Relatiile cu Mass Media

INTRODUCERE

Ce este comunicarea?

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației non verbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului.

Comunicarea poate fi verbală și non verbală. La rândul său comunicarea verbală poate fi orală și scrisă.

Figura 1: Triunghiul comunicarii

Cuvântul de origine latina “comunicare” înseamnă “ a face comun”. Dicționarul explicativ al limbii române oferă următoarea definiție: a comunica=a face cunoscut; a da de știre; a informa; a înființa, a spune. Comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele , emoțiile, părerile, pentru a influența, pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a ne socializa. Începuturile studiului procesului comunicării datează încă dinaintea erei noastre. Acest studiu a fost impulsionat de contextul social al Greciei Antice în care funcționa principiul că fiecare să-și fie propriul avocat; acest lucru nu făcea altceva decât să contribuie la dezvoltarea comunicării între oameni pentru că, cel care reușea să se impună prin modul de a vorbi, de a comunica în general, devenea lider politic și făcea parte din conducerea societății. În secolul V î.e.n, Corax din Siracuza introduce primele elemente de teoria comunicării în cartea “Arta retoricii” apărută în aceea perioadă. Studiul comunicării este introdus în viața academică greacă alături de filozofie, de către Platon și studenții săi, printre care și Aristotel. În anul 100 î.e.n. filosofii romani, printre care și Cicero, elaborează primul model al sistemului de comunicare. În secolele care urmează nu mai este adus nimic nou în teoria comunicării umane. După anul 1600, problemele comunicării reapar în centrul vieții sociale; aceasta pe de o parte, datorită diminuării rolului bisericii, ca sursa unică de putere politică, iar pe de altă parte, datorită apariției statelor naționale, a regimurilor democratice și a universităților.

Toate acestea contribuie la creșterea libertății de exprimare, la dezvoltarea literaturii și sporirea numărului de publicații. În ceea ce privește România, până în 1989 nu au existat preocupări legate în mod expres de comunicare, ca o disciplină academică de sine stătătoare. Au existat însă o mulțime de articole sau studii publicate în diverse reviste, în special de sociologie sau psihologie, precum și de management, care se ocupau de probleme legate de comportamentul său, stilul managerului sau de procesul decizional, în care se făcea referire și la comportamentul de comunicare.

CAPITOLUL I: COMUNICAREA IN ORGANIZATII

IMPORTANȚA COMUNICĂRII ÎN SOCIETATEA ACTUALĂ

Comunicarea

Comunicarea în societate

Conceptul de comunicare în societate, cuprinde multiple activități în domeniu, cum sunt: învățământul, sondajele de opinie, ritualurile etc. Sfera comunicărilor în societate, se prezintă ca foarte extinsă, acoperind toate sectoarele muncii sociale."Se poate interpreta societatea în ansamblul său după o teorie a comunicării: comunicarea femeilor, comunicarea bunurilor și serviciilor, comunicarea mesajelor. În consecință studiul sistemului de rudenie, al celui economic și al sistemului lingvistic oferă certe analogii".

Comunicarea în educație

Instituțiile educațional-formative ale tineretului, în special, ocupă un loc important în societate, deorece o mare pondere a populației este angajată în acest domeniu, fie ca educatori, fie ca elevi sau studenți. Prin urmare, volumul activității de comunicare din acest domeniu este remarcabil în raport cu alte sectoare consacrate. Importanța comunicării în educațional este de a transmite, de la o generație la alta, experiența acumulată. Ca atare, sunt de remarcat utilitatea și totodată rolul educativ al canalelor, programelor și emisiunilor culturale sau a celor școlare organizate prin intermediul mass-media, așa cum nu pot fi uitate nici mijloacele de legătură directă destinate dezvoltării și optimizării învățământului prin corespondență.

Comunicarea în politică

În sensul larg, comunicarea în politică desemnează ceea ce gândesc și spun membri unei societăți, adică opinia publică. Instituțiile politice la rândul lor, generează comunicări specifice, astfel:
-comunicarea dinspre cetățeni spre putere, care este votul;
-comunicarea de la putere spre cetățeni exprimată prin propagandă, programe diferite, ș.a;
-comunicarea dintre state, diplomație.

Desigur, viața politică nu poate fi analizată numai în termenii comportării, ci se înregistrează și crize ori conflicte, inclusiv violența poate fi interpretată ca o formă de comunicare. O grevă, orice manifestație de stradă, un act terorist, reprezintă fiecare în parte un mijloc de comunicare a opiniei grupului său grupurilor participante. Un act de terorism are și el adesea, ca scop unic, să intre în atenția mass-media, pentru a comunica o anumită informație. Însăși războiul, în formele lui, poate fi o formă de a comunica pregătirea pentru reabilitarea unui echilibru sau a unei stări anterioare, pentru a afirma o dorință politică internațională, pentru a impune prin forță o nouă ordine.

Comunicare în economie

Comunicarea în economie, este cea care se stabilește între cumpărător și vânzător spre exemplu, la sursă, în piața liberă.

Regruparea realțiilor dintre cei doi, dă naștere pieței, care nu este altceva decât un dialog al cererii și ofertei. Schimburile economice au dat naștere la o comunicare specifică acestui domeniu și anume limbajului obiectelor. Obiectele au semnificație atât prin producere, prin posesie, cât și prin consum.

Comunicarea prin mass media.

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masă cu cel mai mare impact asupra societății. Tehnic vorbind, este definită ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanță și apoi de recompunere a imaginilor. Inventată între cele 2 războaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decât de la sfârșitul anilor 1940, în Statele Unite apoi și în Europa. Copil al radioului și al cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original fiind, îi permite să ocupe o poziție importanta în sistemul mediatic.

Atunci când își face apariția, la începutul anilor 1930, ea suscită brusc uimirea primilor observatori fascinați de nouă « teleprezență » permisă de această formă inedită de media. Este percepută de analiștii care îi poartă interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mărește considerabil puterea informației dată de radio, adăugând auzului, vederea.

Televiziunea funcționează pe baza capacității seleniului de a transforma datorită radiațiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasă în energie electrică și invers. Analiza imaginii se efectuează cu ajutorul unei camere electronice, care convertește imaginea optică într-o imagine corespondentă. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiază în spatele unui ecran alcătuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secundă.

Trecând peste amănuntele tehnice și micul istoric, ne vom ocupa de ceea ce ne interesează în mod special, adică de caracteristicile și efectele pe care le are televiziunea asupra telespectatorului, care astăzi face parte din « societatea informației » și este victima lipsită de apărare a « bombardamentului informațional » .

Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masă din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil într-o economie caracterizată de decalaje enorme între diferitele categorii sociale. Se poate constata că orice om aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informație (bineînțeles exceptând plată abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publică și factura la energia electrică).

Mesajul audio-vizual beneficiază de forță de pătrundere (vorbind la sensul propriu). Dacă în urmă cu mai bine de 13 ani pentru a obține o informație televizata trebuia să faci un drum către casă, astăzi informațiile pot fi receptate de aproape oriunde : localuri publice, magazine, camere și recepții de hotel etc. Odată cu dezvoltarea tehnologiei în domeniul telefoniei celulare, a apărut și o « televiziune mobilă » fiindcă se pot urmări programe TV pe ecranul telefonului, grație aplicațiilor Internetului.

Apoi, acest mesaj nu depinde, spre deosebire de ziar, de o rețea de difuzare, ceea ce îl face transportabil în cele mai îndepărtate locuri din lume. Datorită sateliților comerciali (primul lansat fiind Weststar 1, o investiție de 75 de milioane de dolari) barierele naționale, continentale și chiar planetare (ce ne fac martori la evenimentele petrecute în Cosmos) sunt dărâmate. Televiziunea este azi omniprezentă. Un avantaj demn de reținut este folosirea unui limbaj universal (cel imagistic) ce poate transmite mesajul indiferent de limbă vorbită de receptor. Un material jurnalistic realizat, în mod profesionist, dintr-o combinație sunet-imagine poate obține aceleași efecte la oameni provenind din țări și culturi diferite.

Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este de cele mai multe ori exhaustivă ; explică de la A la Z o situație, facilitând astfel, în mod deosebit, asimilarea acestei explicații de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informații care să le permită analizarea pe cont propriu a problemei. Informația poate fi receptată de persoane cu un grad de pregătire intelectuală redus (exceptând iletrismul) și de persoane pentru care lectura presupune un efort deosebit (persoane în vârstă, preșcolari, indivizi cu handicap).

Pentru că tot vorbeam de forță de pătrundere a mesajului vehiculat de televiziune, acum însă la sensul figurat, e de menționat faptul că acesta este agresiv, el «vine peste telespectator», creându-i obișnuințe până aproape de dependență. Nathalie Coste-Cerdan și Alain Le Diberdier afirmau că: un copil născut într-o țară industrializată are o speranță de viață de mai mult de 70 de ani. El își va petrece o treime din viață dormind și celelalte două treimi dedicându-se sutelor de diferite activități. Dintre acestea, doar 2 reprezintă mase mari de timp, adică o altă treime : muncă și mai ales televiziunea. Pe de altă parte, scriitorul Umberto Eco spunea: «Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști și îi imbecilizează pe cei deștepți». Adevărul se află undeva între cele 2 extreme.

S-a demonstrat schimbarea de comportament ca urmare a audierii și vizionării unor programe, precum și a scării de valori proprie unui individ sau comună mai multor persoane. Este vizibil faptul că pe primul plan în filmele difuzate de televiziune stă violența. O persoană cu un comportament deviant și nu numai, de la a viziona un film cu scene explicite de violență, până la a transpune în realitate acele secvențe, are de făcut doar un pas. Din nefericire, acel pas începe să se facă simțit, cazurile constituind subiecte de emisiuni cu specific criminalistic. S-a dezbătut intens problema privind violența la televizor, de cele mai multe ori la ore de maximă audiență, însă nu s-a ajuns la o soluție extremă ci mai degrabă la un «mic compromis»: amplasarea în colțul din dreapta-jos a ecranului a unor buline roșii cu scop de avertizare (pentru minori).

Nu trebuie uitat că una din functiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este “ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes din alte țări, dar care adaptate la piața media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, protura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Apoi, televiziunea poate hrăni publicul cu astfel de producții.

Conceptul de « cultura mediatică » definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură; ele încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.

În ceea ce privește structura televiziunii, aceasta este mai complicată decât a oricărui alt mijloc de comunicare de masă. Televiziunea constituie pentru cei mai mulți, o fascinație nu numai prin imagine -produsul său final- ci și prin mașinăria destul de complexă aflată între producător și receptor, acel « perpetuum mobile » ce se mișca neîncetat în folosul audienței. Acest tot este alcătuit dintr-un consiliu al programelor, un corp redacțional, unul artistic, unul tehnic, unul economic, unul administrativ la care trebuie adăugat și corpul colaboratorilor. Fiecare dintre aceste diviziuni se subdivid în unități specializate.

Televiziunea este o întreprindere al cărei prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, e de a-i aduce profituri materiale substanțiale sau influența politică. Dar pentru asta trebuie să câștige încrederea telespectatorilor săi servindu-le interesele. Ea se poate preface o vreme că face acest lucru, dar nu pentru mult timp. Se deosebesc ziariști interesați de bani, putere și faimă, de jurnaliști care își fac meseria din plăcere și se zbat să facă puțină ordine în presa româneasca. O întrebare vă exista întotdeauna : « Ce servește de fapt televiziunea, interesele proprii sau interesele cetățenilor?»

Laolaltă cu trăsăturile-i specifice, televiziunea întrunește niște calități pe care le împarte cu unul dintre « părinții » ei, radioul. Datorită sunetului, mesajul poate fi receptat concomitent cu desfășurarea altor activități (munca fizică, gospodărească). De asemenea, viteza de transmitere permite celor 2 media să surclaseze ziarul. Un mesaj televizat sau radiofonic poate fi transmis în direct (chiar în momentul în care se desfășoară acțiunea). E de recunoscut că în competiția pentru întâietate (dacă aplicăm principiul “care e mai rapid”), câștig de cauză are radioul deoarece nu necesită deplasări de aparatura excesivă. În cazul televiziunii, este necesară deplasarea unui car de transmisie, fără de care emisia dintr-un loc exterior postului este imposibilă. Deși în acest caz radioul este învingător, televiziunea își ia revanșa și câștigă pe alt plan : informația pe care ea o difuzează are un impact mai mare față de radio pentru că are asul din mâneca -imaginea- care oferă credibilitate mai mare. Auzim des motivații de genul: « Cum poți să mă contrazici domnule…Am văzut cu ochii mei la televizor ! ».

Pentru a spori această caracteristică (credibilitatea) fără de care audio-vizualul nu ar beneficia de audiență mare, forța de persuasiune este exercitată des prin impact emoțional direct. De exemplu: o știre (un mesaj rece prin construcție și definiție) transmisă «în video» de un prezentator, unește valențele textului cu expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, privirea și trăirea afectivă a celui ce citește de pe prompter, « încălzind sau « răcind » telerecepția.

Prezența oamenilor pe « oglinda mișcătoare » (după cum numea Radu Herjeu televizorul), a prezentatorilor în fața noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a gesticula, fac vizionarea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă și cel de pe micul ecran. Modelarea opiniei publice se datorează (sau e cauzată) într-o măsură mult mai largă comunicării de masă, în mod deosebit televiziunii, decât a celei intrapersonale sau surselor directe.

Importanța comunicării prin mass-media

Capacitatea televiziunii de a pune în stare de vibrație maximă afectivitatea opiniei publice pare de patru ori mai mare decât a radioului și de trei ori mai mare decât a presei scrise. În raport cu celelalte media, eficacitatea ei este copleșitoare în relatarea unor situații foarte dramatice în care predomină latura conflictuală. Episoadele în care are ponderea maximă sunt evocări ale împotrivirii față de catastrofă și ale solidarității. Aceste episoade sunt majoritatea determinate printr-un reper concret : mijloc tehnic (ex:elicoptere), colectivitate umană specifică (ex:armata), personificare. Acest aspect poate fi exemplificat prin intermediul războiului din Irak. Oricine a putut observa că odată cu începerea conflictului din Golf (la 20 martie 2003), toată atenția mass-media de pretutindeni s-a concentrat asupra acestuia. Telespectatorii au fost afectați din punct de vedere emoțional, în primul rând din cauza imaginilor difuzate de televiziuni. În acest an, am beneficiat de o nouă premieră în televiziune : primul război transmis în direct. Pentru televiziunile din toată lumea, acest război a fost ca un butoi cu apă în mijlocul deșertului. De la CNN, BBC, Euronews și în special « canalul lui Ben Laden », după cum a fost numit postul arab Al-Jazeera ce emite din Qatar, până la posturile romanești (mai ales RealitateaTV), aproape toate au monopolizat emisiile cu ediții speciale legate de luptele dintre americani și irakieni, potolindu-și setea de audiență și transformând un conflict armat într-un spectacol mediatic. Pe o afectivitate exacerbată, imaginea transmisă de televiziune determină vibrații mai intense decât informațiile emise pe orice alt canal. În aceste condiții, puterea cu care se memorează mesajul audio-vizual este mai mare decât pentru orice alt tip de mesaj, deși informația poate fi de multe ori eronată.

Toate caracteristicile informației audio-vizuale reușesc să transforme televiziunea într-un factor de putere direct. Să ne amintim că suntem țară a cărei televiziune publică a oferit în trecut o altă premieră mondială: transmisia în direct a unei revoluții. Totodată, înregistrarea execuției conducătorului statului și a soției acestuia. Televiziunea a ocupat un loc important și în domeniul învățământului. Foruri internaționale prestigioase precum UNESCO și OCDE (Organisation de Cooperation et de Developement Economique) au abordat problema punerii televiziunii în serviciul educației. Așa s-a născut TVS (televiziunea școlară). Privită ca mijloc tehnic, ea are un loc bine precizat. Nu-l elimină pe profesor și nici nu-l face inutil, dar pentru o durată limitată de timp îi preia majoritatea atribuțiilor. Aceasta poate solicita mari maeștri ai catedrei, oferind elevilor și studenților un număr de lecții din categoria celor «care nu se uită». Țări în care a funcționat sau mai funcționează TVS sunt : Belgia, Danemarca, Franța, Italia, SUA, Japonia și România.

Televiziunea este un subiect inepuizabil. A fost și continuă să fie într-o schimbare permanentă. În cei aproape 70 de ani de evoluție și-a păstrat potențialul, dovedindu-se dinamică și dominatoare asupra celorlaltor mijloace de comunicare de masă. Ca în orice sector de activitate, și în sfera sa vor avea loc profunde mutații. Tehnologia avansează și odată cu ea apar și schimbările. S-ar putea că viitorul să ne rezerve o nouă formă a acestui tip de media. Până atunci, așează-te confortabil în fotoliu, deschide televizorul și gândește-te…Mâine ai putea fi chiar tu pe «ochiul de sticlă» ! Un lucru e sigur : televiziunea privește zilnic lumea cu ochii săi electronici…

Identificarea diferitelor categorii de public

Diferit de organizație, care este strâns și multiplu structurată, publicul este orice grup uman ai cărui componenți au un interes sau o valoare comună. Sistemele politice și economice liberale sunt nevoite să accepte pluralitatea publicului și să accepte un mediu al dezacordului. Organizațiile se raportează însă la grupuri care sunt implicate în viața respectivei organizații.

În funcție de opoziția față de organizație, publicuri:

a) interne

b) externe

În funcție de resursele pe care le pot pune la îndemâna organizației, publicuri:

a) primare

b) secundare

c) marginale

În funcție de atitudinea față de organizație, publicuri:

a) de sprijinitori

b) de opozanți

c) de neutri

În raport cu momentul din viața organizației, publicuri:

a) tradiționale (deja legate de organizație)

b) viitoare (care ar putea deveni interesate de organizație)

Clasificarea comună și tradițională a publicurilor distinge între:

a) mass-media,

b) angajații,

c) membrii neangajați direct în activitate (pensionari, onorifici, organe superioare),

d) comunitatea,

e) instituțiile guvernamentale,

f) investitorii,

g) consumatorii.

În funcție de comportamentul comunicațional există:

a) publicurile tuturor problemelor, care iau parte la toate dezbaterile;

b) publicurile apatice, neactive;

c) publicurile unei singure probleme, active numai la un număr limitat de teme, legate între ele;

d) publicurile problemelor fierbinți, active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.

Public țintă într-o campanie de relații publice se stabilește în funcție de următoarele criterii:

a) demografic (vârstă, sex, etnie, venit, educație, ocupație),

b) psihografic (atribute ale personalității, motivații, stil),

c) comportamental (loialitate, sensibilitate),

d) modul de viață (interese, cheltuieli, valori)

Stabilirea strategiilor: determinarea scopurilor generale, pe termen lung care definesc întregul acțiunii și totalitatea resurselor. Posibile strategii: inactivitatea, diseminarea de informații, organizarea de evenimente, activități promoționale, activități organizaționale.

Stabilirea tacticilor: derivă din alegerea strategiilor și reprezintă precizarea acțiunilor de executat în diferite etape. Stabilirea calendarului: stabilirea începutului, datelor pentru fiecare acțiune și momentul încheierii campaniei.

Stabilirea bugetului: limitele lui trebuie cunoscute înainte de fixarea obiectivelor.

Precizarea procedurilor de evaluare: analiza sistematică a desfășurării campaniei și a rezultatelor ei.

Comunicarea în organizații

Comunicarea în interiorul sau în exteriorul organizației are loc pe două planuri: pe plan strict managerial și pe cel al marketingului. Pot fi identificate astfel două tipuri de rețele de comunicare: comunicații manageriale și comunicații de marketing:

comunicațiile manageriale au rolul de a asigura transmiterea acelor mesaje care permit derularea proceselor de management și de execuție specifice oricărei organizații. Procesul de comunicare managerială reprezintă, de altfel, suportul realizării mai ales a uneia dintre funcțiile managementului.

comunicațiile de marketing, în schimb, au un rol ceva mai specific, contribuind la atingerea obiectivelor prevăzute în planurile de marketing ale organizației.

În prezent, literatura de specialitate nu oferă un punct de vedere care să indice unanimitatea opiniilor cu privire la conținutul comunicației de marketing. Astfel, unii autori pun semn de egalitate între comunicația de marketing și promovare. Potrivit lui Michael Ray, comunicația de marketing reprezintă un mix format din patru elemente (publicitate, vânzări personale, promovarea vânzărilor și relații publice), sau din mesaje specifice, elaborate pentru a evoca anumite opinii, sentimente sau comportamente; comunicația de marketing corespunde unei anumite situații și face parte din mix-ul de marketing alături de produs, preț și distribuție.

Definiția indică faptul că autorul nu face decât o simplă modificare la nivelul termenilor: promovarea este înlocuită cu comunicația de marketing. O asemenea abordare simplistă a comunicației de marketing poate fi ușor combătută cu numai două argumente: primul argument ține de însuși conceptul de promovare, iar cel de-al doilea de complexitatea fenomenului comunicării în marketing.

Între promovare și comunicația de marketing există un raport de la parte la întreg; înțelegerea acestei relații necesită mai întâi punerea în discuție a conceptului de promovare. În privința acestui concept, lucrurile par a fi destul de clare, chiar dacă literatura de specialitate indică și pe acest plan existența a numeroase definiții, reflectând puncte de vedere mai mult sau mai puțin asemănătoare. Majoritatea specialiștilor care și-au propus să definească din punct de vedere conceptual promovarea au avut ca punct de reper etimologia cuvântului în sine.

Termenul promovare are la origine latinescul promoveo, care înseamnă a mișca înainte, a face să înainteze, a dezvolta, a progresa. Această semnificație se regăsește în cele mai multe dintre definițiile promovării.

Astfel, unii autori definesc promovarea ca fiind un program dirijat, ce include metode și tehnici de comunicare, realizat cu scopul de a prezenta compania și produsele sale consumatorilor potențiali; de a comunica atributele importante ale produselor, de a facilita vânzarea acestora și, astfel, de a contribui la maximizarea efortului pe termen lung.

Un alt autor, John J. Burnett, consideră că promovarea este o funcție a marketingului care, printr-o comunicare persuasivă cu publicul țintă, are în vedere diferitele componente ale mixului de marketing, cu scopul de a facilita schimbul dintre marketer și consumator, contribuind la realizarea obiectivelor ambelor părți. Pe aceeași linie se înscrie și opinia unor cunoscuți specialiști americani, care apreciază că promovarea are rolul de a asigura comunicarea cu indivizi, grupuri sau organizații, cu scopul de a facilita, direct sau indirect, efectuarea de schimburi prin informarea și convingerea uneia sau mai multor categorii de public să accepte produsele organizației. De asemenea, specialiștii români consideră că promovarea reprezintă un ansamblu de activități cu obiective și mijloace de acțiune extreme de variate, presupunând o informare atentă a consumatorilor potențiali și a intermediarilor, acțiuni specifice de influențare a comportamentelor de cumpărare și de consum, de sprijinire a procesului de vânzare.

O analiză atentă a punctelor de vedere prezentate, permite identificarea unor asemănări semnificative privind câteva dintre aspectele cele mai importante ale demersului promoțional. Este vorba, în primul rând, de rigurozitatea necesară organizării și derulării activității promoționale; o asemenea activitate nu se desfășoară la întâmplare, fiind orientată în direcția unor obiective precise. În al doilea rând, autorii definițiilor anterioare sunt de acord și în privința scopului final al activității promoționale, și anume favorizarea schimbului între părțile implicate în procesul de comunicare, sprijinirea vânzărilor. Și, în al treilea rând, specialiștii citați au în vedere faptul că scopul final poate fi atins ca urmare a realizării mai multor obiective de natură comunicațională; în funcție de obiectivele stabilite, se poate opta pentru o anumită modalitate de a acționa.

Deși au meritul de a prezenta conceptul de promovare dintr-o perspectivă corectă și cuprinzătoare, definițiile analizate nu pun în evidență suficient de mult caracterul discontinuu al promovării. Chiar dacă o organizație trebuie să aibă preocupări permanente atât în sensul susținerii produselor fabricate, cât și pentru sprijinirea propriei personalități, diferitele acțiuni promoționale, reprezentând concretizarea acestor preocupări, au un caracter temporar, menite să conducă la realizarea obiectivelor specifice pe care și le-a propus la un moment dat anunțătorul.

Demersurile promoționale acționează, sub forma unor impulsuri, fie asupra obiectului promovării, fie asupra publicului țintă. Astfel, dacă obiectul promovării îl reprezintă produsul fabricat sau comercializat de anunțător, atunci acesta din urmă poate opta pentru una din binecunoscutele strategii «push» sau «pull». Alegerea strategiei «push» presupune imprimarea unui impuls produsului, care este împins către consumator; în cadrul strategiei «pull», impulsul este preluat de consumator, care va fi atras către produs.

Dacă obiectul promovării îl reprezintă organizația care dorește să-și afirme personalitatea și să stabilească raporturi de calitate cu diferitele categorii de public cu care intră în contact, pot fi avute în vedere aceleași strategii «pull» sau «push», adică de atragere a publicului țintă către organizație, respectiv de împingere a organizației către publicul țintă. Pentru aceasta, publicul vizat va fi informat despre aspectele semnificative legate de activitatea organizației, va fi stimulat în sensul formării unei atitudini favorabile și va fi determinat să adopte comportamentul dorit în raport cu organizația.

Corecta înțelegere a conceptului de promovare depinde și de luarea în considerare a aspectelor mai sus menționate. În plus, definirea completă a acestui concept necesită punerea în discuție atât a termenului promovare, cât și a sintagmei activitate promoțională.

În concluzie, prin promovare se înțelege preocuparea unei organizații de a emite mesaje persuasive care să acționeze, sub forma unor impulsuri, fie în sensul împingerii produsului, serviciului sau organizației către consumator, fie în vederea atragerii publicului țintă către produs, serviciu sau organizație; asemenea preocupări permit stabilirea unui contact optim între elementele care constituie obiectul promovării și publicul vizat, conducând, în cele din urmă, la dezvoltarea activității anunțătorului.

În ceea ce privește activitatea promoțională, aceasta reprezintă un demers de natură comunicațională riguros planificat, realizat pe o perioadă determinată de timp sub forma unor campanii în cadrul cărora, cu ajutorul unor tehnici specifice (publicitate, promovarea vânzărilor, relațiile publice și forța de vânzare), se acționează în vederea realizării unor obiective legate de notorietatea sau imaginea unui produs, serviciu sau organizație, sau pentru stimularea publicului țintă de a adopta un anumit comportament, toate acestea cu scopul de a contribui la maximizarea profitului organizației pe termen scurt, mediu sau lung.

Înțelegerea raportului dintre promovare și comunicația de marketing necesită și punerea în discuție a complexității mijloacelor de acțiune de care dispune aceasta din urmă. Din punct de vedere al marketingului, există numeroase modalități prin care un emițător poate comunica cu diferitele categorii de public vizate, promovarea fiind doar una dintre direcțiile specifice de acțiune. În afara activităților de natură promoțională, există și o serie de alte elemente care reprezintă vectori comunicaționali extrem de importanți pentru o organizație. Este suficient să fie amintite, dintre acestea, marca, ambalajul sau prețul unui produs, comportamentul personalului sau ambianța în care se încheie tranzacțiile, pentru a se forma o imagine destul de clară asupra complexității fenomenului comunicării în marketing.

Organizația ca spațiu al comunicării

Comunicarea este fluxul vital care face posibile performanțele unei organizații. De calitatea și funcționalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele și sunt atinse scopurile. Eficiența unei organizații se bazează pe specializarea funcțiilor la nivel de compartimente și de indivizi și pe complementaritatea acestor funcții. Din aceste caracteristici de bază ale activității organizaționale rezultă necesitatea schimbului de informații între compartimente, între indivizi, între organizație și mediul său socio-economic. Orice organizație constă, după cum arată Graham și Bennett, din “premise (scopurile activității comune), angajați, conducere, echipamente, materiale, fonduri”. În procesul muncii comunicarea joacă un rol esențial pentru că orice sistem sociotehnic, presupune existența unui flux informațional care face posibilă funcționarea lui ca întreg. Munca în cadru organizațional necesită coordonarea eforturilor participanților în realizarea unei performanțe. Conducerea comunică angajaților deciziile sale, controlează executarea lor, iar deciziile sunt bazate la rândul lor pe fluxul de informații.

Funcțiile organizaționale ale comunicării sunt următoarele:

Control – să clarifice îndatoririle, să stabilească autoritatea și responsabilitățile.

Informare – să furnizeze baza deciziilor.

Coordonare – să facă posibilă acțiunea comună eficientă.

Motivare – să stimuleze cooperarea și implicarea în atingerea obiectivelor.

Emoțională – să permită exprimarea trăirilor, sentimentelor etc.

Comunicarea se realizează atât interpersonal, cât și intraorganizațional (între subunități ale aceleiași organizații) și extraorganizațional (cu persoane sau organizații legate funcțional de activitatea organizației: furnizori, clienți, public, etc.). Fiecare dintre aceste niveluri are grade de complexitate diferite și presupune restricții legate de rolurile organizaționale (superior/subordonat, compartimente de decizie/execuție), norme specifice și structura organizației. Informația circulă prin rețele de comunicare, cuprinzând mai multe persoane, grupuri, compartimente, care îndeplinesc atât roluri de emițător cât și de receptor.

Rețelele de comunicare în organizație

Modul de organizare al activității (natura sarcinilor) determină și organizarea comunicării între participanții la activitatea de grup. Rețeaua de comunicare poate fi definită ca o structură prin care sunt stabilite modalitățile de circulație a informației și rolurile pe care le joacă fiecare participant. Tipul de rețea de comunicare influențează eficiența comunicării, prin accesibilitatea canalelor pentru participanți: există rețele restrictive care permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a rețelei și implicit accesul la un fragment și nu la întreaga informație și rețele flexibile, în care participanții au o mai mare libertate (acces practic nelimitat) de a folosi canalele. Structura rețelelor de comunicare în organizație este mult mai complicată decât cea reprezentată în figura de mai jos. În funcție de natura lor (rețele formale sau rețele informale), structura lor este mai mult sau mai puțin bine definită, dar legitățile pe baza cărora funcționează comunicarea sunt aceleași.

Figura 1: Rețele de comunicare posibile între 5 persoane

În cazul rețelelor restrictive (lanț, y, x), care au grade de centralizare diferite (cel mai ridicat pentru x, cel mai scăzut pentru lanț), accesul participanților este inegal, persoana centrală C având la dispoziție mai multă informație decât persoanele de la periferia rețelei; mai mult, ea poate controla circulația informației servind ca punte de legătură între participanți. În timp, prin controlul exercitat asupra circulației informației în rețea, persoana centrală va acumula o putere suplimentară – va putea controla pe ceilalți participanți la rețea prin acordarea / refuzul accesului la informație, adoptând rolul unui lider (informal) în raport cu grupul. Ca atare persoana centrală va avea un grad mai mare de satisfacție derivată din comunicare decât cele periferice, a căror satisfacție este invers proporțională cu distanța față de centru.

Rețelele flexibile (cerc, multi-canal) sunt descentralizate, nici o persoană neavând o poziție favorizată, care să-i permită “monopolizarea” informației. Accesul la informație este egal, nici unul din participanți nu are posibilitatea de a face din gestionarea informației o sursă de putere individuală, ceea ce are ca efect o mai mare satisfacție a participanților decât în cazul rețelelor restrictive. Moralul grupului este mai ridicat decât în cazul anterior.

Modalități de comunicare organizațională

Comunicarea organizațională poate fi formală (realizată pe canale impuse de structura organizației, de normele existente și de relațiile funcționale dintre persoane, grupuri, compartimente, în conformitate cu reguli explicite și, uneori, implicite) și este preponderent legată de activitatea comună; și informală (informație fără legătură directă cu activitatea, cu o puternică tentă afectivă), canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puțin stricte. Rețelele de comunicare formale și informale sunt coexistente și uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulația informației în rețeaua formală, o pot distorsiona în funcție de relațiile și interesele celor implicați, sau, dimpotrivă, pot flexibiliza și îmbunătăți comunicarea formală.

Comunicarea formală. Rețelele formale de comunicare sunt prescrise prin organigramă, document care reprezintă organizarea funcțională a activităților și natura relațiilor de subordonare și coordonare dintre compartimente și persoane. Derularea comunicării formale scrise sau orale este guvernată de o serie de reguli implicite și explicite privind conținutul (ce fel de informație se transmite), responsabilitatea (cine emite și cine controlează și semnează – în cazul mesajelor scrise), forma (orală/scrisă, modul de structurarea a mesajului, conținutul părții de identificare, formulele de adresare), momentul (ocazii, termene) și destinația mesajelor (cui sunt adresate).

Comunicarea poate fi unidirecțională E R, mai facilă și mai rapidă, sau bidirecțională E R, mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilități comunicaționale, dar ducând la decizii mai bune și la acceptarea mai largă a acestora de către executanți. Tehnicile de comunicare diferă după sensul de circulație al informației.

Comunicare descendentă poate avea loc în sensul cererii de situații, date, etc. sau al emiterii de decizii, dispoziții, instrucțiuni, informații. Formele concrete folosite de o organizație pot fi decizii, circulare de informare, broșuri sau manuale cu norme și instrucțiuni, ziare de întreprindere, scrisori către fiecare angajat, mesaje la stația radio, dări de seamă, rapoarte în fața adunării generale a salariaților sau acționarilor.

Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situații și date ale conducerii sau emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi note de serviciu, rapoarte, dări de seamă, reglementate prin normele de organizare și funcționare. Pe lângă acestea, conducerea poate folosi la fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau atitudini, forme de colectare a propunerilor și sugestiilor salariaților. Tehnici recente de canalizare a insatisfacțiilor salariaților sunt așa-numitele “hot-lines” și “ușa deschisă”.

Comunicarea organizațională nu se limitează însă doar la aceste forme; există modalități specifice de comunicare operativă, bidirecțională, între niveluri ierarhice, compartimente diferite ca ședințele, comitetele, interviurile, grupurile de discuție.

În cazul rețelelor formale sensul de circulație poate fi:

a) descendent (de la compartimentele/persoanele de decizie spre cei care execută deciziile),

b) ascendent (de la instanțele de execuție spre cele de decizie)

c) orizontal (între persoane aflate la același nivel ierarhic). În figura de mai jos, comunicarea este realizată pe canale impuse de structurarea ierarhică a activității. Dacă F vrea să comunice cu P, trebuie să urmeze canalele ascendente E – D – C – B – A și apoi descendente L – M – N – O. În acest lanț de emițători/receptori, mesajul său ar putea fi supus unor distorsiuni repetate, situație care ar putea fi evitată dacă ei ar putea stabili o comunicare orizontală, mai directă.

Figura 2 Conceptul punților de legătură al lui Fayol

Există organizații cu structuri de comunicare rigide, care nu permit o comunicare orizontală intra sau extragrupală, ceea ce poate fi un avantaj atunci când activitatea impune așa-numita “unitate de comandă” (cazul structurilor de tip militar) sau, dimpotrivă, un dezavantaj, dacă activitatea cere flexibilitate și dinamism în comunicare (structuri de tip industrial, comercial sau în domeniul serviciilor sau al relațiilor cu publicul). În acest din urmă caz, funcționarul sau muncitorul care trebuie să rezolve o problemă cu ajutorul unui omolog al său din alt serviciu sau atelier, ar irosi mult din timpul său și al superiorilor săi parcurgând întregul lanț F – E – D – C – B – A – L – M – N – O – P. Este mult mai practic pentru activitate ca el să aibă posibilitatea comunicării orizontale cu P. Este general admis că rețelele ierarhice sunt mai rigide și mai lente, dar permit controlul și întăresc autoritatea, în timp ce o organizare mai puțin strict permite o comunicare mai democratică și mai flexibilă, furnizând participanților mai multă satisfacție.

Unele organizații permit un acces mai “democratic” al angajaților la informațiile din sistem. Bergman (1994) arată că într-o organizație informările predominante sunt descendente, iar pentru informarea ascendentă există 3 reguli implicite:

Dacă dorești să fii informat vei afla.

Dacă nu ai inițiative, șefii nu-ți vor trimite informări.

Ignorarea a ceea ce ai fi putut să afli dacă aveai inițiativă nu poate fi o scuză invocabilă.

Comunicarea informală. Paralel cu comunicarea formală sunt inițiate comunicări informale între participanți, pentru a schimba informații care nu au o legătură directă cu activitatea. Cu timpul se constituie rețele informale de comunicare, bazate pe criterii afective simpatie/antipatie, interese comune legate (sau nu) de organizație; canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puțin stricte.

Rețelele de comunicare formale și informale sunt coexistente și uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulația informației în rețeaua formală, o pot distorsiona în funcție de relațiile și interesele celor implicați sau, dimpotrivă, pot flexibiliza și îmbunătăți comunicarea formală. Structura rețelelor de comunicare informale este aleatorie, orizontală și verticală, contactele personale scurtcircuitează rețeaua formală, funcționarea lor se bazează pe comunicare nepermanentă, bi- și multi-direcțională. Formele mai frecvente de comunicare organizațională informală sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele satirice scrise.

O metodă modernă de studiere a canalelor de comunicare informală în organizații este analiza ECCO (Episodic Comunication Channels in Organization) care are ca scop aflarea momentului în care fiecare persoană recepționează o unitate de informație și care este rețeaua de difuzare a ei. Se lansează un zvon și, după un interval de timp, la o anumită oră toți angajații, simultan, sunt rugați să răspundă la un chestionar care are întrebări de tipul: “Când ați auzit ieri informația X sau o parte a ei?” cu detalierea unor aspecte legate de ce au auzit, când, care parte a informației, de la cine, prin ce mijloc (la telefon, direct, între patru ochi, în grup). Se pot identifica astfel persoanele sursă (emițători), structura rețelei, orientarea ei orizontală și verticală. Analizele astfel realizate au pus în evidență faptul că majoritatea participanților la rețea sunt receptori (pasivi) și emițătorii sunt relativ puțini.

Comunicare scrisă și comunicare orală

În funcție de natura, scopul și conținutul mesajelor, forma de prezentare poate fi scrisă sau orală. "Vorbele zboară, scrisul rămâne" spune un proverb. Modalitățile de comunicare organizațională (față în față, scrisă, etc.) sunt alese în funcție de natura sarcinii, conținutul mesajului, specificul receptorului. Comunicarea orală este mai rapidă și produce o satisfacție crescută, dar în cazul unor mesaje standard (instrucțiuni, reglementări, norme, rapoarte) este mai potrivită cea scrisă, atât pentru posibilitatea de difuzare mai rapidă și mai uniformă, cât și pentru că poate fi mai utilă în stabilirea responsabilităților în situații de litigiu.

Comunicările scrise sunt folosite în organizație în cazul mesajelor care trebuie să dureze în timp, ori de câte ori trebuie prevenită uitarea sau fixată responsabilitatea într-o manieră lipsită de echivoc. Comunicările scrise pot constitui elemente ale unor înregistrări contabile, pot fi o documente care vor fi păstrate un anumit timp în fonduri arhivistice, pot fi folosite ca probe în justiție. Cu cât organizația este mai mare și mai complexă, cu atât ponderea documentelor scrise în ansamblul comunicării crește.

Într-o organizație, comunicările scrise pot fi standardizate (toate formularele care sistematizează informații despre diferite aspecte ale activității) sau ocazionale. Traseul comunicărilor scrise poate fi clar fixat (mai ales în cazul comunicărilor standardizate, existând persoane și chiar compartimente specializate care le întocmesc, le dirijează circuitul lor sau care le aprobă, dar există și comunicări scrise ocazionale, care au un traseu mai puțin riguros.

Unele organizații au o descriere clară a tuturor acestor aspecte, sau chiar o reglementare strictă (cele care au implementat deja sisteme de asigurarea calității), în timp ce în altele sistemul funcționează oarecum “de la sine”, în baza tradiției sau doar a activității în sine, fiind caracterizat prin grade diferite de dezordine (sistem haotic de comunicare). În cazul celor din urmă, în momentul implementării unui sistem de calitate pot apărea o mulțime de dificultăți legate de structurarea și formalizarea sistemului și de obținerea unei funcționări de calitate.

Organizațiile care implementează Sistemul de Asigurare a Calității (SAC) au reguli și proceduri complete pentru organizarea fluxului informațional, pentru tipizarea și codificarea tuturor documentelor scrise care circulă în sistem. Sistemul SAC este un bun model de organizare a comunicări scrise, fixând responsabilitățile și asigurând trasabilitatea în domeniul procesării documentelor.

Rolurile în comunicare sunt manifestări comportamentale ale indivizilor în procesul de comunicare. Așa cum am arătat anterior, persoanele centrale sunt mai active în rețea, mai satisfăcute și dețin, prin însăși poziția lor, o putere potențială rezultată din monopolizarea informației. Ele o pot transpune în fapt reglementând circulația informației între membrii și intrarea informației noi în rețea. Acest rol activ în comunicare se manifestă și în influențarea rezultatului cooperării (performanța în muncă) și în luarea deciziilor.

Controlorul informației poate fi și o altă persoană decât persoana centrală a rețelei. Rolul de controlor poate fi jucat de oricine, în circulația ascendentă (subordonatul poate influența decizia superiorilor selectând informația care le parvine) sau în cea descendentă (șeful comunică subordonaților numai ceea ce trebuie să știe și în felul acesta le influențează cooperarea și performanța), numai că părerile participanților la rețea diferă referitor la ceea ce trebuie să știe fiecare). Controlul are aspecte pozitive și negative, ducând la furnizarea unor cantități insuficiente sau excesive, în unele cazuri producându-se baraje.

Omul de legătură este o persoană a cărei activitate presupune contacte frecvente cu două sau mai multe grupuri. Ea facilitează coordonarea acelor grupuri informându-le reciproc despre activitățile celorlalte, atunci când ele nu interacționează în procesul muncii. Legătura este necesară mai ales în organizațiile cu diferențiere mare a subunităților sau cu activități cu un grad mare de autonomie.

Transmiterea mesajului de la emițător la receptor este afectată de o serie de variabile care țin de cei doi agenți, de canal sau de structura mesajului.

Acuratețea mesajului este menținerea unității și semnificației prin codificare/decodificare la nivelul emițătorului, respectiv al receptorului și este influențată atât de credibilitatea sursei (E) cât și de structura mesajului. Majoritatea studiilor asupra acestui aspect este realizată la nivelul receptorului. De exemplu superiorii considerați “credibili” erau percepuți ca furnizând informație mai clară. Acuratețea percepută (așa cum receptează destinatarul mesajul) este diferită de cea reală (așa cum a fost emis) și depinde de credibilitatea sursei, de încrederea pe care R o are în ea și de influența pe care acesta o exercită asupra lui R și mai puțin de structura obiectivă a mesajului.

În comunicarea orală, gradul de acuratețe al transmiterii mesajului este mai mic decât în comunicarea scrisă, datorită faptului că înțelegerea de ansamblu a mesajului este dependentă de calitățile mnezice ale receptorului: acesta va înțelege în funcție de capacitatea de a evoca cât mai multe unități de informație stocate în memoria de scurtă durată. Cu cât mesajul a fost mai lung, cu atât el va uita mai multe unități de informație și va înțelege în mai mică măsură mesajul.

Comunicarea scrisă previne acest neajuns prin faptul că forma și conținutul mesajului sunt consemnate și păstrate intacte pe un suport exterior (hârtie sau format electronic), pot fi recitite de mai multe ori, în ritmul optim de înțelegere al receptorului, permițând o mai mare acuratețe a transmiterii conținutului mesajului.

Un alt factor care influențează acuratețea este diferența dintre repertoriile de semnificații ale emițătorului și ale receptorului: cu cât această diferență este mai mare, cu atât înțelegerea mesajului de către receptor este mai scăzută, deci acuratețea este mai mică.

Indexul Flesch este o metodă de studiere a acurateței recepției mesajelor în comunicarea scrisă, prin care urmărește stabilirea proporției dintre cantitatea de informație citită și cea înțeleasă și reținută, prin calcularea unor aspecte (numărul de silabe reținute din 100 de cuvinte, lungimea medie a unei propoziții reținute – în cuvinte, în funcție de dificultatea textului și nivelul de instruire al receptorului). Rezultatele sunt folosite în analiza gradului de adecvare a instrucțiunilor și reglementărilor la nivelul de înțelegere al celor vizați și eventuala reformulare a mesajelor în forme accesibile.

Deschiderea spre comunicare este o variabilă individuală legată de emițător: unii participanți sunt mai deschiși, au mesaje mai directe și lasă să transpară mai multă informație despre ei înșiși, alții sunt mai închiși, mai prudenți. Diplomații de exemplu, sunt foarte închiși, mesajele lor trebuiesc “traduse”. Avem tendința de a fi mai prudenți în comunicarea cu persoanele necunoscute și cu cele cu statut social diferit, dar frecvența contactelor favorizează deschiderea. În comunicarea interpersonală există o tendință spre simetrie în atitudinea față de comunicare în sensul că avem tendințe “de a reduce schimburile de informații cu persoane percepute ca închise” și invers”. “Comunicarea închisă” are rolul de a menține diferențele de statut și este inițiată și menținut de regulă de cel favorizat.

Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informații obiectiv corecte prin exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea sau omiterea completă a unor date și poate fi conștientă sau nu. În comunicarea ascendentă, subordonatul poate să blocheze informația negativă importantă pentru scop și să exagereze informațiile pozitive despre sine, ceea ce duce la pierderea abilității superiorului de a discerne informația relevantă de cea irelevantă și la adoptarea unor decizii greșite. Fenomenul se produce mai ales atunci când E nu are încredere în R. Superiorul are tendința de a filtra sau bloca mai puțin informația negativă și de a exagera mai puțin pe cea pozitivă. Comunicarea descendentă este afectată mai mult de control decât de distorsiune în sensul că sunt omise informațiile nerelevante pentru subordonați.

Excesul de informație (redundanța mesajului) se produce atunci când E transmite mai multă informație decât poate recepționa R și este mai frecvent în comunicarea organizațională decât deficitul. Organizațiile încearcă să limiteze cantitatea de informație care este accesibilă fiecărui participant la activitate la un nivel optim prin definirea rețelelor de comunicare. Organigrama reprezintă nu numai raporturile funcționale generale între entitățile componente ale organizației, ci și rețelele de comunicare formală care decurg din aceste raporturi. Dirijând fluxul informațional prin rețele prestabilite, informația este distribuită, în funcție de conținutul ei, doar persoanelor care au nevoie de ea pentru activitate.

Problema este de a stabili, după caz, limita de la care începe excesul, aceasta depinzând de calitățile persoanei. Excesul are influență pozitivă asupra satisfacției (persoanele care primesc mai multă informație sunt mai mulțumite) și negativă asupra performanței reale în muncă. Individul are tendința de a dori mai multă informație decât are în mod real nevoie pentru că aceasta îi produce un sentiment de certitudine în luarea deciziilor, chiar dacă acestea sunt de slabă calitate.

Apărări față de excesul de informație. Atunci când capacitatea de recepție a individului este depășită el se apără prin omisiune (refuză să prelucreze, să decodifice o parte din informație), filtrare (separarea informației relevante de cea irelevantă), aproximare (categorizarea informației după o schemă simplificatoare) sau pur și simplu prin evitarea informației. Excesul de informație poate depinde și de conținutul sarcinii și de feedback-ul rezultatului, dar atunci când el devine cronic poate fi un factor de stres.

Deficitul de informație poate să afecteze în sens negativ performanța, mai ales când este legată direct de procesul muncii (persoana nu primește suficientă informație utilă); dar comunicarea nu se referă numai la acest aspect, ci ea privește o serie de alte domenii: comunicare interpersonală, cunoașterea activității colegilor de muncă, a celorlalte grupuri, a conducerii, a obiectivelor organizației. Deficitul de informație este compensat de apariția zvonurilor: ele iau naștere prin emiterea și răspândirea unor opinii de către un lanț sau o rețea de comunicare. Distorsiunea interpretărilor este accentuată de suprapunerea și amplificarea unor opinii ale emițătorilor succesivi și de “creditarea” unor lideri de opinie.

Efectele comunicării la nivel individual și organizațional

Climatul de comunicare este atmosfera generală în care are loc comunicarea organizațională. Climatul influențează atât procesul comunicării, cât și efectele sale asupra performanței individuale și de grup și a satisfacției. Climatul de cooperare este caracterizat prin flexibilitate, spontaneitate, respect, empatie, încredere reciprocă, centrare pe sarcină. Participanții sunt preocupați de rezolvarea problemelor de serviciu, se apreciază și se respectă reciproc, nu acționează pe baza unor “agende ascunse”. Climatul defensiv este generat de lipsa de încredere reciprocă între angajați, suspiciune, tendință de a-i domina și controla pe ceilalți, tendință de securizare prin recurgere la “agenda ascunsă” (una spun și alta gândesc și fac). Participanții sunt preocupați mai mult de conflicte și tensiuni decât de activitatea propriu-zisă, sunt manipulativi, blochează și filtrează informația și încearcă să dobândească prin aceasta mai multă putere personală. Climatul de comunicare depinde nu numai de natura organizației, ci și de valorile și tradițiile sale, de grupurile de putere existente și de relațiile dintre ele, de politicile manageriale, de gradul de rigiditate al rețelelor de comunicare.

Performanța în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri: individual, grupal, organizațional. Pe lângă variabilele individuale care influențează performanța (aptitudini, competențe, motivație, trăsături de personalitate, stare de sănătate) și alte variabile organizaționale, de natură tehnică, tehnologică și de organizare a activității (echipamente, spațiu și orar de muncă, tehnologii, management, sisteme de stimulare etc.), comunicarea interpersonală și organizațională este considerată ca un factor important. Cercetările au arătat că feedback-ul – cunoașterea rezultatelor imediate și finale ale activității proprii – are o influență pozitivă indiferent de sursa de la care provine (organizație, șefi, colegi, sarcina în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informațional și totodată motivațional: centrează atenția pe aspectele relevante ale sarcinii, orientează spre comportamente dezirabile și adecvate performanței; excesul de feedback poate deteriora performanța în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleator și ineficient.

Pentru a evita deteriorarea performanței la nivel organizațional prin integrarea lentă a noilor angajați, unele firme au conceput programe speciale de familiarizare rapidă prin furnizarea informațiilor esențiale despre norme, reglementări, canale de comunicare, etc.

Satisfacția în muncă este influențată și ea de comunicare, așa cum am arătat în paragrafele precedente: cei care au acces la mai multă informație sunt mai mulțumiți, deși au performanțe mai slabe, deficitul de informație și distorsiunea creează insatisfacție, mai ales atunci când este vorba de informație utilă pentru muncă. Excluderea de la comunicare creează nu numai insatisfacție ci și nesiguranță și tensiune emoțională.

Eficiența activității la nivel grupal depinde de natura rețelei (formală/informală) și de structura ei (restrictivă/flexibilă). Rețelele formale sunt destinate circuitului informațiilor necesare bunei desfășurări a activității și, din acest motiv sunt și restrictive: participanții au acces numai la acele informații care le sunt indispensabile activității proprii și colaborărilor implicate. Cu cât organizația este mai ierarhizată, cu atât controlul fuxului informațional crește. Rețele restrictive, prin faptul că au circuite informaționale și reguli de comunicare bine definite, au avantajul că permit o execuție rapidă (principala rațiune a unității de comandă) și nu lasă loc pentru deliberări, interpretări individuale. Dezavantajul lor este legat de faptul că nu permit decât în mică măsură realizarea funcției expresive a comunicării, au tendința de a genera stări de insatisfacție, tensiuni, opoziție, filtrări și blocaje.

Funcționalitatea rețelelor nerestrictive, fie ele formale sau informale este afectată de lentoarea difuzării mesajelor, de dependența transmiterii de caracteristicile individuale ale participanților (motivație, interese etc) și de tendința spre exces de informație. Avantajul lor constă în faptul că satisfacția generată de accesul la informație mărește coeziunea grupurilor și loialitatea față de organizație.

Existența rețelelor de comunicare informală nu are numai efecte negative asupra eficienței activității. Rezistența la schimbare poate fi contracarată promovând elemente ale schimbării prin aceste rețele: credibilitatea informațiilor va fi crescută de asocierea lor cu sursele informale, iar angajații vor accepta mai ușor persuasiunea și vor adera la schimbările propuse.

Strategii de comunicare organizațională

Sistemele de comunicare organizațională iau naștere, odată cu organizația, atât la nivel formal, cât și la nivel informal. Un sistem de comunicare organizațională presupune existența unor principii și norme formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiții, principii, proceduri etc., de natură informală, care guvernează procesul și rezultatele comunicării. La cestea se adaugă rețele de comunicare, mijloace și tehnici de comunicare, roluri comunicaționale îndeplinite de actorii procesului (indivizii și compartimentele), responsabilități.

Un bun sistem de comunicare organizațională scrisă trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

Eficiență: documentele trebuie să răspundă nevoilor de comunicare rezultate din activitatea practică a organizației; ele trebuie concepute într-o formă simplă și clară (acuratețe), trebuie sa fie complete și întocmite / procesate la timp. Rețelele de comunicare trebuie, la rândul lor, să fie explicit stabilite ca structură și direcție de circulație a informației. Procedurile de procesare trebuie să cuprindă termene și responsabilități de procesare.

Transparență: toți participanții la sistemul de comunicare scrisă trebuie să cunoască conținutul și forma documentelor standardizate, conținutul și forma orientative ale celor nestandardizate, rețelele (circuitul) și procedurile de procesare pentru fiecare document cu care lucrează.

Responsabilitate: fiecare participant la sistemul de comunicare organizațională trebuie să fie conștient de importanța asumării responsabilității pentru emiterea, recepția și procesarea documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de participare la sistemul de comunicare organizațională fixează în mod clar responsabilitățile și previne orice ambiguitate și pasare a responsabilității.

Documente de bază în comunicarea organizațională

Nota de serviciu este o comunicare internă scurtă, referitoare la un fapt particular, prin care se solicită ceva sau se informează persoane sau compartimente asupra unor evenimente, măsuri etc. Ea dă esențialul, simplifică secundarul și sacrifică restul. Fiind o comunicare oficială care stabilește responsabilități, nota de serviciu se întocmește de obicei în două exemplare, destinatarul semnând de primire pe copie (pentru unele tipuri de note există formulare cu rubrici pentru menționarea datei și orei de primire). Ca orice altă formă de comunicare scrisă, nota va menționa emitentul și destinatarul (nume, funcție, compartiment) și va fi semnată de primul.

Procesul verbal consemnează o relație precisă, scrisă de o persoană calificată și autorizată în acest sens, pentru a fi citită în public (de unde și numele ei). Procesul verbal conține:

constatarea unui fapt, incident, eveniment;

consemnarea unei mărturii, a unei declarații;

acordul la care au ajuns două părți;

rezoluțiile luate cu o anumită ocazie.

Autorul comunicării relatează cu fidelitate evenimentul, declarația, rezoluția, acordul, dar nu comentează în nici un fel conținutul. Procesul verbal este datat și semnat de autor și de declaranți sau martori pentru a confirma autenticitatea.

Darea de seamă are, de obicei, o întindere mai mare decât procesul verbal și comunică detaliat modul de îndeplinire a unei însărcinări. Faptele sunt descrise cât mai fidel pentru a pune la curent cu realitatea un superior sau un for, într-o manieră obiectivă, fără a analiza sau comenta. Ca și la celelalte forme de comunicare scrisă, se va menționa data întocmirii, emitentul și destinatarul.

Raportul este o comunicare mai complexă, care cuprinde analiza unor fapte sau a unei situații, cu scopul de a orienta un for superior spre o anumită decizie sau acțiune. El are o formă riguroasă și trebuie să respecte câteva reguli:

să dea date precise despre subiect;

înlănțuirea ideilor să fie logică și să cuprindă argumentări și aprecieri personale;

să tindă în final spre prezentarea unor propuneri practice.

CAPITOLUL II: SISTEMUL MASS-MEDIA- TEHNICI DE LUCRU CU PRESA

Relațiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare: calitatea acestora este esențială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituției, cât și pentru eficiența comunicării. Există câteva reguli simple pentru întreținerea relațiilor bune cu presa. O bună comunicare cu jurnaliștii înseamnă :

O comunicare rapidă
– răspundeți întotdeauna rapid și cât mai repede întrebărilor jurnaliștilor ;
– atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitați să îl trimiteți « sub embargo » ; jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul.

O comunicare selectivă
– un birou de presa nu poate întreține relații de colaborare cu tot ansamblul presei ; astfel, este utilă consultarea « inventarului presei », și stabilirea listei jurnaliștilor «privilegiați». Selecționarea interlocutorilor privilegiați se face în funcție de temă și de interesele generale ale instituției.

O comunicare constantă
– nu ezitați să contactați jurnaliștii, fără a aștepta să vină să ceară informații. Puteți să le transmiteți documente, să îi invitați la reuniuni, la briefing-uri ; acestea le va permite să anticipeze evenimentul și să prezinte mai bine mesajul (să pregătească anchete, interviuri, reportaje). Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluția unui eveniment, atunci el va fi în măsură să evolueze rapid, având elementele necesare.
– Jurnaliștii trebuie să fie conectați la viața organizației ; ei trebuie să cunoască agenda de lucru a managerului, stadiul de lucru al dosarelor, reacțiile managerului organizației față de principalele evenimente de actualitate, întâlnirile cu consilierii tehnici în legătură cu anumite probleme. Astfel se creează un climat de încredere și legături personale care permit colaborarea serioasă și o mai bună rezonanță a informației.

2.1. Mijloacele de comunicare aflate la dispoziție

COMUNICATUL DE PRESĂ – reprezintă o informare succintă, rapidă, de actualitate, care prezintă fapte. Aceste materiale speciale sunt pentru uzul jurnaliștilor interesați și au ca scop informarea lor rapidă. Se obișnuiește facilitarea redifuzarii.
Conținutul comunicatului.
-În primul rând, trebuie ales mesajul care trebuie comunicat jurnaliștilor. Informația este într-adevăr nouă și deci va fi posibil să îi intereseze. Textul trebuie să fie scurt, frazele simple. Aceste materiale trebuie să poată fi ulterior reluate în extenso. Iată câteva reguli simple care trebuie respectate:

– Găsiți un titlu care să rezume mesajul

– Menționați datele, clar și complet

– Evitați abrevierile sau orice altă informație laconică neclară.
Prezentarea trebuie să faciliteze munca jurnalistului, iar pentru această este bine să:

– Dactilografiați pe format obișnuit cu dublu spațiu între rânduri

– Scrieți pe o singură parte a felei

– Lăsați o margine suficientă, pentru că jurnalistul să poată adnota textul

– Precizați numele celui care a întocmit comunicatul în partea stângă sus, dată în partea dreaptă sus, iar titlul trebuie trecut dedesubt centrat.

– Indicați, în josul paginii, numele și telefonul persoanei de contact.
Multe agenții acceptă textele comunicate telefonic, mai ales că sunt scurte. Totuși, este de dorit, să existe și un exemplar scris, eventual multiplicat xerox, al textului comunicatului.
Reguli de întocmire a comunicatului de presă. Asigurați-vă că informația pe care o comunicați să prezinte valoare de noutate. Nu faceți anunțuri inutile care nu vor atrage atenția nimănui. Asigurați-vă că anunțul dvs. se adresează persoanelor pe care le vizați. Încercați să anticipați care vor fi mediile care vor reacționa pozitiv la mesajul dumneavoastră. Decideți dacă este mai avantajos să vă adresați direct sau în presă scrisă. Nu ezitați să adăugați o sugestie sau un titlu bun, și dacă este posibil, includeți și o fotografie. Oamenii sunt mai sensibili la titluri și la fotografii decât la text.

2.2. Tehnici de comunicare mass-media

Tehnicile și mijloacele de comunicare sunt foarte diversificate, ele depinzând de imaginația comunicatorului. În aria sa de preocupări, orice tip de manifestare atrage atenția mass-media. Se poate obține același efect folosind o demonstrație de stradă (de exemplu a

pensionarilor din Galați) sau pichetarea prefecturii de către un singur pensionar ce s-a legat cu lanțuri de gard și a agățat o pancartă la gât. În publicitate se folosesc deja biletele de tren, băncile din parcuri sau fațada unei clădiri publice. Realizarea planului de comunicare presupune găsirea celui mai bun canal.

Comunicatorul va alege cea mai bună combinație dintre acțiuni și mijloace pentru a influența cunoștințele, atitudinile și comportamentele publicului, ceea ce va permite punerea în practică a strategiilor desemnate. El va trebui să stabilească care este cea mai bună tehnică folosită pentru difuzarea.

După ce reținem o anumită tehnică va trebui să optăm pentru canalul mediatic potrivit pentru publicul nostru. Orice tehnică poate folosi diverse canale media care nu se pot substitui perfect.

Ca tendință putem menționa:

există din ce în ce mai multe canale mediatice;

publicurile se deosebesc tot mai mult din perspectiva opțiunilor pentru un gen de

informație.

Până în prezent se cunosc patru mari familii de mass-media tradiționale:

a) presa scrisă;

b) radioul;

c) televiziunea;

d) afișajul.

Fiecare canal mediatic posedă o anumită persoanlitate și caracteristici proprii. În cadrul strategiei de comunicare vom alege canalul care poate permite atingerea obiectivelor stabilite în planul de comunicare.

Alegerea unui canal va ține seama de trei criterii:

gradul în care atinge publicul țintă;

gradul în care se adaptează pentru realizarea sarcinii comunicaționale (AIDA);

gradul în care opțiunea se încadrează în bugetul și timpul caracteristic din planul

de comunicare.

Organizațiile apelează pentru informații la firme specializate care studiază statistic, sociologic și psihologic profilul cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor. De exemplu, s-a identificat o anumită corespondență dintre canale și publicuri de genul:

Radioul – adolescenți;

Reviste – public educat;

Reviste economice – oameni de afaceri.

Există, de asemenea, o puternică corespondență între aceste canale și mesajele, respectiv obiectivele strategiilor de comunicare. Această corespondență reflectă eficacitatea canalelor alese (gradul de atingere al obiectivelor).

2.1.1. Mijloace de comunicare

Pe lângă tehnici, canale mediatice și suporturi, realizarea unui plan de comunicare

presupune și mijloace de lucru. Organizațiile folosesc câteva asemenea mijloace:

Departamentul de relații publice (acumulare de experiență pusă în practică de-a lungul implementării planurilor);

Purtătorul de cuvânt (alegerea lui este importantă deoarece va reprezenta în ochii publicului calitățile organizației. Prin popularitatea sa, el va avea un acces major în mass-media).

Partenerii – pentru a spori anvergura activităților de comunicare, o organizație va căuta să găsească în societate aliați care să meargă alături de ea. De exemplu, ONG-uri, asociații profesionale, mici întreprinzători sau comercianți. Acești aliați vor susține, la rândul lor, valorile organizației alături de care merg.

Diverse alte activități. Acestea vor permite organizației să se pună și mai mult în valoare în spațiul public și anume:
a) Ziua porților deschise (cu realizări originale);
b) Aniversările (un impuls care să le aducă în atenția mass-media);
c) Expozițiile (de fotografii, carte);

d) Evenimentele (legate de CSR – responsabilitatea socială a corporației);

e) Noile tehnologii – oferă noi mijloace de comunicare:

f) Telefonul mobil, internetul.

Atunci când tehnicile, canalele, suporturile și mijloacele au fost deja stabilite, ele trebuie prezentate în planul de comunicare, în raport cu fiecare obiectiv, public sau strategic. De aceea prezentarea acestui ansamblu corelat cu un obiectiv “j” din plan, va arăta astfel:

Pentru a realiza OBIECTIVUL “J”, recomandăm folosirea STRATEGIEI “l”

Din următoarele motive……… sugerăm utilizarea următoarelor TEHNICI….

Aceste TEHNICI se vor materializa cu ajutorul următoarelor MASS-MEDIA…

STRATEGIA va fi completată de SUPORTURILE și MIJLOACELE DE

COMUNICARE următoare…… În cadrul aceleiași strategii putem combina mai multe tehnici, vectori comunicaționali și suporturi mediatice. Acest ansamblu trebuie să fie coerent pentru a atinge obiectivul și a rezolva problema de comunicare (AIDA).

Tehnicile și mijloacele se vor prezenta în funcție de rolul pe care-l vor avea în atingerea unui obiectiv sau a altuia. Acțiunile care urmează a fi întreprinse trebuie așezate în funcție de priorități. O listă exhaustivă de mijloace nu este necesară deoarece contează ordinea priorității. În acest univers al mijloacelor există multe interesante. Însă, trebuie să vedem dacă ele sunt esențiale și prioritare.

Comunicare, prin intermediul mass-media s-a schimbat drastic în ultimii ani. Formele tradiționale de mass-media, au fost unite cu cele digitale și electronice și aanume cărți, radio, film, televiziune și fotografie. În "vârsta de informațiise vorbește mai degrabă despre evaluarea calității informațiilor, decât de colectarea de informații. Universitatea Media programelor de studii sunt axate pe aspecte, cum ar fi etica mass-media, impactul mass-media asupra opiniei publice și relația dintre mass-media și legea. Mai mult și mai mult, oamenii folosesc noile forme de tehnici de mass-media de a comunica:

E-books E-books – E-books, or electronic books, are read on devices such as your computer or e-book reader.E-carti, sau cărți electronice, sunt citite de pe dispozitive, cum ar fi de pe computer sau e-book reader. Multe cărți utilizează un format PDF care pot fi descărcate și tipărite, pentru că încă se preferă lectura pe o pagină tipărită. Utilizarea e-carti oferă o gamă mai largă de cărți decât s-ar fi bazat pe cărți în print, de vreme ce numai un procent mic de cărți scrise anual sunt acceptate de către un editor.

Internetul, un mediu deschis, este un vehicul pentru autori de a folosi o piață și să vândă propriile cărți. După vizualizarea aceastei tendințe, editurile sunt interesate în obținerea ofertei de e-carti. “Gândește-te la viitor, atunci când copiii mici nu mai trebuie să cumpere rucsaci grei plin de cărți la școală”. În viitor, putem anticipa că toate cărțile de care au nevoie de la grădiniță până colegiu va fi descărcate de pe un compact e-book. Oamenii s-au folosit de rețea de a împărtăși experiențe în golf sau de grădinărit, de a forma legături profesionale, și să promoveze business-to-business marketing.

O altă tehnică inovatoare de comunicare media care devine din ce în ce mai popular este You Tube, un site care permite utilizatorilor înregistrați să încarce videoclipuri pentru vizualizare publică. Compania are peste 100 milioane de clipuri video, pe care le difuzează online prin intermediul site-ul său. Clipurile video pe You Tube pot învăța populația cum să joace golf, scoate în evidență trucuri de animale de companie preferate. Astăzi, un număr tot mai mare de companii sunt utilizatori de You Tube pentru a promova produsele și serviciile lor.

2.2. Credibilitatea presei

Despre mass-media, despre libertatea de conștiință și despre presiuni editoriale discutăm permanent din 1990 încoace. Numai că, dacă în urmă cu doi ani subiectele fierbinți erau aservirea politică a serviciilor publice de radio și televiziune sau conflictele din redacțiile României libere și Evenimentul Zilei, cu tot cortegiul de întâmplări și tensiuni care le-au însoțit, iată că astăzi motivele preocupării publice vin din cu totul altă direcție. Așadar, cine face legea în presă românească?

Trebuie să ne îngrijoreze tendința accentuată de concentrare din mass-media și mai ales faptul că o mână de oameni au ajuns să dețină manetele de comandă ale principalelor grupuri de presă. Și, dacă da, există soluții pentru a împiedica derapaje majore care ar putea pune în pericol libertatea editorial.

Despre concentrarea principalelor structuri din mass-media, în mâinile câtorva magnați autohtoni se vorbește de mai multă vreme, atât informal printre jurnaliști, cât și în cercurile politice. Subiectul a fost abordat chiar și de președintele Traian Băsescu în câteva rânduri. Când s-a aflat că Sorin Vantu se afla în spatele canalului de televiziune Realitatea TV, discuția a devenit brusc mai concretă și mai aplicată. A fost și atunci destulă agitație, dar până la urmă emoțiile publice s-au potolit. Acum temperatura discuțiilor s-a ridicat din nou brusc, iar pasiunile par mai aprinse ca niciodată. Evenimentul care a stârnit această adevărată furtună a fost anunțul public că grupul Realitatea Media, controlat de Sorin Vantu, a achiziționat pachetul majoritar al grupului Academia Catavencu-Cotidianul. “Avem o mlaștină media să ne trăiască: un grup barosan în proprietatea generalului Crescent, altul în cea a unui oportunist dubios cu miasma de «Sahia» și cel de-al treilea ajuns pe mâna lui Vantu, un personaj malefic ce a năpăstuit și a mânjit tot ce se putea mânji (politicieni, servicii secrete, ziariști, mai nou și ochiul și timpanul nostru, al tuturor). Nu știu cum se simte Turcescu atunci când dă bile albe și negre invitaților de la Realitatea TV sau când Ivanciuc vine cu dezvăluiri beton, erijându-se în justițiar… Să vă fie de bine argintii băieți, baftă cu tirajele, adio cu credibilitatea. Altfel, putem citi liniștiți Național Geografic și putem comuta pe Animal Planet.” – mesaj de la un cetățean al țării.

Sute de mesaje de acest gen, câteodată chiar mai violente în limbaj, au invadat literalmente forumurile de pe Internet după ce s-a aflat despre tranzacție. Semn că emoția stârnită de această dată e una specială, iar impactul la care trebuie să ne așteptăm va fi unul important pentru întregul peisaj mediatic autohton. Expresia cheie din pasajul de mai sus e “adio cu credibilitatea”. Adică cu acel atribut intangibil care conferă presei în ansamblu statutul de cea de-a patra putere în stat.

De ani de zile Academia Cațavencu se bucură, spre invidia multora, de cititori inteligenți care prețuiau în mod cu totul special “neatârnarea” săptămânalului cu pricina. Numai că tocmai acest atu a devenit peste noapte principala problemă a revistei, pentru că, pentru cititorii săi, tranzacția a fost percepută drept un adevărat sacrilegiu, un pericol mortal pentru tipul de jurnalism practicat acolo de ani și ani de zile. Extinderea și virulenta reacțiilor l-au determinat, de altfel, pe Mircea Toma, una dintre figurile marcante ale bătăliei publice pentru prezervarea libertății editoriale, să facă un gest simbolic, intrând într-o “greva de semnătură”, până când nu vor fi oferite garanții liniștitoare că redacția Academiei Cațavencu va rămâne la fel de liberă de constrângeri ca în trecut. Care va fi efectul în practică al gestului sau rămâne de văzut. Pentru că, în ceea ce privește percepția generală din opinia publică, răul a fost deja făcut. Vânzarea a fost resimțită că o trădare a unor principii care guvernau de ani de zile legătura privilegiată creată între revistă și publicul său.

E puțin probabil ca noul proprietar să dorească să se amestece brutal în politica editorială. Cine îl cunoaște pe Sorin Vantu știe, de altfel, că acest lucru nu se va întâmpla decât în situații izolate. El știe foarte bine că în acest caz valoarea celui mai influent imperiu de presă din România, care adună o impresionantă colecție de formatori de opinie, ar avea grav de suferit. Strategia sa e mai degrabă aceea de a-și crea ceva echivalent unei “arme nucleare mediatice” care să îi asigure, pe de o parte, protecția, iar pe de alta, să-i ofere un levier redutabil în cazul unor mize de afaceri majore.

Însă oricât de interesantă și instructivă ar fi această întâmplare pentru evoluțiile din mass-media românești, poate nu ar merita atâtea discuții și comentarii, dacă momentul nu ar risca să aibă o importanță simbolică mult mai mare decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Este pusă în balanța, nu doar credibilitatea Cațavencilor, ci și a jurnalismului autohton în ansamblu.

Dezamăgiți de politicieni, suspicioși și neîncrezători față de instituțiile statului, românii au investit în presă, din 1990 încoace, un capital de încredere semnificativ. De aceea și credibilitatea presei este atât de ridicată în toate sondajele de opinie, la un nivel superior celui pe care îl întâlnim de obicei în lumea occidentală. Un astfel de liant emoțional e însă unul fragil și un șoc de tipul celui resimțit, acum riscă să demoleze literalmente tot ce s-a clădit în timp. Cea mai vulnerabilă e categoria specială formată din partea activă și dinamică a societății, a oamenilor informați și responsabili, care dau în bună măsură tonul în formarea curentelor de opinie. Cei care și-au clădit repere, pleacă de la niște semnături și de la câteva instituții de presă, cu care au stabilit în timp o legătură simbolică și emoțională specială. De aceea, o dezertare a lor, destul de previzibilă de altfel, va avea reverberații importante și va provoca efecte de lungă durată.

Ultimele întâmplări au ridicat valul de pe o realitate pe care o cunoșteam mai de mult, dar pe care mulți nu o conștientizau încă: mass-media e parte integrantă și ea, ca jucător, dar și ca instrument, a jocului de interese politice și financiare. De acum încolo, mulți vor privi altfel presa, înțelegând că doar o mână de oameni controlează cea mai mare parte a fluxului mediatic care ne bombardează zilnic, așa că trebuie să ne obișnuim cu ideea că lucrurile pe care le vedem, le auzim sau cele pe care le citim nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

2.3. Sondajul de opinie

În lupta absurdă nebună pentru a da primul informația, web-editorii “uită” de cele mai multe ori de principiul care stă la granița dintre a fi și a nu fi jurnalist: verificarea surselor.

Se întâmplă asta fie pentru că web-editorul respectiv nu a primit instrucția necesară postului pe care îl ocupă, fie pentru că e presat din spate de un reporter/ redactor/ redactor șef orbit de gândul că iar concurenta i-a luat-o înainte. Mai e și varianta în care web-editorul nu poate mai mult, din păcate se lucrează și cu “material” de genul acesta.

Oricum, indiferent de variantă, problema este că se încalcă o regulă de bază a acestui job. Nu mă aștept ca sport.ro sau cancan.ro să respecte principiile “jocului”, deoarece aici nimeni nu investește în instruirea angajaților însă la gsp.ro și prosport.ro e o cu totul altă problemă. Din redacția GSP sunt câțiva ziariști adevărați de la care se poate fura meserie iar la ProSport chiar eu am ținut câteva lecții despre ceea ce înseamnă să fii ziarist de online (am 3-4 exemple pozitive și multe altele pentru care mi-am răcit gura degeaba).

Grosul celor care publică materiale pe site-urile de sport nu are pregătirea necesară pentru a face această muncă. Nu, nu e doar vina lor. E vina șefilor care îi uită în colțul redacției. E vina celor care nu-și asumă răspunderea pentru greșelile subalternilor. E vina celor care încă mai au tupeul să privească onlin-eul ca fiind oaia neagră a presei. E vina lui Cătălin Tolontan. E vina lui Dan Filoti. E vina lui Felix Drăghici. Ei sunt cei care permit web-editorilor să citeze azi știri de pe execrabilul cancan.ro pentru că mâine să se mire de ce lumea nu îi mai crede/ citește/ ascultă așa cum o făcea odată.

“Preferați să plătiți cu bani puțini un om nepregătit în loc să investiți în el sau să angajați unul mai bun dar ceva mai scump. În cazul acesta să nu va mai mire că ajungeți să vă faceți de râs și chiar să pierdeți bani pe care nu o să-i mai puteți recupera”.

Instruirea oamenilor e singura investiție care aduce profit pe termen lung. E greu să-ți câștigi credibilitatea. iar unii par că țin cu tot dinadinsul să-și sape singuri groapă.

SPUNE ADEVĂRUL SAU NU SPUNE NIMIC!

În situații de criza este nevoie să se spună în întregime întreaga „poveste”. N-au văzut nici o autoritate să-și ceară scuze sau să-și asume responsabilitatea pentru producerea dezastrului „Marea Banatului”. În acest caz să nu ne mire faptul că media au făcut praf toate autoritățile implicate, evidențiind incompetențele, bâlbâielile și reacția lor întârziata. Managerii comandamentului de criză nu s-au consultat cu specialiștii în relații publice, buni cunoscători ai cerințelor de comunicare pe durata crizei.

Se poate câștiga sprijinul mass-media?

Poate să ne pară bizară o asemenea întrebare. Însă experiența gestionarii crizelor în lume ne arată ca la începutul acesteia (primele 24 ore) media are o atitudine neutră. Uneori își exprimă compasiunea față de victime (morți sau răniți). De obicei mass-media devine ostilă din momentul în care jurnaliștii își dau seama că autoritățile chemate să gestioneze o criză din zona spațiului public (criza „Marea Banatului” furnizează nejustificat de dificil hrana pentru „norul de lăcuste„. Se găsesc destul de greu persoane din „echipa de gestionare”care să acorde interviuri sau să facă declarații. De aceea am putea afirma că prefectul județului TIMIȘ și serviciul său de PR aflat în centrul crizei era singura sursă autorizată de a spune ce s-a întâmplat și ce se face în acest scop.

Sondajele de opinie arată că în România, media (comunicarea publică) se bucură de o înaltă credibilitate (imediat după biserică și armată). De aceea, mai ales în situații de criză, media reprezintă cel mai important vector de influențare a atitudinilor și comportamentelor oamenilor.

Trebuie să înțelegem că și media se afla în competiție. Ca o adevărată uzină, ea fabrică zilnic știri. Cele care sunt cel mai bine adaptate cerințelor pieței trezesc cel mai mult interesul consumatorilor de informații. Cei care nu reușesc să facă acest lucru sunt sancționați de piață. (scăderea vânzărilor, reducerea audienței). Deși presa este, în primul rând interesată de situații neobișnuite (cum a fost și în cazul inundațiilor) ele pot constitui un sprijin valoros pentru echipa implicată în gestiunea crizei. Acest sprijin se poate acorda prin multiple modalități:

Prezentarea unor măsuri de acțiune proactive prin care populația „se familiarizează „ cu enventualele asemenea situații;

Alarmarea populației sau evidențierea unor factori de risc încă în perioadă anterioară crizei. De exemplu, în ziarele locale din județul Buzău se atrăgea atenția asupra pericolului generat de exploatarea necorespunzătoare a balastrului din albia râului Sirin cu posibile efecte asupra pilonilor podului de la Mărăcineni.

Difuzarea către public a informațiilor, precum și a recomandărilor făcute de specialiști (consumarea apei potabile, posibile focare de epidemii, distribuirea ajutoarelor, programele de vaccinări, centrele de concentrare a sinistraților etc). De multe ori presa (scrisă și audio – vizuală) poate contribui la combaterea zvonurilor.

Luarea unor inițiative de ajutorare a persoanelor, afectate (Programe de genul „Un zâmbet pentru români”, acțiuni gen TELEDON, sensibilizarea opiniei publice etc.).

Informarea oportună a diverselor categorii de publicuri, inclusiv a celor implicați în soluționarea crizei.

CAPITOLUL III: STUDIU DE CAZ. RELATIILE INSITUTIEI PREZIDENTIALE CU MASS-MEDIA

3.1. Instituția Prezidențială

Instituția șefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorități politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât în ceea ce privește forma, structura, cât și prerogativele și atribuțiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare și dezvoltare, a avut în fruntea sa un șef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituție, sub diferite forme, structuri, atribute și prerogative este prezentă în societate.

Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere, căreia îi aparține. Includerea acestei instituții în cadrul puterii executive sau legislative ține, în mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separației ei sau al unicității.

Dacă puterea se fundamentează pe principiul separației, instituția șefului statului aparține sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de "șeful puterii executive" sau "șeful executivului".

Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.

În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de organizare și manifestare:

unipersonala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne și aleasă;

colegiala – aceasta a purtat și poarta diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.

Constituantul din 1991 s-a pronunțat în favoarea formei de guvernământ republicane și a optat, în același timp, pentru republica semiprezidențială. Caracterul semiprezidențial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituțional românesc, a modelului de alegere a șefului statului în sistemele prezidențiale, precum și a modalităților de răspundere politică a Guvernului față de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esențiale a regimului politic prezidențial (alegerea directă a șefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului față de Parlament, a rezultat modelul republicii semiprezidențiale.

Așa cum este cunoscut, și alte republici au instituționalizat modelul semiprezidențial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidențial consacrat în Constituția României și alte regimuri politice semiprezidențiate există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituția României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă și puterea executivă. Poate cea mai importantă deosebire a regimului politic semiprezidențial din România de alte asemenea regimuri este posibilitatea constituțională a asumării de către șeful statului a unei răspunderi politice în fața Parlamentului, și nu numai a unei răspunderi juridice.

Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește, în această calitate, prerogativele esențiale ale acestei puteri ce revin, prin definiție, șefului statului. Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituționalizat modelul Executivului bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între șeful statului și Guvern. Între atribuțiile acestei din urmă autorități publice și cele ale instituției prezidențiale, există demarcații clare. Și sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidențial din România și cel din alte republici semiprezidențiale. Deosebirile apar în legătură cu puterile constituționale ale Președintelui și Premierului și cu raporturile între ele.

Astfel, în unele republici semiprezidențiale, principalele prerogative executive revin Președintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.

În sistemul constituțional românesc, instituția prezidențială și Guvernul au legitimități diferite și provin din voințe politice diferite. Astfel, Președintele României beneficiază de o legitimitate populară – rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral – iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de șeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.

Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care o are ca șef al statului, patru funcții principale:
– funcția de reprezentare (Art. 80 alin. 1, din Constituția României);
– funcția de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării (Art. 80 alin. 1, din Constituția României);
– funcția de a veghea la respectarea Constituției (Art. 80 alin. 2);
– funcția de mediere (art. 80 alin. 2).

În literatura noastră de specialitate se apreciază că Președintele României îndeplinește trei funcții. Pentru motivele pe care le voi expune mai jos, consider că rolul (funcția) Președintelui de garant al respectării Constituției diferă din punct de vedere al conținutului și al modalităților de înfăptuire, de funcția de mediere. De altfel, stabilirea și caracterizarea unei anumite funcții prezidențiale sunt, în parte, convenționale și relative, răspunzând mai mult unu scop didactic decât unuia practic.

Un ultim aspect ai problemei funcțiilor Președintelui României, l-ar putea constitui aparenta deosebire semantică între funcțiile prezidențiale și atribuțiile prezidențiale. În fond, cele două concepte au aici același conținut. Fie că ne referim la funcțiile Președintelui României sau la atribuțiile acestuia, avem practic în vedere același lucru.

Președintele României este organul de vârf al puterii executive și, în această calitate, ocupă demnitatea de șef al statului. Ca șef al statului, Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.

Deși Constituția nu face nici o mențiune în acest sens, activitatea de reprezentare a statului român de către Președinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât și la relațiile internaționale ale României. Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanța constituțională internațională. Președintele exercită autoritatea statală la fel ca și alte autorități publice, cum ar fi, de pildă, Parlamentul și Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorități publice, Președintele personifică autoritatea statală.

Altfel spus, Președintele României – ca șef al statului – se identifică cu statul român. În practica politică internă și internațională a României pot fi identificate diverse modalități prin care Președintele reprezintă, pe plan intern și extern statul român.

Pe plan intern, putem menționa în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acțiune prin care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenței țării. Pe plan extern, menționăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord internațional în numele României.

Evident, și Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român și se manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanții Guvernului pot semna în numele României un acord internațional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanță, reprezentării prezidențiale.

Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai poporul, pe când Președintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituție. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă față de baza socială a instituției prezidențiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Președintele României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care și-a împărțit voturile electoratului, cu alte formațiuni politice.

În calitate de șef al statului, Președintele României este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Pentru a-și îndeplini rolul de garant al valorilor menționate, Președintele dispune de importante prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării; este comandantul forțelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență ș.a.

Președintele este și garantul integrității teritoriale a țării. În această calitate, Președintele acționează, prin excelență, în virtutea Art. 92 din Constituție: este comandant suprem al forțelor armate și poate declara, în condițiile stipulate în alin. (2) al Art. 92, mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate.

3.2. Relația Președinte mass-media

În ultimii ani, relația dintre presă și puterea politică a devenit un subiect preferat în societatea românească, motivul principal fiind conflictul deschis dintre Președinte și unele trust-uri media. Dacă în democrațiile occidentale, pe care le considerăm modele demne de urmat, disputele se poartă între formațiunile politice sau între acestea și alți actori sociali pe marginea unor politici publice, în România disputa ce eclipsează dezbaterile publice este cea dintre Președinte și așa-zișii „moguli”. Tocmai din acest motiv subiectul în discuție este atât de des invocat, chiar și de către cei angajați în conflictul amintit.

Nu este pentru prima dată când între puterea politică și presă există relații tensionate. Este suficient să ne gândim la faptul că fiecare schimbare la nivel politic a fost precedată de o campanie de presă împotriva puterii și de trecerea majorității organelor de presă în barca viitorilor învingători. Dar, acest fenomen este specific tuturor democrațiilor și, într-o anumită măsură, ține de normalitatea lor. Uzura firească a unei guvernări și inventarierea unor abuzuri și gafe ale reprezentanților partidelor de guvernământ pot fi motive serioase pentru apariția unui curent de opinie ostil și favorizarea alternativei la guvernare.

Însă, elementele ce atrag atenția în disputa de care vorbeam sunt durata conflictului și faptul că în acesta este antrenată doar „o anumită parte a presei” (după cunoscuta expresie iliesciană) cu o anumită componentă a puterii politice.

Această situație duce adesea la un soi de amnezie, creându-se impresia că doar în ultimul timp puterea și presa au avut relații conflictuale, că înainte între cele două părți ar fi domnit consensul și angajarea pe aceeași cale pentru „propășirea națiunii”. De aceea, consider necesară o scurtă trecere în revistă a evoluției relației dintre mass media și puterea politică în societatea românească postcomunistă. Identific trei ipostaze ale anormalității definitorii pentru diferite perioade ale istoriei postdecembriste:

prima este presa ca instrument al puterii politice, specifică începutului anilor ’90;

a doua este presa sub puterea politică, situație specifică anilor 2000-2004;

a treia este presa ca putere politică, specifică ultimilor ani începând cu 2006 până în prezent.

Între acestea au existat perioade în care relația dintre cele două părți a fost una ce poate fi caracterizată ca normală, în care presa a avut libertatea să interogheze puterea, a încercat și a reușit să trateze subiectele cu onestitate și s-a angajat în producerea schimbării politice atunci când a avut destule argumente să o facă. Astfel, în ultima perioadă a guvernării Văcăroiu, curentul de opinie din presa românească a fost mai puternic anti, decât pro-guvernare, fapt ce a dus la schimbarea din 1996. Perioada guvernării CDR a fost una în care presa nu a avut probleme în raporturile ei cu puterea, având libertatea să se exprime despre orice fel de subiect.

Dezamăgirile pe care le-a provocat guvernarea CDR a dus la apariția unui curent anti-guvernamental firesc în mass media, chiar dacă acesta a devenit exagerat începând cu sfârșitul anului 1999. Tot în limitele unei normalități s-a înscris implicarea presei în schimbarea politică din 2004 și prima parte a guvernării Alianței, până la izbucnirea conflictului dintre Președintele Băsescu și Premierul Tăriceanu.

Nu vreau să mai insist asupra a ceea ce ar însemna normalitate în relația dintre mass media și puterea politică. Voi miza pe efectul popperienei teorii a falsifierii, lăsând să se deducă în ce ar consta aceasta din prezentarea celor trei ipostaze pe care le consider anormale în relația dintre mass media și puterea politică în România postcomunistă.

3.2.1. Presa puterii politice

În primii ani de după Revoluție, cea mai mare parte a presei românești a fost a puterii nou instituite. Cel mai important cotidian (Adevărul) era moștenitorul Scânteii sub toate aspectele: patrimoniu, abonamente, echipă redacțională și aservire față de regimul politic. Nu are rost să insist aici asupra manipulărilor săvârșite de acest cotidian îndeosebi în momente esențiale precum „Piața Universității” și mineridele. Alte surse de „adevăr” mai erau atunci Tineretul liber (moștenitorul Scânteii tineretului) și posturile publice de radio și televiziune. Directorii acestor organe de presă și „maeștrii” anilor ’90 făcuseră școală de presă în regimul trecut și aveau o anumită afinitate față de moștenitorii lui. Așa se explică procentele luate de Ion Iliescu la primele alegeri, prin prezentarea lui ca salvator al națiunii, ce ne apăra de elementele legionare, de pretențiile Regelui Mihai de a-și lua regatul înapoi și de capitaliștii hulpavi care vor să ne cumpere țara pe nimic.

Din fericire, în această perioadă a existat și o presă de opoziție, al cărei vârf de lance a fost cotidianul România liberă, ce a trebuit să joace chiar rolul opoziției politice, în condițiile în care aceasta era slabă și supusă unei largi game de agresiuni din partea partidelor de la putere. Cu timpul, această presă va capta atenția publicului larg, la acest fenomen concurând mai multe elemente: problemele economice apărute în guvernarea Văcăroiu, nevoia de schimbare pe care o resimțeau jurnaliștii (tot mai mulți ca număr) intrați în presă după ’89 ș. a.. Așa se face că în ’96 opoziția a beneficiat de o susținere mediatică ce nu ar fi fost posibilă cu patru ani înainte.

Cu ipostaza presei puterii politice de la începutul anilor ‘90 societatea românească nu se va mai întâlni, tocmai datorită fenomenelor pe care le-am menționat. Perioada guvernării CDR a însemnat una în care s-a înregistrat o diversificare a ofertei mass media și o consolidare a poziției sale în raport cu puterea politică. Devotamentul necondiționat față de puterea politică va fi înlocuit de negociere.

3.2.2. Presa sub puterea politică

După perioada de liberalizare a relației dintre cele două părți a apărut una de recul: cei ce pierduseră puterea în ’96 au încercat o recuperare, o retransformare a presei în instrument al puterii politice. În acest sens, guvernarea Năstase a luat măsuri precum:

încheierea unor contracte de publicitate consistente între cele mai bogate ministere și marile publicații;

exercitarea de presiuni instituționale asupra publicațiilor ce criticau puterea și asupra unor jurnaliști incomozi (unii și-au pierdut emisiunile sau rubricile);

înființarea unui minister al comunicării publice, a unui soi de minister al propagandei, ce a pus la punct o strategie de imagine a guvernării ș.a.m.d..

Astfel, în perioada 2000-2004, critica la adresa puterii nu s-a făcut la vedere, în publicațiile consacrate, ci pe căi cvasi-conspirative și la adăpostul unor anonimate ce au fost repede devoalate de către serviciile de informații. Amintesc aici doar „Armaghedon”-ul pentru care Mugur Ciuvică a fost arestat de pe stradă.

Cu toate măsurile luate, puterea politică nu a mai avut o presă a puterii, de care se bucurase la începutul anilor ’90. Cauzele sunt mai multe: în primul rând, presa se obișnuise cu libertatea din perioada Convenției; în al doilea rând, o nouă generație de jurnaliști (fără afinități față de „salvatorii națiunii”) a ajuns în prim plan; în fine, nu toate organele de presă s-au „înfruptat” din amintitele contracte de publicitate, fapt ce a dus la nemulțumiri și pe acest segment. Dacă în primii ani după Revoluție cele mai puternice organe de presă considerau că este firesc să fie ale puterii, acum ele erau constrânse să fie ale puterii (fie din cauza beneficiilor, fie din cauza presiunilor organelor de control fiscal). De aceea spun că, în anii 2000-2004, nu am mai avut o presă a puterii, ci una presată de putere sau sub puterea politică, nevoită să se comporte ca presă a puterii.

Asta a dus la apariția unor nemulțumiri chiar în rândul „beneficiarilor” amintitelor contracte. La aceste elemente s-a mai adăugat unul foarte important, ce a grăbit sfârșitul acestei perioade. Este vorba de un fenomen pe care mulți îl credeau revolut: cultul personalității.

Excesul în promovarea imaginii premierului a creat un disconfort nu doar populației agasate de omniprezența publică a lui Adrian Năstase, ci și jurnaliștilor care au fost nevoiți să contribuie la aceasta. Efectul de bumerang al acestei politici s-a văzut la alegerile din 2004.

3.2.3. Presa ca putere politică

După alternanța la guvernare din 2004, o bună bucată de vreme majoritatea organelor de presă au susținut puterea nou instalată. Asta s-a întâmplat până la izbucnirea conflictului dintre Președintele Băsescu și Premierul Tăriceanu, moment din care s-a produs o polarizare ce a dovedit că cele mai importante organe de presă aveau în spate mari interese economice. Războiul bilețelelor între Palatele Victoria și Cotroceni a antrenat două blocuri media. Această polarizare nu a dispărut nici după 2009, în prezent vorbindu-se de o presă pro- și de una anti-Băsescu. La o primă vedere ar putea părea că asistăm la o echilibrare a curentelor de opinie. Așa ar fi dacă cele două direcții nu s-ar afla într-un antagonism în care nici partidele politice ale democrațiilor avansate nu se mai află demult.

Consider că fenomenul la care am asistat de cel puțin patru ani încoace este unul anormal din următorul motiv: trusturile de presă s-au comportat ca niște partide politice, dorind să aibă avantajele puterii fără însă a avea și responsabilitatea politică pe care o au organizațiile politice. Moderatorii nu mai sunt mijlocitori ai comunicării dintre invitați, ci actori politici, persoane partizane care se manifestă asemenea agitatorilor politici, mergând până la a-și jigni invitații în emisiuni2. În acest timp, politicienii ajung să facă analize politice seci ca și cum ei nu sunt cauza a ceea ce se întâmplă în viața politică.  După cum remarca Horia-Roman Patapievici, „epoca televiziunii promovează la cele mai înalte cote de rating acest tip de teleast, care, deși nu este ales de electorat (ci e numit de patron), face politică cot la cot cu politicienii, fără, firește, a suporta riscurile electorale ale acestora”.

Așa cum am spus, cred că trusturile vor avantajele puterii politice fără să se simtă constrânse de vreo obligație publică, dar asta nu înseamnă că ele nu vor ajunge să plătească niște costuri. Mi se pare justă afirmația Andreei Stoleru: „Când partidelor le scade credibilitatea, plătesc un preț mare prin pierderea voturilor. Am putea spune că în cazul televiziunilor e cam la fel: le scade votul de încredere, rating-ul”. Și jurnalista își susține afirmația pe datele privind rating-ul din luna mai 2010, care dovedesc faptul că posturile de televiziune cel mai angajate politic (Realitatea TV și Antena 3) au pierdut câte un loc, în clasament urcând posturile generaliste. Motivul, susține jurnalista, este acela că „nivelul de manipulare a atins cote îngrijorătoare. Canalul de comunicare s-a transformat în canal de manipulare, dezbaterile politice s-au tranformat într-un spectacol politic în care predomnină atacul la persoană iar știrile par să fie mai degrabă un pamflet”.

Manifestarea unor importante canale mediatice ca partide politice a primit diverse explicații. Dorința acestora de „a pune” sau de „a da jos” președinți, miniștri sau parlamentari a fost explicată de Stelian Tănase prin perspectiva unui „sindrom Watergate”. Este posibil, numai că aici nu este vorba de insistența unor jurnaliști în a descâlci ițele unei afaceri dubioase, ci de angajarea unor trusturi în acțiuni zilnice de linșaj mediatic și manipulare. Asistăm la o monomanie, la indicarea obsesivă a unui singur vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă (de la scandaluri politice la secetă, inundații și cutremure): Traian Băsescu. Din perioada ceaușismului târziu nu am mai auzit rostindu-se cu atâta densitate și intensitate numele președintelui României ca acum. Dacă atunci țara respira prin plămânii „geniului Carpaților” și trăia doar prin viața lui, astăzi întreaga viață a societății românești este redusă la universul Palatului Cotroceni și explicată prin ceea ce face Președintele. 

Subscriu ideii că explicația a ceea ce se întâmplă cu această presă este implicarea patronilor acestor trusturi în actul editorial pentru a-și rezolva interesele economico-politice. Este de notorietate faptul că Posturile Antena 1, 2 și 3 sunt instrumentele mediatice ale omului de afaceri și politicianului Dan Voiculescu. De asemenea, stenogramele discuțiilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu, date publicității în octombrie 2010, demonstrază relația pe care acesta o avea cu jurnaliștii de la Realitatea TV și de la Academia Cațavencu. Pentru cei doi, mass media pe care le patronează sunt propriile „armate civile” ce trebuie să răspundă prompt la comanda patronilor.

Se susține și astăzi afirmația lui Edmund Burke potrivit căreia „presa este a patra putere în stat”. În istoria societății moderne ea chiar a fost un actor politic important. După cum afirma și Tia Șerbănescu, „presa a fost mereu actor politic. Inclusiv în anii ’90, când ținea locul opoziției. Chestiunea e ce rol joci. Un rol de care societatea are nevoie, cum era în ’90 acea «anumită parte a presei» care îl stânjenea pe d-l Iliescu, tocmai pentru că era un actor politic incomod? Sau joci un rol de care patronul are nevoie?”. Cred că a fi un actor politic nu înseamnă să te substitui altui actor politic. Implicarea politică a presei trebuie să fie diferită de cea a unui partid politic, fiindcă unul dintre obiectivele presei este acela de a urmări și determina buna exercitare a puterii politice și nu de a lua puterea politică de la actorii ce o exercită în mod legitim. Or, presa la care mă refer acum dorește să guverneze și nu să contribuie prin mijlocirea comunicării între societate și putere la buna guvernare. Ea dorește să fie nu a patra putere în stat (care să eficientizeze funcționarea celorlalte trei), ci o super-putere care să dispună după propriile interese de celelalte trei puteri din stat.

Jurnalistul Cătălin Tolontan susținea că „nu puterea presei, ci lipsa de putere a presei reprezintă un risc pentru democrație”. Într-adevăr, cred că trebuie ca presa să aibă atâta putere cât îi este necesară pentru o bună informare a publicului și pentru coagularea unor opinii coerente care să poată determina puterea politică să le ia în seamă în actul guvernării. Nu îmbrățișez nici ideea din celebra spusă a lui Thomas Jefferson – „dacă aș avea putința de a hotărî ce e mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aș sta nicio clipă pe gânduri: aș alege a doua variantă” –, dar nici nu aș susține stabilirea unei „fișe a postului” pentru presă de care vorbea Stelian Tănase. Cred că orice societate are nevoie de o guvernare care să aibă presa ca principal preopinent. Important este ca societatea să consume cât mai repede formele de anormalitate în relațiile dintre cele două părți.  

3.3. Relatia dintre presa și diplomatie – razboi sau pace?

Odată cu eșecul regimurilor comuniste, Europa de Est a intrat într-o nouă configurație socio-politică ale cărei repere nu sunt întotdeauna clar delimitate. Realitatea este definită ca o restructurare a vechii lumi și tinde spre sincronizarea cu Europa Occidentală, caracterizata de post-modernism și individualism. O consecință a sfârșitului Războiului Rece este și obținerea dreptului la comunicare. În ceea ce privește presa din România, aceasta este, la ora actuală, una din cele mai complexe din Europa Estică și Centrală. "Istoria presei pre-comuniste este scurtă, bogată și în curs de formare, din punct de vedere profesional; ceea ce lipsește presei post-comuniste în privinta profesionalismului, compensează prin vigoare, diversitate și dezbateri" – spunea Peter Gross în 1996.

Mass-media este principalul instrument al unei societați democratice și presupune două drepturi fundamentale : dreptul la informare și libertatea de expresie. Dincolo de funcțiile sale, însă, mass- media este un produs al societății care se formează și funcționează.

În acest nou cadru caracterizat de libertate și participare, mass-media a jucat un rol de consolidare a noii societăți. În calitate de a "patra putere în stat” și de "câine de pază al democrației", presa creează noua opinie publică și noua societate civilă. În același timp cu consolidarea societății românești, cu consolidarea structurilor sale democratice, presa a potențat, în general, noi valori: profesionalism, onestitate, obiectivitate.

Când practicam diplomația publică la MAE, sau când organizam “media traininguri" cu politicienii din Kosovo sau acum, când continui să mă manifest ca un pasionat promotor al comunicării, predând relațiile publice internaționale la o universitate, enunțam și enunț mereu faptul că, în vederea realizării unei comunicări bune cu mass-media, diplomatul/practicianul în relații publice trebuie să cunoască toate caracteristicile diverselor medii de comunicare în masă și, totodată, să stabilească relații personale bazate pe respect reciproc cu jurnaliștii. Voi repeta la nesfârșit faptul că, pentru a avea certitudinea obținerii interesului presei, toate aceste informații trebuie pregătite și transmise mediilor de comunicare în masă la momentul oportun și în forma corespunzătoare pentru a fi preluată și transmisă. Un adevar fundamental, pe care parem a-l cunoaște din ce in ce mai bine și mai larg, este și faptul că, indiferent de modul în care se intenționează transmiterea mesajului către presă, trei elemente trebuie permanent avute în vedere: calitatea mesajului, originalitatea și suscitarea interesului presei prin caracterul de noutate a ceea ce îi oferim.

Aceste chestiuni nu cred că trebuie cunoscute doar de către specialiștii în relații publice. Pot să vă spun, în acest sens, că facultatea la care predau este prima facultate de relații internaționale și studii europene din România care are un curs de comunicare internațională. Sper ca exemplul ei să fie urmat și de alte facultăți de profil. Cred profund în faptul că, într-o lume a globalizării cum este cea în care trăim, nu doar practicienii de PR ci și specialiștii în relații internaționale sau relații economice internaționale trebuie să fie comunicatori educați nu doar, eventual, talentați.

Pe de altă parte, am incercat mereu în acești 14 ani de carieră diplomatică să pledez pentru importanța diplomației publice, o dimensiune a diplomației care este fabuloasă, deși extrem de solicitantă și consumantă și care mi se pare că se află sub semnul spiritului Maicii Tereza ce spunea, cu unica ei înțelepciune: "Dacă nu poți să înfăptuiești lucruri grandioase, fă, cel puțin, lucrurile mărunte de o manieră grandioasă".

Cred că importanța diplomației publice, care constă, în esență, în comunicarea viziunii, ideilor si idealurilor țării, ca și a rolului său în arena internațională, este una din cele mai importante sfidări cu care se confruntă diplomații de-a lungul carierei lor.

Este oricum cea mai importantă încercare pentru diplomații români, pentru că nu este ușor să știi să comunici cetățenilor țării sau guvernelor din întreaga lume natura politicii noastre și țelurile noastre. E o încercare dificilă pentru diplomația românească, cu atât mai mult cu cât țara noastră încă se confruntă cu un deficit de imagine considerabil, tarele sale fiind binecunoscute marcându-ne mai ales acum, când "bătăliile" de PR sunt mai sofisticate și mai înverșunate ca niciodată.

Unii, mai conservatori, s-au tot întrebat: De ce avem nevoie stringentă de diplomație publică? Cel mai important motiv mi se pare faptul din ce in ce mai evident că influența opiniei publice asupra factorilor de decizie este în creștere permanentă și sistematică în întreaga lume. Cetățenii din țările democratice au învățat să exercite, în tot mai variate feluri, presiuni asupra guvemelor lor. Pe de altă parte, tot mai multe țări sunt în curs de democratizare, deci vor deveni subiecte ale puterii opiniei lor publice.

Aceasta tendință nu are șanse să se diminueze ci, dimpotrivă, se va intensifica. Chiar și societățile cele mai închise acordă mai multă atentie opiniei publice decât altă dată. Pe măsură ce influența opiniei publice crește, diplomația publică trebuie să găsească modalități de a se consolida.

Odată cu creșterea importanței opiniei publice, proporția deciziilor luate de guverne în spatele ușilor închise a inceput să scadă. Din ce în ce mai mulți lideri folosesc mass-media (în loc de telegramele secrete tradiționale) pentru a se adresa altor lideri sau altor publicuri din lume CNN fiind canalul de comunicare consacrat în acest sens.

În mod similar, cetațenii uzează de demonstrații publice, de o tipologie din ce în ce mai complexă, pentru a-și exprima puncte de vedere, adresate direct sau via mass-media, unor guverne străine. Liderii mondiali au inceput să ocolească circuitele închise ale diplomației tradiționale pentru a vorbi direct la telefon, cum o fac, de exemplu, președintele american George Bush și premierul britanic Tony Blair, în mod obișnuit.

Pe de altă parte, diplomația suferă în prezent transformări la fel de profunde ca și cele care au consacrat-o, ca și artă și știință în secolul al XVI – lea. Dintr-o serie de motive, inclusiv și mai ales revoluția telecomunicațiilor, luarea de decizii de politică externă (și în alte domenii) începe să se deplaseze dinspre guvern înspre societate. Afacerile externe nu mai aparțin în exclusivitate câtorva elite, ci ele implică, din ce in ce mai mult, activitatea la nivel regional, național, a organizațiilor neguvernamentale, a comunităților oamenilor de afaceri și a altor factori.

Cu fiecare avans al tehnologiei, oferta informațională a devenit din ce in ce mai consistentă, publicul interesat a devenit mai larg, iar opinia publică s-a raliat mai rapid și mai puternic în întreaga lume. Diplomația publică cuprinde în "nemărginirea" ei multe lucruri importante – determinarea unor schimbări de atitudine, reunirea și concilierea unor persoane cu puncte de vedere diferite, convingerea publicului străin de validitatea și soliditatea politicilor noastre, și, în general, crearea unei percepții pozitive și a unei mai bune înțelegeri a civilizației noastre de către națiunile de pe alte meridiane. După cum spunea analistul american David Newsom, "În lumea de azi, relația între politica externă si ceea ce se declară în mod public este inseparabilă. Realizarea proiectului unor declarații de presă poate reprezenta cea mai importantă decizie politică a zilei în stabilirea priorităților și în determinarea cursului acțiunii".

După cum a afirmat, în diverse rânduri, și ministrul afacerilor externe, România are nevoie stringentă de o nouă diplomație publică. România are mare nevoie și de un nou tip de diplomat. Un diplomat care, pe lângă calitățile tradiționale necesare profesiei, să fie familiarizat cu Internetul și instruit/versat în relațiile cu presa. Care poate, de exemplu, să înțeleagă că o întâlnire cu o organizație neguvernamentală de protecție a mediului înconjurător poate avea, pe termen lung, o valoare mai mare decât o întalnire cu ministrul mediului. Negociatorii de tratate vor continua să se întâlnească în spatele ușilor închise, dar camerele de luat vederi de pe coridor pot fi unul din instrumentele eficiente folosite de un diplomat abil în articularea cauzei sale în fața presei libere.

Practicianul de PR sau de diplomație publică, pe de o parte, și jurnalistul, pe de altă parte, sunt ca și cele doua fețe ale aceleiași monezi: “mândrie și prejudecăți"…În multe privințe, cele doua "fețe" se aseamănă teribil: în primul rând, și PR-istul și jurnalistul lucrează cu și pentru știri și încearcă mereu să obțină o valoare adăugată… În al doilea rând, ei folosesc aceleași instrumente, același jargon. În al treilea rând, se învârt în aceleași cercuri. În al patrulea rând, au amândoi aceeași ambiție și dorință de a li se confirma propriile convingeri. În al cincilea rând, ei sunt în aceeași poziție față de cei de la care primesc informația.

Ceea ce cred că le trebuie ambelor părți este mai mult armonie, mai mult profesionalism și un cod etic solid.

Relatia diplomație-presă este una vitală și ea trebuie permanent încurajată și consolidată. Totul este să știm să strategizam și să acționăm de o manieră constructivă, pozitivă, optimistă, motivantă … Asta pentru că, așa cum spunea, în acest context, președintele american John F. Kennedy : "Deși niciodată nu ne-am omorât după reporteri, și cu toate că am vrea să nu relateze chiar totul, deși ne exprimăm cu hotărâre dezaprobarea, nu există nici cea mai mică îndoială că n-am putea realiza nimic, într-o societate liberă, în absența unei prese foarte, foarte active”.

ANEXA 1. Declarație politică

MARIUS Rogin – Deputat PD-L, Colegiul 7, Neamț

Relația dintre mass-media și putere

Figura principală în actuala „societate a spectacolului” este „actorul”, adică cineva care se expune vederii publicului, care desfășoară un show în fața spectatorilor. „Actorul” este un factor public, care prin felul în care se pune în scenă menține buna dispoziție a publicului. El reprezintă o formă de existență care își rânduiește viața astfel încât să fie permanent în văzul public. În societatea contemporană, „actorul” a devenit personajul principal și favoritul publicului, iar această schimbare semnalizează destrămarea comunității și înlocuirea ei prin aspectul public. Oamenii nu se mai strâng în comunitate, ci s-au risipit într-un public efemer și capricios, iar datorită faptului că actorul a ajuns să fie cel care determină mersul lucrurilor, realitatea este înscenată ca o suită neîntreruptă de imagini.

Oamenii trăiesc realitatea pe ecranele televiziunii, diferența dintre realitate și imaginea prezentată dispare. Exacerbarea acestei stări de lucruri are loc astăzi în viața politică a Italiei. A avut loc un „puci al mediilor de informare”. Un partid politic, cel al lui Silvio Berlusconi, Marele Mogul al mass-media, a oferit o alternativă total nouă, care nu mai este cel dintre o dreaptă și o stângă parlamentară, ci aceea dintre politică și mediile de informare.

Acest mare”complex politico-informațional” a realizat o adevărată artă a dirijării de la distanță, un fel de cibernetică socio-politică împotriva căreia nici o rezistență de durată nun pare a fi posibilă. Telecomanda aparține domeniului reflexelor condiționate și nu a celui vreunei gândiri democratice.

Această tendință prin care televiziunea alterează politicul, a început să se manifeste și în societatea românească : fosta putere manipula propriu-zis,  adică sălbatic, rudimentar, prin  TVR,  aservindu-și-o. Acum, manipularea e soft, spontană, obiectivă: televiziunea flatează atât personalul politic, cât și publicul, devenind adevăratul cadru de desfășurare al vieții publice, o agoră electronică.

Creatorii Constituției americane au considerat că o presă liberă este o componentă esențială a unei guvernări democratice. Astfel, ei au stipulat în primul din cele zece Amendamente ale Drepturilor omului: „Congresul nu va elabora nici o lege care să limiteze libertatea cuvântului sau a presei.” Nu s-a spus însă nimic despre datoria presei de a fi „fair”, obiectivă sau reprezentativă.

Ideea presei ca reprezentantă a poporului a devenit un lucru de la sine înțeles cu care majoritatea jurnaliștilor operează și care pătrunde în fiecare detaliu al muncii lor de zi cu zi. În 1947, Comisia pentru Libertatea Presei a declarat că presa trebuie să furnizeze o descriere reprezentativă a grupurilor componente ale societății.

Unii universitari au legat această ultimă formulare de conceptul reprezentativității din știința politică.Astfel, presa ajunge să aibă un rol asemănător aspectelor formale ale unei guvernări reprezentative, cum ar fi legislatura și executivul . De fapt, ideea presei ca a patra putere în stat este direct legată de presupoziția reprezentativității presei.

În societatea contemporană, pericolul apare atunci când saturația informațională îl împiedică pe cetățean să înțeleagă evenimentele și deci posibilitatea de participare politică este extrem de diminuată.

Nu mai este de ajuns cerința libertății de expresie și afirmarea dreptului de a informa și de a fi informat. Se impune cu stringență un alt program de acțiune pentru jurnalismul contemporan și pentru o politică luminată în domeniul comunicării politice.

Presa noastră, și mai ales televiziunea, se insinuează în viața publică ca protagonist, și reușește să o transforme, inevitabil, în „spectacol pur” lipsit de conținut.

ANEXA 2. Presedinte vs presa, razboiul inadecvarilor

Incidentul consumat în urmă cu puțin timp între Traian Băsescu și Corina Dragotescu la conferința de presă organizată la Palatul Cotroceni dă, în mare, măsură relației total nepotrivite între presa și președinte, relație pe care ambele părți au construit-o cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună.

Să recapitulăm deci. Un prim episod ascuțit s-a consumat atunci când președintele a refuzat să-i răspundă Corinei Dragotescu la o a doua întrebare acuzând-o că face interpretări a la Vantu. Jurnalista a stat din nou la coadă și ajunsă în fata microfonului l-a întrebat pe președinte dacă mai accepta o întrebare.

"Nu vă pot refuza o a doua întrebare, mai ales că ați stat la rând. Sunt sensibil…Dacă ați fi fost bărbat nu acceptăm", a răspuns Traian Băsescu.

"Da, știu că femeile disciplinate vă plac", a replicat Corina Dragotescu, ceea ce l-a înfuriat la culme pe președinte: "Rămâneți în dimensiunea unor chestiuni personale. La Cotroceni nu se fac aluzii de tipul dumneavoastră. Bună ziua. Probabil asta e valabil la dumneavoastră la post. Prezența aici va obliga la decentă. Dacă doriți să fiți vulgară, nu fiți aici".

Fără îndoială, Corina Dragotescu a fost impertinentă. Nu vulgară, ci obraznică. O astfel de insinuare transparenta nu este admisă de niciun președinte de țară. Să nu uităm că jurnalista nu se afla la un pahar de bere cu Traian Băsescu, ci în sediul administrației prezidențiale, la o conferință de presă, deci într-un cadru cât se poate de oficial. A fost așadar un derapaj inacceptabil, indiferent care este convingerea aproape unanimă în privința anumitor relații personale ale lui Traian Băsescu.

Trimiterea la ele ar fi fost justificată doar dacă acoperea un interes public, ceea ce, în momentul acela cel puțin, nu era câtuși de puțin cazul. Se pare ca jurnaliștii romani mai au de învățat multe în privința relațiilor instituționale și despre distincția dintre atitudinea față de un om și cea față de reprezentantul unei instituții, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cea mai înaltă instituție a statului.

Pe de altă parte însă, și președintele ar trebui să învețe măcar în acest al doilea mandat că este greu să primești mai mult respect decât acorzi și decât meriți. Zeflemeaua și sfidarea cu care îi tratează de obicei pe jurnaliști generează astfel de reacții. Adică atunci când tot învârti bățul prin gard nu te poți aștepta ca, dincolo de el, câinele să stea linsitit și să dea din coadă. Va încerca și el să te muște prin orice crăpătura găsește.

Chiar nu înțeleg la ce-i folosește lui Traian Băsescu să-și expună de câte ori are ocazia obsesia numită moguli. Aproape că nu există ieșire publică în care să nu atace cel puțin o dată acest subiect. El n-a lipsit de altfel nici la conferința de presă de joi. Mogulii l-au transformat pe președinte într-o obsesie, l-au victimizat și de aceea au pierdut rundele de până acum. Traian Băsescu se pregătește să facă aceeași greșeală, arătând în același timp, că este vulnerabil la atacurile venite din partea trusturilor celor doi. Nu cred că Voiculescu și SOV își pot dori mai mult.

Manipularea pe care acuza șeful statului că o practică Rtv și Antenele se tratează cu argumente pertinente și explicații coerente, nu cu atacuri directe atât de dese încât nici nu mai trezesc vreun interes.

Apoi, nu înțeleg de ce președintele continuă să facă la rândul său glume cu oarecare caracter sexist. Dacă el însuși nu făcea trimiterea la sexul Corinei Dragotescu nu prilejuia replică și nu cred că ironia domniei sale a fost mai adecvată cadrului oficial de care vorbeam mai sus decât replică pe care a primit-o.

Și Traian Băsescu nu este la primul derapaj. Îmi amintesc cum invita o jurnalistă sus pe masă să-i arate cum se face respirația gură la gură, de exemplu. Când vine vorba despre vulgaritate așadar, Traian Băsescu nu este exact cel mai potrivit să deschidă gura. Iar faptul că e președinte nu-i da nicio libertate suplimentară din acest punct de vedere, dimpotrivă, îl obliga la și mai multă atenție, decenta și autocenzura.

În confruntarea dintre presa și președinte avem așadar două exemple de inadecvare țoala la calitatea oficială a fiecăreia dintre părți și niciuna nu se poate socoti cu adevărat o victimă a celeilalte. Face și aceasta inadecvare parte din circul roamanesc de prost gust și foarte păgubos.

ANEXA 3: Geoană îi cere lui Băsescu să scoată presa de la "vulnerabilitățile" statului

Președintele Senatului României, Mircea Geoana, i-a trimis, o scrisoare deschisă președintelui Traian Băsescu prin care îi solicită să retragă din Parlament Strategia Națională de Apărare și să o modifice, în sensul eliminării mențiunii despre mass-media din cadrul capitolului Vulnerabilități. Replică Președinției a venit prompt: "Scrisoarea domnului Geoana este lipsită de decență".

"Doresc să vă atrag atenția în mod deosebit asupra paragrafului în care semnatarii susțin că menționarea presei în cadrul capitolului Vulnerabilități "reprezintă nu doar un act nedemocratic ci și o încălcare a art.11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 6 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene", se arătă în scrisoarea trimisă de Mircea Geoana, informează un comunicat remis Ziare.com.

Mircea Geoana mai susține că este datoria liderilor politici să întreprindă toate acțiunile necesare pentru a împiedica pierderea credibilității României în fata partenerilor săi europeni.

"Chiar dacă majoritatea din arcul guvernamental ar reuși să se impună în Parlament și ar adopta Strategia Națională de Apărare, este cât se poate de clar că acest document nu este acceptat, în formă sa inițială, de către o bună parte din societatea românească și de către comunitatea internațională. Cred că este nevoie de un acord cât mai larg în ceea ce privește conținutul acestei Strategii de o importanță crucială pentru buna funcționare a statului român", mai afirmă Mircea Geoană.

Președintele Senatului argumentează că decizia șefului statului de a retrage din Parlament Strategia Națională de Apărare ar reprezenta un semnal deosebit de important pentru partenerii europeni ai României și ar fi un prim pas pentru consolidarea încrederii de care se bucura țara noastră, în timp ce pe plan intern, o asemenea decizie ar fi un bun început pentru reclădirea dialogului și a consensului național.

La scrisoarea sa, președintele Senatului a atașat și scrisoarea parlamentarilor europeni semnată de către Martin Schulz – Liderul Grupului S&D, Guy Verhofstadt – Liderul Grupului ALDE și Daniel Cohn-Bendit – Liderul Greens/EFA.

Replică Președinției.

"Scrisoarea domnului Geoana s-ar putea explica fie prin tupeu, fie printr-o lipsa de discernământ. Recentele informații publice apărute arata dependenta domnului Geoana de patronii de presă, el fiind, în mod foarte clar, complice la falsificarea dezbaterii publice", spune purtătorul de cuvânt al Președinției, Valeriu Țurcan, pentru HotNews.

Atacul la adresa președintelui Senatului nu se oprește, însă, aici. "Domnul Geoana a călcat în picioare funcția de președinte al Senatului, precum și independentă mass-media. De aceea, domnul Geoana a avut un rol direct în vulnerabilizarea unor instituții fundamentale ale democrației – Parlamentul și mass-media. În consecință, domnul Geoana nu poate pretinde că apără presa, după ce el însuși a călcat în picioare independenta mass-media, beneficiind personal de comentariile unor falși jurnaliști și analiști închiriați de la patronii de presă, cu costuri mari pentru România", a continuat Valeriu Țurcan.

ANEXA 4: Băsescu vs. presa: Păsărica, găozarul, țiganca împuțită și mogulii rechini

Președintele Traian Băsescu a susținut în nenumărate rânduri că instituțiile statului sunt discreditate de mass-media și nu de puține ori a lansat atacuri directe la adresa jurnaliștilor și a mogulilor de presă. Acum, campaniile de presă au devenit "vulnerabilitate la adresa securității naționale".

Includerea "campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora" în rândul vulnerabilităților la adresa siguranței naționale de către CSAT este doar cel mai recent episod din războiul președintelui Traian Băsescu cu presa. Episoadele precedente au rămas deja antologice:

Băsescu despre o jurnalistă: Țigancă împuțită.

Un incident celebru s-a petrecut pe 19 mai 2007, chiar în ziua referendumului privind demiterea președintelui. Episodul a avut loc într-un hypermarket din Capitală și i-a avut protagoniști pe Traian Băsescu și ziarista Andreea Pană de la Antena3. Băsescu a întrebat-o: "Măi, păsărică, n-ai și tu treabă azi?". Lucrurile au luat o altă turnură cu totul neașteptată după ce președintele i-a smuls telefonul jurnalistei și a urcat în mașină, unde a continuat discuția cu soția sa, Maria Băsescu. În timpul conversației cu soția sa, președintele a numit-o pe ziaristă "țigancă împuțită". Băsescu a fost acuzat în instanță de discriminare.

Jurnalistul "găozar"

În octombrie 2006, Traian Băsescu a spus despre ziaristul Ovidiu Zară, pe atunci la cotidianul "Curentul", că este "găozar". Zară l-a întrebat dacă dintr-o afirmație a președintelui se poate înțelege că în SRI nu mai sunt ofițeri ai fostei Securități. Președintele a răspuns: "Dacă aveți nevoie de un titlu pentru ediția de mâine, deja îl aveți". La finalul unor declarații de presă de la sediul SRI, Băsescu a spus: "Câte un găozar d'ăsta crede că ne poate întinde capcane în modul ăsta". Remarca președintelui a fost confirmată de alți doi ziariști și de un cameraman care se aflau în spatele președintelui. Zară s-a simțit vizat și i-a spus lui Băsescu: "Generoasă remarcă, domnule președinte!", iar Băsescu i-a răspuns: "Altă remarcă nu am să vă fac".

Băsescu către o ziaristă: Vin direct la birou la tine să o facem

În octombrie 2007, președintele a refuzat să comenteze respingerea unei moțiuni de cenzură de către Parlament. Întrebat de o jurnalistă de la Antena 3 dacă va face o declarație la București, șeful statului i-a răspuns: "Sigur, vin direct în birou la tine să o facem".

Dictatura "tonomatelor și a mogulilor"

În 2008, președintele a susținut că dictatura tonomatelor este inadmisibilă într-o democrație. "Astăzi o să vedeți – președintele atacă presa. Nu, președintele are drept la replică. Dictatura presei, dictatura tonomatelor și a mogulilor de presă este inadmisibilă într-o democrație, iar practicile pe care le au trebuie criticate. Stăpânii acestor tonomate vor să dobândească controlul pe instituțiile politice ale statului. Vor un președinte care să nu aibă curaj și care să nu le spună nimic. Nici măcar dreptul elementar la replică nu sunt dispuși să-l dea. Când am candidat la Președinție nu mi-am asumat să fiu terfelit de aceste tonomate", a mai spus președintele.

Băsescu: Îi văd pe mogulii ăștia ca pe niște rechini

Anul trecut, în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale, Traian Băsescu s-a declarat îngrijorat că deciziile privind structura guvernului, programul de guvernare și privatizările sunt decise la sediile firmelor "mogulilor". "Îi văd pe mogulii ăștia ca pe niște rechini, care se învârt în jurul datei de 6 decembrie. Acolo li se pare lor că este prada. Aceea este dată după care li se pare că, după 5 ani de neînghițit, au de înghițit prada pe care o așteaptă. Eu am să le dau o veste foarte proastă pentru ei: Ziua de 6 nu le va aduce bucurii,  iar eu voi continua să apăr, de lăcomia lor,  interesele  românilor. Indiferent cât de tare i-aș supăra și cât de mult m-ar șicana împreună cu partenerii lor din politică în îndeplinirea mandatului, vă asigur că sunt hotărât să nu îi las să își înhațe prada", spunea Băsescu.

Băsescu către jurnaliși: Vă credeți atât de importanți?

În martie 2006, la Cluj, Băsescu a avut un schimb dur de replici cu mai mulți jurnaliști din presă locală. Întrebat dacă sinteza pe care o primește de la serviciile secrete face referire și la ziariști, Traian Băsescu a răspuns: "Vă credeți atât de importanți? Discutăm de informații de securitate națională. Când vă văd ducându-vă la televizor și informând națiunea că vă ascultă serviciile… Ce credeți că aveți voi în cap și nu spuneți pe gură?"

Dorința lui Băsescu din copilărie: Să nu existe jurnaliști

Traian Băsescu a fost întrebat, pe 1 iunie 2007, chiar de Ziua Copilului, la Cotroceni, de o ziaristă, ce și-a dorit când era mic. Președintele a răspuns, râzând, că și-a dorit să nu fie ziariști care să-i pună întrebări, după care a precizat că tot ce și-a dorit în copilărie s-a împlinit.

Băsescu către jurnaliști: Sunt mai sănătos decât toți patronii voștri

Președintele Traian Băsescu a ținut să arate la începutul acestui an că este sănătos. Președintele a infirmat zvonurile că este bolnav, dar a confirmat că a făcut un control la Spitalul Militar. "Sunt mai sănătos decât patronii voștri. Știu că de trei luni mulți se chinuie tare să spună că președintele ori e bolnav ori face partide, rupând de la PSD. Nu mai transmiteți minciuni. Sunt mai sănătos decât toți patronii voștri și la minte și la corp", a afirmat Traian Băsescu.

CONCLUZII

Prin această lucrere, vreau să scot în evidență faptul că jurnaliștii din zilele noastre nu mai țin cont de cât de credibilă este știrea prezentată, de cătă importanță are interviul luat.

Dacă, în anul 2011 cineva mai încearcă să convingă publicul, nu mai reușește și asta din cauza subiectelor stupide apărute acum la televizor. Dacă ar fi să vă dau un exemplu, vă pot spune că pe principalele posturi de televiziune (PRO TV, ANTENA 1, TVR), primele știri din jurnale sunt de scandal. Divorțul Columbenilor, divorțul lui Pepe cu Oana Zăvoranu. Într-una din zile, a fost cutremur, care s-a resimțit destul de puternic, dar media s-a preocupat mai mult de „păzirea locuințelor celor care, pur și simplu se despart”.

Câteva idei de convingere a populației în urma unor ședințe interminabile care se țin periodin în interiorul acestor instituții ar fi:

a) să aibă usurința comunicării și a relațiilor sociale (să fie sociabil, răbdator, neinhibat, sincer);

b) să aibă ușurința exprimării scrise și orale;

c) să aibă memorie bună, capacitate de sinteză și analiză;

d) să fie un bun organizator, să stie sa evalueze rapid o situație;

e) să aibă multă putere de muncă, adaptându-se orarelor neregulate;

f) să cunoască bine lumea presei și să înțeleagă modul ei de funcționare; să cunoască alți jurnaliștii și exigențele lor profesionale ;

g) să cunoască bine subiectele pe care le prezintă;

h) să aibă simțul „știrii", să fie capabil să discearnă evenimente, procese sau situații care pot fi interesante;

j) să aibă o formație profesională adecvată, dobândită fie prin studii de profil, fie prin experiența într-un astfel de departament.

În studiul de caz prezentat, am scos în evidență faptul ca Președintelșe țării noastre nu este într-o legatură deloc bună cu presa.

Anexele arată foarte clar limbajul Președintelui în public, vorbele pornografice din mai multe știri și articole, apărute în ultima vreme. Este adevărat că au fost făcute și câteva trucaje media la adresa Președintelui, ceea ce a dus la neâncrederea acestuia în jurnaliști, însă domnul Băsescu nu este un om de rând, trebuie să țină cont ca reprezinta România și trebuie să se abțină într-un limbaj indecent.

BIBLIOGRAFIE

Angela Goddard, Limbajul publicității, Polirom, Iași, 2002

Bergman, A. (1994), p. 50.

Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Etica mass-media, Polirom, Iași, 2001

Crișan, Corina; Danciu, Lucian – Manipularea opiniei publice prin televiziune,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Coman Mihai – Manualul de jurnalism , Editura Polirom, 2001

Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Polirom, Iași, 2003;

Graham, H.T., Bennett, R., 1995

John.J.Burnett, Promotion Management: A Strategic Approach, West Publishing Company, 1984

Jacques Gerstlé, Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002

Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

James Lull, Mass-Media – Comunicare, Cultură O abordare globală, Samizdat Ziauddin Sardar, Boris Van Loon, Mass-media, Buc., Ed. Curtea Veche, 2001

Jean-Jacques Boutaud, Comunicare, semiotică și semne publicitare Teorii, modele, aplicații, Buc., Tritonic, 2004

Stancu Șerban, Relații publice și comunicare, Teora, Buc., 2001

Constitutia României

www.revista21.ro

www.ziare.com

www.ziare.ro

www.cna.ro

www.protv.ro

www.antena1.ro

www.b1tv.ro

www.util21.ro

Hot-lines – linii telefonice permanente prin care salariații pot comunica unor persoane special desemnate nemulțumirile, reclamațiile în legătură cu orice aspect legat de munca lor (condiții, relații, salariu, etc.), la care primesc un răspuns sau o rezolvare într-un termen dat.

Ușa deschisă – subalternii au acces oricând / sau în anumite zile la șefii lor pentru a-și comunica reclamațiile, propunerile, etc.