Relatii Publice In Domeniul Administratiei Publice

RELAȚII PUBLICE ÎN DOMENIUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

CUPRINS

Introducere

Cap 1. Comunicare și guvernare

1.1 Informație și comunicare

1.2 Guvernarea, astăzi

1.3 Comunicare și guvernare

Cap 2. Conceptul de Relații Publice

2.1 Conceptul de relații publice

2.2 Relațiile publice în antichitate

2.3 Relații publice și activitățile înrudite

2.4 Persuasiunea și relațiile publice

2.5 Tehnici de relațiile publice

2.6 Actiuni de relații publice

Cap 3. Rolul și importanța relațiilor publice în administrația publică

3.1 Sistemul administrației publice

3.2 Comunicarea publică

3.3 Campanie de relații publice

3.4 Etapele unei campanii de comunicare publică

Studiu de caz

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

În această lucrare de licență, am avut ca punct de plecare faptul că studierea relațiilor publice s-a dezvoltat ca urmare a nevoii de a oferi populației un răspuns trainic și concret la problemele cu care se confruntă. Relațiile publice pot veni în ajutorul administrației publice, ajutând la dezvoltarea unor idei și rezolvarea unor probleme, evitând astfel crearea unei catastrofe.

Odată cu trecerea timpului, relațiile publice au demonstrat că reprezintă un instrument eficace cu ajutorul căruia putem afla răspunsurile la cat mai multe dintre problemele cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi. Este cunoscut faptul că societătății moderne îi este imposibilă existența fără relațiile publice.

Relațiile publice au rădăcini antice, fiind folosite de-a lungul timpului pentru promovarea anumitor produse, promovarea religiei, etc.

Într-o administrație publică, relațiile publice vizează crearea unui sentiment de simpatie între instituții și publicurile lor. Administrația publică dorește astfel să își dezvolte imaginea și, în același timp, să promoveze funcțiile sociale ale acesteia. Relațiile publice pot fi privite ca un sistem de tehnici, un procedeu de armonizare a intereselor administrației publice cu cele ale publicurilor.

Publicul îi asigură administrației publice legimitatea, astfel, ea neputând exista daca se desparte de acest public. Pentru a atrage simpatia din partea publicurilor, administrația trebuie să-si creeze o bună imagine, printr-o comunicare transparentă și prin adaptarea obiectivelor la cerințele cetățenilor.

În cadrul organizațiilor publice, comunicarea este din ce în ce mai dezvoltată. Astfel, instituțiile administrației publice au departamente special realizate, prin care reușesc să își dezvolte și să își mențină totodată o bună imagine publică. Rolul unui specialist în domeniu este acela de a concepe campanii de comunicare și a trimite mesaje pentru a veni în sprijinul cetățenilor pe care îi reprezintă.

Specialistii în relații publice trebuie să aibă în vedere cercetarea publicurilor, înștiințarea instituției publice cu privire la reacțiile acestora, realizarea unor politici pentru care să demonstreze un interes crescut față de publicuri, precum și evaluarea în permanență a programelor de relații publice. Relațiilor publice urmăresc influențarea indivizilor, precum și a grupurilor sociale, având ca scop principal construirea și dezvoltarea unor legături cu aceștia. Anthony Davis preciza în cartea acestuia, numită “Tot ce ar trebui să știi despre PR”, că relațiile publice reprezintă “managementul comunicării dintre o organizației și publicurile acesteia”. (A. Davis – Tot ce ar trebui să știi despre PR, Ed. Publică, București, 2008, p. 16)

În primul capitol al licentei, am ales să dezbat punctul de plecare al relațiilor publice, și anume, comunicarea și guvernarea. Comunicarea ajută instituțiile publice să își îndeplinească sarcinile în bune condiții.

Capitolul al doilea vizează originea și evoluța relațiilor publice. Am pus mare accent pe explicarea conceptului de „relații publice” , precum și pe proveniența și modul de evoluție al acestuia.

Capitolul al treilea urmărește punerea în evidență, rolul și importanța relațiilor publice în cadrul instituțiilor administrației publice. Relațiile publice sunt un management al comunicării, care dorește menținerea și evoluția cooperării între o instituție publică și publicurile ei.

Ultima parte a lucrării prezintă un studiu de caz, prin care am încercat să evidențiez impactul pe care buna funcționare a relațiilor publice o aduce unei instituții a administrației publice. Această ultima parte informează publicul asupra caracteristicilor și avantajelor oferite de dezvoltarea relațiilor publice.

Cap. 1 Comunicare și guvernare

1.1 Informație si comunicare

Cuvântul informație provine din latinescul informare care semnifică a da o formă, a forma, a prezenta, a reprezenta, a crea o idee sau o notiune. În prima jumătate a secolului al XX-lea, rațiunile economice au condus la căutarea unei teorii matematice a informației și a comunicării. Lui Claude E. Shannon, fizician american, specialist în telecomunicații, i se atribuie meritul de a fi formulat în 1948 elementele fundamentale ale unei astfel de teorii. Odată cu dezvoltarea economică, se naște și necesitatea unor rețele de comunicare rapidă în interiorul structurilor noi și între acestea.(Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 27)

Este foarte greu să definim aria de cuprindere a comunicării deoarece întinderea conceptului este vastă, iar practica comunicațională ridică mari probleme. Definirea termenului de “comunicare” implică un proces complex și laborios.

Nu poate exista informație fără comunicare, iar procesul de organizare, în evoluția sa de la dezordine la ordine, nu se poate desfășura fara existența informației. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 32.)

Comunicarea este factorul de bază în înfăptuirea eficientă a funcțiilor economice și sociale. Instituțiile publice au ca scop principal promovarea interesului public.

Shannon a prezentat schema lineară a comunicării astfel:

canal

Sursă – codificator – emițător

cale

receptor- decodificator – Destinatar

Aceasta este schema comunicării în sens de transfer de informație.( Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 29)

Există o strânsă legătura între comunicare și informație, al cărei fundament îl reprezintă ființa umană. Ca ființă comunicațională capabilă să creeze realități, aceasta atribuie semnificație ființelor și lucrurilor pentru a le transforma în informație. Iată cele șapte postulate ale lui Robert Escarpit, privind informația și comunicarea:

1. Condiția necesară și suficientă pentru ca o informație să fie produsă într-o rețea de comunicare în care circulă energie este ca măcar un observator uman ( sau de tip uman) rațional, conștient, capabil de previziune și dotat cu un arbitru să fie inclus în rețea.

2. Informația nu poate fi percepută de către un observator uman decât prin intermediul evenimentelor, adică al variațiilor energetice discontinue ca o abatere sensibilă de la o normă cunoscută și acceptată. Este vorba de o creștere discretă a cărei percepție depinde de natura și de dimensiunea unităților alese de observatorul uman.

3. Valoarea informațională a unui eveniment poate fi măsurată în funcție de trei parametri – componente ale strategiei observatorului uman pentru a cunoaște, controla și domina mediul înconjurător:

a) gradul său de probabilitate,

b) gradul său de pertinență,

c) efectul său.

4. Când mai multe evenimente sunt percepute de unul sau mai mulți observatori ca având valori informaționale contradictorii, se stabilește fie în mintea observatorului unic, fie între diverșii observatori un proces de comunicare care are efect producerea unei noi informații, care tind să rezolve contradicția.

5. Nu se poate stabili niciun proces de comunicare între observatori individuali atunci când între ei nu există o normă definită fie de o serie de postulare, fie de o serie de reguli sociale, fie de o comunitate de interese. Absența unei asemenea norme la un individ antrenează o situație patologică.

6. Un medium reprezintă o proteză mecanică, care servește sesizarea, transmiterea, conservarea sau combinarea informației produse sau percepute de un observator uman și care permite obținerea în fiecare din aceste roluri specializate performanțe superioare celor datorate mijloacelor naturale de care dispune un observator. Dar in niciun caz, randamentul informațional al unei rețele media nu poate depăși capacitatea maximală a celui mai performant dintre observatorii umani incluși în rețea.

7. Nivelul performanței unui sistem de comunicare depinde mai puțin de numărul și de capacitatea componentelor sale ca de numărul, varietatea și de redundanța interconexiunilor care le leagă (Escarpit, 1999).

Comunicarea este privită ca un proces prin care deciziile și informațiile sunt transmise de la un membru al instituției la altul. Cu ajutorul comunicării, activitatea instituțiilor publice se realizează în bune condiții. Este cunoscut faptul că administrația publică depinde într-o mare masură de comunicare. Comunicarea permite și facilitează relațiile între oameni, între institutii, precum și între oameni și instituții.

Comunicarea se realizează în cadrul instituțiilor publice la toate nivelurile ierarhice ale administrației publice, între departamente aflate la același nivel, între instituțiile publice și autoritatea publică, etc. Informațiile și ordinele se transmit la un centru de decizie, și la alte părți ale acestor instituții. Astfel, există două tipuri de canale informaționale: formale (comunicare ierarhică) și informale (comunicare interpersonală).

Prin intreaga lor activitate, instituțiile publice urmăresc să mulțumeasca interesele și necesitățile generale ale populației. De asemenea, instituțiile publice au datoria să dezvolte relații cu membrii colectivității locale și să mențina legăturile cu aceștia. Cu toate acestea, pentru a ajunge la aceste rezultate, instituțiile publice trebuie sa pună pe lista de priorități comunicarea cu membrii comunităților locale, precum și respectarea intereselor, și necesităților acestora. Mesajele transmise de instituțiile publice vizează informații de interes public.

Cu ajutorul comunicării, instituțiile informează cetățenii cu privire la existența organizațiilor din sistemul public, modul de funcționare a instituțiilor și atribuțiile acestora. În același timp, comunicarea publică urmărește cunoașterea intereselor și nevoilor populației, urmărind prin rolul pe care îl au, sa vină în întâmpinarea cetățenilor cu soluții.

Comunicarea este astăzi din ce în ce mai dezvoltată în cadrul instituțiilor publice, acestea având departamente pe această temă cu ajutorul cărora reușesc sa își mențină o bună imagine publică. Prin intermediul comunicării publice, administrația urmărește să convingă cetățenii de faptul că prin politicile instituționale și prin deciziile publice adoptate se dorește realizarea unui interes general.

Realizarea actului administrativ implica un număr mare de funcționari, fiecare fiind specializat într-un anumit domeniu. Așadar, comunicarea este necesară pentru realizarea unor canale de comunicare prin care să poată fi transmite informațiile. Pentru a atinge obiectivele dorite, managementul public trebuie să garanteze că deciziile și informațiile sunt trimise tuturor nivelurilor ierarhice. Comunicarea cu lumea de afară este de asemenea deosebit de importantă. În acest sens, se urmărește ca toate informațiile să fie comunicate publicului prin diverse mijloace.

În prezent, este din ce în ce mai importantă dezvoltarea canalelor de comunicare. Acest lucru are un impact major atât pentru administrația publică, cât și pentru cetățeni. Canalele se pot dezvolta prin publicitate, sponsorizări, organizarea de standuri la diferite târguri, etc.

În cadrul instituțiilor publice, comunicarea se realizează în mai multe moduri:

– comunicare verbală (se realizează la ghișeu)

– comunicarea scrisă (se realizează sub formă r nivelurilor ierarhice. Comunicarea cu lumea de afară este de asemenea deosebit de importantă. În acest sens, se urmărește ca toate informațiile să fie comunicate publicului prin diverse mijloace.

În prezent, este din ce în ce mai importantă dezvoltarea canalelor de comunicare. Acest lucru are un impact major atât pentru administrația publică, cât și pentru cetățeni. Canalele se pot dezvolta prin publicitate, sponsorizări, organizarea de standuri la diferite târguri, etc.

În cadrul instituțiilor publice, comunicarea se realizează în mai multe moduri:

– comunicare verbală (se realizează la ghișeu)

– comunicarea scrisă (se realizează sub formă de note de informare, scrisori însoțite de acte)

– comunicare nonverbală

– comunicare virtuală

Elementele comunicării sunt:

-emițătorul

-receptorul

-mesajul

În funcție de publicul pe care administrația publică îl are în vedere, instituțiile stabilesc mai multe obiective comunicaționale. Atât emițătorul, cât și receptorul trebuie să aibă în vedere îndeplinirea mai multor scopuri. Emițătorul trebuie să informeze receptorul, sa-l convingă de veridicitatea și de integritatea informațiilor, să-i capteze interesul și să-l îndrume. La rândul său, receptorul trebuie sa fie atent, să înțeleaga și să asimileze informațiile primite. În viața de zi cu zi, cetățenii intră in contact adesea cu administrația publică, iar încrederea acestora trebuie să fie câștigată de către autorități prin luarea unor decizii transparente și prin acțiuni eficiente.

Schema Shannon – Weaver

După cum se observă mai sus, schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de o sursă, este codificat de un transmițător sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenției unei surse de zgomot, după care parvin la receptorul ce le decodifică, restituind mesajului forma inițială și încredințându-l astfel destinatarului. ( C. Rădulescu – Com. și protocol, p.40)

Emițătorul și receptorul –o perspectivă interacțională

Procesul de comunicare poate fi definit prin interacțiunea componentelor sale: roluri de emitere și de recepție (codificare și decodificare), construcția mesajului, contextul, mijloacele de comunicare, apariția feedback-ului. Dacă punem întrebarea: „ce caracterizează o comunicare eficientă?” – trebuie să răspundem că fiecare din elementele amintite își aduce contribuția sa, iar felul în care sunt echilibrate, armonizate acestea în dinamica lor conduce la o comunicare eficientă.

Așadar, atunci când discutăm despre emițător (cel care codifică) și receptor (cel care decodifică) este important să-i caracterizăm din perspectiva relației dialectice dintre ei. ( C. Rădulescu – Com. și protocol, p.40)

Emițătorul reprezintă un individ sau un grup care:

– deține o informație mai bine structurată decât cea a receptorului;

– presupune o stare de spirit;

– implcă un scop explicit (este alăturat mesajului) și un scop implicit (motivul transmiterii mesajului).

După John R. P. French și Bertram Raven (Apud. Ion-Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 51.) există cinci baze ale puterii sau influenței ce sunt utile în analiza emițătorului ca parte a comunicării:

Puterea recompensatoare este puterea a cărei bază este constituită din abilitatea de a răsplăti. În această categorie se încadrează satisfacerea unor dorințe ale receptorului.

Puterea coercitivă – receptorul se așteaptă să fie „pedepsit” de către emițător dacă nu se conformează încercării de influență a acestuia. Dacă această putere nu este susținută și de alte aspecte (cum ar fi cel al competenței), comunicarea în acest caz, nu este strict autentică.

Puterea referențială presupune că receptorul se identifică cu emițătorul; o persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referință cu care încearcă să se asocieze sau să se identifice alții, care le adoptă atitudinile sau convingerile. De pildă, la școală puterea referențială poate juca un rol important la anumite vârste școlare mici, cadrul didactic devenind un emițător cu capacități de transmitere sporite și autentice.

Puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele părți că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți (ex. relația profesor-elev, părinte-copil). Ea implică un cod sau un standard acceptat de ambii parteneri. În acest sens, Denis McQuail reliefează existența anumitor matrice sociale definite de procesul comunicativ: astfel se așteaptă de la managerul unei organizații să-și conducă subordonații, de la profesori să-și educe elevii etc. Totuși se poate observa astăzi o relativizare a puterii legitime, o diminuare a efectului ei: spre exemplu, managerul conduce, dar trebuie să accepte și propuneri de la subordonați, profesorul educă, dar –într-o anumită măsură – este educat de elevii săi. Cu privire la puterea legitimă atragem atenția asupra a doi factori ce pot conduce la ineficiență, și anume: (1) omnișciența poate să caracterizeze managerul, „el știe tot” și astfel devalorizează subordonații; și (2) omnipotența este iluzia emițătorului (de pildă – managerul) că el poate face orice, că va reuși să rezolve orice problemă a organizației de unul singur.

Credibilitatea – puterea expertului specifică atribuirea de cunoștințe superioare emițătorului, care au impact asupra structurii cognitive a receptorului (străinul care acceptă recomandările unui localnic). O astfel de putere este determinată de contextul situațional și instituțional, pentru că, prin definiție, receptorul nu este, în mod normal, în postura de a evalua corectitudinea informației primite. De exemplu, cadrul didactic beneficiază în mod tradițional de o astfel de putere. Totuși în societatea actuală, aceasta se nuanțează mult, deoarece elevul/studentul vine în câmpul comunicării didactice cu o sferă de cunoștințe diversificate, în mod special oferite de mijloacele moderne de comunicare – spre exemplu, rețeaua Internet. Prin urmare trebuie utilizat acest referențial informațional multiplu în special în activitățile de echipă. (C. Radulescu – Com și protocol p. 50,51)

Reprezentarea grafică a celor cinci baze ale influenței (apud. Ion-Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, p. 50)

Emițătorul trebuie să folosească mai mult puterea referențială și de expert, și mai puțin puterea recompensatoare și cea coercitivă. Dacă se utilizează puterea expertului și cea referențială, primele trei tipuri de putere nu mai sunt necesare, ele fiind deja incluse. De asemenea, se poate vedea că se întâmplă foarte rar să acțiioneze o singură putere. Adesea, situația de influență implică multe combinații, în care formele de putere interacționează.

Pe lăngă aceste cinci baze ale puterii, R. A. Schmuck și P. A. Schmusck au mai adaugat puterea informațională (vizează posedarea unei dinamici comunicaționale fundamentale în informații despre istorie, cultură sau abilitățile grupului respectiv) și puterea de conexiune (este definită de numărul de relaționări apropiate persoană le are cu alți membri/membri importanți).

Receptorul este de asemenea un individ, un grup sau o instituție căruia:

Îi este adresat mesajul sau intră întâmplător în posesia mesajului;

Primește mesajul în mod conștient.

Primește După Ion Haineș, caracteristicile receptorului importante în procesul comunicării sunt următoarele:

Obiectivele, atitudinile, motivația de primire a mesajului.

Diferența de pregătire socială, educațională, culturală între emițător și receptor.

Relația personală cu emițătorul.

Atributele psihologice și fiziologice.

Experiența anterioară în situații similare.

Diferența în bogăția de informații între emițător și receptor (dacă este prea mare, nu mai poate avea loc decodificarea mesajului). (C. Rădulescu – Com și protocol- p.52,53)

Mesajul trebuie să vizeze posibitățile de percepție ale receptorulu.Saundra Hybels și Richard L. Weaver au reprezentat grafic mesajul din mintea receptorului:

Traseul pe care-l parcurge mesajul în mintea receptorului

Orice situație de comunicare este compusă din mai multe elemente: o sursă, un mesaj, un canal (sau mai multe), un receptor și procese de codificare și decodificare. Sursa are anumite însușiri, stabilește codul și cuprinsul mesajului. De asemenea, codul are anumite intentii și un scop.

Încă din anii 1940, au existat diverse modele de studiu ale comunicării, însă fiecare trata comunicarea din unghiuri diferite.

1. Modelele pozitiviste includ:

– Modelul teoriei informației. Modelul liniar al comunicării sau modelul emițător-receptor lui Shannon și Wiener (1963).

Acest model este centrat pe transferul de informație.

– Modelul comunicării pe doua niveluri. Acest model a apărut în anii ’50 și presupune două etape ale receptării unei comunicări prin mass-media. Cercetările au evitdențiat că mesajele mass-media nu acționează direct asupra publicului țintă, ci prin intermediul liderilor de opinie care sunt rele pentru grupurile de care aparțin. Acest model al propagării pe două nivele definește comunicarea ca pe un proces de influențare.

– Modelul marketing. În acest model, comunicarea este o acțiune de rezolvare a unei probleme din organizație. Strategia de dezvoltare a unei probleme identidicate conține acțiuni de comunicare orientate spre scopuri bine definite, acțiuni care ulterior vor fi evaluate din punct de vedere al eficienței.

2. Modele sistemice

– Modelul sociometric apare odată cu apariția cărții lui Jakob L. Moreno în Franța, Les Fondements de la sociometrie.

În acest model, comunicare se definește ca o relație de afinități pozitive sau negative (simpatie/antipatie), dar și ca un canal-suport pentru transmiterea informației.

– Modelul tranzacțional al comunicării a fost propus de Den C. Barnlund în 1970.

El susține șapte postulate ale comunicării:

Comunicarea descrie evoluția sensului. Comunicarea nu este o reație sau o interacțiune, ci este o tranzacție prin intermediul căreia individul inventează sau atribuie sens pentru a-și atinge obiectivele. Comunicarea este caracterizată mai ales de producerea de sensuri decât de producerea de mesaje.

Comunicarea este un proces dinamic întruchipat de individ.

Comunicarea este continuă, este o condiție a vieții.

Comunicarea este circulară. Cauza și efectul comunicării trebuie considerate simultane, deoarece variabilele comunicării se influențează reciproc unele pe altele.

Comunicarea nu se poate repeta.

Comunicarea este ireversibilă.

Comuicarea este complexă. Un mesaj are întotdeauna un sens latent și un manifest.

– Modelul interacționist și sistemic. Acesta este un model care a rezultat în urma cercetărilor Școlii de la Palo Alto (localitate aflată în apropiere de San Francisco). Comunicarea este concepută ca participare a individului la un sistem de interacțiuni care îl leagă de ceilalți. Acest model a fost prezentat în 1967 de cercetătorii Institutului din Palo Alto, California – P. Watzlawick. J. Nelmick-Beauvin și D. Jackson. Acești autori consideră comunicarea ca o condiție sine qua non a vieții umane și sociale și o concep ca pe un proces de interacțiune. Ei pun accent pe relație care, mediatizată prin comunicare, unește emițătorul și receptorul. Autorii modelului au elaborat câteva axiome ale comunicării care le servesc ca un cadru conceptual pentru a defini proprietățile comunicării.

– Modelul orchestrei. Acest model a fost propus de Yves Winkin în lucrarea La nouvelle communication. Prin acest model metaforic, comunicarea se definește ca producția colectivă a unui grup care lucrează sub conducerea unui lider; spectatorii fac parte din sistem și orchestra se află în interacțiune cu ei.

3. Modele constructiviste

– Modelul hipertextului. Acest model se bazează tot pe o metaforă: cea a rețelei de explicații și comentarii care apar în legătură cu un text sau cuvânt inițial pe internet. Hipertextul (ansamblul de texte interconectate unele cu altele) poate fi asemănat cu o dezbatere care are loc între actorii unei structuri sociale.

– Modelul situaționale. În care comunicarea, concepută ca proces, funcționează în contexte diferite, iar contextele ajută la construirea sensului în timpul schimburilor de informații. Pe de altă parte, sensul și contextul se contruiesc pe parcursul comunicării. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 33,34,35,36)

"Actul de a comunica nu se traduce printr-un transfer de informații de la expeditor la destinatar, ci mai degrabă prin modelarea mutuală a unei lumi comune cu ajutorul unei acțiuni conjugate; e tocmai realizarea noastră socială, prin actul de limbaj, accea care dă viață lumii noastre. Există acțiuni lingvistice pe care le efectuăm constant: afirmații, promisiuni, cereri și declaratii. De fapt, o astfel de rețea continuă de gesturi conversaționale conținându-și condiția de satisfacere, constituie nu un instrument de comunicare, ci o veritabilă tramă pe care identitatea noastră o contureaza."(Varela, 1993)

În timpul comunicării, fiecare persoană își creează un model personal de interpretare. Comunicarea presupune un set de semnificații cu care toți membrii sunt familiarizați. Pentru a împărtăși cât mai ușor semnificațiile mesajelor, oamenii dezvoltă sisteme de semne și de coduri.

Semnificația unui mesaj depinde de complexitatea semnelor și de simbolurile antrenate în procesul de comunicare. Semnul se compune dintr-o parte perceptivă – semnificantul – și o parte conceptuală, nonperceptibilă – semnificatul. Relația dintre semnificant și semnificat constituie semnificația. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 39)

Este necesar să facem două remarci:

– În primul rând, un semn nu poate semnifica ceva decât dacă îl opunem unui alt semn,

– În al doilea rând, nu comunicăm prin semne izolate, ci prin asamblări înlănțuite după anumite reguli, care aparțin unor sisteme de semne. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p.40)

Cu alte cuvinte, nu facem schimb de semne, ci de mesaje. Pentru a compune un mesaj și a-l înțeleg, trebuie să dispunem de coduri de comunicare. Trebuie să distingem între codurile de semnificare și codurile comportamentale. Toate codurile se bazează pe apartenența la o comunitate "adică pe un acord între utilizatorii lor în privința unităților pe care le conțin, a regulilor după care aceste unități pot fi selectate și combinate, a semnificațiilor deschise spre receptor și a funcției sociale sau comunicative pe care o performează." (Fiske, 2003)

De fiecare dată, comunicarea are loc într-un anumit context, ceea ce poate duce la schimbarea interpretării mesajelor. De cele mai multe ori, contextul are o influență mare asupra mesajelor trasmise, cât și asupra manierei în care se comunică.

În procesul de comunicare, instituțiile administrației publice și cetățenii sunt pe rând emițător și receptor, acestea reprezentând principalele elemente ale comunicării administrative. Totuși, comunicarea în administrația publică nu se realizează doar între institutii și cetățeni, ci și între doua astfel de instituții.

Administrația publică depinde de comunicare:

Comunicarea dintre diferitele niveluri ale administrației publice;

Comunicarea realizată la același nivel al administrației publice;

Comunicare între administrație și executivul social;

Comunicarea între administrație și autoritatea politică;

Comunicarea realizată în mediul social.

1.2 Guvernarea, astăzi

În zilele noastre, statul națiune este constrâns pe de o parte de forțele economiei globale, iar pe de altă parte, de imperativele politice ale transferului de putere. Astfel, trebuie să facă față provocărilor politice (descentralizarea), dar și celor economice, fiind din ce în ce mai interdependent din punct de vedere economic și depinzând totodată de autotitatea piețelor.

Așadar, statul este nevoit să schimbe modul în care se distribuie bunurile și serviciile publice.

Relația dintre capacitatea statului și democrație este complexă și depinde de câțiva factori, și anume:

Capacitatea tehnică a statului – unele state au mai multe resurse economice și culturale decât altele. Unele state se pot baza pe o populație instruită, bine educată și pricepută, în alte situații statul despune de resurse umane precare;

Modul în care statele sunt afectate de globalizare și cât de bine sunt capabile să reacționeze la provocăriile reformei economice și ale guvernării;

Gradul în care democratizarea însăși funționează ca o forță, pentru reformarea eficientă a statului. (com si guvernare –p.144)

În urma căderii zidului Berlinului, din 1989, din cele trei școli de teorie economică reală (capitalismul de piață liberă, comunismul și economia pieței controlate), au mai rămas doar două. Chiar și în prezent există susținători ai guvernului și a sectorului privat.

În conformitate cu Consensul de la Washington, se dorea minimizarea rolului guvernului, dezvoltarea privatizării, liberalizarea comerțului și a pieței de capital, precum și eliminarea reglementărilor.

Potrivit acestei strategii, Guvernul are un rol în menținerea macrostabilității, atenția focalizându-se pe stabilirea prețurilor.

Recomandăroile sunt:

Privatizați totul, de la fabrici la servicii socile,

Guvernul nu trebuie să se implice în susținerea anumitor industrii,

Consolidați drepturile asociate cu proprietate,

Comabateți corupția. (com si guv – p. 145)

Managementul public din anii 1980-1990 care promova libertatea economică, politicile neo-liberale, prin intermediul unor organizații precum OECD și FMI, s-a dovedit a fi neperformantă în multe țări.

Societățile de succes sunt societăți deschise, care răspund în mod adecvat la provocările capitalismului și care îmbină cu succes capitalul uman – nivelele de calificare și aptitudine oamenilor, capitalul social – abilitatea de a face lucrurile împreună și capitalul organizațional – potențialul acumulat al firmelor și agențiilor, categoriilor profesionale și ONG-urilor. Componentele strategiei publice sunt receptivitatea și inteligența de răspuns (Mulgan, 2009).

Pentru a obține rezultate, guvernele trebuie să se axeze pe următoarele aspecte, conform lui Mulgan:

– Ținte – să definească foarte clar țintele care se nasc din diferențele dintre nevoile, aspirațiile și temerile publice pe de o parte și realitățile curente, de cealaltă parte.

– Medii – unde caută să-și atingă țelurile propuse, contextele (prezente și viitoare) pentru acțiune și potențialul de care dispun pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea. Tocmai din interacțiunea acestor două elemente guvernele și agențiile reușesc să definească ce urmează să aleagă în continuare.

– Direcții – ce doresc să îndeplinească: țelurile și finalitățile care sunt dezirabile și posibil de atins, precum și prioritățile și ordinea lor secvențială.

– Acțiuni – cum urmează ele să atingă scopurile propuse prin strategii, politici publice, legi și programe, precum și prin intermediul unui leadership demn de a fi urmat, care să-i convingă pe cetățeni să se angajeze într-o cauză comună. Toate acestea laolaltă urmăresc să creeze valorile publice. Însă, având în vedere că orice acțiune poate avea rezultate neașteptate, strategia depinde în același timp într-o mare măsură de învățare.

– Învățare – în câmpul sistemelor, pentru a înțelege nu numai care anume dintre acțiuni s-a finalizat sau nu cu rezultatele scontate, dar și dacă mai este nevoie să fie regândite țintele, analizele și disecțiile alese. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p. 146, 147)

Geoff Mulgan folosește metafora cercului pentru explica contextul în care se realizează acțiunile publice.

În democrația din zilele noastre, există mult mai multe modalități prin care cetățenii și consumatorii pot fi angajați în luarea deciziilor. De asemenea, constițiile reușesc să garanteze un echilibru mai mare al puterilor, iar mass-media se doveste activă, fiind astfel o modalitate de control eficientă.

Astăzi tipurile de cunoștințe cuprind:

Cunoștințe statistice (legate de dimensiunea populației și fenomenul migrației);

Cunoștințe specifice politicilor publice (despre ceea ce determină diminuarea fenomenului recidivei infracționale);

Cunoștințe științifice (referitoare de exemplu la modificările climatice);

Cunoștințe profesionale;

Opinia publică (date cantitative și calitative generate de sondaje de opinie);

Perspective și analize ale specialiștilor;

Cunoștințe politice;

Cunoștințe economice;

Inteligența „clasică”referitoare la potențialul și intențiile statelor ostile sau ale rețelelor teroriste. (com și guvernare – p.148 – 149)

Ceea ce caracterizează, astăzi, guvernele, este pragmatismul și folosirea eficientă a cunoștințelor:

Analizele aprofundate,

Atragerea persoanelor cu calificări înalte,

Experimentele pilot,

Debrasarea de incrementalism,

E-guvernarea,

Cercetarea fundamentală,

Formularea unor teorii economice și sociale,

Verificarea ideilor nonconformiste,

Colaborarea cu experții din universități de piață,

Think – tank-uri și cercetare de piață, (com și guvernare – p.149)

Inovația în sectorul public se bazează pe idei noi, determinând astfel crearea valorii publice. Este necesar ca ideile să fie noi și utile. Din acest punct de vedere, inovația se aseamană foarte mult cu creativitatea și antreprenoriatul.

Ideile inovatoare trebuie să treacă prin două grupuri de filtre din sectorul public, și anume politicienii și birocrații.

Sursele de inovare principale în societate sunt:

Sistemele descentralizate – astfel conducerile locale pot constitui adevărate laboratoare pentu idei noi;

Businessul – a impulsionat multe dintre reformele din jurul serviciilor pentru clienți;

Universitățile – un mediu al ideilor inovatoare;

Societatea civilă – prin organizații neguvernamentale, voluntariat, pot promova inovații de succes. (com și guv – p. 150)

Geoff Mulgan propune organizarea pe departamente care să combine pe toți cei bine informați din interior (insiderness) cu cei bine informați din exterior (outsiderness) sau prin „shunk works” (grup de lucru/comitet ethnic). Unele persoane trebuie angajate exclusive pentru a acționa ca niște brokeri sau intermediary, făcând legătura între ideile emergente și nevoile în permanentă schimbare. (com și guv – p.151)

O guvernare colaborativă are success atunci când guvernul este de acord în legătură cu ceea ce trebuie realizat și de ce.

Mulgan susține un viitor caracterizat de o formă guvernamentală care să implice o combinație a ierarhiilor verticale

Se pune întrebarea care este cel mai eficient leadership?

.Democrațiile moderne au leadershipuri cu doua dimensiuni: dimensiunea politică și dimensiunea birocratică.

Pentru o strategie reușită, este extrem de important liderul. Acesta trebuie să fie vizibil, să aibă putere și libertate de a acționa, dar, în același timp, să poată fi răspunzător și asumat în caz de eșec.

David Goleman este cel care a propus o teorie a inteligenței emoționale bazată pe performanță IE fiind „un soi de abilități și aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea unei persoane de a reuși să facă față ceințelor și presiunilor din partea mediului” conform Renven Bar- On care este pusă în relație cu douăzeci de competențe grupate în patru grupe de abilități generale:

– conștientizarea eu-lui – se referă la înțelegerea a ceea ce persoana respectivă simte;

– conștientizarea social – cuprinde abilitatea empatiei și pe aceea de a descifra indiciile nonverbal;

– autoreglarea – se referă la abilitatea de a regal răspunsurile emoționale stresante și de a inhiba impulsivitatea emoțională;

– managementul relațiilor – este definit ca abilitate a unei personae de a înțelege sau influența emoțiile altora (Goleman, 2009 – p.153 com și guv)

William Edwards Deming, promotorul îmbunătățirii permanente, a întocmit o listă potrivită unei persoane aflate în poziție de leadership, conform căreia o astfel de persoană trebuie să dețină un sistem de cunoștințe profunde care constă în:

– aprecierea unui sistem: întelegerea proceselor integrale care implică furnizori, producători și clienți ai bunurilor și serviciilor;

– cunoștințe ale variației: întreg registrul și cauzele variației survenite în calitate și folosirea modelelor statistice în efectuarea de măsurători;

– aspectul teoretic al cunoștințelor: conceptele care explică cunoștințele și limitele referitoare la ce poate fi cunoscut;

– cunoștințe de psihologie: concepte specifice naturii umane. (Deming, 2009)

Cu toate acestea, listele generice pot fi înșelătoare deoarece stilul se alege având în vederea p anumită funcție.

1.3 Comunicare și guvernare

Comunicarea publică face trimitere la domeniul public sau al emițătorilor publici și prezintă câteva caracteristici care îi conferă o anumită specificitate:

– comunicarea publică vizează interesul general,

– comunicarea publică aparține unui sector necomercial, cel al serviciilor publice finanțate în cea mai mare parte din bani publici,

– comunicarea publică se adresează unei tipologii variate de publicuri (cetățeni, utilizatori, alegători, asociații, instituții, actori culturali, responsabili economici, ș.a.),

– comunicarea publică se află sub spectrul a două perspective: administrativă și politică. (Rosemarie Haines, Comunicare și guvernare, Ed. Universitară, București, 2013, p.159)

Printre instituțiile publice care compun domeniul public se numără: Parlamentul, Guvernul, ministerele, administrații centrale, administrații descentralizate, organisme de stat, spitale, instituții de sănătate, muzee, etc.

Administrația publică poate fi definită ca „ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.” (Iorgovan, 2001)

Administrația publică vizează ramura administrativă a sistemului de guvernare, avand o relație puternică cu politicul.

Cap. 2 Originea și evoluția relațiilor publice

2.1 Conceptul de relații publice

Conceptul de relații publice nu are un fondator central, care să-l identifice, nici nu are o origine națională sau o dată de naștere, pentru că se axează pe efortul de a influența nu numai opinii, ci și comportamente. Acest ultim element a produs cele mai mari critici la adresa relațiilor publice. Istoricii care cred că relațiile publice au avut o influență pozitivă semnificativă le atribuie rolul unui factor determinant pentru susținerea publică a ideilor, instituțiilor și persoanelor. Alții, totuși, afirmă că acest lucru presupune sacrificiul libertății personale, uzurpată de decizia majorității, cu alte cuvinte, de "tirania majorității". Desigur, același lucru este specific și democrației în sine, dar asta nu înseamnă că poate fi evitată discutarea problemei folosirii greșite a relațiilor publice și a încercărilor de a influența opinie publică. (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010)

   Intr-o lucrare recenta, D. Wilcox[12] trecerea in revista o serie de cuvinte cheie extrase din definitiile date de-a lungul timpului activitatii de relatii publice:

            1. Deliberarea – este o activitate facuta cu intentia de a influenta, a genera intelegere, informatii, reactii;

            2. Planificarea – este o activitate planificata, ce se bazeaza pe cercetarea si analiza prealabila a problemelor de solutionat;

            3. Performanta – sustinerea si bunavointa publicului nu pot fi castigate doar prin activitati de relatii publice, acestea trebuind insotite de fapte, de rezultatele concrete ale organizatiei;

            4. Interesul public – in mod ideal, rezultatul actiunilor de relatii publice trebuie sa fie mutual benefic, atat pentru organizatie, cat si pentru diversele categorii de public carora i se adreseaza;

            5. Comunicare bilaterala – este esential (in pofida impresiei lasate de anumite definitii) ca procesul de comunicare sa se desfasoare in ambele directii si activitatile de relatii publice sa nu se rezume doar la transmiterea de informatii catre public, ci si la receptionarea lor;

              6. Dimensiunea manageriala – relatiile publice sunt eficiente atunci cand sunt parte integranta a deciziilor conducerii organizatiei si mult mai putin eficiente atunci cand doar difuzeaza informatiile dupa ce decizia a fost luata de catre factorii abilitati.

Specialiștii în relații publice, în special cei americani, studiază cu multă atenție funcția de conducere a acestui tip de relații. Mai simplu spus, aceștia apreciază că relațiile publice reprezintă o componentă deosebit de importantă a conducerii unei organizații. Prin urmare, ca funcție a conducerii, relațiile publice vizează: []

a) anticiparea, analiza și interpretarea opiniei publice pentru identificarea atitudinilor și aspectelor ce ar putea influența pozitiv sau negativ acțiunile organizației;

b) asigurarea de consultanță pentru conducerea de la toate nivelurile organizației care vizează atât strategiile și căile de acțiune și comunicare, cât și implicațiile publice și responsabilitățile sociale sau cetățenești ale organizației de luat în seamă;

c) cercetarea, coordonarea și evaluarea continuă a programelor de comunicare și de acțiune pentru obținerea înțelegerii publicurilor-țintă bine informate;

d) materializarea practică a eforturilor organizației de a influența și modifica strategiile publice;

e) gestionarea resurselor necesare stabilirii obiectivelor, planificării, finanțării, recrutării, instruirii personalului și creării facilităților. 4Dumitru Iacob, Valentin Stancu, Vasile Traian, Relații Publice, Editura A.I.S.M. București 1998, p.24

Relațiile publice sunt caracteristice pentru secolul XX, însă sunt cunoscute din cele mai vechi perioade istorice. Se considera că sunt la fel vechi precum comunicarea umana. Deși relațiile publice sunt practicate la nivel global, principiile de bază încă se aplica, fără a tine cont de cultura sau de zona geopolitică.

Presupusul întemeietor al relațiilor publice moderne se numește Edward Bernays. Acesta spunea că "Cele trei elemente fundamentale ale relațiilor publice sunt practic la fel de vechi ca și societatea umană: informarea indivizilor, persuadarea lor și crearea de relații între aceștia. Desigur, mijloacele și metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, așa cum s-a schimbat și societatea." Bernays afirma întotdeauna că relațiile publice sunt legate de strâns legate de nivelul de dezvoltare materială și spirituală a societății.

De-a lungul timpului, au existat dificultăți în definirea conceptului de relații publice. Acestea sunt situate la intersecția mai multor discipline (comunicare, marketing, psihologie, etc.), având astfel înțelesuri diferite în funcție de unghiul din care sunt analizate. Cu toate acestea, au existat mai multe încerceri de definire a acestui concept.

Asociația Internațională a Relațiilor Publice a stabilit cu ocazia Convenției anuale din 1978 următorea definiție:

"Practica relațiilor publice este arta și știinta socială a analizării unor tendințe, a anticipării consecințelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizații și a implementării unor programe de acțiune care vor servi atât interesele organizației, cât și interesele publicului."

British Institute of Public Opinion preciza că "relatiile publice sunt un efort deliberat, planificat si susținut de a stabili și a menține încrederea în rândul publicului pe baza unor cercetări sistematice".

Cea mai cunoscută definiție a Relațiilor Publice este cea a lui Rex Harlow: "Relațiile publice reprezintă funcția managerială distinctă care ajută la stabilirea și menținerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; ele implica managementul problemelor, ajutându-i pe manageri sî fie informați asupra opiniei publice și să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc și accentuează obligațiile managerilor de a anticipa tendințele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea și comunicarea bazate pe principii etice."

Relațiile publice sunt acele funcții ale managementului care vizează menținerea unor reacții bidirecționale între organizații, instituții. De aceasta functie, depinde și succesul pe care aceasta îl are în fața publicului. În acest public se pot încadra consumatorii, angajații, furnizorii, funcționarii publici, etc.

Rolul angajaților la departamentul de relații publice este de a realiza campanii de comunicare și mesaje. care să vină în sprijinul organizației pe care o reprezintă.

Notiunea de relații publice a pătruns în vocabularul românesc, fiind o parte deosebit de importantă a științei comunicării. Deseori relațiile publice sunt confundate cu "relațiile cu publicul", precum și cu publicitatea, marketingul, manipularea sau propaganda.

Practicianul de relații publice urmăreste să informeze publicurile instituției cu privire la politicile pe care le utilizează.

Deși îndatoririle de baza ale practicieniilor de relații publice s-au schimbat destul de puțin de-a lungul vremii, îndatoririle acestora au suportat modificări majore. În zilele noastre, practicienii de relații publice trebuie să stăpănească tehnologiile de comunicare.

Administrația publică trebuie să fie conștientă de faptul că este vorba despre o comunicare în ambele sensuri, existând relații directe între instituțiile administrației publice și utilizatori, ambele părți asumându-și calitatea relației. Pentru a obține un feed-back din partea publicurilor, administrația publică apelează adesea la sondaje și focus-grupuri, cu ajutorul cărora încearcă să obțină opinii, impresii, și să măsoare calitatea serviciilor oferite.

Felul în care un practician de relații publice se folosește de aptitudinile sale individuale depinde de rolul pe care îl are în organizație. Cele trei roluri principale sunt acelea de angajat în departamentul unei organizații, de angajat al unei agenții de relații publice și de practician de relații publice independent, care s-ar putea să fie din când în când consilier de relații publice. (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010, p.23)

Relațiile publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informații de la acestea, avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile și reacțiile lor, ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenția crescută față de publicuri și evaluarea constanta a eficienței tuturor programelor de relații publice. Acest rol implicit include toate activitățile legate de constatarea și influențarea opiniilor unui grup de persoane. Acesta este însă numai aspectul comunicațional. Ca funcție de management, relațiile publice înseamnă responsabilitate și înțelegere în stabilirea de politici și în informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizației și ale publicurilor ei. (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010 p.18)

Public Relations Society of America (PRSA) definește relațiile publice drept o funcție de conducere care presupune consiliere la cel mai înalt nivel și implicarea în planificarea strategică a organizației. (Întreaga declarație, alături de Codul etic pe 2000 sunt publicate în Blue book, inclusă în One Source Directory, a cărei apariție a fost intreruptă în forma tipărită în 2006.) (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010 p.19)

Putem descrie funcția și rolul practicii relațiilor publice enunțând cele zece principii de bază:

1. Relațiile publice au la bază realitatea, paravanele false. Programele planificare în mod conștient, care pun în prim-plan interesul public, sunt baza politicilor corecte de relații publice. (Altfel spus: relațiile publice sunt legate de fapte, nu de ficțiune.)

2. Relațiile publice sunt o profesie centrată pe servicii, în care accentul ar trebui pus pe interesul public, nu pe avantajele personale. (Relațiile publice sunt un serviciu public, nu personal.)

3. Pentru că practicianul de relații publice trebuie să aibă sprijinul publicului pentru diferitele programe și politici, interesul public este criteriul central în funcție de care ar trebui să selecteze aceste programe si politici. (Practicienii de relații publice trebuie să aibă curajul să spună NU unul client sau să refuze un program care induce în eroare.)

4. Pentru că practicianul de relații publice se adresează mai multor publicuri prin mass-media, care reprezintă canalele publice de comunicare, integritatea acestor canale trebuie menținută. (Practicianul de relații publice nu trebuie să mintă niciodată presa, direct sau prin implicații.)

5. Pentru că practicienii de relații publice sunt la mijloc între organizație și publicurile ei, aceștia trebuie să fie comunicatori eficienți, conducând informația de la un partener la altul, până când aceștia se ințeleg unul pe celălalt. (Probabil că practicianul de relații publice a fost primul mediator.)

6. Pentru a accelera comunicarea în ambele sensuri și pentru a fi comunicatori responsabili, practicienii de relații publice trebuie să folosească intensiv cercetarea științifică a opiniei publice. (Nu ne putem permite ca relațiile publice să fie un joc de noroc.)

7. Pentru a înțelege ce spun publicurile lor și pentru a reacționa eficient, practicienii de relații publice trebuie să folosească științele sociale: psihologia, sociologia, psihologia socială, studii ale opiniei publice și studii de comunicare și semantică. (Intuiția nu este suficientă.)

8. Pentru că multe persoane fac cercetare de relații publice, un practician de relații publice trebuie să adapteze rezultatele altor discipline înrudite, inclusiv ale teoriei învățării și ale altor teorii din psihologie, sociologie, științe politice, economie și istorie. (Domeniul relațiilor publice cere aptitudini multidisciplinare.)

9. Practicienii de relații publice sunt obligați să explice publicului problemele înainte ca acestea să devină crize. (Practicienii de relații publice trebuie să alerteze și să sfătuiască, pentru ca oamenii să nu fie luați prin surprindere.)

10. Munca unui practician de relații publice trebuie sa aibă un singur standard: performanța etică. (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010, p. 19, 20)

2.2 Relațiile publice în antichitate

Pentru a înțelege cu adevărat practice relațiilor publice, este necesar să priviți practica dintr-o perspectivă globală. Mulți americani cred că relațiile publice au apărut în Statele Unite, deoarece SUA a contribuit foarte mult la teoria și practia relațiilor publice. Cu toate acestea, și alte state și regiuni au la rândul lor o lungă tradiție în practica relațiilor publice, deși uneori sub diferite forme sau folosind tactici distincte. Van Ruler și Vercic relatează că relațiile publice europene existau deja de un secol, compania Krupp înființând un departament de relații cu presa în 1870; începuturile practicii în America au fost semnalate în anii’20, iar în Olanda primele departamente au apărut la începutul secolului XX. Olandezii au cea mai veche asociație profesională de relații publice din lume, înființată în 19461. Unii specialiști arabi în relații publice susțin că Mahomed a fost primul practician de relații publice din cultura lor, deși în lumea arabă, relațiile publice și reclama datează din anii’302. Hung susține că relațiile publice au apărut în China în urmă cu câteva mii de ani3. Anantachart este de părere că în Thailanda evoluția relațiilor publice a început în anul 1283, când regale a creat primul alfabet thai și a condus după un stil care utiliza relațiile publice4. El a instituit un sistem de comunicare bidirecțională cu oamenii săi prin ridicarea unui clopot mare în fața palatului său. Cetățenii puteau bate clopotul, iar regele urma să judece, să ajute ori să rezolve problemele oamenilor. Unele dintre tacticile și tehnicile folosite la nivel mondial de-a lungul timpului pot părea stranii practicienilor de relații publice din zilele noastre, dar în multe privințe, scopurile și obiectivele relațiilor publice au rămas aproximativ aceleași. (totul despre – p. 47)

Tablul rezumat al istoriei relațiilor publice în Statele Unite ale Americii Totul despre pr- p.49

2.3 Relațiile publice și activitățile înrudite

Conform Societății Relațiilor Publice din SUA, cele paisprezece activități asociate cu relațiile publice sunt:

Informarea publică (publicity),

Comunicarea,

Afacerile publice,

Managementul problemelor,

Relațiile guvernamentale,

Relațiile publice financiare,

Relațiile comunitare,

Relațiile cu industria,

Relațiile cu minoritățile,

Publicitatea (advertising),

Activitățile agentului de presă,

Activitățile de promovare,

Relațiile cu presa,

Propaganda.

Relațiile publice implică mai multe activități înrudite. Participarea diverselor persoane în activități de relații publice și pretenția că lucrează "în relații publice" produce adesea confuzie în legătură cu definirea relațiilor pulice. Activitățile de relații publice includ: activitățile agentului de presă, promovare, informarea publică, afacerile publice, cercetarea (primară și secundară), grafica, pulicitatea, marketingul, comunicarea integrată de marketing și susținerea vânzărilor.

– Activitățile agentului de presă presupun planificarea de activități sau regizarea de evenimente – uneori doar înscenări – care vor atrage atenția asupra unei persoane, unei instituții, unei idei sau unui produs.

– Activitățile de promovarea merg mai departe decât activitățile agentului de presă, construind opinii. Promovarea încearcă să obțină susținere și sprijin pentru o persoană, un produs, o instituție sau o idee.

– Informarea publică înseamnă plasarea unei informații într-un mediu de informare. Informația publică nu înseamnă întotdeauna știri pozitive. Un creator de texte de relații publice poate fi nevoit să formuleze un răspuns pentru o situație neplăcută. Cei care lucrează în domeniul informării publice se ocupă în general de formularea răspunsurilor, reprezentând una dintre echipele tehnice "de întreținere" ale relațiilor publice. Specialiștii în informarea publică ce lucrează pentru guvern sunt numiți uneori ofițeri de informații publice.

– Afacerile publice, atunci când termenul este utilizat de guvern, înseamnă același lucru ca relațiile publice cu publicuri externe. Totuși, în cadrul companiilor sau al organizațiilor nonprofit, înseamnă de obicei persoana responsabilă pentru relația acelei organizații cu toate structurile guvernamentale. Majoritatea activității este legată de departamentele legislative și de reglementare.

– Cercetarea reprezintă baza oricărei strategii eficiente de relații publice. Multe cercetări implica publicurile și opinia publică, în vreme ce altele pot implica piața, precum și climatul social, economic și juridic în centrul cărora se află activitatea de relații publice. Cele mai multe cercetări sunt digitale și includ monitorizarea, dar și conceperea și implementarea unor anchete electronice, atât cantitative, cât și calitative.

– Grafica este importantă deoarece toți cititorii și spectatorii relațiilor publice sunt "voluntari" și vor respinge orice prezentare neatrăgătoare și neprietenoasă cu utilizatorul asimilată ușor.

– Publicitatea este de obicei timpul sau spațiul comercial cumpărate de la o anumită media pentru a controla timpul, locul și mesajul ce trebuie comunicate. Cu toate acestea, când organizațiile nonprofit recurg la reclamă, timpul sau spațiul poate fi donat de o anumită instituție media, dar se pierde controlul asupra utilizării și a momentului difuzării.

– Marketingul este orientat către consumatorii unui serviciu sau ai unui produs. În 2004, American Marketing Association (AMA) a definit marketingul drept "o funcție organizațională și un set de procese pentru crearea, comunicarea și livrarea valorii către consumatori și pentru gestionarea relațiilor cu clienții, astfel încât să beneficieze și organizația, și părțile interesate". AMA include în această definiție activitățile (ideile și serviciile) organizațiilor nonprofit, precum și cele vândute ăn vederea obținerii unui profit.

– Comunicarea integrată de marketing (CIM) a început să se dezvolte în anii '90 și a derivat în ceea ce a fost numit marketing/ relații publice. Apoi, CIM a început să se axeze asupra brandingului, pentru a oferi o recunoaștere instantanee a produsului unei companii. CIM are în vedere "construirea unei relații", ceea ce semăna mult cu activitățile de care se ocupau relațiile publice. Deși unii specialiști în relații publice au acceptat apariția CIM, alți specialiști în domeniu au fost de acord numai asupra faptului că organizațiile ar trebui să unifice tot ceea ce înseamnă comunicare, astfel încât să vorbească "pe o singură voce", lucru pe care l-au numit CI, sau comunicare integrată/ Ca urmare, termenii CI și CIM s-au regăsit în schimarea numelor unor firme și modificările curricumului unor colegii și universități.

– Merchandisingul se ocupă de prezentare. Acesta se concentrează asupra ambalajului unui produs, al unei idei sau poate chiar al unui candidat politic. Tehnologia a adus schimbări merchandisingului în ceea ce privește diversitatea suporturilor: compact discuri (CD) sau faxuri, pe lăngă casetele audio sau publicații, și sistemul de răspuns al achizițiilor online și al canalelor de teleshopping. Experții de merchandising sunt foarte buni în materie de grafică, culoare, reacții tactile și reacții emoționale la imagini. Toate acestea sunt elemente importante în "instrumentalul" de influențare a pulicurilor. Dar relațiile publice înseamnă mai mult decât această înșiruire de activități. (D. Newson, J. VanStyke Tuck, D. Kruckeberg, Totul despre relațiile publice, Ed. Poliron, 2010, p. 20, 21, 22)

2.4 Persuasiunea și relațiile publice

Persuasiunea reprezintă o modalitate de influențare. Este un mod de argumentare prin intermediul caruia o persoană încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de personae să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea apare în cadrul interacțiunilor față în față sau prin mass-media.

Indiferent de scopurile persuasiunii există, în principiu, sase pasi de urmat în

procesul de persuadare – însă nu neapărat fiecare act de persuadare urmăreste această

secvențialitate.

Prima etapă, prezentarea. O persoană trebuie să se afle într-o poziție în care

să primească mesajul persuasiv.

Al doilea pas, participarea, înseamnă că receptorul trebuie să fie atent la

mesajul persuasiv.

Al treilea pas, comprehensiunea – receptorul trebuie să înțeleagă mesajul.

A patra etapă, acceptarea în care receptorul acceptă mesajul si ajunge să fie

de acord cu punctul de vedere exprimat.

Al cincilea pas este reținerea informației transmise fapt ce explică de ce

Repetiția este atât de importantă în procesul de persuasiune.

Al saselea pas este acțiunea. Specialistul în persuasiune trebuie să fie capabil

să observe rezultatele persuasiunii în comportamentul receptorului.

Relațiile publice utilizeză frecvent tehnici de persuasiune pentru a articula un punct de vedere care diferă de cel al membrilor unui public. Factorul esențial în schimbarea opiniei îl reprezintă informația, modul în care această informație este administrată. Strategiile persuasive ale relațiilor publice sunt planificate în jurul a trei elemente: mass-media, mesajul și sursa. Efectul unui mesaj persuasiv depinde în mare măsură de canalul mediatic prin care e transmis, sursa trebuie să fie credibilă, iar mesajul în sine trebuie să prezinte argumente rezonabile.(tipuri si tehn de com–p.81)

Profesorul de psihologie Robert Cialdini a identificat cinci elemente ale autopersuasiunii, cel mai puternic și eficient tip de persuasiune:

Consecvența. După ce s-au angajat într-o direcție, oamenii sunt înclinați să aibă comportamente consecvente cu acea poziție.

Reciprocitatea. Tendința oamenilor de a fi de acord cu o cerință formulată de cineva, în cazul în care ei se simt datori față de acea persoană cu ceva.

Validarea socială. Oamenii sunt influențați să acționeze într-un anumit fel sau să creadă ceva când îi văd pe ceilalți că fac același lucru.

Autoritatea. Oamenii sunt mai dornici să urmeze sugestiile cuiva pe care-l consideră o autoritate legitimă în termeni de cunoaștere și credibilitate.

Caracterul limitat. Oamenii tind să dorească lucruri care sunt disponibile în număr mic sau a căror cantitate scade. (tipuri și tehnici de com. – p. 82)

Strategiile persuasive utilizate de specialisti sunt următoarele:

– strategia stimul-răspuns,

– strategia cognitivă,

– strategia motivațională,

– apelul social,

– apelul inițiat de către o personalitate.

În ciuda protestelor unor practicieni că lucrurile nu ar sta așa, specialiști în relații publice utilizează frecvent tehnici de persuasiune pentru a articula un punct de vedere care diferă de cel al membrilor unui public. Campaniile de relații publice sau de publicitate reprezintă exemple în acest sens, care sunt, în general, extrem de vizibile datorită acoperirii mediatice de care se bucură. În persuasiune, factorul esențial în această informație este prezentată sau tinută secret. Informația înseamnă putere, așa cum sublinia și cercetătorul în științe sociale Herbert I. Schiller, iar informația se află în sursele controlabile – în eșaloanele superioare ale guvernării, afacerilor și educației. Există tendința de a face informația disponibila publicului, spune Schiller, prin intermediul specialiștilor în relații publice care au puterea de a controla fluxurile informative. Accesul acestora din urmă la informație, precum și modul selectiv în care o utilizează combină instrumentele puterii cu persuasiunea. Schiller a criticat aspru, convingător, asemenea “manageri ai minților”, dar argumentele sale nu au luat în considerare nici responsabilitatea social exercitată de aceste instituții sau de către reprezentanții lor și nici responsabilitatea social asumată de personalul angajat în mass-media, la departamentele editorial sau publicitar. ( totul despre pr – p. 179)

2.5 Tehnici specifice relațiilor publice

Țintele de comunicare vizate de o acțiune de relații publice pot fi ținte interne

care sunt de resortul comunicării interne si ținte externe care fac obiectul comunicării

externe.

Țintele externe sunt:

– puterile publice si instituționale,

– grupurile socio-economice sau socio-culturale,

– mediile financiare, acționarii,

– asociații pentru protecția consumatorilor,

– sindicate si asociații profesionale,

– furnizori, concurenți, distribuitori,

– cumpărători, consumatori,

– non cumpărători si non consumatori,

– mass-media naționale si internaționale, agenții de presă.

Printre tehnicile specifice relațiile publice se numără:

broșura de prezentare,

jurnalul de întreprindere,

raportul anual,

fișa tehnică,

acțiunea „uși deschise”,

seminarii, colocvii, reuniuni de informare,

cocltail-uri și recepții,

revista presei,

comunicatul de presă, conferința de presă, dosarul de presă.

Comunicare internă poate utiliza următoarele tehnici:

2.6 Acțiuni de relații publice

Sondajul

Pentru a cunoaște opiniile personalului, conducerea poate recurge la două metode: prima utilizează principiul sondajului – întrebări adresate salariaților, cea de-a doua constă în a asculta întrebările salariaților. Ambele metode practică anonimatul, pentru a favoriza libertatea de exprimare. Sondajele de opinie pot fi cu întrebări închise sau directive – subiectul răspunde: da – nu – fără opinie, la toate întrebările puse.

Exemplu: întrebare:

Sunteți mulțumit de condițiile de muncă?

Răspuns:

Da – nu – fără opinie

Cu întrebări semi – deschise sau orientate: subiectul lege un răspuns din mai multe răspunsuri posibile;

Cu întrebări deschise sau libere: răspunsul este lăsat la latitudinea subiectului. (tipuri si tehnici de com. – p.97)

Specialiștii (Wilcox, 1992, 565-657) consideră că tehnicile de relații publice pot fi categorisite în:

– tehnici scrise, concretizate în produse precum: comunicate de presă; articole de presă; campanii de presă; foi volante (factsheet-uri); newslettere; dosare de presă; pliante; broșuri; manuale (instrucțiuni); presă instituțională (periodice editate de organizații); articole/emisiuni în regim de reclamă plătită (advertoriale); rapoarte anuale ș.a.m.d.;

– tehnici verbale, utilizate în situații ca: comunicarea directă (față-în-față); discursuri; posturi telefonice speciale (hotline); audio-comunicate de presă; comunicarea interpersonală informală etc.;

– tehnici vizuale, utilizate în: aparițiile la televiziune; video-comunicate de presă; clipuri și filme; televiziune cu circuit închis; prezentări care utilizează imagini fotografice și video; 10 publicații care utilizează în special desene și fotografii; afișare exterioară; afișarea simbolurilor vizuale ale organizației;

Tehnicile de relații publice trebuie să vizeze întotdeauna un obiectiv acțional. Cele mai importante obiective pe care trebuie să le aibă în vedere o agenție de relații publice sau un agent de relații publice sunt următoarele13:

1. imaginea publică

2. produsele sau serviciile oferite

3. identificarea oportunităților

4. determinarea și menținerea unei atitudini motivate a personalului

5. parteneriatul între actorii sociali

6. prevenirea și soluționarea situațiilor care pot conduce la conflicte de muncă

7. integrarea în comunitatea locală

8. prevenirea apariției unor opinii eronate sau a unor prejudecăți

9. prevenirea atacurilor la imaginea organizației

10. accesul la resurse umane, financiare, materiale

11. formarea publicului

12. promovarea intereselor proprii

13. soluționarea crizelor de comunicare și mediatice

14. promovarea schimbării (13 cf. Pop, Doru – Introducere în teoria relațiilor publice, ed. Dacia, Cluj, 2000, p. 137)

Mihai Coman ordonează elementele componente ale sistemului mass-media în diverse categorii, în funcție de criteriul de clasificare folosit. Astfel:

după suportul pe care este transmis mesajul, putem deosebi media tipărită (cărți, ziare și reviste, afișe) de cea electronică (radio, televiziune, calculatoare);

după modul de achiziționare, distingem produsele cumpărate direct (cărți, ziare, reviste, casete și CD-uri), cele pentru care se plătește o taxă de acces (televiziunea de serviciu public pe unde hertziene, televiziunea prin cablu, Internetul), cele pentru care nu se plătește un preț direct (radioul și televiziunea comerciale) și cele pentru care se plătește numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs (pay-per-view);

după conținut, se poate separa media de informare de cea de divertisment și de cea de publicitate;

după mărimea publicului care primește aceste mesaje, pot fi identificate media de masă, media de grup (presa de întreprindere, afișele din instituții, televiziunea cu circuit închis) și cea individuală (lectorul CD, aparatul de fotografiat, walkman-ul);

după caracteristicile tehnice, limitându-ne la atributele suporturilor, putem diferenția media de difuzare (transmite mesaje: cablu, unde hertziene) și media autonomă (traduce semnalele și permite înțelegerea mesajului: de pildă, radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul laser);

după funcție: media de informare (stochează și prelucrează date), media de reprezentare (permite lectura mesajelor) și media de distribuție (transmite mesaje –sistemele de telecomunicații)

după modelul de corelare a comunicatorilor, avem media off-line – conține mesaje pe un suport care nu permite comunicarea directă între audiențe și cei care au creat acele produse: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică, și media on-line – transmite mesaje, leagă comunicatorii, oferă diverse servicii: ansamblul magistralelor informației. (C. Radulescu – p.165)

Cap. 3. Rolul și impotanța relațiilor publice în domeniul administrației publice

3.1 Sistemul administrativ public

Activitatea administrației publice se realizează prin intermediul unor forme instituționale, ce formează un angrenaj instituțional, ale cărui principii de organizare diferă în funcție de problemele puse, de presiunile exterioare și de preocupările proprii. În același timp, activitatea specifică administrației publice vizează și integrarea sa în mediul social,politic și economic existent cu multe diferențieri între spațiu și timp.

În sens general, sistemul administrativ al unui stat sau uniuni de state poate fi definit ca un tot unitar de structuri, instituții și reglementări interdependente prin care se înfăptuiește un sistem complex.

Așadar, sistemul administrativ este parte integrantă a sistemului social, aflându-se în interacțiune permanentă și reciprocă cu celelalte componente ale lui.

Administrația publică este organizată la nivelul teritoriului statului astfel încât să asigure nevoile societății, precum și ale colectivităților în unitățile administrativ teritorile ale statului. Pentru a realiza aceste lucruri, organele administrației publice sunt constituite în raport cu teritoriul statului și în funcție de unitățile administrativ teritoriale.

Construcția organelor administrației publice locale se realizează pe baza descentralizării administrative și a principiului autonomiei locale, aceasta fiind principala caracteristică a sistemului de organizare democratică a statului.

La nivel central, sunt constituite organe centrale ale administrației publice, care actionează pe întreg teritoriul național. În afara acestor organe, la nivel local există organe ale administrației care își exercită competența asupra comunelor, orselor, municipiilor și județelor.

Autoritățile administrației publice de stat sunt: (Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005, pag. 180)

Guvernul; ƒ

Administrația de specialitate: ministerele, autoritățile administrative autonome, serviciile publice deconcentrate; ƒ

Prefectul.

Autoritățile administrației publice locale sunt:4 ƒ(idem)

Consiliul județean; ƒ

Consiliul local; ƒ

Primarul; ƒ

Serviciile publice locale.

3.2 Comunicarea publică

Orice demers de comunicare externă trebuie precedat și apoi urmat de o campanie de informare internă. Odată ce mesajul a fost difuzat în exterior, prin ricoșare, el se întoarce înapoi în organizație. De ce să nu anticipăm? Mesajul trebuie adaptat la așteptările specifice ale salariaților, prioritatea pe care o acordă conducerea acestora prin informare nu poate semnifica decât o dovadâ de încredere și respect față de subordonați. Această marcă de considerație față de personal nu face decât să întărească spiritul de grup și să cimenteze motivarea internă. Personalul organizației trebuie să fie informat cu maximum 24 de ore înainte ca informația să fie difuzată în exterior de către conducătorul organizației. Dacă, în mod excepțional, informarea externă a precedat informarea internă, informațiile vor fi redirecționate și dezvoltate în cele mai mici detalii în interior. Informația oferită salațiilor va fi rapidă (servită la „cald” pentru a evita zvonurile), simplă (în termeni accesibili), interesantă ( să explice o decizie, să motiveze o orientare) și selectivă) va evita suprainformarea). (tipuri și tehnici – p.93)

Bernard Voyenne, consideră că există patru moduri de comunicare

comunicarea directă;

comunicarea indirectă;

comunicarea multiplă;

comunicarea colectivă. ( C. Radulescu – Com si protocol – p.113)

Atunci când vorbim de comunicarea directă, între parteneri se stabilește un tip de relații, numit de sociologie relații primare. Bernard Voyenne descrie procesul comunicării directe astfel: „O persoană – emițător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu un număr dintre aceștia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiția ca această cheie să fie cunoscută de ambele părți care comunică”.

În cazul comunicării directe, comunicare are loc imediat și reciproc, rolurile emițător- receptor inversându-se adesea. Comunicarea directă este considerată o formă completă de comunicare, toate celelalte fiind doar substitute ale acesteia.

Neajunsul principal al acesteia constă în faptul că e limitată în spațiu și în timp, fiind condiționată de obligativitatea existenței unui sistem fizic de legătură între cei doi parteneri, fără a putea asigura continuitatea relațiilor dintre ei. Ea este, de asemenea, o comunicare orală și precizăm că, de-a lungul mileniilor și chiar astăzi, forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă. Ca un remediu al discontinuității au apărut (în societățile mai puțin avansate din punct de vedere tehnic) anumite procedee empirice prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui șir de indivizi. Evident, acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul. E vorba de transmiterea în lanț a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la apariția zvonului, adică a deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice”, a devenit o modalitate esențială a luptei politice, a bătăliei pentru putere, prin abaterea voită a atenției opiniei publice de la marile probleme ale contemporaneității la zone periferice sau cu caracter senzațional, realizându-se ceea ce se cheamă „manipulare”. ( C. Rădulescu- p. 114)

Schem comunicării directe ( realizată după Bernard Voyenne)

Comunicarea directă presupune:

comunicare prin cuvânt

comunicarea nonverbală.

Comunicarea verbală

Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenția, alocuțiunea, toastul și discursul. Intervenția este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, într-o discuție liberă. Alocuțiunea este o comunicare scurtă, spontană, prilejuită de un eveniment festiv, cu mare încărcătură afectivă. Toastul este un discurs foarte scurt, având o formulă de început și de sfârșit, prin care se exprimă urări (cu prilejul unei mese festive), în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susține, argumentat, în fața unui auditoriu, o problemă, o idee. Discursurile pot fi: politice, culturale, științifice, solemne, ocazionale. Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferința, lecția publică sau prelegerea. (C. Rădulescu – p 116)

Comunicarea nonverbală

Deși omul șia creat un mod de comunicare și anume limbajul articulat, acest lucru nu l-a împiedicat să utilizeze și mijloacele non-verbale.

Partea comunicării non-verbale este sufiecoent de extinsă încât să reprezinte o arie importantă de cercetare, dezvoltare a teoriei și practicii comunicării.

Ion-Ovidiu Pânișoară menționează în lucrarea „Comunicarea eficientă” următoarele funcții ale comunicării nonverbale:

comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală; de exemplu, profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică și gestică importanța unei anumite părți din mesaj în fața cursanților;

ea poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;

poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale;

altă funcție a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicațional și de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;

ea repetă sau reactualizează înțelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în „spatele” unei afirmații;

elemente ale comunicării non-verbale pot să substituie aspecte ale comunicării verbale (de pildă, atunci când printr-un gest profesorul îi indică unui elev să răspundă).

Axa staticului și a dinamicului în comunicarea nonverbală (adaptare după Cook) p.134

Comunicarea indirectă

Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca și a relațiilor care se stabilesc între emițător și receptor. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului și lumea indiferentă a văzului”.

Caracteristici ale comunicării indirecte

Prin urmare, scrierea inaugurează un nou tip de comunicare, prin care se suprimă condiționarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog și se creează posibilitatea transmiterii unei informații nedeformate, autentice, obiective în timp și în spațiu.

Schema comunicării indirecte (prin scriere)

(după Bernard Voyenne)

– lipsa de apropiere fizică;

– transmitere în lanț cu posibilitatea declanșării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor;

– răspunsul este mult mai lent decât în comunicarea directă. ( C. Rădulescu – p.148-149)

Comunicare multiplă

Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor
într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informației scrise, propagarea ei în lanț, caracterul multidirecțional al difuzării.

Schema comunicării multiple (prin imprimate)

(după Bernard Voyenne)

– Aceleași caracteristici ca și în cazul comunicării indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple și transmise razant, prin propagare.

– Comunicarea multiplă are un caracter puternic socializat. (C. Rădulescu – p 153)

Comunicarea colectivă

Dacă în comunicarea directă, indirectă și multiplă emițătorul de mesaje este unul singur, în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului, radioului și televiziunii – atât emițătorul cât și receptorul devin două grupuri: cei care scriu și tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio și cei care-l citesc sau audiază. Altfel formulat, comunicarea se socializează, devine colectivă. Mesajul însuși se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă și colectivă. Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul unor grupuri sociale specializate, și anume: cei care constituie antreprenorii de presă și personalul lor.

Schema comunicării colective (după Bernard Voyenne)

– Emițătorul și receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, acestea însuși fiind compuse fie din indivizi, fie din grupuri mai mici.

– Mesajele trebuie în mod obligatoriu, să treacă printr-un organ de informare.

– Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodică tinde către permanență. (C. Rădulescu – p.156-157)

Modelele comunicaționale sau anti-reprezentaționiste reprezintă contribuții recente animate de ambiția de a depăși modelele clasice (informaționale și lingvistice) ale comunicării. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea informației sau mesajelor prin codificare și decodificare sau prin indicații ale intențiilor comunicative. Comunicarea trebuie înțeleasă în primul rând ca o comprehensiune reciprocă, ca inter-comprehensiune (acces la intersubiectivitatea altuia, la intențiile și motivele sale). Un astfel de model praxiologic al comunicării este cel al lui Jurgen Habermas (având la bază modelele de pragmatică a comunicării create de Austin, Morris etc). (C. Rădulesc- Com. și protocol – p. 105)

3.3 Campanie de relații publice

Dintre definitiile campaniei publice vehiculate in literatura de specialitate, mentionam:

     “Campaniile de relatii publice sunt eforturi hotarate, extinse, coordonate, menite sa atinga o tinta sau un set de tinte interconectate care sa deplaseze organizatia catre atingerea unui obiectiv pe termen lung, inteles ca expresie a misiunii sale”[1];

   “Campania este o vasta operatie de informare, un efort depus pentru a furniza presei materialul articolelor destinate sa vorbeasca despre obiectul, evenimentul sau serviciul care a motivat campania. Operatiile de relatii publice nu se intreprind decat pentru un obiectiv precis[2];

    “Campania de relatii publice este un efort sustinut al unei organizatii pentru a construi realitati sociale demne de incredere, cu scopul de a atinge anumite obiective (determinate in urma unor cercetari), efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare si evaluarea rezultatelor obtinute[3].

Campaniile de relatii publice sunt eforturi ample, coordonate si orientate catre realizarea unor obiective specifice sau a unor ansambluri de obiective corelate, care vor permite unei organizatii sa-si atinga telurile fixate ca printr-o declaratie de principii (D. Newsom, A. Scott, J. V. Turk, This Is Public Relations,1993, p. 474).

Campaniile de relații publice se clasifică după:[]

a) durată:

– cu bătaie lungă;

– cu bătaie scurtă.

b) conținut:

– cu teme de mare amploare;

– cu teme limitate.

c) public:

– restrânse la publicul intern;

– extinse la nivelul unor mari categorii de publicuri.

d) obiective:

– strategice;

– tactice. Cristina Coman, Relațiile publice – Principii și Strategii, Editura Polirom, 2006, p. 79

De cele mai multe ori, campaniile de relații publice sunt integrate în programe, proiecte sau strategii organizaționale.

Dacă urmărim ceea ce se prezintă în mass-media sau în alte surse de informare, vom observa că există o mulțime de campanii de relații publice desfășurate pe probleme de mediu, de sănătate, etc. Unele sunt generate de realitățile sociale ce trebuie schimbate, iar altele de diverse interese organizaționale. Este important de observat faptul că, indiferent de rațiunile care le-au generat, aceste campanii se află în competiție acerbă în spațiul public.

Mass media are de cele mai multe ori un rol foarte important în procesul de comunicare, preluând și transmițând mesajul de la emițărori la receptori. Mass media este privită ca o a treia parte, in afară de emițător și receptor. Aceasta funționează în funcție de regulile proprii, necorespunzând întotdeauna cu interesele organizatorilor de campanii de relații publice. Regulile proprii sunt cele care influențează modul în care se deruleză campaniile.

Campaniile de relații publice au scopul de a atrage atenția, de a câștiga încrederea, precum și de a mobiliza unele categorii de public. Însă pentru a se face remarcate, organizațiile trebuie să depună eforturi semnificative. În spațiul public, subiecte diverse concură pentru atrage atenția publicului. Așadar, succesul sau insuccesul campaniilor dee relații publice se stabilește în funcție de procesul de planificare, implementare și evaluare, folosind toate instrumentele științifice.

Campaniile de relații publice diferă unele de altele fiindcă ficare campanie are elementele ei de unicitate, dar în același timp ele au la bază un numitor comun. Nicio campanie de relații publice nu se realizează la întâmplare, ci cu un scop precis.

Există diferite tipuri de campanii de relații publice. Șase dintre ele au fost descrise de Patrick Jackson, consultant și cofondator al Jackson, Jackson & Wagner, o firmă internațională de relații publice cu sediul în New Hampshire, și fost președinte al Public Relations Society of America (PRSA). Jackson, unul dintre cei mai buni consilieri și practicieni de relații publice din Statele Unite, a identificat următoarele tipuri de campanii de relații publice : 1) campanii de conștientizare a publicului ; 2) campanii de informare publică, ce oferă informații și atrag atenția populației, fiind totuși total diferite de primele ; 3) campanii de educare a publicului, în care exponenți ai publicului vizat emoțional au o atitudine sufient de relaxată încât să poată transpune în comportamentul cotidian ceea ce au aflat ; 4) întărirea atitudinilor și a comportamentului celor care sunt de acord cu poziția luată de organizația dumneavoastă ; 5) schimbarea sau încercarea de a schimba atitudinile celor care nu sunt de acord cu poziția organizației ; 6) campanii de modificare a comportamentului, de exemplu, de a purta centura de siguranță. (Totul despre pr – p. 415).

Un practician al relațiilor publice14 susține că etapele de parcurs în planificarea unei campanii de relații publice sunt :

Descrierea mandatului încredințat ;

Analiza situației ;

Definirea obiectivelor ;

Precizarea publicurilor țintă ;

Formularea axei de comunicare ;

Identificarea strategiei de comunicare ;

Propunerea tehnicilor, canalelor mediatice și suporturilor utile ;

Conceperea mesajelor ;

Stabilirea bugetului și a calendarului ;

Elaborarea instrumentelor de control și evaluare. (Dagenais Bernard – Campania de relații publice, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 58-59

Indiferent de modul în care împărțiți campaniile pe categorii, experiența sugerează că acele campanii care au succes au anumite principii și caracteristici de bază. Pot fi identificate cinci principii ale campaniilor de succes : 1) identificarea nevoilor, obiectivelor și posibilităților publicurilor prioritare ; 2) planificarea și executarea campaniei într-un mod sistematic ; 3) monitorizarwa și evaluarea continuă pentru a se vedea ce funționează și unde trebuie făcute eforturi suplimentare ; 4) luarea în considerare a rolurilor complementare ale comunicării interpersonale cu mass-media ; 5) selecția unei mass-media potrivite pentru fiecare public prioritar, dând atenția necesară posibilității acelor mijloace de comunicare de a difuza mesajul. (totul despre rel publice – p. 415-416)

Doug Newsom și Bob Carrell apreciază că unei campanii de relații publice îi pot fi caracteristice următoarele tipuri de obiective:[]

a) cu un domeniu larg – există riscul de a nu fi îndeplinite niciodată;

b) nespecifice din punctul de vedere al timpului și gradului;

c) imposibil de măsurat pe de-a-ntregul;

d) influențate direct de misiunea organizației. Doug Newsom și Bob Carrell, Redactarea materialelor de relații publice, Editura Polirom, 2004, p. 339

3.4 Etapele unei campanii de comunicare publică

Etapele planificării unei campanii de comunicare publică sunt:

a Mai întâi, trebuie să definiți obiectivul campaniei:

vă propuneți să atrageți atenția asupra unei probleme?

vă informați publicul despre detaliile acesteia?

să educați publicul?

să mențineți atitudini și comportamente existente?

să schimbați comportamente existente?

b. Identificați foarte clar categoriile de public cărora vă adresați înainte de elaborarea mesajului și de alegerea canalelor de comunicare.

Categorii majore de public:

presa națională, locală și specializată;

editorialiști, analiști, comentatori de presă,

autorități publice centrale și locale;

consumatori/angajați nesindicalizați;

cetățeni;

politicieni;

comisii parlamentare și parlamentari;

organizații neguvernamentale, mai ales organizații comunitare;

manageri ai companiilor comerciale;

lideri de opinie.

c. Documentați-vă cât mai bine asupra subiectului campaniei. Adunați cât mai multe din informațiile disponibile și organizați-le astfel încât să fie accesibile.

d. Aflați care este poziția publicului asupra problemei. Este ideal (dacă dispuneți de bugetul necesar), să contractați un studiu sociologic din care să reiasă dacă publicul este conștient de problema care va constitui subiectul campaniei și care sunt diversele opinii ale diferitelor categorii de public față de acestea.

e. În elaborarea planului de campanie, propuneți un calendar cât mai detaliat, însoțit de un buget care să conțină toate resursele necesare. Termenele trebuie să fie realiste, este recomandat să lăsați timp de rezervă și să prevedeți scenarii alternative. Planul de campanie trebuie să fie suficient de flexibil pentru a permite schimbări pe parcurs.

f. Definiți problema în termeni cât mai simpli. „Traduceți”, dacă este cazul, limbajul oficial, tehnic sau științific, pentru ca mesajul să poată fi înțeles de toate categoriile de public. Problema pe care campania o ia în discuție poate fi foarte complexă, de aceea este indicat să focalizați mesajul pe miezul problemei, nu pe aspectele colaterale (atenția publicului este greu de captat și foarte ușor de distras). Adoptați o poziție fermă față de problema principală și rămâneți consecvenți cu aceasta pe tot parcursul campaniei.

g. Organizați o echipă de lucru care, pe lângă calitățile profesionale, să creadă în cauza pe care o promovați. Este bine ca echipa să fie una restrânsă, pentru a comunica mai ușor și pentru a scădea șansele de apariție a mesajelor distorsionate și contradictorii. De asemenea, un grup mai mic menține mai ușor coeziunea și atașamentul pentru o idee. Implicați membrii echipei în alcătuirea planului de campanie, în elaborarea mesajelor și coordonarea evenimentelor, și nu îi priviți doar ca pe simpli transmițători ai mesajului (a se vedea importanța codificării și a emițătorului argumentată în capitolul 1, subpunctul 2).

h. Identificați în timpul fazei de planificare, posibilii aliați pe care
i-ați putea atrage în campanie, precum și instituțiile, organizațiile sau companiile care ar putea porni o contraofensivă. Coalițiile sunt adesea extrem de importante pentru succesul unei campanii, deoarece au o „voce” mai puternică (le crește autoritatea), pot mobiliza mai multe resurse și sunt mai credibile, pentru un număr mare de organizații.

i. Identificați tema principală a mesajului și creați mesaje adaptate fiecărei categorii de public vizate de campanie. Acest lucru se poate face prin brainstorming (a se vedea pag. 197), adică prin adoptarea ideii unei persoane din echipă sau prin adoptarea altor idei care s-au dovedit eficiente în situații similare.

j. În funcție de informațiile pe care le aveți despre publicul țintă și în funcție de caracteristicile mesajului, selectați canalele de comunicare.

k. După elaborarea și discutarea planului de campanie cu membrii echipei, dezvoltați o strategie internă pentru a obține aprobarea conducerii organizației și a sprijinului acesteia pentru campanie. Evident, această strategie trebuie să fie de acord cu misiunea organizației, ca și întreaga campanie.

(Corina Rădulescu – Comunicare și protocol, Ed. Univ din București, 2009, p. 273,274,275)

După realizarea planului de campanie de relații publice, urmează o anchetă riguroasă și p analiză în detaliu a rezultatelor.

Tehnicile de evaluare utilizate:

rezultatul direct,

organizarea de focus-group-uri,

teste de laborator,

ancheta,

sondajul,

revista presei,

analiza plasării articolelor, a titlurilor, a fotografiilor care ilustrează materialele și pot aduce informații despre modul în care sunt prezentate organizația și mesajele ei.

Atribuțiile serviciului de relații cu publicul

Serviciile de „relații publice” nu trebuie confundate cu “biroul de informații” sau de “regislatură” și nici incluse în structura altor compartimente funcționale din aparatul ministerelor, prefecturilor sau consiliilor locale (sau ca anexe ale acestora), ci organizate ca servicii se sine stătătoare, cu atribuții proprii, specifice. Aceste servicii trebuie să fie subordinate direct ministrului, prefectului, președintelui consiliului județean, primarului sau unui viceprimar și să răspundă pentru activitatea lor în fața consiliului local respective.

Atribuțiile principale ale serviciului de relații publice sunt următoarele:

informarea permanentă și completă a personalului din primărie cu activitatea desfășurată de consiliul local, asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea optimă a procesului de comunicare;

informarea publicului cu privire la activitatea și la stadiul îndeplinirii programelor de dezvoltare edilitară, gospodărescă și urbanistică a localității;

cunoașterea de către public a politicilor publice elaborate;

desfășurarea unor acțiuni specifice pentru crearea unui mediu propriu bunei desfășurări a activității profesionale și exercitării funcțiilor publice;

desfășurarea unor acțiuni pentru îmbunătățirea relațiilor cu publicul din localitate în vederea apariției unei mai bune întelegeri a activității administrației și suscitarea în jurul ei a unui spirit de încredere și simpatie;

realizarea și menținerea relațiilor cu presa scrisă și audivizulă centrală și locală prin purtătorul de cuvânt al acestuia, organizarea conferințelor de presă pentru informarea opiniei publice cu privire la activitate;

desfășurarea unor acțiuni de publicitate pentru cunoașterea de către marele public a realizării obiectivelor de dezvoltare economico-socială, edilitar-gospodărească și urbanistică;

aplicarea prevederilor legii cu privire la organizarea adunărilor publice, a manifestațiilor, spectacolelor și a altor activități cultural-artistice și distractive, precum și a publicității, afișajului și reclamei pe teritoriul localităților respective;

respectarea principiului transparenței. (Parlagi A.P. – Teoria administrației publice p. 87-88)

Efectul poate fi estimat pe baza răspunsurilor la următoarele întrebări:[]

A fost campania de relații publice bine planificată?

Au înțeles beneficiarii mesajelor conținutul acestora?

Au fost atinse toate publicurile și segmentele de public vizate?

Au fost atinse obiectivele organizației?

Au existat evenimente neașteptate care au afectat campania?

S-a integrat campania în bugetul stabilit?

Existau moduri de a face campania mai eficientă?

Ce măsuri pot fi luate pentru a îmbunătăți, în viitor, campanii asemănătoare? Cristina Coman, Relațiile publice – principii și strategii, Editura Polirom, 2006, p.109 – 110

Studiu de caz – Comuna Jariștea, Județul Vrancea

Mărturii despre viața pe aceste meleaguri există încă din vremea dacilor, atunci când aceste teritorii erau ocupate de dacii liberi – carpii. Satele comunei ( Jariștea, Scânteia, Pădureni) au fost create în urma despăduririlor prin foc, de aici rezultând și denumirea acestora.

Comuna Jariștea are aproximativ 4500 de locuitori și este formată din satele: Jariștea, Vărsătura, Pădureni, Scânteia.

În recensământul din anul 2011, populația comunei ajungea la 4.204 locuitori, fiind în creștere făță de recensământul efectuat în anul 2002.

Populația pe naționalități:

români: 96,5%

necunoscută: 3,06%

altă etnie: 0,42%

Din punct de vedere confesional, populația comunei se împarte în:

ortodocși: 96,17%

necunoscută: 3,06%

altă religie: 0,76%

Suprafața terenului (3869 ha) este împărțită astfel:

intravilan: 168 ha

extravilan 3301 ha

Gospodarii: 1478

Nr. locuinte: 1831

Nr. gradinite: 4

Nr. scoli: 5

Activități economice principale:

viticultură

comerț

morărit și panificație

Comuna Jaristea, judetul Vrancea este intinsa pe versantul sud-estic al dealurilor subcarpatice ce se destrama spre campie din Magura Odobestilor (cota 1001 m), intre albiile riurilor Milcov si Putna. Comuna Jaristea este intinsa pe o raza de 8 km, impreuna cu celelalte sate componente ale sale: Scinteia, Padureni si Varsatura. Comuna se invecineaza la nord-est cu culmea Magurii Odobestilor si comuna Bolotesti, la sud cu orasul Odobesti, la vest cu riul Milcovul si comuna Brosteni. Comuna Jaristea se afla la o distanta de 15 km de municipiul Focsani si 4 km de orasul Odobesti. http://primariajaristea.ro/istoric/

Legătura dintre autoritățile publice locale și cetățenii pe care îi reprezintă este de interpendență accentuată, datorată faptului că administrația locală este o punte între comunicarea dintre cetățeni și autoritățile centrale.

Cetățenii, prin votul lor, încredințează mandatul autorităților locale (primarilor și consilierilor), în vederea obținerii unei reprezentări cât mai eficiente a propriilor interese.

Relația dintre administrația locală și cetățeni devine mai importantă pe măsură ce reprezentanții autorităților locale se ocupa cu gestionarea fondurilor primite de la autoritățile centrale, dar și cu gestionarea fondurilor provenite de la contribuabii care fac parte din comunitatea locală.

Având în vedere aceste lucruri, autoritățile locale ale unor localități au înțeles importanța și rolul cetățenilor în buna funționare a actului administrativ, și au adoptat o politică pentru a atrage cetățenii în activitățile civile.

Există instituții care iau în calcul propunerile și inițiativele venite din partea cetățenilor, le discută, le supun votului și le pun în aplicare, în unele cazuri.

Primaria Jariștea este situată în centrul comunei, pe strada Principală, nr. 2. Instituția este condusă de către primarul Cătălin Dumitru Toma, viceprimarul Neculai Cristudor, secretarul Claudia Serafimciuc, alături de Consiliul Local al comunei Jariștea, format din 13 consilieri locali. Datele de contact ale instituției se găsesc pe site-ul www. primariajariștea.ro.

Primaria este autoritatea publică locală.

Primaria, prin reprezentantul ales – primarul localității, reprezintă autoritatea executivă a administrației publice locale care îndeplinește în acelasi timp și rolul de reprezentant al statului în relațiile cu persoane fizice și juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție, în unitatea administrativ teritorială în care a fost ales.
Conform art. 21, alin. 1 al legii organice a administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, primarii sunt autoritați publice executive prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe. Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Conform art. 5, alin. 1, al Legii nr. 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public, consolidată în anul 2009, fiecare autoritate sau instituție publică are obligația să comunice din oficiu următoarele informații de interes public: 
a) actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice; 
b) structura organizatorică, atribuțiile departamentelor, programul de funcționare, programul de audiențe al autorității sau instituției publice; 
c) numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității sau a instituției publice și ale funcționarului responsabil cu difuzarea informațiilor publice; 
d) coordonatele de contact ale autorității sau instituției publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail și adresa paginii de internet; 
e) sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil; 
f) programele și strategiile proprii; 
g) lista cuprinzând documentele de interes public; 
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii; 
i) modalitatile de contestare a deciziei autorității sau a instituției publice în situația în care persoana se consideră vatamată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate. 

 Conform art 12, alin. 1, se excepteaza de la accesul liber al cetatenilor, prevazut la art. 1, urmatoarele informatii: 
a) informatiile din domeniul apararii nationale, sigurantei si ordinii publice, daca fac parte din categoriile informatiilor clasificate, potrivit legii; 
b) informatiile privind deliberarile autoritatilor, precum si cele care privesc interesele economice si politice ale Romaniei, daca fac parte din categoria informatiilor clasificate, potrivit legii; 
c) informatiile privind activitatile comerciale sau financiare, daca publicitatea acestora aduce atingere principiului concurentei loiale, potrivit legii; 
d) informatiile cu privire la datele personale, potrivit legii; 
e) informatiile privind procedura in timpul anchetei penale sau disciplinare, daca se pericliteaza rezultatul anchetei, se dezvaluie surse confidentiale ori se pun in pericol viata, integritatea corporala, sanatatea unei persoane in urma anchetei efectuate sau in curs de desfasurare; 
f) informatiile privind procedurile judiciare, daca publicitatea acestora aduce atingere asigurarii unui proces echitabil ori interesului legitim al oricareia dintre partile implicate in proces; 
g) informatiile a caror publicare prejudiciaza masurile de protectie a tinerilor. 

Prezentarea serviciilor oferite de primărie cetățenilor

Primăria comunei Jariștea comunică în prezent cu cetățenii prin intermediul:

platformei online www.primariajaristea.ro

adresei de facebook Primăria Jariștea

adresei de e-mail: [anonimizat]

mass-mediei

actiunilor de consiliere

materiale tipărite

organizarii de întâlniri cu cetățenii

dezbaterilor publice

centrelor de informare pentru cetățeni

Metoda cea mai simplă și mai puțin costisitoarea de a comunica cu locuitorii comunei este internetul. De aceea, Primăria Jariștea este una dintre instituțiile publice care au creat și dezvoltat un website, precum și o pagină de facebook pentru a fi în permanență în legătură cu cetățenii comunei. Pagina de internet a comunei Jariștea www.primariajaristea.ro este redactată exclusiv în limba română. Platforma online este disponibila în permanentă.

Site-ul contine mai multe subcategorii, și anume:

Home – aici găsiți cele mai noi anunțuri care au fost publicate pe site.

CL Jaristea – în această subcategorie puteti vedea componența Consiliului Local al comunei Jariștea

Contact – găsiti datele de contact ale primării, precum și persoanele de contact pentru departamentele specifice

Despre – aici puteți găsi cele mai importante lucruri despre comuna Jariștea, precum și o harta a comunei

Hartă

Istoric – în aceasta subcategorie puteți citi un scurt istoric al comunei

Personalități – de-a lungul vremii, au existat personalități care au avut originile în această comună, iar ele sunt enumerate în cadrul acestei subcategorii.

Website-ul primăriei este destul de util având în vedere că informațiile sunt actualizate la câteva zile. Aici găsiți informațiile de interes public, conform legii 544, și anume proiectele de hotărâri.

Primăria Jariștea a creat și o pagina de facebook, prin care se urmărește comunicarea directă cu cetățenii. Pe aceasta pagină, cetățenii pot găsi foarte multe informații utile despre munca în cadrul primăriei, munca în cadrul Consiliului Local.

Pentru cetățenii care nu au acces la internet sau nu stiu sa utilizeze mijloacele moderne de comunicare, primaria comunei Jariște folosește în continuare și metodele tradiționale: întâlniri cu cetățenii, dezbateri publice, existența ghiseului.

Mass-media

Comunicarea cea mai eficientă între administrație publică și cetățeni se realizează prin intermediul mass-mediei. Prin mass-media se întelege presa scrisă, precum și audio-vizualul. Printre avantajele avantajele comunicării prin mass-media putem menționa faptul că are o arie mai mare de acoperire și că se realizează în timp real.

Materiale tipărite

Materialele tipărite reprezintă o modalitate de comunicare, prin care instituția publică locală își promovează programele, proiectele, rezultatele activităților, dar și imaginea. Printre multitudinea de materiale tipărite se disting trei categorii:

Materiale științifice și educative (studii, cărți, cursuri, broșuri)

Materiale informative (publicații periodice, reviste, buletine informative)

Materiale promotionale (afișe, pliante, fly-ere, bannere, etc)

Centre de informare

Centrele de informare a cetățenilor sunt de asemenea extrem de utile. Mulți oameni doresc în general să solicite informații în legătură cu produsele și serviciile pe care primăria le furnizeaza, acestea fiind importante pentru viața lor de zi cu zi sau pentru rezolvarea unor probleme personale/de afaceri. Printre acestea, se regăsesc:

Acte de stare civilă

Infomații despre asistența serviciilor sociale

Autorizații de construcții

Autorizații de funcționare

Informații despre taxe și impozite

Înregistrarea, urmărirea și eliberarea de documente

Dezbateri publice

Dezbaterile publice sunt fundamentale pentru realizarea comunicării între administrația publică și cetățeni. Dezbaterile publice se organizează ori de câte ori este nevoie și au legătură cu domeniul agricol, domeniul sănătății, etc. Este necesar ca orice primărie să organizeze astfel de dezbateri deoarece România face parte din țările democratice, iar participarea cetățenilor este necesară în procesul de guvernare.

O dezbatere publică se caracterizează printr-un schimb de idei. Motivele pentru care se organizează o astfel de întâlnire:

Pentru a dezbate o problemă și pentru a găsi soluții de rezolvare a acesteia.

Pentru a informa cetățenii în legătura cu schimbările ce au loc în comună și pentru a face schimb de opinii.

Ca parte a unor campanii publice de informare. În cazul acesta, administrația răspunde întrebărilor cetățenilor în legătură cu planurile care urmează a fi adoptate și puse în aplicare.

Motive pentru a comunica mai eficient cu cetățenii

Consider ca ar trebui să creștem nivelul de comunicare al administrației publice cu cetățenii comunei deoarece ar exista multiple avantaje:

Asigurarea accesului la informațiile publice mult mai ușor, și anume prin intermediul paginilor web și a rețelei de internet

Dacă informațiile și serviciile publice se vor transmite prin intermediul unor mijloace electronice performante, actul administrativ va fi unul de calitate. De asemenea, există informații pentru care un grad ridicat de actualizare este o condiție obligatorie.

Întărirea capacitații funcționarilor publici de a asigura furnizarea de informații și servicii publice, în mod transparent. Dacă administrația publică va avea la dispoziție sisteme performante prin intermediul cărora să planifice, urmăreasca și cuantifice rezultate programelor publice, resursele vor fi alocate în mod echilibrat, putându-se astfel determina profitabilitatea utilizării fiecărei resurse.

Colaborarea prin intermediul mijloacelor electronice între instituții în vederea furnizării de servicii publice.

Îmbunătățirea relații dintre cetățeni și administrația publică în scopul facilitării accesului acestora la serviciile și informațiile publice.

Promovarea utilizării internetului în cadrul instituției publice

Îmbunătățirea comunicării în interiorul primăriei comunei Jariștea.

Preluarea cererilor, reclamațiilor, sesizărilor cetățenilor în cel mai scurt timp

Îmbunătățirea comunicării cu cetățenii în vederea obținerii unei satisfacții maxime în cee ce privește răspunsurile la solicitările acestora.

Creșterea gradului de participare politică a cetățenilor

Întărirea democrației și a instituțiilor de drept

Obiective urmărite:

Îmbunătățirea calității serviciilor oferite de administrația publică;

Verificarea permanentă a costului oferirii acestor servicii;

Scăderea timpului de rezolvare a solicitărilor.

Dezvoltarea infrastructurii informaționale a statului.

Implementarea unor sisteme informaționale automatizare, care susțin dezvoltarea politică, economică și socială a țării.

Îmbunătățirea nivelului de pregătire a angajaților primăriei în domeniul tehnologiei informaționale.

Pentru a găsi punctele tari și punctele slabe în comunicare primăriei comunei Jariștea, am realizat un sondaj de opinie. În felul acesta, am aflat gradul de satisfacție/ insatisfacție din rândul cetățenilor.

Anexe

Cât de multă încredere aveți în primăria comunei Jariștea?

În general, cât de mulțumit sunteți de serviciile publice oferite de primărie?

În general, cât de muțumit sunteți de modurile de consultare a cetățenilor în legătură cu diversele probleme ale comunei?

Cât de mulțumit sunteți de activitatea serviciului de relații cu publicul?

Ce părere aveți despre modalitățile pe care primaria le utilizează pentru a informa cetățenii?

Considerați că este necesar ca primăria să îmbunătățească modalitățile prin care comunică în prezent cu cetățenii?

Bibliografie

http://www.stiucum.com/drept/drept-administrativ/Structura-sistemului-administr91292.php

http://www.referat.ro/referate/Comunicarea_in_institutiile_publice_f315a.html

http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/CONCEPTUL-DE-RELATII-PUBLICE35968.php

http://ro.scribd.com/doc/136071563/Curs-Comunicarea-In-administratia-publica#scribd

http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2014/rom/PocovnicuConstantinDorian.pdf

http://www.pr-romania.ro/articole/istoria-relatiilor-publice/47-istoria-relatiilor-publice-de-la-inceputuri-si-pana-astazi.html?showall=&start=1

http://www.qreferat.com/referate/administratie/LUCRARE-DE-LICENTA-ADMINISTRAT918.php

http://www.scritub.com/sociologie/resurse-umane/Aparitia-si-evolutia-relatiilo74334.php

http://www.utm.md/meridian/2009/MI_2_2009/8.%20Forfolea%20M.%20Concepte.pdf

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Sisteme_Adm_Europene.pdf

1] Newsom Doug, Scott Alan, Turk VanSlyke Judy, This is PR: The Reality of Public Relations, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1993

[2] Lugovoy Constantin, Huisman Dens, Traite des Relations Publiques, Paris, 1983, p. 388

[3] Kendal Robert, Public Relations Campaign Strategies: Planning for Implementation, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 3

[12] Wilcox  Dennis, Ault Phillip, Agee Warren, Public Relations – Strategies and Tactics, 1992, pp. 6-7, apud Coman Cristina, Relatiile publice si mass-media, pp. 10 – 11

http://www.qreferat.com/referate/comunicare/Relatii-publice619.php

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_accesului_informatie.php

http://www.miteapl.ro/r1/studiu-9.pdf

file:///C:/Users/Annie/Desktop/comunicare%20si%20relatii%20publice.pdf

file:///C:/Users/Annie/Desktop/Suport%20de%20curs%20-%20Modulul%203%20Comunicare.pdf

Bibliografie

http://www.stiucum.com/drept/drept-administrativ/Structura-sistemului-administr91292.php

http://www.referat.ro/referate/Comunicarea_in_institutiile_publice_f315a.html

http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/CONCEPTUL-DE-RELATII-PUBLICE35968.php

http://ro.scribd.com/doc/136071563/Curs-Comunicarea-In-administratia-publica#scribd

http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2014/rom/PocovnicuConstantinDorian.pdf

http://www.pr-romania.ro/articole/istoria-relatiilor-publice/47-istoria-relatiilor-publice-de-la-inceputuri-si-pana-astazi.html?showall=&start=1

http://www.qreferat.com/referate/administratie/LUCRARE-DE-LICENTA-ADMINISTRAT918.php

http://www.scritub.com/sociologie/resurse-umane/Aparitia-si-evolutia-relatiilo74334.php

http://www.utm.md/meridian/2009/MI_2_2009/8.%20Forfolea%20M.%20Concepte.pdf

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Sisteme_Adm_Europene.pdf

1] Newsom Doug, Scott Alan, Turk VanSlyke Judy, This is PR: The Reality of Public Relations, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1993

[2] Lugovoy Constantin, Huisman Dens, Traite des Relations Publiques, Paris, 1983, p. 388

[3] Kendal Robert, Public Relations Campaign Strategies: Planning for Implementation, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 3

[12] Wilcox  Dennis, Ault Phillip, Agee Warren, Public Relations – Strategies and Tactics, 1992, pp. 6-7, apud Coman Cristina, Relatiile publice si mass-media, pp. 10 – 11

http://www.qreferat.com/referate/comunicare/Relatii-publice619.php

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_accesului_informatie.php

http://www.miteapl.ro/r1/studiu-9.pdf

file:///C:/Users/Annie/Desktop/comunicare%20si%20relatii%20publice.pdf

file:///C:/Users/Annie/Desktop/Suport%20de%20curs%20-%20Modulul%203%20Comunicare.pdf

Anexe

Cât de multă încredere aveți în primăria comunei Jariștea?

În general, cât de mulțumit sunteți de serviciile publice oferite de primărie?

În general, cât de muțumit sunteți de modurile de consultare a cetățenilor în legătură cu diversele probleme ale comunei?

Cât de mulțumit sunteți de activitatea serviciului de relații cu publicul?

Ce părere aveți despre modalitățile pe care primaria le utilizează pentru a informa cetățenii?

Considerați că este necesar ca primăria să îmbunătățească modalitățile prin care comunică în prezent cu cetățenii?