Relatii Romano Italiene In Anii Celui DE AL Doilea Razboi Mondial
RELAȚII ROMÂNO – ITALIENE
ÎN ANII
CELUI DE-AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL
CUPRINS
Relații româno-italiene în anii celui de-al doilea război mondial
Introducere
Aderarea României la Pactul Tripartit
Raporturi italo-române în 1940: vizita lui Antonescu la Roma
România și Italia (1941-1943)
Trupele române și italiene pe Frontul de Est (1941-1942)
Prăbușirea regimului iui Mussolini (iulie 1943)
Mihai Antonescu,, Axa Latină” și proiecte de ieșire din război (194HT943)
Vizita lui Mihai Antonescu la Roma (iunie-iulie 1943) 0
Bucureștii și capitularea Italiei
România din vara anului 1944 în viziunea unui diplomat italian
Actul de la 23 august 1944. Percepții italiene.
România și Italia în fața Conferinței de Pace din 1946
și a tratatelor de Pace din 1947
Încheiere
Bibliografie
INTRODUCERE
În prezenta lucrare am abordat o problemă importantă a istoriei poporului român și anume, relațiile româno- italiene în anii celui de-al doilea război mondial. Lucrarea „Relații româno-italiene în anii celui de-al doilea război mondial” cuprinde nouă capitole, lucrare pe care am putut să o realizez datorită marilor istorici români și străini care au scris o serie de cărți importante despre al doilea război mondial și cu ajutorul documentelor diplomatice italiene.
Lucrarea începe cu aderarea României la Pactul Tripartit, la 23 noiembrie 1940. În acest capitol am folosit cărți importante precum „Storia della seconda guerra mondiale” scrisă de Peter Calvocaressi – Gui Wint; vol. V din „I documenti diplomatici italiani”, Nona serie:1939-1943; „România în anii celui de-al doilea război mondial” având ca autori un colectiv de istorici importanți; de asemenea importanta lucrare „Mareșalul Antonescu în fața istoriei”, vol. I scrisă de Gheorghe Buzatu și alți importanți istorici ai țării noastre.
Un alt capitol important al lucrării de față este capitolul al doilea în care am abordat raporturile italo-române în 1940 și vizita, din acel an, la Roma a lui Antonescu. Am reușit realizarea acestui capitol datorită lucrării lui Caroli Giuliano, „I rapporti italo-romeni nel 1940: la visita di Antonescu a Roma”.
La 22 iunie 1941, România a fost împinsă în războiul declanșat de cel de-al treilea Reich împotriva Uniunii Sovietice. Este cunoscut faptul că poporul român n-a dorit războiul, dar era vitală intrarea în război pentru salvarea intereselor națiunii și refacerea integrității teritoriale. Purtarea războiului dincolo de frontiera statului național unitar român a întâmpinat o puternică împotrivire nu numai din partea maselor populare, ci și din partea cercurilor politice burgheze și a cadrelor militare cu funcții de conducere.
În această lucrare am abordat, de asemenea, probleme importante precum situația trupelor române și italiene pe frontul de est între 1941 și 1943, folosind în acest scop importante lucrări și documente precum: Gh. Buzatu, „România în războiul mondial din 1939-1945”; Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial (1939-1945)”; V. FI. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, „Relații politico diplomatice și militare, româno-italiene (1914-1947)”; C-tin I. Kirițescu, „România în al doilea război mondial”; Giuliano Procacci, „Istoria italienilor”; Max Gallo, „Italia lui Mussolini”; Georges Castellan, „Storia dei Balcani, XIV-XX secolo”; Rene Albrecht-Carrie, „Storia diplomatica dell Europa dai Congrese di Viena ad oggi”; Jacques de Launay, „Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial”; D. F. Fleming, „Storia della guerra fredda, 1917-1960”; Gheorghe Buzatu, „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”. Am folosit o serie de documente din vol. VII, VIII, IX, „I documenti diplomatici italiani”.
Un capitol, de asemenea, important este prăbușirea regimului lui Mussolini, odată cu arestarea sa la 25 iulie 1943, folosind importante lucrări precum: Jacques de Launay, „Ultimele zile ale fascismului în Europa”; Max Gallo, „Italia lui Mussolini”, precum și importanta lucrare a lui V. FI. Dobrinescu, I Pătroiu, Gh. Nicolescu, „Relații politico- diplomatice și militam româno- italiene (1914-1947)”.
Am scris de asemenea, într-un alt capitol, despre eforturile și proiectele realizate de Mihai Antonescu pentru ieșirea din război între 1941 și 1943, despre vizita lui Mihai Antonescu la Roma în lunile iunie- iulie 1943, folosind lucrări precum cele scrise de * Gh. Buzatu, „Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente”; Gh. Buzatu, ,,Preliminările diplomatice ale actului de la 23 august 1944,, în volumul: „23 august 1944 în context internațional”; Giuliano Caroli, „Italia e Romania tra guerra e dopo guerra 1943-1946”, precum și o serie de documente din volumele IX, X din „I documenti diplomatici italiani”.Un alt capitol prezintă situația în ceea ce privește Bucureștii și capitularea Italiei. Capitolul 8 prezintă actul de la 23 august 1944, zi în care armata română a întors armele împotriva fostului aliat Germania. Acest act s-a afirmat în fața întregii lumi ca un act istoric de manifestare deplină și legitimă a dreptului poporului nostru de a-și hotărî singur soarta. Alăturarea României la coaliția Națiunilor Unite s-a produs chiar în ziua de 23 august 1944.
În sfârșit, ultimul capitol abordează problemele privind România și Italia în fața Conferinței de Pace din 1946 și a Tratatelor de Pace din 1947.
CAPITOLUL 1
ADERAREA ROMÂNIEI LA PACTUL TRIPARTIT
Evenimentele desfășurate în perioada 1935-1936 și anume agresiunea Italiei contra Etiopiei, declanșarea războiului civil din Spania etc., s-au răsfrânt asupra raportului de forțe în Europa. Toate acestea au dus la consolidarea pozițiilor strategice și politice ale Germaniei – prin constituirea Axei Roma-Berlin și semnarea Pactului – Berlin, Roma, Tokyo .
La 27 septembrie 1940, înainte ca debarcarea în Marea Britanic să fi fost oficial abandonată, Hitler a rezumat un proiect de Pact Tripartit între Germania, Italia și Japonia. Fiecare dintre aceste țări se obligau să vina în ajutorul celorlalte doua, în caz de agresiune din partea unui stat care nu se afla încă în război.
Dispariția Cehoslovaciei ca stat independent a făcut automat să avanseze Polonia și România spre linia de foc. Amândouă statele aveau frontiere cu U.R.S.S.-ul și, deci, într-un anumit sens intrarea lui Hitler în Praga la 15 martie 1939 punea Germania și U.R.S.S.-ul față în față. Peste numai cinci luni se semnează Pactul sovieto-german din 23 spre 24 august 1939,care recunoaște interesele sovietice în Balcani. Atribuind Basarabia U.R.S.S.-ului, un an după, Stalin anexează chiar și Bucovina de Nord, făcând să se înțeleagă că scopurile sale nu se limitau doar la Basarabia. Hitler, în 1939, declarase că nu are pretenții în aceasta regiune europeană, dar în realitate intențiile sale erau foarte diverse. Resursele naturale ale României și poziția sa strategică la granițele meridionale ale U.R.S.S.-ului o făceau să devină foarte importantă în ochii lui Hitler. În toamna anului 1940 au dezmembrat România cedând o parte Ungariei – Dictatul de la Viena – august 1940, și o parte Bulgariei – septembrie 1940.
Pactul Tripartit între Italia, Germania și Japonia cuprindea șase articole și anume: „ Guvernul Italiei, Germaniei și Japoniei, considerând drept o condiție a unei păci de durată, în care toate națiunile lumii trebuie să aibă loc, au decis de a se susține și de a coopera una cu alta în acțiunile care se desfășoară, respectiv în Marea Asie Orientală și în regiunile Europei, unde principalul lor scop era acela de a stabili și de a menține o nouă ordine de lucruri, în același timp de a promova prosperitatea și bunăstarea popoarelor interesate.
Era în același timp dorința a trei guverne de a extinde astfel cooperarea acelor Națiuni, în alte sfere ale lumii, care sunt dispuse sa coopereze, urmând directive conforme lor, pentru ca astfel să poată să fie realizate aspirațiile fundamentale pentru o pace mondială. În conformitate cu acestea, Guvernele Italiei, Germaniei și Japoniei au hotărât:
Art. 1. Japonia recunoaște și respectă sarcina de conducere a Italiei și Germaniei pentru stabilirea unei noi ordini în Europa;
Art. 2. Italia și Germania recunoaște și respectă sarcina de conducere a Japoniei în stabilirea unei noi ordini în Marea Asie Orientală.
Art. 3. Italia, Germania și Japonia s-au pus de acord sa coopereze cu forțele lor în liniile sus-zise. Ele se obligă, în același timp, în a-si da una alteia, asistență cu toate mijloacele politice, economice și militare, atunci când una din cele trei Părți Contractante este atacată de o putere care nu este actualmente implicată în războiul european sau în conflictul chino-japonez;
Art. 4. În scopul de a concretiza măsurile de aplicare a prezentului Pact, se vor reuni fără întârziere în Comisia Tehnică mixtă, în care membrii vor fi nominați, respectiv din Guvernul Italiei, Germaniei și Japoniei;
Art. 5. Italia, Germania și Japonia declară că aceste clauze indicate nu modifică în nici un mod status-ul politic actual existent între Rusia Sovietică și fiecare dintre cele trei Părți Contractante;
Art. 6. Prezentul Pact va intra imediat în vigoare, în momentul semnării și va rămâne în vigoare pentru 10 ani de la data semnării. În momentul potrivit, înainte de scadență, Părțile Contractante vor iniția o cerere, de una dintre ele, privind reînnoirea sa. În încrederea că semnatarii, în mod cuvenit autorizați de respectivele guverne, au semnat prezentul Pact și au pus sigiliile lor.
Scris în trei exemplare, în Berlin, la 27 septembrie 1940, Anul XVIII al Erei Fasciste, corespunzând zilei de 27 a lunii a noua a anului XV al Erei Syowa. F.to Ciano, Ribbentrop, Kurusu.”
Tripartit era departe de a avea caracteristicile unei alianțe politico-militare, fiecare dintre parteneri urmărind obiective proprii.
Au loc negocieri pentru aderarea României la Pactul Tripartit. Se pot cita în acest sens, telegramele trimise de Ministrul la București Ghigi, Ministrului de externe Ciano, la 16 octombrie 1940: „Acest Ministru al Germaniei m-a informat că a primit ieri seară telegrame de la Ribbentrop cu instrucțiuni de a-1 imita pe Antonescu să adere la Pactul Tripartit și să meargă pentru a semna la Berlin. Având ocazia de a-1 vedea pe însuși Președintele Consiliului, Fabricius a pus în practică instrucțiunile obținând imediata adeziune a lui Antonescu. Succesiv, Fabricius a primit fonograma pentru a-i comunica lui Antonescu că, dat că V.E. era imposibil să se deplaseze imediat la Berlin, cădea motivul prezenței sale, adeziunea la Pact ar fi putut să fie semnată de însărcinatul de Afaceri român, adică de Pop.
Președintele Consiliului a arătat că prefera această soluție, dat că situația internă continua să-1 italiani și cu atât mai mult că plebiscitul, deja decis pentru 20 octombrie trebuia, aproape sigur, să fie amânat.
Cât despre data semnării, el a insistat să se procedeze, nu după, ci în același timp cu Ungaria, și cu alte cuvinte, la cât am înțeles azi, amintind o asemenea hotărâre, că până la luarea unei asemenea puteri, el s-a declarat gata de a strânge alianța cu Puterile Axei, și cum alianța cu Germania a fost în vârful programului Codreanu.
Fabricius a adăugat, în sfârșit, că în telegrama primită de el se informa că și Ungaria va intra în Pactul de alianță și că succesiv alte puteri prietene vor fi invitate să adere.
„Acest Ministru German m-a informat că Ministrul de Afaceri Externe al Reich-ului i-a comunicat telefonic, acum, că nu e posibil ca România să semneze adeziunea la Pactul Tripartit concomitent cu Ungaria. Semnarea din partea României va putea să fie efectuata de Reprezentantul Diplomatic român la Berlin, la întoarcerea lui Ribbentrop dintr-o călătorie în V, adică în 10 zile. La cât am înțeles, ca se întârzie adeziunea româna, am înțeles că e o neliniște manifestată în ceea ce privește partea sovietică. Fabricius mi-a comunicat că a primit instrucțiuni de a-1 invita pe Antonescu, plecat la Berlin în a doua jumătate a lunii noiembrie viitoare.”
Liderii partidelor politice puteri prietene vor fi invitate să adere.
„Acest Ministru German m-a informat că Ministrul de Afaceri Externe al Reich-ului i-a comunicat telefonic, acum, că nu e posibil ca România să semneze adeziunea la Pactul Tripartit concomitent cu Ungaria. Semnarea din partea României va putea să fie efectuata de Reprezentantul Diplomatic român la Berlin, la întoarcerea lui Ribbentrop dintr-o călătorie în V, adică în 10 zile. La cât am înțeles, ca se întârzie adeziunea româna, am înțeles că e o neliniște manifestată în ceea ce privește partea sovietică. Fabricius mi-a comunicat că a primit instrucțiuni de a-1 invita pe Antonescu, plecat la Berlin în a doua jumătate a lunii noiembrie viitoare.”
Liderii partidelor politice burgheze au protestat împotriva aderării României la Pactul Tripartit, acceptării prezentei trupelor germane pe teritoriul țării, precum și împotriva încetării relațiilor diplomatice cu Marea Britanie.
În cadrul tratativelor care au avut loc, în vederea aderării la Pactul Tripartit, guvernul condus de generalul Ion Antonescu a încercat, dar fără succes, să obțină o ameliorare a situației populației românești din nord-vestul Transilvaniei, precum și promisiunea ca în viitor Puterile Axei vor anula Dictatul de Ia Viena.
După încheierea Pactului Tripartit din 27 septembrie 1940, între Germania, Italia și Japonia, Guvernul ungar, dorind să își asigure anumite avantaje a început demersuri în legătură cu acceptarea adeziunii sale la acest act internațional.
La întrebarea Guvernului german, Guvernul român a hotărât să adere la Pactul Tripartit. La 16 octombrie 1940 este însărcinat D-l Valer Pop, cu îndeplinirea formelor necesare. Deplinele puteri sunt depuse, în aceeași zi, la Legația Germaniei din București. D-l Pop anunță adeziunea României, în mod formal, D-lui Weizsacker, Secretar de Stat al Afacerilor Străine, însărcinându-1 cu îndeplinirea formalităților pe D-l Gauss, după programul stabilit de D-l von Ribbentrop.
Adeziunea României este amânată la o dată ulterioară, în legătură cu viitoarea călătorie a Domnului General, adeziunea este amânată la cererea Guvernului german din ziua de 16 octombrie 1940, dar hotărârea de a adera este menținută.
Tratativele sunt reluate la 18 octombrie între Domnii V. Pop și Gauss pentru a redacta protocolul și a îndeplini formalitățile. D-lui Pop i se trimit noi puteri prin Legația germană din București. Protocolul adeziunii e supus examinării ambasadelor italiană și japoneză din Berlin. La 4 noiembrie 1940, D-l Gauss pune la dispoziția D-lui V. Pop textul german și îi cere o traducere româna pentru a doua zi, textul fiind trimis spre aprobare la București în aceeași zi.
Data semnării protocolului a fost fixată la 18 octombrie, apoi a fost fixată data de 15 octombrie. Generalul Ion Antonescu a făcut o vizita la Berlin, fapt care a determinat semnarea la 23 noiembrie 1940 înainte de sosirea aprobării Guvernului japonez, astfel încât ambasadorul japonez Saburo Kurusu a semnat „ad referendum”, adeziunea Japoniei la protocol fiind anunțată Guvernului roman de Ministrul japonez la București abia la 19 decembrie 1940.
A fost ridicată problema datei semnării de către România și Ungaria. România fusese invitată să adere pentru a nu se crea un avantaj Ungariei fată de România. Ar fi însemnat să dea României întâietate în multe privințe. D-l Gauss spunea că nu crede că se poate evita ca Ungaria să semneze protocolul înaintea României, dar că Germania va avea grijă ca data semnării să nu fie prea distanțată și faptul că România adera la protocol să nu aibă mai mică importanță. S-a hotărât ca la 17 octombrie să semneze Ungaria, iar la 18 octombrie să semneze România, iar în ziua de 19 octombrie 1940 să semneze alte state care ar dori să adere, printre acestea și Slovacia.
D-l Pop a arătat că acest termen ar putea crea o neliniște și cerea D-lui von Ribbentrop scurtarea acestui interval, dar ordinea semnării să se mențină. A fost schimbat doar locul unde va avea loc semnarea. Astfel România semnează la 23 noiembrie 1940 la Berlin, iar Ungaria semnase la 20 noiembrie 1940 dar la Viena.
Concomitent cu solemnitatea semnării actului la Berlin se va face o solemnitate analogă la București, sub președinția Conducătorului Statului Român și în prezența reprezentanților statelor Pactului Tripartit, urmată de o vizită la Berlin a lui Ion Antonescu, ca șef al unui stat aliat, aceasta fiind o altă problemă care era ridicată. Generalul Ion Antonescu urma să dea o declarație inspirată de cele ale reprezentanților german, italian și japonez și trebuia să scoată în evidență și interesele României. Vizita Conducătorului Statului Român urma să coincidă cu data semnării. În acest caz, solemnitatea de la București urma să fie prezidată de vice-președintele Consiliului de Miniștri.
Protocolul de adeziune a României la Pactul Tripartit a fost semnat la Berlin de generalul Ion Antonescu în numele României și de domnii von Ribbentrop pentru Germania, Gino Buti pentru Italia și Samuro Kurusu pentru Japonia.
Generalul Ion Antonescu a dat o declarație prin care a scos în evidență importanța pactului pentru interesele României. Conducătorul Statului Roman, generalul Ion Antonescu și D-l Sturtza, Ministru de Externe au avut o întrevedere cu locțiitorul Fuhrerului, D-l Rudolf Hess, au avut o întrevedere cu Fuhrerul Reichului German, apoi a avut loc o recepție la Legația României. Domnul Generalul Ion Antonescu a părăsit Berlinul a doua zi dimineață
CAPITOLUL 2
RAPORTURI ITALO – ROMÂNE:
VIZITA LUI ANTONESCU LA ROMA
În 1940, politica externă a României s-a schimbat de la un neutralism foarte dificil de menținut la o aliniere cu politica Axei, abandonând tradiționalele tendințe anglo-franceze. Două au fost evenimentele politice care au determinat această schimbare și anume ultimatumul sovietic din 26 iunie cu consecințele ocupării și a Bucovinei de către U.R.S.S. și al doilea Arbitrat de la Viena din 30 august impus practic de Ribbentrop și Ciano la București. România nu putea începe o luptă împotriva U.RS.S.-ului fără a avea spatele asigurat în acest caz, numai asigurarea dată de Puterile Axei că Ungaria și Bulgaria nu ar fi intervenit în caz de atac sovietic, putea permite României să înceapă un război contra Uniunii Sovietice, dar aceasta garanție, nici Germania și nici Italia nu intenționau să o dea. Ea a influențat chiar raporturile cu Roma. Arbitrajul de la Viena a făcut să se precipite chiar situația politică internă a României în avantajul curentelor naționaliste și unitare. La 5 septembrie, regele Carol suspendă Constituția din 1938 și cheamă la conducerea guvernului pe Ion Antonescu. Antonescu, administrator al puterii germane s-a proclamat Mareșal, Conducător al Statului Național Legionar Roman, dar a fost constrâns să împartă puterea cu mișcarea naționalistă de dreapta, Garda de Fier.
Antonescu dorea de fapt să apere interesele românești și să recupereze teritoriile cedate, dar generalul știa că nu poate să conteze pe Berlin care considera dispozițiile Arbitrajului o parte esențială din interesele sale strategice, fapt demonstrat de intrarea de trupe germane în România, vizând pozițiile petroliere de la Ploiești.
În această situație, Antonescu a inițiat sondaje în direcția Romei. Ocazia a fost dată de disputa cu Ungaria în ceea ce privește tratamentul brutal aplicat populației românești din Transilvania. Datorită faptului că transferul reciproc de populații de frontiere eșuase, Bucureștiul a cerut trimiterea unor „comisii mixte’ italo-germane pentru a verifica violările acordurilor de la Viena pentru protejarea minorităților etnice din cele doua țări.
Ex-ministrul de externe, M. Manoilescu a venit în misiune la Roma între 13 și 18 octombrie, cu scopul de a sonda intențiile Guvernului italian și de a pregăti terenul pentru o vizită a lui Antonescu. Intâlnindu-se cu Ciano, omul politic român a propus constituirea unei „comisii permanente” de control în fiecare departament teritorial, în care să fie prezente minorități etnice. Scopul principal era acela de a elabora un regim mai favorabil pentru minoritățile de origine română din teritoriile transilvane cedate. Ciano a răspuns că asupra acestei chestiuni va lua o decizie numai după concluzia anchetelor, deja inițiate din partea unei comisii italo-germane asupra presupuselor violări a drepturilor minoritarilor. Ministrul de externe italian l-a făcut să înțeleagă pe Manoilescu că hotărâri concrete vor fii prevăzute pentru România. Însă, Manoilescu, în raportul său, exprima părerea că promisiunea lui Ciano se referise la cuceririle teritoriale care s-ar putea face pe cheltuiala Iugoslaviei și Rusiei.
Ciano se arata sceptic asupra unei alte propuneri avansate de Manoilescu, care privea posibilitatea de extindere a românilor deveniți cetățeni maghiari, un regim de autonomie completă, asemănătoare aceluia dorit de croați pentru noul lor stat.
La 15 octombrie, la un colocviu cu mareșalul Badoglio, Manoilescu obține o altă generică promisiune de susținere directă a țării sale. Tezele de autonomie completă a părții Transilvaniei, cedată la unguri, nu reușeau să obțină apogeuri substanțiale în Italia.
Alte personalități întâlnite în călătoria sa explorativă s-au arătat foarte impresionate la veștile asupra exceselor maghiare asupra populației românești din Transilvania, cu toate acestea nu exprimau decât generice angajamente de a face să fie respectate acordurile de la Viena. În acest sens se exprima Ministrul de corporație Ricci, Diplomatul Rocco și Ministrul culturii populare și a propagandei Pavolini.
Manoilescu a încercat în aceste condiții să obțină asigurări mai substanțiale la întâlnirea sa cu Mussolini, la 18 octombrie, căruia i-a arătat absurditatea dispozițiilor vieneze și situația românilor. Manoilescu a reușit să obțină acordul lui Mussolini asupra unor factori; trimiterea de experți în România, extinderea comisiei mixte italo-germane la un delegat român și unul maghiar, întoarcerea intelectualilor români expulzați de autoritatea maghiară din Budapesta, din Transilvania, instituirea unor comisari permanenți în fiecare district cu minorități etnice.
Misiunea lui Manoilescu nu putea să fie numită încurajatoare dovedind că la Roma nu se clarificaseră toate detaliile relațiilor româno-maghiare. Soluționarea revendicărilor române era incertă. În același timp, se intensifică pregătirile în ceea ce privește vizita la Roma a Mareșalului Ion Antonescu. Raportul Președintelui Consiliului arata starea de spirit care domnea între conducătorii români, în ajunul călătoriei lui Ion Antonescu la Roma, și Berlin. Rezultatele vizitei lui Manoilescu la Roma demonstrează cât fusese de necesară.
Antonescu, trebuind să aleagă dacă să meargă înainte la Berlin sau la Roma, a preferat să meargă mai întâi la Roma dintr-un dublu motiv: de la Roma primise prima sigură invitație și pentru că în Italia era o mai mare ostilitate față de confruntările poporului român, susținută de o puternică propagandă ungară intensificată de raporturile între Ciano și aristocrația maghiară.
Politica diplomatică intrase într-o fază de regândire, mai cu seama în confruntările din acel comportament incert și ambiguu al trecutului care nu provocase altceva decât o umilitoare pierdere a independenței în condițiile afacerilor internaționale. Bucureștiul spera să restituie României o imagine externă mai bună.
Pregătirile călătoriei lui Antoneseu trebuiau să cuprindă o serie de măsuri preventive: schimbul aproape total de personal diplomatic al Legației din Berlin, Roma și Vatican, în afara de acela din țările balcanice, deoarece acest personal era vinovat de paralizările generale, tipică pentru administrațiile din București în ceea ce privește afacerile de Stat, alegerea unei atitudini spre exterior mai fermă și mai hotărâtă, mai precisă, cu abandonarea tehnicii bizantine de jucare pe toate fronturile, începerea a numeroase conversații cu Miniștrii Germaniei și Italiei, Fabricius și Ghigi, chiar daca ei exprimau o rezervă față de dorința Bucureștiului de a nu renunța la drepturile sale milenare, pregătirea numeroaselor materiale documentare referitor la relațiile politice, economice și culturale italo-române, pregătirea unui plan de acțiune.
Ministrul de Externe, principele Sturdza, în ajunul plecării lui Ion Antoneseu la Roma, a elaborat un plan foarte precis pentru a obține de la Puterile Axei instalarea în regiunea cedată a unei comisii stabile de control în fiecare departament teritorial, românii expulzați de unguri ar fi trebuit să se întoarcă la casele lor. Pentru acești români, Sturdza prevedea adoptarea regimului de autonomie națională propus de Manoilescu la Roma, chiar dacă nu găsise o părere favorabilă.
În aceste condiții, trebuia să se înceapă lupta pentru restituirea teritoriilor cedate urmărindu-se două alternative: întoarcerea la vechile hotare cu schimburi de populație și retrocesiunea la România din oricare din regiunile cedate.
Programul de adeziune al lui Sturdza arăta că românii nu înțelegeau să renunțe, pur și simplu 1a toate teritoriile pe care trebuiseră să le cedeze.
Din partea italiană, în condițiile în care intențiile revanșiste românești erau cunoscute, apare o certă rezistență față de aceasta problemă care venea să anuleze sistematizările de la Viena. Ministrul Italiei la București, Ghigi, care ha acompaniat pe Mareșalul Ion Antoneseu la Roma a încercat sa-i convingă de a nu supune atenției lui Mussolini imediat, problema reparațiilor nedreptăților derivate de ia Arbitrat, pentru a nu crea dificultăți cu aliatul german.
Încep convorbirile între Antonescu și Sturdza, pe de o parte și Mussolini și Ciano, pe de altă parte. Raportul român asupra vizitei lui Antoneseu expunea conținutul primelor conversații între Mussolini, Antonescu, Ciano și Sturdza după sosirea în capitala italiană, a lui Antoneseu, la 16 noiembrie. În acest raport nu au fost expuse toate argumentele tratate în timpul discuțiilor, interesând în principal problema Transilvaniei. Antoneseu a scos în evidență obiectivele maxime în acel moment: reconstituirea armatei, reorganizarea administrației țării, dezvoltarea economiei naționale și ajutorul în produsele agricole pentru Axă. Într-o primă fază, Axa ar fi obligat pe unguri să execute integral obligațiile asumate, garantând maxima libertate de organizare, dezvoltare economică și spirituală a acelor români ai teritoriilor cedate, comisiile mixte stabile ar fi fost instrumentul principal al acestor garanții.
Românii expulzați trebuiau să reintre imediat în casele lor și toată minoranța româna-devenită cea mai numeroasă componentă etnică a Ungariei – trebuia să obțină un statut similar cu cel ce Berlinul asigurase pentru minoritatea germană. Axa, în planurile lui Antoneseu, trebuia să admită aceste măsuri, nu numai pentru a satisface motivele de prestigiu a unei națiuni aliate, dar și pentru a veni în întâmpinarea interesului său politic.
Mussolini a ascultat cu atenție argumentările Conducătorului Statului român și i-a răspuns că dacă pană atunci România fusese o țară neprietenă, odată cu instaurarea noului regim începea o eră nouă în relațiile dintre cele două țări și că Italia își va da silința pentru a favoriza Guvernul de la București, chiar dacă se ajungea la limitarea însemnătății acestor afirmații, în acord cu Berlinul. Mussolini a luat cunoștința de săvârșitele acțiuni ale ungurilor împotriva românilor. Mussolini a dat consimțământul pentru constituirea de organe de control adecvate până va găsi o soluție.
Când Mussolini a adăugat că scopul acordurilor de la Viena a fost acela de a asigura ordinea în bazinul danubian, oaspeții au avut impresia că el știa foarte bine că aceasta nu era realitatea, dar că totuși a afirmat acest lucru pentru a salva prestigiul diplomației italiene. Capul fascismului se arata de acord cu cererile avansate de București și autoriza pe Conducător să meargă la Berlin pentru aprobare.
În cea de-a doua fază prevăzută de planul român, Antoneseu a afirmat că, deși România ținuse cont de dificultatea Axei în acel moment, ea ar fi revendicat cu fermitate drepturile sale luptând cu toate forțele sale. Antoneseu a afirmat că armata sa nu ar fi fost învinsă nici de unguri, nici de bulgari, nici de ruși ci doar de germani și că atunci potențialul său de război era încă integru și dacă ar fi fost necesar s-ar fi agitat contra voinței Axei. În acest moment a intervenit Ciano, pe care românii îl considerau un susținător al cauzei maghiare, pentru a apăra tezele care stăteau la baza Arbitrajului, adică pacea și siguranța în Balcani.
Sturdza a cerut să se ia cunoștință de următoarele puncte ferme: România nu ar fi permis niciodată ca o parte a populației românești din Transilvania de Nord să fie expulzată prin intermediul unui schimb de populații și în afară de orice redefiniție a noilor granițe. Aceasta limita foarte mult sfera de acțiune a diplomației italiene, dacă voia să rezolve conteciosul maghiaro-român, în afara influenței Berlinului.
Când Antoneseu a cerut notițele Raportului Comisiei de anchetă italo-german asupra teritoriilor cedate, Ciano a răspuns că nu a terminat totul, fiindu-i prezentată numai prima parte. Raportul conținea între altele un proiect de regulament general asupra chestiunii minorității românești. Ministru italian nu era în măsură să adauge că nu mersese la Berlin și că nu discutase direct cu Ribbentrop.
Acest fapt a provocat o reacție de nemulțumire din partea Mareșalului care considera inadmisibil faptul că o Comisie de anchetă realizase un raport fragmentar și în care una din părțile garante ale acordului vienez fusese rău informată asupra unei chestiuni atât de importante. Însuși Ciano dăduse ordin delegatului român, contele Roggeri de a atenua termenii expresivi ai Raportului Comisiei de anchetă contra tezelor maghiare.
Controversa asupra Raportului Comisiei mixte nu făcea altceva decât să crească neîncrederea diligenților români asupra persoanei lui Ciano. Se spera să se obțină susținerea Romei în revendicările românești și de-al atrage pe Mussolini, în care Antonescu găsise o perfectă înțelegere în toate problemele pentru că putea vorbi ca de la soldat la soldat. Totuși, această afirmație de stimă nu părea să fie sortită efectelor concrete la sfârșitul vizitei lui Antonescu la Roma.
Antonescu și Sturdza aveau încredere foarte mult în faptul că noua hartă etnografică a României în posesia Guvernului italian demonstra clar că în Transilvania se observase în realitate o influența ungară în teritoriul românesc și nu viceversa, cum susținuse mereu Budapesta.
Discuțiile au urmat în ceea ce privesc raporturile româno-sovietice. Acesta era un alt argument pentru care Antonescu și Ministrul său de Externe sperau să obțină substanțiale rezultate. Primul Ministru român a expus situația etnică a Basarabiei și a Bucovinei afirmând cum de 2000 de ani, românii au fost în acele regiuni stavilă de orice invazie spre Occident.
Antonescu sublinia că problema slavă și cea a anarhiei comuniste priviseră Europa așa cum era prefigurată în planurile Axei și însăși România ținea cont de faptul că o dată cu revendicarea drepturilor sale imprescriptibile, contribuia chiar la reorganizarea Noii Europe, proiectată la Berlin și Roma. Acesta era un proiect într-adevar cunoscut pentru unirea, refacerea Marii Românii. În proiectele de restructurare continentală ale Axei trebuia să se țină seama de acest element pentru a înțelege strategia regimului lui Antonescu, chiar numai cât privește anii următori.
După Primul Ministru Român, în ceea ce privește modul arbitrar în care era trasată noua graniță cu Ungaria, situația strategică a Moldovei și a întregii țări era modificată. Penetrarea Armatei Roșii, ajunsă până la Galați, pe Dunăre, amenința toată regiunea fortificată a Deltei, apăsa chiar și asupra Bulgariei. Toate acestea erau agravate de pretențiile rusești de a stabili un condominiu pe Dunărea maritimă pentru a avea dreptul de a face navigație vapoarele militare pe tot cursul inferior al fluviului. Antonescu considera că, în caz de conflict, situația strategică locală ar fi fost astfel compromisă, încât ar fi trebuit să se evacueze întreaga Moldovă.
Mussolini privea cu uimire că la Viena se acționase așa superficial, fără a se evalua consecventele avantaje strategice oferite de Moscova. Pierderea Basarabiei, împreună cu Delta Dunării, în situația în care se găsea, expunea situația petrolieră eventualelor atacuri sovietice, deoarece zona se găsea la o distanță de lOO Km de granița rusă și la 60 Km de noua frontieră cu Ungaria. Antonescu a făcut aluzie și la ambiguitatea regimului din Budapesta față de politica Axei.
Mussolini a fost constrâns să admită că Moscova favoriza tot ceea ce putea prelungi războiul condus în Europa de înseși Puterile Axei și că aceasta era o situație dificil de susținut.
Capul fascismului a zis: „Știu că Stalin mănâncă în fiecare zi o insula. Stalin nu a pierdut vechile sale obiceiuri. Ei se pun deasupra noului imperialism social. Noi trebuie să tindem să neutralizam această masă enormă pentru tot timpul cât durează războiul. E chiar în interesul nostru.” În ciuda acceptării, asupra naturii expansioniste a politicii Cremlinului, pentru Mussolini raporturile cu Moscova nu erau modificate în substanță.
Antonescu a expus problema românilor rezidenți în restul Peninsulei Balcanice: chiar în acest caz, Bucureștiul se rezerva să intervină cu forța pentru a proteja interesele sale etnice, chiar dacă Italia nu fusese de acord cu interesele românești, imediat ce la „pacea generală” se pusese în discuție eventuala modificare a ordinii geopolitice din Balcani. Ciano a promis că din partea italiană chestiunea va fi avut o urmare. Conducătorul a subliniat problema românilor din Macedonia și a încercat să obțină consensul italian pentru formularea unui regim special de autonomie, de a garanta libertatea de dezvoltare cultural-economică și spirituală.
Românii din Transilvania ar fi putut participa la lupta pe care armata italiană o începuse de puțin timp contra Greciei: liderul român știa bine că intervenția italiană avea la baza un resentiment antigerman din partea lui Mussolini la cauza politicii exclusiviste a Berlinului în Balcani, și urmărea să dea impresia oaspeților că România și Italia ar fi avut numai de câștigat în unirea forțelor lor, în ceea ce privește limitarea prezentei germane.
Antonescu insera în obiectivele sale chiar pe acela de a intensifica legăturile culturale între România și Italia datorită latinității comune. Mussolini s-a arătat mai maleabil față de argumentul latinității, mai mult decât fusese asupra altor teme precedente și a cerut Mareșalului să însărcineze o personalitate în măsura a României pentru a veni la Roma cu scopul de a examina toate variatele realizări ale regimului fascist italian în câmpul legislativ, administrativ, corporativ etc.
O notă a profesorului Onicescu, membru al delegației române, se referă între altele că Ministrul culturii populare și al propagandei italiene, Pavolini fusese cucerit de ideea de constituire a unei „Asociații de prietenie italo-române”, chiar dacă finalurile acesteia rămâneau nedeterminate. Asociația ar fi fost constituită sub inițiativa unui cunoscut studios al istoriei și culturii române, profesorul Bertoni.
Confruntarea era determinată de senzația că prezența germană în acest câmp nu putea lăsa spațiu inițiativei bilaterale între Roma și București.
Antonescu a ridicat o altă problemă, în legătură cu evreii rezidenți în țara sa, în confruntările în care era obligat de Hitler să ia măsuri represive în ceea ce privește orientările rasiale ale Berlinului. România, ca multe alte state danubiene și balcanice nu era de acord cu măsurile asupra acestor minoranțe etnice, minoritate care era puternic implantată în țesutul economic al țării încât nu putea să fie distrusă fără traume pentru națiunea româna. În cazul în care s-ar fi trecut la astfel de măsuri s-ar fi provocat un gol în viața economică a României, datorită marelui număr din activitatea administrativă a persoanelor iudaice, gol care nu ar fi putut fi umplut de mijloacele aflate la dispoziția diligenților români atât de lipsiți de capital, cât și de tehnici specializate.
România era dispusă să coopereze cu Axa din următoarele motive:
nu s-ar fi alterat fondul de bogății naționale românești, conducerea politică, economică și industrială ar fi ramăs în mâini românești.
Germania și Italia ar fi specificat lucruri care le interesau din punct de vedere bancar, comercial și industrial rămânând ca Guvernul român să decidă asupra eventualelor limite de pus în diferitele ramuri ale activității economice, la inițiativa Axei
toate chestiunile economice ar fi trebuit discutate direct între Stat și Stat în condiții de absolută autonomie decizională.
Mussolini s-a arătat de acord asupra acestor principii hotărând care schimburi comerciale între Italia și România, în baza mecanismului de clearing, s-ar realiza. Italia ar fi consimțit care produse ar fi putut să le exporte în timp de război, iar România avea mai multe cereri : mașini agricole, mașini pentru realizarea produselor din industria alimentară. Italienii și românii ar fi colaborat pentru realizarea blocării apelor și pentru asanare, pentru construcția străzilor și pentru difuzarea electricității. Nu s-au luat măsuri precise în ceea ce privește furniturile de materii prime românești în Italia, datorită faptului că monopolul german era activ și spațiul pentru importantele schimburi comerciale bilaterale era foarte închis. Ministrul Mareș a propus să trateze o convenție comercială cu Germania și Italia până la 12 noiembrie pentru vânzarea de cereale românești după războiul european, stabilizând aceasta piață comercială, dar și pentru a preveni concurența americană. Ministrul Italiei la București, Ghigi, era considerat persoana cea mai calificată pentru a discuta aceste probleme cu Ministrul român al economiei, Cancocov.
Atunci când Mussolini și Antonescu au examinat eficiența militară a României, a existat o altă ocazie pentru Mareșal pentru a denunța efectele Arbitrajului de la Viena, arătând că acesta anulase capacitatea defensivă și ofensivă a armatei române, iar cererea adeziunii la Pactul Tripartit, solicitată de Berlin, a sfârșit prin a expune riscurile în zona puțurilor petroliere prin posibilele incursiuni aeriene englezești. În această situație, siguranța aprovizionărilor românești era să fie foarte amenințată. Antonescu a cerut protecția aviației italiene.
Sturdza nota că Mussolini crezuse într-un război lung și considera un timp pierdut să facă planuri pentru reorganizarea Europei până când ar fi văzut o declarație decisivă în evenimentele războinice. Dacă Capul fascismului italian se declarase dispus să nu considere acceptul de la Viena drept definitiv, cu această afirmație neutraliza speranța românilor de a vedea Italia să intervină pentru întoarcerea Transilvaniei cedate.
Au loc întâlniri între delegația româna și unele personalități din lumea politică italiană. Antonescu primește unele asigurări de la Vatican. Poziția României era foarte puțin cunoscută în înaltele sfere italiene. În raporturile cu personalitățile din lumea politică italiană, erau evidențiate revendicările Bucureștiului dar interlocutorii italieni s-au arătat foarte rezervați și nu în măsură de a cunoaște problema Transilvaniei. Existau personalități care manifestau rezerve față de oaspeții români și anume contele Snarvi, contele Thaon de Revel datorită informațiilor imprecise pe care le dețineau. Alte personalități care-l însoțiseră pe Antonescu la Roma, Onicescu, Mircea Pop, S. Ionescu și alții adăugau în rapoartele lor observații asupra poziției luate de ziarele italiene. Acestea făcuseră Mareșalului în general o impresie bună comentând vizita la Roma în mod foarte favorabil. Ziarele italiene – după acești observatori – se obligau să difuzeze adevărul asupra situației românești în teritoriile cedate. Se cita în cotidianul fascist „Regimul fascist” din 15 noiembrie: „Nu este cazul să vorbim de faimoasa Latinitate pentru că nu există o legătură de sânge între noi și români: există doar o afinitate lingvistică care facilitează raporturile reciproce…”
În Italia, foarte bine informată se revela diplomația vaticană. În ceea ce privește românii, Sfântul Scaun se arata foarte bine informat și cu o mare predispoziție față de problemele românești. La 16 noiembrie, a fost primit în audiență de Pontifice, fiind întâmpinat cu onorurile cuvenite unui Șef de Stat. Papa Pio XII l-a asigurat pe Antonescu că făcuse tot posibilul pentru ameliorarea condițiilor românilor din teritoriile cedate. Vaticanul a părut că merge mai departe de simple afirmații de solidaritate. Domnul Montini, înlocuitorul Secretarului de Stat, a afirmat intr-o convorbire cu Mareș că înșiși ungurii nu au acceptat soluția Vienei ca definitivă, fiind informați că, dacă soarta războiului ar lua un curs defavorabil pentru Axă, ei ar fi pierdut cuceririle făcute pe cheltuiala statelor vecine.
Interesele vaticane se datorau în mare parte preocupărilor în ceea ce privește posibilele pagube pe care interesele catolice le-ar fi suferit dacă acel sector românesc rămânea centrul tensiunilor și conflictelor. Marchizul Pacelli lăsa să se înțeleagă că o mai mare libertate acordată religiei catolice în România ar fi avut drept consecință un efort efectiv al Vaticanului în favoarea Guvernului român, în ceea ce privește Transilvania. Bucureștiul găsea în Orașul Vaticanului un susținător mai decis decât Palatul Veneția.
Atitudinea prudentă adoptată de Roma o găsim și în alte ocazii din timpul vizitei lui Antonescu în capitala italiană. În convorbirea avută cu redactorul ziarului „Popolo di Roma”, Mareș repeta că preocuparea constantă a poporului italian era aceea de a nu se compromite în promisiunea sprijinului diplomatic față de aliații balcanici pentru a nu trebui să se confrunte cu Uniunea Sovietica.
Profesorul Onicescu, într-o convorbire cu însuși directorul ziarului „Popolo di Roma”, jurnalistul Virginio Gayda, a făcut unele considerații în ceea ce privește faptul că Italia are interesul să vadă o Românie puternică și că dorea să o ajute să devină puternică, dar din unele motive tactice trebuia să se facă unele concesii rușilor. Aceste cuvinte confirmau românilor că unele sectoare italiene manifestau nemulțumiri față de o politică de supunere impusă de germani.
Poziția de așteptare a Romei nu putea să satisfacă pe Antonescu și pe alți oameni politici români. Conducătorul român considera, după toate aceste discuții, că evenimentele ar fi putut fi evitate în viitor dacă se accentua deplasarea spre Berlin.
Subsecretarul de Stat, în calitate de reprezentant al organizației legionare române, punea în evidență în raportul său ca unicul sector în care se putea găsi o comunitate de interese între România și Italia, după colocviul avut de Antonescu, era acela de a colabora între națiuni, adică între sistemele de guvern care se inspirau din înseși idealurile fasciste. Într-o întâlnire cu secretarul general al Partidului Fascist s-a ajuns la o înțelegere asupra necesității de stabilire de legături între Partidul Fascist și Garda de Fier. Aceste informații constituiau un fel de ghid pentru cei care voiau să realizeze în România un sistem politic similar celui italian.
Ceea ce părea să irite delegația româna era, totuși, faptul că revoluția legionară era considerată o simpla revoluție cotidiană, țărănească, tipică unei societăți rurale și nu ca un fapt istoric de renaștere națională, așa cum fusese evaluată de protagoniștii săi.
CAPITOLUL 3
ROMÂNIA SI ITALIA (1941-1943)
Între anii 1941-1943, raporturile între România și Italia nu au cunoscut amploarea așteptată de oamenii politici de la București, în special de către generalul Ion Antonescu și de către Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. România va intra în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie l941 pentru eliberarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Mihai Antonescu, după ce a acuzat Roma de ducerea unei politici duplicitare, a încercat împreună cu noul ministru al Italiei la București, Renato Bova Scoppa, să creeze un cadru nou relațiilor bilaterale. Renato Bova Scoppa va sosi la București în data de 1 iulie 1941, el prezentându-și scrisorile de acreditare la 5 iulie 1941.
In ceea ce privește Italia, ea a intrat în cel de-al doilea război mondial total nepregătită, Mussolini însuși fiind conștient de lipsa de pregătire militară a Italiei, dar era convins că războiul se va termina repede și că Anglia avea să aibă soarta Franței. Ceea ce îl interesa foarte mult era să se așeze la masa tratativelor de pace de partea învingătorilor, lucru care nu se va realiza. Atitudinea lui Mussolini era filogermană, dar era bazată pe oportunism, el nu nutrea față de germani și față de Fuhrerul lor o prea mare simpatie. Mussolini considera că Italia trebuie să ducă un război paralel cu cel dus de Germania, prin forțe proprii și cu obiective proprii. Astfel, el a ordonat ofensiva pe frontul Alpilor Occidentali care s-a încheiat cu prima demonstrație a lipsei de pregătire militară a italienilor. Ulterior, războiul paralel a fost continuat în Africa Orientala unde trupele italiene au reușit să cucerească Somalia britanică și în Libia. În Mediterană au avut loc mai multe bătălii care s-au încheiat cu victoria ambelor părți și în care marina italiană a reușit să-și facă pe deplin datoria, cu toate că conducerea acesteia a fost încă din aprilie 1940 împotriva proiectelor lui Mussolini de a intra în război, atrăgând atenția asupra superiorității forțelor inamice, dar cu toate acestea marina si-a făcut pe deplin datoria.
Ocuparea României de către germani în octombrie 1940 l-a nemulțumit pe Mussolini și l-a determinat să înceapă agresiunea împotriva Greciei, agresiune care s-a încheiat cu o înfrângere răsunătoare, vânătorii de munte italieni pierind cu miile datorită și frigului din munții Greciei. La 11 noiembrie 1940, avioanele engleze au provocat pierderi foarte grave flotei italiene ancorate în rada portului Taranto. Și în Africa Orientală lucrurile începeau să meargă prost și devenea clar că pierderea Etiopiei era iminentă, fapt care s-a și întâmplat.
Cu anul 1941 începea o noua fază a războiului situând Italia într-o poziție de subordonare politică și militară față de Germania. Intervenția victorioasă a germanilor în Grecia și Iugoslavia au pus capăt vechilor aspirații italiene de hegemonie în Balcani. Trimiterea unui corp expediționar german în Libia și ofensiva victorioasă până la Sollum au avut semnificația unei recunoașteri a subordonării Italiei față de Germania. Ultimul act de aservire față de Germania a fost trimiterea unui corp de expediție italian în U.R.S.S.
La puțin timp de la sosirea sa în București, Renato Bova Scoppa se va întâlni cu Mihai Antonescu, moment în care Ministrul italian a recunoscut că Italia trebuie să aibă o nouă poziție față de România justificând că Italia nu a făcut singură Arbitrajul de la Viena, comunicându-i lui Mihai Antonescu că odată cu mandatul de la Galeazzo, Ciano va avea și o misiune nouă.
În ziua intrării României în războiul contra Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, Renato Bova Scoppa se va întâlni cu Mihai Antonescu , Ministrul Afacerilor Străine, discutând despre venirea trupelor italiene în România și reorganizarea Societății Italo-Române de la București, considerând că numai un program de acțiuni diplomatice va favoriza raporturile între cele doua țări. La 1 august 1941, Renato Bova Scoppa l-a anunțat pe șeful diplomației de la București, Mihai Antonescu, că Ducele a primit memorandumul trimis de generalul Ion Antonescu, punctul principal în acesta fiind că România nu renunță la Transilvania. Afirma că Ducele se gândea la o solidaritate latină în Balcani și că politica ungară față de România reprezintă o provocare. La 1 septembrie 1941, Mihai Antonescu se adresa titularului Legației de la Roma, Vasile Grigorcea, subliniind că totul rămăsese la nivelul declarativ, recomandându-i o activitate diplomatică mai insistentă.
Odată cu plecarea lui Renato Bova Scoppa la Roma, Mihai Antonescu i-a transmis și un memoriu pe care acesta să-l prezinte Contelui G. Ciano. Acest memoriu prezentat Contelui Ciano de ministrul italian la 1 octombrie se numea „Memoriu asupra tratamentului aplicat de Ungaria populației românești din teritoriile cedate prin arbitrajul de la Viena’, subliniind atrocitățile ungurilor și neexecutarea unilaterală a arbitrajului de la Viena, ajungându-se la concluzia caducității arbitrajului prin însăși voința Ungariei. Se afirmă în acest memoriu că 1.400.000 de români nu pot trăi în condițiile care sunt create în regiunile ungurești; că noua graniță stabilită la Viena pune un pumnal în inima însăși a pământului românesc; că nici un guvern român nu va putea niciodată accepta ca definitivă actuala frontieră transilvăneană din motive istorice, politice, economice, demografice și pentru rațiuni de onoare. Tot în acest memoriu se spune că Contele Ciano a zis domnului Camarachescu cu multă bunăvoință că „noi vrem să punem carul înaintea boilor”. Această afirmație nu l-a deranjat pentru că prin aceasta a fost curtenitor și pentru că erau siguri că Italia se va convinge de această realitate, într-o zi. Se sublinia importanța României în politica balcanică în timp ce la Roma atmosfera față de confruntările noastre e mereu glacială și nu se ajunge niciodată la un semn cald de amiciție.
În urma telegramelor între Ministrul de Externe italian, G. Ciano, și Ministrul la București Renato Bova Scoppa din 7 noiembrie 1941, Roma, și 8 noiembrie 1941, București, aflăm că Ciano îi mulțumește lui Mihai Antonescu și că acceptă invitația Guvernului român, dar își rezervă să precizeze data când va face călătoria, încercând să efectueze călătoria în a doua jumătate a iernii, apreciind simpatia față de reconstrucția morală și materială sub conducerea Mareșalului Antonescu. Prin cea de-a doua telegramă aflăm că Renato Bova Scoppa îl informează pe Ciano că Ion Antonescu a fost anunțat de vizita sa. Ion Antonescu l-a rugat să-i informeze pe Ciano că vizita sa va avea o mare importanță pentru relațiile de prietenie dintre Italia și România. În ceea ce privește problema rusească, Mihai Antonescu îi cerea lui Vasile Grigorcea să afle punctul de vedere italian față de aceasta, subliniind că poporul român nu trebuie să devină un popor balcanic, Mihai Antonescu insista asupra problemei slave pe care o lega de interesele italiene în Balcani și de necesitatea unei cooperări româno-italiene. Aceleași probleme au fost abordate de Mihai Antonescu și la întâlnirea cu însărcinatul cu afaceri italian Formentini.
La întâlnirea din 13 și 25 septembrie 1941, Renato Bova Scoppa a evidențiat necesitatea raporturilor economice aflate în dificultate și a evidențiat importanța ajutării Corpului Expediționar italian, trupe care se aflau în drum spre Rusia. Tot în septembrie 1941, Mihai Antonescu reproșa Consultei politica pro-ungară și îi reproșa că nu au fost adâncite raporturile cu România nici măcar în politica balcanică. Diplomatul român, Mihai Antonescu, considera că Transilvania trebuie să fie în întregime stăpânită de români și ataca politica ungară.
Renato Bova Scoppa l-a anunțat pe Mihai Antonescu la 8 octombrie 1941 despre viitoarea vizită la București a Ministrului Riccardi fiind considerată un prilej de îmbunătățire a raporturilor dintre Italia și România, în special în domeniul economic și financiar. Refacerea graniței de nord-vest se va face, după părerea lui Mihai Antonescu, cu sau fără sprijinul țărilor Axei. Mihai Antonescu a hotărât înființarea unui birou al păcii pentru apărarea drepturilor teritoriale românești. La 27 octombrie 1941, diplomatul italian, Bova Scoppa, reîntors la Roma i-a adus la cunoștință lui M. Antonescu că Ministrul de Externe italian, G. Ciano dorea o discuție în trei, și anume Mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu și el, dar fără a fi luate în discuție chestiunile economice. La 29 octombrie și 1 noiembrie 1941 s-a întâlnit cu Ministrul Riccardi și cu Renato Bova Scoppa. Cei doi au considerat o greșeala granița româno-ungară stabilită prin arbitrajul de la Viena; Mihai Antonescu considerând-o o amenințare strategica. Dar, cu toate acestea, în presa italiană apăreau articole în care era evidentă simpatia față de Ungaria, dar existau și voci favorabile României. Raporturile economico-financiare și colaborarea militară erau mult mai bune față de raporturile politico-diplomatice.
Până în momentul angajării celor doua state în război reține atenția propunerea făcută de Mihai Antonescu în mai 1941 însărcinatului cu afaceri al Italiei, Farmentini, în ceea ce privește deschiderea unui coridor românesc prin Valea Timocului până la marea frontieră a Albaniei Mari pentru constituirea unei bariere latine. Despre acest lucru scria însărcinatul cu afaceri al Italiei, Formentini, Ministrului de externe, Ciano, la 13 iunie 1941 subliniind necesitatea istorică de creare prin orice mijloc a unei uniuni cu Italia pentru a stabili o barieră contra slavismului reprezentat de Rusia.
Într-o altă telegramă adresată de Formentini Ministrului de Externe, Ciano, se sublinia că Antonescu este pentru Axă și va fi mereu cu Axa, că această politică de colaborare intimă cu Italia trebuie deci realizată. El afirma că italienii nu se pot baza pe Bulgaria și Ungaria, deoarece Ungaria reprezintă acum interesele Moscovei și Ungaria nu este o țară sigură pe care să se poata conta.
Printr-o altă telegramă transmisă de la București, la 12 decembrie 1941 de către Renato Bova Scoppa Ministrului de Externe, Ciano, erau transmise comunicările Mareșalului Antonescu către Duce. Astfel, se afirma că Mareșalul va face tot posibilul pentru a contribui la victoria comună. Până la sfârșitul lunii spera să trimită 30 mii de tone de petrol pentru flota noastră. În același timp, Germania putea constitui un depozit în România de 50 mii tone de cărbune și putea trimite în medie 3-4 trenuri pe zi din acest combustibil și ar putea ceda până la 60 mii tone de păcură pe lună. Se ruga totuși să se țină cont de sacrificiile pe care România le va face, că importanța cărbunelui german va produce crize în producția de lignit românesc având drept consecință șomajul minerilor, ca marea majoritate a exportului de petrol e destinată să reducă disponibilitatea petrolului distilat.
O altă telegramă trimisă de Ministru la București, Bova Scoppa, Ministrului de Externe Ciano, din București la 15 ianuarie 1942, reproducea cuvintele lui Mihai Antonescu, care-și exprima părerea că eforturile sale fuseseră în zadar, că dacă Italia nu dorea să considere România un element esențial în politica de mâine, atunci să-i arate cu claritate căruia să-i propună aceasta, reproșându-se vizita Contelui Ciano la Budapesta.
Prin telegrama trimisă de Ministrul de Externe, Ciano, Ministrului la București, Bova Scoppa, în data de 17 ianuarie 1942, din Budapesta, Ciano îi explica că l-a convocat pe Ministrul României căruia i-a explicat caracterul vizitei sale la Budapesta, explicând că aceasta vizită intra în cadrul normal al raporturilor de cordialitate și de amiciție pe care le-au avut întotdeauna cu Ungaria și că nu a fost atins nici un argument care să privească relațiile româno- ungare.
La 28 februarie 1942, Ministrul de Externe Ciano îl informa pe Bova Scoppa printr-o telegramă trimisă din Roma de vizita sa la București pe 5 aprilie.
La 28 august 1942, Bova Scoppa îl informa pe Ciano de asigurarea dată de Președintele Consiliului de Miniștri că nici un obstacol nu va fi în exportul petrolului brut spre Italia, fiind admis exportul a 5 mii tone petrol brut pentru august din care 3.500 au fost expediate.
La 2 septembrie 1942, Bova Scoppa îl informa pe Ciano că Mihai Antonescu vorbind de situația militară i-a spus că Ion Antonescu e „torturat’ de faptul că rușii dăduseră dovada de o foarte bună combativitate. Inatacabila activitate ofensivă la nord era simptomul care devasta sufletul Conducătorului spre o certă preocupare. Antonescu însă l-a asigurat că are credința că vor învinge.
Într-o altă telegramă din 18 noiembrie 1942, expediată din București, Renato Bova Scoppa îl informa pe Ciano că Mihai Antonescu considera războiul actual nu numai un fapt militar, ci exista chiar un front politic sensibil în Europa, dar și un front economic. Dacă în câmpul militar situația e caracterizată de o inevitabilă alternare de victorii, în plan politic e caracterizată de inițiative. Arată că alianța nu e o sclavie, singura sclavie fiind fidelitatea, fidelitate din care s-au dat numeroase probe. Se punea întrebarea dacă vrem să continuăm așa și până când.
La 25 noimbrie 1942 Mihai Antonescu a rezumat situația de pe front și anume că 25 de divizii sovietice au atacat frontal Armata a 3-a Română și a 4-a Germană cu numeroase tancuri. În față superiorității acestora diviziile românești au fost constrânse să se retragă. Diviziile blindate române sub comanda Generalului Gheorghe au reușit de trei ori să învingă coloanele sovietice. Mihai Antonescu era preocupat de faptul că retragerea făcea să piardă armata română modesta organizare de iarnă. Antonescu cerea materialele necesare armatei române și acesta pentru a înlocui urgent pe cele distruse.
La 9 decembrie 1942, Scoppa îl informa pe Ciano că Șeful Statului Major General, Șteflea a precizat că situația frontului în sectorul ocupat de trupele germane și române este încă confuză pentru că rușii continuau să atace în forță, pentru că rușii pun în pericol pozițiile noastre strategice. S-a precizat că într-o singură zi, divizia noastră a pierdut 800.000 de oameni.
La 22 iunie 1941, rolul compresat german a distrus granițele Rusiei de la Marea Baltică la Marea Neagră; Finlanda, Ungaria, România și Italia s-au reunit la ceea ce toți se așteptau că trebuie să fie un rapid război de distrugere.
În Italia, guvernul mareșalului Badoglio după căderea lui Mussolini la 25 iunie 1943 a încercat să salveze monarhia și să scoată Italia din război. A reușit să obțină un armistițiu cu Aliații la 3 septembrie 1943, dar în zilele următoare germanii l-au eliberat pe Mussolini și au ocupat o mare parte a Italiei; în aceste condiții regele și guvernul Badoglio au fugit și au declarat război Germaniei. Se cerea abdicarea regelui. Italienii au aflat știrea prin radio, noaptea târziu și a doua zi dimineața toate piețele Italiei au fost teatrul unor manifestări de entuziasm. Toți aveau convingerea că sfârșitul dictaturii fasciste avea să fie urmat foarte curând de sfârșitul războiului și al suferințelor, dar aceasta nu s-a întâmplat.
Statutul internațional al României între 1930-1944 a fost de stat satelit în cadrul Axei. Regimul antonescian a fost unul de acceptare a realităților momentului, iar liderul său, Ion Antonescu, deși făcea războiul alături de Axa, a rămas încrezător în victoria Națiunilor Unite, în frunte cu Anglia. Numeroase și elocvente documente evidențiază deteriorarea statutului internațional al României imediat după 23 august 1944.
CAPITOLUL 4
TRUPELE ROMÂNE SI ITALIENE PE FRONTUL DE EST
(1941 – 1943)
România a fost implicată în cel de-al doilea război mondial începând cu data de 22 iunie 1941 și până la 21 mai 1945, perioadă care a cuprins mai multe faze, și anume: campania din Est – 22 iunie 1941-23 august 1944; campania dintre 23 și 31 august 1944 purtată pe teritoriul național pentru alungarea trupelor germane care deveniseră inamice și campania din Vest -1 septembrie 1944 -12 mai 1945, acționând în tabăra Națiunilor Unite.
În timpul campaniei din Est, România aliată cu Germania, Italia și sateliții săi au acționat inițial pentru eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, iar apoi a continuat lupta în interiorul U.R.S.S.-ului punându-se în stare de război cu toate puterile Națiunilor Unite. Comandantul armatei române a fost în toată această perioadă generalul Ion Antonescu avansat la 22 august 1941 la gradul de Mareșal al României. În tot timpul războiului antisovietic, Antonescu a fost asistat de un excelent corp de generali reuniți la Ministerul de Război sau la Marele Stat Major.
Participarea României în campania din Est a înregistrat mai multe faze. Prima fază a fost bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, bătălie care a durat 33 de zile, de la 22 iunie până la 26 iulie l941, formându-se Grupul de armate „General Antonescu”, participând și Armatele 3 și 4 române și Armata 11 germana. Antonescu s-a angajat în campanie fără a semna o convenție militară cu Reich-ul, neprecizându-se termenii colaborării.
După eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, eliberare care s-a realizat în urma a numeroase lupte sângeroase, înregistrându-se foarte multe pierderi de vieți omenești, generalul Ion Antonescu a hotărât continuarea luptei dincolo de Nistru alături de trupele germane. Motivele care l-au determinat să continue campania militară dincolo de Nistru nu erau împărtășite de opoziția tradițională, adică P.N.L. și P.N.Ț.
O altă etapă este bătălia pentru Odessa – 14 august – 16 octombriel941, unde s-au angajat forțele Armatei a 4-a condusă succesiv de generalii N. Ciupercă și Iosif lacobici. Urmează marșul trupelor germane – Armata a 11-a și române – Armata a-3-a pe direcția Bug – Nistru – țărmul Mării de Azov în zona Berdiansk-Marîupol numită și Stepa Nogai – august – octombrie 1941.
Din toamna anului 1941 a fost purtată Bătălia Crimeii, când o parte a Armatei a 11 -a germană a abandonat marșul spre Marea de Azov în compania Armatei a 3-a română, pentru a lichida în sud trupele sovietice rămase în peninsulă. În iarnă și la începutul verii anului 1942 trupele Armatei a 11-a și unitățile române destinate au realizat asaltul Crimeei, asalt care a culminat cu cucerirea Sevastopolului, încheiată la 4 iulie 1942. Cu căderea Sevastopolului întreaga peninsulă a Crimeii era în stăpânirea armatelor germano-române.
În această perioada, atașatul militar de la Roma, colonelul Mihail Corbuleanu, a transmis la 19 februarie 1942 unele comentarii ale presei italiene asupra participării trupelor române pe Frontul de Est. Astfel, la 27 ianuarie 1942 în „L Isola” din Sassari apărea un articol care prezenta activitatea aviatorilor români care luptau contra unui inamic foarte mare.
Un alt articol tipărit în „II Messagero” din 19 februarie 1942, consemna rezistența și vitejia românilor în Peninsula Crimeea. Existau, însă, și articole defavorabile armatei române precum cel tipărit în publicația „La Forze Armate” la 18 mai 1942. În vara anului 1942, presa italiană, deși nu era ostilă României, păstra în cele mai multe cazuri o atitudine rezervată în ceea ce privește aportul ei economic și militar pe Frontul de Est.
Activitatea Legației italiene din București condusă de Renato Bova Scoppa era urmărită cu atenție de autoritățile române, mai ales că aceasta era influențată de evenimentele politico-diplomatice care se desfășurau în Italia. Colonelul G. Bodini, în aceste condiții a primit dispoziții speciale pentru a trece la purificarea membrilor Casei Fasciilor din București, deoarece multe elemente dintre acestea nu mai puteau face parte din familia fascistă. Ministrul Renato Bova Scoppa a interzis fasciștilor din București să susțină ședințe pe cont propriu.
Evoluția sinuoasă a Italiei în cursul anului 1942 a stat în atenția cercurilor conducătoare din București. Rapoartele expediate de atașatul militar, colonelul Mihail Corbuleanu, cuprindeau numeroase informații privind evoluția economică, socială, politică și militară a Italiei din acel an, 1942. El observa o scădere a moralului poporului italian, din cauza insucceselor din Africa și Mediterană, a bombardamentelor engleze și a lipsei hranei și a hainelor. Atașatul militar, colonelul Mihail Corbuleanu, credea că numai armata – prin Mareșalul Pietro Badoglio si Coroana mai puteau salva situația.
O altă etapă este bătălia pentru Stalingrad, care a cuprins mai multe etape distincte și anume: marșul trupelor române cuprinzând Armatele 3 și 4 și trupele germane spre Stalingrad – 28 iunie – septembrie 1942. Armata a 3-a română și Armata a 4-a română au acționat în cadrul Grupului de Armate B, alături de Armatele 6 germană, 2 ungară, 8 italiană și 4 blindata germană stabilindu-se în zona Cotului Donului, în timp ce Armata a 4-a română a ocupat zona cea mai avansată în dispozitivul de la Stalingrad. În cadrul contraofensivei de la Don au fost zdrobite și importante contingente italiene și ungare. În a doua parte a lunii decembrie 1942, pe cursul mijlociu al Donului, forțe din Frontul Voronej și Frontul de Sud-Vest au declanșat ofensiva împotriva Armatei a 8-a italiene. Pierderile înregistrate în rândul forțelor italiene s-au ridicat la 3.010 ofițeri morți și dispăruți și 81.820 soldați și subofițeri, foarte mulți răniți și degerați. În septembrie-noiembrie 1942 are loc atacul Stalingradului, apoi defensiva în zona Stalingradului, după declanșarea contraofensivei sovietice. Frontul Armatei a 3-a române a fost rupt în două sectoare. În sectorul Armatei a 4-a română, ofensiva Armatei Roșii declanșată la 20 noiembrie 1942 s-a finalizat cu încercuirea diviziei 20, condusă de generalul Tătăranu și împingerea spre sud-vest a restului forțelor române. În aceste condiții, Marele Cartier General Român a hotărât aducerea în țară a Armatelor 3 și 4. Această retragere s-a realizat în lunile februarie-martie și până în aprilie 1943 toate forțele erau deja aduse în țară și demobilizate.
O altă etapă a campaniei din Est este operațiunea din Kuban -1 februarie – 9 octombrie 1943 care a reprezentat acțiunea de retragere a Corpului de Cavalerie Român, care fusese destinat asaltului Caucazului, dar care s-a retras din luptă și s-a orientat spre Marea Azov pentru a fi evacuat în Crimeea. O altă etapă este apărarea -octombrie 1943 – aprilie 1944 și evacuarea Crimeei – 14 aprilie – 12 mai 1944. Sub presiunea continuă a forțelor sovietice s-a realizat în iarna 1943-1944 retragerea armatelor române și germane în Basarabia și Moldova.
Ultima etapă a trupelor române pe Frontul de Est o constituie bătălia Moldovei care a început la 20 august 1944 după ofensiva dezlănțuită în zona Iași-Chișinau de Fronturile 2 și 3 ucrainiene, de către forțele Grupului de Armate „Ucraina de Sud”.
Cele trei mari înfrângeri – Stalingrad, Crimeea și Iași-Nistru înseamnă încheierea dramatică a primei mari campanii a României din cel de-al doilea război mondial care ținuse trei ani și două luni – 22 iunie 1941 – 23 august 1944. Ultima înfrângere de pe teritoriul național va pune capăt colaborării cu Germania hitleristă împotriva unei țări care, cu toate că ne luase o parte a patrimoniului nostru, devenise aliată cu vechii noștri aliați. Astfel, înfrângerea de pe frontul moldovo-basarabean, urmată de lovitura de stat de la București, însemna încheierea unui capitol din istoria țării noastre și, în același timp, însemna începutul altui capitol. Lupta va continua cu tovarăși și fronturi schimbate.
Pentru Italia, odată cu primele luni ale anului 1941 începea o noua fază a războiului, care situa Italia pe o poziție de subordonare politică și militară. Intervenția și campania victorioasă a germanilor în Grecia și Iugoslavia au pus capăt vechilor aspirații italiene de hegemonie în Balcani. Anexarea Liublianei la Italia și crearea unui regat al Croației, al cărui rege era un membru al casei de Savoia reprezentau doar o slabă compensație. Trimiterea unui corp expediționar german sub comanda generalului Rommel în Libia și ofensiva sa victorioasă până la Sollum au avut semnificația unei recunoașteri a subordonării comandamentului italian față de cel german. Ultimul act de aservire față de Germania a fost trimiterea unui corp de expediție italian în U.R.S.S.
Odată cu agresiunea împotriva U.R.S.S.-ului și intervenția în război a Statelor Unite – decembrie 1941, războiul a luat un alt curs tot mai defavorabil pentru Axă.
Faptul că Mussolini era sub comandă germană o dovedește și faptul în care a fost informat la 22 iunie 1941, la ora 3 dimineața despre începerea operațiunii Barbarossa împotriva U.R.S.S.-ului. Consilierul Ambasadei Reichului la Roma, prințul Otto von Bismarch îi aduce o scrisoare a lui Hitler pentru Duce. Ciano îi telefonează lui Mussolini și astfel ia cunoștință de scrisoare.
Mussolini cere să trimită și el trupe pe frontul rus, dar împotriva voinței lui Hitler. La 26 iunie 1941, Mussolini trece în revistă la Verona primele unități care pleacă în Rusia. În ceea ce privește această intervenție a trupelor italiene în U.R.S.S. se poate stabili răspunderea personală a Ducelui, deoarece toată lumea încerca să-l abată de la hotărârea sa și anume Hitler, Ciano, Statul Major.
Intrarea în război împotriva U.R.S.S.-ului a înlesnit crearea unui front unic între Partidul Socialist, „Giustizia e Liberta” și Partidul Comunist, Programul propus italienilor consta în ruperea pactului de alianță cu Hitler, încheierea imediată a unei păci separate și înlăturarea lui Mussolini de la putere.
Chiar și șefii fasciști încep să se îndoiască de Duce, datorită înfrângerilor suferite de trapele militare.
Au loc numeroase manifestații în Italia, datorate nemulțumirii populației lipsită de produse alimentare și, în special, de pâine. Cu toate aceste manifestații, lungi convoaie se pun în mișcare părăsind Italia și se îndreaptă spre frontul îndepărtat al Donului, aceste convoaie plecând fără bucurie pe acest front.
În ziua de 20 iunie 1942, trupele germano-italiene ocupă din nou Benghazi, apoi Tobruk ceea ce face ca speranța să-i revină lui Mussolini. Dar libertatea de mișcare a lui Mussolini și a fascismului este de mult o himeră. Germanii au pus încetul cu încetul stăpânire pe Italia, ei avându-și oamenii lor în sferele conducătoare ale fascismului.
Bătălia de la Stalingrad este în curs de desfășurare și se întrevede dezastrul Germaniei iar trupele italiene au de suferit, în mod special, după urma ofensivei sovietice. Ele mențin frontul Donului în condiții de mizerie care pot fi calificate drept absolute dacă ținem seama de realitățile războiului la sfârșitul anului 1942. De-a lungul Donului, italienii alcătuiesc o perdea subțire de oameni, la fiecare șapte metri un om, o mitralieră la fiecare kilometru și jumătate, munițiile sunt rare, nu se poate trage decât cu autorizația comandantului de regiment, alimentele lipsesc și este o temperatură foarte scăzută. Acești oameni se vor găsi, pe neașteptate, încercuiți la 16 decembrie 1942, în urma manevrei sovietice. Din acest moment începe marșul spre moarte, retragerea. Trupele italiene sunt extenuate pierzând 50% până la 70% din efectivele lor.
Bătălia de la Stalingrad – septembrie 1942 – februarie 1943, a fost decisivă și pentru armata română. În ofensiva din vara anului1942, armata pusă la dispoziție de Antonescu a suferit grave pierderi. Când Armata Roșie a trecut la contraatac, în noiembrie, au cerut în zadar OKW-ului o acoperire aeriană și câteva blindate. Trei sute de mii de oameni erau morți, răniți sau luați prizonieri în timpul tragicei campanii militare. Această dramă a cristalizat toate forțele care încă de la început au condamnat participarea la război: Partidul Liberal, Partidul Comunist, cadre ale armatei ostile metodelor OKW.
Dacă Mareșalul a rămas până la sfârșit fidel lui Hitler, capul guvernului, Mihai Antonescu, se simțea mai aproape fascismului italian și din februarie 1943 s-a înțeles cu Mussolini pentru ieșirea din război.
Cu toate aceste pierderi ale armatelor române, germane și italiene pe frontul de Est, armata sovietică a suferit numeroase pierderi. Sovieticii au estimat pierderile lor militare la 7.500.000 și civili la 5-6.000.000. Germanii considerau rasa slavă drept inferioară celei germane. Pierderile umane și materiale au fost foarte mari pentru toți.
Cele 45 de zile cuprinse între 25 iulie și 8 septembrie 1943 când a fost anunțat armistițiul reprezintă o altă perioadă a istoriei italiene. În fruntea noului guvern alcătuit de rege era mareșalul Badoglio. Primele sale acte au fost emiterea unei proclamații prin care se anunța continuarea războiului și interzicerea întrunirilor și adunărilor. Partidul Fascist a fost dizolvat. Au început preliminariile și tratativele în speranța de a-i determina pe Aliați să renunțe la cererea lor de capitulare fără condiții. Badoglio și regele ar fi vrut să obțină de la Aliați clauze de armistițiu favorabile și să iasă din război cu asentimentul germanilor. Armistițiul a fost semnat la Cassibile, un sat din Sicilia , la 3 septembrie 1943 de către generalul Castellano, iar în seara zilei de 8 septembrie s-a transmis la radio declarația lui Badoglio în care se anunța armistițiul, ordonându-se trupelor să înceteze orice rezistență față de anglo-americani și să opună rezistență eventualelor atacuri de altă proveniență. Între timp, împreună cu un grup de generali și demnitari, Badoglio îl urmează pe rege în fuga acestuia spre Pescara, unde un vaporaș aștepta acest grup pentru a-1 transporta pe teritoriul controlat de Aliați.
România a continuat să lupte alături de Germania până la 23 august 1944, când în urma loviturii de stat, țara noastră a întors armele împotriva fostului aliat Germania. Cu toate acestea, prezența României pe Frontul de Est a avut consecințe incalculabile, la care trebuie adăugate pierderile de război și sacrificiile de vieți omenești, trupele de ocupație rusești au fost instalate pe teritoriul românesc, Rusia a transmutat la București sistemul comunist, ceea ce a afectat procesul devenirii istorice a poporului român.
Războiul purtat de România între 1941-1944 a fost total, ceea ce a antrenat pentru statul român consum de energii și cheltuieli care, în mod precis, nu au ajuns sa fie încă evaluate. Nimic nu a fost mai presus de pierderile umane.
Între 22 iunie 1941 și 23 august 1944 au luat parte la campania din Est două armate române – a 3-a și a 4-a, cu 10 corpuri de armată – 35 de divizii, 2 brigăzi de fortificații, 4 comandamente de infanterie, forțele aeriene și marina militară. Dotarea cu armamentul cel mai nou era în parte acoperită pentru unitățile de pe front, cele din interior dispuneau de armament învechit. Aviația româna pe frontul de Est dispunea în 1941, la 22 iunie, de 50 escadrile din care: 15 bombardamente, 17 vânătoare, 3 recunoaștere, 7 de informații, 6 de legătură, 1 de transport, 1 de hidroaviție. Un total de 550 avioane operative. în interior se mai aflau 440 în școlile și centrele de instrucție.
Grupul Aerian de Luptă a intrat în acțiune în zorii zilei de 22 iunie 1941 și a sprijinit acțiunile terestre în Basarabia și Nordul Bucovinei, ca și în zona Odessa până la 16 octombrie 1941. Aviația română a revenit pe front în vara și toamna anului 1942 în sectoarele Cotul Donului și Stalingrad, dar și în urma dezastrului din această vară numeroase unități au operat în continuare pe Frontul de Est până în anul 1943 aviația română ocupând în continuare un loc foarte modest în confruntarea aeriană dintre marile puteri.
După această perioadă – 22 iunie 1941 -23 august 1943 – pentru poporul român începe o nouă etapă a istoriei sale și anume participarea la războiul din Vest.
CAPITOLUL 5
PRĂBUȘIREA REGIMULUI LUI MUSSOLINI
În vara anului 1943, forțele Axei se retrăgeau pe toate fronturile. La 19 iulie 1943, locuitorii descoperă pe străzile Romei manifeste care anunțau un bombardament asupra orașului. În aceeași zi, are loc Conferința de la Feltre, conferință care reunea pentru a treia oara pe Hitler și Mussolini. În timpul acestei conferințe, Mussolini este înștiințat că Roma este bombardată de anglo-americani. Acțiunile de luptă ale nemților și italienilor se rezumă doar la retragere. În aceeași zi de 19 iulie, generalul Ambrosio, șeful Statului Major, i-a cerut lui Mussolini ca în timp de 15 zile, Italia să iasă din război, dar Mussolini nu se arată dispus. Regele Victor Emanuel al III-lea a anunțat intenția de a-l destitui pe Mussolini în fața lui Ambrosio și a colonelului Montezemola tot în aceeași zi.
În seara zilei de 23 iulie, Sicilia este ocupată aproape în întregime așteptându-se la o debarcare a Aliaților pe teritoriul continentului.
După două decenii de succese aproape neîntrerupte până la cel de-al doilea război mondial, fascismul italian se prăbușește în 25 de ore: sâmbătă 24 iulie 1943, ora 17 – duminică 25 iulie ora 18. Ședința Marelui Consiliu se va deschide la palatul Veneția. Marele Consiliu fascist este reunit la cererea lui Grandi, Bottai și Federzoni, care făceau parte din cei 28 de ierarhi. Benito Mussolini îi cere lui Scorza să supună la vot moțiunea lui Grandi, obținându-se 19 voturi pentru, 7 contra și o abținere.
În ziua de 25 iulie, ducele se întâlnește cu regele Victor Emanuel al III-lea care îl asigură „că va răspunde cu capul de securitatea sa personală. Între timp, Grandi s-a întâlnit cu Acquarone și a aflat că noul prim ministru a fost desemnat, și anume mareșalul Badoglio.
Dispariția regimului fascist, care condusese țara timp de 21 de ani, a lăsat Italia într-o situație haotica, cu o stare economică dezastruoasă și într-un război pe care Italia nu era pregătită să-l ducă și din care nu putea ieși din cauza Germaniei.
Debarcarea anglo-americanilor în Sicilia a început la 10 iulie 1943 sub comanda generalului D. Eisenhower, lupte care au durat până la 17 august 1943 când datorită superiorității aliate, ultimele unități germane au părăsit insula. Aceste fapte au dus la căderea regimului fascist.
Benito Mussolini a fost arestat la 25 iulie, în ziua întrevederii sale cu regele Victor Emanuel al III-lea. În timp ce cobora scara palatului regal, ducele a fost surprins să constate lipsa automobilului său și prezența unei ambulanțe. I s-a ordonat să urce.
Simt date două declarații, cea a regelui prin care declara că preia conducerea forțelor armate iar a doua este cea a mareșalului Badoglio care anunța că războiul continua. După aceste comunicate, oamenii alergau pe străzile Romei, fără camuflaj, considerând că dacă Mussolini a căzut, a încetat și războiul sau, de asemenea, a încetat să existe și fascismul. Sunt atacate cercurile fasciste, busturile lui Mussolini sunt dărâmate, portretele arse, populația striga: „Moarte lui Mussolini!. Jos fascismul!”, „Eviva il Re!„ (Trăiască Regele!), „ Trăiască armata!”. Nici un om nu se ridica să-1 apere pe Mussolini, majoritatea fac act de supunere față de rege și armată.
A fost necesar doar ca Mussolini să fie arestat ca toată lumea să observe că fascismul nu mai exista.
Luni, 26 iulie este o zi de sărbătoare. Același lucru se întâmpla și la Milano, Genova, Bolonia, de asemenea în orașele mai mici. Se iau însă măsuri, se retrage populația. Se alcătuiesc Comitete de opoziție antifasciste și la 3 august Bonomi se duce la Badoglio în numele a șase parchete politice ca să ceară încetarea războiului și ruperea alianței cu Germania.
Badoglio pus între anglo-americani care înaintează pe teritoriul țării și naziști, care este, de fapt, adevăratul dușman, trimite la Lisabona doi diplomați, însoțiți de generalul Castellano, ca să îi sondeze pe anglo-americani.
În ziua de 26 iulie primele convoaie germane trec Brennerul. Germanii înaintează pe drumurile Alpilor, prevăzând ocuparea întregii Italii, distrugerea armatei și capturarea flotei. Fuhrerul a studiat realizarea altor două operații și anume „Student” care prevedea restaurarea fascismului și ocuparea Romei și „Eiche”, care-și fixează ca obiectiv eliberarea lui Mussolini.
În noaptea de 25 spre 26 iulie, Benito Mussolini primește un mesaj din partea Mareșalului Badoglio justificându-se că măsurile luate împotriva sa au fost luate pentru siguranța sa, de asemenea îi cere lui Mussolini un loc în care să poată să fie transferat. Mussolini îi răspunde, printre altele, că singura reședință în care poate să meargă imediat ar fi fost Rocca della Caminate.
Marți, 27 iulie, Mussolini este condus la Goete și de acolo pe insula Ponza. La 29 iulie Mussolini își sărbătorește cea de-a șaizecea aniversare. La 7 august este transportat pe insula Maddalena, în apropierea Sardiniei. La 18 august, un avion german zboară deasupra insulei, la o mică altitudine, la bordul căruia se afla colonelul SS, Otto Skorzeny, însărcinat de Fufrer să descopere locul în care era ținut Mussolini.
La 26 iulie, Mussolini părăsește Maddalena într-un avion al Crucii Roșii, fiind transportat la Gran Sasso, situat în Apenini, fiind instalat sub paza la hotelul „ Campo Imperatore”.
După cucerirea Siciliei, anglo-americanii au început, în ziua de 3 septembrie 1943, debarcarea în Calabria. În această perioadă bombardamentele se înmulțesc. La 8 septembrie 1943, este transmisă capitularea Italiei fără condiții. La foarte puțin după anunțarea armistițiului patrulele germane intră în acțiune dezarmând trupele italiene. Familia regală și Badoglio părăsesc Roma și se refugiază în Sicilia unde se formează un guvern condus de Mareșalul Badoglio, aflat sub ocupație anglo-americană. Armata italiană dispare în câteva ore. Armata a 4-a care se afla în sud-estul Franței se îndreaptă spre Italia.
La 12 septembrie 1943, soldații germani, 1a ordinele lui Hitler, l-au eliberat pe Mussolini care se afla la Gran Sasso. Este dus la Viena, apoi la Munchen, unde Mussolini se întâlnește cu familia sa.
La 14 septembrie 1943, Fuhrerul îl primește pe Mussolini la cartierul său general, moment în care Hitler îi cere lui Mussolini să preia conducerea guvernului fascist și în cele din urmă Mussolini acceptă. La 15 septembrie, agenția germană D.N.B. anunță: „Mussolini a preluat conducerea fascismului în Italia” Comunicatul este urmat de cinci decizii ale noului regim. Anunță formarea Partidului Fascist Republican și îl numește pe Alessandro Pavolini secretar temporar al partidului. Celelalte decizii prevăd constituirea tuturor organismelor statului.
Germanii îi refuză lui Mussolini dreptul de a merge la Roma, el trebuind să plece la Salo, pe malul lacului Garda, care se afla în vecinătatea Reichului, dar atât pe Mussolini cât și pe Republica din Salo îi aștepta zile grele.
La 13 octombrie 1943, Mareșalul Badoglio declară război Germaniei, prin aceasta declarație de război Italia era recunoscută de Națiunile Unite ca stat cobeligerant. Prin această declarație Axa Roma-Berlin nu mai exista, Reichul pierzând pe unul din aliații Pactului Tripartit. Prin capitularea Italiei, Axa a pierdut 64 de divizii și o flotă de război cu un tonaj de 350.000 tone și 340.000 tone vase de transport, care în cea mai mare parte au trecut de partea Aliaților. Mareșalul Ion Antonescu a făcut necrologul regimului mussolinian în fața ministrului Renato Bova Scoppa, pe care l-a primit în prezenta lui Mihai Antonescu. Unitățile italiene din România și Transnistria predând, după data de 8 septembrie 1943, foarte multe materiale militare.
La 28 aprilie 1945, Benito Mussolini își găsește sfârșitul, fiind împușcat, iar la 29 aprilie 1945 se sfârșește prin violență ceea ce la 23 martie 1919 începuse prin violență și anume regimul fascist.
CAPITOLUL 6
MIMAI ANTONESCU, „AXA LATINĂ” SI PROIECTE
DE IEȘIRE DIN RĂZBOI (1941 -19431,
VIZITA LUI MIMAI ANTONESCU LA ROMA
(IUNIE – IULIE 1943)
Încă de la venirea sa în România, în iulie 1941, ministrul italian la București s-a atașat de Mihai Antonescu care era Ministrul Afacerilor Străine. Ei au pregătit la sfârșitul anului 1941 proiectul unei „Axe Latine” din care urmau să facă parte Italia, Franța, Spania, Portugalia și România fiind o alință antibolșevică, antislavă și era îndreptată împotriva supremației germane în Europa. Acest plan nu s-a realizat deoarece Roma dorea să mențină bune raporturi cu Budapesta.
Acest proiect nu era primul între cele realizate de Mihai Antonescu, dar care a rămas fără ecou. Astfel, unul din aceste proiecte viza o refacere a Micii Înțelegeri, dar cu unele modificări. Un alt proiect se referea la o reunire sub conducerea Sfântului Scaun a Spaniei, Portugaliei și Elveției.
Tot în anul 1941, Mihai Antonescu a trimis numeroase mesaje și oferte de mediere guvernelor de la Berlin și Vichy pe care însă reprezentanții acestor guverne le-au ignorat în întregime.
Guvernul antonescian, după marile eșecuri suportate de forțele Axei pe Frontul de Est în 1942-1943, nu a mai putut ignora necesitatea unor contacte cu delegații Națiunilor Unite.
În evoluția negocierilor secrete purtate de România, dar și de celelalte state satelite Reichului cu reprezentanții Națiunilor Unite se pot distinge două etape; între anii 1941-1942-1943 s-au stabilit contacte și sondaje reciproce, iar intre anii 1943-1944 tratativele au intrat într-o fază concretă în vederea ieșirii din război. Pentru foarte mulți din sateliții Reichului negocierile secrete au rămas la stadiul de tentative în ceea ce privește desprinderea din Axă. Contactele s-au desfășurat, de regulă, pe canale semioficiale, în capitalele unor țări neutre și anume Turcia, Elveția, Spania, Portugalia și Vatican.
Lisabona a constituit un loc preferat al discuțiilor anglo-române, în același timp un loc important l-au avut și discuțiile de la Madrid prin reprezentanții români acreditați în aceste capitale care au înaintat proiecte pentru ieșirea României din război, proiecte de care Mihai Antonescu știa și le aproba.
Între 1942 și 1943, Mihai Antonescu a încercat prin Consulta să ajungă la o precizare a situației statelor satelite, sub egida Italiei, față de evenimentele politice și militare care se desfășurau din plin. Principalul mijlocitor al lui Mihai Antonescu a fost Ministrul Italiei la București, Renato Bova Scoppa care, numit în capitala României la 26 martie 1941, dar sosit în iulie 1941 și-a publicat memoriile unde găsim detalii foarte interesante asupra contactelor București-Roma. Mihai Antonescu, care se spune în aceste memorii ale lui Renato Bova Scoppa, proiectase constituirea unui „bloc de state” care, fiind dirijat de Benito Mussolini, putea decide, în raport cu eșecurile catastrofale ale trupelor fasciste, retragerea din Axă și încheierea păcii separate cu Aliații peste voința Germaniei hitleriste.
Mihai Antonescu a beneficiat de ajutorul lui Renato Bova Scoppa, el având acordul Mareșalului Ion Antonescu, a inițiat contacte diplomatice pe două căi: la început, s-a încercat determinarea Italiei să ia contacte diplomatice pentru inițiativa tratativelor cu puterile occidentale, apoi s-a încercat stabilirea unor contacte directe cu diplomații Aliaților occidentali din statele neutre.
Renato Bova Scoppa, în primavara anului 1943, i-a trimis lui Galeazo Ciano o notă în care era prezentat conținutul unei convorbiri purtate cu Mihai Antonescu, în care se sublinia necesitatea atât pentru Italia, cât și pentru România de a se lua contact cu Aliații pentru a apăra Europa de bolșevizare. Ducele a respins propunerea lui Mihai Antonescu. Contele Galeazo Ciano a fost demis de socrul sau, Benito Mussolini, și va pretinde, în urma întrevederii cu Renato Bova Scoppa că a fost demis pentru că a susținut proiectul român.
Tot în 1943, guvernul de la București a făcut unele sondaje de pace în cooperare cu reprezentanții Vaticanului. Au fost implicați în sondaje Mihai Antonescu, nunțiul apostolic de la București, Andrea Cassulo, N. Lahovary, P. Bemardino, ministrul României și nunțiul apostolic din Berna.
În februarie 1943, Mihai Atonescu și Andrea Cassulo au căzut de acord că se impunea încheierea unei păci între puterile occidentale și Germania pentru a opri înaintarea Uniunii Sovietice.
Având aprobarea lui Mihai Antonescu, Victor Cădere, Ministrul plenipotențiar la Lisabona, a realizat și el numeroase sondaje pe lângă premierul Antonio Salazar, dar și pe lângă ambasadorul britanic. Ministrul Nicolae Dimitrescu a realizat numeroase sondaje în Spania, unde a reluat contactele cu ambasadorul Argentinei la Madrid, dar și cu reprezentantul Portugaliei.
Mihai Antonescu considerând că a venit momentul pentru acțiune a adresat lui von Ribbentrop un memoriu. În acest memoriu a amintit toate contactele avute cu Spania, Portugalia, și Turcia, de asemenea cerea permisiunea Reichului de a-i da voie să trateze cu anglo-americanii. Manffed von Killinger s-a arătat de acord, și în aceste condiții Mihai Antonescu a înaintat un al doilea memoriu. Germania nu a acceptat aceste inițiative ale României. În aprilie 1943, în cadrul întâlnirii dintre Hitler și Antonescu, Hitler i-a cerut lui Antonescu sistarea negocierilor secrete și chiar pedepsirea vinovaților. I-a reproșat lui Ion Antonescu demersurile realizate de Mihai Antonescu în vederea unei păci separate cu Aliații. Mareșalul Ion Antonescu a luat, ca de fiecare dată, apărarea colaboratorului său, dar a promis luarea unei măsuri. Mihai Antonescu nu a fost înlocuit așa cum spera Hitler, iar demersurile diplomatice ale României nu au încetat decât momentan.
În a doua parte a anului 1943, negocierile s-au prelungit precizându-se trei canale principale: Instambul-Ankara, Cairo și Stockholm, canale prin care negocierile s-au prelungit până după declanșarea insurecției naționale-armate.
Mihai Antonescu se reîntorcea la vechile sale proiecte privind tratativele pentru încheierea unei păci separate cu Aliații, pentru ieșirea României din război, prin intermediul Italiei. Își amânase vizita la Roma datorită întrevederii dintre Hitler și Ion Antonescu.
La 17 mai 1943, Renato Bova Scoppa i-a adresat secretarului de stat Giuseppe Bastiani o nouă propunere a lui Mihai Antonescu privind acest lucru, iar peste 12 zile, la 29 mai 1943, a plecat la Roma pentru a pregăti vizita lui Mihai Antonescu.
În acest memorandum, Mihai Antonescu îi cerea iui Mussolini să coordoneze activitatea diplomatică pentru ieșirea din război și arata că, dacă Ducele ar fi de acord să conducă aceasta acțiune comună, ar fi reprezentantul tuturor popoarelor mici beligerante de la Finlanda până la România. Mihai Antonescu îi propunea lui Benito Mussolini să preia conducerea acestei mișcări.
Giuseppe Bastianini l-a chemat pe Renato Bova Scoppa și i-a comunicat că Ducele Benito Mussolini este de acord cu multe puncte din memorandum, dar că era prematură începerea unei acțiuni diplomatice și își exprima voința de a-1 vedea pe Mihai Antonescu.
La 27 iunie 1943, Mihai Antonescu, Ministrul de Externe al României, a plecat spre Italia pentru a analiza consecințele înfrângerii de la Stalingrad. Mihai Antonescu urma să se întâlnească cu Bastianini la Veneția, cu regele Victor Emanuel al III-lea la Florența, care se afla la reședința acestuia de lângă oraș, cu Papa, dar și cu Ducele Benito Mussolini la Rocca della Caminate. Discuția cu acesta a fost descurajatoare pentru Ministrul de Externe Mihai Antonescu.
La 1 iulie 1943, la Rocca delle Caminate s-au întâlnit Ducele Benito Mussolini cu Mihai Antonescu asistând și șeful Consultei, Gieseppe Bastianini. La această discuție, Mihai Antonescu a insistat ca Ducele Benito Mussolini să i-a inițiativa păcii, dar acesta a cerut un răgaz de două luni, timp în care va încerca să-l convingă pe Hitler să convoace o conferință a statelor neutre, iar dacă Hitler ar refuza Mussolini ar fi făcut-o fără acesta. Mussolini l-a autorizat pe Mihai Antonescu, la cererea sa, să trateze cu Aliații, până când Italia rămâne în expectativă.
Acest plan nu a putut fi folosit datorită faptului că Benito Mussolini a fost demis după decizia Marelui Consiliu Fascist din 25 iulie 1943.
Declarația lui Mihai Antonescu a fost redată de Renato Bova Scoppa într-un memoriu prezentat oficialităților diplomatice de la Roma la 5 iunie 1943. Mihai Antonescu declara între altele că: „S-ar putea să nu câștigăm războiul, dar trebuie să încercăm cel puțin să nu pierdem pacea. Aceasta ar fi posibil doar dacă nu mai pierdem încă o zi în plus”.
După înlăturarea lui Benito Mussolini 1a 25 iulie 1943, și odată cu tratativele duse în mod independent de guvernul Badoglio, toate eforturile lui Mihai Antonescu de a realiza împreună cu Italia a unei acțiuni pentru scoaterea acestor țări din război au eșuat.
Imediat după căderea lui Mussolini, Mihai Antonescu a încercat să stabilească contacte diplomatice cu Raffaele Guariglia, noul Ministru de Externe al Italiei. Pentru Ion Antonescu căderea lui Mussolini a fost un avertisment în ceea ce privește viitorul său. La 26 iulie 1943, s-a adresat Ministrului de Externe italian, Raffaele Guariglia, căruia îi explica că România și Italia trebuiau să pună Germania în fața faptului împlinit încheind pacea separată cu Națiunile Unite prin intermediul Turciei. Acest ministru italian a răspuns evaziv la propunerea lui Mihai Antonescu, spunând că apreciază această propunere, dar la 19 august 1943, atunci când delegatul guvernului Badoglio s-a întâlnit 1a Lisabona cu reprezentanții S.U.A. și Anglia, aceștia nu au dorit să discute decât despre capitularea necondiționată a Italiei; ceea ce pentru Mihai Antonescu a însemnat eșecul politicii sale.
Mihai Antonescu s-a văzut și cu Alexandru Telemaque, când șeful Consultei declara că Italia dorea foarte mult încheierea păcii, dar dorea în aceiași timp ca existența țării sale sa nu fie compromisă.
Italienii amenințați de un act iminent de forță din partea germanilor nu puteau să observe nici o schimbare din partea englezilor și a americanilor care doreau capitularea necondiționată a Italiei.
Ministrul Renato Bova Scoppa a rămas în România, deși cabinetul de la București recunoscuse, sub presiunea Berlinului, guvernul fascist republican al lui Benito Mussolini. Au fost acreditați la București, ca reprezentanți ai ambelor guverne italiene, doi diplomați italieni. Guvernul român a respins cererile Germaniei de a-1 expulza pe Renato Bova Scoppa, urmărind să demonstreze politica lor echidistantă. Toate acestea au dus la înrăutățirea raporturilor între România și Germania. Pentru România, libertatea lui Renato Bova Scoppa era o chestiune de onoare.
Atât Renato Bova Scoppa cât și alți funcționari ai Legației Italiei la București au refuzat să se întoarcă la Roma, dintre aceștia unii s-au declarat la 8 septembrie 1943 adepți ai regimului regalist și ai guvernului Pietro Badoglio.
Renato Bova Scoppa, peste toate presiunile lui Hitler, a rămas mai departe la București, dar reprezentând interesele Legației Regatului Italian.
După capitularea Italiei și încheierea armistițiului la 8 septembrie 1943, România continua eforturile de a trata cu Aliații în vederea ieșirii României din război. În fruntea acestor tratative s-a aflat Mihai Antonescu aflându-se chiar până în ziua de 23 august 1944 când a avut loc lovitura de stat și arestarea celor doi Antonești.
Se știa că Barbu Știrbey a plecat la Ankara și de acolo la Cairo, fiind însoțit de un diplomat britanic, el având acceptul lui Mihai Antonescu, pentru a trata cu Aliații, chiar Mareșalul Ion Antonescu a știut de această plecare a lui Barbu Știrbey, dar aceasta acțiune a sa era foarte mult îngreunată datorită faptului că se cerea României să dea dovadă de acțiuni efective, se puneau din partea Aliaților numai condiții de capitulare și nu se pomenea nimic de Transilvania, fapt care nu putea fi acceptat de către români.
Au fost inițiate de către Mihai Antonescu contacte prin Madrid dar care nu au dus la rezultate apreciabile. Mult mai importante au fost tratativele inițiate de Mihai Antonescu la Stockholm, prin ministrul plenipotențiar Nano, cerându-i ambasadoarei Sovietelor din Stockholm, doamna Kollontai, să comunice condițiile guvernului sovietic, guvernul român primind acest text.
La 23 august 1944, Mihai Antonescu a fost arestat împreună cu Mareșalul Ion Antonescu și unii membri ai guvernului. Se cunoaște activitatea lui Mihai Antonescu, de asemenea, se știe că era în foarte bune relații personale cu regele, că reprezenta elementul de legătură cu Puterile Aliate. Cu toate acestea, nu s-au făcut deosebiri în vinovăția conducătorilor politici și în aceste condiții Mihai Antonescu a trebuit să suporte soarta tragică a guvernului în care ocupase un loc de frunte, a trebuit să suporte răspunderea solidară pentru politica și greșelile pe care acest guvern le săvârșise.
CAPITOLUL 7
BUCUREȘTII SI CAPITULAREA ITALIEI.
ROMANIA DIN VARA ANULUI 1944
ÎN VIZIUNEA UNUI DIPLOMAT ITALIAN
După arestarea lui Benito Mussolini la 25 iulie 1943 și capitularea Italiei fără condiții la 8 septembrie 1943, Italia se găsea într-o tragică situație fiind împărțită în două. În sud se aflau armatele aliate, care la 1 octombrie ajunseseră la Neapole și luaseră poziție de-a lungul unei linii care mergea de la Anzio la Pescara prin Montecassino, și guvernul Badoglio. La nord erau germanii și un guvern fascist condus de Benito Mussolini, care la 12 septembrie 1943 fusese eliberat de un detașament de parașutiști germani. Republica Socială Italiană condusă de Mussolini nu-și exercita autoritatea asupra întregului teritoriu italian neocupat de Aliați. Astfel, regiunea Veneto se afla sub administrația directă a germanilor.
Nu se vedea speranța unei rezolvări rapide a lucrurilor, frontul italian era pentru Aliați un front secundar, iar după întâlnirea de la Teheran, la cererea lui Stalin, forțele lor erau absorbite în special de pregătirea celui de-al doilea front și debarcarea în Normandia, fiind retrase în acest scop unele divizii de pe frontul italian.
În octombrie, guvernul Badoglio s-a hotărât să declare război Germaniei, în urma promisiunilor Aliaților de a modifica condițiile de pace, în funcție de contribuția pe care italienii o vor aduce la luptă. Primele formațiuni de partizani organizate de comuniști și de membrii Partidului acțiunii s-au alăturat formațiunilor comandate și încadrate cu ofițeri din armata regulată.
În România, ca stat satelit al sistemului Axei Berlin-Roma-Tokyo și angrenată în războiul hitlerist ajungând să întrețină relații diplomatice cu un număr foarte mic de state, Renato Bova Scoppa a devenit una dintre figurile importante ale corpului diplomatic acreditat la București. Acesta a întreținut relații foarte bune cu Ministrul Afacerilor Străine Mihai Antonescu, care în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii și de confident al Mareșalului Ion Antonescu, era cel de-al doilea om al regimului. Renato Bova Scoppa împreună cu Mihai Antonescu, după eșecul suportat de Axă pe toate teatrele de operațiuni militare, au încercat detașarea de blocul fascist a unor țări satelite sub egida Ducelui Benito Mussolini, dar aceste acțiuni au eșuat datorită faptului că Benito Mussolini a fost arestat la 25 iulie 1943. Cu toate acestea, Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu a recurs la un dialog secret cu puterile Națiunilor Unite pentru scoaterea României din război. După 25 iulie 1943, în ciuda presiunilor lui Hitler și Mussolini, Renato Bova Scoppa a rămas în continuare la București, dar va reprezenta interesele Legației Regatului Italian, deci ale noului guvern al Mareșalului Badoglio. În ianuarie 1944, guvernul lui Mussolini și-a trimis un reprezentant al său pe lângă Mareșalul Ion Antonescu, deci pe Armando Odenigo.
La 3 septembrie 1943, Armata a 8-a a lui Montgomery a pornit din Sicilia, a traversat strâmtoarea Messina și a debarcat în extremitatea sudică a Italiei. În această zi, italienii au semnat în secret armistițiul cu Aliații, documentul urmând să fie cunoscut numai după ce Aliații efectuau a doua debarcare importantă la Salerno.
La 8 septembrie 1943, Armata a 5-a anglo-americană condusă de generalul Mark Clark a început debarcarea în Golful Salerno, la puțin timp după ce Italia a semnat capitularea. Badoglio a fost luat prin surprindere și se găsea în imposibilitatea de a coopera.
Anunțul radiodifuzat despre capitularea Italiei i-a luat prin surprindere și pe germani, dar au acționat la Roma prompt. Drept rezultat, germanii ocupă Roma și se apară la sud de Napoli.
Au fost necesare opt luni de lupte crâncene, din septembrie 1943 până în iunie 1944 pentru cucerirea Romei prevăzută de Aliați pentru decembrie. Generalul Alexander, principalul adjunct englez al lui Eisenhower aprecia că Aliații nu aveau nici o șansă să cucerească Italia decât cu ajutorul populației. Churchill și Roosevelt confirmaseră la Quebec importanța capitulării Italiei și a debarcării în Peninsulă. La 10 septembrie, Mareșalul Kesselring duce tratative pentru capitularea trupelor italiene din capitală, declarând Roma oraș deschis. La 11 septembrie, el anunță că întregul teritoriu italian era zonă de operații sub control german.
O zonă din nordul țării ocupată de Grupul de armată B a fost pusă sub controlul unui adjunct al lui Himmler, generalul Wolf, însărcinat cu menținerea ordinii. Tirolul de Sud și Carintia de Sud, provinciile de frontiera din zona Alpilor au fost despărțite de Italia și organizate după sistemul administrației germane.
De la 10 septembrie germanii obținuseră capitularea a aproape tuturor celor 32 de divizii italiene staționate în Croația, Dalmația și Grecia. 48 de divizii ies din război.
Sardinia este abandonată la 18 septembrie 1943 de către italieni și germani. În Corsica, italienii se alătură membrilor Rezistenței franceze care cere sprijin la Alger, de unde sosește un mic corp expediționar condus de generalul Giraud și în două săptămâni germanii sunt siliți să se reîmbarce. La 1 octombrie, Aliații intră în Napoli, care se află în stare de insurecție dela 27 septembrie, eliberându-se fără ajutor.
Palmiro Togliatti, conducătorul Partidului Comunist Italian a sosit în Italia în martie 1944, după o lungă perioadă de exil și activitate în rândurile internaționalei. Primul dintre obiectivele sale era alungarea germanilor și eliberarea teritoriului național. De aceea, Palmiro Togliatti a acceptat formula de compromis elaborată de Croce și de Nicola, prin care regele se obliga să treacă puterea fiului sau, numit locotenent în momentul eliberării Romei. În lunile martie-aprilie 1944 aveau loc acțiuni ale partizanilor din „via Rasella” și marile greve din orașele industriale din nord. În iunie 1944, trupele aliate au intrat în Roma, generalul Badoglio a predat puterea unui nou guvern, sub președinția lui Bonomi, la care participau șefii partidelor antifasciste și care era expresia Comitetului de eliberare națională. Eliberarea Romei și a Florenței în iunie și respectiv în august 1944 și perspectiva unei victorii iminente a Aliaților au contribuit la intensificarea activității formațiunilor de partizani organizate de diferite partide din nord. S-au constituit mai multe zone libere, în întregime ocupate și administrate de partizani precum cele din Val d’Ossola, Carnia, Republica Torriglia în Liguria și altele.
În ceea ce privește situația României în vara anului 1944, numeroase detalii ni le oferă Renato Bova Scoppa în „Colloqui di due dittatori” reținând numeroase fapte politico- diplomatice și militare. Rapoartele și mesajele diplomatice dateaza din perioada 14 iunie-20 iulie 1944.
Câteva din aceste rapoarte au fost adresate Ministrului Afacerilor Străine al Italiei, iar ambasadorul italian de la Ankara le-a prezentat la sfârșitul lunii iulie 1944 Ambasadei britanice din Turcia, fiind transmise Oficiului înaltului Comisar al Marii Britanii, cu sediul la Napoli și apoi la Roma, apreciindu-se importanța acestora despre una din țările satelite ale Reichului.
Aliații dovedeau în această perioadă o mare hotărâre în ceea ce privește asaltul asupra Reichului și a ultimilor săi sateliți dintre care România ocupa un loc aparte datorită poziției sale strategice, forței militare. Aceasta explică atenția Aliaților pentru evoluția României în vara anului 1944. Diplomatul italian, Renato Bova Scoppa, avea acces la sursele cele mai secrete ale regimului antonescian prin Mihai Antonescu, avea acces chiar la Mareșalul Ion Antonescu.
Renato Bova Scoppa, în cel mai amplu raport, datat 4 iulie 1944, în urma atacului aerian american asupra Bucureștiului din 28 iunie 1944 a insistat asupra acțiunii personale a lui Mihai Antonescu pentru desprinderea României din Axa Fascistă. El spunea că aceste bombardamente au dus la scăderea simpatiei de care se bucurau anglo- americanii în rândurile populației românești, deplasând poziția României spre Rusia Sovietică. Aprecia că în vara anului 1944 întreaga acțiune diplomatică a lui Mihai Antonescu urmărea desprinderea țării sale dintr-o alianță care ruina țara și de a reduce România la condiția unui „Guvernământ general”. El îl recomanda pe Mihai Antonescu Aliaților drept cea mai bună soluție. Aliații erau angajați în această perioadă în negocieri secrete atât cu reprezentanții Antoneștilor cât și cu cei ai opoziției democratice.
Un raport din 25 iunie și un mesaj din 14 iunie 1944 destinat personal lui Numan Menemencioglu, Ministru de Externe al Turciei explica situația în care ajunseseră Renato Bova Scoppa și colaboratorii săi din cadrul Legației Regale a Italiei solicitând refugiul Legației Turciei din București în caz de pericol hitlerist evidențiind curajul cu care guvernul român a înfruntat Berlinul după arestarea lui Mussolini la 25 iulie 1943 în ceea ce privește respectarea statutului Legației Regale a Italiei. Guvernul român a refuzat să-l interneze pe Renato Bova Scoppa și pe colegii săi, așa cum cereau germanii, ceea ce a nemulțumit pe Hitler și pe reprezentantul lui Mussolini la București. Renato Scoppa considera viitorul incert și depinzând de evenimentele din România.
Renato Bova Scoppa preciza în rapoartele sale mutațiile survenite în viața politică românească, justificând faptele și propunând urmărirea finalității lor. În această privință, unul din cele mai importante rapoarte este cel din 27 iunie 1944, în care caracterizează evoluția situației politice a României din lunile anterioare. El preciza ca evenimentele de pe teatrul de război din Europa au făcut în ochii opiniei publice din București, războiul alături de Germania, tot mai impopular. El afirma că acțiunile întreprinse de reprezentanții regimului antonescian pe lângă Aliați nu au dus la nici un rezultat concret, deși România nu a fost niciodată în război cu Anglia și America, România luptând numai pentru a-și apăra teritoriul național, pentru a-și recuceri teritoriile pierdute, România luptându-se pentru cauza europeană.
Renato Bova Scoppa afirma că exemplul Finlandei era urmărit cu teamă de opinia publică românească, apreciind că dacă finlandezii vor încheia armistițiul cu U.R.S.S.-ul, atunci România va renunța la război. El aprecia că opoziția burgheză română contra lui Antonescu avea o atitudine critică sterilă și că regele Mihai I, Curtea Regală avea o atitudine de separare de acțiunea militară și politică a Mareșalului. Diplomatul italian remarca existența unei incertitudini generale, dar cu toate acestea poporul era ostil continuării războiului.
La 29 iulie 1944, Bova Scoppa înștiința guvernul său că Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu dorea să aibă contacte secrete cu Legația, ceea ce nu-i convenea datorită poziției lui Mihai Antonescu față de el, drept pentru care solicita opinia Centralei față de propunerea acestora. E1 aprecia că marșul triumfal al trupelor sovietice spre Prusia Occidentală a produs în România panică generală. El a surprins la 12 iulie 1944, în situația prăbușirii frontului din Moldova, tendința guvernului antonescian de a încheia un armistițiu cu Aliații. Poziția Mareșalului rămăsese conformă declarației pe care o făcuse nemților, și anume că România va rămâne în război alături de Germania, dacă ea va fi în măsura să-i apere frontiera, în caz contrar România și-ar lua libertatea de acțiune. Bova Scoppa afirma că, în viitorul apropiat România se va confrunta cu o criză de guvern la București. Vorbea într-un raport de o posibilă ocupație militară a României de către Germania, dar știrile despre constituirea B.N.D.-ului îl făcea pe Bova Scoppa să tragă concluzia, în ciuda asigurărilor lui Mihai Antonescu, că evenimentul putea constitui preludiul unei acțiuni concrete în favoarea Aliaților. Diplomatul italian Bova Scoppa s-a dovedit a fi la înălțimea misiunii sale la București. După 29 iulie 1943, pentru diplomatul italian s-a creat o situație neclară când impulsul spre îndeplinirea datoriei față de Italia putea fi atenuat doar de dorința de a fi corect față de regimul antonescian, fapt care i-a permis să-și încheie misiunea diplomatică în cele mai bune condiții.
Reprezentanții Republicii din Salo socoteau necesară îndepărtarea lui Renato Bova Scoppa, deoarece considerau că Italia Regalistă, fiind aliata anglo-americanilor era, astfel, dușmanul României. Cu toate acestea, în vara anului 1944, scrisorile de acreditare ale ministrului Armando Odenigo nu fuseseră încă primite, ceea ce a produs nedumerire în cadrul Legației Germane din București, fiind hotărât să renunțe la postul său. Într-o astfel de situație se afla și atașatul militar italian, locotenentul-colonel Antoniu Bertoni.
Renato Bova Scoppa a cerut la 5 iunie 1944 partizanilor fostei Legații Italiene din capitală întruniți în cadrul unei reuniuni să intoneze marșul lui Garibaldi, după care a vorbit de eliberarea Romei. Colonelul Giuseppe Bodini a afirmat că prăbușirea fascismului este inevitabilă fiindcă italienii sunt hotărâți să trăiască intr-un stat liber și independent.
Diplomatul italian și colaboratorii săi erau susținuți material de către Legația Turciei din București. Moștenitorul tronului Italiei, prințul Umberto, i-a cerut lui Renato Bova Scoppa să rămână la postul său, susținându-1 pe Victor Emanuel al III-lea. În ciuda contradicțiilor cu Armando Odenigo, Renato Bova Scoppa, colonelul Giuseppe Bodini au continuat să-și desfășoare activitatea sub oblăduirea Antoneștilor.
Din septembrie 1944, când trupele aliate au fost oprite pe linia gotică, până în aprilie 1945, când Italia de nord a fost eliberată, au trecut zece luni foarte grele pentru mișcarea de partizani. Au avut loc în aceasta perioadă cele mai mari execuții în masă organizate de germani împotriva populației civile, reocuparea de către germani a multora din zonele libere, fiind uciși foarte mulți participanți la războiul de eliberare.
Din vara anului 1944 până în aprilie 1945 acțiunea se va desfășura pe două planuri: pregătirea insurecției armate și protejarea unor obiective de pe teritoriul național. Insurecția armată începe prin hărțuieli, câteodată a luat forma unei guerile și s-a terminat printr-o acțiune generalizată și coordonată cu aceea a armatelor aliate. Văile alpine, Friuli, platourile înalte din zona Veneția erau în mâinile partizanilor și orice forță germană care se aventura acolo trebuia să dea lupte puternice. În august 1944, aproape 100.000 de oameni înarmați stăpâneau aceste regiuni obligând pe germani să lanseze contra lor câteva divizii. Naziștii răspundeau la lupta de guerilă cu represalii. Luptele cele mai puternice au avut loc în august și septembrie 1944.
A avut loc la Roma, la 7 decembrie 1944, între generalul Wilson, comandantul suprem aliat și delegații CEN al Italiei de Nord, Pizzoni și Parri, o întâlnire care se termina prin recunoașterea CEN al Italiei de Nord. Comitetul de eliberare primește din partea guvernului Bonomi o delegare de puteri și până la sosirea armatelor aliate este considerat ca îndeplinind atribuțiile de guvern în zona ocupată.
La demoralizarea combatanților a mai contribuit și proclamația din 10 noiembrie 1944 a generalului englez Alexander care cerea să se înceteze operațiile, precum și știrile despre neînțelegerile din guvernul Bonomi între elementele antifasciste și cele conservatoare. Cu toate acestea, forțele partizane au depășit criza din toamna anului 1944 și au continuat lupta în ciuda loviturilor foarte grele pe care le primiseră. La sfârșitul lui aprilie 1945, forțele aliate au pătruns în Câmpia Padului, ele au găsit principalele orașe în mâna armatei de eliberare, iar principalele întreprinderi industriale erau salvate de atacurile naziste.
Din inițiativa Comitetului de eliberare națională din Italia de Nord, a fost ordonată executarea lui Mussolini, capturat de partizani în timp ce încerca să ajungă la frontiera elvețiană în uniformă germană și a celorlalți șefi care-1 însoțeau. Executarea a avut loc în după-amiaza zilei de 28 aprilie 1945, iar cadavrele au fost spânzurate și expuse într-o piață din Milano unde fuseseră executați partizanii. Acest gest era un avertisment dat acelora care se gândeau că ar putea evita dorința de nou exprimată de Rezistența italiană. Aceasta nu a fost opera nunai a muncitorilor care sabotaseră și a oamenilor din formațiunile armate care luptaseră ci și a țăranilor care i-au hrănit și a clerului care i-a ascuns; toți aceștia erau convinși că lucrurile trebuie să se schimbe în Italia dorind o patrie curată și cinstită.
Partizanii au ajutat, deci, pe Aliați să înainteze mai repede. Rezistenții sunt cei care au eliberat Florența, Belluno, Padova, Genova, Torino și Milano; numai în zona Veneția partizanii au făcut peste 100.000 de prizonieri. Un alt aspect al rezistenței italiene, și anume apărarea unor obiective de pe teritoriul național s-a manifestat foarte puternic. De exemplu, partizanii și-au propus să apere instalațiile portuare de la Genova și utilajele industriale de la Milano și Torino, ferindu-le de distrugeri. Din acest punct de vedere rezistența italiană e dovedită.
La 25 aprilie 1945 a avut loc o ridicare generală la luptă a partizanilor, forțele germane trebuind să înfrunte și acest adversar. Toate trecătorile Alpilor au fost închise până pe 28 aprilie 1945 – ziua în care Mussolini a fost executat împreună cu ceilalți șefi care-1 însoțeau. Trupele germane au început să se predea astfel încât urmărirea realizată de Aliați întâmpina foarte puțină rezistență după data de 25 aprilie 1945. La 29 aprilie neo-zeelandezii au ajuns la Veneția și pe 2 mai la Trieste unde principala amenințare o reprezentau iugoslavii, nu germanii.
Pregătirea unor negocieri pentru capitulare a fost începută încă din februarie de către generalul Karl Wolf, șeful SS-ului din Italia. La început au fost folosiți intermediari italieni și elvețieni pentru ca apoi părțile să se întâlnească față în față. Wolf motiva această atitudine drept dorința de a salva Italia de la distrugere și a respinge comunismul prin alianța cu Puterile Occidentale – motive împărtășite de mai mulți germani. La o întâlnire din 23 aprilie Wolf și Vietinghoff au hotărât să nu țină seama de ordinele primite de la Berlin pentru continuarea rezistenței și să negocieze capitularea. La 25 aprilie, Wolf a ordonat trupelor SS să nu se opună preluării puterii de către partizani, în timp ce Mareșalul Graziani manifesta și el intenția de capitulare a Forțelor fasciste italiene. La 29 aprilie, trimișii germani au semnat un document care prevedea capitularea necondiționată pe data de 2 mai, capitulare care s-a produs cu șase zile înaintea capitulării Germaniei pe Frontul de Vest. Deși succesele au asigurat victoria Aliaților, aceste negocieri au contribuit la terminarea mai repede a războiului.
CAPITOLUL 8
ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944
PERCEPȚII ITALIENE
În cursul anului 1944 este semnalată în România o creștere a nemulțumirii populației față de participarea la războiul împotriva Uniunii Sovietice, a Națiunilor Unite. Pierderile umane și materiale erau foarte mari. În aceste împrejurări s-au intensificat contactele politice și diplomatice pentru scoaterea României din război.
În iunie 1944, regele Mihai I și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a Mareșalului Ion Antonescu. S-a decis ca Mareșalul să fie înlăturat la 15 august, apoi data a fost fixată la 26 august.
Atât regele cât și opoziția erau de acord să ofere ajutor Mareșalului Ion Antonescu, dacă ar fi fost convins să încheie armistițiul. Pregătirile pentru lovitura de stat erau făcute. Se punea și varianta ca Antonescu va refuza să se desprindă de alianța Germaniei sau va încerca să negocieze cu Hitler ca România să iasă din război.
Cu puțin înainte de ziua în care a avut loc lovitura de stat din 23 august 1944 s-au înregistrat numeroase evenimente și anume, în ziua de 20 august 1944 pe principalele teatre de operațiuni – din Est, Vest și din Pacific erau în curs de desfășurare sau se inițiaseră noi operațiuni militare de o mare importanță pentru determinarea cursului ostilităților în faza finală.
Ne referim în acest capitol în special la Italia, unde, după succesul major realizat după eliberarea Romei, la 5 iunie 1944, dar care a fost umbrit de reușita debarcării în Normandia, Aliații se aflau în urmărirea trupelor fasciste spre nord atingând la 26 august 1944 „linia Arno,, care în zona Pisa-Florența-Ribbiena, apăra ultimul bastion și anume „linia gothică”. În acest sens, datorită pericolului care se profila asupra Balcanilor, OKW-ul încredințează tot la 20 august 1944 comanda Grupului de armate „E” și „F” lui F. Von Weichs.
În aceste împrejurări, în ziua de 20 august 1944, în zona Iași-Chișinău, fronturile 2 și 3 ucrainiene au atacat dispozitivul românesc și german apărat de Grupul de armate Ucraina de Sud, comandat de Hans Friessner, obținând succese semnificative.
Această situație de pe frontul din Moldova a determinat pe generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major Român, să solicite Mareșalului Ion Antonescu retragerea trupelor din zona Iașilor, dar Mareșalul a respins propunerea.
În aceeași zi, de 20 august, a fost trimis la Cairo un mesaj care anunța pe Aliați că opoziția democratică și antifascistă din România a proiectat declanșarea acțiunii.
La 21 august 1944, pe fronturile de Vest, Italia, Balcani, Pacific, trupele aliate sunt în continuă ofensivă. După aproape două zile de luptă în zona Iași-Chișinău, apărarea Grupului de armate Ucraina de Sud era ruptă pe direcțiile principale.
În aceeași dată, noaptea, a avut loc la Palatul Regal din București o nouă reuniune secretă, când reprezentanții forțelor patriotice au căzut de acord, în unanimitate, privind momentul răsturnării dictaturii antonesciene, reconfirmând data de 26 august. Se opta și pentru ziua de 24 august, în funcție de programul Mareșalului Ion Antonescu.
La 22 august 1944, anglo-americanii au eliberat Florența, în Italia.
La 22 august 1944, Mihai Antonescu s-a întâlnit cu însărcinatul cu afaceri al Turciei la București solicitându-i să se ocupe de perfectarea negocierilor de armistițiu între România și Națiunile Unite. Tot în aceeași zi, Mihai Antonescu a avut o întrevedere cu regele Mihai și, de asemenea, cu Ministrul Italiei la București, Renato Bova Scoppa căruia i-a spus că totul era pierdut.
În noaptea de 22 spre 23 august 1944, la Palatul Regal din București se reunesc pentru ultima oară, înaintea trecerii la acțiune, reprezentanții grupărilor politice și democratice. A fost luată decizia finală privind declanșarea insurecției. Aliații au luat cunoștință că, la 26 august 1944, se va declanșa insurecția și li se indică să bombardeze, în aceeași zi, pozițiile germane din preajma Bucureștiului și punctele de trecere ale Wehrmachtului din Ungaria, Bulgaria și Iugoslavia pe teritoriul românesc.
În dimineața zilei de 23 august, reprezentanții forțelor democratice au luat cunoștință de hotărârea Mareșalului Ion Antonescu de a se deplasa pe front, fapt care făcea imposibilă aplicarea planului – chemarea și arestarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal din București. În aceste condiții s-a hotărât devansarea acțiunii cu trei zile înainte de data stabilită inițial.
La 23 august, ora 17, la Palatul Regal, Mareșalul Antonescu, care a respins propunerea regelui de a ieși imediat din războiul din Est și de a încheia armistițiul, a fost arestat împreună cu Mihai Antonescu, vicepreședintele consiliului, dar și principalii factori de decizie din guvern.
Noul guvern a fost constituit din militari sub conducerea generalului Constantin Sănătescu. Regele, după acest act, a citit o proclamație prin cam anunța modificările survenite în conducerea țării, formarea unui nou guvern, ieșirea României din războiul contra Națiunilor Unite și alăturarea țării noastre coaliției antihitleriste în lupta pentru eliberarea Transilvaniei.
Actul de la 23 august 1944, survenit într-un context intern și internațional bine precizat, s-a impus atenției opiniei publice naționale și mondiale. Acestea considerau că gestul României reprezintă unul din faptele importante ale războiului din 1939-1945 și putea duce la victoria împotriva Germaniei hitleriste.
Ministrul Italiei la București, Renato Bova Scoppa, aflat la București în acele zile pentru a evita pericolul unei sechestrări germane a acceptat invitația lui Rene de Wech, ministrul Elveției de a se retrage la Ciocănești.
Rolul jucat de regele Mihai I în înlăturarea Mareșalului Antonescu și a dictaturii sale a fost considerat un act de curaj. În acest mod se exprima și Renato Bova Scoppa, Ministrul Italiei la București, într-un memoriu adresat suveranului român la 27 august 1944, în care diplomatul italian aprecia că regele Mihai I a manifestat mult curaj. Renato Bova Scoppa spune că regele a salvat România în cel mai tragic moment, că a cerut României să urmeze exemplul tarii sale.
Acțiunea militară a României după lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost imediată începând chiar cu seara acestei zile, spre deosebire de alte state care au trecut de partea Aliaților și au încheiat convenții de armistițiu cu Națiunilor Unite, dar nu au început imediat lupta, de exemplu cazul Italiei și Bulgariei, sau nu au participat la luptele antihitleriste cu nici măcar o divizie. În schimb, România a participat la luptele antihitleriste încă din primul moment cu întreaga capacitate de luptă.
Actul de la 23 august 1944 a găsit Germania într-un moment în care nu dispunea de nici un plan care ar fi trebuit aplicat în cazul în care România ar fi întors armele împotriva sa, deoarece Hitler renunțase la planul Margareta II, care viza distrugerea României, plan pe care Hitler îl abandonase după întrevederea cu Antonescu și pe care acesta îl pusese în aplicare după capitularea Italiei la 8 septembrie 1943.
Între 25 și 27 august 1944 au continuat încercările germane de a ocupa Bucureștiul iar comanda trupelor hitleriste din nordul capitalei a fost preluată de generalul Rainer Stahel, care fusese numit comandant militar al Romei cu ocazia ieșirii Italiei din Axă.
După capitularea Italiei, la 8 septembrie 1943, care a fost anulată în mare parte prin contramăsurile germane, și anume operația „Alaric”, se constată că revoluția română a fost prima acțiune în cadrul Axei îndreptată împotriva Reichului nazist, care și-a atins obiectivele.
Mihai I, regele României, a avut o discuție cu Renato Bova Scoppa în octombrie 1944, în care îi spunea acestuia că politica lui Ion Antonescu nu ar fi dus la nici un rezultat, deoarece Mareșalul urma atitudinea Ducelui. Mihai I mai preciza că schimbarea politicii italiene nu a avut nici un rezultat pentru aliați.
Generalul de corp de armată, Gheorghe Mihail a fost numit șef al Marelui Stat Major, iar ex-atașatul militar italian Giuseppe Bodini îl felicita în august pentru funcția primită și lăuda armata română pentru acțiunile desfășurate în războiul antihitlerist.
Deși între cele două țări, Italia și România, existau legături de sânge, raporturile cu Italia până la actul din 23 august l944 au fost determinate în special de implicațiile Italiei în Balcani. Mandatul lui Renato Bova Scoppa a fost recunoscut în 1943, deși guvernul lui Mussolini acreditase pe lângă guvernul lui Ion Antonescu pe Armando Odenigo. Raporturile diplomatice nu fuseseră încă întrerupte, dar se sugera o limitare a activității Legației Italiei din România.
Statutul militarilor italieni aflați în România a fost o problemă a oficialităților din București. De la 23 august italienii regaliști au fost lăsați liberi. Colonelul Giuseppe Bodini a fost de acord ca italienii fasciști să fie internați în lagărul de la Oesti, iar italienii regaliști au fost transferați la Curtea de Argeș și Pitești, ei nefiind repatriați până în mai 1945 din lipsa de fonduri, deși se depuneau eforturi.
Discuțiile purtate de Renato Bova Scoppa cu Lucretiu Patrascanu și C. Vișoianu au fost în jurul anularii de către Italia a Dictatului de la Viena.
Evenimentele din România din anul 1944 s-au impus opiniei publice internaționale încă din primul moment. Reacția față de evenimentele din România a fost diferită în țările Axei, dar și în țările aliate sau neutre. În Italia despre acest eveniment vorbește ziarul „L’Unita”.
Imediat după 23 august 1944, guvernul de uniune condus de generalul Constantin Sănătescu a avut drept obiective pe plan extern scoaterea țării din alianța Axei, încheierea armistițiului cu Puterile Aliate și Asociate, lupta alături de Națiunile Unite împotriva Germaniei fasciste și Ungariei horthyste pentru eliberarea nordului Transilvaniei, redobândirea independenței și suveranității naționale a României.
Subsecretarul de stat al Consultei își arata dorința față de ambasadorul României la Vatican, în noiembrie 1944, privind reluarea relațiilor diplomatice între Italia și România, fapt care s-a realizat la 20 decembrie 1944. Astfel interesele românești girate de Legația Suediei au trecut din nou asupra Legației României. Pietro Gerbore, însărcinatul cu afaceri italian, a deținut postul până în martie 1947, în locul său va fi numit marchizul de Rossi Longhi, iar la 25 septembrie 1947 va fi desemnat baronul Michele Scanemace.
Datorită faptului ca relațiile diplomatice au fost reluate au fost favorizate și relațiile comerciale, fiind cunoscut faptul că Italia are una din cele mai importante și tradiționale debușee pentru produsele agricole. România a fost prima țară aflată în sfera de dominație a Germaniei hitleriste (Italia, care era în principiu parteneră egală a Reichului în Axa Berlin-Roma, ajunsese în 1943 într-o situație de subordonare față de Germania nazistă), care a reușit să se desprindă din orbita Berlinului.
Se poate face o paralelă între Mareșalul Ion Antonescu și Benito Mussolini în ceea ce privește arestarea. Marele Consiliu fascist îl demisese pe Mussolini pentru că refuza să înțeleagă situația, în schimb, pe Mareșalul Antonescu șefii opoziției, în afara de comuniști îl considerau cel mai în măsura pentru încheierea armistițiului. Mussolini nu prezenta nici o garanție de a fi în stare să încheie armistițiul cu Aliații. Mareșalul Ion Antonescu a trimis să se ducă la Palat numai după ce a fost investit de toate partidele cu dreptul de a încheia armistițiul. În schimb, Mussolini acceptase să se ducă la Palat după ce a fost demis de partidul fascist de la șefie.
Spre deosebire de Mussolini, ale cărui dispoziții nu mai erau realizabile, Mareșalul ar fi înfăptuit armistițiul încă la orele 15— din ziua de 23 august 1944. La Villa Savoia, anterior sosirii lui Mussolini, s-au dat dispoziții în vederea audienței. Mussolini s-a prezentat ca un simplu particular, iar regelui Victor Emanuel nu-i revenea decât sarcina de a-i cere demisia. Mussolini fusese demis și de Marele Consiliu Fascist. Și la Palatul Regal au fost luate măsuri. Însuși regele Mihai I a încredințat ordonanței sale secretul cifrului de la seif, unde acesta trebuia să-l închidă pe Mareșal. Acestea sunt câteva din deosebirile dintre acești doi mari oameni politici.
Evenimentele din august 1944 se înscriu printre evenimentele de o importanță mărime ale celui de-al doilea război mondial în Europa. Conducerea autoritară a Mareșalului Ion Antonescu a încetat. Regimul monarhiei constituționale a fost reinstaurat, cu existența mai multor partide politice.
Factorii de decizie și forțele care au determinat schimbarea din august 1944 au fost de natură politică și militară. Componența politică a cuprins și tatonările diplomatice pentru ieșirea României din război, cât și repetatele contacte politice între diferiți lideri politici.
Pentru România, în august 1944, existau, datorită faptului că Wehrmachtul prins între cele două fronturi de Est și de Vest și cu al treilea front în Italia nu a putut opri înaintarea Aliaților și datorită faptului că România era cuprinsă între aceste fronturi, existau, deci, pentru țara noastră două alternative: să accepte condițiile formulate de Soviete și susținute de aliați sau să continue rezistența, dar fără vreo speranță și cu întregul teritoriu devenit câmp de război. În această situație, România a ales cea de-a doua variantă.
Convenția de armistițiu a fost semnată cu România, în condițiile fixate cu partea sovietică, în prezența ambasadorilor Marii Britanii și Statelor Unite la 12 septembrie 1944.
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului național și apoi de participarea la războiul antihitlerist. A urmat o evoluție dramatică a poporului român, în care, sub oblăduirea tacită a Marii Britanii și Statelor Unite care vânduseră practic România lui Stalin, s-a instaurat, prin forța Armatei Roșii și cu ajutorul comuniștilor, un regim politic și economic aservit marelui imperiu din Răsărit.
CAPITOLUL 9
ROMÂNIA SI ITALIA ÎN FATA CONFERINȚEI DE PACE
DIN 1946 SI A TRATATELOR DE PACE DIN 1947
Problemele românești au preocupat cercurile diplomatice internaționale. Politica externă a României din perioada interbelică a urmărit apărarea frontierelor recunoscute prin sistemul tratatelor de Pace de la Paris (1919-1923)
Discuțiile privind Proiectul Tratatului cu România a început la 7 mai 1946, în care un loc important revenea problemei Transilvaniei. Consiliul Miniștrilor de Externe, la cea de-a 19 ședință a sa, declară nul si neavenit „arbitrajul” de la Viena, stabilindu-se starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon din 1920. Proiectul Tratatului cu România a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova și Washington la 31 iulie 1946, iar la 3 august 1946 presa românească i-a adus la cunoștință opiniei publice. Ei cuprindea un preambul, 38 de articole, 8 părți, frontierele, clauzele politice, militare, retragerea forțelor aliate din România, reparațiile, clauzele economice, clauzele privind Dunărea. În preambul, nu se preciza declarația de război a României împotriva Ungariei horthyste din 7 septembrie 1944. Intrarea României în războiul antihitlerist se considera că s-a produs la 12 septembrie 1944 și nu la 24 august 1944. O altă problemă care nu a fost tratată corect de Puterile Aliate și Asociate a fost cea privitoare la cobeligeranța României, fapt care dovedește că aceste Puteri doreau să trateze România ca pe o simplă țară învinsă.
Partea I- Frontiere, viza reglementarea teritorială, restabilindu-se frontiera occidentală a țării așa cum a fost înainte de război, și precum a fost hotărâtă de Tratatul de la Trianon. Cu toate acestea, Proiectul Tratatului de Pace consacră grave amputări teritoriale, și anume cedarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și a teritoriului Herței.
În ceea ce privește clauzele politice expuse în partea a Il-a, se prevedea încetarea stării de război între Ungaria și România, intrând în vigoare două tratate și anume cel cu Ungaria și cel cu România.
Se acorda prin articolul 10 fiecăreia din Puterile Aliate și Asociate dreptul de a denunța sau de a menține tratatele bilaterale cu România.
Erau stabilite clauzele navale, militare și aeriene. Forțele armate ale României erau limitate, fapt care a nemulțumit oficialitățile românești, datorită faptului că România a furnizat o contribuție militară importantă care a dus la victoria Națiunilor Unite. Se impunea, de asemenea, României obligația de a pune la dispoziția Puterilor Aliate material de război. Alte articole prevedeau obligații în ceea ce privește instruirea militară, interdicția de a produce sau achiziționa materiale de război. Era prevăzută repatrierea prizonierilor de război români capturați de sovietici, cât și de germani și unguri.
Clauzele militare reflectau faptul că România a fost tratată ca o țară învinsă, nerecunoscându-i cobeligeranța, nu se lua în seamă, de asemenea, aportul armatei române la războiul împotriva Germaniei și Ungariei.
În ceea ce privește faptul că la aproape un an și jumătate după capitularea Germaniei, trupele aliate se aflau încă în România, se lua în considerare în partea a IV-a. Se prevedea evacuarea României în 90 de zile de la intrarea în vigoare a Proiectului și i se acorda U.R.S.S.-ului dreptul de a menține pe teritoriul român trupe pentru a asigura căile de comunicație cu zona de ocupație sovietică din Austria.
Se stabileau reparațiile pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice. România era obligată să accepte restituirea bunurilor ridicate pe teritoriul Națiunilor Unite, să restituie bunurile situate în România și care aparțineau Națiunilor Unite sau supușilor lor.
Un alt articol atribuia Uniunii Sovietice toate bunurile germane aflate în România și care fuseseră transferate prin Consiliul de Control pentru Germania. Un alt articol obliga România să renunțe la toate reclamațiile sale față de Germania, cu excepția celor care erau în vigoare sau care fuseseră încheiate înainte de 1 septembrie 1939, care ducea la anularea unei datorii germane față de România. De asemenea, România era obligată să renunțe la orice reclamație față de Puterile Aliate și Asociate, dar și împotriva Națiunilor Unite care rupseseră relațiile diplomatice cu ea și cooperaseră cu Națiunile Unite. Națiunile Unite căpătau anumite avantaje în România.
Erau prevăzute, de asemenea, clauze privitoare la Dunăre.
Conferința de la Paris a reliefat dorința marilor puteri de a impune țărilor mici hotărâri arbitrare, influențând în mod negativ raporturile internaționale, din perioada ulterioară. România urma să participe la Forumul păcii de la Paris cu două delegații, una pentru probleme politice și alta pentru probleme economice. Delegația era condusă de Gheorghe Tătărescu, ministrul afacerilor străine al României. Se mai aflau, printre alții, L. Pătrășcanu, Șt.Voitec, Gh. Gheorghiu- Dej, miniștrii României în S.U. A., Anglia, Franța, Olanda, Cehoslovacia, Elveția și alții.
Importante la acest Forum al păcii de la Paris era declarația primului ministru, dr. Petru Groza, din 10 august și documentul „Atitudinea României față de Conferința de Pace” din 12 august 1946.
Delegația română a plecat spre Paris la 11 august și a militat pentru egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, colaborare pe toate planurile, cerea statutul de cobeligerantă.
La 13 august, Gheorghe Tătărescu îl informa pe dr. Petru Groza despre citirea Declarației guvernului român în fața reprezentanților celor 21 de națiuni. Aprecia că a fost ascultată cu interes de Byrnes și de ceilalți delegați și că au luat cuvântul Vișinski și Masaryk, după plecarea reprezentanților români, elogiind România. Se cerea recunoașterea calității de putere cobeligerantă, se făceau cunoscute eforturile militare și economice ale României în războiul antihitlerist și se sublinia faptul că, în mare măsură, datorită României au fost răsturnate pozițiile Germaniei în răsăritul Europei. De asemenea, preciza că România intrase în război la 24 august 1944 și nu la 12 septembrie 1944. Gh. Tătărescu a cerut o ameliorare a clauzelor economice și militare, precizând că România trebuie să primească despăgubiri și reparații atât de la Germania, cât și de la Ungaria.
Presa franceză și italiană au comentat favorabil cuvântarea Ministrului român de Externe, Gh. Tătărescu. Ziarele italiene: „Italia Nuova”, „Risorgimento”, „Unita”, „Independente”, „II Messagero”, „Osservatore Romano”, „Avanți” au elogiat teza românească.
Delegația maghiară a arătat că problema Transilvaniei nu e o problemă definitivă și anunța că Ungaria nu datorează reparații României.
La Paris a acționat și un grup de foști diplomați și oameni politici, printre care Gr. Gafencu, Al. Cretzianu și alții, care au înmânat Conferinței mai multe memorii, declarații, note și scrisori, dar memoriile acestora nu au fost luate în considerație.
Începând cu 27 august 1946, Comisia Politică și Teritorialș pentru România a luat în discuție textul articolului 2. Delegația maghiară aprecia că Dictatul de la Viena a fost cerut de România. Observațiile Budapestei nu au fost susținute de nici o delegație din Comisia Politică și Teritorială pentru Ungaria. Gh. Tătărescu, în discursul său, preciza că observațiile Budapestei nu au nici un sens, deoarece majoritatea populației din Transilvania era de origine română și nu maghiară. La 5 septembrie 1946, în sala Berthelot a Palatului Luxembourg, a fost adoptat textul articolului 2 care stipula anularea Dictatului de la Viena privind nordul Transilvaniei.
În ceea ce privește frontiera sovieto-română, Conferința de la Paris a confirmat acordul din 28 iunie 1940, apoi, o comisie mixtă a efectuat demarcarea frontierelor; acordul regimului de frontieră semnându-se la 27 noiembrie 1949.
Discuțiile asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc la 10 octombrie 1946, după care s-a trecut la votarea lui pe articole. Ședința a fost prezidată de Molotov.
La New-York, între 4 noiembrie și 11 decembrie 1946 și-a desfășurat lucrările Consiliul miniștrilor afacerilor externe ai Marilor Puteri, care a definitivat Tratatul de Pace cu România. Ministrul roman de la Londra, Franasovici, a fost delegat ca observator înaintând un memoriu și având o serie de discuții cu oamenii politici.
La 10 februarie 1947, Tratatul de Pace cu România a fost semnat, fiind semnat din partea României de Gh. Tătărescu, L. Pătrășcanu, Șt. Voitec și D. Dămăceanu. Tratatul de Pace cu România era compus din 8 părți și 6 anexe. României nu i s-a recunoscut cobeligeranța, deși au fost recunoscute jertfele poporului român în războiul antihitlerist, a fost anulat Dictatul de la Viena și s-au recunoscut drepturile României asupra Transilvaniei.
Clauzele economice erau foarte grele. Se stabilea întreținerea trupelor sovietice, se stabileau despăgubirile față de Uniunea Sovietică, renunțarea la datoriile Germaniei, au fost prevăzute sarcini care nu au fost explicate, datoria României fiind astfel foarte mare.
Delegația româna s-a întors la București la 20 februarie 1947. La 23 august 1947, Adunarea Deputaților a aprobat în unanimitate ratificarea Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate. Tratatul de Pace proclama încetarea stării de război și era o bază pentru dezvoltarea relațiilor externe ale României. România obținea recunoașterea participării active la războiul împotriva Germaniei, anularea „arbitrajului” de la Viena și angajamentul Puterilor Aliate și Asociate de a sprijini cererea României de deveni membră a O.N.U. Tratatul a confirmat o însemnată parte din pierderile României din 1940. Diplomația românească a încercat să atenueze textul tratatului, dar nu a reușit.
Până în 1944 România avea relații diplomatice cu numeroase țări printre care și Italia, după 23 august 1944 România rupând relațiile diplomatice cu Italia fascistă, dar s-au menținut raporturile cu această țară la nivel de legație. Deci, România întreținea în perioada 1944-1947 relații diplomatice și consulare cu 25 de state din Europa, printre care și Italia, din Africa, Asia, America Latină, America de Nord.
În ceea ce privește Italia, reuniunea miniștrilor de externe de la Paris a luat în dezbatere: delimitarea frontierei italo-iugoslave, statutul Triestului, stabilirea cuantumului reparațiilor Italiei față de alte țări decât U.R.S.S. și, de asemenea, problema fostelor colonii italiene. La Conferința de 1a Paris, Grecia a formulat revendicări teritoriale față de Italia și Bulgaria.
În cadrul Conferinței de la Paris, statele participante erau împărțite în mai multe categorii. Marile Puteri, care erau membre ai Consiliului miniștrilor de externe, făceau parte din prima categorie și aveau rolul hotărâtor. În a doua categorie făceau parte cele șaisprezece state membre ale Națiunilor Unite; acestea nu făceau parte din Consiliul miniștrilor de externe având dreptul de a face observații și propuneri. Ultima categorie de state participante la Conferința de Pace de la Paris era formată din Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Aceste state aveau dreptul de a-și expune punctele de vedere timp de 45 de minute și doar în cazul în care erau solicitate pentru a da lămuriri și explicații la întrebările formulate, adresate de reprezentanții celorlalte state. Aceste state puteau prezenta memorii și observații, dar nu erau luate în discuții decât dacă erau însușite ca amendamente proprii de una din delegațiile din primele două categorii de state. Drept de vot aveau numai cele 21 de state și anume Puterile Aliate și Asociate.
Multe dificultăți s-au datorat deciziei Marilor Puteri de a insera în toate cele cinci proiecte ale tratatelor de pace, și anume Tratatul cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, prevederi identice neținându-se seama de situațiile specifice fiecărei țări în parte. Cele cinci țări – Italia, România, Bulgaria, Ungaria, Finlanda erau privite nediferențiat, în ciuda situației lor economice și politice anterioare și existente, total diferite.
La 10 februarie 1947, s-a semnat Tratatul de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate. În aceeași zi au fost semnate la Paris Tratatele de Pace cu Italia, Ungaria, Bulgaria și Finlanda.
Acest Tratat de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate proclama încetarea stării de război și reprezenta baza pentru dezvoltarea relațiilor externe ale statului român.
România a ratificat Tratatul de Pace în a doua jumătate a anului 1947. În cursul aceluiași an, la 30 decembrie 1947, regelui Mihai I i se impunea abdicarea forțată de către gruparea comuniștilor din țară la instigarea Kremlinului, moment ce a marcat transformarea Regatului României în Republica Populară Română în aceeași zi de 30 decembrie 1947. Aceasta a însemnat punctul culminant al subordonării țării politicii sovietice pe plan intern și al intereselor sovietice în relațiile internaționale.
33
ÎNCHEIERE
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Italia va arăta interes față de blocul balcanic al neutrilor gândit la București. Consulta promitea, dar totul va rămâne numai la faza angajamentelor, să sprijine România în cazul unei încercări sovietice de ocupare a Basarabiei. Poziția Romei în timpul notelor ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940 și, mai ales, rolul Italiei în producerea arbitrajului fascist de la Viena nu puteau decât să tensioneze raporturile bilaterale. Ion Antonescu va face prima lui vizită externă, la Roma.
În cadrul discuțiilor cu Benito Mussolini, generalul Ion Antonescu va imputa Italiei „arbitrajul,, de la Viena și va solicita o modificare de atitudine a Consultei față de Ungaria. Cu toate acestea, pe toată perioada participării României și Italiei la război alături de Germania, poziția lui Benito Mussolini a rămas inflexibilă. Doar ministrul Italiei la București, Renato Bova Scoppa, va recunoaște în cadrul contactelor cu Mihai Antonescu, nedreptatea „arbitrajului,, de la Viena și va căuta să modifice în bine raporturile bilaterale între cele două țări. Datorită acestei atitudini vor fi influențate chiar raporturile economico-financiare și militare. Mihai Antonescu și Renato Bova Scoppa au încercat să creeze o „Axă latină,, cu perspective de ieșire din războiul Axei, dar schimbarea Ducelui de la conducerea guvernului italian (în iulie 1943) și capitularea Italiei în fața Națiunilor Unite (în septembrie 1943) fac imposibilă realizarea planului.
În ciuda schimbărilor produse în Italia în perioada iulie-septembrie 1943, Antonescu acordă lui Renato Bova Scoppa și adepților lui badoglieni un statut aparte, în pofida protestelor germane.
La 23 august 1944 are loc lovitura de stat, în urma căreia Mareșalul Ion Antonescu și unii membri ai guvernului au fost arestați. Tot în aceeași zi, România va întoarce armele împotriva fostului aliat Germania și s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite.
Anularea de către guvernul italian, în ianuarie 1945, a „arbitrajului,, de la Viena, care influențase negativ raporturile politico-diplomatice din toată perioada războiului păreau să inaugureze un nou cadru în relațiile bilaterale.
Acest lucru nu se va realiza, deoarece România și Italia, fiind încadrate în grupul țărilor ex-inamiee, sunt tratate de către marii Aliați oarecum asemănător, însă puțin mai favorabil Italia.
Semnarea Tratatelor de Pace din 10 februarie 1947 de către reprezentanții României și Italiei, deși nemulțumiți de unele din clauzele acestora, marchează un moment important în istoria celor două țări, care să direcționeze pe viitor relațiile bilaterale.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE EDITE
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume V (l l gigno-28 ottombre 1940), Roma;
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume VI (24aprile-11 dicembre 1941), Roma;
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume VIII (12dicembre 1941-20 luglio 1942), Roma;
I documenti diplomatici italiani. Nona serie: 1939-1943,
Volume IX (211uglio 1942-6 febbraio 1943), Roma;
I documenti diplomatici italiani. Nona serie: 1939-1943,
Volume X (7febbraio-8 settembre), Roma;
II LUCRĂRI SPECIALE
CAROLI, Giuliano, Italia e Romania tra guerra e dopo guerra 1943-1946 in „Rivista di Studi Politici Internazionali, Anno LVTIL 1991;
CAROLI, Giuliano, I rapporti italo-romeni nel 1940: la visita di Antonescu a Roma, in „Rivista di Studi Politici Intemazionale” ,Anno XLV, nr. 3, 1978;
DOBRINESCU, V. FL, Pătroiu L, Nicolescu Gh., Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947) Editura Intact, 1999;
GALLO, Max, Italia lui Mussolini, Editura Politică, București, 1969;
PROCACCI, Giuliano, Istoria italienilor, Editura Politică, București, 1975;
III. LUCRĂRI GENERALE
BUZATU, Gheorgbe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei. Iași, B. A. 1990;
BUZATU, Gheorghe, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
BUZATU, Gheorghe, România cu și fără Antonescu. Documente, studii, relatări si comentarii. Editura Moldova, Iași, 1991;
BUZATU, Gheorghe, România și războiul mondial din 1939-1945, Iași, Centrul de istorie și civilizație europeană, 1995;
CALVOCARESSI, Peter – WINT, Gui, Storia della secunda guerra mondiale, Traduzione di Sassio Giametta, Rizzoli Editore, Prima Edizione, maggio 1980, Milano;
CASTELLAN, Georges, Storia dei Balcani, XIV-XX secole, Editore Argo, 1996, Manduria;
CARRIE, Rene Albrecht, Storia diplomatica dell,Europa dal Congresso di Viena ad oggi. Rizzoli Editore, 1996, Milano;
DOBRINESCU, V. Fl., România si organizarea postbelică a lumii, 1945-1947. Editura Academiei R.S.R,București, 1988;
DOBRINESCU, V. FI, TOMPEA, D., România la cele două Conferințe de Pace de la Paris, Editura Neuron, Focșani;
FLEMING, D.F., Storia della guerra fredda, 1917-1960. Rizzoli Editore, 1995, Roma;
GIURESCU, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945). Editura All Educațional, București, 1999;
HART, Liddell, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol II, Editura Orizonturi, Editura Lider, București;
LAUNAY de, Jaques, Ultimele zile ale fascismului în Europa. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995;
LAUNAY de, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;
LAUNAY de, Jaques, Istoria secretă. Mari controverse ale contemporaneității vol. II, Editura Științifică, București, 1970;
LACHE, Șt, ȚUGUI, Gh, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978;
KIRIȚESCU, Constantin I, România în al doilea război mondial, vol.II, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol I, Editura Militară, București, 1989;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol III, Editura Militară, București, 1989;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, voi II, Editura Militară, București, 1989;
Centrul European de cercetări istorice, Veneția, Antonescu, mareșalul României si războaiele de reîntregire. Editura Europa Nouă, București, 1996.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE EDITE
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume V (l l gigno-28 ottombre 1940), Roma;
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume VI (24aprile-11 dicembre 1941), Roma;
I documenti diplomatici italiani Nona serie: 1939-1943,
Volume VIII (12dicembre 1941-20 luglio 1942), Roma;
I documenti diplomatici italiani. Nona serie: 1939-1943,
Volume IX (211uglio 1942-6 febbraio 1943), Roma;
I documenti diplomatici italiani. Nona serie: 1939-1943,
Volume X (7febbraio-8 settembre), Roma;
II LUCRĂRI SPECIALE
CAROLI, Giuliano, Italia e Romania tra guerra e dopo guerra 1943-1946 in „Rivista di Studi Politici Internazionali, Anno LVTIL 1991;
CAROLI, Giuliano, I rapporti italo-romeni nel 1940: la visita di Antonescu a Roma, in „Rivista di Studi Politici Intemazionale” ,Anno XLV, nr. 3, 1978;
DOBRINESCU, V. FL, Pătroiu L, Nicolescu Gh., Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947) Editura Intact, 1999;
GALLO, Max, Italia lui Mussolini, Editura Politică, București, 1969;
PROCACCI, Giuliano, Istoria italienilor, Editura Politică, București, 1975;
III. LUCRĂRI GENERALE
BUZATU, Gheorgbe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei. Iași, B. A. 1990;
BUZATU, Gheorghe, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
BUZATU, Gheorghe, România cu și fără Antonescu. Documente, studii, relatări si comentarii. Editura Moldova, Iași, 1991;
BUZATU, Gheorghe, România și războiul mondial din 1939-1945, Iași, Centrul de istorie și civilizație europeană, 1995;
CALVOCARESSI, Peter – WINT, Gui, Storia della secunda guerra mondiale, Traduzione di Sassio Giametta, Rizzoli Editore, Prima Edizione, maggio 1980, Milano;
CASTELLAN, Georges, Storia dei Balcani, XIV-XX secole, Editore Argo, 1996, Manduria;
CARRIE, Rene Albrecht, Storia diplomatica dell,Europa dal Congresso di Viena ad oggi. Rizzoli Editore, 1996, Milano;
DOBRINESCU, V. Fl., România si organizarea postbelică a lumii, 1945-1947. Editura Academiei R.S.R,București, 1988;
DOBRINESCU, V. FI, TOMPEA, D., România la cele două Conferințe de Pace de la Paris, Editura Neuron, Focșani;
FLEMING, D.F., Storia della guerra fredda, 1917-1960. Rizzoli Editore, 1995, Roma;
GIURESCU, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945). Editura All Educațional, București, 1999;
HART, Liddell, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol II, Editura Orizonturi, Editura Lider, București;
LAUNAY de, Jaques, Ultimele zile ale fascismului în Europa. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995;
LAUNAY de, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;
LAUNAY de, Jaques, Istoria secretă. Mari controverse ale contemporaneității vol. II, Editura Științifică, București, 1970;
LACHE, Șt, ȚUGUI, Gh, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978;
KIRIȚESCU, Constantin I, România în al doilea război mondial, vol.II, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol I, Editura Militară, București, 1989;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol III, Editura Militară, București, 1989;
xxx, România în anii celui de-al doilea război mondial, voi II, Editura Militară, București, 1989;
Centrul European de cercetări istorice, Veneția, Antonescu, mareșalul României si războaiele de reîntregire. Editura Europa Nouă, București, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatii Romano Italiene In Anii Celui DE AL Doilea Razboi Mondial (ID: 151392)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.