Relatiile Anglo Romane Intre 1919 1920

Relațiile anglo-române între 1919-1920.

Introducere

Lucrarea de față își propune să cerceteze istoria relațiilor dintre România și Marea Britanie în primii ani postbelici pornind de la imaginea situației internaționale din Europa după Primul Război Mondial. Relațiile internaționale după conflagrația modială au fost marcate de încercările țărilor de a își reface economia națională. Așadar, prima conflagrație mondială a avut un impact economic și politic puternic asupra statelor și a relațiilor lor externe. Prin prezenta lucrare voi încerca să surprind acești factori care au fost decisivi în înțelegerea relațiilor dintre România și Marea Britanie.

Prin această temă mi-am propus să cercetez relațiile anglo-române între 1919-1924 prin prisma factorilor economici și politici pentru că din aceste puncte de vedere se pot observa numeroase schimbări în această perioadă. Punctul de plecare esențial în ceea ce privește relațiile dintre cele două țări îl reprezintă Conferința de Pace de la Paris. Atitudinea pe care o adoptă Marea Britanie față de România la Conferință arată care erau interesele și atitudinea ei față de zona estică a Europei. Au fost momente în cadrul Conferinței în care Anglia a susținut România însă numai în schimbul unor beneficii economice, precum cele petrolifere. Economia celor două state a avut de suferit în această perioadă, fiind afectată de războiul care tocmai se încheiase. Marea Britanie care era o mare putere economică începuse să își piardă această poziție în față Statelor Unite al Americii, iar România încercase după război să contracteze împrumuturi pentru refacerea economică.

Problema refacerii economiei fiecărui stat a predominat și influențat relațiile dintre state. Petrolul a jucat un rol important în relațiile dintre cele două state, Marea Britanie arăta interes României datorită resurselor petrolifere pe care dorea să le acapareze. De asemenea, Anglia dorea să aibă și un rol important la Dunăre, a încercat să se impună chiar în detrimentul riveranilor, iar România în calitate de riveran dorea libertate de navigație pe fluviu și un regim uniform pentru acesta, intrând astfel în contradicție cu Marea Britanie. De asemenea, la nivel politic au loc schimbări esențiale în cele două state, de exemplu România adoptă o nouă Constituție care reflecta noile realități, iar în Marea Britanie apare la guvernare pentru prima dată în istorie partidul laburist. Asemănările de la nivelul politicii interne sunt date de adoptarea unor legi menite să protejeze economia națională, dar care, în același timp, să ajute la o refacere și apoi la o creștere economică. Politica internă a României a fost marcată și de problemele cauzate de minoritatea maghiară care încerca să facă propagandă favorabilă revizionsmului ungar prin încercarea de a arăta că România nu respectă clauzele Tratatului de la Trianon. Marea Britanie a reprezentat una dintre țările în care revizionismul maghiar era văzut favorabil și îndreptățit, acest lucru afectând negativ relațiile dintre România și Anglia.

Secolul al XX-lea reprezintă un punct de cotitură în istoria mondială. În acest secol au loc cele două conflagrații mondiale. Primul Război Mondial aduce schimbări esențiale, harta se schimbă, dispar unele Imperii, precum Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German, apar state noi, de exemplu Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, iar alte state își refac unitatea națională cum ar fi România și Iugoslavia. Cercetarea relațiilor dintre România și Marea Britanie în această perioadă este importantă, deoarece relavă gradul de implicare al Regatului Unit în această zonă a Europei, precum și gradul de implicare al României în sistemul relațiilor internaționale. De asemenea, în urma studierii surselor primare și secundare, putem observa că interesul Marii Britanii pentru România în această perioadă se datorează dorinței de a obține mai multe terenuri petrolifere și de a avea o influență mai mare la Dunăre. Exceptând dorința de a obține terenuri petrolifere românești, Marea Britanie nu avea și alte interese în România sau în estul Europei, alegând să nu se implice activ și să se axeze pe propria refacere economică, în același timp susținând într-o măsură Germania datorită intereselor financiare. Spre deosebire de Anglia, România dorea recunoașterea statuquo-ului și a păcii, în acest sens România a întreprins numeroase demersuri pentru respectarea Tratatelor de Pace încheiate între 1919-1920, dar și pentru întărirea lor prin alte acorduri regionale, de exemplu se implicase activ în formarea alianțelor ce aveau drept scop apărarea integrității naționale și apărarea de revizionismul ungar și rus.

Am abordat acest subiect din dorința de a întregi imaginea asupra raporturilor dintre România și Regatul Unit al Marii Britanii între 1919-1924. Această perioadă permite analizarea situației interne și externe a celor două țări, dar și raporturile dintre ele. De asemenea, perioada de timp aleasă permite analizarea impactului războiului asupra statului român și a celui britanic. Felul în care războiul a afectat cele două state se observă în politica internă și externă, dar și prin reorientările politice. Economia este cea care a jucat un rol important, influențând sistemul relațiilor internaționale. Relațiile dintre cele două state sunt importante pentru înțelegerea orientării politico-economice a fiecăreia. Dacă pentru Marea Britanie primează economia, pentru România importantă era respectarea tratatelor de pace și menținerea lor pentru a nu suferi modificări teritoriale, dar din 1923 și România începe să ia măsuri pentru a își proteja economia națională. Tema acesta este importantă deoarece demonstrează felul în care România și Marea Britanie se raportau una la cealaltă. În timp ce România vedea în Marea Britanie un garant al păcii, Anglia privea Estul Europei, implicit România, din punct de vedere economic, nedorind să se implice în această zonă instabilă prin tratate. Singurele obligații pe care le avea Marea Britanie față de est erau cele stipulată în tratatele Conferinței de Pace, mai exact în Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920 .

De asemenea, subiectul abordat determină gradul de implicare al Marii Britanii în Estul Europei, dar și atitudinea pe care o avea față de statele estice la Conferința de Pace și în anii ce au urmat acesteia. Astfel, în urma studierii surselor putem vedea politica ambiguă a Marii Britanii în Europa Estică. Singurele obligații avute în această zonă erau cele înscrise în Tratatele de Pace, Anglia evitând alte înțelegeri. Însă numai din punct de vedere politic, din punct de vedere economic, statul englez încearcă să-și mărească forța economică. În România dorea să obțină mai multe terenuri petrolifere, pronunțându-se împotriva legii minelor încă de la început, iar după aplicarea acesteia ia măsuri pentru a fi eliminată. De asemenea, dorea să aibă mai multă influență la Dunăre.

În elaborarea lucrării am folosit predominant următorii termeni: economie, relații internaționale. Conform dicționarului fiscal economia națională însumează activitățile economice din diverse ramuri de activități economice la nivelul unei țări. Economia reprezintă un punct esențial al lucrării deoarece raporturile economice sunt cele care determină atitudinea Marii Britanii față de România. Iar conceptul de relații înternaționale poate fi definit și înțeles ca un ansamblu de state, instituții, organizații care cooperează între ele.

În vederea cercetării acestui subiect am utilizat în principal surse arhivistice, printre aceste surse studiate se numără și fondurile arhivistice de la Arhivele Ministerului de Externe, precum Fondul 71/Anglia, Fondul 71/Ungaria, documente de la Arhivele Naționale ale României, precum fondul Senatului, al Parlamentului, fondul Casei Regale sau microfilmele Anglia care sunt relevante pentru studierea relațiilor româno-britanice în perioada 1919-1924, dar și pentru o mai bună interpretare. Aceste fonduri ofere informații ce permit o privire de ansamblu mai bună asupra situației interne, externe a celor două țări, dar și asupra relațiilor dintre cele două. De exemplu, Fondul 71/Anglia de la Arhivele Ministerului de Externe, volumul 25 (1920-1929), respectiv volumul 58 (din Dosare Speciale, 1920-1923) oferă informații referitoare la situația internă a Marii Britanii, precum și date despre starea ei economică. Informații referitoare la presă, aceasta reprezentând un factor important în politică și în promovarea ideilor/programelor diferitelor partide, le regăsim în volumul 15 (1921-1929). Informații utile în cercetarea de față privind relațiile Marii Britanii cu România sunt date de volumul 39 din Fondul 71/Anglia. Referitor la Pacea de la București sau referitor la Conferința de Pace, regăsim informații utile în Fondul 71/1914 E2 Pacea Generală/ Pacea de la București. Tot în Fondul 71/1914 E2 regăsim documente despre Comisia Europeană a Dunării, acestui fluviu dedicându-i un capitol în această lucrare. La Arhivele Naționale ale României am putut găsi microfilme ce cuprind documente din Fondurile Marii Britanii care au un rol determinant în acest studiu deoarece în acest fel am putut studia perspectiva Angliei asupra evenimentelor ce se derulau în Estul Europei, astfel, imaginea de ansamblu fiind întregită. La Arhivele Naționale am cercetat microfilmele Anglia ce relevă informații despre situația internă, dar și despre situația externă a României. Astfel, am găsit documente care vorbesc despre problemele interne ale României reîntregite, dar și despre problema optanților maghiari. Fondul Senatului, Fondul Casa Regală sau Vaida-Voievod au fost alte câteva surse importante în înțelegerea problemelor din Regatul român.

Un alt rol important îl reprezintă presa care oferă informații utile asupra evenimentelor și a felului în care au fost percepute în epocă. Am cercetat în special articolele din ziarele Viitorul și Adevărul. Aceste ziare m-au ajutat în înțelegerea și clarificarea unor probleme, de exemplu modul în care opinia publică percepea Tratatele de Pace, împrumuturile pe care România încerca să le contracteze, felul în care țara era tratată de Marile Puteri. De asemenea, în aceste ziare am găsit știri despre situația financiară și problemele cu care se confrunta statul român pe plan intern.

Un rol la fel de important îl ocupă și lucrările de specialitate. Lucrările relavante pentru relațiile româno-britanice în această perioadă sunt numeroase și tratează diverse aspecte, de la cele economice și politice la cele culturale. Însă ceea ce ne interesează sunt aspectele politico-economice. O lucrare relevantă pntru studiul relațiilor româno-britanice este lucrarea lui Valeriu Florin Dobrinescu, „Relațiile româno-engleze (1914-1933)”. Autorul s-a remarcat în domeniul cercetării științifice prin lucrări deosebite realizate între 1975-2005. Lucrarea despre relațiile româno-britanice surprinde aspecte esențiale precum faptul că în anii '20 relațiile dintre România și Marea Britanie se intensifică datorită activității diplomatice a lui Nicolae Titulescu. Titulescu devine în această perioadă ministru acreditat în Marea Britanie, iar acesta ameliorează situația anterioară care afectase relațiile româno-britanice ca urmare a felului în care Brătianu a fost tratat de David Lloyd George și alții la Conferința de Pace. Ca reprezentant al României în Regatul britanic întreprinde acțiuni menite să asigure integritatea teritoriului românesc. Iar clasa politică britanică se declară mulțumită de numirea acestuia ca ministru de externe al României. Din nefericire, lucrarea nu accentuează și relevanța relațiile economice pe care am încercat să le dezvolt în lucrarea de față.

Pentru politica externă a Marii Britanii, relevantă este lucrarea lui Alan Farmer, „Marea Britanie. Politica externă și colonială (1919-1939)”. Această lucrare oferă informații relevante privind deciziile luate de Marea Britanie pe plan mondial. Astfel, obținem informații referitoare la relațiile Regatului Unit cu propriile colonii și cu alte state. În ceea ce privește politica Marii Britanii în Europa se desprinde ideea conform căreia guvernul spera să realizeze un echilibru în vederea înlăturării unui pericol viitor al unui nou război.

În ceea ce privește importanța economiei în relațiile dintre cele două state este lucrarea lui Gheorghe Buzatu, „O istorie a petrolului românesc”. În această lucrare este analizată importanța petrolului și rolul său în relațiile româno-britanice. Astfel, descoperim că Marea Britanie avea trusturi petroliere importante în România și dorea să mărească terenurile petrolifere avute la dispoziție. Legea minelor din 1924, stipulată în Constituția din 1923, iritase opinia engleză care dorea eleminarea unui astfel de legi. De asemenea, lucrarea lui Costin Murgescu și N. N. Constantinescu, „Contribuții la istoria capitalului străin din România”, arată ramura românească spre care se revărsa mare parte din capitalul intrat în țară, mai exact în industria petroliferă.

O altă lucrare esențială pentru studiul acestei teme a fost „Dunărea în relațiile internaționale” a lui Paul Gogeanu. Importanța Dunării și rolul ei în sistemul internațional sunt revelate în această lucrare. Marea Britanie încearcă să se impună cu privire la regimul Dunării, dar și să obțină mai multă influență pe fluviul european prin intermediul Comisiei Towbridge. Relevantă este și conferința din 6 februarie 1926 a lui Nicolae Dașcovici ținută la Institutul Economic Român. Conferința reliefează strădaniile României de a se face auzită și de a i se respecta dorințele în calitate de țară riverană. De asemenea, sunt analizate consecințele protecționismului vamal ce a afectat traficul pe Dunăre. Aceste două lucrări nu tratează problematica Dunării în contextul relațiilor româno-engleze, iar în teza de față am încercat să demonstrez care a fost gradul în care acest fluviu a influențat relațiile dintre cele două state și în ce fel.

Despre România la Conferința de Pace există o bibliografie bogată. Importantă mi s-a părut lucrarea Vioricăi Moisuc „România la Conferința de Pace de la Paris”. Această lucrare vorbește despre locul deținut de România în cadrul discuțiilor de la Paris, dar și în cadrul comisiilor și comitetelor Conferinței, statul român, din nefericire, nu are reprezentanți în toate aceste comitete și comisii, delegații românii lipsind din cele mai importante, de exemplu din Consiliul Suprem, comisiile pentru minorități, teritoriale și militare care erau printre cele mai importante pentru statul român.

Această lucrare încearcă să explice care au fost factorii determinanți în relațiile româno-britanice, precum și evoluția acestora. Astfel, am putut observa în urma studierii surselor primare și secundare că relațiile dintre România și Marea Britanie au fost tensionate după război, dovadă stând felul negativ în care Ion I. C. Brătianu a fost tratat de David Lloyd George la Conferința de Pace. Relațiile dintre cele două state se ameliorează datorită lui Nicolae Titulescu care a fost numit ministru acreditat al României la Londra. Relațiile dintre statele menționate devin din nou încordate în condițiile în care România adoptă o lege a minelor menită să protejeze economia națională, dar care e văzută de țările ce aveau interese economice și dețineau terenuri petrolifere în România, ca lezând drepturile lor existente. Imposibil de neglijat a fost situația internă a celor două state, dar și Conferința de Pace de la Paris care ocupă un loc important în cercetarea realizată, deoarece oferă o imagine de ansamblu bogată asupra pozițiilor și dorințelor fiecărei țări în parte. Conferința de Pace arată dezideratele României și ale Marii Britanii care sunt în contradicție de multe ori, deoarece Regatul Unit dorea să nu se implice în Estul Europei prin alte tratate, exceptându-le pe cele deja semnate, iar România dorea o apropriere de acest stat pentru că avea o poziție privilegiată în Societatea Națiunilor și putea ajuta statul român să-și apere integritatea teritorială pe care o obținuse de un posibil revizionism maghiar, dar și rus. Așadar, lucrarea încearcă să demonstreze că atitudinea Marii Britanii față de România și implicit față de estul european a fost determinată de interesele economice, interesele politicii britanicilor în această zonă nu erau importante tocmai din cauza instabilității acestei zone estice, ei nedorind să mai fie implicați în conflicte, alegând să se concentreze pe problemele interne ale țării și pe dezvoltarea economiei naționale.

În vederea realizării lucrării am folosit metoda narativă, metoda comparativă, dar și analiza. Metoda narativă este necesară în vederea înțelegerii unor fenomene și acțiuni întreprinse. Analiza este esențială într-o astfel de lucrare unde un loc esențial îl ocupă sursele primare. Studierea acestora oferă o perspectivă de ansamblu, precum și felul în care fiecare țară percepea un anumit fenomen politic sau economic. Metoda comparativă este utilă în analizarea situației interne a societății românești și a societății britanice, astfel putem afla care era stadiul în care se aflau cele două țări, dacă aveau sau nu aveau în comun o afinitate politică liberală sau conservatoare, de exemplu. Asemănările și deosebirile de la nivel intern au fost analizate în această lucrare pe larg.

Prin acest studiu am încercat să răspund la unele întrebări: Care a fost gradul de implicare al Marii Britanii în Estul Europei? De ce Marea Britanie a sprijinit politica Ungariei în defavoarea României și în ce manieră? De ce factorul economic a influențat decisiv relațiile dintre cele două state? De ce era importantă Dunărea pentru Anglia?

Rezultatele obținute în urma cercetării îmi vor permite să pot publica articole de specialitate. De asemenea, îmi vor fi utile în continuarea studiilor, la masterat dorind să dezvolt problematica relațiilor anglo-române din punct de vedere economic și politic.

Capitolul I

Fundamentele relației anglo-române în anii ’20: Politici interne și externe

Acest capitol tratează situația României și a Marii Britanii în primii ani interbelici. Ca urmare a analizei realizate se pot observa factorii ce au influențat economia și politica celor două state, precum și situația lor internațională la Conferința de Pace de la Paris unde au participat ambele, dar nu pe picior de egalitate. Regatul Unit a fost unul dintre factorii decizionali ai Conferinței, în vreme ce România urmărea să îi fie recunoscută unirea și să îi fie respectată integritatea teritorială. Sfârșitul primei conflagrații mondiale găsește România unificată, iar pe Marea Britanie ca pe unul dintre statele învingătoare cele mai influente. Ambele s-au confruntat cu probleme interne și probleme externe care vor fi analizate în cuprinsul acestui capitol. Relațiile politice dintre cele două state s-au schimbat după război, astfel că după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Versailles, Trianon și Saint Germain nu mai existau legături de alianță între România și Marea Britanie ca cele stabilite în 1916. România aflată între state cu potențial revizionist încearcă să încheie alianțe în vederea respectării statuqou-ului, în general alianțele acestea erau încheiate sub egida Franței, iar Marea Britanie nu vedea cu ochi buni aceste alianțe. Probabil de aceea revizionismul maghiar era văzut favorabil în unele cercuri britanice chiar din momentul semnării Tratatului de la Trianon.

I.1. România și Anglia la Conferința de Pace de la Paris

Cel mai important moment care a urmat războiului a fost Conferința de Pace deschisă la 18 ianuarie 1919 de către președintele francez Raimond Poincare. Conferința marchează debutul unor noi relații dintre România și Marea Britanie, totodată arată orientarea lor și atitudinea uneia față de cealaltă. Astfel, vom observa că România încerca să se aproprie de Anglia deoarece o vedea ca pe un garant al păcii, dar Marea Britanie nu era interesată să ajute România din punct de vedere politic, ci să dezvolte relațiile economice cu ea în vedera obținerii unor noi terenuri petrolifere, acest fapt observându-se din timpul Conferinței de pace. Scopul acestei Conferințe a fost de a pune capăt războiului și de a stabili noul cadru internațional. Au participat la discuții reprezentanții a 32 de state, Lucrările au debutat în luna ianuarie a anului 1919 cu preferința lui Wilson de a se crea o Ligă a Națiunilor. În cele 14 puncte ale președintelui american Wilson se număra și crearea unui astfel de Ligi a Națiunilor. Din perspectiva președintelui S.U.A., Liga trebuia să ofere o poziție centrală Americii în noua ordine a lumii. Liga a beneficiat de o Adunare Generală, de un Consiliu și de un Secretariat. În Adunarea Generală fiecară țară avea câte trei reprezentanți, statele beneficiind de un singur vot, iar în Consiliu erau cinci membrii permanenți, dar S.U.A. se retrage și rămân patru membrii permanenți, existau și membrii nepermanenți care erau aleși, iar președintele consiliului era nominalizat prin rotație. Deși Consiliul reprezenta puterea executivă, în fapt avea un rol consultativ. Secretariatul avea cei mai mulți membrii, în jur de 600, însă numărul lor era în creștere. În anul 1921 apărea o nouă instituție a Ligii, Curtea permanentă de Justiție Internațională. Liga era cea care trebuia să acorde protecție minorităților și să împiedice apariția unui nou război, în același timp era un for internațional și un aranjament de securitate colectivă. La 25 ianuarie se ia decizia ca Liga să facă parte din tratatele de pace. Membrii ligii au fost semnatarii tratatelor din 1919-1920. Statele membre ale ligii erau obligate prin articolul 10 să respecte integritatea teritorială și independența politică a statelor, principiul naționalităților afându-se la baza Ligii Națiunilor.

Realizarea tratatelor a fost încredințată Consiliului celor 10, alcătuit din șefii delegațiilor și miniștrii de externe ai S.U.A. (Woodrow Wilson și Robert Lansing), ai Angliei (Lloyd George și Arthur Earle of Balfour), ai Franței (George Clemenceau și Stephen Pichon), din reprezentanții Italiei (Vittorio Emanuelle Orlando și Sidney Sonnino), ai Japoniei (baronul Makino și baronul Matsui sau contele Chinda). Acest consiliu și-a desfășurat activitatea între 13 ianuarie și 25 martie 1919, fiind cea mai importantă autoritate a Conferinței în această perioadă. Deoarece probleme prezentate erau prea numeroase se ia decizia realizării a 58 de comisii, alcătuite din experți din diverse categorii. La 24 martie locul Consiliului celor 10 era luat de Consiliul celor 4 (din inițiativa lui David Lloyd George sau a lui Woodrow Wilson) alcătuit din Lloyd George, Woodrow Wilson, Clemenceau, Vittorio Orlando, dar și din delegatul japonez, însă numai când era vorba de problemele din Extremul Orient.

Dar cine erau actorii principali ai discuțiilor ce s-au succedat între 1919-1920? Aceștia au fost reprezentanții marilor puteri, mai exact Woodrow Wilson, Vittorio Orlando, George Clemenceau și David Lloyd George. Președintele american, Wilson, prin participarea la război s-a îndepărtat de la doctrina Monroe care spunea „America este a americanilor”, dar și la testamentul lui Washington care cerea neimplicarea în problemele Europei. David Lloyd George, radical, devine prim-ministru în 1916 când începe să fie o realitate faptul că războiul era unul de durată, până atunci guvernul a fost condus de liberalul Herbet H. Asquith. David Lloyd George își dorea pentru Anglia primul loc în lume după încheierea războiului. Lloyd George are o atitudine neclară față de germani, dacă la finalul războiului avea o poziție dură față de aceștia, deoarece dorea menținerea simpatiei britanicilor în vederea alegerilor care urmau, la Conferință a fost mai puțin sever cu germanii. Scopul Marii Britanii era de a își menține supremația navală, din acest punct de vedere Germania nu mai reprezenta un pericol, dar și de a își mări Imperiul colonial. Clemenceau dorea să micșoreze puterea Germaniei în așa fel încât să nu mai reprezinte un pericol pentru Franța, iar Vittorio Orlando era desconsiderat de către ceilalți deoarece aportul italian la război a fost considerat prea mic, în plus, acesta avea pretenții asupra coastei dalmate și a orașului Fiume, iar aceste pretenții intrau în conflict cu principiul autodeterminării popoarelor. Deși, America se retrage din problemele europene, dar și din Liga Națiunilor care era o construcție a lui Wilson, David Lloyd George încearcă să atragă S.U.A. în construcția europeană.

La Conferința de Pace, statele sunt împărțite în două categorii, state cu interese limitate și state cu interese generale. Statele cu interese generale: S.U.A, Marea Britanie, Italia, Franța, Japonia participau la toate întâlnirile ce aveau loc, pe când statele cu interese limitate (Belgia, Brazilia, România, dominioanele britanice, India, China, Cuba, Grecia, Guatemale, Hayti, Hedjaz, Honduras, Liberia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Serbia, Siam, Cehoslovacia) participau numai la întâlnirile care le priveau în mod direct. Împotriva acestei împărțiri s-a opus Camille Huysmans, reprezentantul Belgiei, iar Ion I. C. Brătianu s-a raliat protestului. România era recunoscută ca aliată alături de Belgia, Serbia și Grecia ceea ce a dus la trezirea nemulțumirii lui Ion I.C. Brătianu care considera că efortul român de război a fost mai mare. Condițiile păcii au fost unele „nihiliste” și complicate pentru diferite state, inclusiv pentru țările aliate care în unele împrejurări au fost tratate mai rău decât inamicii.

Tratatul de la Versailles impunea Germaniei grele despăgubiri de război și o învinovățea pe aceasta pentru pagubele directe ale războiului prin articolul 231. Germania trebuia prin tratat să aplice dezarmarea parțială, dar și să ofere sume mari de bani drept despăgubire țărilor din Antanta. Dar Germania nu putea plăti imediat sumele ce i se impuneau având în vedere că nu avea suficiente resurse, iar politica internă era preocupată de mișcarea națională de protest ce avea loc după război. Au fost semnate alianțe cu țările învinse. Tratatul cu Ungaria a consființit dispariția Imperiului Austro-Ungar și totodată a stabilit granițele acesteia. Austria a cedat din teritoriul său României (Bucovina și Cernăuți), pierde Galiția, cedează zona locuită de sloveni Regatului sârbo-croaților-slovenilor. Ungaria pierde regiuni mai întinse precum Croația, Slovenia ce ajung la noua Iugoslavie, pierde Fiume, Banatul Occidental, Belgrad, Slovacia, Rutenia subcarpatică. Teritoriul Germaniei este și el amputat, aceasta pierde Alsacia și Lorena în favoarea Franței, Saarul trecea sub influența Ligii Națiunilor, cantoanele Eupen și Malmedy trec la Belgia, nordul Slesvigului ajunge la Danemarca. De asemenea, mai pierde o parte din Prusia occidentală, pierde Danzig care alături de regiunea înconjurătoare ajunge sub controlul Ligii Națiunilor și mai este pierdută regiunea Memel. Având în vedere pierderile teritoriale, Germania se simțea lezată, mai ales că unele modificări de graniță nu aveau legătură cu principiul autodeterminării ci cu interesele economice. Germania susținea că ceea ce i se impusese nu era în spiritul celor 14 puncte ale lui Wilson, iar ratificările ce s-au făcut Tratatului de la Versailles în anii ce au urmat au fost în favoarea Germaniei. O situație mai complicată există în cazul Tratatatului cu Turcia, deoarece exista conflictul cu grecii asupra unor teritorii, dar în urma unei Conferințe din Londra din 1920 se decide ca Turcia să păstreze Constantinopolul, iar Smirna să le revină grecilor, Adalia Italiei și francezilor să le revină Cilicia. La San Remo sunt aduse modificări ce arătau că Tracia Orientală revenea grecilor, Strâmtorile erau demilitarizate și puse sub controlul unei comisii internaționale, era creată Armenia independentă și un Kurdistan autonom, mai mult Turcia pierdea și flota. Dar Mustafa Kemal nu se mulțumește cu amputările teritoriale, ajuns în fruntea mișcării naționaliste obține succese militare împotriva grecilor care părăsesc Adrianopolul și Tracia Orientală. Problemele interne din Rusia îi îngrijorează pe aliați care îi susținea pe Albi, deoarce se temeau de o victorie a comuniștilor, dar în cele din urmă au obținut victoria sovieticii.

Scopul delegației române prezentă la Conferință care era condusă de Ion I. C. Brătianu a fost de a se recunoaște unirea românilor și de asemenea, s-a dorit ca România să facă parte din comisiile și comitetele de lucru ale Conferinței de Pace. România reușește să fie admisă în câteva Comisii, dar nu și în cele care se ocupau de rezolvarea problemelor ce o priveau în mod direct precum Consiliul Suprem, comisiile pentru minorități, teritoriale, dar și militare. Însă, ea reușește să fie admisă în Comisia pentru instituirea Ligii Națiunilor unde reprezentant al României era C. Diamandy, în Comisia pentru responsabilitățile războiului (S. Rosenthal), în Comisia reparațiilor G. Danielopol și E. Neculce reprezentau statul român, regimul internațional al porturilor, al căilor navigabile și căilor ferate unde N. Mișu și N. Ștefănescu erau membri, în Comisia financiară unde era V. Antonescu, în cea economică unde E. Pangrati și E. Neculce au reprezentat România și în Comisia pentru aeronautică unde colonelul Toma Dumitrescu a reprezentat Regatul român. Așadar, România era reprezentată în opt comisii din 58. Iar la Conferință avea doi reprezentanți , pe când Belgia și Serbia aveau trei. Cu toate că România nu era reprezentată așa cum își dorea la Conferință, guvernul englez încercase încă din 1918 să arate interes față de problemele românilor, de exemplu în decembrie 1918 Ambasada Marii Britanii de la Paris înaintase Ministrului Afacerilor Străine al Franței o notă prin care se interesa de părerea pe care francezii o aveau față de reprezentarea României la Conferință. La puțin timp, Sir George Barclay afirma despre România că „va fi reprezentată la Congresul de Pace ca o aliată.” În ianuarie 1919 un delegat britanic îi mărturisește lui Ion I. C. Brătianu că „simpatia Marii Britanii față de România era la fel de mare cum fusese întotdeauna”, mai mult, afirmase că Marea Britanie nu denunțase Tratatul din 1916. Așadar, putem observa că din 1918 Anglia prin reprezentanții săi acordă interes situației României.

Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu urmărea să-i fie recunoscute pagubele de război, să creeze alianțe ce puteau contribui la menținerea integrității teritoriale și să obțină drepturi egale cu ale altor țări, eliminându-se diferențele dintre statele cu interese limitate și cele cu interese generale. De asemenea, delegația condusă de Ion I. C. Brătianu a urmărit și recunoașterea de la Marile Puteri a unirii provinciilor românești cu patria. Cu acest scop, acesta a prezentat la 1 februarie 1919 Conferinței de Pace un memoriu privind revendicările sale teritoriale care coincideau cu cele din 1918 realizate prin adunări plebiscitare. Delegația română cerea ca României să-i fie recunoscute granițele, să i se asigure libertate politică și administrativă, astfel încât să se poată dezvolta conștiința națională. În anul 1918 provinciile românești își manifestaseră dorința de unire cu România. Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia proclamă unirea cu România, iar la 27 martie/9 aprilie regele Ferdinand ratifică unirea. Unirea Basarabiei a fost posibilă datorită situației din Rusia, a instaurării la putere a bolșevicilor. În Bucovina, Congresul General hotărăște unirea la data de 15/28 noiembrie 1918, ratificarea fiind făcută de Ferdinand pe 18 decembrie 1918. Ultima provincie românească care decide unirea cu România este Transilvania. Aceasta își proclamă unirea la 18 noiembrie/1 decembrie când are loc Marea Adunare Națională, iar la 11/24 decembrie, regele Ferdinand a sancționat actul unirii.

O importanță deosebită au avut-o pentru România tratatele încheiate în această perioadă, anume Tratatul cu Germania, tratatul cu Austria de la Saint Germain, tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine, Tratatul de la Trianon cu Ungaria și Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 când se discută pentru prima dată problema Basarabiei.

La 28 iunie 1919 a fost semnat tratatul cu Germania. Acest tratat a anulat păcile de la Brest-Litovsk și București ce priveau România. Prin tratatul cu Austria se recunoștea desființarea monarhiei dualiste și a mișcărilor naționale care avusese loc în 1918. Astfel, Austria trebuia să recunoască alipirea Bucovinei la România, însă România trebuia să semneze un tratat privind drepturile minorităților. Marile Puteri aveau dreptul de a controla dacă aceste prevederi din tratat referitoare la minorități sunt respectate. Ion I.C. Brătianu respinge amestecul Marilor Puteri în politica internă românească deoarece afecta suveranitatea. Acesta afirmase că România acceptă să recunoască cele mai mari libertăți minorităților etnice și confesionale, dar că nu acceptă și stipulații ce i-ar limita suveranitatea. Deoarece acesta nu dorea să semneze acest tratat privind minoritățile din motivul expus mai sus, alege să demisioneze. Astfel se formează un guvern de tehnicieni condus de Alexandru Vaida-Voievod după alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Acesta decide ca România să semneze Tratatul cu Austria și tratatul privind minoritățile. Aceste tratate au fost semnate la 10 decembrie 1919 de către generalul Constantin Coandă. Tratatul cu Bulgaria a fost folosit de Marile Puteri și pentru a face presiuni asupra diplomației românești să accepte tratatul cu Austria și cel al minorităților. Privind granița celor două, Statele Unite au propus o graniță etnică, dar în cele din urmă rămâne granița stabilită la 10 august 1913. În urma Tratatului cu Ungaria România primea mare parte din Transilvania și Banatul oriental, dar din nefericire pentru români, granițele nu coincideau cu cele care îi fuseseră promise în 1916.

O însemnătate deosebită a avut-o tratatul minorităților ce a fost conceput de Wilson în vederea respectării indivizilor minoritari. Acest drept privind minoritățile nu a fost înscris în Pactul Societății Națiunilor. Dreptul la autodeterminare al popoarelor este înțeles ca un drept al națiunilor „opresate de a rupe legăturile ce le atașează unui sistem politic, pentru a și-l da pe acela ce le convine”.

În ceea ce privește Basarabiei, despre aceasta se discută pentru prima dată la 8 februarie 1919. Părerile privind Basarabia sunt împărțite, astfel că britanicul Eyre Crowe susține principiul etnic și național, pe când francezul Jules Laroche pune accent pe informațiile istorice arătând că Basarabia a fost smulsă României de către Rusia. Se decide unirea Basarabiei cu România, dar Lansig se opune chiar dacă cercetătorii din țara sa, din Statele Unite, îl aprobase. Lansig susține că nu se pot aduce modificări teritoriului rus fără ca un guvern al acestuia să fie de acord. Discuțiile sunt reluate în iulie când Rusia prin V. Maklakov s-a pronunțat împotriva unirii Basarabiei cu România. Ratificarea unirii Basarabiei cu Regatul român de către aliați a durat, probabil din cauză că S.U.A. nu doreau să participe la delimitarea granițelor Rusiei. Unirea provinciei cu statul român a fost susținută și de Marea Britanie încă de la început datorită relațiilor de prietenie dintre Alexandru Vaida-Voievod și David Lloyd George, dar Anglia semnează acest tratat după ce România semnează tratatul minorităților. Tratatul privind unirea a fost ratificat de România și Marea Britanie la 19 mai 1922, de către Franța la 11 mai 1924, de Italia la 7 martie 1927, Japonia nu ratifică unirea din dorința de a păstra relații cât mai bune cu Rusia, iar statul rus a protestat susținând că nu recunoaște tratatul. Prin Tratatul cu Basarabia părțile semnatare se angajau să recunoască și să respecte noua graniță. Prin articolul opt al acestui tratat, România se angaja să își asume responsabilitatea pentru felul în care Rusia a fost afectată de pierdere Basarabiei.

Așadar, României i-au fost recunoscute în cadrul Tratatelor rezultatul actelor plebiscitare. Dar unirea Basarabiei rămâne nerecunoscută de către Rusia, până la Conferința de la Genova din aprilie-mai 1922 când au fost îmbunătățite relațiile cu Rusia, iar unire a fost recunoscută de către aceasta. Revizionismul maghiar era din ce în ce mai puternic, organizându-se de către aceste minorități proteste menite să afecteze imaginea României pe plan internațional și care duc și la frământări interne. Regimul politic românesc din perioada interbelică s-a bazat pe egalitatea cetățenilor în fața legii indiferent de religie, etnie sau situație socială. Peste 70% din populația României Mari fiind de etnie românească. Dar minoritatea maghiară din Transilvania dorea să apeleze la principiul autodeterminării, dorința fiind susținută de Ungaria. Mai mult oameni politici, funcționari, intelectuali, și religioși maghiari au refuzat să depună jurământ de fidelitate regelui Ferdinand, o parte mai mică din minoritatea maghiară începea să se împace cu ideea unirii Transilvaniei la România. Alte minorități, precum cea germană au fost de acord cu respectarea dreptului la autodeterminare admițând unirea Transilvaniei la România.

Un loc important în cadrul discuțiilor îl reprezintă reparațiile de război, despăgubirile, apărarea Franței, dar și problema minorităților. De asemenea, se acordă o atenție deosebită resurselor petrolifere. Problema minorităților și a tranzitului s-a pus în același timp cu problema petrolului care se regăsea în țări precum România și Polonia. În momentul în care României i se cere să cedeze din terenurile petrolifere, delegația se opune pentru că petrolul ajuta la refacerea economiei. Mai mult, ziarul italian „Il Mesagero” spunea la 17 octombrie 1920 că motivul pentru care Brătianu a părăsit Conferința a fost dat de chestiunea petrolului. Un alt motiv al părăsirii Conferinței de către Brătianu a fost neînțelegerea în ceea ce privește reparațiile românești și prevedrile privind minoritățile. După plecarea lui Brătianu apar noi probleme printre care faptul că România devenise pasibilă de sancțiuni economice. Dar hotărârea lui Brătianu făcea parte dintr-o înțelegere cu diplomații români. În țară se știa că acesta se va retrage de la Conferință printr-o declarație protest urmată de demisia sa ca și prim-delegat, dar și ca șef de cabinet. Noul cabinet al lui Vaida-Voievod trebuia să își trimită și el reprezentanți la Paris, acesta trebuia să dea la rândul său o notă de protest, scopul era de a revendica la timp Banatul. Plecarea lui Brătianu creează agitație, iar României îi sunt trimise 12 ultimatumuri.

În cadrul discuțiilor de la Paris un loc aparte l-au ocupat resursele petrolifere și Dunărea. Marile Puteri doreau concesiuni petrolifere în România pe care Ion I. C. Brătianu nu era dispus să le accepte. Încă de la sosirea delegației române la Paris apar propuneri referitoare la terenurile petrolifere. La Dunăre, Marea Britanie, dar și Franța încerca să își mărească influența, în detrimentul României și al altor țări riverane care doreau libertate de navigație și un regim uniform pentru întregul fluviu. În ceea ce privește reparațiile, România nu a primit suma cuvenită. Problemele privind protecția minorităților decurg din faptul că Ion I. C. Brătianu nu dorea amestecul altor puteri în interiorul țării, iar România dorea egalitatea între state și respectarea problemelor interne prin neintervenție. Anglia, conform unui cotidian britanic din 29 august 1919, nu era de acord cu condițiile speciale pe care Conferința le trasa pentru protecția minorităților, exemplificând că „această atitudine nu are nimic comun cu chestiunea evreiască deoarece printr-o lege din decembrie 1918 evreii au primit toate privilegiile cetățeniei române. Evreii s-au bucurat totdeauna de libertate religioasă în România.” Dacă evreii s-au bucurat de drepturi, atunci și maghiarii se pot bucura de aceleași drepturi pe care România se angajase să le ofere, însă fără amestecul altor puteri în politica internă.

Spre deosebire de România, Marea Britanie participă la Conferința de Pace de la Paris în calitate de Mare Putere. Lucrările Conferinței au fost marcate de neînțelegerile dintre părți, imixtiunea în treburile interne ale unor țări, atitudine mai bună față de învinși decât față de hotărârile severe pentru celelalte țări învingătoare. Mai mult, neînțelegerile anglo-franceze sunt evidente, iar alături de alte divergențe au dus la încetinirea lucrărilor Conferinței. În plus, în urma războiului apar noi state, precum Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria; țări ce își realizează unitatea națională, precum România și Iugoslavia. Popoarele își cer dreptul la autodeterminare, independență, suveranitate; iar Wilson introduce în cele 14 puncte aceste deziderate. Cele 14 puncte sunt difuze, incomplete față de realitățile existente. Mai mult, chiar Marea Britanie este în contradicție cu principiul autodeterminării în condițiile problemelor cu Irlanda.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a avut un rol important în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, făcând parte din Consiliul celor patru și luând alături de celelalte puteri mari cele mai importante decizii. Ea reușește să obțină în urma războiului părți ale fostelor colonii germane și teritorii ce aparținuseră Turciei în Orientul Apropriat ajungând la aproximativ 35 milioane km pătrați, având peste 400 milioane de locuitori. Decizia de a se confisca coloniile Germaniei și de a fi împărțite între aliați, fără însă de a fi anexate, a fost luată în luna noiembrie a anului 1918. Drept urmare se instituie sistemul mandatelor, acestea erau de trei feluri, mandatele de tip A erau pentru statele ce aparținuseră Imperiului Otoman și care se puteau administra singure, mandatele de tip B erau pentru statele africane care nu se puteau administra, iar în mandatele de tip C intrau statele care aveau o populație scăzută și dispersată, mai exact teritoriile din sud-vestul Africii și insulele din Pacific, iar ele trebuiau administrate conform legii țării mandatare ca făcând parte din ea. Ca urmare a repartizării mandatelor, Marea Britanie a primit o parte din Togo și o parte din Camerun, părți din acestea fiind date și Franței, insula Nauru. De altfel, coloniile germane au fost împărțite de Marea Britanie și Franța încă din timpul războiului.

Poziția lui Lloyd George la Tratatele de Pace este greu de definit, el dorea să mărească supremația navală și Imperiul, dar se temea că Germania va fi umilită excesiv. Regatul Unit urmărea distrugerea flotei germane, iar în momentul în care e distrusă cea britanică deține supremația. Marea Britanie încearcă să păstreze legături strânse cu Statele Unite, scopul fiind de a implica pe aceasta în reconstrucția europeană, dar în același timp avea și ca scop menținerea prieteniei pentru că S.U.A. aveau flote destul de puternice, existând astfel posibilitatea unei eventuale curse a înarmărilor. Dar flota britanică rămâne mai mare până în 1930, chiar dacă a semnat Tratatul Naval de la Washington. Din aceste motive, Marea Britanie va susține Liga Națiunilor. Aceasta a fost proiectul gândit de Wilson pentru a răspunde noilor realități de după război. Wilson vedea în vechiul principiu al „echilibrului european” un motiv de generare a războaielor, iar la al 14 punct al declarației sale arată nevoia existenței unei asociații a națiunilor care să garanteze independența politică și integritatea teritorială a statelor. Față de acest proiect, Clemenceau nu s-a arătat a fi interesat, iar Lloyd George a ezitat, astfel că ideea a aparținut în întregime lui Woodrow Wilson. Franța, prin delegatul ei Leon Bourgeois, dorea ca Liga să aibă o armată internațională, dar Regatul Unit refuză ideea crezând că generalul Foch o va conduce, acesta fiind știut pentru atitudinea antigermană. Proiectul prezentat de Wilson a fost elaborat de către expertul american David Hunter Miller și de către expertul britanic Cecil Hurst. Acest pact a fost introdus în Tratatul de la Versailles, iar în momentul semnării tratatului a luat ființă. Membrii Ligii Națiunilor au fost semnatarii din anii 1919-1920, alte 13 state neutre și cei ce acceptau condițiile ce decurgeau din Pact. Așadar, britanicii au avut o influență mare în realizarea pactului Ligii Națiunilor. După retragerea Statelor Unite din problemele europene, Marea Britanie și Franța rămân cei mai importanți factori în stabilitatea Europei, însă între cele două state există contradicții, în special legate de tratamentul ce trebuia aplicat Germaniei. Problema autodeterminării popoarelor intra în contradicție cu concepția Marii Britanii, dovadă stând problema pe care a avut-o cu Irlanda ce voia separarea de Imperiu.

În înțelegerea relațiilor dintre România și Marea Britanie importantă este politica externă a fiecăreia, deoarece ea arată care erau interesele primordiale ale fiecăreia. Astfel, vom putea observa că în timp ce România depune eforturi pentru a se respecta tratatele de pace în vederea evitării revizionismului maghiar și rus, pentru Anglia importantă era economia națională. Aceasta avea interese în Europa, dar nu și în Estul acesteia, văzând această zonă ca fiind instabilă, din acest motiv preferă să nu încheie alianțe cu aceste state pentru a evita implicarea într-un conflict.

În ceea ce privește politica externă, România a urmărit să creeze alianțe antirevizioniste. În acest sens a încheiat o alianță defensivă cu Polonia în martie 1921, dar și una militară. Alianța defensivă avea drept scop, așa cum este specificat în articolul unu, ajutorul reciproc în caz de atac la frontierele orientale. Iar alianța militară specifica ce măsuri trebuiau luate în cazul în care una dintre părțile semnatare era agresată. Tot în vederea apărării de statele revizioniste, România a dorit și crearea unor alințe precum Mica Înțelegere care reunea Regatul sârbo-croato-slovenilor, Cehoslovacia și România. Crearea acestei alianțe a fost posibilă și datorită conjuncturii Conferinței de Pace unde aceste trei țări au fost incluse în categoria țărilor cu interese limitate, deși ele erau cele interesate în mod direct ca Imperiul Habsburgic să nu reapară. Exceptând crearea de alianțe, România a participat și la discuțiile de la Genova fiind printre primele țări ce a semnat Protocolul de la Genova, adoptat la 2 octombrie 1924, care prevedea ca arbitrajul, securitatea și dezarmarea să fie legate în mod indisolubil.

Deciziile luate de România pe plan extern au urmărit evitarea apariției Imperiului Habsburgic și de asemenea, a urmărit menținerea integrității teritoriale de un posibil revizionism maghiar sau rus. Maghiarii porniseră împotriva României o campanie de denigrare, în vederea obținerii teritoriilor românești. Campania de denigrare a românilor și acuzele la adresa acestora că nu respectau clauzele din Tratatul de la Trianon au avut ecou în Occident unde credibilitatea maghiarilor era mai mare, presa străină scriind despre acest subiect. În ceea ce privește Rusia, aceasta nu a dorit să recunoască unirea Basarabiei la România, considerând că acel teritoriu îi aparținea de drept. Important pentru România era să semneze un tratat cu Franța, considerându-se că în acest fel se poate păstra integritatea teritorială a Regatului României în fața unui posibil revizionism rus. Vecinii României, Ungaria, Bulgaria și Rusia Sovietică erau niște inamici ai acesteia. Guvernul rus încetase relațiile diplomatice cu România în 1918 printr-o notă trimisă la 13/26 ianuarie prin care anunța și că va păstra tezaurul român, deoarece în regat situația era una oligarhică. Bulgaria își dorea să încorporeze Caliacra și Durostorum, iar Ungaria să ia Transilvania în ciudat tratatelor semnate.

I.2. Politica internă a României

Un rol important în înțelegerea situației externe a României o are politica internă. Analiza acesteia ne permite să vedem problemele cu care se confrunta Regatul și care dirijau politica externă, deoarece aceasta urmărea să aducă o stabilitate la nivel intern. De exemplu, revizionismul maghiar și problemele pe care maghiari le provocau la nivel intern determină orientarea politicii externe a României care umărea ca tratatele să fie respectate, mai mult încerca să creeze noi alianțe pentru întărirea celor semnate anterior. Partidele politice dominante determină nu numai orientarea politicii interne, cât și a politicii externe, de aceea ni s-a părut importantă analizarea acestora în lucrarea de față. De asemenea, de o atenție aparte s-au bucurat problemele economice care au influențat politica românească în perioada interbelică.

După Primul Război Mondial în România pe lângă partidele existente și înainte de conflagrație se impun și partide politice noi ce proveneau din provinciile românești și care aparțineau românilor sau minorităților naționale sau care au apărut la sfârșitul războiului (de exemplu, Liga Poporului care îi aparținea lui Alexandru Averescu). De asemenea, apar organizații politice extremiste, de exemplu Partidul Comunist în 1921 sau Liga Apărării Național Creștine înființată de A.C. Cuza.

Pe lângă partidele istorice și cele apărute ca urmare a războiului, mai sunt și partidele ce aparțin minorităților naționale. Dintre partidele minorităților amintim Partidul Maghiar din România care a luat ființă în 1922. În programul acestui partid figurau și dreptul la autonomie teritorială sau cel puțin administrativă, libertate, egalitate, autonomia cultelor, învățământ în limba maternă, vot universal și secret.

Războiul afectează situația partidelor. În ceea ce privește Partidul Conservator avem la sfârșitul războiului două astfel de partide: Partidul Conservator și Partidul Conservator Naționalist. Primul partid amintit în dorința de a se mai putea menține în viața politică și-a schimbat denumirea în Partidul Conservator Progresist în decembrie 1918 când își anunță și noul program politic. Acest partid a fost cuprins de o criză din secolul al XIX-lea când se accelerează industrializarea și modernizarea. Partidul este practic scos din viața politică în 1922 când nu obține nici măcar un mandat în alegerile parlamentare. Alți factori ce contribuie la prăbușirea acestui partid sunt reforma agrară, reforma electorală. Celălalt partid conservator a luat naștere în 1916 prin fuzionarea Partidului Conservator Democrat a lui Take Ionescu cu gruparea lui Nicolae Filipescu. În 1919 își schimbă denumirea în Partidul Democrat, de asemenea și programul său politic era un democrat întrucât prevedea vot universal, reformă agrară, descentralizarea administrativă.

Spre deosebire de Partidul Conservator Progresist, Partidul Național Liberal a fost cel mai puternic, pozițiile sale întărindu-se după război. Viața politică românească în primii ani interbelici a fost dominată de liberalii lui Brătianu. Acest partid care se afla la putere dorea să aplice programul politic „prin noi înșine”, din acest motiv se afla în conflict cu celelalte partide. Programul liberalilor prevedea o refacere a economiei naționale prin propriile puteri, cu un ajutor mic de la capitalurile străine pentru ca acestea să nu acapareze economia României. Disputele duc la separarea liberalilor de restul clasei politice. Guvernul liberal condus de Brătianu nu dorea eliminarea capitalului străin, ci dorea să creeze o situație favorabilă întreprinderilor române. P.N.L., în perioada 1922-1927, reușește să pună în aplicare programul politic „prin noi înșine”, care se finalizează cu legea minelor. Încă din 1913, liberalul Vintilă Brătianu se proclamase pentru o politică economică prudentă. Principiile programului liberal au fost expuse încă din 1918-1919. Pe de altă parte, conservatorii promovau o politică a „porților deschise”, capitaliștii străini, de asemenea, erau pentru promovarea unei politici a porților deschise. Deși este cel mai puternic partid din primii ani interbelici, a avut și perioade mai dificile. După demisia guvernului Brătianu în 1919 ca urmare a refuzului de a semna tratatul minorităților, popularitatea liberalilor scade, astfel că la alegerile parlamentare din noiembrie 1919 obțin 103 mandate din 568 în Adunarea Deputaților, iar în alegerile din mai-iunie 1920 obține abia 16 mandate. Dar în noiembrie 1921 liberalii vin cu un nou program care le permite o ascensiune, printre altele ei prevedeau în noul program politic elaborarea unei Constituții, „vom da României întregite Constituția așteptată”, o limitare a capitalului străin, înlăturarea analfabetismului, egalitate de drepturi pentru toți cetățenii, programul lor afirmând: „vom asigura tuturor cetățenilor României Mari de orice rasă, limbă și confesiune ar fi ei, drepturile culturale și religioase care li se cuvin”. Astfel Partidul Liberal își recâștigă pozițiile, iar în ianuarie 1922 este constituit guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu.

Printre partidele apărute după război se remarcă partidul generalului Alexandru Averescu, Liga Poporului. Acest partid a avut succes datorită personalității lui Averescu, iar în urma fuziunilor din 1920 a devenit prima formațiune politică ce se întindea în România Mare. Acest partid a fuzionat cu Partidul Național Român, cu o parte din Partidul Țărănesc din Basarabia și cu o parte din partidul din Bucovina. Alegerile parlamentare din mai 1920 sunt câștigate de acest partid, de Partidul Poporului. Partidul Poporului rămâne fără susținători la puțin timp deoarece nu a realizat toate reformele pe care le propusese, dar a realizate unele esențiale precum reforma agrară. Pentru a câștiga simpatia regelui a propus ca încoronarea să aibă loc la Alba Iulia în toamna anului 1921, dar regele spune că nu sunt gata costumele necesare ceremonialului.

Așa cum am arătat mai sus, Partidul Liberal reușește să recâștige încrederea oamenilor. Acest partid se bucura și de încrederea regelui demonstrată prin faptul că în timpul guvernării liberale se încoronează, nu în timpul guvernării lui Alexandru Averescu. La 15 octombrie 1922 are loc încoronarea, sunt aduse unele ajustări coroanei de oțel purtate de Carol I prin introducerea însemnelor Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei. În timpul liberalilor este elaborată o nouă Constituție. În elaborarea Constituției cei care s-au impun au fost liberalii deoarece alegerile parlamentare din 1922 terminându-se cu o majoritate liberală. Partidele de opoziție doreau să câștige alegerile parlamentare pentru a elabora Constituția în funcție de propriile interese. Din acest motiv proiectul de Constituție propus de liberali nu avea acordul celorlalte partide. La 5 martie 1923 acest proiect ajunge în Adunarea Deputaților unde este întâmpinat de criticile opoziției. Exceptând criticile opoziției politice, discuțiile ce s-au purtat în jurul proiectului de Constituție erau referitoare la drepturile și libertățile cetățenești, la proprietate, la naționalizare, la emanciparea femeilor, la statul român reîntregit. Astfel, spre deosebire de Constituția anterioară de la 1866 aceasta nu se referea numai la români, ci și la minorități, subliniind ideea de egalitate indiferent de etnie, religie sau limbă. La 28 martie, Constituția este votată de regele Ferdinand. Noua Constituție a României menționa în primul articol că România era un stat național, unitar și indivizibil, iar în următorul articol se specifica că teritoriul românesc este inalienabil. Constituția garanta dreptul la proprietate, dreptul la învățământ, la libertatea presei, a conștiinței. Privind aspectele economice, în Constituție era stipulat faptul că zăcămintele miniere, asemeni altor bogății ale subsolului, se aflau în proprietatea statului. Apariția și dezvoltarea industriei impune și o intervenție a statului în economie. Este consacrată separarea puterilor în stat. Astfel că puterea legislativă era deținută de Parlamentul bicameral alcătuit din Senat și Adunarea Deputaților, puterea executivă era exercitată de Guvern în numele regelui, cea de-a treia putere era cea judecătorească care se pronunța în virtutea legii și se executa în numele regelui. Constituția preciza condițiile pe care un om trebuia să le îndeplinească pentru a face parte din Adunarea Deputaților era nevoie de cetățenie română, vârsta de minim 25 de ani. Membrii erau aleși de către cetățenii români majoritari prin vot universal, secret, egal pe baza reprezentării minorităților. Membrii Senatului erau moștenitorul tronului din momentul în care împlinea 18 ani, mitropoliții, episcopii Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice, pentru celelalte religii recunoscute de stat se alegea câte un reprezentant, mai făcea parte și președintele Academiei Române. Atât deputații, cât și senatorii aveau imunitate parlamentară. Cu privire la Guvern, membrii Casei Regale nu puteau fi miniștri, totuși regele era cel care-l propunea pe Ministrul Apărării Naționale în calitate sa de conducător al armatei. Atribuțiile regelui erau legate de numirea și revocarea miniștrilor, de sancționarea și promulgarea legilor, acesta bătea moneda, oferea distincții și grade militare. La baza Constituției se află un principiu britanic „regele domnește, dar nu guvernează”. Constituția adoptată în 1923 reflecta schimbările ce au avut loc în România după 1918, schimbări sociale, politice, economice, naționale.

O problemă importantă după 1918 a fost reprezentată de refacerea economică. De asemenea, se începe unificarea sistemului fiscal și o nouă reformă electorală. O nouă Constituție este adoptată în 1923. Într-o primă fază pentru a se satisface nevoile țăranilor s-a recurs la exproprierea marilor proprietari și împroprietărirea țăranilor din România reîntregită. Reforma agrară din România a dus la o reducere esențială a rolului marilor proprietari de pământ. Exproprierea a reprezentat 66% din suprafața deținută de moșieri care a fost dată țărănimii.

În vederea refacerii economiei naționale un rol important l-au jucat potențialul agricol și cel al bogățiilor subsolului. Așa cum am văzut mai sus, Constituția menționează că bogățiile subsolului reprezintă proprietatea statului. În vederea ajutorării economiei, programul liberalilor, „prin noi înșine”, presupunea limitarea afluenței capitalului străin în industria românească. Existau capitaluri străine, în special britanice, ce erau investite în România, în special în ramura petroliferă, dar statele ce aveau capital străin investit dorea să obțină și mai multe terenuri petrolifere. În acest scop, Partidul Liberal în timpul guvernării și prin Constituție încearcă să restrângă capitalurile străine pentru a proteja economia națională și a o ajuta să se dezvolte. Constituție prevedea și elaborarea unei legi a minelor. După promulgarea acesteia nu apare și legea minelor care era cerută de articolul al 19-lea din cauza lipsei resurselor și a timpului pe care-l cerea pentru a fi realizată. Petrolul se bucură de o atenție deosebită „din cauza situației geografice și privilegiate a României în Europa devine din acest punct de vedere un produs și mai invidiat”. Legea minelor a fost amânată și pentru că regele urma să viziteze anumite capitale ce aveau investite capitaluri în România, în industria petroliferă. Crezându-se că legea ar putea irita opinia internațională s-a crezut că este mai bine să fie amânată până la încheierea vizitelor suveranului român. Numai zvonurile despre un proiect al legii minelor au avut drept rezultat o reacție virulentă din partea presei internaționale, astfel ziarele din Anglia au fost dure la adresa acestui proiect încă de la început.

După votarea legii minelor se aștepta o reacție virulentă împotriva acesteia din partea cercurilor petrolifere influente. Legea minelor nu este pe placul societăților petrolifere străine ce au încercat să facă tot posibilul pentru a o înlătura. Dar statul român vedea altfel legea minelor, „În aceste condiții, statul nu mai poate lăsa petrolul liberei concurențe, ca pentru orice produs comercial obicinuit”, „noile prescripții ale Constituției, bogăția pe care statul o stăpânește, îi pot înlesni după cum vom vedea rolul ce îi revine pentru a înlătura greutățile viitoare, cât și pentru a asigura întregii industrii a petrolului îndrumarea ei normală în cadrul intereselor naționale de tot felul”.

Legea minelor are și un efect negativ asupra economiei românești, deoarece România nu reușește să obțină un împrumut. Se credea că refuzul oferirii unui împrumut va duce la abrogarea legii, mai mult, S.U.A. cereau României să-și plătească datoriile de război, ceea ce punea țară în dificultate financiară. Presiunile din exterior fac ca legea minelor din 1924 să fie modificată de guvernul lui Iuliu Maniu, iar în 1929 este desființat programul legat de subsolul minier ce fusese realizat de liberali în 1924.

În perioada interbelică politica românească se caracterizează prin stabilitatea guvernamentală, Partidul liberal fiind cel care domina scena politică după Primul Război Mondial. Sunt adoptate măsuri pentru unificarea sistemului la nivelul României Mari, sunt adoptate reforme diverse precum cea agrară și lărgirea pieței interne/naționalizare, reforma impozitelor directe și a impozitului global progresiv din 1921, unificare monetară, dar și bugetară. De asemenea, se începe unificarea sistemului fiscal și o nouă reformă electorală. Deși România, asemeni altor state antantiste, prezintă o nestabilitate a valutei, reușește să treacă peste aceste probleme prin legile adoptate ulterior. Această stare de depreciere a valutei afectase relațiile comerciale românești cu alte state. O nouă Constituție este adoptată în 1923. Aceasta garanta libertate și egalitate tuturor cetățenilor, iar prin stipularea unei legi a minelor încerca să protejeze capitalul românesc și să evite intrarea unui capital străin foarte mare la noi în țară.

I.2 Politica internă a Angliei

Politica internă a Marii Britanii este esențială în înțelegerea direcției politicii sale externe. Astfel, vom putea observa că după Primul Război Mondial, Marea Britanie își canalizează energia asupra situației interne și a rezolvării problemelor ce se ivise la nivel social. În ceea ce privește politica externă, era interesată de dominioanele sale și de mărirea acestora, își dorea refacerea economică a Germaniei cu care avusese înainte de război relații comerciale. Interesul acesteia în Estul Europei era scăzut deoarece considera că această zonă este instabilă și nu voia să fie implicată în alte probleme. Anglia avea obligații în această zonă, însă erau cele stipulate în tratatele de pace, evitând încheierea unor noi tratate și alianțe. Interesele pe care această țară le avea în est erau de natură economică.

Pe plan intern, Marea Britanie s-a confruntat cu o criză guvernamentală în 1923, Ministrul de Externe, Curzon își dă demisia în 1922 ca urmare a crizei Chanak. Criza din Chanak este o urmare a unui atac al turcilor în luna septembrie 1922 în zona britanică și francă din zona apropriată de orașul Canakkale. Drept măsură la mijlocul lunii septembrie, guvernul englez decide să mențină niște poziții defensive, nu să atace, dar mai târziu, profitându-se de lipsa lui Curzon, se emite de către unii miniștrii un act ce amenința Turcia cu războiul pe motiv că a încălcat Tratatul de la Sevres. Dar Curzon reușește să îl determine pe Poincare să tratateze un armistițiu cu turcii, deoarece francezii erau favorabil turcilor. Imaginea lui Lloyd George a avut de suferit deoarece opinia publică era defavorabilă unui nou război.

De asemenea, Regatul Unit se confruntă și cu o problemă datorată Irlandei. Concepția imperială a Marii Britanii se opunea ideii de autodeterminare a popoarelor. Alte probleme cu care se confruntă Marea Britanie sunt demobilizarea și minerii care cer naționalizarea. Aceste probleme vor fi expuse în cele ce urmează, ele arătând că Marea Britanie a fost mult mai preocupată de problemele ce o priveau în mod direct, nedorind alianțe ce îi puteau cauza probleme, precum unele cu statele din Estul Europei care aveau o situație instabilă. Mai ales România care se confrunta cu revizionimul maghiar și care nu mai avea relații diplomatice cu Rusia.

Primele săptămâni după război au fost unele de satisfacție și relaxare, ducând la propulsarea lui Lloyd George. La 11 noiembrie 1918 este semnat armistițiul, iar guvernul este demis, noile alegeri având loc cu 10 zile înainte de Crăciun. Coaliția lui Lloyd George formată în proporție de trei sferturi din conservatori a obținut 526 locuri, laboriștii au obținut 63 de locuri, iar liberalii lui Asquith au obținut abia 33 de locuri. Republicanii irlandezi au obținut 73 de locuri, dar au refuzat să le ocupe. Guvernul de coaliție din timpul războiului îi reunise pe laburiști, conservatori și liberali, dar acum numai conservatorii îi oferă ajutor lui Lloyd George. Laburiștii care-l susțineau pe Asquith au ca și program politic numai ținte sociale și economice, în contrast cu Lloyd George care promite pedepsirea dușmanilor, a germanilor, promite să obțină despăgubiri de război de la aceștia. Lloyd George a urmat aceeași linie ca în perioada războiului, astfel că și după încheierea războiului el continua să se întâlnească cu un număr restrâns de miniștrii. În perioada războiului, Lloyd George guvernase doar cu ajutorul unui Cabinet de război alcătuit din numai cinci membri.

Scena politică din Marea Britanie a fost dominată de coaliția guvernamentală condusă de Lloyd George până în octombrie 1922. Din noiembrie 1922 puterea este preluată de conservatorii conduși de prim-ministrul Bonar Law. Însă numai pentru un an, când îi înmânează mandatul lui Stanley Baldwin. Conservatorii se remarcă prin prisma deciziilor luate care priveau diverse măsuri protecționiste ce aveau menirea de a încuraja producția internă britanică. Laburiștii se refăceau după ce se despărțiseră, Arthur Henderson părăsise guvernul în 1917 și se ocupase de atunci de reunificarea aripii pacifiste conduse de Ramsay MacDonald și Philip Snowden cu restul grupării conduse de Henderson și J.R.Clynes. Un moment important pentru partidul laburist îl reprezentase anul 1918, când în februarie este adoptată o nouă Constituție de către aceștia prin care partidul se transforma din unul socialist într-unul naționalist. A fost o perioadă în care partidul laburist a fost privit ca o aripă a celui liberal. Noul program, Labour and the new social order, scris de către Fabian Sidney Webb, cuprindea printre altele socializarea industriei, planificarea producției și distribuției în beneficiul celor ce au lucrat fizic și intelectual. Din 1923 câștigă alegerile laburiștii, astfel vine la guvernare primul partid laburist din istoria Regatului Unit, condus de Ramsay MacDonald. În decursul unui an în care laburiștii s-au aflat la putere ei au luat unele decizii precum reducerea impozitelor indirecte sau creșterea ajutoarelor pentru bătrâni. Alegerile din 1924 marchează începutul guvernării conservatorilor care durează până în 1929, fiind condus de Stanley Baldwin.

Una dintre consecințele directe ale războiului cu care Marea Britanie s-a confruntat a fost tranzacția de la mobilizare la demobilizare. Cu câteva zile înainte de terminarea războiului este realizat un Comitet pentru demobilizare care avea drept scop coordonarea demobilizării. Anul critic de tranziție de la mobilizare la demobilizare fiind 1919. Numărul mare de șomeri cauzat de demobilizare a dus la greve importante în Glasgow. Secretarul de Stat pentru război, Winston Churchill, a trebuit să inverseze procesul demobilizării în ianuarie 1919 din cauza demonstrațiilor ce au avut loc în Londra. Integrarea acestor oameni în serviciul civil s-a datorat creșterii economice din 1919, de asemenea, femeile au trebuit să renunțe la posturi pentru a face loc bărbaților. În vara anului 1920 devenise clar că boom-ul nu va mai dura mult. Iar ultimii doi ani ai administrației lui Lloyd George au fost marcați de depresia economică. Această problemă economică a afectat și exporturile, politica monetară oficială. Dar consecințele sociale și economice după ce se încheie acea creștere sunt dezastruoase. Dacă între 1919-1920 nu au existat șomeri în Marea Britanie deoarece industria i-a absorbit destul de repede pe aceștia, din 1921-1922 vine și un colaps al prețurilor, iar numărul șomerilor crește destul de rapid. Economia britanică a avut de suferit și în urma investițiilor greșite, de exemplu se investește în domenii precum oțel, cărbune, textile, construcția navelor marine.

O altă problemă în politica internă britanică este cauzată de mineri. În ianuarie 1919 minerii au cerut ca orele lor de muncă să scadă de la opt la șase, cer, de asemenea, naționalizarea minelor. Guvernul răspunde prin crearea unei comisii regale care era alcătuită din trei membrii numiți de proprietarii de mine, de beligeranți și de mineri, iar trei teoreticieni socialiști numiți de guvern. Guvernul a încercat să concilieze problema minerilor. A avertizat că puterile statului vor fi folosite pentru a înlătura o grevă, dar, deși a amenințat, a pus la dispoziție o Comisie a Cărbunelui pentru a studia orele de lucru, precum și naționalizarea. Aceștia trebuiau să decidă cu privire la orele de muncă și la organizarea industriei, în luna iunie. Din acest motiv minerii preferă să aștepte deciziile comisiei și să nu mai facă grevă deocamdată. Se decide micșorarea numărului de ore și se spune că ar trebui ca minele să fie naționalizate, însă doar atât, nu se iau decizii în această privință.

Lloyd George a organizat la 27 februarie 1919 o Conferință națională despre industrie la care au participat angajați, sindicaliști, Whitley Councils. Discuțiile au durat câteva săptămâni. Această Conferință avea menirea de a evita niște probleme ulterioare. Sankey a recomandat ca statul să fie proprietarul minelor, dar cei șase reprezentanți ai minerilor doreau ca statul să fie stăpân și în același timp ca muncitorii să aibă control, cei trei proprietari de mine de cărbuni doreau să nu fie luată în seamă naționalizarea, iar cei doi reprezentanții ai industriei condamnau și ei industrializarea. Sir Arthur Duckham propune o soluție ce consta în organizarea minelor de cărbune în districte pe regiune, cu o reprezentare a minorității muncitorilor și cu o limită a profiturilor, dar naționalizarea a fost respinsă de Lloyd George la 18 august 1919. Dar a acceptat o parte din planul lui Sir Arthur Duckham. Dar Federația minerilor a respins planul lui Durkhaim, dar guvernul a spus că nu există un suport general pentru vreo schimbare. Minerii au continuat să ceară naționalizare, iar în urma unui alt refuz de-al lui Lloyd George în octombrie 1919 cu privire la naționalizarea minelor a fost reunit un Congres în decembrie care a trebuit să explice oamenilor cazul „Mines for the nation” în loc să facă o grevă, dar această campanie nu a făcut altceva decât să confirme lipsa sprijinului din partea publicului. În martie 1920, Federația Minerilor votează pentru o grevă generală care să forțeze naționalizarea, se ia decizia aceasta în urma unui vot, 524 000 au votat pentru, iar 346 000 împotriva acestei idei. Drept urmare, la 29 martie, guvernul promite să compenseze creșterea nivelului de trai. Lloyd George nu a pierdut din popularitate pentru că s-a opus naționalizării minelor sau pentru că a respins și alte propuneri.

Alegerile din decembrie 1918 deschid o nouă fază a problemei irlandeze. Astfel se ajunge la un război civil care se declanșează de Paște în anul 1920. Între 1799-1800 se dădea „Actul de Uniune” prin care Parlamentul de la Dublin se desființa, irlandezii primind locuri în Parlamentul londonez. Irlanda începe să se confrunte cu probleme datorate acaparării de terenuri de către britanici și scoțieni în defavoarea autohtonilor. În aproprierea Primului Război Mondial ajung la putere radicalii care reușesc să reformeze sistemul politic, astfel că în 1912 este introdusă legea prinvind autonomia politică a Irlandei care trebuia să aibă propriul Parlament și Guvern din 1914 cînd legea urma să fie aplicată. Dar intervine prima conflagrație mondială, iar situația Irlandei rămâne nedefinită.

La sfârșitul anului 1920 guvernul Irlandei a dat un act prin care se împărțea Irlanda, astfel Irlanda de Nord rămânea a Regatului, iar restul era Irlanda care aparținea rebelilor, fiecare având un Parlament, dar sudul nu respectă actul. Situația tensionată durează până în 1921 când este semnat un tratat ce prevedea existența unui stat irlandez liber, dar care nu include posesiunile coroanei britanice.

Cei 73 de republicani irlandezi nu și-au ocupat locuri și au constituit un ziar, aceștia încercau să-l determine pe Wilson să securizeze o zonă pentru acele națiuni abia apărute precum cehii sau iugoslavii, Wilson refuză, iar la următorul mandat irlandezii-americani nu-l mai susțin. După acest eșec de a securiza Irlanda independentă prin intermediul diplomației se ia decizia unei confruntări între armata republicană irlandeză și Jandarmeria britanică din Irlanda de Nord .

Cu privire la Irlanda, Marea Britanie spunea că un stat are dreptul de a se apăra pe sine de o minoritate ce îi disturbă pacea, cum spunea Lloyd George în decembrie 1919 „any attempt at the secession will be fought with the sameresolve as the Northern States of America put into the fight against the Southern States”. Ca răspuns vine afirmația lui Erskine Childers care spune că nu i-au acceptat niciodată pe britanici și că nu sunt obligați să o facă.

O altă problemă de-a Marii Britanii o reprezintă India. India britanică cuprindea coloniile administrate de britanici din 1858 până în 1947. Deși războiul nu are o legătură mare cu apărarea Indiei, ea a participat la război având o contribuție importantă. Dar spre sfârșitul războiului sentimentele antibritanice din India ajung la apogeu. Mișcarea naționalistă crescuse în timpul războiului, iar guvernul britanic începe să o ia în considerare. Astfel se va ajunge la o lege asupra guvernării Indiei dată în 1919 care stabilea că puterea legislativă în India Britanică era reprezentată de guvernatorul general, Consiliul de Stat (cuprindea 26 membrii numiți de guvernatorul general și 34 aleși) și Adunarea Legislativă. Această lege a fost respinsă de Congres, moderații au acceptat-o, dar o parte din Congres, aripa svarajist, nu a acceptat-o, deoarece ei doreau autonomia Indiei. La 18 februarie 1924, Adunarea legislativă Centrală cere o Conferință pentru realizarea unei Constituții a Indiei, iar guvernul numește un Comitet pentru studierea reformelor. Raportul întocmit arată că timpul în care existase o Constituție a fost prea scurt pentru a se putea demonstra dacă ea a eșuat.

Așadar, după Primul Război Mondial, Marea Britanie trece prin unele schimbări la nivel intern și extern. Regatul Unit ocupă un loc central la Conferința de Pace de la Paris. Relația ei cu țările din europene este mai mare față de perioada anterioară răzbiului. Deși are probleme cu India și Irlanda, relația dintre ea și dominioanele sale rămâne una destul de strânsă. De altfel, în urma victoriei obținute, Marea Britanie își mărește posesiunile. La nivel intern se remarcă schimbările politice importante cum ar fi instaurarea pentru prima dată în istoria Marii Britanii a primului guvern laburist la guvernare. De asemenea, greva minerilor care a avut loc în perioada următoare a războiului a zdruncinat viața internă politică.

Marea Britanie și România se confruntă cu diverse probleme în perioada imediat următoare războiului. Una dintre probleme fiind cea a minorităților. Deși principiul minorităților este inclus în tratate, Ion I. C. Brătianu nu acceptă ca o putere să intervină în politica națională, iar Marea Britanie nu dorea ca liniștea să îi fie perturbată de o minoritate, de minoritatea irlandeză. După război, ambele state urmăresc refacerea economică și întărirea puterii politice pe plan intern, dar și internațional.

În concluzie, Regatul Unit și România au fost afectate de Primul Război Mondial din punct de vedere politic și economic, situația internă a celor două țări schimbându-se în perioada interbelică. Conferința de Pace de la Paris a reprezentat un punct esențial în sistemul relațiilor internaționale și în orientarea politicii externe a celor două țări menționate. Conferința de Pace a fost marcată de neînțelegerile dintre Marea Britanie și Franța, de implicarea în treburile interne ale unor state și de tratamentul mai dur pe care țările aliate mai mici l-au avut comparativ cu statele învinse. Această implicare era de fapt o expresie a expansiunii economice și politice a celor ce manipulau Conferința. La această Conferință este consfințită apariția unor noi state precum Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria și a țărilor ce își realizează unitatea națională, așa cum este cazul României și Iugoslaviei. Reprezentanții acestor state au urmărit în cadrul discuțiilor dintre 1919-1920 recunoașterea noilor stări postbelice și respectarea suveranității și a independenței naționale.

Capitolul II

Relații economice

Acest capitol se concentrează asupra relațiilor economice dintre România și Marea Britanie. Relațiile economice ale statelor au fost marcate de consecințele Primului Război Mondial, „de dezechilibrul manifestat în producție, în sistemul valutar și de credit, din schimbarea unor rute comerciale și din modificarea locului diferitelor țări în diviziunea internațională a muncii.” Economia a avut un rol primordial după prima conflagrație mondială deoarece fiecare stat ce a fost afectat de război încerca să se refacă din punct de vedere financiar, interesele economice fiind urmărite în cadrul Conferinței de Pace de la Paris de fiecare stat. Alături de problema reparațiilor, problemele legate de datoriile de război și cele legate de despăgubirile de război domină discuțiile ce au avut loc la Paris în cadrul Conferinței, dar domină și celelalte discuții din cadrul Conferințelor ce au urmat. Problemele financiare au creat alte divergențe, la fel sistemul reparațiilor de război, cota de eliberare, contravaluarea bunurilor cedate, împărțirea statelor în state cu interese limitate și state cu interese generale. Aspectul financiar a primat în cadrul acestor discuții desfășurate între 1919-1924.

II.1. Problema economiei la Conferința de Pace

Conferința de Pace de la Paris a încercat să rezolve anumite probleme esențiale și să clarifice situația economică, datoriile de război, dar și despăgubirile de război. Aliații vin cu pretenții diverse asupra sumei reparațiilor, această sumă nefiind una clară de la început, preferând să se aștepte, ceea ce duce la înrăutățirea situației Germaniei considerată vinovată de război. Dar trei experți au propus suma de 120 miliarde mărci de aur, sumă din care Germania trebuia să achite 20 miliarde mărci de aur în 2 ani, în 1921, ceea ce nu se întâmplă, ea plătind doar o parte. Suma propusă de cei trei experți a fost modificat, Anglia dorind ca la această sumă să se adauge și pensiile militare. Așadar, încă de la începutul Conferinței de Pace putem observa că nu există o coordonare clară și o înțelegere în ceea ce privește suma pe care Germania trebuia să o plătească, deoarece Aliații doreau să obțină cât mai mult în vederea refacerii propriei economii. Problema plăților ce trebuiau efectuate de către Germania afecta într-o măsură Franța și circuitele economice antebelice, deoarece Germania nu putea plăti numai în bani ci și în bunuri, astfel că ea oferă Franței drept plată și cărbune care anterior era cumpărat de către francezi din Marea Britanie. Situația Germaniei era înrăutățită, din punct de vedere economic, de faptul că pierduse în favoarea Franței, Alsacia și Lorena.

În vederea stabilirii unei sume a reparațiilor a fost instituită o Comisie de reparații care încerca să evalueze pagubele suferite de fiecare țară. Conferința de Pace de la Paris nu reușește să rezolve problema reparațiilor. Conferința organizată în iulie 1920 de la Spa a reușit să fixeze procentele referitoare la despăgubirile pe care Aliații trebuiau să le primească, astfel, se decide ca Anglia să primească 22%, Franța 52%, 10% Italia, Belgia 8%, Grecia, România și Iugoslavia urmau să primească 6,5%, Japonia primea 0,75% și tot atât și Portugalia. Apoi au loc două Conferințe la Londra, una în martie 1921 când se decide aplicarea unor sancțiuni Germaniei prin ocuparea unor regiuni, anume Dusseldorf, Ruhrort, Duisburg. În aprilie se decidea amenințarea Germaniei prin ocuparea Ruhr-ului, dacă nu își achită datoriile. Amenințarea funcționase deoarece în 1921 Germania își achitase datoriile în mod corect și regular, respectând termenele impuse. Așadar, din cele spuse mai sus reiese că pe agenda Conferinței de Pace, a celei de la Spa și Londra un loc primordial îl ocupa Germania și datoriile pe care ea trebuia să le plătească aliaților. În cadrul acestor planuri nu s-au diminuat dificultățile dintre state, față de Germania se manifestase o politică de concesii, de sprijin; România ce era interesată de achitarea sumei corecte în raport cu cele suferite a obținut greu invitații la elaborarea acestor planuri.

Dar care era pretențiile României în ceea ce privește plata reparațiilor pe care Germania trebuia să i le achite? România cerea germanilor plata sumelor rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcute de administrația militară germană prin Banca Generală Română în valoare de 2 173 000 000 lei aur, cerea despăgubirea pentru punerea în aplicare anticipată a Tratatului de la București, de asemenea, cerea despăgubiri pentru distrugerea industriei petrolifere românești și pentru pagubele suferite din cauza aliaților germani, dar și daunele suferite de civili și de stat.

România încercase să obțină la Conferințele dintre 1919-1924 despăgubiri proporționale cu pagubele suferite. Dar Regatul român nu avea reprezentanți în Comisia reparațiilor care era importantă din punctul de vedere al analizării situației postbelice și al stabilirii plăților. România se confruntă cu probleme din cauza Aliaților ce nu îi recunosc suma despăgubirilor pe care ea o cerea. Încă din momentul Conferinței de Pace de la Paris, Ion. I.C. Brătianu realizează că problema despăgubirilor României era neclară, afirmând că a găsit „noi și monstruoase nesocotințe ale intereselor noastre, în special în chestiunea reparațiilor” și că „în orice caz, decepția va fi formidabilă.” Acesta se referea la decepția pe care România o va suferi când se va decide suma ce îi revenea.

Deși Comisia reparațiilor decisese că România trebuia să primească suma de 31 099 853 761 lei aur, Conferința de la Spa decide altceva, anume România primea drept despăgubire 1% din reparațiile germane și 10, 55% din cele orientale (venind din partea Austriei, Ungariei, Bulgariei, Turciei). Guvernul român nu a acceptat cota de 1%, înaintând memorii și declarații oficiale, cota s-a mărit în urma conferinței miniștrilor de finanțe de la Paris din 1925, această cotă a ajuns la 1,1%. Nicolae Titulescu și Ion Cantacuzino au semnat memoriul Conferinței de la Spa care cuprindea ideea că pagubele românești fuseseră efectuate de organisme speciale, de o comisie centrală, pagubele ajungând la suma de peste 31 miliarde de lei aur.

România se îndreaptă spre Marea Britanie, sperându-se în ajutorul acesteia. Astfel, la 11 decembrie 1922, Titulescu face un demers pe lângă ministrul de externe britanic. Îi cere ca România să fie repusă în drepturi și să poată participa la discuțiile despre reparații. Titulescu a reușit în urma discuțiilor cu Austen Chamberlain, ministrul finanțelor, să încheie o convenție româno-britanică prin care datoria de război a României era amânată și în 15 luni erau achitate bonurile de tezaur. Nicolae Titulescu a încercat să discute și cu Francois-Marshall, ministrul de finanțe de la Paris și i-a cerut un regim egal cu cel oferit de Marea Britanie, dar și un împrumut pentru acoperirea cuponului neplătit în Franța, ceea ce obține. Datoriile către S.U.A. și Belgia au fost tranșate într-un mod favorabil datorită lui N. Titulescu. Acesta a reușit să amâne și datoria de război către Anglia și Franța, să obțină recunoașterea petrolului incendiat, achitarea până în martie 1920 a bonurilor de tezaur fără protestare, asigurarea plății cupoanelor în Franța și Anglia și acoperirea pentru a face față dobânzilor tuturor bonurilor noastre de tezaur din 1921, ca și suma disponibilă pentru amortizarea a 10% din capital sau alte distincții Pe de altă parte și Marea Britanie avea datorii de război către S.U.A., dar sumele de bani pe care urma să l primească de la aliații pe care i-a ajutat în timpul războiului îi erau suficienți pentru a plăti datoriile către S.U.A.

Cererile românești nu au fost luate în seamă în 1923 și în 1924. În 1924 la Conferința interaliată de la Londra este adoptat Planul Dawes, numele provine de la bancherului american care a realizat un raport asupra resurselor financiare și economice ale Germaniei și care a realizat și un plan de plată. Despăgubirile germane ajung la 52 miliarde de mărci aur. Delegatului României, Nicolae Titulescu, i se dă un memoriu ce înfățișa pierderile de război ale României care obținea cca. 3% din suma revendicată.

Așadar, în urma acestor Conferințe care urmăreau rezolvarea plăților și datoriilor de război, România este neîndreptățită, cu toate că Marea Britanie îi oferise ajutor, dar ajutorul era condiționat de terenurile petrolifere românești, după cum vom vedea în continuare.

Trecerea în revistă a acestor Conferință este esențială deoarece ele reflectă maniera în care țările aliate mai mici au fost ascultate și îndreptățite. În urma studierii acestor Conferințe putem vedea că Marile Puteri nu au fost interesate de despăgubirea corectă a țărilor mici, precum România, ele fiind interesate de obținerea unui câștig mai mare în vederea refacerii cât mai rapide a propriilor societăți.

II.2. Schimburi comerciale anglo-române

Un loc primordial în această perioadă îl ocupă comerțul românesc și cel britanic deoarece ne ajută să vedem că deși Marea Britanie nu vrea să se angajeze în Estul Europei prin alianțe politice, din punct de vedere economic este prezentă în această zonă, având schimburi comerciale importante cu România. Dar interesul ei în Regatul român era dat de resursele petrolifere pe care le vom expune în cele ce urmează.

În ceea ce privește comerțul românesc, acesta a fost subordonat formulei „prin noi înșine”, formulă promovată de către liberali. Astfel, s-au luat măsuri pentru reducerea importurile considerate inutile, dar nu și în vederea proporției care stabilea micșorarea veniturilor vamale. De asemenea, s-a luat decizia formării unei comisii, pe lângă Ministerul Agriculturii, ce urma să reglementeze cumpărarea și vânzarea cerealelor, dar și de a impune taxe mari la exportul lor. Comerțul exterior era influențat și de acordurile comerciale încheiate de către România. Aceasta a încheiat convenții cu Cehoslovacia, Polonia și Turcia. Pentru a simplifica formalitățile vamale aderă la Convenția de la Geneva. Regatul român încheie acorduri provizorii cu Austria, Ungaria, Spania, în unele cazuri fiind aplicată clauza națiunii celei mai favorizate în condițiile în care denunțase tratatele antebelice. Printre tratatele denunțate de România se află și Tratatul comercial încheiat cu Marea Britanie în 1905, statul român impunând un nou tarif care a nemulțumit Marea Britanie. Clasa politică românească a încercat să arate că era o modalitate de a proteja industria națională. În cele din urmă a fost încheiat un tratat provizoriu de comerț bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate care a fost înregistrat la Liga Națiunilor în toamna anului 1923. România exporta în Marea Britanie în special cereale și petrol. În ceea ce privește importul Angliei în România, acesta nu ocupa locuri importante, dar după 1920 importurile britanice în Regat cresc considerabil, astfel că Marea Britanie ajunge să ocupe primul loc până în 1924, asemeni și exportul românesc în Anglia. Relațiile comerciale dintre România și Marea Britanie cresc în ciuda valutei române nesigure care era „cea mai scăzută și mai instabilă” dintre valutele țărilor antantiste.Relațiile cu Anglia pot fi explicate prin prisma intereselor economice britanice, deoarece chiar dacă România avea o valută scăzută, bogățiile naționale erau estimate la 153 miliarde lei aur. Mai mult, Marea Britanie acordă credite României pentru a cumpăra material de pe piața britanică, acest fapt denotă că se dorea atragerea României în vederea ocupării altor terenuri petrolifere.

Petrolul a fost cel care după Primul Război Mondial a cunoscut o creștere fără precedent. Astfel, după 1918, statele realizează importanța acestuia în refacerea economică și dezvoltarea economiei naționale. Deoarece petrolul a ocupat un loc important în relațiile româno-britanice am decis să îi rezervăm un loc parte în lucrare, dedicându-i un subcapitol.

II.3. Petrol

Acest subcapitol tratează importanța petrolului în relația dintre Marea Britanie și România din punct de vedere economic și politico-diplomatic în contextul refacerii economice după Al Doilea Război Mondial. Puterea petrolului este relevată la începutul secolului al XX-lea, iar după finalizarea Marelui Război, statele devin conștiente de influența sa pe scena economică internațională, motiv pentru care are loc o ciocnire de interese între marile trusturi petroliere internaționale în vederea obținerii rezervelor de țiței de pe mapamond. De asemenea, este tratată problema cauzată de legea minelor ce a fost elaborată de liberali și care este stipulată în Constituția din 1923. Această lege minieră duce la răcirea relațiilor dintre Marea Britanie și România. Anglia, văzându-și interesele economice amenințate direct de către această lege, încerca pe orice cale să împiedice punerea în vigoare a acestei legi, pe când clasa politică românească liberală vedea în aceasta o cale de refacere a economiei naționale, dar și de stopare a extinderii trusturilor străine în economie văzută ca o cale de acces în număr mai mare al românilor în industria petroliferă.

Pentru a înțelege mai bine importanța petrolului pentru cele două state, vom analiza situația economică a acestora după prima conflagrație mondială, precum și motivele creșterii importanței acordate țițeiului după 1918, dar și rezultatele legii minelor din 1924 dată de către guvernul liberal din România.

După 1918 România suferă schimbări importante atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. După război are loc Marea Unire ce a avut consecințe în plan teritorial și politico-economic. Astfel România își consolidează poziția în această zonă a Europei ca urmare a măririi teritoriale, fiind întrecută de Polonia și U.R.S.S. în sud-estul Europei. După 1918 România este preocupată de respectarea statu-quoului teritorial, de aceea se acordă atenție revizionismului ungar și tendințelor de expansiune italiene și austriece la Marea Neagră. Din acest motiv, ea se îndreaptă spre alianțe cu Marea Britanie și Franța, deoarece acestea aveau o poziție mai privilegiată în Societatea Națiunilor. Refacerea economiei reprezintă o prioritate pentru clasa politică românească, însă exista o dispută între partidele ce promovau doctrine diferite. Una dintre probleme era reprezentată de capitalul străin și ajutorul acestuia pentru refacerea economiei, iar apoi, dezvoltarea stării economice naționale. Astfel reapare vechea dispută dintre liberali și conservatori, partide care aveau doctrine diferite. Liberalii promovau politica „prin noi înșine”, iar conservatorii aveau politica „porților deschise”. Disputele duc la separarea liberalilor de restul clasei politice. Guvernul liberal condus de Brătianu nu dorea eliminarea capitalului străin, ci dorea să creeze o situație favorabilă întreprinderilor române. P.N.L., în perioada 1922-1927, reușește să pună în aplicare programul politic „prin noi înșine”, care se finalizează cu legea minelor. Încă din 1913, liberalul Vintilă Brătianu se proclamase pentru o politică economică prudentă. Principiile programului liberal au fost expuse încă din 1918-1919. Pe de altă parte, conservatorii promovau o politică a „porților deschise”, șeful grupării, Take Ionescu, era cel ce acceptase în 1900 și în 1905 concesionarea unor terenuri petrolifere trusturilor internaționale. Acesta se proclamase în favoarea capitalurilor străine în țară cu scopul refacerii economiei. Capitaliștii străini, asemenea conservatorilor români erau pentru promovarea unei politici a porților deschise.

Așadar, România a avut de suferit după război, fiind afectată din punct de vedere financiar, dar dispune de resurse miniere, precum petrolul, cărbunele, minereurile feroase și neferoase, ce pot ajuta la refacerea economică a țării, dar modul în care ele pot contribui este văzut, așa cum am arătat, în mod diferit de către liberali și de către conservatori. Pe de altă parte, și Marea Britanie a fost afectată de acest război. Astfel, locul ei pe scena internațională începe să fie ocupat de America, care părea să devină la acel moment cea mai mare putere economică a lumii. Mai mult, Marea Britanie avea datorii față de S.U.A., care fuseseră principalul furnizor al Antantei. Deși era o țară ce avea o politică liberală, Regatul Unit, în ceea ce privește economia, începe să practice protecționismul, astfel că între 1920-1921 și în anul 1925 adoptă legi cu caracter protecționist. Acest regim protecționist nu era aplicat și dominioanelor sale ce se bucurau de un regim vamal preferențial. Sistemul diferit aplicat acestora era datorat faptului că dominioanele asigurau desfacerea mărfurilor engleze, dar și aprovizionarea cu materii prime.

Relațiile financiare dintre România și Marea Britanie au avut de suferit în perioada războiului, însă în primii cinci ani postbelici se observă o revigorare a acestora. Dacă în perioada războiului, Anglia declara că locul României este alături de Antanta, iar la începutul lui 1919 i se transmitea lui Ion I. C. Brătianu că simpatia față de România nu a scăzut, asta nu însemna că Anglia dorea și asumarea unor responsabilități în Europa, însă era interesată de România datorită petrolului. Interesul economic al Angliei este redat de Lordul Palmerston care spunea despre Anglia că „nu are prieteni permanenți, ci numai interese permanente”. Așadar, „interesele economice jucau un rol important în politica britanică.”

Anglia a acordat mare atenție trusturilor Royal-Dutch-Shell-Transport-Co, o companie anglo-olandeză și Anglo Persian Oil Co. Ltd., companie britanică, în perioadă interbelică, așa cum o făcuse și în perioada antebelică. Extinderea acestor trusturi era văzută ca servind Imperiului Britanic din punct de vedere economic. Anglo Persian Oil Co. Ltd. a luat ființă în 1901 datorită societății engleze Burmah Oil Co. Această companie avea menirea de a exploata concesiunile obținute de australianul William Knox D’Arcy de la Șahul Persiei; aceste concesiuni fiind de 500 000 mile pătrate. Guvernul englez reușește să preia această companie datorită lordului Fisher și lui Winston Churchill, prin obținerea a 56% din acțiuni. Cele două companii aveau în 1910 posesiuni importante pe glob, fiind unele dintre cele mai influente.

Printre țările cu potențial petrolifer mare se număra și România. De aceea ea a reprezentat interes pentru marile companii internaționale încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Datorită producției sale de petrol, România era a doua de pe continentul european ca ordine și importanță, ocupa locurile 4-6 „cu o pondere a producției de 2,5-3,5% din totalul mondial”. Conform statisticilor internaționale, este prima țară producătoare de petrol în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Inițial, exploatarea petrolului din țară era destinată unei utilizări locale, precum rafinăriile primitive din 1840-1845 în Comănești-Moldova, iar apoi în zona Ploieștilor se va trece la sisteme mai moderne de distilare. Exploatarea se făcea din puțuri de adâncimi mici de 70-300 de metri. Cererea de produse distilate crește când apare motorul cu combustie internă. Motoarele stabile și automobilele se dezvoltă în același timp cu industria petrolului, de exemplu, de la 4 milioane de tone în 1880 se ajunge la 20 milioane de tone în 1901 și 58 milioane de tone în 1913. Primele reglementări scrise referitoare la petrol au apărut în secolul XIX, semn că în spațiul românesc nu se acorda atenție prea mare acestui produs în perioada anterioară. Pe măsura trecerii timpului se acordă o atenție mai mare petrolului, astfel se va ajunge în 1924 la legea minelor care se referă strict la acest domeniu, la fel ca și legile din 1929, 1937 care se numesc legi miniere, dar care se referă exclusiv la petrol.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, când apar capitalurile străine, datează și legile scrise despre sistemul minier. Trebuie menționat că până la apariția capitalurilor străine, țăranii erau cei care exploatau țițeiul, dar după 1860 este nevoie de un capital mai mare pentru exploatarea resurselor petrolifere, astfel apar diverse societăți străine în spațiul românesc. Capitalurile străine ajută la dezvoltarea acestei ramuri a economiei începând de la mijlocul secolului al XIX-lea și până în secolul al XX-lea. Prima societate cu capital străin din Muntenia este înființată în anul 1864 de către britanicul Jackson Brown și s-a numit Valachian Petroleum Co. Ltd . După această primă parte de pătrundere a capitalurilor străine în țară, apare în 1895 o lege a minelor ce avea drept scop îmbunătățirea industriei petrolifere românești. Astfel, prin această lege, terenurile statului erau concesionate pe o durată de 4 ani cu o redevență de 4% către stat din venitul net. Patru ani mai târziu, un regulament impune ca redevența să fie de 8-14% din producția brută. După apariția legii, capitalurile apar în spațiul românesc în două etape. Prima etapă este cea dintre 1895 și 1903, când investițiile nu sunt majore, dar apare Steaua Română, care avea la origine Societatea română pentru industrie și comerțul petrolului, care fusese creată cu puțini ani în urmă de un grup de români, ajutați de firma vieneză Offenheim und Singer. Steaua Română a fost creată datorită capitalului englez, maghiar și austriac. Modelul Stelei Române este urmat și de alte întreprinderi străine, astfel că până la 1903 aveam în spațiul românesc 2 firme austro-ungare, 6 olandeze, 4 britanice, 2 belgiene, 1 franceză și 12 românești. Cea de-a doua etapă a pătrunderii capitalurilor străine în țară este între 1903-1916 și se caracterizează prin capitaluri mult mai mari care au fost investite. În această perioadă este preluat controlul asupra Stelei Române de către Deutsche Bank, urmând modelul acesteia și alte trusturi internaționale, formând societăți puternice aici. De exemplu, în 1904, apare societatea Româno-Americană ce aparține trustului Standard Oil, între 1904-1905 apare Aquila franco-română și Colombia, ce aparțin de Rotschild, germanii, prin Disconto Gesellschaft aveau în România societatea Concordia, din 1907, iar trustul Royal Dutch-Shell are Astra Română din anul 1910.

Având în vedere mărirea influenței trusturilor internaționale și implicit a celor britanice, în România se încerca limitarea acestora prin legile din 1906 și 1909. Legea din 1906, ce i-a aparținut lui I. Lahovary, stabilea conservarea unei părți din terenurile petrolifere statului ca rezervă pentru viitor și stabilea evitarea monopolului terenurilor. Încerca să conserve pentru stat toate mijloacele de transport. Sub această lege nu s-au dat concesiuni. Legea din aprilie 1909 a lui A. Djuvara încerca să evite monopolizarea de către o singură persoană a terenurilor petrolifere și stabilea alcătuirea de rezerve din loturile menite a fi concesionate, de asemenea, încerca să stimuleze capitalul spre exploatarea petrolului.

După cum se observă din cele expuse mai sus, capitalul străin era cel care predomina industria petroliferă românească. Capitalul românesc începe să fie investit abia după război, astfel că din 1919 până în 1924 producția națională reprezenta 40% din cea totală, pe când înainte de război producția românească în industria petrolului reflecta abia 2% din cea a țării.

Dar până a se ajunge la stadiul în care România reușește să investească vizibil în industria petroliferă națională, această ramură economică suferă modificări în timpul Primului Război Mondial, iar apoi prezintă un real interes pentru învingătorii războiului în timpul Conferinței de Pace de la Paris. Germanii, în timpul ocupației asupra României au reușit să repună din 1917 în funcțiune sondele de țiței ce au fost distruse în 1916, ca urmare a hotărârii retragerii în Moldova și pentru a nu oferi resurse inamicului. De ocupația germană asupra teritoriului românesc profită și trusturile germane care asemeni forței militare urmărea să obțină o cantitate mare de combustibil pentru a putea continua războiul împotriva Antantei. Germanii au reușit să redeschidă Steaua Română, Standard și Vega. Dar războiul terminându-se cu înfrângerea Puterilor Centrale, germanii își pierd posesiunile petrolifere pe care le ocupaseră în România.

Astfel, se ajunge la Conferința de Pace de la Paris în cadrul căreia o temă importantă o reprezintă problemele economice. Francezii, englezii și americanii își arată la Conferință interesul pentru societățile petroliere inamice, cu atât mai mult, cu cât germanii și aliații lor nu au luat parte la aceste discuții. Dar nu numai România prezenta interes pentru Marile Puteri, deoarece acestea urmăreau să-și extindă pozițiile economice în diverse regiuni de pe glob. Lucrările Conferinței au fost marcate de disensiunile dintre țări, în special de neînțelegerile existente între Franța și Marea Britanie, precum și de discriminarea făcută prin împărțirea statelor în state cu interese limitate, anume țările mici și mijlocii ale Antantei și state cu interese generale, Marile Puteri învingătoare: Franța, Marea Britanie, S.U.A. Acest fapt a facilitat implicarea în treburile interne ale țărilor considerate ca având interese limitate. În cadrul Conferinței, interesele Marii Britanii și ale României erau diferite. În timp ce Marea Britanie urmărea să obțină avantaje economice și să-și mărească imperiul colonial, România urmărea să-i fie recunoscute pagubele de război, să creeze alianțe ce puteau contribui la menținerea integrității teritoriale și să obțină drepturi egale cu ale altor țări, eliminându-se diferențele dintre statele cu interese limitate și cele cu interese generale.

Conferințele de Pace au reprezentat un punct important pentru petrolul românesc, sugerându-se românilor o politică a porților deschise în ceea ce privește economia. De asemenea, un alt lucru important pentru români din cadrul Tratatului este că locul capitalului german și austro-ungar este preluat de cel anglo-olandez. Capitalul german devenise dominant în perioada antebelică datorită regelui Carol. După cum arată Emil Lengyel în articolul „Petrolul român și banii străini”, întreprinderile de sorginte americană și anglo-olandeză aveau superioritate în România antebelică, motiv pentru care regele Carol decide să includă în industria petrolului băncile germane Deutsche și Disconto Gesellschaft ce au fondat Steaua Română.

Imediat de la sosirea în Paris, delegația română primește diverse oferte referitoare la petrol. Marea Britanie face oferte cabinetului român în vederea unei cooperări în industria petrolului cu scopul refacerii economiei naționale. În lunile martie-aprilie ale anului 1919 are loc un acord anglo-francez, anterior acordului de la San Remo prin care cele două țări își stabileau o cooperare în zonele petrolifere precum cele din România, Asia Mică, coloniile britanice, protectoratele franceze, teritoriile ruse și Galiția. În cazul României, acordul prevedea ca englezii și francezii să acapareze posesiunile petrolifere ale inamicilor și să coopereze în cazul obținerii de posesiuni de la guvernul român, în orice caz, francezii și englezii își trasau propriile poziții conform principiului de fifty-fifty. Se poate lua în calcul un acord franco-britanico-român pentru petrol în urma discuțiilor de la Conferință, ținute în culise și în urma conversațiilor de la București. Acest acord s-a materializat în iulie 1919, dar o lună mai târziu acest acord este întrerupt din cauza Washingtonului, care considera că România trebuia să-și plătească datoriile către americani înainte de a-și lua astfel de angajamente. Statele Unite doreau să obțină concesiuni petrolifere în spațiul românesc și să înlăture posibilitatea unui acord anglo-franco-român, în cele din urmă reușind. Dar reprezentanții britanici la București primesc instrucțiuni să continue tratativele cu România începute la Paris pentru dezvoltarea industriei petrolifere. Se adaugă propunerea englezilor din 1920 în vederea înființării unei societăți cu un capital de un miliard de lei, aceștia dorind să acapareze alte teritorii petrolifere. Ca reacție la propunerea britanicilor din 1920 vine propunerea de alianță între un grup belgian și unul francez din 1922 ce avea drept scop obținerea de terenuri petrolifere din România în detrimentul Marii Britanii. Însă, aceste alianțe nu au avut efect deoarece capitalul englez devine dominant după război prin Royal Dutch, alături de capitalul american reprezentat de Standard Oil. Între 1919-1922 pătrunderea capitalului englez în industria petroliferă din România se realizează prin acapararea capitalului german, dar și prin subordonarea organizației Steaua română care era cea mai mare întreprindere. Contrar intereselor Marilor Puteri, clasa politică românească încearcă refacerea economiei naționale fără a ține cont de interesele străine. Astfel, una dintre probleme era reprezentată de capitalul străin și ajutorul acestuia pentru refacerea economiei, iar apoi dezvoltarea situației economice.

PNL, partidul de guvernare din acea perioadă, a încercat să restrângă capitalurile/monopolurile străine, nemulțumind Marile Puteri. Privitor la acțiunile acestui partid, Rattigan îi spunea într-o scrisoare lui Curzon să lase lucrurile cum sunt până la ieșirea de pe scenă a liberalilor. Adversarii formulei „prin noi înșine” erau de acord că în domeniul petrolului trebuie investit nu numai capital românesc. După promulgarea Constituției din 1923 nu apare și legea minelor care era cerută de articolul al 19-lea din cauza lipsei resurselor și a timpului pe care-l cerea pentru a fi realizată. Legea minelor a fost amânată și pentru că regele urma să viziteze anumite capitale ce aveau investite capitaluri în România, în industria petroliferă. Crezându-se că legea ar putea irita opinia internațională s-a crezut că este mai bine să fie amânată până la încheierea vizitelor suveranului român. Numai zvonurile despre un proiect al legii minelor a avut drept rezultat o reacție virulentă din partea presei internaționale, astfel ziarele din Anglia au fost dure la adresa acestui proiect încă de la început.

După votarea legii minelor se aștepta o reacție virulentă împotriva acesteia din partea cercurilor petrolifere influente. Legea minelor nu este pe placul societăților petrolifere străine ce au încercat să facă tot posibilul pentru a o înlătura. Această lege fiind văzută de către englezi ca o piedică în calea colaborării economice cu România. Toată presa engleză este defavorabilă legii minelor, de la presa cotidiană la presa periodică. „The economist” consideră că legea alungă capitalurile străine, dar și că permite ministerului de industrie să intervină în administrație. Ziarul redă discursul lui Shell referitor la legea minelor: „Dacă legea proiectată va intra în vigoare, e greu de văzut ce atracții va mai prezenta România pentru investițiunile capitalului străin”. Unul din articolele supărătoare din punctul de vedere al capitalurilor străine din legea minelor era articolul 33, care spunea că 2/3 dintre membrii Consiliului de administrație, dar și a Comitetului de direcțiune, precum și președintele să fie români. Liberalii spun că acest articol nu influența negativ demersul societăților, deoarece multe societăți cu capital străin au ca membri în Consiliu și în Comitet cetățeni români. Un alt punct nevralgic al legii minelor din punctul de vedere al capitalului străin era reprezentat de termenul de 10 ani pentru naționalizare, dar termenul nu era văzut de români ca aducând prejudicii capitalului străin. Chiar Titulescu îi spune primului-ministru britanic că România are o politică externă conservatoare, dar în politica internă încearcă să experimenteze anumite idei inovatoare, precum naționalizarea subsolului, etc. Legea minieră afectează economia, România nereușind să obțină un împrumut. Se credea că refuzul oferirii unui împrumut va duce la abrogarea legii, mai mult, S.U.A. cereau României să-și plătească datoriile de război, ceea ce punea țară în dificultate financiară.

După cum reiese din cele spuse anterior, presa occidentală și trusturile internaționale nu erau de acord cu legea minelor ce îngrădea accesul capitalului străin. Cu toate acestea, Marea Britanie, care dorea abrogarea legii, ducea o politică protecționistă în domeniul petrolului, vizându-se restricționarea accesului străinilor, dar și implicarea statului în politica petroliferă, de asemenea, se interzicea transferul de capital britanic la străini.

Dacă înainte de 1914 capitalurile străine dețineau cca. 94-96%, în perioada interbelică se întăresc unele instituții și organizații bancare naționale. După promulgarea Constituției din 1923, trusturile străine continuă să încerce acapararea unor noi terenuri petrolifere. Pe lângă opoziția trusturilor străine, alt aspect al legii minelor este că influențează negativ relațiile României cu alte state. Datorită intervenției trusturilor internaționale, în special a intervenției Royal-Dutch-Shell, legea minelor din 1924 este modificată de guvernul lui Iuliu Maniu, iar în 1929 este desființat programul legat de subsolul minier ce fusese realizat de liberali în 1924. Deși legea minelor este abolită în 1929, încurajase investițiile autohtone, iar rezultatele începuse să devină vizibile. Astfel, în 1925, 107 din 169 de întreprinderi aveau capital străin, capitalul român având 1,8% din producție. Capitalul românesc va crește la 8.8% în 1929, iar în aproprierea celui de-al doilea război mondial ajunge la 26,16%.

După cum putem observa din cele relatate mai sus, industria petroliferă joacă un rol important în relațiile internaționale, atât în Primul Război Mondial, cât și după acesta. În timpul Primului Război, germanii își consolidează puterea în România din punct de vedere economic, însă după ce sunt înfrânți, posesiunile lor petrolifere de pe teritoriul românesc sunt disputate de Marile Puteri învingătoare. Marile trusturi petrolifere internaționale au încercat să obțină cât mai multe terenuri, dar și concesiuni de la statul român. Din anul 1923 când se precizează în Constituția de la 1923 o lege a naționalizării subsolului minier, eforturile trusturilor internaționale, dar și al țările din care proveneau marile companii petrolifere, sunt îndreptate spre obținerea recunoașterii drepturilor câștigate. Regimul minier, aplicat din anul 1924, s-a confruntat cu opoziția puternică a trustului american, Standard Oil și cu opoziția trustului Dutch-Shell. Cele două refuzau să accepte naționalizarea înscrisă în legea de la 4 iulie 1924. Mai mult, acțiunile trusturilor străine duc la modificarea legii și în cele din urmă la desființarea acesteia. În vederea înlăturării definitive a legii din anul 1924, marile trusturi au dus campanii negative la adresa României și a legii minelor aplicată de către liberali până în 1929 când legea este înlăturată.

Așadar, relațiile României cu Marea Britanie au fost dictate de interesele economice pe care Anglia le avea datorită petrolului românesc. Românii realizează că Marea Britanie, ca și celelalte țări influente, încearcă acapararea petrolului și a terenurilor petrolifere românești pentru propriul folos și nu pentru ajutarea industriei românești. Acest fapt devine evident la San Remo, când Franța și Anglia s-au oferit să conlucreze în ceea ce privește interesele cetățenilor lor pe terenurile din România, iar S.U.A. cereau ca România să respecte politica de „open door”. Dar această tendință era vizibilă încă de la încheierea războiului, când Marea Britanie refuzase să își asume și alte angajamente în Europa, exceptându-le pe cele înscrise în Pactul Societății Națiunilor.

Capitolul III

Marea Britanie și revizionismul maghiar

Acest capitol tratează problema minorităților maghiare din România în contextul dezmembrării Imperiului Austro-Ungar după Primul Război Mondial și a unirii Transilvaniei cu Regatul român. De asemenea, am încercat să arătăm care a fost atitudinea Marii Britanii față de revizionismul maghiar și gradul de implicație în problema minorităților. În 1918 maghiarii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu România și au urmărit să obțină autonomia acesteia pentru a se crea în acest fel condiții favorabile unei uniri cu Ungaria. La această situație se ajunge după prima conflagrație mondială. După Primul Război Mondial, atât România, cât și Ungaria au trecut prin schimbări esențiale, provinciile românești istorice își proclamă dorința de unire cu România prin acte plebiscitare. După 1918 România este preocupată de respectarea statu-quoului teritorial, de aceea se acordă atenție revizionismului ungar și tendințelor de expansiune italiene și austriece la Marea Neagră. Din acest motiv, ea se îndreaptă spre alianțe cu Marea Britanie și Franța, deoarece acestea aveau o poziție mai privilegiată în Societatea Națiunilor. De asemenea, Unirea de la 1918, pe lângă mutațiile politice, a adus și unele schimbări la nivelul economiei. Ca urmare a schimbărilor survenite pe plan intern are loc în 1923 o schimbare a Constituției, este elaborată o nouă Constituție care surprindea schimbările statului român întregit. Această Constituție prevedea în articolul 5 „ românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”, iar articolul 9 prevedea că „toți străinii aflători pe pământul României se bucura de protecțiunea data de legi persoanelor și averilor in genere”, astfel, noua Constituție demonstra că România încerca să răspundă la nevoile tuturor celor ce locuiau pe teritoriul românesc, fără a se discredita minoritățile.

III.1. Problema maghiară la Conferința de Pace de la Paris

Sfârșitul Primului Război Mondial a dus la destrămarea Austro-Ungariei, acest fapt istoric a fost consemnat de Tratatul de la Trianon. Pentru Ungaria destrămarea Imperiului a fost percepută ca cea mai mare tragedie națională. Scopul ei în perioadă interbelică a fost de a obține revizuirea tratatele de pace pentru a recupera teritoriile, pentru a obține rectificarea tratatelor în favoarea sa, alege să apeleze la Marile Puteri.

Pentru a înțelege mai bine contextul în care se desfășoară revizionismul maghiar trebuie să facem o mică expunere a Tratatului minorităților și a Conferinței de Pace de la Paris. Astfel, după încheierea războiului și victoria Antantei are loc Conferința de Pace de la Paris care avea drept scop restabilirea ordinii și a liniștii internaționale, dar și crearea unor factori favorabili pentru evitarea unui alt război. De o atenție deosebită din partea Antantei în timpul războiului s-a bucurat dreptul naționalităților. De reținut este faptul că nu se putea vorbi despre principiul naționalităților dacă destrămarea Austro-Ungariei, Imperiului Otoman și Imperiului Rus nu ar fi fost posibilă. Sfârșitul războiului a enunțat triumful principiilor naționalităților.

Conferința de Pace de la Paris a fost deschisă la 18 ianuarie 1918 și a avut o însemnătate deosebită asupra desfășurării ulterioare a relațiilor dintre state, mai ales că discuțiile au debutat cu dorința lui Woodrow Wilson de a se crea o Ligă a Națiunilor. Din perspectiva președintelui S.U.A., Liga trebuia să ofere o poziție centrală Americii în noua ordine a lumii. Această organizație a beneficiat de o Adunare Generală, de un Consiliu și de un Secretariat. În Adunarea Generală fiecare țară avea trei reprezentanți, statele beneficiind de un singur vot, iar în Consiliu erau cinci membrii permanenți, dar S.U.A. se retrage și rămân patru membrii permanenți, existau și membrii nepermanenți care erau aleși, iar președintele consiliului era nominalizat prin rotație. Deși Consiliul reprezenta puterea executivă, în fapt avea un rol consultativ. Secretariatul avea cei mai mulți membrii, avea în jur de 600, însă numărul lor era în creștere. În anul 1921 apare o nouă instituție a Ligii, Curtea permanentă de Justiție Internațională. Liga era cea care trebuia să acorde protecție minorităților și să împiedice apariția unui nou război, în același timp era un for internațional și un aranjament de securitate colectivă. Principiul privind dreptul naționalităților a fost realizat de Wilson în așa fel încât persoanele minoritare din statele reîntregite sau abia apărute după război, să fie protejate. La 25 ianuarie se ia decizia ca Liga să facă parte din tratatele de pace. Membrii ligii au fost semnatarii tratatelor dintre 1919-1920. Statele membre ale ligii erau obligate prin articolul 10 să respecte integritatea teritorială și independența politică a statelor, principiul naționalităților aflându-se la baza Ligii Națiunilor. Sarcina protecției minorităților a căzut în responsabilitatea Comitetului pentru noile State și Minorități care a decis egalitate în ceea ce privește drepturile și nu a decis și acceptarea autonomiei. La Conferința de Pace, Experții britanici și americani erau conștienți că refacerea economică a noilor state din est, dar și apărarea lor era diferită de a statelor din vest. De aceea s-a decis ca Comisia Reparațiilor să trimită experți în țările estice fost inamice, precum Austria și Ungaria pentru a realiza planuri în vedere reconstrucției economice a acestora.

Liga a stabilit o practică juridico-politică pentru a analiza cererile minorităților. Petițiile erau analizate de un Secretar General ajutat de funționarii ce se ocupă de problemele minorităților. Ei stabileau ca petițiile cerute să îndeplinească cinci condiții, anume să se refere la protecția minorităților, să nu se refere la ruptura politică dintre minorități și statul suveran în care acestea trăiesc, petițiile să nu fie trimise de o sursă anonimă sau rău intenționată, să nu fie folosit un limbaj violent la adresa statelor în cauză și să conțină informații care nu au fost supuse procedurii ordinare.

Dinainte de Conferință, unele state, în special România, au manifestat îngrijorare față de monarhia Habsburgilor care dorea să revină pe tronul ungar. Scopul delegației române prezente la Conferință care era condusă de Ion I. C. Brătianu a fost de a se recunoaște unirea românilor și de asemenea, s-a dorit ca România să facă parte din comisiile și comitetele de lucru ale Conferinței de Pace. România reușește să fie admisă în câteva Comisii, dar nu și în cele care se ocupau de rezolvarea problemelor ce o priveau în mod direct precum Consiliul Suprem, comisiile pentru minorități, teritoriale, dar și militare. Regatul român privea Rusia sovietică și Ungaria ca pe niște amenințări. Dar „când se deschidea Conferința Păcii, Imperiul Austro-Ungar nu mai era decât o instituție aparținând trecutului. În locul său se instalase consilii provizorii reprezentând naționalitățile… cimentul artificial care unise elementele disparate ale Imperiului se sfărâmase, fidelitatea către împărat se zdruncinase și supremația germanilor și a maghiarilor se prăbușise. Triestul și Tirolul fuseseră ocupate de către italieni. La Praga se constituise noul guvernul cehoslovac. În Croația, iugoslavii luau puterea, preparau unirea lor cu Serbia, și, pe coastă, capturau flota austriacă. În Galiția, polonezii negociau cu noul guvern din Varșovia. În Transilvania, românii erau primiți ca eliberatori”. La 18 octombrie 1918, Vaida-Voievod care era deputat român transilvănean în Parlamentul ungar a proclamat în numele românilor că ei (Transilvania și Banat) nu mai recunosc autoritatea Parlamentului și guvernului ungar și că își iau soarta în propriile mâine. La puțin timp apare un decret lege pentru obținerea cetățeniei, la 30 decembrie 1918, care spunea că cei născuți în țară care nu au fost supușii unui alt stat pot dobândi cetățenia, la fel soțiile și copii lor minori. Văduvele și copii celor mobilizați de la 1913 puteau primi cetățenia. Nu puteau avea și dobândi cetățenia cei ce erau trădători, dezertori, criminali, care au lucrat împotriva statului român. La 1 decembrie este proclamată unirea, iar de la 1 ianuarie 1919 Transilvania este ocupată de trupele regale românești, dar și de voluntarii transilvăneni. La 16 iulie 1919 la Arad, apare declarația lui Iuliu Maniu care spunea că controlul minorităților atinge suveranitatea și că la Alba Iulia se dăduse naționalităților drepturi și libertăți politice, dar și religioase. Ungurii nu erau mulțumiți de situație, dorind să recupereze Transilvania, da nu puteau apela la țările vecine din cauza războiului ce avusese loc, însă încearcă să apeleze la Marea Britanie, Franța, Italia. Sunt realizate broșuri și reviste ce erau răspândite în aceste state și care spuneau că românii nu au drepturi istorice și etnice asupra Transilvaniei și că stăpânirea românească însemna distrugerea culturii și introducerea barbariei. Ei încearcă să se folosească de bisericile din aceste state, deoarece maghiarii din Transilvania erau greco-catolici, presbiterieni, unitari. Misiunile bisericilor protestante din Anglia și America deveneau ostile românilor din Transilvania în posturile de conducere.

Prin Conferința de Pace de Paris numărul celor ce trăiau sub ocupație străină în Europa centrală și de est a fost redus la jumătate. Deoarece minoritățile puteau constitui o adevărată amenințare, se ia decizia de către Conferință de a se realiza plebiscite, dar și măsuri de protecție a minorităților. Woodrow Wilson considera că autodeterminarea popoarelor reprezenta asigurarea că acestea vor trăi în statul pe care îl vor alege, concepția sa având la bază credința că omul „era bun de la natură și perfectibil și că, oferindu-i-se ocazia și instituțiile potrivite, voința colectivă umană devenea o forță absolută a binelui.” Sistemul de protecție al minorităților a fost propus de Wilson în cadrul Consiliului celor Patru la 1 mai 1919. La 31 mai 1919 se discută despre principiile ce vor fi luate privind minoritățile, dreptul la autodeterminare al popoarelor este înțeles ca un drept al națiunilor „opresate de a rupe legăturile ce le atașează unui sistem politic, pentru a și-l da pe acela ce le convine”.

Sistemul de protecție al minorităților a fost marcat de semnarea a două documente de la Tratatul de la Versailles la 28 iunie 1919, un document conținea pacea impusă Germaniei, iar un altul conținea referințe despre drepturile minorităților impuse Poloniei. Tratatele minorităților se refereau la protejarea intereselor grupurilor rasiale, lingvistice, etnice sau religioase. Obligațiile ce țineau de minorități se aflau în garanția Consiliului Ligii, iar membrii acestui Consiliu puteau atenționa încălcarea drepturilor naționalităților.

Ungaria a fost grav afectată de război, ea nefiind în stare să își asume obligațiile impuse la Conferința de Pace, starea ei financiară fiind foarte precară. Pentru a se putea evita ruina, statul maghiar trebuia să apeleze la Liga Națiunilor, britanicii arătându-se dispuși să îi ajute. Maghiarii apelează la Comisia Reparațiilor, așa cum au fost sfătuiți de britanici, acolo au invocat pericolul bolșevic, nu numai situația financiară deplorabilă, dar Comisia nu s-a lăsat convinsă, președintele Comisiei care era francez a avut votul final. Miniștrii britanici, cel de externe și cel din finanțe i-au sprijinit pe maghiari. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar se decide crearea unei confederații danubiene de natură economică. Împotriva oricărei uniuni era Italia care nu dorea sub nici o formă refacerea Imperiului, ajungând să amenințe că părăsește Conferința de Pace atunci când Marea Britanie a propus crearea unei uniuni vamale danubiene. Unii englezi erau pentru crearea unui astfel de uniuni, printre aceștia se numără locotenentul-colonel Thomas Montgomery-Cuninghame care dorea o cooperare între fostele teritorii ale Imperiul, promovând ideea în 1919 când era șeful misiunii navale britanice de la Viena. Acesta dorea o uniune economică danubiană care avea drept scop evitarea Anschluss-ului. Delegații unguri au încercat să convingă că Ungaria este centrul întregului bazin dunărean. Generalul britanic Jan Christian Smuts sprijină și el crearea unei federații danubiene, promițându-i lui Bela Kun că o să sprijine Ungaria pentru a ajunge la Conferința de Pace. Dar Forreign Office-ul prin Eyre Crowe afirma că un astfel de angajament nu era dorit. Lloyd George dorise să se implice în problemele din Ungaria și să o ajute deoarece nu dorea ca aceasta să ajungă ca și Rusia „Let us not act in the way we did in the case of Russia: one Russia is enough for us.”

III. 2. Problema româno-maghiară și imixtiunea britanică

Anglia a oferit suport Ungariei, a ajutat la refacerea economică a acesteia, în același timp sprijinind și problema minorităților din România. Astfel, din 1923 britanicii pun presiune pe statele din Mica Înțelegere pentru ca ele să renunțe la obiecțiile împotriva unui împrumut ungar. Mai mult, guvernatorul Băncii Angliei susținea că cehii și români nu vor obține împrumuturi de la Anglia dacă situația Ungariei nu se clarifică. Poziția britanică era explicată ca fiind în favoarea Europei de Est. Amenințările engleze au fost eficace deoarece Cehoslovacia trebuia să își ridice a doua tranșă dintr-un împrumut realizat în 1922. Mica Înțelegere acceptă că este necesar un credit pentru Ungaria. Liga a fost cea însărcinată cu realizarea unei reconstrucții economice a Ungariei. România prin Nicolae Titulescu renunță la pretențiile asupra Ungariei legate de evenimentele militarea dintre 1919-1920. Dar ea, Cehoslovacia și Iugoslavia cer să participe la controlul militar asupra Ungariei. Însă numai un delegat cehoslovac este acceptat în Comisia Interaliată de control din Ungaria, în calitate de reprezentant al țărilor limitrofe. Așadar, situația Ungariei în primii ani postbelici a fost gravă, ea confruntându-se cu probleme economice, dar și amputările teritoriale ce îi fuseseră impuse și cu care nu s-a împăcat, însă a avut parte de sprijinul britanic, dar și de cel american în reconstrucția economică, dar și în problema minorităților.

Așadar, putem observa că maghiarii au avut sprijinul britanicilor în ceea ce privește refacerea economică, Anglia fiind interesată de noi oportunități economice pe care estul european le putea oferi. Această idee rezultă din acțiunea din 1919 când lordul Inverforth care a ținut o întrunire unde a cerut controlul vaselor de pe Dunăre. Acesta este motivul pentru care un an mai târziu ei au cerut și sprijinul guvernului, doreau asigurări că Austriei și Ungariei le vor fi recunoscute de către Comisia Reparațiilor drepturile de a fi scutite de la taxe mai mari pentru vasele avute. Dar Marea Britanie a acordat ajutor și problemei minorităților maghiare. Revizionismul maghiar a fost susținut de Marea Britanie, da și de S.U.A., acest fapt datorându-se și bisericii protestante maghiare care a întreprins diverse activități în Occident cu privire la finalitatea revizionismului maghiar. Ungaria își dorea o Transilvanie autonomă care putea să se unească cu ea. Reprezentantul României Ion I. C. Brătianu nu acceptase să semneze tratatul privind protecția minorităților considerând că lezează drepturile țării. Marea Britanie și S.U.A. susțineau că pasivitatea României se datora unui sprijin venit de la o putere mai mare, anume Franța. Dar nu Clemenceau era cel care susținea România, ci militarii și diplomații francezi, în timp ce reprezentanții britanici și americani veniți în Regatul Român se plângeau că românii îi considera vinovați de ofensele suferite la Conferința de Pace. Brătianu continuă să respingă Tratatul minorităților, mai ales că acestea cuprindea anumite prevederi ce intrau în contradicție cu suveranitatea statului român, de exemplu se prevedea că Marile Puteri vor decide în privința minorităților, iar evreii primeau un statut diferit de cel al altor minorități. Mai mult, prevederile păreau mai mult impuse României. Drept urmare demisionează în octombrie 1919, locul său fiind luat de către Alexandru Vaida-Voievod. Tratatul privind minoritățile semnat de Al. Vaida Voievod în 1919 obliga România să acorde drepturi, libertăți politice, economice, religioase, culturale locuitorilor ce aveau altă naționalitate, dar care erau de multă vreme pe teritoriul românesc. În urma Tratatului din 4 iunie 1920 cu Ungaria România primea mare parte din Transilvania și Banatul oriental, dar din nefericire pentru români, granițele nu coincideau cu cele care i-au fost promise în 1916. Ungaria nu a fost mulțumită de deciziile adoptate, dorind să recupereze teritoriile românești. Aceasta credea că poate să recupereze teritoriile pierdute apelând la Marile Puteri și folosindu-se de tratatul privind minoritățile naționale. Altă problemă ce duce la o tensionate a relațiilor româno-britanice a fost reprezentată de armata română prezentă la Budapesta. În martie 1919 se instalase guvernul lui Bela Kun, iar Brătianu spune că România poate apăra Europa de comunism. Dar România este învinuită de situația din Ungaria, David Lloyd George și Woodrow Wilson spun că Ungaria a ajuns în această stare din cauza acțiunilor României. Însă Clark susține că acțiunile României au fost determinate de Ungaria care nu a respectat amistițiul de la Belgrad. Ca urmare a regimului comunist a lui Bela Kun și a atacului acestuia asupra Cehoslovaciei și a trupelor române din Transilvania, armata română reacționează și reușește să intre în Budapesta la 4 august 1919, cucerind capitala, iar guvernul Kun își dă demisia. Armata română părăsește Budapesta abia în noiembrie, iar în februarie 1920 părăsește Ungaria la insistențele Puterilor Antantei. După perioada tulbure a lui Bela Kun este ales un guvern contrarevoluționar care a restaurat Constituția monarhică și care a pregătit întoarcerea Habsburgilor. De teama unui reviriment al Ungariei, i-a naștere Mica Antantă. Aceasta s-a format în urma unui tratat de alianță militară dintre cehi și iugoslavi, la care a aderat și România, dar fără a îl semna. Această alianță a reacționat împotriva restabilirii Habsburgilor pe tronul Ungariei. Au fost două încercări de restabilire a monarhiei, ambele eșuând, dar cea de-a doua a dus și la pregătirea armatelor trupelor militare din Cehoslovacia și Iugoslavia care nu doreau o uniune austro-ungară ce ar fi dus la crearea unui confederații dunărene incompatibilă cu drepturile lor. Se pare că cele două mișcări de revenire a Habsburgilor pe tron au fost sprijinite de către noul guvern francez condus de Briand. Dar după aceste momente, Franța își schimbă schimbă atitudinea, încetează să mai sprijine Ungaria și se aproprie de Mica Antantă.

Minoritățile magiare din Regatul român s-au folosit de motive religioase pentru a recupera Transilvania, erau nemuțumite cu drepturile oferite, cerând mai multe, înaintau petiții Marilor Puteri, acuzau statul român că nu îngrijea școlile minoritare, sabotau statul român prin acțiuni de spionaj. Cu toate acestea, singura Mare Putere care a sprijinit România într-o oarecare măsură a fost Franța, Marea Britanie și S.U.A. fiind influențate de maghiari. Așadar, minoritățile maghiare din România se plângeau de faptul că sunt opresate religios și politic, cereau românilor drepturi egale cu aceștia. Regimul politic român interbelic prevedea libertatea cetățenilor și egalitatea lor în fața legii indiferent de etnie, religie sau clasa socială. Deși se confrunta cu probleme pe plan intern, precum integrarea provinciilor din punct de vedere administrativ, România se afla printre țările care aveau recunoașterea teritorială în schimbul protecției populației minoritare, așa cum i se impusese și Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului Sârbilor, Croaților și slovenilor. Minorităților li s-a oferit egalitate și libertatea, acest fapt reieșind din programele partidelor politice care prevedeau și referiri la populațiile minoritare. De exemplu, Partidul Național Liberal susținea ca problema minorităților să se rezolve în interiorul țării, respingându-se ideea autonomiei maghiarilor și germanilor, dar repingeau și drepturile colective. Partidul Național Țărănesc era mai favorabil minorităților, susținând ca fiecare popor să se administreze în limba sa maternă, să fie reprezentat în Parlament și guvern.

Dar maghiarii din România nu s-au mulțumit cu ceea ce li se oferea și nu au recunoscut unirea dorind autodeterminarea națională. Mai mult, la 22 decembrie 1918 se realizase o adunare la Cluj la care au participat în jur de 40 000 de persoane ce s-au proclamat pentru integritatea statului maghiar, această reunine venind ca răspuns la Adunarea de la Alba Iulia unde se proclamase la 1 decembrie unirea Transilvaniei cu România. Liderii politici, religioși, dar și intelectualii maghiari au întreprins încă din acel moment acțiuni antiromânești. Maghiarii nu au fost de acord cu ideea unirii și cu atât mai puțin cu ideea de a fi minoritate etnică, din moment ce ei au avut statutul de națiune dominantă, astfel se poate explica refuzul lor și rezistența de a participa la viața politică din România reîntregită. Dar până la semnarea Tratatului de la Trianon la 4 iunie 1920, s-a participat șa viața politică prin intermediul unui partid, Partidul Democrat al Mghiarilor din Transilvania, creat în septembrie 1919.

La începutul anului 1923 au loc atacuri maghiare la granița cu România, trimișii români în Anglia, Italia, Franța (N. Titulescu, V. Antonescu, Alexandru Emanoil Lahovary). Marile Puteri cer guvernului ungar să înceteze ostilitățile și mai înființează o Comisie militară formată din reprezentanții Angliei, Franței, Italiei ce trebuiau să analizeze și să ancheteze problemele semnalate. Finalitatea evenimentelor nu este precizată. În 1923 petițiile maghiare depuse Consiliului celor Trei, Marea Britanie și Franța fiind principalele puteri ale Ligii, părerile lor au fost influențate de curentele de opinie ce dominau în propriile țări, dar și de demersurile diplomaților de la București și Budapesta, Franța este mai favorabilă României, spre deosebire de Marea Britanie care este mult mai critică și care sprijină într-o măsură revizionismul maghiar. Sprijinul britanic provenea în special din rândul protestanților care în 1919 au întreprins o anchetă în Transilvania, inspectând școlilor minorităților și ascultând numai părerile persoanelor din comunitățile de minoritari, în special maghiari și mai puțin români. Observațiile au fost înaintate Ligii Națiunilor cerându-se luarea unor măsuri împotriva abuzurilor comise de români, dar cererile sunt ignorate, până în 1922, crezându-se că intervenția într-un stat care abia se unifica nu era benefică.

Un alt mijloc de-al maghiarilor a fost reprezentat de înaintarea petițiilor Marilor Puteri în care vedeau un sprijin pentru neratificarea Tratatului de la Trianon. Petițiile maghiare au fost numeroase începând chiar din toamna anului 1919 când se denunțau persecuțiile întreprinse de români. Dar acest capitol se încheie în decembrie 1919 când România semnează tratatul privind minoritățile. În perioada dinainte de semnarea tratatului de la Trianon, misiunile protestante ale maghiarilor sunt mult mai numeroase în S.U.A., ia ființă o Alianță Generală Presbiteriană în Scoția care cerea o conferință internațională ecleziastă care să rezolve problemele minorităților. Marea Britanie prin Comitetul Executiv al Uniunii Britanice a Asociațiilor pentru Societatea Națiunilor dorea să creeze o Comisie permanentă pentru minorități. După semnarea Tratatului de la Trianon, maghiarii continuă cu plângerile sperând că vor putea determina revizuirea tratatelor din punct de vedere teritorial. În 1921 pe lângă plângeri și petiții se află și un memoriu al „Societății pentru apărarea minorităților din Transilvania”. Un moment important care schimbă raportul de implicare în problemele interne ale Regatului României este dat de 20 august 1920 când statul român ratifică tratatul minorităților, astfel că din acel moment memoriile minorităților din Transilvania puteau determina implicarea Consiliului Ligii. Din 1922 plângerile maghiarilor sunt mult mai dese, cauzate și de expulzarea funcționarilor, chestiunea optanților, dar din 1923 exproprietăririle din Transilvania ajung să constituie o problemă internațională, în special din cauza acțiunilor maghiarilor, britanicilor și italienilor. Dar problemele s-au discutat în 1923 la Consiliul Ligii Națiunilor. Reforma agrară duce la crearea problemei optanților, aproximativ 260 din marii proprietari au optat pentru cetățenia maghiară, au fost expropriați conform legii agrare. Reforma agrară a reprezentată și ea un punct nevralgic în relațiile dintre români și minorități. Cu toate că în Transilvania nu sunt împroprietăriți numai românii, ci și maghiarii, ce-i care au avut de suferit de pe urma împroprietăririi au fost membrii aristocrației maghiare care și-au pierdut terenurile agricole. Dar românii arată că unii maghiari au rămas cu pământuri mai multe decât permitea legea și că și-au arătat recunoștința față de guvernul Brătianu prin scrisori. Au fost înaintate memorii ale maghiarilor la 31 decembrie 1920, 25 februarie 1921, 28 aprilie 1921 care spuneau că reforma agrară din Transilvania diferea de cea din vechiul regat, semn al discriminării minorităților. Cei ce au lipsit în perioada 1918-1921 au fost deposedați de pământ din cauza absenței. Memoriile au fost înaintate Ministrului ungar de externe, dar și Ligii Națiunilor. Răspunsul ce a urmat, dat de autoritățile române subliniază că nici un tratat nu obligă statul să supună hotărârile luate în plan intern aprobării vreunei instanțe externe. Absenteiștii din decembrie 1923 se adresează unei instanțe, Tribunalului Arbitral Mixt Româno-Maghiar în vederea recuperării proprietăților, situația se calmează din 1924 deoarece Ungaria urmărea să obțină un împrumut pentru refacerea economică a țării, problemele reluându-se în 1925. Partidul Maghiar din România și guvernul maghiar de la Budapesta au urmărit prin acestea să demonstreze că România nu respectă drepturile minorităților și Tratatul de la Trianon. Pentru a menține sub control integrarea minorităților se constituie în interiorul Ministerului de interne Subsecretariatul de Stat. Unii lideri ai minorităților doreau mai multe drepturi decât cetățenii români, ceea ce duce la o reacție negativă din partea autorităților române.

Maghiarii acuzau sistemul românesc că nu întreține școlile etnice. Școală văzută ca un instrument de uniformizare a învățământului și limbii române, ministrul instrucției, Constantin Angelescu, își propusese să uniformizeze învățământul până la începutul noului an școlar, 1919-1920. Mai mult, românii nu erau de acord cu școlile confesionale ce depindeau de unele autorități religioase din afara țării noastre, crezând că scopul lor era de a se opune guvernării românești. Dar s-a încercat ca în aceste școli să se predea româna, istoria și geografia românilor, elevii de o confesiune să se înscrie la școli de altă confesiune. Presa minorităților: din 657 ziare și 524 reviste, în 1922, în România se tipărea 181 ziare și 75 reviste în limba minorităților (144 în maghiară, 71 în germană, 17 în rusă, 6 în ebraică, 5 în bulgară), în 1914, românii aveau în Transilvania 44 de publicații în română chiar dacă erau 3 milioane la număr .

Revizionismul maghiar s-a manifestat și prin activitățile de spionaj în regatul român, prin nerespectarea principiilor militare înscrise în Tratatul de la Trianon, deoarece articolul 103 prevedea suprimarea serviciului militar. Revizionismul se desfășura pe teritoriul românesc, maghiar, dar și în alte țări precum Marea Britanie. Revizionismul nu se manifestă numai în Europa ci și în America de Nord. Propaganda în Occident avea drept scop de a arătă că Ungaria este indispensabilă echilibrului Europei Centrale. Din 1922 propaganda maghiară devină mai dură, în special după încoronarea lui Ferdinand și a Mariei la Alba Iulia în octombrie. Acțiunile românești împotriva revizionismului rămân fără ecou, în acest sens putem menționa protestul din aprilie 1921 a ministrului român de la Budapesta care cerea ca presa maghiară să nu mai fie dură la adresa românilor și să nu îi mai acuze de violență, răspunsul primit de la ministrul afacerilor externe a fost că el sau guvernul nu exercită putere asupra presei. Propaganda realizată de maghiari nu se limita numai la clasa politică românească, ci și la biserica ortodoxă. Protestele diplomatice ale românilor nu au avut succes, iar contrapropaganda nu a avut succes ca revizionismul maghiar. Dar clasa politică pentru a preveni alte probleme a acordat o atenție deosebită graniței cu Ungaria, totul fiind verificat în cel mai mic detaliu. O atenție deosebită se acordau și filmelor și cărților care veneau dinspre Ungaria, nu doar mărfurilor.

În concluzie, putem spune că pentru România, Ungaria reprezenta un pericol datorită revizionismului său. Instabilitatea aceasta determină România să încheie alianțe cu statele vecine și să se îndrepte spre Franța și Marea Britanie care îi puteau asigura integritatea teritorială. Dar Ungaria se bucura de mai mult sprijin din partea marilor puteri. În aprilie 1921 are loc aproprierea dintre România și Cehoslovacia, ajungându-se la semnarea unui tratat bilateral împotriva unui inamic comun: Ungaria. România încheie o alianță și cu Regatul sârbo-croaților-slovenilor în luna iunie a aceluiași an. Prin această alianță cele două părți se angajau să își ofere reciproc ajutor în cazul unui atac maghiar sau bulgar. Marea Britanie susținea revizionismul maghiar și datorită afinităților dintre bisericile protestante. Lloyd George, așa cum am arătat, dorise să se implice în problemele din Ungaria și să o ajute deoarece nu dorea ca aceasta să ajungă ca și Rusia „Let us not act in the way we did in the case of Russia: one Russia is enough for us.” Generalul Smuts a plecat la Paris în aprilie 1919 pentru a negocia în cazul crizei din centrul Europei.. Generalul Smuts trebuia să arate la Conferință și să explice motivele pe care guvernul ungar le-a avut pentru a stabili o zonă neutră cu România, dar a urmărit să facă și ajustări de graniță în zona neutră. În februarie, în lipsa celor 4 Mari, Comitetul Conferinței ia decizia de a se stabili o zonă neutră între România și Ungaria Astfel, putem observa că pe parcursul primilor ani interbelici, Anglia susține politica maghiară, mai mult susține refacerea sa economică, depunând eforturi în acest sens, Ungaria devenind un motiv al distanțării românilor de Marea Britanie.

Capitolul IV

Dunărea și Strâmtorile în relațiile româno-britanice

Acest subcapitol tratează problema Dunării și a Strâmtorilor în sistemul relațiilor internaționale. Acest fluviu a avut o mare însemnătate economică și politică începând din perioada modernă. În timpul primei conflagrații modiale, Dunărea a reprezentat un punct important în cadrul Păcii Preliminare de la Buftea, dar și la Pacea de la București în urma căreia România trebuia să pună la dispoziția Puterilor Centrale o cale spre Marea Neagră, dar să asigure și acces la porturile românești germanilor și austro-ungarilor. După înfrângerea Germaniei, Marile Puteri învingătoare au încercat să se impună la Dunăre. Scopul României, după 1918, a fost de a evita implicarea altor puteri, de exemplu a Franței și a Marii Britanii pe porțiunea ei de Dunăre și de asemenea, de a se respecta drepturile riveranilor. Un semn al importanței Dunării în sistemul relațiilor internaționale este dat de Tratatul de la Versailles care cuprinde două articole ce fac referire exclusiv la statul fluviului, mai exact articolele 346 și 353 pe care le vom prezenta în cele ce urmează. După 1918, România se află în contradicție cu Marea Britanie și Franța care doreau o poziție mai mare și mai consolidată la Dunăre, ele obținând acest lucru prin intermediul Comisiei Europene a Dunării.

IV. 1. Navigația pe Dunăre și interesele Angliei

Dunărea era importantă pentru influența economică și politică din zonă, de aceea diplomația românească a încercat să obțină independența economică, libertatea navigației pe Dunăre și internaționalizarea Strâmtorilor. Dar Anglia, precum și Franța doreau să-și asigure supremația în detrimentul statelor riverane. Ele își asigură poziții centrale la Dunăre prin internaționalizarea fluviului, prezentând această măsură ca o posibilitate de facilitare a legăturilor comerciale.

Importanța Dunării a dus la realizarea unei reglementări privind navigabilitatea. Primul statut al navigabilității pe Dunăre a fost realizat în 1856 la Congresul de la Paris. În cadrul acestui Congres s-a luat decizia înființării unei Comisii europene a Dunării care avea un rol tehnic, aceasta trebuia să asigure o mai bună navigabilitate. Competențele ei se limitau la zona Brăila-Sulina.

În timpul Primului Război Mondial, Dunărea a fost vizată de Puterile Centrale datorită importanței sale geografice și economice. Astfel, la Pacea Preliminară de la Buftea de la 5 martie 1918, acestea cereau României să ofere o rută spre Marea Neagră și spre Constanța. Prin Pacea de la București, Puterile Centrale își arată interesul față de sistemul de navigație fluvial, dar și față de România. Prin această Pace era menținută în continuare Comisia Dunării care devenea Comisia gurilor Dunării, având aceleași atribuții, exceptând competența ei ce era limitată la statele riverane până la Brăila. De asemenea, guvernul român trebuia să asigure și accesul la porturile românești, ceea ce nu a afectat anumite porturi pentru că deja au fost acordate concesiuni acelor puteri. Această pace de la București nu a fost ratificată, iar condițiile impuse de Puterile Centrale prin Pacea Preliminară și prin Pacea de la București au luat sfârșit în momentul contraofensivei aliaților care duce și la eliberarea Belgradului. În momentul armistițiului de la 11 noiembrie 1918 se impune un regim nou pentru sistemul fluvial dunărean.

Astfel, la câteva luni de la armistițiu, în primăvara anului 1919, aliații înființează o Comisie ad-hoc ce a fost alcătuită din reprezentanții Marii Britanii, Franței și Statelor Unite. Comisia decide ca Dunărea să fie împărțită în două sectoare, sectorul englez și cel francez. Primul sector era de la Porțile de Fier în jos, iar cel de-al doilea de la Porțile de Fier în sus. Statele riverane erau cele ce trebuiau să alimenteze cu combustibil vasele. Această ipostază nu era în conformitatea cu dorințele României care dorea libertate de navigație și drepturile pe care le avea înainte de război. Astfel, la 26 iulie este trimis un memoriu Consiliului Suprem Aliat prin care românii revendicau drepturile antebelice asupra porțiunii de Dunăre ce le aparținea, precum și libertatea de navigație.

Comisia Europeană a Dunării permitea prezența în această zonă a Dunării a unor Mari Puteri, a Marii Britanii, precum și a Franței. Războiul produsese o dezagregare la nivelul Comisiei Europene a Dunării îndepărtând-o de la scopul pentru care a fost creată: lucrările tehnice. Anglia și alte state neriverane spuneau că asigurau interesele generale prin prezența lor în Comisie, însă își urmăreau propriile interese în vederea obținerii hegemoniei la Dunăre. Mai mult, Regatul Unit prin generalul Mance se proclamă pentru extinderea autorității Comisiei până la Brăila, dar România nu admite așa ceva. Ca urmare a refuzului, Mance acceptă ca atribuțiile Comisiei să fie până la Galați. Cu ocazia Conferinței de Pace, chestiunea Dunării a trecut prin mai multe faze care uneori au fost contradictorii între ele. Singura bază, anume respectarea statutului din Tratatul din 1856, a fost ignorată. Sediul în loc să fie la Galați este pus la Paris de către Consiliul Suprem. România nu a luat parte la ședințele ce vorbeau de mutarea sediului. Delegații Consiliului Superm au mai decis sporirea taxelor de 7 ori, iar plata va fi în lire sterline ceea ce face ca plata după cursului leului să fie mai urcată. Taxele împiedica comerțul românesc pe Dunăre, iar Anglia încearcă să facă din Pesta, centrul activității comerciale economice pe Dunăre. Ceea ce contravenea intereselor României. Tratatul de Pace de la Paris dedică două articole fluviului dunărean, articolele 346 și 353. Tratatul de la Versailles enunță: „principiul egalității de tratament în ceea ce privește navigația, precum și față de resortisanții și bunurile oricărui stat indiferent de pavilion”, taxele percepute fiind pentru acoperirea cheltuielile referitoare la menținerea navigației în condiții bune. În ianuarie 1920 când este ratificat Tratatul de la Versailles de către germani se prevede desființarea Comisiei Interaliate a Dunării și a Comisiei Militare, iar Comisia Internațională a Dunării le-a luat locul.

Articolul 346 repune în funcțiune statuquo-ul fixat prin Tratatul de la Londra din 1883 care spunea că atribuțiile Comisiei se întind până la Brăila. De asemenea, Comisia Dunării își redobândea atribuțiile anterioare. Se stabilește că acolo unde se termină competența Comisiei Europene a Dunării începe activitatea unei alte Comisii, anume competențele Comisiei Internaționale alcătuită din reprezentanți ai statelor riverane, germanii aveau câte doi reprezentanți, dar exista și un reprezentant neriveran.

În ceea ce privește Marea Britanie, aceasta încerca să-și mărească importanța și flota la Dunăre prin intermediul Comisiei Towbridge. Numele Comisiei provine de la amiralul britanic ce o prezida. Ziarul L' independence Roumanie spunea la 13 februarie 1920 că amiralul Towbridge se erija „în stăpân absolut al navigației pe Dunăre”. Comisia Towbridge se străduia să devină dintr-o comisie a militarilor aliați o comisie civilă. Astfel, în timpul lucrărilor Comisiei Europene din octombrie 1919, au fost depuse eforturi în acest sens.

În cadrul lucrărilor din luna octombrie 1919 de la Paris se reunesc reprezentanții Angliei, Franței, Italiei. Aceștia decid mărirea unor taxe ce lovesc în comerțul român, cu atât mai mult cu cât taxele trebuiau plătite în franci francezi după cursul de la bursa din Londra. O altă decizie luată este cea referitoare la expulzarea unor membrii la cererea aliaților, de exemplu căpitanul portului Sulina, de origine austriacă, este înlocuit de un român. Motivul pentru care a fost expulzat era legat de ocupația sa de spionaj în favoarea Puterilor Centrale.

Comisia Towbridge își schimbă sediul de la Belgrad la Budapesta pentru a-și schimba caracterul și a fi o comisie civilă, nu una militară. Această comisie exercita controlul la sus de Porțile de Fier, exploata vasele capturate sau cele cedate Austro-Ungariei. Comisia aceasta invită România să-și trimită un delegat la discuții, iar România trimite un delegat, dar cu scopul de a recupera vasele capturate. Comisia Towbridge nu repartizează vasele, așa cum doreau diplomații români, ea fiind mai preocupată în a își legaliza situația de comisie internațională.

Îmtre 29 noiembrie și 2 decembrie 1919 această Comisie Towbridge se reunește la Belgrad, pe vasul „Sofia” și discută despre trecerea de la starea de război la cea civilă. Comisie se transforma peste noapte dintr-una militară în una civilă. Această nouă comisie civilă, Towbridge, se ocupă în lipsa delegatului român de regimul navigației de la Porțile de Fier. România decide să nu trimită delegați. În lipsa unor reprezentanți români, se decide sporirea taxelor de navigație în acest sector, dar și în porturile românești de la Dunăre. Aceste taxe loveau comerțul român cu cereale, petrol, cherestrea, fructe, mărfuri finite. România refuzase să participe la lucrările de pe vasul „Sofia”. A doua întrunire are loc la Budapesta, unde delegatul României protestează împotriva deciziilor luate la Belgrad în absența vreunui delegat român.

Marea Britanie încearcă să-și sporească influența la Dunăre și prin intermediul Tratatelor de Pace ce au urmat după cel de la Versailles, nu doar prin intermediul Comisiei Towbridge.

Conferința internațională a încercat să stabilească un regim juridic pentru Fluviul dunărean, iar lucrările ei au loc între 2 august și 16 noiembrie 1920, iar apoi între 5 aprilie și 21 iulie 1921, moment în care se redactează un statut definitiv privind regimul dunărean. Lucrările Conferinței durează câteva luni din cauza divergențelor Marilor Puteri cu riverani. „E evident că accentuarea caracterului internațional a vechiului Danubian implică o micșorare a suveranității națiunilor riverane, dar până la ce punct se poate admite această restricțiune și care va fi formula ce va împăca interesul nostru cu interesele franceze, engleze, italiene.” Până atunci singura instituție internațională privind navigația pe Dunăre era Comisia Europeană Dunăreană de la Sulina. Tratatul din 1856 prevedea o comisie riverană a Dunării. Din acel moment era vorba de crearea unui regim care să răspundă nevoilor aliaților din punct de vedere comercial. Marea Britanie încearcă să își sporească influența la Dunăre prin mijloace diverse, de exemplu ziarul Adevărul relata că Times a anunțat că urmează să se formeze o mare societate britanică „compusă din companiile maritime și financiare de primul ordin, în vedera exploatării navigațiunii dunărene. Președintele noii societăți este Sir Frederic Ewil, prezident al societății anonime Furness Withy and C-ie.”

Conferința internațională la Paris de la 2 august 1920 a vrut să stabilească statutul Dunării, iar lucrările ei au fost prelungite până la 23 iulie 1921 când reprezentanții României, Angliei, Franței, Italiei, Greciei, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, Cehoslovacia au încheiat o convenția ce stabilea statutul Dunării. Convenția Dunării a intrat în vigoare la 1 octombrie 1922, după ce a fost ratificată de toți semnatarii. La conferință au participat și Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria ce sunt state riverane. Statele neriverane sunt mai multe față de cele riverane. Uniunea Sovietică nu a fost invitată la Conferință. La această Conferință participă și statele inamice, Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria în calitate de riverane. Cu toate acestea, statele neriverane au avut o pondere mai mare, astfel, Marea Britanie, Franța, Italia au fost la Conferință alături de Grecia și Belgia. Grecia a fost invitată pentru că avea interese la comerciale la Dunăre, iar Belgia a fost invitată în calitate de stat dezinteresat în ceea ce privea chestiunile dunărene.

Acesta este momentul în care este prezentat un proiect francez referitor la statutul Dunării care în data de 5 a fost analizat de către delegatul român, Toma Stelian. Acesta a demonstrat că un proiect anterior realizat după război de către o comisie de experți privind studiul libertății comunicațiilor și tranzitului chiar a încercat să găsească o soluție pentru împăcarea intereselor riveranilor cu interesele generale, spre deosebire de cel francez. Proiectul francez presupunea crearea a trei comisii, una trebuia să se ocupe numai de porțiunea Porților de Fier. România nu acceptă acest regim deoarece consideră că este nevoie de o singură comisie unică pentru Dunăre, pentru că la Porțile de Fier s-ar crea o situație inadmisibilă pentru interesele românești, consolidându-se regimul unguresc. Dună rea trebuie să aibă un regim corespunzător intereselor sale.

Celelalte două Comisii erau cele ce existau deja. Comisia Europeană a Dunării sau Dunărea maritimă rămânea intangibilă, iar Comisia internațională sau Dunărea fluvială trebuia să aibă atribuții mai mari față de prima, afectând chiar suveranitatea riveranilor. Delegatul român cere amânarea dezbaterilor, fiind susținut de delegatul iugoslav și de cel cehoslovac, iar cel delegatul britanic și delegatul belgian nu se pot opune amânării dat fiind faptul că s-a invocat atingerea suveranității riveranilor prin proiectul francez. Proiectul francez nu era acceptabil pentru România și din cauză că Ungaria ar fi trebuit să aibă o implicație sporită. România credea că această implicație îi va fi afecta suveranitatea.

Așadar, proiectul francez acordă o atenție deosebită Porților de Fier, vrând crearea unei comisii speciale pentru acest sector care împărțea Dunărea românească în 2 secțiuni, din acțiunea riveranilor și consolidează situația creată la Orșova de comisia interaliată britanică a lui Towbridge. Această comisie a căutat sub pretextul internaționalizării să concentreze tot personalul unguresc pe teritoriul românesc. În acest sens se pare că Marea Britanie sprijinea mai degrabă Ungaria și nu România care îi fusese aliată în timpul Războiului Mondial.

Dezbaterile se reiau la 1 septembrie 1920. Conferința internațională de la Paris reia discuțiile cu privire la regimul Dunării. România susține ca și în 1881, la Conferința de la Londra, aceleași puncte de vedere: libertatea pavilioanelor, supraveghere pentru îndeplinirea lor, iar România să aplice regulamentele pe porțiunea ei. Conferința este momentul în care delegația română prezintă propriul proiect ce trebuia să îmbine drepturile și interesele riveranilor cu ale neriveranilor în ceea ce privește navigația pe Dunăre. Proiectul român menționa în primul rând libertatea de navigație care mai fusese stipulată și în alte proiecte, dar nu și respectată. În ceea ce privește cabotajul, transporturile de pasageri și mărfuri indigene între porturile ce aparțineau aceluiași stat, acestea erau rezervate statului național. Iar un stat riveran putea acorda drept unei companii străine de a realiza cabotajul în apele sale. Conform proiectului român din Comisia internațională a Dunării urma să facă parte România, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, Austria, Cehoslovacia, Wurttemberg, Bavaria, în calitate de state riverane, dar și câte un delegat francez, britanic, italian și belgian. Scopul României era de a elimina o Comisie, mai exact pe cea Europeană, pentru a rămâne una singură. Această Comisie internațională trebuia să vegheze libertatea de navigație și egalitatea, dar și să elaboreze regulamente de navigație uniforme. Sediul, în concepția tratatului român, trebuia să fie la Galați. Anumite aspecte din proiectul român au fost criticate, de exemplu delegația bulgară spunea că nu se poate realiza o navigație liberă din cauza diferențelor dintre state. Delegația ungară spunea despre cabotaj că nimeni nu poate cere drept de navigație pe teritoriul unui stat, dar că un curs de apă care atingea două teritorii distincte devenea internațional.

Delegatul Greciei profită de ocazie pentru a pleda în vederea admiterii țării sale în Comisia Europeană sub pretextul că intrarea Greciei în Comisie era în conformitate cu interesele statelor membre, dar și cu a statelor ce aspirau să fie admise în Comisie. Pentru Grecia, Comisia europeană reprezenta o entitate economică. Aceasta spune că țara sa este prezentă cu 23.5% din traficul dunărean, fiind întrecută de Marea Britanie. În cele din urmă Grecia este acceptată în Comisia Europeană. Și alte state au cerut admiterea în Comisia Europeană, dar Marea Britanie, Franța și Italia nu au dorit acest lucru, însă au spus că pe viitor se vor admite noi membrii, dae ele nu erau interesate ca alte state să fie membre.

România dorea ca în Comisia internațională să fie admise Belgia și Grecia, dar Marea Britanie susținea că această Comisie are un caracter provizoriu dat de Conferința de Pace care nu admisese în componența Comisiei Belgia și Grecia. Baldwin, reamintea articolul 327 care preciza componența Comisiei internaționale, anume 2 reprezentanți germani, un reprezentant pentru fiecare stat riveran și câte un reprezentant neriveran reprezentant și în Comisia Europeană.

Revenind la proiectul francez, România considera importante 2 articole care tebuiau dezbătute din punctul ei de vedere, anume articolele 11 și 12 care menționau că statele riverane trebuiau să execute lucrările cu propriile resurse și sub controlul strict al Comisiei internaționale care stabilea și programul lucrărilor. Conform proiectului dacă un riveran nu-și putea asuma plata pentru reparații atunci un alt riveran le îndeplinea. Riveranii nu au fost de acord cu astfel de condiții, deoarece presupunea implicarea acestei Comisii în treburile interne ale statelor riverane. Alt articol din proiectul francez, articolul al 20-lea ce este unul franco-englez a trezit nemulțumirea riveranilor deoarece prevedea limitarea bastioanelor în propriile ape. Mai mult, în următorul articol se specifica dispariția bastioanelor de război ale riveranilor și neriveranilor de pe fluviu. Astfel, Marea Britanie și Franța încercau să demonstreze că și ele renunță la un drept al lor, diferența era că ele nu aveau nevoie de ambarcațiuni de război pe Dunăre, pe când statelor riverane le era atinsă suveranitatea prin această măsură.

În pofida intereselor riveranilor, Marea Britanie și Franța reușesc să se impună la Conferința de la Paris referitoare la un statut definitiv al Dunării. Conform Conferinței definitivate din 1921 au fost înscrise și prevederi din Tratatul de Pace de la Versailles (de la Ulm la Marea Neagră, fluviul este supus regimului internaționalizării). Statele riverane erau dezavantajate, în primul rând, vasele străine primeau acealși tratament cu cele ce aparțineau riveranilor în numele libertății de navigație. Comisia Europeană devenea o instituție permanentă, iar statele membre puteau avea o flotă de război la gurile Dunării. România nu a fost de acord cu existența Comisiei Europene, urmărind înlăturarea acesteia sau unificarea ei cu Comisia internațională. În statutul definitiv al Dunării este stabilit rezerva cabotajului național și aplicarea lui în sens de protector pentru întreprinderile române de navigație fluvială.

Din nefericire, interesele României și suveranitatea ei sunt atinse de deciziile care sunt luate la Conferința ce a stabilit statutul definitiv al Dunării. Comisia europeană a Dunării are atribuții mult mai mari față de alte Comisii, precum Comisia Canalului Suez sau Comisia privind fluviile Congo sau Niger.

Această Convenție a fost semnată la 3 aprilie de către Senatul României, la 7 aprilie de către Adunarea Deputaților, iar la 13 aprilie 1922 a fost ratificată printr-un decret regal, fiind pusă în aplicare la 1 octombrie 1922. Prin acest regim se uniformiza navigabilitatea pe Dunăre, oferindu-se libertate navigației dar și egalitate. Aceste drepturi de navigație au fost asigurate de Comisia europeană a Dunării și de Comisia internațională a Dunării. În ceea ce privește activitate Comisiei europene după Convenție, aceasta era alcătuită din reprezentanții ai României, Marii Britanii, Franței, Italiei. Aceasta a funcționat încă din 1856 cu un caracter provizoriu, avea competențe de la Brăila la Sulina, iar Comisia internațională ce avea competențe de la Ulm la Brăila avea în componența sa state riverane, dar și neriverane, mai exact cele din Comisia europeană.

Așadar, nu a fost un regim uniform pentru Dunăre, cum își dorea România, fiind realizate 2 secțiuni, una de la Sulina la Galați cu centrul la Galați sub control Comisiei Europene a Dunării și una de la Brăila la Ulm cu sediul la Budapesta sub control Comisiei internaționale a Dunării. România mereu a fost împotriva atribuțiilor și autorității Comisiei Europene a Dunării care se întindeau de la Sulina la Galați.

După cum putem observa, Dunărea nu a fost privită din punctul de vedere al normelor de drept interanționale, ci a fost privită ca o problemă economică și politică datorită intereselor neriveranilor. Dar opinia publică românească consideră chestiunea Dunării, după cum relatează ziarul Viitorul, ca fiind de un interes vital pentru viitorul economic al țării.

Marea Britanie a încercat să obțină beneficii la Dunăre și prin intermediul Societății Anglo-Române, nu doar prin intermediul tratatelor de pace. Convenția pentru această misiune navală britanică în România, semnată de cele două state, avea drept scop, așa cum este specificat în articolul unu, ajutarea României să își dezvolte forța navală. Această misiune era compusă dintr-un ofițer superior al Marinei Britanice, numit de către Amiralitate și care era agreat și de către guvernul român, dar mai era alcătuită și fin ofițeri români. Această Societate urmărea interesele britanice, astfel că în momentul în care se pune problema cumpărării vaselor afectate ale României, Societatea nu le ia, preferând să cumpere vapoare de călători. Această Societate nu era considerată a fi una națională de către români, spunând că un capital străin nu poate fi considerat și că dacă alte Societăți ar proceda în acest fel, atunci Societățile cu capital român ar fin distruse în urma concurenței. Pentru România mai important era principiul protecției navigației propriului stat care intra în sfera de guvernământ națională deoarece coincidea cu interesele țării.

IV.2. Strâmtorile în sistemul relațiilor internaționale

Strâmtorile au reprezentat mereu pentru statele riverane o cale de comunicare cu Marea Mediterană, însă, pentru țările neriverane, au repezentat o sursă economică și au avut o mare importanță politică, nu numai economică, și înainte, dar și după Marele Război. Astfel că Marea Britanie, dar și alte Mari Puteri au încercat să își asigure un drept pe care nu îl au la Dunărea prin intermediul reglementării Strâmtorilor.

O altă problemă importantă este dată de Strâmtori. Srâmtorile ridică mari dificultăți în timpul războiului ruso-japonez când flota de la Marea Neagră era imposibil de folosit deoarece strâmtorile erau închise, iar flota ce se afla în Baltică avea nevoie de șase luni pentru a ajunge în Extremul Orient. Primul Război Mondial implică și strâmtorile. (Pe de-o parte, Antanta urmărea neutralitatea Turciei pentru a evita dechiderea unui front nou. Pe de altă parte, Puterile Centrale încercau să determine implicarea Turciei în război de partea sa.) Implicarea strâmtorilor în război ar fi afectat comerțul statelor care-și declarase neutralitatea, inclusiv comerțul românesc. Intrarea Turciei în război pune în prim plan problema strâmtorilor. Între Rusia, Franța și Marea Britanie se încheiase un tratat cu privire la Constantinopol și strâmtori care după război trebuiau să intre sub suveranitatea țarului rus. În toamna lui 1916, țarul transmitea secretarului său că ar trebui ca România să cunoască acest tratat. Guvernul rus se arată favorabil intereselor comerciale ale României asigurându-i acesteia și libertatea de a naviga prin strâmtori, inclusiv cu marina de război.

Dar evenimentele iau o nouă turnură, în Rusia are loc revoluția ce proclama încheierea războiului și pacea. Astfel, după război, strâmtorile de la Marea Neagră deveneau libere pentru navigație prin punctul 12 al Actului dat de Woodrow Wilson, „Cele 14 puncte”. Dar libertatea strâmtorilor nu este respectată de Kemal Pașa care reușește să încheie un tratat cu Rusia prin care aceasta recunoștea suveranitatea turcă asupra strâmtorilor.

În noiembrie 1922 începe Conferința de la Lausanne la care au participat Marea Britanie, Franța, Italia, Grecia, România, Iugoslavia, Turcia, Japonia și un observator al Statelor Unite, iar delegația rusă a luat parte la chestiunile referitoare la strâmtori, la cele militare și teritoriale. Acum se ia decizia înființării a 3 comisii, una pentru probleme militare și teritoriale, alta pentru regimul străinilor și minorităților, iar cea de-a treia pentru probleme financiare, comerciale, căi ferate, porturi. România a militat pentru libertatea de navigație, de asemenea, și reprezentantul Marii Britanii se proclamă pentru o libertate pașnică favorabilă comerțului. Reprezentanții Turciei au propus un proiect ce prevedea garanții împotriva unui atac ce putea veni de pe uscat sau de pe mare, securitatea strâmtorilor, a Constantinopolului, a Mării Marmara, dar și limitarea forțelor navale ce veneau spre Marea Neagră, și libertate pentru vasele comerciale. Aliații, în schimb, propuneau ca în timp de pace și război statele să-și poată trimite la Marea Neagră flota de război care nu trebuia să depășească flota celui mai mare riveran, în acest caz Uniunea Sovietică. Dar Uniunea Sovietică și Turcia nu sunt de acord, deoarece balanța ar fi înclinat în favoarea Marii Britanii, Franței și Italiei. Din cauza neînțelegerilor apărute, Conferința se amânase până în aprilie 1923, când sunt invitați toți riverani, însă tratatul se încheie în lipsa lor.

Convenția Strâmtorilor este semnată în același timp cu Tratatul cu Turcia. Această Convenție presupunea libertate de navigație pentru vase, inclusiv cele de război, pe timp de pace, Turcia nu putea opri vasele statelor neutre prin strâmtori în perioade de război, vasele de război libere de a trece în Marea Neagră, dar nu trebuiau să depășească forța celei mai puternice flote din Mare (U.R.S.S.), prin strâmtori, submarinele trebuiau să circule la suprafață, iar navele de război nu aveau permisiunea de a sta în strâmtori care trebuiau demilitarizate. România a protestat, dar protestul ei i-a indispus pe experții militari și pe juriștii țărilor aliate. Se promite României că se vor lua măsuri și că se va ține cont de protestările ei, dar aceste asigurări au rămas fără finalizare. De asemenea, a fost înființată Comisia Strâmtorilor alcătuită din reprezentanții Marii Britanii, Franței, Italiei, Japoniei, Rusiei, României, Grecia, Iugoslaviei, Bulgariei, Turciei, cea din urmă având președenția. Dacă se încălcau dispozițiile, semantarii interveneau cu toate mijloacele.

Regimul stabilit la Lausanne a durat 13 ani, acesta fiind modificat la Montreux, în anul 1939, când a fost restabilită suveranitatea Turciei asupra Strâmtorilor, majoritatea hotărârilor din 1923 fiind astfel anulate anulate.

În concluzie, Dunărea și strâmtorile Bosfor și Dardanele s-au aflat în centrul atenție la tratatele de pace ce au survenit după al Doilea Război Mondial. Neînțelegeri au existat și au fost marcate de divergențele dintre statele riverane și statele neriverane, România și Marea Britanie având și de această dată interese diferite. Anglia urmărea să obțină mai multă putere în zona fluviului dunărean, pe când România își dorea ca la Dunăre să existe libertate de navigație și un regim uniform, deoarece considera că există o legătură armonică între dezvoltarea României, a Orientului Europei și a întregului bazin al Dunării asigurate de navigația pe Dunăre și prin Strâmtori.

În urma efortului la Tratatele de Pace, România a ajuns să dețină, în cele din urmă, jumătate din cursul navigabil al Dunării și 36% din bazinul fluvial, exact 1 100 km, inclusiv gurile lui, dar și pe o distanță de 350 km între punctele Turkșmil și Sulina, ambele țărmuri. Din nefericire, nu a reușit să obțină și un regim uniform pentru Dunăre, precum și eliminarea Comisiei Europene a Dunării. În timp ce România dorea libertatea de navigație și aplicarea unui regim uniform, Marea Britanie a încercat să își mărească influența la Dunăre prin intermediul Comisiei Towbridge, dar și prin intermediul tratatelor de pace. Mai mult, se pare că Ungaria a fost favorizată față de România, încercându-se ca din ea să se facă centrul vieții economice dunărene. Așadar, interesele economice ale neriveranilor au primat în fața interesele riveranilor. Dacă pentru riverani Dunărea era importantă, în cazul României, aceasta era vitală deoarece de ea depindea viața economică, schimburile comerciale ale României depindeau în mare măsură de acest fluviu dunărean.

Concluzii

Prin această lucrare am încercat să arăt care au fost relațiile româno-britanice între 1919-1924 și care au fost factorii care au contribuit la aceste relații. În urma studierii surselor am ales să abordăm Conferința de Pace care are un rol determinant în dezvoltarea relațiilor româno-britanice, am abordat factorii economici, anume interesele Marii Britanii pe piața română și importanța petrolului românesc pentru Regatul Unit. De asemenea, am abordat și problema revizionismului maghiar și a modalității în care era perceput în Marea Britanie, dar și problema Dunării căreia Anglia i-a acordat o atenție deosebită.

Așadar, am expus informații despre Conferința Păcii deoarece în cadrul discuțiilor ce au avut loc la această conferință putem observa atitudinea Marii Britanii față de România, dar și felul în care fiecare își trasează principalele linii ale politicii externe. Astfel, Conferința de Pace de la Paris a reprezentat un punct esențial în sistemul relațiilor internaționale și în orientarea politicii externe a statelor ce au luat parte la discuții. La această Conferință este consfințită apariția unor noi state precum Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria și a țărilor ce își realizează unitatea națională, așa cum este cazul României și Iugoslaviei. Reprezentanții acestor state au urmărit în cadrul discuțiilor dintre 1919-1920 recunoașterea noilor stări postbelice și respectarea suveranității și a independenței naționale. Astfel, am observat că România încerca să se aproprie de Anglia deoarece o vedea ca pe un garant al păcii, dar Marea Britanie nu era interesată să ajute România din punct de vedere politic, ci să dezvolte relațiile economice cu ea în vederea obținerii unor noi terenuri petrolifere, acest fapt observându-se din timpul Conferinței de pace.

Încă din timpul Conferinței de Pace Marea Britanie nu își ascunde interesele economice pe care le avea în România. Astfel, putem spune că relațiile României cu Marea Britanie au fost dictate de interesele economice pe care Anglia le avea datorită petrolului românesc. Românii realizează că Marea Britanie, ca și celelalte țări influente, încearcă acapararea petrolului și a terenurilor petrolifere românești pentru propriul folos și nu pentru ajutarea industriei românești. Acest fapt devine evident la San Remo, când Franța și Anglia s-au oferit să conlucreze în ceea ce privește interesele cetățenilor lor pe terenurile din România, iar S.U.A. cereau ca România să respecte politica porților deschise.

În ceea ce privește relațiile comerciale dintre România și Marea Britanie, acestea au evoluat în perioada 1919-1920. Importul Angliei în România nu ocupa locuri importante, dar după 1920 importurile britanice în Regat cresc considerabil. Relațiile comerciale dintre România și Marea Britanie cresc în ciuda valutei române nesigure care era „cea mai scăzută și mai instabilă” dintre valutele țărilor antantiste. Relațiile cu Anglia pot fi explicate prin prisma intereselor economice britanice, deoarece chiar dacă România avea o monedă instabilă, bogățiile naționale erau estimate la 153 miliarde lei aur. În plus, România avea întinse terenuri petrolifere.

Un factor ce a declanșat distanțarea Marii Britanii de Regatul român a fost Ungaria. Pentru România, Ungaria reprezenta un pericol datorită revizionismului său. Instabilitatea aceasta determina România să încheie alianțe cu statele vecine și să se îndrepte spre Franța și Marea Britanie care îi puteau asigura integritatea teritorială. Deși România încearcă să se aproprie de Marea Britanie și să obțină sprijin împotriva Ungariei revizioniste, maghiarii erau cei ce se bucurau de mai mult sprijin din partea marilor puteri. În aprilie 1921 are loc aproprierea dintre România și Cehoslovacia, ajungându-se la semnarea unui tratat bilateral împotriva unui inamic comun: Ungaria. România încheie o alianță și cu Regatul sârbo-croaților-slovenilor în luna iunie a aceluiași an. Prin această alianță cele două părți se angajau să își ofere reciproc ajutor în cazul unui atac maghiar sau bulgar. Un factor ce a determinat Marea Britanie să susțină revizionismul maghiar a fost datorat afinităților dintre bisericile protestante. Un alt factor este reprezentat de economie, Marea Britanie dorind refacerea economică a Ungariei pentru a putea dezvoltat relații comeciale înfloritoare. Biserica protestante maghiare care a întreprins diverse activități în Occident cu privire la finalitatea revizionismului maghiar. Putem observa că pe parcursul primilor ani interbelici, Anglia susține politica maghiară, mai mult, susține și refacerea sa economică, depunând eforturi în acest sens, Ungaria devenind un motiv al distanțării românilor de Marea Britanie.

Fluviul dunărean arată încă o dată că Marea Britanie avea interese pur economice în Estul Europei, iar divergențele româno-britanice ies din nou la suprafață. Dunărea era importantă pentru influența economică și politică din zonă, de aceea diplomația românească a încercat să obțină independența economică, libertatea navigației pe Dunăre și internaționalizarea Strâmtorilor. Dar Anglia, precum și Franța doreau să-și asigure supremația în detrimentul statelor riverane. Ele își asigură poziții centrale la Dunăre prin internaționalizarea fluviului, prezentând această măsură ca o posibilitate de facilitare a legăturilor comerciale. România și Marea Britanie au și de această dată interese diferite. Anglia urmărea să obțină mai multă putere în zona fluviului dunărean, pe când România își dorea ca la Dunăre să existe libertate de navigație și un regim uniform, deoarece considera că există o legătură armonică între dezvoltarea României, a Orientului Europei și a întregului bazin al Dunării asigurate de navigația pe Dunăre și prin Strâmtori.

Prin această lucrarea am încercat să explicăm care a fost gradul de implicare al Marii Britanii în România. Anglia evită să se implice în aceată zonă a Europei, numai Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920 reprezintă singura obligație a Angliei în Balcani. Zona estică era văzută de Marea Britanie numai prin prisma intereselor economice. România avea o poziție diferită de a Marii Britanii, aceasta nu urmărea interesele economice, ci umărea, în primul rând, respectarea statuqou-ului teritorial, în acest sens încheie alianțe și a încercat fără succes să obțină și sprijinul Angliei. Motivele pentru care Anglia evita să se implice în Estul Europei prin alianțe este determinat de instabilitatea din această zonă. Instabilitatea ar fi putut duce la confruntăti militare cu toate că se încerca ca acestea să fie evitate. Marea Britanie avea probleme interne, dar și cu unele posesiuni d-ale sale ce nu îi puteau permite să se axeze pe această zonă a Europei și cu atât mai puțin să fie atrasă într-un conflict armat.

Am încercat să arătăm cauzele care au dus la susținerea Ungariei de către Marea Britanie. Dvid Lloyd George considera că în Ungaria trebuie să se intervină pentru a se evita crearea unui situații care să ducă la apariția unor probleme identice cu cele din Rusia. Astfel, Lloyd George afirmase „Let us not act in the way we did in the case of Russia: one Russia is enough for us.” Spusele premierului britanic arată și faptul că Marile Puteri credeau că puteau evita instaurarea bolșevismului din Rusia. Acestea îi susținuse pe Albi în contra bolșevicilor, crezând chiar în victoria lor. Dar conflictul dintre albgardiști și bolșevici a fost câștigată de cei din urmă.

Maghiarii pentru a obține neratificarea Tratatului de la Trianon s-au folosit de Biserica protestantă, campaniile realizate în Marea Britanie și S.U.A. au avut un impact asupra societății protestante care dorea să îi ajute pe protestanții din România despre care se spunea că erau discriminate. Alianță Generală Presbiteriană apărută în Scoția cerea o conferință internațională ecleziastă care să rezolve problemele minorităților. Aceasta a avut de asemenea un impact asupra societății protestante, dar și asupra presei străine. Dar Marea Britanie vedea în Ungaria și un stat cu care putea avea legături comerciale după ce acesta își revenea din criza cauzată de război.

O altă întrebare la care am încercat să răspund a fost legată de factorul economic care a influențat relațiile anglo-române. Economia a avut un rol primordial după prima conflagrație mondială deoarece fiecare stat ce a fost afectat de război încerca să se refacă din punct de vedere financiar, interesele economice fiind urmărite în cadrul Conferinței de Pace de la Paris de fiecare stat. Anglia avea datorii către S.U.A., iar România avea și ea datorii mari de război, peste 40% dintre ele erau deținute de Anglia și Franța. Astfel, putem observa că încă de la Conferința de Pace de la Paris, România primește diverse oferte pentru a concesiona terenurile sale petrolifere. Dar cererile ei referitoare la plata despăgubirilor care i se cuvenea nu au fost luate în considerație, România primind mai puțin decât merita. În ceea ce privește comerțul anglo-român, putem observa că schimburile comerciale cresc după 1920, ajungându-se la situația în care Marea Britanie ocupă primul loc în ceea ce privește exportul produselor românești. Dintre produsele românești, Anglia era mai interesată de terenurile petrolifere românești. Până după prima conflagrație mondială, petrolul nu ocupa un loc important în economia statelor, dar după începerea războiului puterea sa economică este relevată. Legea minelor adoptată de statul român pentru a împiedica apariția de capitaluri străine în cantități importante determină o reacție virulentă a Marii Britanii care încearcă să acționeze pentru a nu se aplica această lege a minelor stipulată în Constituția din 1923. Aplicarea legii în cele din urmă determină o răcire a relațiilor anglo-române, Anglia văzându-se neîndreptățită de această lege.

Așadar, relațiile României cu Marea Britanie au fost dictate de interesele economice pe care Anglia le avea datorită petrolului românesc. Românii realizează că Marea Britanie, ca și celelalte țări influente, încearcă acapararea petrolului și a terenurilor petrolifere românești pentru propriul folos și nu pentru ajutarea industriei românești. Acest fapt devine evident la San Remo, când Franța și Anglia s-au oferit să conlucreze în ceea ce privește interesele cetățenilor lor pe terenurile din România, iar S.U.A. cereau ca România să respecte politica porților deschise. Dar această tendință era vizibilă încă de la încheierea războiului, când Marea Britanie refuzase să își asume și alte angajamente în Europa, exceptându-le pe cele înscrise în Pactul Societății Națiunilor.

Dunărea a avut un rol important în cadrul relațiilor româno-britanice. Asemenea petrolului, fluviul dunărean relevă din nou diferențele de interese dintre România și Marea Britanie. Așa cum am arătat mai sus, Anglia dorea să aibă mai multă influență la fluviul dunărean fără să țină seamă de dorința României și a altor riverane de a face din Dunăre un fluviu care să aibă o navigație liberă și un regim uniform, asemenea celorlate fluvii internaționale.

Așadar, pe parcursul anilor 1919-1924, Anglia și-a urmărit propriile interese economice preferând în același timp să își rezolve problemele interne și problemele cu Irlanda, evitând să se implice în Estul Europei. În vreme ce România a urmărit crearea unor alianțe care să îi permită menținerea integrității teritoriale în fața revizionismului ungar, dar și rus, Rusia fiind văzută ca un inamic mult mai mare față de Ungaria și Bulgaria (aceasta având pretenția de a recupera Caliacra și Durostorum) deoarece putea acționa militar fără să primească ajutor de la un alt stat.

Bibliografie

Surse primare inedite

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe

A.M.A.E., Fond 71/Anglia.

A.M.A.E., Fond 71/ Problema 68.

A.M.A.E., Fond 71/1914, E2, Comisiunea Europeană a Dunării.

A.M.A.E., F 71/Dosare speciale.

Arhivele Naționale ale României

A.N.R, Fond Vaida-Voievod.

A.N.R., Fond Casa Regală, serviciul Ferdinand.

A. N.R., Fond Senat.

A.N.R., Fond Microfilme Anglia.

Surse primare edite

Scurtu, Ioan; Boar, Liviu, Minoritățile naționale din România 1918-1925, București, Arhivele Statului din România, 1995.

Lucrări generale

ARNSTEIN, Walter L., Britain yesterday and today 1830 to the Present, Lexington, Editura D.C. Heath and Company, 1988.

AXENCIUC, Victor, Evoluția economică a României, Vol. 1, București, Editura Academiei Române, 1992.

BOLD, Emilia I., Diplomația de Conferințe, Iași, Editura Junimea, 1991.

BOLD, Emilian I.; CIUPERCĂ, Ion, Europa în derivă, Iași, Editura Casa Editorială Demiurg, 2001.

BUZATU, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, București, Editura Enciclopedică, 1998.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, Relațiile româno-engleze (1914-1933), Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 1986.

DUROSELLE, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, vol. I, București, Editura Științelor sociale și politice, 2006.

EICHENGREEN, Barry, The British Economy between the Wars, Berkeley, University of Caliornia, 2002.

FARMER, Alan, Marea Britanie: politica externă și colonială, 1919-1939, București, Editura All, 2000.

FOCȘENEANU, Eleodor, Istoria constituțională a României, București, Editura Humanitas, 1992.

GOGEANU, Paul, Dunărea în relațiile internaționale, București, Editura Politică, 1970.

IVAN, Adrian Liviu, Stat, majoritate și minoritate națională în România (1919-1930), Cluj-Napoca, Editura Publishing, 2011.

KISSINGER, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2003.

MEDLICOTT, W. N., Contemporary England 1914-1964, London, Editura Longmans, 1967.

MUREȘAN, Camil, Imperiul britanic, București, Editura Științifică, 1967.

ORDE, Anne, British Policy and European Reconstruction after the First World War, Cambridge, Cambridge University Press, 1990.

PUIA, Ion, Relațiile economice externe al României în perioada interbelică, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

SBÂRNĂ, Gheorghe, Partidele politice din România 1918-1940, București, Editura Sylvi, 2001.

SCURTU, Ioan , Tratat de istorie a românilor, vol VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003.

SINHA, Narendra Krishna; Banerjee, Anil Chandra, Istoria Indiei, București, Editura Științifică, 1958.

SOMERVELL, D. C., British Politics since 1900, London, Editura Andrew Dakers, 1950.

THOMPSON, David, England in the Twentieth Century, 1914-1963, Editura Penguin Books, 1965.

ZAHARIA, Gheorghe; BOTORAN, Constantin, București, Politica de apărare națională a România în contextul european interbelic, Editura Militară, 1981.

Lucrări speciale

American Society of international Law, „Rules of the Preliminary Peace Conference at Paris, 1919”, în The American Journal of International Law, vol. 13, No. 2, Supplement: Official Documents (Apr., 1919), pp. 109-112.

BANCIU, Angela, Rolul Constituției din 1923 în consolidarea unității naționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.

BOTORAN, Constantin, „România în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1920)” în Revista de istorie, Tom 33, 1980, nr. 11, extras.Editura Academiei Socialiste România. P. 2072.

BUZATU, Gheorge, România și trusturile petroliere internaționale până la 1929, Iași, Editura Junimea, 1981.

CALCAN, Gheorghe, „Aspects of Romanian Petroleum Industry in the inter-war Period" în Annual of the University of Mining and Geology St. Ivan Rilsky , vol. 48, part. 4, Humanitarian Sciences and Economics, 2005.

DAȘCOVICIU, Nicolae, Politica comercială a Dunării, București, Institutul economic românesc, Editura Cartea românească, 1926.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iași, Institutul European, 1993.

DOCKRILL, Michael; Fisher, John, The Paris Peace Conference, 1919. Peace without victory?, London, Editura Palgrave Macmillan, 2001.

FERRIS, John R., „The greatest Power on Earth: Great Britain in the 1920s”, în The International History Review, vol 13, nr. 4, 1991, p. 739.

LACHE, Ștefan, „Marile Puteri și suveranitatea României la Dunărea maritimă în perioada interbelică (1919-1939)”, în Analele Universității Spiru Haret, nr. 14, Editura Fundației România de mâine, București, 2011.

LAUTERBACH, Albert T., Demobilization in the Great Britain after the first World War în Political Science Quarterly, vol. 57, nr. 3, pp. 377-378.

LEUȘTEAN, Lucian, România și Ungaria în cadrul noii Europe (1920-1923), Iași, Editura Polirom, 2003.

LEUȘTEAN, Lucian, România, Ungaria și Tratatul de la Trianon 1918-1920, Iași, Editura Polirom, 2002.

MOISUC, Viorica, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

NEAGOE, Stelian, Relațiile internaționale reflectate în dezbaterile Parlamentului României 1862-2010, vol. 1 Adunarea Deputaților, Editura Institutului de Științe Politice și relații internaționale, București, 2010.

SAIZU, Ioan, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981.

SCURTU, Ioan, Marea Unire din 1918 în context european, București, Editura Academiei române, 2003.

SEBE, Mihai, Perspective românești cu privire la planurile interbelice de creeare a unei Confederații Dunăre, București, Institutul european din România, 2011.

SOFRONIE, George, Principiul naționalităților în tratatele de pace din 1919-1920, București, Editura Albatros, 1999.

Presă

Ziarul Adevărul.

Ziarul Viitorul.

Site-uri web

http://www.dictionarfiscal.ro

http://www.dictionarfiscal.ro

http://smg.mapn.ro

https://history.state.gov

https://enciclopediauniversala.wordpress.com

http://www.britannica.com

http://www.cdep.ro

https://dea.lib.unideb

https://history.state.gov

https://enciclopediauniversala.wordpress.com

http://www.hungarianhistory.com

http://steconomiceuoradea.ro

Bibliografie

Surse primare inedite

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe

A.M.A.E., Fond 71/Anglia.

A.M.A.E., Fond 71/ Problema 68.

A.M.A.E., Fond 71/1914, E2, Comisiunea Europeană a Dunării.

A.M.A.E., F 71/Dosare speciale.

Arhivele Naționale ale României

A.N.R, Fond Vaida-Voievod.

A.N.R., Fond Casa Regală, serviciul Ferdinand.

A. N.R., Fond Senat.

A.N.R., Fond Microfilme Anglia.

Surse primare edite

Scurtu, Ioan; Boar, Liviu, Minoritățile naționale din România 1918-1925, București, Arhivele Statului din România, 1995.

Lucrări generale

ARNSTEIN, Walter L., Britain yesterday and today 1830 to the Present, Lexington, Editura D.C. Heath and Company, 1988.

AXENCIUC, Victor, Evoluția economică a României, Vol. 1, București, Editura Academiei Române, 1992.

BOLD, Emilia I., Diplomația de Conferințe, Iași, Editura Junimea, 1991.

BOLD, Emilian I.; CIUPERCĂ, Ion, Europa în derivă, Iași, Editura Casa Editorială Demiurg, 2001.

BUZATU, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, București, Editura Enciclopedică, 1998.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, Relațiile româno-engleze (1914-1933), Iași, Editura Universității Al. I. Cuza, 1986.

DUROSELLE, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, vol. I, București, Editura Științelor sociale și politice, 2006.

EICHENGREEN, Barry, The British Economy between the Wars, Berkeley, University of Caliornia, 2002.

FARMER, Alan, Marea Britanie: politica externă și colonială, 1919-1939, București, Editura All, 2000.

FOCȘENEANU, Eleodor, Istoria constituțională a României, București, Editura Humanitas, 1992.

GOGEANU, Paul, Dunărea în relațiile internaționale, București, Editura Politică, 1970.

IVAN, Adrian Liviu, Stat, majoritate și minoritate națională în România (1919-1930), Cluj-Napoca, Editura Publishing, 2011.

KISSINGER, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2003.

MEDLICOTT, W. N., Contemporary England 1914-1964, London, Editura Longmans, 1967.

MUREȘAN, Camil, Imperiul britanic, București, Editura Științifică, 1967.

ORDE, Anne, British Policy and European Reconstruction after the First World War, Cambridge, Cambridge University Press, 1990.

PUIA, Ion, Relațiile economice externe al României în perioada interbelică, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

SBÂRNĂ, Gheorghe, Partidele politice din România 1918-1940, București, Editura Sylvi, 2001.

SCURTU, Ioan , Tratat de istorie a românilor, vol VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003.

SINHA, Narendra Krishna; Banerjee, Anil Chandra, Istoria Indiei, București, Editura Științifică, 1958.

SOMERVELL, D. C., British Politics since 1900, London, Editura Andrew Dakers, 1950.

THOMPSON, David, England in the Twentieth Century, 1914-1963, Editura Penguin Books, 1965.

ZAHARIA, Gheorghe; BOTORAN, Constantin, București, Politica de apărare națională a România în contextul european interbelic, Editura Militară, 1981.

Lucrări speciale

American Society of international Law, „Rules of the Preliminary Peace Conference at Paris, 1919”, în The American Journal of International Law, vol. 13, No. 2, Supplement: Official Documents (Apr., 1919), pp. 109-112.

BANCIU, Angela, Rolul Constituției din 1923 în consolidarea unității naționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.

BOTORAN, Constantin, „România în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1920)” în Revista de istorie, Tom 33, 1980, nr. 11, extras.Editura Academiei Socialiste România. P. 2072.

BUZATU, Gheorge, România și trusturile petroliere internaționale până la 1929, Iași, Editura Junimea, 1981.

CALCAN, Gheorghe, „Aspects of Romanian Petroleum Industry in the inter-war Period" în Annual of the University of Mining and Geology St. Ivan Rilsky , vol. 48, part. 4, Humanitarian Sciences and Economics, 2005.

DAȘCOVICIU, Nicolae, Politica comercială a Dunării, București, Institutul economic românesc, Editura Cartea românească, 1926.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iași, Institutul European, 1993.

DOCKRILL, Michael; Fisher, John, The Paris Peace Conference, 1919. Peace without victory?, London, Editura Palgrave Macmillan, 2001.

FERRIS, John R., „The greatest Power on Earth: Great Britain in the 1920s”, în The International History Review, vol 13, nr. 4, 1991, p. 739.

LACHE, Ștefan, „Marile Puteri și suveranitatea României la Dunărea maritimă în perioada interbelică (1919-1939)”, în Analele Universității Spiru Haret, nr. 14, Editura Fundației România de mâine, București, 2011.

LAUTERBACH, Albert T., Demobilization in the Great Britain after the first World War în Political Science Quarterly, vol. 57, nr. 3, pp. 377-378.

LEUȘTEAN, Lucian, România și Ungaria în cadrul noii Europe (1920-1923), Iași, Editura Polirom, 2003.

LEUȘTEAN, Lucian, România, Ungaria și Tratatul de la Trianon 1918-1920, Iași, Editura Polirom, 2002.

MOISUC, Viorica, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

NEAGOE, Stelian, Relațiile internaționale reflectate în dezbaterile Parlamentului României 1862-2010, vol. 1 Adunarea Deputaților, Editura Institutului de Științe Politice și relații internaționale, București, 2010.

SAIZU, Ioan, Politica economică a României între 1922-1928, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981.

SCURTU, Ioan, Marea Unire din 1918 în context european, București, Editura Academiei române, 2003.

SEBE, Mihai, Perspective românești cu privire la planurile interbelice de creeare a unei Confederații Dunăre, București, Institutul european din România, 2011.

SOFRONIE, George, Principiul naționalităților în tratatele de pace din 1919-1920, București, Editura Albatros, 1999.

Presă

Ziarul Adevărul.

Ziarul Viitorul.

Site-uri web

http://www.dictionarfiscal.ro

http://www.dictionarfiscal.ro

http://smg.mapn.ro

https://history.state.gov

https://enciclopediauniversala.wordpress.com

http://www.britannica.com

http://www.cdep.ro

https://dea.lib.unideb

https://history.state.gov

https://enciclopediauniversala.wordpress.com

http://www.hungarianhistory.com

http://steconomiceuoradea.ro