersonale se manifestă ca interacțiuni între indivizi în urma cărora se realizează un schimb atât material, informațional dar și sentimental. Există mai multe tipuri de relații interpersonale,în funcție de durata, intensitatea și specificul interacțiunii dintre două sau mai multe persoane. Astfel există interacțiuni de lunga durată, și de o mare intensitate afectivă, cum ar fi relațiile de prietenie, de iubire, in familie, dar și relații de scurtă durată și de o intensitate afectivă mică sau inexistentă, cum ar fi relația cumpărător- vânzător. În oricare din aceste situații, starea individului este afectată, în mod pozitiv sau negativ, ducând la o percepție mai bună sau rea asupra propriei persoane sau asupra mediului său de viață. În ceea ce privește relațiile inerpersonale, există mai multe tipologii. Acestea sunt cele mai importante, și anume:
2.3.1. Specificul relațiilor apropiate
Relațiile apropiate nu înseamnă doar romantism. Indiferent dacă este vorba despre o relație de cuplu sau nu, relațiile apropiate semnifică o intimitate emoțională pe care o trăim într-o relație.
Relațiile apropiate necesită o dedicare profundă.
Dedicarea este dorința noastră de a ne menține o relație indiferent ce se întamplă. Când oamenii sunt dedicați unul celuilalt, ei presupun că au un viitor împreună. Această presupunere este importantă deoarece majoritatea relațiilor apropiate – de exemplu, relațiile familiale și de cuplu – se confundă din când în când cu conflicte și tensiuni. Putem face față acestor momente dificile datorită convingerii că relația noastră le va supraviețui.
De obicei, relațiile apropiate includ un anumit nivel de dedicare emoțională, un sentiment de responsabilitate pentru sentimentele și bunăstarea emoțională a celuilalt. De asemenea, relațiile apropiate implică și un anumit nivel de dedicare socială, care ne determină sa petrecem timp împreună, să facem compromisuri, să fim generoși cu laudele și să evităm conflictele mărunte. Nu în ultimul rând, unele relații apopiate sânt consolidate prin dedicări legale și financiare, o exprimare mai formală a obigațiilor reciproce ale oamenilor. (Floyd, 2013)
2.3.2. Factorii care influențează relațiile interumane
a) interdependența – „Interdependența este o altă ramură a relațiilor apropiate. Oamenii dintr-o relație sau dintr-o familie, depind unul de celălalt, iar acțiunile unei persoane vor avea efect și asupra celorlalți.” (Floyd, 2013)
b) necesitatea investițiilor continue – „În comparație cu alte relații, relațiile apropiate presupun adesea un nivel mai ridicat al investiției – cu alte cuvinte, dedicarea energiilor și a altor resurse relațiilor respctive, îndeosebi a unor resurse precum timpul, banii și atenția. De asemenea, ne așteptăm să beneficiem de pe urma investițiilor respective, dar știm că nu putem recupera resursele dedicate relației respective, dacă ajunge la un sfârșit. Adesea, persoanele implicate în relații de cuplu conștientizează foarte bine cât de mult – și cât de echitabil- investesc în relația respectivă. Studiile relevă că partenerii de cuplu sânt cel mai fericiți atunci când simt că ambii fac investiții la fel de mari în relația respectivă. Hecht, M.L., Marston, P.J., Larkey, L.K. (1994). (Love ways and relationship quality in heterosexual relationships. Journal of Social and Persoanal Relationships, 11, pp. 25-44)
Cele mai satisfăcătoare relații apropiate par să fie cele în care ambii parteneri investesc în mod egal.” (Floyd, 2013)
c) tensiunile dialectice – “Tensiunile dialectice – conflicte dintre două nevoi sau dorințe importante, dar opuse – sânt frecvente în relațiile apropiate.” (Baxter, L.A., Montgomery, B.M. (1996). Relating: Dialogues and dialectics. New York, Guilford.)
În cadrul familiilor, al relațiilor de cuplu și chiar în cadrul prieteniilor, survin adesea îndeosebi trei tipuri de tensiuni dialectice.
„Autonomie vs Conexiune. O tensiune obișnuită în relațiile apropiate este cea dintre autonomie – sentimentul de a dori să ne aparținem nouă înșine – și conexiune – dorința de a fi apropiați ce ceilalți. Oamenii manifestă adesea această tensiune în relația cu copii lor. Mai ales când copiii ajung la adolescență, este normal să-și dorească autonomie mai mare. La urma urmei adolescența este acea perioadă a vieții în care încep să-ți dezvolte identități independente și să ia decizii proprii. (Peter, G.W., Bush, K.R. (1996). Predict adolescent autonomy from parents: relationship connectedness and restrictivness. Siciological Inquiry, 69, pp. 431-457)
Totuși, mulți adolescenți vor încă să fie apropiați emoțional de părinții lor. Chiar pe măsură ce învață să se comporte ca adulții, simt încă nevoia de apropiere familială și tânjesc după securitatea oferită de aceasta. De fapt, nu este neobișnuit ca părinții și copii să resimtă o vreme această tensiune dialectică, chiar după ce copiii devin adulți.” (Floyd, 2013)
„Deschidere vs Închidere. O altă tensiune dialectică frecventă este conflicul dintre deschidere – dorința de destăinuire și sinceritate – și închidere – dorința de a păstra anumite lucruri, gânduri sau idei pentru sine.” (Ibidem)
„Predictibilitate vs Noutate. În plus, multe relații apropiate se confruntă cu conflicte între predictibilitate – dorința de consecvență și stabilitate – și noutate – dorința de experiențe inedite, noi.” (Ibidem)
Cercetătorii consideră că tensiunile dialectice reprezintă o componentă normală a oricărei relații apropiate, interdependente, și că devin problematice doar când oamenii nu reușesc să le gestioneze. (Ibidem)
2.3.3. Relațiile de cuplu
Cuplul poate fi definit ca ”o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe indeterminism mutual: partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt.” – I. Mitrofan.
Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic, satisfăcător sau dizarmonic, nesatisfacător și distorsionat, ținând la disociere. Cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate, dinsensiune și eventual dezvoltare. (http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CCsQFjAA&url=http%3A%2F%2Fxa.yimg.com%2Fkq%2Fgroups%2F24418682%2F1945820117%2Fname%2F08.%2BPSIHOLOGIA%2BCUPLULUI%2BSI%2BSEXUALITATII.pdf&ei=0U5KU8nhFaKnywPZzICgBw&usg=AFQjCNHMZjGLlrBqWUx7dcBnuYa2MYfk-w&sig2=8M–ScSQpvq_sLPFY83w7Q&bvm=bv.64542518,d.bGQ)
2.3.4. Caracteristicile relațiilor de cuplu
95% dintre noi ne casătorim cel puțin odată în viață, iar mulți dintre cei care nu se căsătoresc au cel puțin o relație de cuplu semnificativă, asemănătoare cu o căsătorie. (U.S. Census Bureau. (2011). Decennial census data on mariage and divorce. Accesat la 2 ianuarie 2011, pe http://www.census.gov/hhes/socdemo/marriage/data/census/index.html.)
Relațiile de cuplu au anumite caracteristici, dar totodată sunt și diverse. Vom analiza variațiile referitoare la măsura în care relațiile de cuplu sunt exclusive, voluntare, bazate pe dragoste, implică parteneri de sex opus și sunt permanente.
Relațiile de cuplu și exclusivitatea. O așteptare comună privind relațiile de cuplu este ca ele să fie exclusive. De obicei exclusivitatea ia forma monogamiei, care înseamnă a fi într-o singură relație de cuplu la un moment dat și evitarea implicării afective sau sexuale cu persoane din afara relației. Exclusivitatea constituie o modalitate de exprimare a dedicării și fidelității pe care le manifestă partenerii și pe care au încredere unul în celălalt că le manifestă. În consecință, infidelitatea relațională care înseamnă a avea interacțiuni afective sau sexuale cu o persoană din afara relației de cuplu, constituie adesea o experiență traumatizantă din perspectiva emoțională pentru partenerul care îi este victimă. (Floyd, 2013)
2.3.5. Modalități ale comunicării în cuplu
„Există patru modalități prin care putem interacționa cu cele trei ”personalități” ale partenerilor noștri. Acestea sunt: Afecțiunea, Aprecierea reciprocă, Cooperarea și Apropierea.” (Biddulph, 2011)
Dragostea este un fenomen extraordinar, complex presupunând existența a douã persoane (cuplu) care vin în aceastã ecuație cu structura lor intimã, cu aspirațiile și expectațiile lor, cu dorința de a fi împreunã cu un alt semen.
Mulți dintre noi am suferit, nu am gãsit explicații, am rupt relații, am necãjit colegi, pãrinți, am întrerupt comunicarea sau am comunicat afectiv prin descãrcãri puternice, nejustificate considerând cã suntem îndrãgostiți.
A fi îndrãgostit, a fi iubit, a iubi pe cineva, a nu fi împãrtãșitã dragostea, sunt tot atâtea posibilitãți și ipostaze ale comportamentului uman, sunt perspective din care noi încercãm sã influențãm atitudinile noastre, chiar sistemul de autoevaluare.
Interelațiile umane bazate pe prietenie pe care le-am prezentat succint anterior sunt influențate și nu pot fi separate de dragoste, de mariaj, de conviețuirea în familie.
În relația, atitudinea sau sentimentul de prietenie trebuie inseratã simpatia, preferința pentru o persoanã, dragostea ca atracție heterosexualã și relaționarea între parteneri (comunicare afectivã).
Dragostea, este un subict de mare interes. Bineinteles, cu toții ne-o dorim. Pot determina stări de fericire, bucurie, stări de bine etc.
Investigând 100.000 americani – femei și bãrbați – Freedman J.L. (1978) încearcã sã gãseascã ierarhizarea conceptului „a fi îndrãgostit" și constatã cã este plasat pe locul II ca importanțã pentru femeile singure, dupã „prieteni și împliniri sociale" locul I; iar pentru bãrbații singuri același concept este ierarhizat pe locul III dupã „prieteni și împliniri sociale" și "activitate profesionalã".
M.Argyle & M.Henderson (1985) încearcã un studiu în Marea Britanie și gãsesc cã „dragostea" sau „a fi îndrãgostit" este evenimentul hotãrâtor al fericirii atât pentru femeile cât și pentru bãrbații de toate vârstele din eșantion.
Factorii care ar contribui la fenomenul „a te îndrãgosti" sunt similari cu dorința de a impune altora o bunã impresie:
a) sã arãți simpatie și iubire celeilalte persoane; b) sã ai sentimente și concepte de referințã similare cu cealaltã persoanã; c) sã fie o atracție fizicã reciprocã.
În timp ce Z. Rubin (1976) identificã factorii atașamentului romantic încercând sã mãsoare „dragostea romanticã", Pope, Walster & Walster (1986) sunt diferențieri psiho-sociale între" dragostea pãtimașã" și legãturile de dragoste, de prietenie care rezistã de-a lungul vieții, „camaraderia".
Rubin apud I.Mitrofan & N. Mitrofan (1994) indicã drept factori importanți ai comportamentului romantic (dragostea romanticã): atașamentul, susținerea emoționalã, intimitatea.
Autorii sus-menționați considerã „dragostea pãtimașã" ca o dorințã vie puternic resimțitã fațã de o persoanã, de a fi iubitã de acea persoanã, este sentimentul cã fãrã el sau ea nu putem trãi, separarea (despãrțirea) ar putea provoca trãirea unor sentimente de chin, de reale necazuri dar cu anticiparea dorinței de reunire imperioasã, reunire care este perceputã ca un sentiment de extaz, de euforie, pace și mulțumire sufleteascã.
Pe de altã parte, camaraderia reprezintã afecțiune prieteneascã și atașament puternic fațã de cineva. Este limitativ și periculos metodologic sã abordãm îndrãgostiții ca fiind doar adolescenții și tinerii cãsãtoriți; fenomenul existã și la persoane cãsãtorite dar și la cuplul de vârstnici.
Spre deosebire de „Dragostea pãtimașã" care este o floare rarã și fragilã, afecțiunea camaradereascã este mult mai rezistentã și poate rezista întreaga viațã.
E.Walster & G.Walster (1978) au concluzii mult mai optimiste dupã studierea unor fenomene privind dragostea, patima, romantismul și camaraderia la trei tipuri de cupluri:
a) cuplul care rezistã în timp pe bazã de prietenie
b) cuplul de logodnici c) femei între 60-80 de ani.
Autorii au gãsit cã raporturile între dragoste și prietenie se pãstreazã la un nivel relativ de sinceritate fațã de un nivel mediu care existã în ambele tipuri de trãiri, într-o perspectivã de timp mai mare.
Argyle & Henderson (1985) trec în revistã extrem de multe cercetãri privind dragostea și încearcã sugestii pentru reguli bine motivate și susținute de deprinderi (abilitãți) de tip interrelaționare.
”Fãrã sã dorim încorsetarea partenerilor, enumerãm regulile pentru diferite tipuri de cupluri ca moment de meditație pentru subiecți indiferent de vârstã și sex, dar și ca model de posibilã abordare a unei problematici pentru care încã nu ființeazã modele viabile, psihoterapii acceptate de persoane cu probleme intime în acest delicat sector al vieții psihice.” (Rascanu, 2001)
O relație solidă de cuplu se formează în timp. ”De exemplu, specialistul în comunicare Mark Knapp sugerează că formarea unei relații implică cinci etape: inițierea, experimentarea, intensificarea, integrarea și crearea legăturilor” (Floyd, 2013)
2.3.6. Oficializarea relațiilor de cuplu
Căsătoria – înseamnă o ”relație psihologică” dintre doi oameni conștienți; o construcție complicată alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă” – Jung.
Este ”un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca
personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității.” I. Mitrofan
Cu alte cuvine, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică dezvoltarea noastră ca ființe. Suntem provocați pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor și credințelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, ale comportamentelor noastre. În cuplu învățăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă ființă, total străină de noi, învățăm ce este iertarea, toleranța dar învățăm și să ne manifestăm emoțiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu ne împlinim sexualitatea. (Ibidem)
De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare si autoevoluție. Nici o relație, fie ea de căsătorie sau nu, nu nulează diferențele dintre parteneri, ci dimpotrivă, atunci când relația este foarte profundă și satisfăcătoare, aceste diferențe se completează reciproc. E drept că până se ajunge la această completare, poate trece și prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoțională și reveniri. (Ibidem)
Căsătoriile și relațiile de cuplu pe termen lung sunt foarte importante pentru sănătatea și binele nostru. De exemplu, multe studii relevă că persoanele căsătorite au o existență mai lungă (Kaplan, R.M., Kronick, R.G, (2006). Marital status and longevity in the United States population. Journal of Epidemiology and Community Health, 60, pp. 760 – 765; Manzoli; M., Villarti, P., Pirone, G.M., Boccia, A. (2007). Marital status and mortality in the eldery: A systematic review and meta-analysis. Social Science & Medicine, 64,pp.77-94) și mai sănătoasă ( Macintyre, S (1992). The effects of family position ans status on health. Social Science & Medicine, 35, pp. 453-464) decât persoanele care nu se căsătoresc niciodată. Un motiv al acestor descoperiri este faptul că mariajul diminuează șansele ca o persoană să adopte comportamente care să-i pună în pericol sănătatea. În spijinul acestei idei, studiile arată că oamenii căsătoriți în comparație cu persoanele necăsătorite, beau mai puțin (Duncan, G., Wilkerson, B., England, P (2006). Cleaning up their act: the effects of marriage and cohabiation on licit and illicit drug use. Demography, 43, pp. 691-710) și au o tendință mai redusă să folosească droguri ilegale precum marijuana. Bachman, J.G., Wadsworth, K.N., O’Malley, P.M., Johnston, L.D., Schulenberg, J.E (1997). Smoching, drinking and drug use in young adulthood: The impacts of new freedoms and new responsibilities. Mahwah, Lawrence Earlbaum Associates.)
De asemena, ei suferă într-o măsură mai redusă de boli mintale cum ar fi depresia. (Kim, H.K., McKenry, P. (200). The relationship between marriage and psychological well-being. Journal of Family Issues, 23, pp. 885-911; Lamb, K.A., Lee, G.R., DeMaris, A. (2003). Union formation and depression: Selection and relationship effects. Journal of Marriage and Family, 65, pp. 953-962)
Familia reprezintă ”o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin latura biologică și/sau cea psihosocială”. – I. Mitrofan, C. Ciupercă). Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulți copii proprii. Cred însă că merită subliniată funcția fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruți în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane. Aici învățăm și ne dezvoltăm identitatea sexuală, eprimată prin sex –roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiția noastră de bărbat sau femeie și la care ceilalți se așteaptă, tocmai datorită apartenenței noaste la un sex la altul.” (Ibidem)
2.4. Autonomia personală și optimismul
Autonomia este un fenomen care implică independența în acțiune, vorbire și gândire (Agich, p. 2003).
Câteva dimensiuni ale ei:
– autonomia atitudinală: a alege cognitiv între diverse opțiuni
– autonomia cognitivă: a acționa, a lua decizii singur, încredere în propria persoană
– autonomia în gândire: curiozitate, exprimare ușoară a propriilor opinii, gândire critică
– autonomie emoțională: ”independență față de părinți și egali” (Steinberg, 1986, Meens, 2001)
– autonomia comportamentală: puterea de a lua decizii singur
– autonomia valorilor: ”atitudini și credințe independente, legate de spiritualitate, politică și morală”
Optimismul și pesimismul sunt 2 constructe bipolare denumite ”stil explicativ” (M. Seligman, 2004).
Optimiștii, susține autorul, se deosebesc de pesimiști prin felul în care percep cauzele situațiilor. În cuplu, autonomia celor 2 parteneri dar și optimismul lor vor avea drept consecințe relațiile durabile ale cuplului.
În cercetare sa pornit de la variabila clasificatorie: cuplul căsătorit de peste 5 ani.
Au fost măsurate, ca variabile independente, diferite tipuri ale autonomiei partenerilor, separat, apoi comparate, corelate. Optimismul, ca stil explicativ, a fost corelat cu autonomia globală a partenerilor, pentru a explica durabilitatea și calitatea bună a relației conjugale.
2.1. Divorțiațitatea, caracterizare generală
În literatura de specialitate se deosebesc 3 tipuri principale de disoluție maritală „despărțirea în fapt, cu locunță comună, separarea totală (prinvind locuința) dar fără divorț, divorțul (despărțirea juridică)” (Iluț, P., 1995, p. 138).
Se înregistrează în statisticile mondiale, o creștere accentuată a numărului de divorțuri în lume. Câteva dintre cauzele divorțialității (Iluț, P., 1995) sunt: emanciparea economică a femeii, distanțarea dintre habitat și locul de muncă, democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu (permisivitatea), schimbarea mentalității generale, divorțul văzut ca o soluție, nu ca un eșec, mărirea speranței de viață (perspectiva unei căsnicii nereușite pe o durată lungă).
Existența copiilor, a capitalului marital specific de proprietate, investițiile psihologice: „atașament, sentimente, grija față de ceilalți membrii ai familiei” (ibidem), atitudinea partenerilor față de divorț, factorii pieții de muncă, sunt toate variabile în divorțialitate. Se poate vorbi de un „sindrom al incapacității de conviețuire” (ibidem) când incompabilitatea partenerilor se rezolvă prin separare.
Lucrarea noastră analizează mai mult consecințele, în plan psihologic, ale divorțialității.
Divorțul ca o soluție de viață are consecințe pozitive dar inevitabil și consecințe negative, pentru parteneri și familiile lor. „La nivelul celor 2 parteneri efectele psihologice depind foarte mult de faptul dacă există sau nu copii, de investițiile afective făcute în căsnicie, de cine a inițiat divorțul, de valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea rețelei de rude și prieteni ai fiecăruia” (Iluț, P., 1995, p. 148).
Divorțialitatea afectează diferit bărbații și femeile. Bărbații sunt marcați în primul rând din punct de vedere psihologic, pe când femeile sunt afectate material, deoarece în cele mai multe cazuri copiii rămân la ele în urma separării.
Impactul negativ asupra copilului depinde în principal de: gradul de conflictualitate al familiei care sa destrămat, sănătatea mintală a părinților, densitatea rețelei sociale a actualei familii a copiilor, vârsta pe care a avut-o copilul la divorț” (Wallerstein, Kelly, 1980, apud. Iluț, P. 1995, p. 151).
Lucrarea noastră investighează sub aspectul impactului psihologic stresul și starea depresivă ca efecte nocive ale divorțialității tratând partenerii în mod individual: bărbați și femei. Sunt relevante diferențele dintre parteneri, în trăirea acestui eveniment care pe lângă efectele lui de soluție la o situație de conflict, incompatibilitate, infidelitate, agresiuni verbale sau/și fizice, minciuni și înșelarea așteptărilor, decepționarea celuilalt, în mod cert marchează partenerii, îi face să suporte consecințe în plan psihologic, comportamental, socio-economic și familial. Desigur, consecințele negative ale divorțialității depind foarte mult de structura de personalitate, de atitudinile și comportamentul individual al fiecărei persoane în cauză, de nivelul de cultură și școlarizare, de relațiile ceilalți și cu copii lor, de contextul socio-economic, de condițiile ocupaționale și alți factori implicați.
Consecințele negative ale divorțialității, ca și cele pozitive, îi vizează și pe ceilalți membri ai familiei, în primul rând pe copii, dar și familiile de proveniență ale cuplului: părinți, bunici, rude apoi prieteni comuni sau ai unuia dintre ei.
2.2. Depresia: delimitare conceptuală
„Depresia este o trăire patologică echivalentă tristeții din normalitate, dar calitativ distinctă, caracterizată printr-o scădere semnificativă a randamentului în muncă și ale cărei simptome se reduc la acelea ale "neurasteniei": oboseala fizică și psihică, insomnie, dureri de cap, iritabilitate, dificultăți în concentrarea atenției și în fixarea amintirilor" ( apud. Didier, 1996).
Norbert Sillamy, în al său Dicționar de Psihologie (1996) definește depresia astfel: "stare morbidă, mai mult sau mai puțin durabilă, caracterizată îndeosebi de tristețe și de o scădere a tonusului și energiei".
În varianta Larousse a Dicționarului de Psihiatrie și Psihopatologie Clinică (1998), coordonat de Jacques Poștei, depresia este definită astfel: "maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii".
M. Lazarescu și D. Ogodescu, în îndreptar de Psihiatrie (1995) definesc depresia ca pe o "stare sufletească ce apare mai ales în legătură cu diverse forme de pierdere: a unei ființe dragi, a banilor, avutului, poziției sociale, a încrederii într-un ideal ș.a., toate inducând o stare psihică neplăcută în care subiectul își pierde încrederea în viitor, se dezinteresează de oameni și de evenimentele din jur, nu mai are încredere în sine, e inhibat".
Într-o ediție mai veche a Manualului de Psihiatrie, avându-i ca autori pe Petre Brânzei și Sîrbu Aurelia (1981), termenul de depresie nu apare, el fiind înlocuit radical cu cel de "melancolie", starea depresivă cu "stare melancolică". "Aceasta se caracterizează prin hipertimie anxioasă până la durere morală autoacuzatoare, cu agitație anxioasă sau stupor".
În Dicționarul Enciclopedic de Psihologie, coordonat de Ursula Șchiopu (1997), în dreptul depresiei apare următoarea definiție: "este cea mai frecventă stare psihică patologică. 0 persoană din 10 prezintă, în societatea dezvoltată, de două sau chiar de trei ori în existența sa, tulburări timice sau mentale de tip depresiv, destul de grave pentru a necesita o psihoterapie de susținere".
H. Ey (apud. Poștei, 1998) semnalează prezența depresiei nervoase în numeroase boli somatice, dar în cazul consultațiilor medicale, depresia subiacentă este neglijată tocmai din cauza frecvenței ei. Dacă un om prezintă o boala prelungită, care îi cauzează suferință și îi reduce mult capacitățile, acesta devine, în mod firesc, trist, depresiv. R. Held (apud. Poștei, 1998) consideră că orice depresie se exprimă, obligatoriu, printr-o disfuncție sau deteriorare somatică, traumatisme și insuficiențe endocrine, carențe alimentare, insomnii, tulburări cardiace sau digestive. Pacientul este nefericit, pesimist și inhibat, îi vine greu să se concentreze, să gândească, să întrețină conversații, simte o sfârșeală generală, abulie, apatie, tristețe. Depresia poate să aibă ca punct de plecare eșecuri, stresuri, nerealizări, incapacități conștientizate, ea reprezintă trăirea intensă a unei tensiuni emoționale ce nu a fost satisfăcută și s-a stabilizat ca experiență erodantă. în situații de depresie, subiectul tinde să se preocupe doar de problemele sale și poate deveni iritabil și agresiv. Depresia moderată se exprimă prin teama persistentă, tensiune neplăcută, dificultăți de vorbire, atitudini pesimiste iradiante. în depresia profundă, faciesul e modificat, ochii își pierd vioiciunea și strălucirea, inițiativa dispare.
Omul care trăiește anxietatea, frica, agresivitatea, e un om singur. Starea firească a persoanei e, însă, cea în care singurătatea-i este depășită. Fiind depresiv, omul nu e capabil să depășescă această singurătate și nici nu dorește să o facă, el se retrage din prezența sa activă în lume, se repliază agresiv pe sine, pe propriul trecut, pe propria-i durata, trăindu-și la limită identitatea, ființa, într-o cumplită solitudine pe care o acceptă și chiar o dorește, ca drum spre moarte.
Orice pierdere, orice deposedare poate declanșa în unii oameni o depresie. Căci, în mod natural, persoana se extinde asupra posesiunilor sale, se dimensionează într-un fel pe acestea. Ba mai mult, uneori individul se poate aliena în această direcție a lui "a avea", își poate cheltui viața aplecat spre a colecționa bunuri și averi, de obicei prin muncă ordonată și pedantă, prin zgârcenie și egoism. Această existență mutilată și caricaturizată, frustrată de capacitatea iradierii prin dragoste autentică, se află deja avansată cu un pas înspre depresie. Observații clasice au arătat că sunt mai predispuse spre decompensare depresivă unele firi de tip anancast, înclinate spre ordine și muncă acumulatoare.
Depresivul e tăcut, mut și imobil, împietrit de durere și nu doar pentru moment, ca cel paralizat de angoasă, ci în mod prelungit, ca un mort simbolic. Pentru el nu există dorință, proiect, intenție, atenție față de lumea prezentă sau pentru acțiune, nici speranță. Adică nu mai există prezent și cu atât mai puțin viitor. Depresivul e orb și surd la solicitări, repliat pe sine, orientat spre trecutul său, ca spre o ultima treaptă, o ultimă înrădăcinare în lume și în sine, înainte de neființă. Spre deosebire de anxiosul complet dezrădăcinat și alunecând spre aneantizare, depresivul mai are încă un punct de sprijin în trecutul său. E drept că acesta poate fi extrem de fragil, dar acest punct de sprijin relevă faptul că subiectul, înrădăcinat în lume, se insera în sine însuși, asimilând și înteriorizând în propria substanță această lume din care emerge, transformând-o în elemente ale propriei durate, ale propriului timp interior. La depresiv, prezentul dizolvat face loc nemișcării, trăirii unei durate încremenite și amputate, fixate pe trecut.
Dar nu totdeauna depresia e trăită cu o intensitate majoră, există și stări de tristețe variat modulate, când omul continuă să fie alături și împreună cu alții, deși mai retras, mai detașat, mai lent, mai puțin activ. Mai există și acea trăire numită "melancolie", cel ce se plasează la acest nivel este detașat, distanțat de prezent, dar această detașare se petrece sub garanția înțelepciunii. Din această categorie au făcut parte stoicii și mai ales scepticii.
Depresivul nuclear, cel care iese din timpul activ și din lume se simte desolidarizat, iară stima de sine și lipsit de conștiința propriei valori, vinovat chiar. Amputat existențial, depresivul se retrage asupra propriilor limite.
Pentru omul angajat trepidant (ideatic și faptic) în lumea sa umană, nu există de fapt niciodată liniște deplină. Adevărata pace și seninătate interioară sunt acelea care aureolează neliniștea, anxietatea, fobia, agresivitatea și depresia care zac subiacent, strânse în chingi, bine moderate, dar oricum prezente. Când, însă, omul amputat existențial cade în ipostaza depresiei psihopatologice, existența sa pierde această putere de sinteză superioară. Subiectul poate fi acum destul de simplu circumscris: el e inhibat, suferă intens, e repliat pe trecut, indiferent față de prezent și viitor, față de lume și de sine (apud. Lazarescu și Ogodescu,1995).
Cauzele depresiei
Cauzele depresiei sunt împărțite în două categorii: biologice și psihologice, la fel cum depresia este endogenă, cu cauzalitate biologică, sau psihogenă, cu cauzalitate psihică. Vechea separație între aceste două mari tipuri de depresie ținea însă de un conflict ideologic. Acesta separa, în mod radical, cele ce aveau o cauză organică, de cele care apărau, pe urmele lui Freud, un punct de vedere strict psihogenetic.
Pentru psihanaliști, melancolia se poate compara cu un travaliu al doliului care nu izbutește să se realizeze. în depresie, Eul se identifică cu "obiectul pierdut", luând pe seama sa sentimentele ambivalențe de dragoste și, mai ales, de ură, față de obiect. în depresie, bolnavul trebuie să înfrunte o pierdere imaginară, adresându-și sieși reproșurile și agresivitățile destinate în mod normal obiectului pierdut.
Un alt curent, care ține de psihologia cognitivistă, a dorit să facă din depresie o perturbare a proceselor cognitive. După G.A. Kelly și A.T. Beck (apud. Poștei, 1998), "structurile cognitive stabile" ar fi, în acest caz, inadecvate în trei domenii: Eul, lumea exterioară și viitorul. Această "triadă cognitivă depresivă" (Beck, 1970) afectează cu o colorație negativă reprezentările legate de aceste trei domenii. Ele sunt cele care "fabrică" cognițiile incorecte al căror conținut concret se exprimă verbal în discursurile depresivilor, în imagistică, reverii și vise. Terapia cognitivă constă în a-1 face pe bolnav să-și autoevalueze comportamentul în mod realist, ceea ce produce o netă ameliorare a stării sale depresive și uneori chiar o vindecare completă.
Abordările diferite ale depresiei sunt finalmente complementare, și nicidecum opuse. Trebuie înțelese diversele "logici ale depresiei" și interacțiunea constantă dintre constrângerile de ordin psiho-social și cele care depind de neurofiziologie și de biochimia cerebrală. Depresia poate fi astfel examinată ca un "dispozitiv comportamental înnăscut care se impune unor subiecți atunci când circumstanțele îi solicită sau când o predispoziție neurologică se pretează la aceasta." Pe scurt, depresia e un "răspuns", o "stare cerebrală legată de imposibilitatea de a schimba o situație". Dacă această "stare cerebrală patologică" cedează, de cele mai multe ori la medicamentele moderne, psihoterapia va permite depresivilor să își conștientizeze mecanismele psihice care provoacă sau care întrețin suferința mentală și de a-i preveni recidiva "dominând jocul permanent al gândurilor depresiogene, al anxietății, al agresivității, al ofenselor narcisice sau al încercărilor pierderii" (Widlocher apud. Poștei, 1998).
Abordare terapeutică
Ipoteze privind originea și tratamentul depresiei au fost emise de majoritatea școlilor psihoterapeutice și prezintă o oarecare organizare. Cele mai sistematice și cele mai bine confirmate empiric au fost totuși abordările dezvoltate în contextul terapiei comportamentale și al terapiei interpersonale.
Modelul etiologic al depresiei presupus de Lewinsohn se inspira din teoria învățării operante a lui Skinner din care acesta reia ipotezele privind întărirea, pentru a explica geneza depresiei. Teoria terapeutică derivată din acest model etiologic propune o modificare a condițiilor de întărire inadecvate. Această modificare ar trebui să se facă, atât la nivelul condițiilor de mediu (nefavorabile), cât și al manierelor de comportament ale pacientului. Motivul este faptul că, prevederea întăririi nu este numai consecința circumstanțelor de mediu nefavorabile, ci și a nefolosirii posibilităților de întărire disponibile efectiv. Aplicarea în practică a acestei terapii începe printr-o analiză comportamentală aprofundată, care explorează și examinează sistematic condițiile de întărire și istoria lor. în acest scop se procedează la o explorare detaliată a evenimentelor, a activităților și comportamentelor de întărire prin interviul clinic și cu ajutorul chestionarelor. Deficitul de întărire ce a condus la depresie fiind stabilit, se concepe un plan terapeutic în vederea ameliorării comportamentului de întărire individual, care este pus în practică cu ajutorul a diferite tehnici. Sunt activate progresiv activități de întărire ce sunt mai întâi recompensate direct. Sunt analizate condițiile de întărire nefavorabile de la nivelul relațiilor personale ale pacientului, se exersează afirmarea sinelui și a competențelor sociale și se urmărește, mai general, o dezvoltare a activităților. Planurile de activitate, sarcinile progresive și stabilirea de protocoale de zi sunt ajutoare importante în realizarea acestui program și sunt completate cu procedee cognitive de tratament, cu stimuli înconjurători și cu tehnici de control al sresului. Aplicat în manieră clinică și competent, acest tratament are drept efect dispariția deficitului de întărire, o mai mare dispoziție de a-și asuma riscuri și o lărgire a repertoriului comportamentului ce favorizează întărirea și care pot avea o valoare preventivă.
Modelul lui Beck face parte din modelele de depresii numite "cognitive". El explică dezvoltarea depresiei prin procese mai ales cognitive pe care terapia își propune să le schimbe. După Beck, originea depresiei este condiționată de structuri și de procese cognitive care antrenează distorsiuni mai mult sau mai puțin importante ale realității. In ceea ce privește eficiența sa, terapia cognitivă a depresiei (TCD) face parte, împreună cu terapia interpersonală a depresiei, din cele două terapii mai bine stabilite, dat fiind faptul că ele reunesc cel mai mare număr de cercetări bine controlate. Efectele terapiei TCD a lui Beck asupra simptomatologiei depresive au fost scoase în evidență prin mai multe anchete care au arătat că, reducerea simptomelor operată de TCD este superioară celei observate la pacienții ce se găseau pe lista de așteptare. Scopul acestei terapii este modificarea comportamentului depresiv, a gândurilor negative și a sentimentelor de tristețe.
Modelul lui Seligman face parte, ca și cel al lui Beck, din modele cognitive. Ceea ce face din el un model cognitiv este ipoteza după care depresia este declanșată: o așteptare, o expectanță, de exemplu, expectanța unui eveniment negativ a cărui apariție nu poate fi influențată. Modelul de intervenție propus de Seligman vizează diminuarea depresiei dobândite, adică stabilirea unor probe de control adecvate. în acest scop, se recomandă apelul la tehnicile generale ale terapiei comportamentale și cognitive: planificarea, sarcinile progresive, antrenamentul pentru afirmarea sinelui și dobândirea de competențe sociale.
McLean a propus un model al depresiei bazat pe controlul stresului, în care tulburarea depresivă este analizată din punct de vedere al interacțiunii sociale. După acest model, originea depresiei se găsește în situațiile în care persoana nu dispune de aptitudini sociale eficiente pentru a trata evenimentele nefavorabile și situațiile de viață stresante.
Obiectivul terapiei este de a dezvolta competențe de control specifice, acordându-se o atenție specială relațiilor interumane. Această terapie se deosebește de cele precedente prin asocierea la terapie a persoanelor apropiate. Realizarea terapiei include atât tehnici cognitive, cât și comportamentale, interacțiune socială, autoafirmare, luare de decizii și rezolvare a problemelor. McLean și Hakastian subliniază importanța pe care o au, în terapia depresiei, o puternică structurare, orientarea spre un scop și creșterea interacțiunii sociale.
Terapia interpersonală a lui Klerman si Weissman subliniază importanța pe care o are interacțiunea socială pentru dezvoltarea tulburărilor depresive. Ea se sprijină pe teoria afectivității, pe lucrări privind rolul jucat în dezvoltarea depresiilor, de relațiile interumane intime și de stresul social, cât și pe cercetări asupra relației dintre depresia clinică și relațiile interumane tulburate (în căsătorie, în familie, la lucru). Relațiile interumane intime joacă un rol important în prevenirea tulburărilor depresive. Scopul acestei terapii este reducerea simptomelor și, înainte de orice, dezvoltarea de relații interumane adecvate, datorită cărora pot fi prevenite și recăderile. Demersul terapeutic pornește de la experiența care demonstrează că declanșarea și persistența depresiei sunt în relație cu patru domenii problematice:
moartea și doliul;
conflicte de rol (de exemplu conflictul între rolul de soție și rolul de mamă);
schimbările de rol (de exemplu de la rolul de persoană care lucrează, la cel de mamă care își îngrijește copilul nou-născut);
lipsurile interpersonale.
Terapia este deci dirijată pe stres, pe anxietate, pe decepțiile și conflictele interpersonale și actuale și are drept scop controlul acestora. Tehnicile terapeutice încep cu informarea și clasificarea ideilor privind depresia, situațiile problemă care sunt legate de aceasta și posibilitățile de a le controla, fără a se face însă o transmitere de competențe specifice.
În mod ocazional, se adaugă la aceste tehnici exercițiile pentru acasă și sunt implicate persoane apropiate pacientului; totuși tehnicile principale sunt clarificarea, confruntarea, testarea realității, interpretarea și analiza transferului. Munca pacientului constă în a-și recunoaște, cu ajutorul terapeutului, problemele interumane care sunt legate de depresie și în a le verifica datorită însușirii unei modalități mai bune de a le aborda.
Terapia depresiei este eficientă dacă:
pacientul primește o explicație bine fundamentată care îi arată posibilitățile sale de control în problema comportamentului și a depresiei;
se folosesc competențe care să permită găsirea soluției pentru problemele zilnice; pacientul folosește aceste competențe și în afara ședințelor terapeutice;
terapia conduce pacientul în situația de a-și atribui ameliorarea.
Dintr-un punct de vedere mai general, momentele esențiale ce decurg din literatura clinică asupra noilor tratamente psihologice ale depresiei pot fi rezumate astfel:
Stabilirea unei legături de lucru solide, a unei analize a problemei și a unui plan teoretic; informare și clarificare în legătură cu depresia și tratamentul său;
efort direcționat pe domeniile problematice principale după terapia interpersonală;
eventual o "reluare" pentru consolidarea competențelor câștigate;
Referitor la mijloacele folosite, terapeutul va trebui să facă o alegere rațională între mijloacele posibile (măsuri, sfaturi, terapie); el va trebui să găsească argumente care să justifice aplicarea unui tratament pentru a atinge un scop determinat într-un anume caz concret.
Agentul major al unei psihoterapii eficiente este personalitatea terapeutului, în special capacitatea sa de a avea o relație afectuoasă și de susținere. Dintre caracteristicile terapeutului, a căror relație cu rezultatul terapeutic a fost cel mai bine stabilită, trebuiesc menționate mai ales trei:
absența problemelor emoționale;
priceperea și competența sa;
interesul său pentru a-și ajuta pacienții.
Sunt importante, de asemenea, încrederea sa, implicarea sa în legătură cu pacientul și disponibilitatea afectuoasă față de pacient, acceptarea acestuia.
În ceea ce privește pacientul, trebuie să menționăm că reușita terapeutică este direct influențată de pregătirea lui în vederea colaborării terapeutice, de capacitatea sa de implicare. Contactul cu sine însăși, deschiderea spre propriile sale sentimente și gânduri, capacitatea și voința de a le exprima sunt alte condiții importante pentru reușita terapeutică.
În planul relației pacient-terapeut, alianța terapeutică, rezonanța empatică și afirmarea reciprocă, cât și colaborarea la împărțirea inițiativei și a responsabilității contribuie în mod pozitiv la reușita terapeutică.
2.8. Responsabilitățile și rolurile în familie
Famila reprezintă unitatea de bază a societății, formată în mod tradițional din doi părinți care își cresc propriii copii sau copiii adoptați. Există mai multe tipuri de familii:
nucleară (părinți și copii);
monoparentală;
extinsă (în care sunt prezenți bunicii, frații și alte rude apropiate, etc);
adoptivă (unul sau mai mulți dintre copii sunt adoptați);
foster (unul sau mai mulți dintre copii sunt primiți în familie pentru o anumită perioadă de timp);
mixtă (părinții sunt recăsătoriți).
În unele situații, aceste tipuri de familii se combină, cum ar fi cazul în care avem o familie adoptivă monoparentală sau una extinsă în care un părinte a fost divorțat și s-a recăsătorit.
Rolurile din familie sunt tipare de comportament prin care membrii familiei îndeplinesc anumite funcții și prin care sunt împlinite anumite nevoi ale acestora.
Asumarea rolurilor este importantă pentru funcționarea normală a unei familii, fiind relaționată direct cu capacitatea de a face față cu succes problemelor, situațiilor de criză, precum și schimbărilor care pot apărea.
Rolurile în cadrul familiei:
părinte (mamă sau tată)
bunic/bunică
soră / frate
copil
nepot / nepoată
Roluri diferite duc la așteptări diferite față de individ. De exemplu, rolul de părinte include facilitarea însușirii de către copil a unor cunoștințe, deprinderi, atitudini și asigurarea unor condiții de trai satisfăcătoare, care să permită dezvoltarea copilului în conformitate cu potențialul său, disciplinarea copilului. Din partea copilului se așteaptă cooperare și respect față de părinți.
Rolul unei persoanei se modifică în timp și se schimbă, în funcție de vârstă și de stadiul în care se află familia.
Rolurile instrumentale se referă la comportamente care vizează asigurarea resurselor fizice (hrană, îmbrăcăminte, locuință), a celor care permit luarea de decizii și managementul familiei precum și facilitarea însușirii unor abilități emoționale, fizice, educaționale și sociale. De exemplu, părintele își asistă copilul în realizarea sarcinilor de la școală sau în luarea deciziei legate de carieră. Rolurile legate de managementul familiei includ menținerea relației cu familia extinsă și cu prietenii sau vecinii, utilizarea eficientă a banilor, etc. în această categorie poate fi inclusă menținerea disciplinei și a standardelor comportamentale.
Rolurile afective permit asigurarea suportului emoțional și încurajarea membrilor familiei.
Ambele seturi de roluri trebuie să fie prezente pentru ca familia să funcționeze optim.
Asumarea rolurilor este prima condiție ca toate aceste resurse aferente rolurilor să le fie asigurate tuturor membrilor familiei. Asumarea unui rol presupune preluarea unor responsabilități care permit funcționarea optimă a familiei sau a sistemului în cadrul căruia este asumat rolul respectiv. De exemplu, în cadrul familiei trebuie să se decidă cine va fi responsabil să ducă gunoiul, să spele vasele, să facă în fiecare săptămână curățenie în camere sau în celelalte încăperi, să pregătească mâncarea, să ia copiii de la școală sau să asigure un suport financiar pe care familia se poate baza. În familiile funcționale, aceste responsabilități sunt preluate de către mai mulți membrii, așa încât nimeni să nu fie prea împovărat. La unele sarcini pot contribui și copiii, cu condiția ca ceea ce li se dă de făcut să fie adecvat vârstei (să poată face lucrul respectiv) și să nu împiedice realizarea activităților specifice vârstei (pregătirea temelor, activități recreative, sportive, joaca, etc). Este indicat ca familia să își formeze obiceiul de a evalua modul în care sunt asumate responsabilitățile și de a face schimbările necesare, atunci când este cazul.
Pentru ca rolurile să fie funcționale, adică asumarea lor să producă rezultatele dorite, ele trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie ușor de identificat;
să fie clar stabilite;
să fie flexibile;
să fie distribuite ținând cont de capacitatea individuală de a ie îndeplini;
membrii familiei să își asume responsabilitățile aferente rolurilor lor.
Relațiile din familie sunt influențate și de anumiți factori cum sunt evenimentele de viață și caracteristicile personale. Anumite schimbări din viața de familie (mutarea în alt apartament, schimbarea serviciului unuia dintre părinți, etc.) produc inevitabil modificări în ceea ce privește timpul petrecut cu copiii, activitățile din timpul liber, persoanele cu care vin în contact membrii familiei, etc, iar acestea pot influența indirect relațiile dintre membrii familiei. Schimbările specifice vârstei (de exemplu, în timpul adolescenței, pensionarea unui părinte) influențează, de asemenea, relațiile dintre membrii familiei. Astfel, un adolescent va prefera să își petreacă mai mult timp în compania colegilor și prietenilor, ceea ce va interfera cu timpul petrecut cu familia.
Rolurile, responsabilitățile și regulile familiei se supun într-o oarecare măsură influenței sociale. De exemplu, dacă părintele merge pe stradă, de mână cu un copil care plânge, ceilalți se întreabă ce i-a făcut părintele, iar unii vor încerca chiar să îl liniștească. Această atitudine poate fi și expresia unor prejudecăți ("dacă un copil plânge, atunci i s-a făcut un rău"), dar și a unor standarde diferite ("nu ar trebui să îl disciplineze pentru atâta").
În primii ani de viață, copilul este dependent de grija părinților. Pe parcursul vieții, el își dezvoltă capacitatea de a fi independent și în cele din urmă interdependent. Relația de interdependență presupune comunicarea de la egal la egal și echilibrul între oferirea și primirea de suport din partea celuilalt. Metodele de educare duc la formarea unui anumit stil de relaționare cu ceilalți: modelul oferit de părinte duce la formarea unui anumit tipar comportamental și de relaționare.
Capitolul III
Obiectivele și ipotezele cercetării
Studiul I:
Obiectivele cercetării:
O1: identificarea tipurilor de autonomie personală
O2: identificarea unor stiluri explicative ale unor evenimente (optimism-pesimism)
O3: găsirea unor trăsături esențiale între diferitele dimensiuni ale instrumentelor psihologice aplicate.
Ipotezele cercetării:
I1: presupunem, că în cuplu există o corelație pozitivă semnificativă între autonomia valorică a celor 2 parteneri ca și fundament al cuplului.
I2: presupunem că între autonomia emoțională măsurată a femeilor și a bărbaților din eșantion există diferențe semnificative.
I3: presupunem că autonomia comportamentală și stilul explicativ al unei persoane corelează pozitiv
Studiul II:
Scopul cercetării
Lucrarea de față, cu tema relației între fericire și personalitate este o structură cu un character constatativ-descriptiv. Scopul principal al lucrării este de a demonstra relația dintre personalitate și fericirea, starea de bine subiectivă. Un alt scop al lucrării îl constituie că fericirea este în conformitate cu personalitatea.După cum se poate observa și în partea teoretică a lucrării, psihologia, și mai ales psihologia pozitivă a tratat în mai multe rânduri existența unei legături între personalitate și fericire.
Scopul cercetării este de a demonstrarea legătura cauzală între fericirea și starea de bine trăită de o persoană și structura sa de personalitate.
Obiectivele cercetării:
O1: Găsirea unor elemente structurale ale personalității, care să justifice starea de fericire sau nefericire a cuiva.
O2: Investigarea legăturii dintre atitudinile disfuncționale și acceptarea necondiționată de sine.
După cum am menționat și în capitolul anterior, fericirea, sau după psihologia pozitivă, starea de bine este de dorit pentru fiecare ființă umană. Fericirea depinde doar de noi, de personalitatea noastră, de felul cum percepem lumea.
Ipotezele cercetării
Lucrarea de față, Fericire și personalitate.Relația dintre fericire și personalitate, are următoarele ipoteze :
I1: Presupunem că există o corelație inversă între nivelul măsurat al atitudinilor funcționale și cel al acceptării necondiționate a propriei persoane
I2: Presupunem că există diferențe semnificative între nivelul stărilor disfuncționale la bărbați și femei.
I3: Presupunem că există diferențe ale nivelului de autoacceptare necondiționată a propriei persoane la femei și bărbați.
Pornind de la aceste obiective și ipoteze de lucru în capitolele următoare voi încerca a afirma sau infirma acestea, prin utilizarea a două metode de cercetare aplicate pe un anumit lot de subiecți și prin prezentarea tabelară și grafică a rezultatelor obținute la acestea.
Capitolul IV
Metodologia cercetării
Studiul I:
Metode utilizate: testarea psihologică, prelucrarea statistică și interpretarea datelor.
Design: unifactorial intergrupal
VI: itemii testelor
VD: răspunsurile subiecților
Eșantion: 15 cupluri căsătorite, fără copii, cu vârsta cuprinsă între 24-35 de ani, studii medii sau superioare, angajați în muncă, situație materială medie.
Instrumente utilizate:
1. Chestionarul autonomie personala
2. Chestionarul de optimism (OPT)
Studiul II:
4.1 Metodologia cercetării
Metodele utilizate în lucrarea de față sunt următoarele: documentarea, testarea psihologică și observația sistematică.
4.1.1 Eșantion
Studiul de fațăeste unul corelațional, urmărind relațiile dintre două aspecte considerate: atitudinea disfuncțională și acceptarea necondiționată a propriei personae.
La partea de cercetare a lucrării am avut un lot de subiecți în număr de 30 de persoane,din care 15 femei și 15 bărbați având vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani, proveniți din mediul urban și fiind studenți ai Universității de Vest "Vasile Goldiș " Arad, filiala Satu Mare.
4.2 Designul cercetării
Designul studiului estebifactorial intergrup, având ca și variabilă independentă itemii testelor, iar variabila dependentă fiind răspunsurile subiecților.
4.3 Instrumente și procedură
La partea de cercetare a acestei lucrări am folosit următoarele instrumente : Scala de atitudini disfuncționale, forma A (DAS) și Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (USAQ) pe un lot de subiecți în număr de 30, 15 bărbați și 15 femei, având vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani. Cele doua teste, DAS respective USAQ au fost aplicate fără limită de timp , în condiții necesare pentru administrarea celor două teste.
Testarea s-a făcut individual prin aplicarea testelor prin metoda de tip creion hârtie. Testarea s-a desfășurat într-un mediu corespunzător, fără factori perturbatori. Înainte de aplicarea testelor , subiecților a fost comunicat atât verbal cât și în scris un instructaj specific.
Primul test aplicat a fost Scala de atitudini disfuncționale, forma A (DAS) careprezintăcuprinsul schemelor cognitive stabile. DAS este uninstrument care aprobă evaluarea atitudinilor ce pot crea o aptitudine pentrustabilirea depresiei.Iar al doilea instrument folosit a fost Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (USAQ), caremăsoară acceptarea necondiționată a propriei persoane, un factor protectiv față de evenimentele stresante din viața de zi cu zi.
4.3.1 Scala de atitudini disfuncșionale, forma A
Atitudinile disfuncționale reflectă conținutul schemelor cognitive stabile (Beck, Brown, Steer, șiWeissman, 1991). O serie de studii anterioare (Dent și Teasdale, 1988; Marton, Churchard și Kutcher,1993; Weich, Churchill și Lewis, 2003) au demonstrat că atitudinile disfuncționale se asociază cu prezența simptomatologiei de tip depresiv. Scala de atitudini disfuncționale (DAS – Weissman, 1979; Weissman și Beck, 1978) este uninstrument care permite evaluarea atitudinilor ce pot constitui o predispoziție pentru instalarea depresiei.
Cei 40 de itemi ai scalei sunt formulați ca afirmații care stau, în general, la baza gândirii
idiosincratice tipic depresive. Răspunsul la fiecare item oferă informații referitoare la atitudiniledisfuncționale ale persoanei, care funcționează ca scheme prin intermediul cărora persoana îșiconstruiește realitatea (Weissman și Beck, 1978).Spre exemplu, itemul 4 – „Dacă nu reușesc să fac totul bine de fiecare dată, nu voi fi respectat deceilalți” reflectă o atitudine disfuncțională și este evaluat pe o scală Likert de la 1-7, unde:
1 = sunt cu totul de acord
2 = sunt în mare măsură de acord
3 = sunt întrucâtva de acord
4 = sunt neutru
5 = sunt întrucâtva în dezacord
6 = sunt în mare măsură în dezacord
7 = sunt în dezacord total
Scala DAS-A, indică măsura în care atitudinile disfuncționale sunt considerate ca fiind proprii
gândirii subiectului: cu cât scorul total este mai mare, cu atât nivelul atitudinilor disfuncționale este maimare.
Scala se administrează în varianta creion-hârtie, atât individual, cât și în grup.Fiecare item al DAS-A este cotat pe o scală Likert de la 1 la 7.
Variantele de răspuns sunt:
1 = sunt cu totul de acord
2 = sunt în mare măsură de acord
3 = sunt întrucâtva de acord
4 = sunt neutru
5 = sunt întrucâtva în dezacord
6 = sunt în mare mșsură în dezacord
7 = sunt în dezacord total
În funcție de conținut, itemii sunt cotați direct sau invers.
Următorii itemi sunt cotați ca fiind adaptativi dacă răspunsul merge spre aprobare sau acord total.
Itemi cotați direct: 2, 6, 12, 17, 24, 29, 30, 35, 37, 40.
Ceilalți itemi ai scalei sunt cotați în direcția inversă:
7 = sunt cu totul de acord
6 = sunt în mare măsură de acord
5 = sunt întrucâtva de acord
4 = sunt neutru
3 = sunt întrucâtva în dezacord
2 = sunt în mare măsură în dezacord
1 = sunt în dezacord total
Itemii care au fost omiți se cotează cu zero. Dacă subiectul omite să dea răspunsuri la un numărmare de itemi, atunci testul nu se ia în considerare. Scorul maxim posibil este 280 (7×40 itemi), iar scorulminim posibil este 40 (1×40 itemi). Cu cât scorul total este mai mare, cu atât nivelul atitudinilordisfunctionale este mai mare.
Întrucât nu există diferențe semnificative în funcție de sex (t = 2.30, p >.05)., etaloanele suntvalabile atât pentru femei, cât și pentru bărbați.
Tabel 4.4.1.1Etalonare DAS-A
4.3.2 Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane
Cercetările contemporane pe diferențele individuale în auto-acceptarea necondiționată a confirmat că o lipsă de necondiționată auto-acceptență necondiționată este dăunătoare pentru bunăstarea personală. Recent, Chamberlain șiHaaga (2001) a dezvoltat o măsură de auto-raport de 20-element cunoscut sub numele de Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane . Ei afirmă că că nivelurile scăzute de auto-acceptare necondiționată a fost asociate cu depresie si anxietate, precum si un nivel scazut de stima de sine.
Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane (Chamberlain & Haaga, 2001a), cuprinde 20-element cu 11 articole tastat-revers. Se compune din elemente ca " Simt că sunt o persoană valoroasă, chiar atunci când alte persoane de acord cu mine. ", " Cred că sunt valoros prin simplu fapt că sunt o ființă umană".Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane: cuprinde 20 de subpuncte care măsoară acceptarea necondiționată a propriei persoane. Acesta a fost conceput de către Chamberlain și Haaga, validat și adaptat de Daniel David. Scala permite calcularea unui scor global, unde valorile mari reflectă nivele crescute de acceptare necondiționată a propriei personae.
Scala se administrează în varianta creion-hârtie, atât individual, cât și în grup Chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane este evaluată pe o scală Liker da la 1-7, astfel :
1= aproape în totdeauna fals
2= de obicei fals
3=mai des fals decât adevărat
4=la fel de des adevărat și fals
5=mai des adevărat decât fals
6=de obicei adevărat
7=aproape întotdeauna adevărat
În funcție de conținut, itemii sunt cotați direct sau invers.Următorii itemi sunt cotați inves: 1, 4, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 19.
7 = sunt cu totul de acord
6 = sunt în mare măsură de acord
5 = sunt întrucâtva de acord
4 = sunt neutru
3 = sunt întrucâtva în dezacord
2 = sunt în mare măsură în dezacord
1 = sunt în dezacord total
Itemii care au fost omiți se cotează cu zero. Dacă subiectul omite să dea răspunsuri la un numărmare de itemi, atunci testul nu se ia în considerare. Scorul maxim posibil este140 (7×20 itemi), iar scorulminim posibil este 20 (1×20 itemi). Cu cât scorul total este mai mare, cu atât nivelul acceptării necondiționate este mai ridicată.
Tabel 4.4.2.1 Etalonare USAQ
Capitolul V
Prezentarea rezultatelor
Studiul I:
Tabel 5.1. Note brute la chestionarul de autonomie personală, femei
Tabel 5.2. Note brute la chestionarul de autonomie personală, bărbați
Tabel 5.3. Rezultate la chestionarul OTP, note brute, femei și bărbați
Fig 5.1. Histogramă frecvențială, rezultate OTP, femei și bărbați
Studiul II:
5.1 Prezentarea rezultatelor
În urma aplicării scalei de atitudine disfoncțională, forma A (DAS-A) am obținut următoarele note brute la femei și bărbați :
Tabel 5.1.1 Note brute, DAS, femei și bărbați
Fig. 5.1.1 Histrogramă frecvențială la chestionarul DAS, bărbați și femei
La chestionarul de acceptare necondiționată a propriei personae, în urma aplicării avem următoarele rezultate:
Tabel 5.1.2 Note brute, USAQ, femei și bărbați
Fig. 5.1.2. Histrogramă frecvențială la chestionarul USAQ, bărbați și femei
Capitolul VI
Interpretarea rezultatelor. Concluzii
Studiul I:
Pentru confirmarea sau infirmarea I1 utilizăm prelucrarea statistică a datelor, în SPSS. Utilizăm coeficientul de corelație Bravais-Pearson.
Valoarea calculată a corelației de r=-0,25 ne arată că nu există o corelație pozitivă între autonomia valorică a femeii și bărbatului din cuplu. În consecință I1 se infirmă. Explicăm acest lucru prin valorile divergente ale celor 2 parteneri.
Pentru confirmarea sau infirmarea I2 utilizăm indicele statistic t pentru eșantioane independente pentru a vedea diferența statistică între autonomia emoțională a femeilor și bărbaților dintr-un cuplu.
În consecință I2 se confirmă la valoarea lui t=6,96 la p=0,05, ceea ce înseamnă că există o diferență statistică semnificativă între autonomia emoțională a femeilor și a bărbaților.
Pentru confirmarea sau infirmarea I3 utilizăm coeficientul de corelație Bravais-Pearson și corelăm scorurile finale, la bărbați, la chestionarul de autonomie personală cu cel de optimism.
La valoarea calculată a lu r=-0,27, I3 se infirmă. Nu există o corelație pozitivă semnificativă între nivelul autonomiei personale măsurate și cel al stilului explicativ (optimismul) la bărbați.
Studiul II:
6.1 Interpretarea rezultatelor
Pentru confirmarea sau infirmarea statistică a I1 efectuăm corelația Bravais-Pearson între scorul total la femei și bărbați pentru scala de atitudini disfuncționale și chestionarul de acceptare necondiționată a propriei persoane.
Valoarea calculată a lui r=-0,21 ne arată că există o corelație inversă între atitudinile disfuncționale și acceptarea necondiționată a propriei persoane însă valoarea este destul de mică, ceea ce înseamnă că I1 se confirmă parțial la un p=-0,29. I1 se confirmă parțial.
Pentru confirmarea sau infirmarea I2 utilizăm indicele statistic t pentru eșantioane independente pentru a vedea dacă există diferențe semnificative statistic între nivelul atitudinilor disfuncționale la femei și bărbați.
Valoarea calculată a lui t=0,19 la un p=0,05 ne arată o diferență statistică pozitivă dar puțin semnificativă, ceea ce înseamnă că diferența statistică între atitudinile disfuncționale la femei și bărbați nu sunt puternic semnificative. În consecință I2 se confirmă parțial.
Pentru confirmarea sau infirmarea I3 utilizăm indicele statistic t pentru eșantioane independente făcând diferența statistică între rezultatele la testul acceptării de sine între femei și bărbați.
Valoarea calculată a lui t pentru eșantioane independente este de -0,57, ceea ce arată că nu există o diferență semnificativă între acceptarea de sine la femei și bărbați. În consecință I3 se infirmă.
Concluzii generale
1. Partenerii din cuplu, deși diferiți, trebuie să devină o entitate grupală prin comunicare și relaționare. Numai astfel ei își vor putea crește copiii în armonie.
2. Autonomia personală are mai multe componente: cognitivă, emoțională, comportamentală și valorică. Ea dă identitate cuplului și o separă decizional, valoric și comportamental de ceilalți oameni. Autonomia personală este măsură a siguranței de sine și a încrederii în sine.
3. Optimismul ca stil explicativ înseamnă a vedea partea plină a paharului, înseamnă a interpreta evenimentele în mod constructiv. Lipsa de optimism poate duce la depresie și nevroză.
4. Relațiile de cuplu depind ca și durată și calitate a lor de comunicarea verbală și nonverbală spre parteneri pe atitudinile, convingerile și valorile comune dar și diferite de armonia cuplului.
5. Infirmarea celor două ipoteze de cercetare privind autonomia personală și corelația acesteia cu optimismul ne arată cât de greșit este să tragem concluzii pripite și să facem o tipologie a partenerilor conjugali pentru că ei pot alcătui un cuplu armonios chiar și în condițiile în care sunt autonomi sau nu, optimiști sau pesimiști, cu alte cuvinte extrem de diverși.
6.2 Concluzii
Având la bază rezultatele obținute am formulat următoarele concluzii:
1. Există o relație între fericire și structura de personalitate. Persoanele depresive, anxioase, sunt și nefericite.Ele au în același timp o stimă de sine scăzută.
2. Atitudinile disfuncționale ale personalității sunt conținuturi cognitive stabile, scheme prin intermediul cărora persoanele își construiesc realitatea, ”filtre” prin care văd lumea, fiind oameni fericiți sau nefericiți.
3. Acceptarea necondiționată a propriei persoane este o condiție a stării de bine a acesteia.
4. În psihologia pozitivă, fericirea autentică are ca și elemente structurale: emoția pozitivă, angajamentul și sensul.
5. Psihologia socială a demonstrat importanța relațiilor sociale cu alții, omul este fericit între ceilalți oameni.
6. Performanțele în muncă ale oamenilor fericiți sunt mai bune.
7. Există diferențe de gen, care dau diferențe în structura de personalitate, ca atare și în nivelul atitudinilor disfuncționale, evaluate și în cel al acceptării de sine chiar dacă acestea nu sunt puternic semnificative.
Bibliografia
Lect. Univ. Dr. Popaa Mariana, Psihologia personalității, suport de curs an II, 2013
Michael Argyle, Psihologia fericirii,editura Routledge 2001
Irina Marcsinga, Psihologia diferențială a personalității, București, editura Fibiei 2000
Allport, 1981, Structura și dezvoltarea personalității, București, Editura Didactica și pedagogică
Ion Dafinoiu,2002 Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Iași,EdituraPolirom
Szondy Mate 2010, Știința fericirii, Budapesta,editura Jaffa
Sonja Lzubomirsky, 2007, The hoe of happiness, New York, edituraPinguin Press
Immanuel Kant,1972, Critica rațiunii practice. Dialectica rațiunii pure practice,Editura Paideia
Constantin D. Pavel, 2004, Antrenor de viață(Arta de a trăi), București, editura Alex-Alex
Martin E. P. Seligmen, 2012, Fluorish, New York,editura Free Press
Mihaly Csikszentmihalyi 2008, Flux- Psihologia fericirii, București, editura Humanitas
Daniel David 2006, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, București , editura Polirom
Academia Română, 2009, Dicționarul explicativ al limbii române- DEX, București, edituraUnivers Enciclopedic Gold
Reuven Bar-On și James D. A. Perker, 2011, Manual de inteligență emoțională, București, editura Curtea Veche
Jonathan Haidt,2006 , Teoria fericirii, București, editura Amaltea
Golu M.(1993), Dinamca personalității, București, Editura Geneza
http://www.ipf.ro/stiri/La-Bucuresti-va-avea-loc-prima-Conferinta-despre-Fericire-din-Estul-Europei!
http://www.saybrook.edu/forum/univ/eugene-taylor-professor-psychology-has-passed-away
http:// www.psihologiaonline.ro/download/carti/ C030_Eupsiro2001.pdf
http://drsonja.net/wp-content/themes/drsonja/papers/BL2008.pdf
http://www.scientia.ro/stiri-stiinta/91-psihologie-creier/6221-cheia-fericirii-capacitatea-mentala-sau-conexiunea-sociala.html,
http://adrianasavu.psysens-center.ro/?page_id=33
Anexa I- Exemplu pentru Scala de atitudini disfuncționale
ANEXA 1
SCALA DE ATITUDINI DISFUNCIONALE, FORMA A
Date prelucrare statistica:
Initialele:___T. S.___________
Genul: M F
Varsta:_________22_______
Nivel de studii:__sperior________
Resedința (rural/urban): _urban__________ Data:__11_____/__04___/2014
Instrucțiuni:
Acest chestionar cuprinde o serie de atitudini și convingeri pe care unele persoane le au în
diverse situații. Citiți cu atenție fiecare afirmație și decideți în ce măsură sunteți sau nu de accord cu ea. Utilizați pentru fiecare afirmație, din scala prezentată mai jos, cifra care corespunde în cea mai mare măsură modului în care gândiri. Alegeți un singur răspuns pentru fiecare afirmație în parte. Deoarece oamenii sunt diferiți, nu există răspunsuri corecte sau greșite. Pentru a vă asigura că o anumită atitudine vă caracterizează, aveți în vedere modul în care gândiți în cea mai mare parte a timpului (în general).
Bibliografia
Lect. Univ. Dr. Popaa Mariana, Psihologia personalității, suport de curs an II, 2013
Michael Argyle, Psihologia fericirii,editura Routledge 2001
Irina Marcsinga, Psihologia diferențială a personalității, București, editura Fibiei 2000
Allport, 1981, Structura și dezvoltarea personalității, București, Editura Didactica și pedagogică
Ion Dafinoiu,2002 Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Iași,EdituraPolirom
Szondy Mate 2010, Știința fericirii, Budapesta,editura Jaffa
Sonja Lzubomirsky, 2007, The hoe of happiness, New York, edituraPinguin Press
Immanuel Kant,1972, Critica rațiunii practice. Dialectica rațiunii pure practice,Editura Paideia
Constantin D. Pavel, 2004, Antrenor de viață(Arta de a trăi), București, editura Alex-Alex
Martin E. P. Seligmen, 2012, Fluorish, New York,editura Free Press
Mihaly Csikszentmihalyi 2008, Flux- Psihologia fericirii, București, editura Humanitas
Daniel David 2006, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, București , editura Polirom
Academia Română, 2009, Dicționarul explicativ al limbii române- DEX, București, edituraUnivers Enciclopedic Gold
Reuven Bar-On și James D. A. Perker, 2011, Manual de inteligență emoțională, București, editura Curtea Veche
Jonathan Haidt,2006 , Teoria fericirii, București, editura Amaltea
Golu M.(1993), Dinamca personalității, București, Editura Geneza
http://www.ipf.ro/stiri/La-Bucuresti-va-avea-loc-prima-Conferinta-despre-Fericire-din-Estul-Europei!
http://www.saybrook.edu/forum/univ/eugene-taylor-professor-psychology-has-passed-away
http:// www.psihologiaonline.ro/download/carti/ C030_Eupsiro2001.pdf
http://drsonja.net/wp-content/themes/drsonja/papers/BL2008.pdf
http://www.scientia.ro/stiri-stiinta/91-psihologie-creier/6221-cheia-fericirii-capacitatea-mentala-sau-conexiunea-sociala.html,
http://adrianasavu.psysens-center.ro/?page_id=33
Anexa I- Exemplu pentru Scala de atitudini disfuncționale
ANEXA 1
SCALA DE ATITUDINI DISFUNCIONALE, FORMA A
Date prelucrare statistica:
Initialele:___T. S.___________
Genul: M F
Varsta:_________22_______
Nivel de studii:__sperior________
Resedința (rural/urban): _urban__________ Data:__11_____/__04___/2014
Instrucțiuni:
Acest chestionar cuprinde o serie de atitudini și convingeri pe care unele persoane le au în
diverse situații. Citiți cu atenție fiecare afirmație și decideți în ce măsură sunteți sau nu de accord cu ea. Utilizați pentru fiecare afirmație, din scala prezentată mai jos, cifra care corespunde în cea mai mare măsură modului în care gândiri. Alegeți un singur răspuns pentru fiecare afirmație în parte. Deoarece oamenii sunt diferiți, nu există răspunsuri corecte sau greșite. Pentru a vă asigura că o anumită atitudine vă caracterizează, aveți în vedere modul în care gândiți în cea mai mare parte a timpului (în general).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatiile de Comunicare Si Armonia din Cuplu (ID: 107834)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.