Relatii Publice In Afaceri

RELAȚII PUBLICE ÎN AFACERI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. AFACEREA – FUNDAMENT AL ACTIVITĂȚII ECONOMICE

Noțiunea de afacere

Planul de afaceri

Mediul de afaceri din România

CAPITOLUL 2. CONȚINUTUL RELAȚIILOR PUBLICE

2.1. Conceptul de relații publice

2.2. Evoluția și rolul relațiilor publice

2.3. Aplicabilitatea relațiilor publice

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: WEBSITE-UL COMPANIEI DANONE – INSTRUMENT DE PR ONLINE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Am ales să abordez tema “Relații publice în afaceri” în cadrul acestei lucrări, deoarece consider că practica relațiilor publice ocupă un rol foarte important în activitatea marilor corporații, reprezentând principalul mijloc de comunicare între acestea și publicurile țintă. Relațiile publice sunt un instrument foarte util pentru promovarea unui brand, pentru că, spre deosebire de advertising sau alte instrumente ale mixului de marketing, se adresează direct consumatorilor și atrag mai usor simpatia, încrederea și susținerea acestora, aducând o mai mare credibilitate comunicării.

De asemenea, sunt de părere că relațiile publice trebuie să asigure o bună imagine a companiilor și să limiteze, pe cât de mult posibil, efectele unei crize pentru a evita producerea unor pagube majore respectivelor corporații.

Pe de altă parte, corporațiile multinaționale sunt cele mai active organizații în privința utilizării relațiilor publice ca instrument și funcție de tip managerial.

Având în vedere obiectivul enunțat mai sus, am decis să-mi structurez cercetarea în trei capitole fundamentale, după cum urmează:

În prima parte a lucrării am ales să detaliez conceptul de afacere ca fundament al activității economice, aceasta reprezintând intenția unei persoane (fizice sau juridice) de a face/a întreprinde anumite activități în scopul obținerii unui profit. În continuare am detaliat planul de afaceri ca instrument de prezentare a obiectivelor și a modului de realizare a acestora. În încheierea primului capitolului am prezentat mediul de afaceri din România care beneficiază de o multitudine de activități de interes pentru oamenii de afaceri prin prisma protocoalelor de colaborare și a programelor anuale de acțiuni comune.

Partea a doua a lucrării prezintă conceptele care stau la baza evoluției relațiilor publice, urmate de câteva definiții propuse de specialiști în domeniu. De asemenea, am abordat modul în care sunt practicate relațiile publice în funcție de regiune și cultură, precum și rolul acestora. În finalul primei părți am tratat aspecte legate de aplicabilitatea relațiilor publice.

În ultima parte a lucrării am vorbit despre website-ul companiei Danone ca instrument de PR online. Pentru realizarea studiului de caz am ales să prezint date despre companie, etapele realizării site-ului dar și influența pe care o deține asupra consumatorilor.

În realizarea lucrării am folosit ca surse de inspirație manualele unor autori consacrați în domeniul relațiilor publice, cum ar fi Dennis Wilcox, Patricia Curtin, Alan Freitag, Ashli Quesinberry Stokes și mulți alții, dar și cărți de specialitate pentru definirea sau explicarea diferiților termeni. De asemenea, am utilizat informații din presa românească și internațională, inclusiv documentația accesibilă pe internet.

CAPITOLUL I

AFACEREA – FUNDAMENT AL ACTIVITĂȚII ECONOMICE

Noțiunea de afacere

Afacerea reprezintă:

tranzacție financiară, comercială sau industrială, bazată de obicei pe speculă sau pe speculații;

orice operațiune și/sau activitate care are ca scop obținerea de mai mulți bani decât partenerii;

o inițiativă antreprenorială concretizată, pentru toate părțile implicate, în obținerea de profit;

orice operațiune vizând atragerea de noi clienți, în scopul de a câștiga bani;

un sistem complex de activități generatoare de profit, în dauna celor „slabi”;

un „joc” din care câștigă numai cei foarte „tari” și bine pregătiți;

un ansamblu de operațiuni financiar-bancare generatoare de profit, în dauna celor care nu știu să câștige;

o activitate concurențială, din care ies învingători numai cei care știu să obțină profit;

o relație contractuală care poate fi „interpretată” mai ales în contextul unui cadru legislativ „flexibil" și permisiv;

o activitate umană generică – un proces ce este adesea folosit în relațiile dintre managerii firmelor și angajații lor, în tranzacțiile comerciale, în afacerile internaționale și în toate celelalte activități zilnice în care se angajează oamenii.

Afacerea reprezintă intenția unei persoane (fizice sau juridice) de a face/a întreprinde anumite activități în scopul obținerii unui profit. O afacere trebuie bine pregătită, din timp, exact ca atunci când se construiește o casă: trebuie ca înainte de a se porni construcția efectivă, să se pună pe hârtie, sub forma unui proiect, concepția și calculele pentru construirea acelei case. Acel proiect se mai numește și plan de afaceri. Evident o afacere bună necesită un plan de afaceri bine conceput.

Întreprinzătorul este acela care trebuie să-și stabilească locul unde va desfășura afacerea pe care dorește să o înceapă. Răspunsul depinde de obiectul afacerii, de activele imobiliare pe care le are la dispoziție, de piața căreia i se adresează (unde îi sunt clienții cei mai importanți), de sursa de materie primă, de existența sau nu a facilităților de infrastructură (curent electric, apă, drumuri de acces) de care are nevoie. Întreprinzătorul trebuie să-și analizeze nivelul de complexitate al activității și, în funcție de acesta, să hotărască numărul de angajați de care are nevoie, domeniul și nivelul lor de pregătire.

Orice întreprindere își desfășoară activitatea într-un mediu determinat, în care întreține relații cvasi-permanente cu piața, deoarece ea intervine aici atât în calitate de furnizor, cât și de beneficiar. Desigur, eficiența activității depinde de modul ei de integrare în relațiile de piață, unde apar o serie de agenți economici cu care intră în competiție pentru obținerea unor condiții mai bune de producție, desfacere, efectuare a operațiunilor bănești sau a altor activități, în scopul obținerii de cât mai multe avantaje. Deoarece concurența este o luptă permanentă, în care primează interesele economice și care se soldează întotdeauna cu învinși și învingători, fiecare întreprindere trebuie să cunoască bine structura și intensitatea concurenței, cauzele succesului concurenților importanți, formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să-și evalueze șansele de supraviețuire, racordându-și la realitate obiectivele prioritare și adoptând cele mai potrivite strategii concurențiale.

Complexul legăturilor în care intră un agent economic în lupta pentru crearea, menținerea sau mărirea avantajului său față de ceilalți agenți economici cu care își dispută fie resursele, fie clienții, fie și una și alta, constituie sistemul relațiilor de concurență. Manifestarea concurenței este expresia gradului de dezvoltare și liberalizare economică și de aceea intensitatea ei este diferită de la o etapă la alta, de la un domeniu la altul, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, reflectând în general măsura în care societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenților economici, asigurând funcționalitatea normală a sistemului economic. În acest fel, prin menținerea concurenței în limita normală, mecanismul concurențial își dovedește rațiunea de a fi, aceea de servi consumatorul. Cel mai evident aspect al relațiilor de concurență aste cel denumit de altfel concurența propriu-zisă, care are loc între producători, deci între întreprinderi în calitatea lor de ofertanți, care își dispută întâietatea în acapararea consumatorului (clientului), fiecare încercând să satisfacă în cât mai mare măsură necesitățile acestuia în condiții de maximă eficiență.

În acest scop, fiecare agent economic va folosi o gamă largă de forme și mijloace precum: calitatea cât mai bună a produsului, originalitatea lui, prețuri cât mai accesibile, prezentarea adecvată, plăcută, atractivă, promovare discretă, dar penetrantă etc.
Trebuie subliniat un fapt important, și anume acela că obiectul concurenței nu îl constituie doar prețul, cum apare la prima vedere, ci și produsul, distribuția și promovarea, care constituie elementele mixului de marketing. De aceea, specialiștii consideră, că de fapt, cauzele succesului unei întreprinderi se găsesc în: buna calitate a produsului, lansarea de produse noi, prețuri competitive, avantaje în privința costului, buna ei localizare, mărimea și importanța firmei, dominarea canalelor de distribuire, metode de vânzare și distribuție, publicitate și promovare etc.

Scurt istoric

Acestea au avut o evoluție sinuoasă, cu perioade de glorie și decădere. Cauza acestei evoluții o constituie modul în care ele au fost percepute de-a lungul timpului. În continuare, prezentăm câteva repere mai importante din această evoluție. În vechiul Regat babilonian afacerile erau în floare. Cu două milenii înainte de Hristos a apărut Codul lui Hammurabi, care prevedea principiile de comportament și conduită ale comercianților și vânzătorilor ambulanți. În Roma Antică, deși comerțul a fost tolerat, nu era văzut nimic nobil în această activitate. Evul Mediu este o perioadă de stagnare; sistemul feudal și biserica catolică au inhibat dezvoltarea economică. Doar în ultima parte a Evului Mediu s-a înregistrat o modificare importantă, în special în orașele-republică italiene. Comerțul, fiind considerat o activitate degradantă, clerul, nobilii, militarii nu puteau face acte de comerț iar negustorii nu aveau bani pentru a-și desfășura normal activitatea lor. Soluția găsită a fost apariția formei de asociere “societa en comandita semplice” – societatea în comandită simplă, existentă și astăzi în unele țări.

Dezvoltarea urbanismului și comerțul de peste mări au schimbat atitudinea față de afaceri în general și față de comerț în special. Un rol important în schimbarea opticii despre afaceri l-a avut și religia. Există două explicații interesante cu privire la modificările în valorile religiei și a atitudinii acesteia față de afaceri.

Max Weber arată în lucrarea Etică protestantă și spiritul capitalismului că protestantismul a avut un rol fundamental în schimbarea atitudinii față de afaceri și dezvoltarea spiritului antreprenorial. Martin Luther, întemeietorul protestantismului german, a pus accent pe rolul acțiunilor individuale, interpretarea Bibliei și importanța muncii. Jean Calvin, fondatorul calvinismului, a subliniat valorile calvine: modestia, cumpătarea și hărnicia. Calvin a considerat că bogăția este un semn al grației divine, ea fiind agreată de Dumnezeu, dacă este obținută prin muncă.

Modificarea atitudinii față de afaceri are și explicații de natură economică. Apariția în anul 1776 a cărții lui Adam Smith Avuția națiunilor a fost esențială pentru fundamentarea teoretică și dezvoltarea eticii capitaliste. Smith a pledat pentru libertatea economică – principiul laissez-fair-ului – pe baza premisei că prin maximizarea interesului personal, fiecare individ va aduce beneficii și avantaje pentru întreaga societate. “Mâna invizibilă” a pieței și concurența creată vor asigura maximizarea beneficiilor sociale, intervenția statului fiind considerată negativă. El a argumentat că piața liberă este un mecanism ingenios reglementat de cerere și ofertă. “Mâna invizibilă” de astăzi este competiția, care aduce prețuri mai mici, servicii mai bune, calitate superioară și o mai mare varietate de bunuri și servicii. Tocmai de aceea Adam Smith a fost considerat “părintele economiei”.

Un alt moment important în schimbarea atitudinii față de afaceri a fost apariția darwinismului social. În anul 1858, Charles Darwin a scris cartea Originea speciilor prin care explică evoluția organismelor biologice de la formele inferioare de viață la cele superioare. Esența acestei teorii evoluționiste este că cel mai bine adaptat supraviețuiește. Acest concept s-a extins și în societate în general, darwinismul social reliefând faptul că oamenii cei mai capabili se vor ridica în vârful ierarhiei sociale și aceasta este ordinea naturală a lucrurilor (homo homini lupus). Darwinismul social a întărit etica protestantă și conceptul laissez-fair-ului a lui Adam Smith. În acest fel, darwinismul social a prevăzut bază ideologică a omului de afaceri din ultima perioadă a secolului al XIX-lea.

În perioada contemporană afacerile au luat o amploare fără precedent. Progresele realizate în tehnologie și comunicații reduc distanțele și timpul. Consecința o constituie globalizarea piețelor, în condițiile menținerii specificului local. Chiar și micile firme se implică în afaceri internaționale. Internaționalizarea nu mai este un apanaj doar al marilor corporații. În întreaga lume, o importanță din ce în ce mai mare o prezintă noile programe legate de afaceri, ceea ce presupune organizarea și conducerea oamenilor, dezvoltarea activității comerciale printr-un plan de acțiune structurală și mobilizarea întreagii echipe pentru a reuși în acțiunile întreprinse.

Pentru a aborda eficient întreaga problematică a afacerilor este necesar să lămurim conceptul de afacere. În acest sens, relevăm faptul că dicționarele apărute în țara noastră dau o accepțiune total falsă noțiunii de afacere. Astfel, definind afacerea ca „tranzacție financiară, comercială sau industrială bazată de obicei pe speculă sau speculații", unele surse bibliografice au „reușit” să creeze o imagine defavorabilă asupra conținutului activităților implicate în derularea afacerilor, imagine accentuată de semnificația total negativă a ceea ce, îndeosebi la începutul anilor ‘90, multe persoane desemnează prin noțiunea de „afacerist”.

Planul de afaceri

Planul de afaceri este un concept nou apărut, legat de punerea în practică a obiectivelor strategice. Este un instrument de prezentare a obiectivelor și a modului de realizare a acestora. Planul de afacere nu este o strategie, ci este întocmit în vederea punerii în practică a strategiilor. Poate fi elaborat la nivel de produs, grupă de produse, activități comerciale specifice sau pentru fundamentarea investițiilor de capital. Se poate utiliza ca un instrument de planificare sau ca ghid pentru afaceri.

Planul de afaceri este un studiu complex care se elaborează în vederea începerii unei afaceri, atunci când întreprinderea se restructurează și solicită un credit pentru investiții, în caz de fuziune, divizare etc. Planul de afaceri permite investitorilor să cunoască starea actuală și perspectivele întreprinderii în competiție cu alți parteneri.

Planul de afaceri abordează corelat activitățile de producție și de comercializare folosind metode de cuantificare și indicatori tehnici și economico-financiari pentru analiza perioadei anterioare și pentru proiectare.

Oportunitatea întocmirii planului de afaceri este determinată de:

necesitatea evidențierii imaginii de ansamblu a afacerii, a valorificării într-un grad înalt a punctelor strategice forte pentru obținerea de avantaje competitive prin diminuarea riscului generat de punctele strategice critice;

evaluarea unor idei de afaceri, evidențierea șanselor de succes a afacerilor în curs, realizarea unor imagini clare ale fezabilității afacerii;

necesitatea înlesnirii conducerii afacerii sau a direcției de afaceri, dat fiind faptul că acesta cuprinde repere ale diferitelor etape care exprimă în esență nivelurile de performanță ce trebuie atinse sau căile de acțiune, dacă acestea nu sunt atinse;

necesitatea comunicării obiectivelor strategice, precum și a modului de abordare a eventualilor parteneri de afaceri, în cazul în care se dorește o asociere sau a băncilor atunci când se solicită finanțarea.

Planul de afaceri trebuie să fie redactat într-o optică de marketing. Astfel, încă din stadiul de obiective, orientarea acestuia va fi făcută pornind de la piață, potrivit cerințelor acesteia. Planul de afaceri trebuie să fie realist, fiabil, credibil, ambițios și să cuprindă indicatori tehnico-financiari ce pot fi realizați pe termen mediu și lung. Din stabilirea clară a obiectivelor planului și din fundamentarea indicatorilor trebuie să se contureze soluții și măsuri concrete care să permită realizarea scopurilor propuse, să asigure firmei creșterea puterii competiționale și maximizarea profitului.

Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea concepției și de efortul depus pentru reușita sa. Acest instrument al planificării strategice cuprinde două parți principale: diagnosticul economic și evaluarea activității viitoare. Orice proces de management beneficiază de o structură formală, iar planificarea afacerii nu face excepții de la această regulă. Descrierea procesului ca un ciclu presupune că planificarea afacerii nu este un proces închis, ci unul continuu.

Fig.1.1. Ciclul de planificare a afacerii

Planul de afaceri se referă fie la promovarea unei firme noi, fie la lansarea unui proiect important într-o întreprindere existentă.

Planul de afaceri este rezultatul unei activități utile de-a lungul procesului de concepere și dezvoltare a proceselor noi și inventive. În mod egal, el joacă un rol important în aplicarea unei operațiuni de restructurare a întreprinderilor. În cele din urmă devine obligatoriu cu ocazia investigării partenerilor financiari. Planul de afaceri este un dosar în care se concentrează studiul analitic și exhaustiv al tuturor aspectelor unui proiect sau al unei întreprinderi. El conține un plan amănunțit de acțiune, precum și o evaluare a rentabilității de perspectivă a proiectului propus.

Planul de afaceri este un instrument necesar:

întreprinzătorilor care creează o societate sau care caută parteneri pentru întreprinderile lor;

gestionarilor de proiecte;

managerilor care propun activități noi;

altor persoane decât cele care sunt deja responsabile în cadrul unor întreprinderi deja existente.

Elaborarea planului se face atât pentru a exercita managementul unei întreprinderi, cât și pentru fundamentarea unei afaceri („uz intern”). Totodată, planul redă fezabilitatea afacerii, ceea ce este foarte util pentru o instituție bancară în condițiile în care aceasta acordă un credit pentru afacerea respectivă, putând astfel să-și formuleze opinii în legătură cu sursele de revenire a sumelor acordate („uz extern”).

Caracteristicile unui plan pot fi sintetizate astfel:

conciziune – posibilă printr-o sistematizare a informațiilor conținute în circa 30-40 pagini, astfel încât să nu “răpească” timp celor cărora li se adresează; această sintetizare nu trebuie făcută în detrimentul furnizării informațiilor esențiale asupra proiectului;

claritatea – implică utilizarea unui stil de redactare simplu, direct, fără a abuza de date tehnice și un limbaj criptic; datele numerice se recomandă a fi prezentate sub formă tabelară și grafică, în anexe;

organizarea – impune o astfel de structurare a materialelor, încât se prezintă cititorului o parcurgere “lesnicioasă” a lucrării în totalitatea ei, dar și pe module încât să sesizeze cu ușurință punctele cheie ale proiectului;

prezentarea – trebuie să fie sobră, adecvată să reziste la numeroase lecturi, textul să fie ușor de citit, numerotat etc.

Planul de afaceri este important în toate sectoarele, industrial sau servicii, în mod independent de gradul lor de inovație tehnică sau de marketing. Planul de afaceri devine din ce în ce mai mult un instrument indispensabil, cu ajutorul căruia se poate reuși în orice domeniu.

Planul de afaceri este un studiu complex care se elaborează în vederea începerii unei afaceri noi, în cazul în care întreprinderea solicită credite pentru investiții și restructurare, pentru constituirea unei societăți mixte, în caz de fuziune, divizare, etc. Planul de afaceri permite investitorilor de capital, băncilor, altor agenți economici să cunoască starea actuală și perspectivele întreprinderii în competiție cu alți parteneri. Planul de afaceri trebuie să dea răspunsuri la câteva întrebări fundamentale: Cine sunteți? Ce faceți? De unde veniți? Unde vreți să ajungeți?.

Planul de afaceri trebuie să cuprindă un rezumat care să prezinte elementele esențiale ce rezultă din analiză și proiectare și o scurtă caracterizare a produselor care constituie obiectul proiectului. Această caracterizare se referă la perspectiva relansării firmei ca urmare a mediului economic favorabil și a realizării unor performanțe ridicate în comparație cu alți agenți economici. Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea concepției și de efortul depus pentru reușita lui. Planul de afaceri cuprinde două părți: diagnosticul economic și evaluarea activității viitoare.

1.3. Mediul de afaceri din România

Mediul de afaceri, cu nivelul său ridicat de incertitudine, impune
organizațiilor adoptarea unor reguli ale jocului pieței, pentru a profita de oportunitățile pe care le oferă aceasta și a evita amenințările si vulnerabilitățile proprii, tratând, în cunoștință de cauză, riscurile.

Din cauza dependenței sale de stat, sectorul privat nu a fost capabil să preia conducerea și să joace un rol de locomotivă în restructurare. În loc de aceasta, sectorul privat a fost el însuși grav afectat, pentru mulți alți întreprinzători care nu fac parte din “sistem” fiind foarte dificil să supraviețuiască și să prospere așa încât piețele libere să funcționeze corespunzător. Mediul de afaceri din România este extrem de ostil investitorilor, el este ostilizat de corupție, de sistemul birocratic de aprobare a oricărei acțiuni a unui investitor. Un studiu efectuat de Economist Intelligence Unit pe aceasta temă, plasează România în rândul țărilor cu cel mai “toxic” climat economic pentru oamenii de afaceri, după Rusia, Indonezia și Pakistan.

Problemele cel mai ades invocate de întreprinzătorii particulari sunt următoarele:

Un cadru legislativ greoi și extrem de instabil este, în opinia multor oameni de afaceri, o sursă principală de nesiguranță în afaceri.

Există o mulțime de legi, decizii guvernamentale, instrucțiuni de aplicare și reglementari care generează confuzii datorită ambiguității lor, a prevederilor contradictorii pe care le conțin și a frecventelor revizuiri pe care le suferă.

Pentru a mări confuzia, trei sisteme legislative (de dinainte de război, socialist și cel din perioada tranziției) coexistă, cu multe legi care nu au fost niciodată abrogate în mod explicit și care sunt invocate de birocrați atunci când vor să obstrucționeze o inițiativă.

Politica Guvernului României în ceea ce privește mediul de afaceri este centrată pe susținerea întreprinzătorilor privați și pe stimularea liberei inițiative. Acțiunile Guvernului urmăresc consolidarea unui mediu de afaceri stabil și predictibil, eliminarea monopolurilor de stat nejustificate din punct de vedere economic, consolidarea liberei competiții, creșterea transparenței mediului de afaceri și a politicilor guvernamentale, respectiv a politicii monetare, precum și liberalizarea pieței muncii.

Romania s-a menținut pe poziția 72, din 185 de țări, în clasamentul anual privind mediul de afaceri, realizat de Banca Mondială. Potrivit raportului Doing Business 2013, în ultimele 12 luni s-a facilitat accesul la credite în țara noastră, dupa ce gama de active imobiliare care poate fi folosită drept garanții a fost extinsă. De asemenea, înființarea unei afaceri a fost simplificată, prin reducerea timpului necesar pentru obținerea cazierului fiscal de la Agenția de Administrație Fiscală. Din cei 10 indici luați în calcul, țara noastră stă cel mai bine la accesul la credite, unde ocupă locul 12 și la usurința cu care se deschide o afacere (locul 68). De asemenea, România a obținut o clasare mai bună ca anul trecut la plata taxelor, iar cea referitoare la comerțul internațional s-a menținut. Față de anul trecut, România a înregistrat scăderi drastice în ceea ce privește obținerea permiselor de construcție, accesul la electricitate, înregistrarea proprietății, protecția investitorilor, impunerea clauzelor contractuale și reglementarea insolvențelor. Singapore conduce în clasamentul Doing Business pentru al șaptelea an consecutiv, fiind urmată de Hong Kong, Noua Zeelandă, SUA, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Coreea de Sud, Georgia și Australia. În acest clasament, România este depășită de Bulgaria (locul 66), Cehia (locul 65), Ungaria (locul 54), însă se află în fața Italiei (locul 73) și Greciei (locul 78).

Tabel nr. 2: Activitatea întreprinderilor din industrie, construcții, comerț și servicii de piață, în anul 2012

Sursa: INSSE

Comparativ cu anul 2011 numărul total de întreprinderi a scăzut cu 8,4%. La sfârșitul anului 2012, sectorul industrie însuma 49.715 întreprinderi, respectiv 11,6% din totalul întreprinderilor active din domeniul economic. Cea mai mare pondere a fost deținută de întreprinderile active din cadrul sectorului “Servicii”, respectiv 40,0%. În anul 2012 numărul mediu de salariați a crescut cu 3,6% față de anul 2011. Întreprinderile din industrie au deținut cea mai mare pondere în ceea ce privește numărul mediu de salariați(36,0%).

În ceea ce privește cifra de afaceri, ponderea cea mai mare a fost deținută de întreprinderile cu activitate principală de comerț (39,7%), întreprinderile din construcții deținând doar 7,7%.

Valoarea adăugată brută la costul factorilor a fost obținută în 2012, în proporție de 42,1% în industrie, 9,1% în construcții, 17,7% în comerț și 31,1% în servicii. Structura investițiilor în cadrul sectoarelor se prezintă astfel: industrie 58,4%, construcții 12,0%, comerț 9,5% iar servicii 20,1%.

Rezultatul brut al exercițiului (profit) a înregistrat valori pozitive în toate cele patru sectoare.

Mediul de afaceri din România beneficiază de o multitudine de activități de interes pentru oamenii de afaceri, prin protocoalele de colaborare și programele anuale de acțiuni comune, convenite între Camera de Comert și Industrie a României și partenerii săi.

CAPITOLUL 2

CONȚINUTUL RELAȚIILOR PUBLICE

2.1. Conceptul de relații publice

Relațiile publice se referă la cultivarea sistematică și constantă a contactelor directe cu reprezentanții autorităților sau altor persoane oficiale din țările partenere, precum și cu conducerile firmelor străine, oameni de știință, etc. Activitatea de relații publice urmărește identificarea grupurilor și persoanelor ale căror aprecieri sunt importante și a căror cooperare este necesară pentru realizarea obiectivelor firmei, constatarea atitudinii acestor persoane și depunerea de eforturi pentru dezvoltarea impresiilor favorabile sau înlăturarea celor nefavorabile. În acest scop, firmele exportatoare transmit informații, sub formă de articole, fotografii, etc. despre ele însele sau despre produsele pe care le comercializează, editorilor de ziare și reviste, reporterilor și liderilor de opinie, organizează conferințe de presă sau întâlniri cu specialiști (recepții, cocteiluri, degustări) și poartă corespondența cu autoritățile și firmele străine, cărora le trimit documentații, cadouri publicitare, etc.

Rădăcinile relațiilor publice sunt vechi de câteva sute de ani, însă practica a evoluat din ultima parte a anilor ’80. Există nenumărate definiții ale relațiilor publice, dintre care cele mai cunoscute sunt prezentate în continuare.

Rex Harlow, președinte al American Council of Public Relations, în 1945 afirma: „Toată lumea vorbește despre relații publice, dar se pare că foarte puțini cunosc semnificația acestui termen”. În urma efortului său, în anul 1976, au fost adunate 476 de definiții care au fost trimise spre analiză și comentarii către 80 de specialiști. S-a ajuns astfel la ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de megadefiniția lui Harlow: „Relațiile publice reprezintă funcția managerială distinctă care ajută la stabilirea și menținerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe manageri să fie informați asupra opiniei publice și să răspundă cererilor acesteia; ele definesc și accentuează obligațiile managerilor de a anticipa tendințele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea și comunicarea bazate pe principii etice”.

O altă definiție a relațiilor publice este dată de James Gruning. Acesta consideră că relațiile publice sunt „o perspectivă amplă care permite practicienilor să lucreze în multe țări sau care le permite să lucreze în colaborare cu persoane de diferite naționalități”.

Relațiile publice sunt practicate în (și pentru) instituții guvernamentale, dar și pentru organizații non-guvernamentale; pentru firme care urmăresc profilul, dar și pentru asociații civice sau economice; pentru instituții bancare, dar și pentru instituții educaționale sau culturale. Ele pot avea obiective diferite: de la persuadarea publicului în favoarea unei organizații, până la forțarea organizației să își schimbe atitudinea față de public, de la sprijinirea funcționării democratice a unei societăți, până la promovarea intereselor unei firme sau personalități. Specialiștii din acest domeniu lucrează fie în forme de consultanță autonome, fie în departamentele de profil ale guvernelor, universităților, asociațiilor, întreprinderilor etc.

Relațiile publice includ mai multe activități:

scrierea și editarea de mesaje: comunicate, radio și televiziune, știri de presă scrisă, anunțuri, rapoarte de activitate, newsletter;

relațiile cu presa: contactarea jurnaliștilor, plasarea unor materiale în presă, menținerea legăturilor cu jurnaliștii, distribuirea promptă a informațiilor cerute de gazetari, înlesnirea legăturilor dintre jurnaliști și liderii sau specialiștii din organizație;

cercetarea: identificarea categoriilor de public care interferează cu organizația, strângerea informațiilor din interiorul instituției și din afara acesteia referitoare la opinia diferitelor categorii de public, situația politică, materialele apărute în presă;

monitorizarea și evaluarea modului în care programele de relații publice s-au desfășurat și a impactului acestora;

activitățile de management: programarea și planificarea activităților în colaborare cu conducerea organizațiilor; administrarea personalului din departamentul de relații publice, stabilirea bugetelor și a programelor de lucru;

consilierea: specialiștii în relații publice formulează recomandări pentru liderii întreprinderilor, oameni politici, alte persoane cu funcții de conducere, în ceea ce privește atitudinile publicului, comportamentul organizațiilor, mesajele referitoare la probleme sensibile;

organizarea de evenimente speciale: pregătirea și coordonarea conferințelor de presă, a inaugurărilor unor obiective sau a lansărilor de programe, a campaniilor de strângere de fonduri, vizitelor, concursurilor etc.;

producție: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor tipografice, fotografice, de design clasic, de radio și televiziune;

pregătire profesională: practicienii în relații publice execută activități de pregătire pentru comunicare cu liderii organizațiilor, cu purtătorii de cuvânt, cu personalul de subordine, cu alți membri ai organizației;

contacte: crearea de relații cu reprezentanții comunității, ai presei, ai lumii politice sau de afaceri, cu membrii organizației, cu cei care vizitează organizația.

Specialiștii în relații publice planifică și execută comunicarea pentru o instituție, atât în interiorul ei cât și în relațiile sale cu mediul înconjurător. Ei asigură circulația corectă a informației între diferitele subsisteme ale organizației, între public și instituție.

De observat în aceste definiții este „reciprocitatea”: cei doi parteneri, organizația și publicul, ajung, datorită unei strategii de comunicare, la un stadiu de încredere reciprocă și de sprijin mutual.

2.2. Evoluția și rolul relațiilor publice

Evoluția relațiilor publice a urmat un traseu diferit în fiecare cultură, în funcție de dezvoltarea istorică, politică și economică.

Din cauza faptului că această ocupație are încă dificultăți în autodefinire, specialiștii domeniului nu sunt de acord asupra momentului și a locului în care relațiile publice au început practicate sau asupra felului în care au primit acest nume. Unii îi atribuie lui Thomas Jefferson prima combinare a cuvintelor “public” și “relații” în sintagma “relații publice”, în 1807. Alții spun că termenul a fost inventat de avocatul Donald Eaton într-un discurs la absolvirea promoției Yale din 1882. În accepțiunea sa modernă, termenul de “relații publice” a fost folosit pentru prima dată in 1897, în Ghidul anual al scrierilor despre căile ferate, al Asociației Căilor Ferate din SUA. Însă, fără a fi considerat fondatorul noțiunii, Edward L. Bernays a fost primul care s-a intitulat “consilier de relații publice”, în 1921, pentru ca peste încă 2 ani să scrie o primă carte pe această temă Cristalizarea opiniei publice, să predea primul curs universitar de relații publice la Universitatea New York. Așadar, pe la începutul secolului XX, sintagma “relații publice” a început să fie o ocupație și o disciplină.

Este posibil ca relațiile publice să nu aibă un singur fondator, însă practicienii americani îl consideră pe Ivy Lee primul practician al unui tip modern de relații publice. Cele mai multe eforturi ale sale erau, la început, numai de informare publică, însă mai tarziu a fost chemat să ofere consultanță în relațiile cu presa când izbucnea o criză. În timpul lui Bernays s-au dezvoltat mai mult planificarea strategică și consilierea.

Nu este nicio îndoială că relațiile publice s-au dezvoltat mai rapid în SUA decât în celelalte țări, istoricul Alna R. Raucher atribuind acest lucru atât climatului social, politic, cultural și economic al națiunii, cât și puterii presei de a vulnerabiliza toate instituțiile politice mari în fața opiniei publice. Practica de relații publice a devenit și un serviciu exportat, pentru că alte națiuni și-au creat propriile lor versiuni ale acestei practici.

Conceptul de relații publice nu are un fondator central, care să-l identifice, nici nu are o origine națională sau o dată de naștere, pentru că se axează pe efortul de a influența nu numai opinii, ci și comportamente. Acest ultim element a produs cele mai mari critici la adresa relațiilor publice. Istoricii care cred că relațiile publice au avut o influență pozitivă semnificativă le atribuie rolul unui factor determinant pentru susținerea publică a ideilor, instituțiilor și oamenilor. Alții, totuși, afirmă că acest lucru presupune sacrificiul libertății personale, uzurpată de decizia majorității.

Dorința de a persuada este identificabilă în toate activitățile de relații publice, de aceea se poate spune că eforturile de relații publice în general sunt la fel de vechi ca și civilizația. Pentru ca societatea să existe, oamenii trebuie să atingă un nivel minim de acord, și acest acord este atins prin comunicare interpersonală și de grup. Atingerea unui asemenea acord cere mai mult decât un simplu schimb de informații, cere un element puternic de persuasiune din partea tuturor părților implicate în procesul de luare a deciziilor. Persuasiunea este încă forța principală folosită în relațiile publice, și multe dintre tacticile pe care le utilizează acum practicienii de relații publice pentru a persuada au fost folosite de către liderii societății și cu mii de ani în urmă..

Diferitele studii consacrate relațiilor publice oferă modalități variate de concepere a istoriei acestora sau de clasificare a etapelor majore a acestei istorii. După J.E. Grunig și T. Hunt istoria relațiilor publice poate fi descrisă în 4 modele:

modelul agentului de presă, apărut în jurul anului 1850, corespunde primei etape din istoria relațiilor publice. În această perioadă, practicienii relațiilor publice erau preocupați îndeosebi de câștigarea faimei pentru organizația sau clientul lor și se foloseau adeseori de informații incomplete, distorsionate sau parțial adevărate. Obiectivul principal al acestei activități era acela de a controla publicul și de a obține cât mai multă publicitate.

modelul informării publicului, apărut la începutul secolului XX. Practicienii relațiilor publice desfășoară activități de informare referitoare la viața organizației, transmițând mesaje corecte și bazate pe realitățile organizației. Ei au o muncă asemănătoare aceleia a ziariștilor, căutând și verificând informațiile, procesându-le și dirijându-le spre presă.

Cele două prime modele prezentate până acum se bazează pe comunicarea unidirecțională (de la organizație către public) și nu implică activități de cercetare și planificare strategică. Prin mesajele transmise, acești practicieni încearcă să creeze o imagine favorabilă organizației și să schimbe atitudinea sau comportamentul publicului, și nu vizează analizarea activității de comunicare a organizației și nici nu încearcă să propună modificarea funcționării ei. Aceste modele nu au dispărut odată cu apariția altor modele, existând și astăzi, în forme variate. În prezent, modelul agentului de presă este practicat mai ales pentru promovarea evenimentelor sportive și artistice sau a unor evenimente deosebite, iar modelul informării publice este întâlnit în organizațiile non-profit sau în agențiile guvernamentale.

modelul comunicării bilaterale asimetrice apare în jurul anului 1920 și se mai întâlnește și astăzi, mai ales în relațiile publice din lumea afacerilor. În cadrul acestei modalități de practicare a relațiilor publice intervine cercetarea științifică dar și utilizarea datelor din sociologie, psihologie, lingvistică, pentru a convinge publicul asupra corectitudinii și eficienței activității organizației. Pentru realizarea mesajelor persuasive, practicienii desfășoară cercetări asupra comportamentului și valorilor publicului și își construiesc aceste mesaje în funcție de datele obținute. Comunicarea este asimetrică deoarece scopul ei este doar influențarea publicului, fără a fi vizată și transformarea organizației, în funcție de obiectivele sau interesele diferitelor categorii de public, prin acțiuni de relații publice;

modelul comunicării bilaterale simetrice apare între anii 1960-1970, practicienii de relații publice servind ca “moderatori” între organizație și public. Scopul activității lor este atingerea unei înțelegeri reciproce între cei doi parteneri. Specialiștii se bazează pe cercetarea publicului și folosesc conceptele și metodele moderne din teoria comunicării pentru planificarea și evaluarea programelor de relații publice. Acest model se întemeiază pe dialog și conduce la persuadarea atât a publicului, cât și a organizației, în vederea schimbării comportamentului. El se dezvoltă în marile firme multinaționale, acolo unde își ajustează strategiile în funcție de specificul diferitelor categorii de public.

Specialiștii susțin că relațiile publice au devenit pe neașteptate cea mai puternică disciplină pusă în slujba marketingului. Ei acordă în continuare un rol important publicității, însă doar ca mecanism de susținere a mărcilor si produselor deja existente pe piață si nu de lansare a altora noi, imaginea acestora putând fi construită mult mai eficient prin intermediul relațiilor publice.

Relațiile publice posedă câteva calități distincte, în categoria lor intră toate acele activități pe care organizația le desfășoară cu scopul de a comunica cu publicul vizat și care nu sunt susținute financiar direct de aceasta:

relațiile publice sunt foarte credibile: știrile, articolele și evenimentele speciale par mai reale și mai convingătoare pentru cititori decât reclamele;

prin relații publice, firma poate ajunge la clienți potențiali care evită personalul de vânzări și reclamele, deoarece mesajul este transmis cumpărătorilor ca o „știre" și nu ca un anunț cu tentă vădit comercială;

ca și în cazul publicității, prin relații publice se poate prezenta o firmă sau un produs.

Relațiile publice reprezintă o tehnică de promovare în masă a produselor. Ea cuprinde ansamblul mijloacelor utilizate de către firmă pentru a crea o atitudine favorabilă față de activitățile și produsele sale.

Compartimentele de relații publice au la dispoziție mai multe posibilități specifice:

relațiile cu presa reprezintă difuzarea de informații importante prin mijloacele de comunicare, cu scopul de a atrage atenția către o persoană, un produs sau un serviciu;

stabilirea unor legături cu legiuitorii și funcționarii de stat în vederea promovării sau anulării legislației și reglementărilor;

consultanța și recomandările conducerii în legătură cu problemele societății, atitudinea și imaginea firmei.

Compartimentele de relații publice ale multor firme se ocupă de toate activitățile specifice, orientându-se spre promovarea pe piață a imaginii firmelor și spre îmbunătățirea rezultatului final.

2.3. Aplicabilitatea relațiilor publice

Relațiile publice ale unei organizații privesc organizarea și administrarea sistemului complex de relații comerciale, economice, politice, administrative, sociale, mediatice, culturale etc. în care organizația este implicată, pentru a-l face să lucreze pentru sine sau pentru a-l împiedica să lucreze împotriva sa.

Relațiile publice reprezintă un filtru al comunicării organizației, filtru care lasă să treacă și chiar amplifică circulația mesajelor favorabile și, totodată, împiedică sau atenuează impactul mesajelor nefavorabile. Relațiile publice realizează un compromis strategic și controlat între nevoia de comunicare și nevoia de transparență, pe de o parte, și nevoia de discreție și de confidențialitate, pe de altă parte.

Rolul serviciilor și a acțiunilor de relații publice este acela de a construi imaginea identitară a organizației, de a o apăra și de a o îmbunătăți cu orice ocazie, de a crea și de a întreține relații bune și indirect profitabile cu cele mai influente categorii de public.

A lucra într-o organizație sau într-un birou care presupune relații cu publicul nu înseamnă doar un loc de muncă. Pentru aceasta, trebuie atât pregătire personală dar și profesională.

Personală – în sensul că angajatul implicat în relațiile publice trebuie să răspundă anumitor așteptări, începând de la cunoașterea diversității problemelor pe care publicul le pune organizației în care lucrează și terminând cu diversitatea tipurilor umane (tipuri de personalitate și de comportament). Cel care nu se simte în stare să reziste acestei diversități, nu trebuie să accepte un astfel de post. A-l accepta doar de dragul ideii că și-a găsit un loc de muncă este o mare greșeală și, la urma urmei, o formă de necinste – atât față de alții cât și față de sine. Nu va fi eficient nici ca membru al organizației, nu va fi plăcut nici de publicul cu care intră în contact și, în sfârșit, nu va fi nici mulțumit de munca proprie, care i se va părea tot mai stresantă și mai ingrată.

Profesională – în sensul că relația cu publicul presupune o pregătire în plus față de munca de birou. Pe lângă trăsăturile de personalitate pe care trebuie să le aibă specialistul în relații publice, acesta trebuie să știe să comunice. Acest lucru nu se învață spontan, iar atunci când unii dintre noi reușesc, este vorba de oameni cu un dezvoltat simț de observație și cu multă imaginație.

Publicul este un termen prin care, într-un mediu de afaceri, se înțelege orice organizație, grup de interese sau individ, care prin atitudinile, opiniile sau comportamentele sale poate provoca un impact oricât de mic asupra vieții și intereselor companiei.

Publicul poate fi un accelerator al acțiunilor firmei, dar și o frână sau un obstacol în calea acțiunilor și intereselor sale.

Există mai multe categorii de public, care reprezintă ținte ale acțiunilor de relații publice:

mass-media (grupurile de presă scrisă și audiovizuală) și mediul Internet;

opinia publică sau publicul extern;

publicul intern (salariații, administratorii, diverse comitete și organizații interne);

instituțiile și fondurile financiare, băncile, bursele, societățile de rating și asigurări;

acționarii, obligatarii, instituțiile și organismele puterii de stat;

partidele politice și orice alte grupuri de interes, politice și civile, asociații profesionale, fundații culturale, grupuri etc.

Nicio organizație nu are un public omogen și unic, ci întotdeauna segmente de public care se pot individualiza și ierarhiza în funcție de gradul de implicare în procesele de comunicare, de susținere sau de frânare și constrângere a acțiunilor companiei.

Diferitele segmente de public nu sunt active în egală măsură. În mod obișnuit, unele rămân pasive sau apatice atâta timp cât acțiunile și interesele companiei nu le afectează în niciun fel (non-public).

Organizația își poate grupa publicul mult mai eficient în raport de incidența comunicării sub aspectul frecvenței, intensității și poziției comunicării.

Se identifică astfel trei categorii-tip de public. Pe lângă publicul intern (personalul propriu) și publicul extern (clienți, comunitatea, organisme de stat și civile, instituții diverse etc.), organizația se adresează și unui public intermediar (alte organizații similare, parteneri și colaboratori).

Relațiile cu publicul vor extinde, astfel, atât relațiile cu publicul extern (în special, prin intermediul mass media sub formele advertising și publicity), cât și pe cele cu publicul intermediar (în special branding și promotion).

În primul caz, obiectivul principal este formarea și promovarea unei imagini publice cât mai bune a organizației (cât mai adecvate obiectivelor sale). În al doilea caz, principalul obiectiv este dezvoltarea imaginii și activității pe dimensiuni culturale diverse ale publicului.

Relațiile publice nu pot fi concepute în afara dimensiunilor procesuale și se conduc după următoarele principii:

sunt un mijloc prin care publicul transmite instituțiilor interesate dorințele sale;

contribuie la corelarea reciprocă a instituțiilor cu publicul;

sunt o “valvă de siguranță” a democrației, oferind mijloace de corelare reciprocă;

sunt un element important al sistemului de comunicare socială;

contribuie la dezvoltarea responsabilității sociale a unei organizații;

sunt o caracteristică universală a oricărei activități;

specialiștii în relații publice aplică aceste valori în mod profesional.

Se consideră că societatea modernă, definită prin numărul mare de membri și prin complexitatea organizațională, nu ar putea funcționa fără relațiile publice, caracterizate prin:

creșterea numărului de programe de relații publice din economie, viața socială și politică, activitatea guvernamentală, lupta sindicală, acțiunea organizațiilor neguvernamentale, a instituțiilor religioase, de cultură sau educaționale;

explozia publicațiilor consacrate relațiilor publice;

dezvoltarea și amplificarea formelor de pregătire profesională ; relațiile publice nu se mai învață „pe teren”, ci în sisteme educaționale complexe: programe universitare de scurtă și lungă durată, programe post-universitare etc;

internaționalizarea practicilor și standardelor acestei profesii;

creșterea responsabilității profesionale ; datorită prezenței și importanței relațiilor publice în cele mai diverse domenii, s-a creat un orizont de așteptare care îi obligă pe practicieni să adopte un comportament profesional și etic.

Relațiile publice reprezintă un fenomen modern, caracteristic pentru secolul XX, cu rădăcinile adânci, până în cele mai vechi perioade istorice, tot atât de vechi pe cât este și comunicarea umană. Evoluția relațiilor publice în sensul individualizării și legitimării lor ca știință, activitate practică, activitate profesională de sine stătătoare, este caracteristică societății moderne, economiei de piață, care se bazează pe imagine, reclamă și comunicare cu publicul și care este în fond resursă, instrument de lucru și țintă pentru relațiile publice; acestea devin PR ( public relations ) și acoperă tot ceea ce ține de acest domeniu.

Relațiile publice sunt responsabile cu organizarea comunicării globale și instituționale a organizației. Ele concep strategia și politicile de comunicare, creează mesajele și evenimentele, aleg canalele de comunicare și selectează purtătorii de cuvânt. În comunicarea publică a unei companii nu poate fi vorba de transparență totală, ci doar de transparență controlată.

Se așteaptă ca angajarea specialiștilor în relații publice să crească mai rapid decât media angajărilor în toate celelalte domenii, instituțiile de învățământ, fie ele facultăți, colegii sau licee, fiind chemate să ofere cursuri pentru specializarea în relații publice, de obicei în cadrul departamentelor de marketing, jurnalism sau comunicare; specializarea poate continua în oferta de studii masterale și prin programele de doctorat.

Eforturile de clasificare și de delimitare teoretică a elementelor implicate de relațiile publice sunt în mod constant depășite de transformările din interiorul profesiei. Totuși, există un nucleu clar și bine definit de obiective, noțiuni și proceduri de lucru în câmpul relațiilor publice.

Publicitatea ( publicity ) – transmiterea gratuită a avantajelor oferite de organizații prin intermediul anumitor mijloace media; este acea informație plasată în presă de o sursă exterioară, cu scopul atragerii publicului și pe care presa o preia pentru că are o valoare de informare. Organizațiile care apelează la publicitate nu au nici o obligație financiară față de instituțiile media de presă, dar nu mai au nici control asupra ei.

Reclama ( advertising ) – se referă la mesajul pentru a cărei difuzare, organizația plătește instituțiile de presă, cumpărând spațiu sau timpi de antenă. Tocmai pentru că platește, organizația are controlul asupra mesajului, atât ca formă de difuzare cât și asupra conținutului; organizația se identifică cu mesajul respectiv, sperând să informeze sau să convingă un anume public.

Consultanță – oferă sfaturi managerului organizațional față de tacticile și politicile care trebuie abordate în relațiile stabilite ( comunicaționale ) cu exteriorul.

Cercetare – studiază și analizează cauzele atitudinilor și comportamentelor publicului, pentru a concepe, implementa și măsura activități menite să le influențeze, respectiv să le schimbe.

Angajarea și relațiile dintre angajați – răspunde nevoii de informare internă, motivare a angajațiilor și membrilor organizației, precum și a celor care au ieșit la pensie din cadrul organizației și a familiilor acestora.

Relația cu comunitatea – participarea activă, planificată și continuă în cadrul comunității locale, pentru menținerea și sporirea calității mediului înconjurător. Fraza "double bottom line" a apărut pentru a explica relația dintre o organizație și responsabilitatea ei socială. Este acceptat și bine înțeles faptul că responsabilitatea socială are într-adevar un efect asupra succesului economic pentru fiecare tip de organizație. Rolul conducător în "contabilitatea socială" este de obicei jucat de staff-ul relațiilor publice.

Afacerile publice – au apărut ca o variantă a relațiilor publice pentru instituțiile de stat care, în SUA, nu au voie să utilizeze fonduri speciale în scopuri promoționale.

Lobby-ul – își are radăcinile în dreptul cetățenilor și al organizațiilor de a depune plângeri împotriva unor decizii ale guvernului; presupune cunoașterea procesului legislativ, în vederea formării și menținerii de relații cu guvernul, în scopul influențării inițiativelor acestuia; stă în apanajul avocaților, juriștilor.

Probleme de management – se ocupă de identificarea și formularea clară a problemelor care apar în rândul publicului/clientelei, și de care organizația este sau ar trebui să fie preocupată; ajută organizația să se ridice la nivelul așteptărilor clientelei și să se implice în politica publică.

Relațiile financiare – duc la crearea și menținerea încrederii investitorilor și consolidarea unor relații pozitive cu comunitatea financiară.

Relații industriale – asigură stabilirea legăturilor cu alte firme/organizații din aceeași ramură industrială și cu asociațiile comerciale.

Dezvoltarea prin strângere de fonduri – demonstrarea nevoii de fonduri și încurajarea membrilor, prietenilor și suporterilor unei organizații și a altor voluntari să contribuie la sprijinirea acestuia. Organizațiile de caritate, cele medicale, din sfera protecției sociale, a mediului, cele din învățământ sau artă, adică organizații non-profit, își leagă existența și supraviețuirea de strângerea de fonduri și de atragerea de noi membri.

Relațiile cu minoritățile – ajută la relaționarea cu indivizii și grupurile minoritare.

Evenimente inedite, promoțiunea – stimularea și stârnirea interesului pentru un produs, persoană sau organizație prin intermediul realizării/organizării unor evenimente mondene. Promoțiunea se referă la un program de comunicare complexă, care ajută organizația să își plaseze eficient ideile, produsele sau serviciile. În acest scop, o organizație poate folosi tehnici împrumutate din toate domeniile comunicării publice: reclamă, evenimente organizate, comunicate, spectacole, distribuții gratuite ( publicitate ).

Marketingul – activități gândite și combinate în așa fel încât să ajute la vinderea produselor, serviciilor sau a ideilor. Este acea funcție a conducerii care identifică nevoile publicului, dorințele lui și oferă produse și servicii pentru a satisface aceste cereri; generează tranzacții care pun în mișcare valori. Marketingul constă în programe de cercetare a pieței, de design al produsului, de ambalare, de stabilire a prețului, de promovare și de distribuție.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ

WEBSITE-UL COMPANIEI DANONE – INSTRUMENT DE PR ONLINE

3.1. Prezentarea companiei DANONE PRODUCȚIE ȘI DISTRIBUȚIE PRODUSE ALIMENTARE S.R.L

Date de identificare

Denumirea fimei: S.C. DANONE PRODUCȚIE ȘI DISTRIBUȚIE PRODUSE ALIMENTARE S.R.L.

Statutul juridic: societate comercială cu răspundere limitată, companie privată, funcționează ca persoană juridică din anul 1996

Actul de înființare: dosar civil nr. 1436 din 1996, sentința civilă 1367 / 13.11.1996

Numărul de înregistrare în Registrul potențialilor contractori: 190

Director General: Jacques Ponty

Adresa: Str. Nicolae Cânea, Nr. 96, Sector 2, București, 023076

Domeniul de specialitate

Conform clasificării UNESCO: 3309

Conform clasificării CAEN: 1051, 7211, 7219, 7320

Gama de produse

Danone România are astăzi în portofoliu peste 60 de referințe de produse. Cea mai mare pondere o reprezintă iaurturile: simple, cu fructe, tradiționale sau probiotice. Alături de acestea, smântâna, laptele proaspăt, brânzica de vaci cu fructe, diferitele deserturi asigură varietatea ofertei și adaptarea la nevoile și gusturile consumatorilor români. Danone fabrică circa 95% din produsele comercializate în România în fabrica sa din București. Celelalte produse sunt importate din Franța, Germania, Spania, Polonia, Ungaria, Bulgaria. În același timp, exportă produse în Bulgaria, Republica Moldova, țările din zona Adriaticii. Danone România este un partener activ în programe de cercetare privind nutriția unor categorii speciale de populație, cum sunt copiii sau vârstnicii. Compania a acumulat experiență în dezvoltarea de produse noi, adaptate unor cerințe speciale, prin includerea unor substanțe cu rol funcțional (probiotice, fibre, vitamine, minerale, antioxidanți), ca și în efectuarea de studii privind efectele consumului unor alimente cu rol nutrițional specific, în colaborare cu echipe medicale specializate. Danone își propune să aducă, în fiecare zi, cât mai multor oameni din întreaga lume, sănătate, prin alimente echilibrate nutrițional și gustoase.

Structura organizatorică și date privind personalul firmei

Danone deține o fabrică la București cu o capacitate de procesare de 5.000 de litri de lapte pe oră, unde lucrează 1100 de angajați.

Graficul de mai jos redă faptul că numărul de salariați a crescut în fiecare an, având o evoluție ascendentă. Anul 2012 a fost anul în care societatea a recrutat un număr important de salariați, fapt care demonstrează că societatea a evoluat, iar tinerii sunt din ce în ce mai interesați să ocupe un post în cadrul acesteia.

Fig. nr. 1: Fluctuația numărului de salariați 2010 – 2012

Tabel nr. 1: Nivel de vârstă a salariaților pe sexe

Se remarcă o pondere mai ridicată a numărului de femei comparativ cu numărul de bărbați.

Remunerarea și motivarea personalului

Danone România încurajează inițiativa personală, oferind oportunități deosebite de învățare și creștere, într-un mediu ce recompensează performanța individuală. Angajații au șanse egale de promovare, performanța și potențialul de creștere al fiecăruia fiind criteriile unice de selecție în cadrul companiilor din grupul Danone. Grupul Danone dezvoltă un sistem de creștere a nivelului de pregătire profesională și etică a angajaților săi, pentru a putea desfășura pe termen lung o activitate benefică pentru angajații, acționarii și clienții săi, pe care îi respectă și cărora dorește să le satisfacă așteptările. Succesul grupului Danone este construit în fiecare zi de către oamenii care lucrează aici. Angajații sunt incurajati să iși dezvolte abilitățile și sunt recompensati pentru performanța obținută. Pentru a-i ajuta să înțeleagă mai bine valorile grupului, Danone a conceput pentru angajații săi un "Cod de Conduită" care îi ajută pe noii membri ai echipei să afle ce tip de comportamente se așteaptă de la ei când reprezintă Danone. Sunt pregătiți să se "reinventeze" permanent, fiind conștienți că învățarea continuă este esențială pentru a fi eficienți într-o lume în continuă schimbare. Există programe de instruire orientate către toate categoriile de angajați și pentru toate domeniile de activitate, astfel încât fiecare să poată beneficia de o pregătire profesională adecvată. Fie că e vorba de cursuri susținute de parteneri externi sau de cursuri predate de către cei mai buni profesioniști din organizație, fiecare angajat beneficiază de minimum 40 de ore de instruire anual.

Productivitatea muncii

Productivitatea muncii face parte din categoria indicatorilor utilizării intensive a potențialului uman și exprimă eficiența cu care este utilizat personalul angajat de către întreprindere. Pentru a determina eficiența motivării angajaților în scopul creșterii productivității este folosit indicele de corelație a salariului cu productivitatea muncii, a cărui valoare este dată de raportul dintre indicele creșterii salariale reale și indicele productivității muncii.

Evoluția productivității muncii în perioada 2010-2012

Condițiile de muncă

Pentru buna organizare și desfășurare a procesului muncii, angajații sunt instruiți și protejați. În acest sens există un serviciu de protecția muncii care asigură condițiile necesare îndeplinirii atribuțiilor și obligațiilor de muncă:

secțiile de producție sunt prevăzute cu vestiare și grupuri sanitare;

există un cabinet medical dotat cu mijloace de acordare a primului ajutor în caz de accidente;

în zonele cu probabilitate mare de apariție a concentrațiilor cu praf de este interzis accesul cu surse deschise de foc;

dotarea secțiilor de producție cu instalații de evacuare a prafului și a bioxidului de carbon rezultat în urma fermentației;

exploatarea și supravegherea utilajelor este executată de personal specializat.

Adunarea Generală a Acționarilor este organul de conducere care decide asupra activității societății și adoptă politica economică și comercială. Societatea este administrată de Consiliul de Administrație, compus din 7 persoane alese de Adunarea Generală a Acționarilor pe o perioadă de patru ani. Consiliul de Administrație este condus de un președinte, care are și calitatea de director general.Gestiunea societății este verificată Comisia de Cenzori, formată din trei membri aleși de Adunarea Generală a Acționarilor. Directorul general al societății este ajutat de directorul executiv tehnic și de directorul executiv economic. Directorul tehnic este conducătorul direcției producție.

Directorul economic (șeful direcției economice) are în subordine următoarele compartimente: biroul financiar-contabilitate-prețuri; oficiul de calcul; biroul aprovizionare.

Compartimentul activității de producție este subordonat directorului general și îndrumă, conduce și răspunde de activitatea de producție, având următoarele atribuții:

asigură desfășurarea activității compartimentelor funcționale din subordinea sa în scopul realizării programelor de producție si a reparării dotării;

ia măsuri pentru elaborarea si respectarea indicatorilor tehnici si tehnologici cu privire la programarea, pregătirea și urmărirea producției;

asigură respectarea normelor de tehnică a securității și protecția muncii, ia măsuri împotriva celor care nu le respectă;

răspunde de activitatea de organizare a producției și muncii în scopul creșterii productivității muncii, reducerii costurilor, creșterii rentabilității și beneficiului societății.

Compartimentul comercial are atribuțiile:

asigură fundamentarea propunerilor pentru organigrama unității, schemei de personal, a atribuțiilor fiecărui sector de activitate, a veniturilor și cheltuielilor pentru activitatea de bază și a altor activități, a tarifelor pentru prestații etc.;

asigura contractele pentru prestații, întocmește facturi pentru activitatea de bază, asigură analizele economice pe secții privind realizarea veniturilor și cheltuielilor și îndeplinirea sarcinilor de către conducere;

elaborează planul de prestații, venituri și cheltuieli al unității pe structuri și activități (de bază și alte activități).

Furnizori de servicii: apa și salubrizare, energie electrică, gaze naturale, ambalaje, telefonie. Apa și salubrizarea sunt asigurate de S.C. ApaNova București S.A., o societate comercială pe acțiuni a cărui obiect principal de activitate îl constituie gestiunea resurselor de apă, tratarea și distribuirea apei către populație. Serviciile de telefonie sunt asigurate de Romtelecom, o companie în mișcare pe piața comunicațiilor din România. În ultimii ani Romtelecom a evoluat inteligent, cu multe eforturi, de la un fost monopol de stat la o companie privată, conectată la tehnologia sofisticată a acestui mileniu. Romtelecom oferă astăzi servicii de încredere, inovatoare și ușor de folosit, de la tradiționala telefonie fixă, la Internet de cea mai bună calitate, televiziune digitală, IPTV, dar și cel mai sigur spațiu de găzduire de date din România, servicii combinate de date și voce și un program permanent controlat și îmbunătățit de Customer Care. Energia electrică este asigurată de firma Enel, cel mai important investitor privat în sectorul energiei electrice din România, prin preluarea participațiilor majoritare la trei companii de distribuție și furnizare a electricității din regiunile Banat, Dobrogea și Muntenia Sud. Gazele naturale sunt asigurate de firma GDF SUEZ Energy România – filială a Grupului GDF SUEZ, unul dintre primii actori energetici la nivel mondial, prezent pe întreg lanțul energetic, fiind recunoscut pentru calitatea serviciilor oferite clienților săi și pentru durabilitatea relațiilor stabilite cu partenerii de interes (autorități locale, furnizori, lideri de opinie, mass-media etc).

Ambalajele folosite de firma DANONE sunt produse de firma Tetra Pak. Cu sediul în Lausanne, Elveția, Tetra Pak are peste 20000 de angajați în peste 150 de țări, una din cele trei companii independente ce fac parte din grupul industrial privat, Tetra Laval Group. Tetra Pak oferă un portofoliu complet de soluții pentru procesarea și ambalarea laptelui, furnizează orice este necesar în domeniu, de la o simplă supapă până la fabrici complete, la cheie. De asemenea, ține cont de prioritățile diferite alte clienților săi, creând scenarii diferite de producție.

Fermele partenere. Danone desfășoară un program de sprijin pentru dezvoltarea fermelor cu care lucrează. Acesta a fost început în anul 2005. Până acum, 79 de fermieri au beneficiat de investiții în săli și echipamente de muls, tancuri de răcire și stocaj al laptelui și de juninci cu potențial genetic ridicat. Principalul rezultat al programului este creșterea cantității și a calității laptelui produs, aspect reflectat și în calitatea produselor. Pentru Danone, parteneriatul cu fermierii este unul strategic și de aceea o relație onestă și transparentă cu aceștia reprezintă cheia unei afaceri de succes pentru ambele părți.

Clienții alcătuiesc cercul agenților economici (firme și instituții) și al persoanelor individuale cărora le sunt adresate produsele (serviciile) întreprinderii – constituie cea mai importantă componentă a micromediului. Componenții clientelei unei firme grupați după natura lor în grupuri omogene pot forma: piețele de consum (formate din consumatorii privați), piețele industriale (formate din utilizatori), piețele de distribuție (formate din intermediarii care cumpără pentru a revinde), piețele guvernamentale (formate din cumpărători – organisme publice) și piețele internaționale (formate din cumpărători externi). Sarcina compartimentului de marketing dintr-o firmă este de a maximiza cererea pentru produsele (serviciile) pe care le oferă clienților, să știe să mențină clienții existenți și să atragă noi clienți din rândul nonconsumatorilor relativi și al concurenței.

Activitatea de marketing la Danone este în continuă dezvoltare. Danone România construiește anual strategii de marketing pentru atragerea unui număr cât mai mare de consumatori prin intermediul spoturilor audio și TV, reclamelor în mijloacele de transport în comun, panouri publicitare.

Concurenți

Aceștia sunt întreprinderi similare care urmăresc să satisfacă aceleași nevoi ale clienților, fiind percepute de consumatori ca alternative pentru satisfacerea nevoilor lor. Concurenții unei firme pot aparține, fiecare, uneia din cele patru categorii:

concurenții direcți cuprind firmele care oferă același tip de produse sau servicii pentru a satisface aceleași nevoi. Concurenții direcți fac eforturi financiare deosebite cu reclama, în încercarea de a arăta superioritatea produsului lor în raport cu al rivalilor. Foarte des, în aceasta luptă se utilizează și prețul în încercarea de a atrage o parte din cumpărătorii rivalilor. Fiind foarte costisitoare, concurența directă nu ajută la supraviețuire decât firmele foarte puternice, cu suficiente mijloace financiare;

concurenții indirecți sunt firmele care oferă un produs similar consumatorilor dar cu caracteristici diferite, satisfăcând alte nevoi sau preferințe;

înlocuitorii sunt concurenții care vin cu produse foarte diferite ca formă și conținut, dar care satisfac aceeași nevoie a consumatorilor;

nou-veniții sunt firmele care deja vând unui anumit grup de consumatori și se decid să-și extindă gama de produse pe care le oferă sau firmele producătoare care achiziționează și o rețea de distribuție.

În România cei mai importanți concurenți sunt: Friesland România, Hochland, Albalact, LaDorna. Preferințele consumatorilor pentru lactatele ambalate au înregistrat o creștere importantă, datorită percepției ca astfel de produse sunt mai sofisticate decât laptele și brânzeturile tradiționale pe care le cumpărau din piețele publice. Piața produselor lactate este puternic fragmentată, aici existând mai mult de 600 de producători. Datorită normelor igienico-sanitare impuse de UE, după 2007 numărul acestora s-a redus treptat. Principalii jucatori pe piața produselor lactate sunt Friesland Foods (inclusiv Napolact), Danone, LaDorna, Hochland, Albalact, Prodlacta și Covalact. Piața iaurturilor este dominată de Danone, care deține circa 56% din valoarea pieței. Recent, Danone a intrat și pe piața laptelui. Deși o împărțire a pieței în funcție de vânzari este greu de realizat, întrucât fiecare dintre firmele Friesland, Danone, La Dorna și Hochland este lider pe un alt produs, un clasament în funcție de cifra de afaceri arată că piața este împărțită între ele.

Cota de piață

Producatorul de lactate Danone deține în România peste 50% din piața iaurturilor pe fiecare sortiment, iar în ultimii cinci ani a investit în total aproximativ 40 – 50 milioane euro în țară. Compania a realizat anul trecut o cifră de afaceri de 80-85 de milioane euro și estimează pentru acest an o creștere de 20-23%. Danone este una dintre cele mai mari companii pe plan mondial pe piața produselor lactate, a apei minerale îmbuteliate și a biscuiților, cu o cifră de afaceri anuală de peste 13 miliarde de euro. Grupul francez este prezent pe piața românească din 1996. Danone deține o cotă de piață de 50% în domeniul produselor lactate proaspete, oferta incluzând mai multe sortimente de iaurt și smântână, potrivit reprezentanților companiei. Grupul mai este prezent în România și pe segmentul de biscuiți, după lansarea unei game produse de compania franceză în Europa Centrală.

Evaluarea performanțelor financiare ale firmei – Patrimoniu, Rentabilitate, Risc

Diagnosticul economico-financiar este cel care completează imaginea contabilă a întreprinderii cu elemente ale realității financiare ale acesteia. El are în vedere nu numai ciclurile de gestiune trecute, cum o fac alte diagnostice, ci și indicatori luați în considerare la realizarea valorii întreprinderii a previziunilor de randament și de cash-flow-ul viitor. Astfel diagnosticul economico-financiar, având ca punct de plecare documentele publice (bilanț și cont de profit și pierdere), este un diagnostic extern. Acest tip de diagnostic este deseori realizat ca și o primă estimare a valorii întreprinderii. Diagnosticul economico-financiar se împarte în două mari componente: diagnosticul financiar patrimonial si diagnosticul rentabilității.

Analiza patrimonială și a cheltuielilor

Patrimoniul, ca indicator economico-financiar, reflectă valoarea economică a firmei, capacitatea acesteia de a face față necesităților financiare la un moment dat. Analiza patrimoniului societății comerciale necesită atât analiza structurii acesteia, cât și analiza funcțională a situației financiar-patrimoniale. Analiza structurii patrimoniale are ca obiect dinamica acestuia, precum și a raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale și a schimbărilor intervenite în situația mijloacelor și surselor, determinate de activitatea desfășurată în cursul exercițiului în cadrul firmei.

În acest scop s-au utilizat date din Bilanțul contabil și Contul de profit și pierdere pe anii 2010, 2011, 2012. Analiza situației financiare a firmei pe baza raportărilor de sinteză contabilă are ca scop general cunoașterea aprofundată a modului în care sunt utilizate capitalurile proprii, structura patrimoniului pe elemente ce îl compun într-o viziune critică de proporționalizare corelată cu nevoile curente și strategice ale acestora.

Situația principalelor elemente patrimoniale în perioada 2010-2012 exprimată în prețuri curente (ron), se prezintă în tabelul următor:

Tabel nr. 1: Principalele elemente patrimoniale

Activele imobilizate au reprezentat circa 22,65% din total active în anul 2010, față de 7,25% din total active în anul 2012. Această reducere a ponderii activelor imobilizate se explică atât prin modul cum au fost înregistrate acestea în contabilitate, dar și creșterii activelor circulante datorită intensificării activității de producție. Activele imobilizate au înregistrat o scădere continuă în cei trei ani, la nivelul anului 2011 au scăzut cu 22,95%, iar în anul 2012 cu 29,79%.

Activele circulante au înregistrat o creștere continuă pe parcursul celor trei ani supuși evaluării, după cum urmează:

la nivelul anului 2011 s-a înregistrat o creștere a acestora de 56.63% față de anul 2010 pusă pe seama creșterii stocurilor de 58,21% într-o măsură mai mică decât creșterea creanțelor de 63,26%, care au o influență negativă asupra situației economice a societății, întrucât acestea rămân la valoarea contabilă de înregistrare, și mai mare decât creșterea disponibilităților financiare care este de 54,45% acesta reprezentând o mărire a vitezei de rotație a activelor circulante, situație care duce la o amplificare a capacității de plată și la posibilitatea onorării la timp a obligațiilor societății;

la nivelul anului 2012 se observă o creștere a activelor circulante de 29,45% față de anul 2011 pusă pe seama creșterii stocurilor cu 10,76%, dar este vorba de o creștere a stocurilor de materii prime, în special, fapt care poate fi favorabil pentru firmă, creșterii creanțelor cu 11,12%, care este o situație defavorabilă pentru firmă, și o creștere a disponibilităților acesteia, într-o măsură destul de mare, de aproximativ 38,92% față de anul anterior ceea ce reprezintă o situație favorabilă pentru firmă, aceasta ducând la o mărire a vitezei de rotație a activelor circulante și implicit la o creștere a capacității de plată a firmei, o scădere a termenelor de plată. Structura grafică a acestei analize arată astfel:

Activele circulante au crescut, ca pondere în total active, de la 77.4% în anul 2010 la 92.8% în anul 2012, ceea ce indică o creștere a activității economice. Finanțarea activelor se realizează în prezent în proporție de 66.8% din capital propriu și 33.2% din surse atrase (datorii furnizori, credite bancare, alte datorii). Creșterea stocurilor și creanțelor (cu 6.629 ron) sunt în mod preponderent acoperite financiar pe seama creșterii datoriilor către furnizori și a altor datorii (8.773 ron). Capitalurile proprii s-au majorat pe parcursul acestor ani cu 103,95%, ceea ce reprezintă un plus de 19.567 ron. Proporția capitalurilor proprii în total pasiv a crescut de la 55,4% – cât reprezenta în anul 2010 – la 66,8% în anul 2012, datorită scăderii ponderii împrumuturilor bancare cu 15,8 puncte procentuale.

Datoriile au înregistrat o creștere importantă în ultimii trei ani, cuantificată la un nivel relativ de 25,9% cu un corespondent valoric de 3.926 ron.

Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor societății Danone România are la bază datele din contul de profit și pierdere, precum și din contul de venituri și cheltuieli. Rezultatele analizei sunt prezentate în tabelele următoare:

Tabel nr. 2: Dinamica cheltuielilor

Pe ansamblul firmei se constată o majorare a cheltuielilor totale cu 67,89 procente în anul 2011 față de anul 2010, situația fiind justificată din punct de vedere economic de creșterea cifrei de afaceri, și cu 6,69 procente în anul 2012 față de anul 2011, datorită scăderii cifrei de afaceri.

Tabel nr. 3: Structura cheltuielilor

Analiza structurală a cheltuielilor relevă următoarele:

cheltuielile de exploatare au scăzut ca pondere în totalul cheltuielilor de la 96,53% în anul 2010 la 95,83% în anul 2011, înregistrând apoi o creștere sensibilă în anul 2012 (97,15%), În această categorie ponderea cea mai mare o au cheltuielile cu materiile prime și materialele: 54,21%; 58,71% și 59,84%.

cheltuielile financiare au o evoluție fluctuantă, înregistrând o creștere în totalul cheltuielilor, de la 3,42% în anul 2010 la 4,15% în anul 2011, datorită neachitării la timp a furnizorilor și suplimentarea creditelor, și o scădere în anul 2012 la 2,81 procente.

cheltuielile excepționale au scăzut în anul 2011 și au crescut în anul 20012 în funcție de penalitățile și amenzile plătite de societate.

Analiza lichidității si solvabilității

Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiară a firmei, măsoară capacitatea de plată, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

Lichiditatea, la mod general, poate fi definită ca fiind proprietatea elementelor patrimoniale de a fi transformate în bani. Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a face față obligațiilor sale la termenele scadente.

Tabel nr. 4: Ratele lichidității si solvabilității

Rata lichidității generale reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

Lichiditatea generală are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare de variabile care o influențează: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotația activelor circulante. Evoluția descrescătoare a lichidității poate ilustra o activitate în declin, creditorii urmând a fi circumspecți în acordarea creditelor. O valoare supraunitară dovedește că, cel puțin pe termen scurt, firma are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile (grad de siguranță pentru bancă, în acordarea de noi credite). O valoare subunitară constituie un semnal de alarmă, indicând posibilitatea apariției unei insuficiențe de trezorerie. Evoluția ratei de lichiditate generale se dovedește fluctuantă la nivelul firmei, aceasta având valori de 3,21 la nivelul anului 2010, de 2,92 în anul 2011 și de 3,26 în anul 2012, dar întotdeauna având valoarea supraunitară, ceea ce reprezintă un atu pentru firmă, acesta prezentând un grad de siguranță ridicat.

Rata lichidității curente (intermediare), exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Evoluția ratei lichidității curente la societatea supusă evaluării în perioada 2010 – 2012 este următoarea: la nivelul anului 2010 – 2,75, 2011 – 2,49, 2012 – 2,86, aceste valori menționate indicând o evoluție deosebit favorabilă pentru întreprindere.

Rata lichidității imediate caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de disponibilitățile existente. Ea asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității imediate mai mare de 0,3.

Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale și bănești, un efect și o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, satisfăcător atunci când firma dispune de lichidități și alte valori transformabile imediat în monedă corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente. Deși teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, cum ar fi: folosirea ineficientă a resurselor disponibile. De asemenea, o rată ridicată nu poate fi o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi comparabilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă firma minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor imediate. Menținerea capacității de plată este rezultatul activității complexe desfășurate de firmă în sectoarele de aprovizionare, producție, comercializare și impune luarea unor măsuri tehnice, economice și financiare, care să asigure un circuit normal al capitalurilor.

Rata solvabilității patrimoniale arată cât reprezintă creditele totale în capitalul propriu dacă este scăzută din 1. Teoria economică apreciază ca fiind corespunzătoare o valoare minimă a ratei solvabilității patrimoniale de 0.3 – 0.5, iar peste 0.5 situația poate fi considerată normală. Evoluția ratei solvabilității patrimoniale la nivelul societății supuse evaluării în ultimele trei exerciții financiare este următoarea: 2010 – 0,55; 2011 – 0,59; 2012 – 0,67 se observă că aceasta se încadrează în limite normale.

Rata solvabilității generale reflectă gradul în care firma face față datorilor sale, adică modul în care activele sale imobilizate și circulante. Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este mai mare de 1, cu atât situația financiară de ansamblu a firmei este mai bună. Valoarea raportului mai mare de decât 1.5 dovedește că firma are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate, față de terți. Firma poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichidități, nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar dacă firma se bazează pe o solvabilitate generală. Evoluția ratei solvabilității generale la societatea evaluată, în perioada 2007-2009, este următoarea: 2010 – 2,24; 2011 – 2,48; 2012 – 3,01, se observă că firma are o situație favorabilă cu valori mult peste cele normale.

Analiza rentabilității

Analiza rentabilității poate fi realizată cu ajutorul a doi indicatori: profitul (ca indicator de volum) și rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității). O importanță deosebită prezintă ratele rentabilității, întrucât exprimă gradul în care capitalul sau folosirea resurselor aduc profit.

Rentabilitatea reprezintă una din laturile esențiale ale eficienței economice și apare atunci când rezultatele financiare finale ale activității depuse de un agent economic sunt pozitive, adică se manifestă sub forma profitului întrucât veniturile obținute depășesc cheltuielile efectuate. Rentabilitatea se exprimă ca raport între rezultatele obținute și mijloacele consumate. Prin urmare, ea reflectă eficiența utilizării activelor (mijloacelor consumate) și pasivelor patrimoniale (capitalurilor).

Rentabilitatea = Rezultate / Mijloace consumate

sau

Rentabilitatea = Rezultate / Capitaluri

Indicatorii de rentabilitate au fost calculați conform formulelor:

Rata rentabilității costurilor: (profit brut / costuri de producție) 100

Această rată caracterizează eficiența costurilor. În activitatea practică, prezintă importanță în stabilirea prețurilor de vânzare ale produselor sau a tarifelor pentru prestări de servicii. Permite poziționarea produselor sub aspectul rentabilității fața de media pe întreprindere. Factorii de influență sunt: structura cifrei de afaceri, costul produselor și prețul de vânzare.

Rata rentabilității veniturilor: (profit brut / cifra de afaceri) 100

Acest indicator caracterizează eficiența întregii activități a firmei în cursul exercițiului. Această rată poate fi scrisă și în funcție de structura veniturilor (de exploatare, financiare, excepționale).

Rata rentabilității fondurilor avansate: (profit brut / active totale) 100

Rata rentabilității financiare: (profit net / capital propriu) 100

Tabel nr. 5: Ratele rentabilității

Analizând calculele se observă o diminuare semnificativă a tuturor ratelor rentabilității pe perioada analizată. În toți cei trei ani, situația poate fi considerată pozitivă din punct de vedere economic în ceea ce privește rentabilitatea firmei, în sensul că Danone a înregistrat profit în toți anii intervalului investigat. Și prin intermediul acestor indicatori, întreprinderea își demonstrează potențialul de viabilitate economică, obținând profit, deși a înregistrat o dinamică descendentă, mai ales în intervalul 2010 – 2012.

ANALIZA SWOT

Puncte tari

Evoluția crescătoare a cifrei de afaceri și a producției exercițiului pe cei trei ani supuși procesului de evaluare;

Evoluția ascendentă a profitului firmei pentru ce trei ani supuși evaluării, chiar dacă la nivelul ultimului exercițiu financiar s-a înregistrat o creștere a acestui indicator mult mai mică decât în anul anterior;

Raportul dintre creanțe și obligații este favorabil, cu condiția încasării în viitorul apropiat a tuturor creanțelor mai repede decât se face plata datoriilor;

Existența unui fond de rulment pozitiv și a unei capacități de autofinanțare ridicate;

Analiza riscului de faliment denotă capacitatea firmei de a face față concurenței de pe piață fără a fi afectată de evoluții interne care pot afecta capacitatea acesteia de a evolua;

Desfășurarea în curs a unui volum relativ mare de investiții în mijloace fixe;

Datoriile societății sunt numai pe termen scurt și nu implică cheltuieli foarte mari cu dobânzile.

Puncte slabe

Existența unui volum al stocurilor în creștere de la un an la altul;

Existența unor creanțe foarte vechi posibil de a fi prescrise;

Durata de recuperare a creanțelor este mai mare decât cea de plătit a datoriilor fapt care implică cheltuieli cu dobânzile, dacă se mai are în vedere că această durată și crește poate fi considerat un efect nefavorabil care atrage după el și altele;

Rata lichidității imediate mai mică decât valoarea normală;

Oportunități

Elaborarea de strategii și politici realiste, centrate pe studii de piață;

Întărirea controlului modului gestionării resurselor materiale;

Organizarea unor cursuri de pregătire în domeniul managementului;

Oferta magazinelor, vitrine frigorifice cu marca firmei în vederea depozitării produselor DANONE;

Consumatorul poate apela la numărul consumatorului gratuit;

Puterea contractuală cu clienții și cu furnizorii;

Mărirea laboratoarelor de producție;

Accesul la forța calificată în zonele noi de desfacere.

Amenințări

Creșterea numărului de concurenți pe piața internă și internațională;

Scăderea puterii de cumpărare a clienților existenți;

Falimentul magazinelor mici, de cartier;

Fluctuațiile monedei naționale față de moneda EURO sau DOLAR;

Prețurile concurențiale din partea concurenței;

Legislația restrictivă;

Efectele economice negative ale crizei economice internaționale.

3.2. Construcția site-ului Danone

Website-ul este o colecție de pagini web, de servicii de rețea, în principal de documente html (Hypertext Markup Language) care alcătuiesc un grup consistent oferit în majoritatea cazurilor de un singur server. Pentru o comunicare și informare eficienta se recomandă acordarea unei atenții deosebite atât părții de design – partea grafică – cât și celei de software. Un website trebuie să se încarce repede, să ofere un acces ușor la informație (care trebuie să fie actualizata în mod constant). El trebuie să conțină, de asemenea, elemente de atracție pentru fiecare tip de public (vizitatori ocazionali, vizitatori permanenți, clienți ai organizației etc.).

Procesul de realizare al unui website este unul complex, de lungă durată care trebuie să respecte anumite reguli pentru a putea obține în final un produs internet profesionist, complex și actual.

Fig. nr. 3.1.: Ciclul de viață al dezvoltării site-urilor Web

Un website corporate oferă posibilitatea promovării valorilor companiei, prezentarea în detaliu a sa, a produselor sau serviciilor oferite, publicarea știrilor de îndată ce acestea sunt disponibile precum și pe aceea a menținerii unei legături permanente cu publicul companiei.

ETAPA 1: PROIECTAREA SITE-ULUI

Aceasta etapă presupune identificarea obiectivelor afacerii, funcționalitatea sistemului și a cerințelor privind informația pe care sistemul trebuie să o prezinte pentru a atinge obiectivele afacerii. Identificarea și înțelegerea nevoilor vizitatorilor site-ului dorit a fi proiectat au în vedere stabilirea scopului acestuia. Înainte de a începe activitatea propriu-zisă de proiectare trebuie să ținem cont de faptul că există motive organizaționale fundamentale pentru a împărți o cantitate mare de informații – indiferent dacă acestea sunt prezentate pe pagini tipărite sau pe un site Web.

Tabelul nr. 3.1.: Analiza sistemelor: obiectivele afacerii, funcționalitatea sistemului, cerințele privind informația care trebuie publicată pe un site

Scopul majorității schemelor organizaționale este cel de a menține minim numărul variabilelor locale pe care cititorul trebuie să le păstreze cu ușurință în memoria de scurtă durată. Astfel se folosesc diverse combinații de design grafic și șabloane ale aranjamentului (layout-ului) informației. Pe un site, vizitatorii trebuie să aibă acces la părți discrete de informație, disponibile în cantități ușor de reținut. Modul în care oamenii caută și folosesc informațiile sugerează de asemenea faptul că unitățile de informație mici, distincte, se dovedesc mai funcționale și mai facil de parcurs decât cele nediferențiate, de dimensiuni apreciabile. Organizarea spațială a elementelor grafice și textuale care intră în componența unei pagini Web poate atrage atenția utilizatorului, punând în evidență informațiile. Mai mult, acest lucru conduce la interacțiuni mai eficiente și mai plăcute între vizitatori și site-ul Web în cauză.

ETAPA 2: DETERMINAREA CERINȚELOR NECESARE PENTRU DEZVOLTAREA SITE-ULUI (PLATFOME HARDWARE ȘI SOFTWARE)

Una dintre regulile în conceperea unei interfețe utilizator pentru un produs software este următoarea: o interfață utilizator este bine scrisă atunci când programul se comportă exact așa cum se așteaptă utilizatorii săi. Această regulă trebuie avută în vedere și la conceperea site-urilor Web.

Cerințele se referă atât la hardware-ul și software-ul necesar pentru implementarea sistemului de comerț electronic, cât și la infrastructura de comunicații:

cerințe hard: caracteristicile mașinilor folosite ca server (memorie, spațiu pe hard-disk, viteză procesor, etc.;

cerințe soft: sistem de operare, server de Web, firewall, pachete de programe opționale (programe de calcul al taxelor, etc.), pachete software pentru asigurarea securității site-ului Web (SSL, TLS, PKI) și a tranzacțiilor (SET);

comunicații: se referă la lărgimea benzii de comunicație, topologii de rețea, etc.

Proiectarea poate fi împărțită în două părți:

proiectarea logică, care include:

diagrama fluxului datelor, care descrie fluxul informației în site, funcțiile de procesare care trebuiesc îndeplinite și bazele de date care vor fi utilizate;

descrierea elementelor de securitate și a sistemelor de back-up în caz de urgență, precum și a măsurilor care vor fi luate.

proiectarea fizică, traduce proiectarea logică în componente fizice.

În urma completării acestei etape, se va determina mai mult de 80% din costul pe care îl implică realizarea unui site.

ETAPA 3: IMPLEMENTAREA SISTEMULUI

Există mai multe soluții în ceea ce privește implementarea site-ului:

soluții externe (outsourcing) există un furnizor extern care realizează site-uri;

soluții interne (dezvoltarea sistemului în interiorul companie) necesită personal specializat, putând fi destul de riscant, dar existând în același timp și posibilitatea de a fi avantajos.

Fig. nr. 3.2.: Unelte software pentru implementarea unui site Web

Alegerea și înregistrarea domeniului web

Crearea unui site pentru business solicită un domeniu reprezentativ. Numele de domeniu ales te poate ajuta încă din start în mai multe moduri. În primul rând el reprezintă primul contact pe care vizitatorii îl au cu site-ul, el oferindu-le acestora o idee generală despre ce să se aștepte de la acel site. Totodată, el oferă avantaje și pentru motoarele de căutare, comunicând acestora care este conținutul site-ului într-un mod cât se poate de simplu: încă din URL-ul site-ului. Opțiunile pentru achiziția unui domeniu sunt numeroase, iar terminația poate afecta modul în care va trebui să se efectueze plata pentru acel domeniu. De exemplu, un domeniu cu terminația ”.ro” va costa o sumă fixă, care se plătește o dată și domeniul va fi nelimitat, în timp ce un site cu terminația ”.com” costă o sumă variabilă pe an. Înregistrarea domeniului se face la o firmă specializată, iar procesul în sine durează circa 24 de ore. Domeniul web trebuie să fie precum numele firmei: unic, ușor de reținut, în legătură directă cu activitatea desfășurată. Dacă totuși din considerente legale sau istorice numele firmei este lung sau dificil nu trebuie ca și domeniul web să fie la fel. Este important ca numele de domeniu să fie cât mai scurt și cât mai ușor de reținut. Un alte criteriu important în alegerea numelui de domeniu este dat de indexarea site-ului de către motoarele de căutare. Astfel dacă numele de domeniu conține și numele activității desfășurate, nume care se va regăsi și printre cuvintele cheie ale site-ului precum și în descrieri (și în mod ideal și în numele firmei) crește probabilitatea de a fi listat printre primii la o căutare pe internet după acel cuvânt cheie sau după expresii ce conțin cuvântul cheie. Alegerea numelui de domeniu web este primul pas în optimizarea site-ului pentru motoarele de căutare, este primul pas din ceea ce se ascunde sub numele de SEO. Și un ultim criteriu important este dat de folosirea domeniului în adresele web oficiale. În concluzie numele de domeniu trebuie să fie: scurt și ușor de reținut; să conțină fie numele firmei fie numele activității desfășurate; să fie în română dacă site-ul se adresează pieței interne; ușor de folosit în adresele de email. În cazul nostru domeniul web este: danone.ro.

Alegerea planului de găzduire

Al doilea pas este acela al alegerii planului de găzduire pentru site. În principiu, se închiriază spațiul pe un server unde se vor ține fișierele pentru site și de care se va lega domeniul cumpărat chiar în pasul anterior. Acest server va permite funcționarea site-ului și oferă lumii întregi informațiile dorite. Alegerea planului de găzduire potrivit este foarte importantă, deoarece are un impact direct atât asupra bunei funcționări a site-ului cât și asupra performanțelor pe care acesta le va avea. Serviciile de găzduire gratuite nu sunt eficiente deoarece de cele mai multe ori sunt instabile, au resurse limitate, nu au parte de o echipă de suport dedicată, iar motoarele de căutare nu le apreciază din cauza numărul ridicat de site-uri de proastă calitate ce sunt ținute pe acel server.

Fig. nr. 3.3.: Alegerile care pot fi făcute între construirea și găzduirea site-ului

Managementul bazelor de date

Este foarte importantă alegerea SGBD-ului (Sistemului de Gestiune al Bazelor de Date), cel puțin din următoarele motive:

pe măsură ce afacerea va crește, crește și numărul de produse oferite spre vânzare, și, implicit, dimensiunea site-ului (a bazelor de date care corespund domeniilor din care este alcătuit site-ul); rezultă deci necesitatea ca bazele de date să fie scalabile (să poată fi posibilă creșterea dimensiunii lor);

pentru baze de date de dimensiuni foarte mari este importantă problema vitezei de acces la informațiile stocate în aceste baze de date și a securizării accesului la acestea. Dacă motorul de căutare în cadrul bazelor de date nu este foarte performant, atunci, chiar și pentru cel mai simplu acces la informațiile din bază, timpul de căutare poate deveni prohibitiv.

Fig. nr. 3.4.: Arhitectura unui sistem de baze de date

Designul conținutului

Structura site-ului

Pagina de start (home page)

Indexul (sumarul) site-ului

Scop, tipul conținutului, modalități de parcurgere

Paginile subiectelor principale

Subiecte de interes ale site-ului

Paginile subsidiare trebuie să conțină legături de revenire la pagina de start.

Aspecte tipografice ale conținutului text

Același text (adică aceeași informație) poate fi vizualizat într-o multitudine de forme. O vizualizare diferită va avea drept consecință un impact diferit asupra cititorului. Unul dintre aspectele care trebuie luate în considerație este cel al contrastului vizual dintre blocurile de text și zonele înconjurătoare ale acestora. Ochiul și mintea vizitatorului sunt atrase de contrastul ferm și de formele distincte oferite de o pagină Web.

O pagină ocupată exclusiv de informații text dense nu va fi percepută decât ca o imensă pată cenușie, lipsită de orice urmă de contrast vizual. Uniformitatea excesivă nu va atrage atenția utilizatorilor. La fel, dacă toate propozițiile sunt scrise cu caractere italice ori aldine (îngroșate), vizitatorul nu va mai percepe care informație este cu adevărat importantă pentru el: "Danone își propune să aducă sănătate prin alimente unui număr cât mai mare de oameni."

Informațiile importante vor fi afișate în mod diferit de restul textului.

Site-ul trebuie să ofere posibilități de navigare.

Site-ul trebuie să fie consistent. Mărimea/culoarea butoanelor, textului și legăturilor, localizarea pe pagină a legăturilor navigaționale trebuie să fie similar în întreg site-ul.

Site-ul trebuie să ofere o posibilitate de contact (prin poștă electronic cel puțin) și un index (site map).

Elemente de grafică

Pentru realizarea unui design Web atractiv, conținutul grafic este o condiție sine qua non. De cele mai multe ori când discutăm despre grafică ne referim la monitorul folosit, la rezoluția sistemului și la paleta de culori disponibilă.

Fig. nr. 3.5.: Paleta de culori Danone

Utilizarea ilustrațiilor și fotografiilor

Grafica oferă o paletă foarte largă de utilizări, facilitând transmiterea mesajului informațiilor, accentuarea unui punct de vedere și oferirea unei identități recognoscibile publicațiilor tipărite sau site-urilor Web.

Fig. nr. 3.6.: Transmiterea mesajului

Conținutul multimedia

Multimedia reprezintă o combinație de mai multe medii, precum textul, imaginile statice – fotografii, scheme, diagrame -, animațiile, conținutul audio și video. Mediile statice (text, imagini) se mai numesc și discrete, iar cele dinamice (animații, audio și video) – continue.

Fig. nr. 3.7.: Mediul static (discret)

ETAPA 4: TESTAREA APLICAȚIEI

Testarea software este procesul căutării erorilor în program, indiferent dacă acestea au cauze logice sau fizice. Obiectivul principal al testării software este găsirea erorilor, altfel spus, de a identifica neconcordanța dintre ceea ce este planificat să efectueze aplicația și ceea ce realizează în realitate. Testarea nu presupune identificarea cauzei erorilor și corecția acestora, acestea fiind activități specifice depanării. Testarea este privită ca o componentă majoră a calității software. Un produs software testabil se consideră ca fiind inteligibil (structurat, concis și autodescriptibil) și măsurabil (accesibil și cuantificabil). Testarea software este necesară pentru asigurarea calității, dar este un proces scump și laborios, care consumă de la o treime până la o jumătate din costul unui proiect. Testarea funcțională se realizează pentru a constata dacă site-ul se comportă conform cu specificațiile sale. Detaliile acestui tip de testare depind de natura site-ului Web. În general constă în verificarea legăturilor paginilor, testarea formularelor, verificarea tranzacțiilor pentru comerțul electronic și pentru bazele de date, testarea applet-urilor Java. La testarea conținutului se urmărește corectitudinea și așezarea în pagină a textelor, imaginilor și fișierelor de animație și video din cadrul site-ului.

Fig. nr. 3.8.: Factorii optimizării site-ului Web

Testarea serverului Web are în vedere testarea interacțiunilor dintre acesta și serverul de aplicații, verificarea integrității bazei de date în cadrul serverului de baze de date, verificarea faptului că scripturile ASP, PHP sau JSP se execută corect pe server.

Testarea securității tranzacțiilor efectuate este foarte importantă pentru aplicațiile de comerț electronic având în vedere faptul că sunt vehiculate date confidențiale, la care dacă au acces persoane neautorizate sau răuvoitoare se pot produce pierderi materiale importante.

Testarea serverului de aplicații se realizează ținându-se seama de caracteristicile funcționale și structurale ale acestuia. Se testează componentele serverului, folosind metode clasice de testare, precum și metode de testare ce iau în considerare tranzacțiile și comunicațiile asincrone dintre aceste componente.

Prin testarea performanțelor se măsoară comportamentul site-ului Web în diverse condiții de trafic.

În prezent există o mulțime de instrumente pentru testarea automată a aplicațiilor distribuite bazate pe web. Astfel de aplicații precum eValid, Rational SiteCheck, SilkPerformer, LoadRunner au următoarele caracteristici: oferă suport pentru testarea funcțională; analizează integritatea și legăturile dintre pagini; analizează încărcarea și capacitatea serverului web; oferă o serie de indicații pentru reglaje fine ale site-ului.

Fig. nr. 3.9.: Componentele bugetului unui site Web

ETAPA 5: IMPLEMENTAREA ȘI PROMOVAREA SITE-ULUI WEB

După proiectarea și crearea efectivă a site-ului, un prim pas este acela de a verifica integritatea legăturilor și corectitudinea codului-sursă al documentelor. In vederea vizualizării site-ului în bune condiții, indiferent de platformă, se recomandă evitarea oricăror extensii particulare și a formatelor grafice proprietare (ca, de exemplu, BMP). Un alt aspect de care trebuie să se țină seama este modul de scriere a numelor de fișiere. Astfel, sistemul de operare Windows nu face deosebirea între minuscule și majuscule și paginile se vor vizualiza fără probleme, însă odată transferate pe un server Unix (Linux) trebuie să verificăm dacă numele resurselor au fost specificate corect, platformele Unix făcând deosebirea între literele mici și cele mari (case-sensitive).

După ce etapa de testare a aplicațiilor s-a încheiat cu succes se poate începe implementarea finală și promovarea site-ului.

Acum compania dispune de un site securizat și ușor de utilizat prin care își poate promova produsele și serviciile. Acum clienții trebuie să afle de existența lui și să îl utilizeze. În acest scop, sunt câteva modalități de direcționare a traficului către site-ul Web creat:

înregistrarea site-ului Web în baza de date a motoarelor de căutare – peste 90% dintre utilizatorii Internet caută în unul sau mai multe motoare de căutare de top pentru a găsi ceea ce doresc. Pentru aceasta trebuie să ne asigurăm că afacerea pe care o promovăm face parte din rezultatele căutării când clienții caută produse și servicii pe care le poate oferi compania. Introducerea manuală a site-ului în bazele de date ale motoarelor de căutare este o operație care ocupă câteva ore lunar, fapt pentru care trebuie utilizate servicii automate de subscriere în bazele de date motoarelor de căutare, un exemplu în acest sens fiind Submit Wizard. Submit Wizard are capacitatea de a de subscriere automată a site-ului în peste 200 de motoare de căutare și directoare, incluzând Google, Yahoo, Altavista, Look Samrt și Lycos.

menționarea numelui site-ului în broșuri, panouri publicitare, cărți de vizită, și chiar pălării, jackete, tricouri, etc.;

publicitate: bannere publicitare pe site-uri cu trafic ridicat.

Informațiile nu trebuie lăsate să se „învechească”. Vizitatorii trebuie să vadă că au în față un site dinamic, cu conținut mereu proaspăt, secțiuni cu noutăți, oferte speciale, concursuri sau alte facilități asemănătoare care îi va determina pe mulți să se întoarcă cu plăcere la Web site-ul astfel proiectat.

CONCLUZII

Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de o serie de schimbări majore în domeniul tehnicii informaționale, conducând la crearea și dezvoltarea unui nou tip de societate, cea informațională. Societatea informațională este o formă nouă, mult mai perfectă, a societății contemporane, în care accesul egal la informație, în corelație cu o infrastructură informațională și de comunicații, contribuie la o dezvoltare social-economică durabilă, la reducerea gradului de sărăcie, îmbunătățirea calității vieții, la integrarea informațională globală.

În era informației și a dematerializării schimburilor, cu siguranță noile tehnologii sunt o componentă tehnologică esențială pentru capitalizarea cunoștiințelor și trecerea la "inteligența colectivă":

80% din informațiile care circulă într-o instituție sunt sub formă de documente eterogene și nestructurate;

persoanele lucrează cu mai bine de 1500 de pagini pe an, cu o creștere anuală de peste 10% și își consacră mai bine de 50% din timp pentru a citi și a scrie;

40% din lucrări sunt întârziate din lipsă de informații sau de documentație;

90% din informații sunt produse fără metodologii.

România ultimilor ani a însemnat progrese notabile în direcția integrării tehnologiei prin introducerea pe scară largă a serviciilor electronice.

Informația însăși constituie un simbol al timpului nostru care necesită instrumente specifice: computere, telefoane, copiatoare, faxuri etc. Se poate afirma fără niciun fel de îndoială că informația a devenit una din cele mai importante resurse strategice pentru toate organizațiile. Culegerea, procesarea, transmiterea și stocarea datelor sunt esențiale pentru calitatea deciziilor și finalitatea acestora.

Constituirea societății informaționale este o problemă de ordin global (planetar) și care constituie o preocupare a multor țări. Apariția și dezvoltarea Internet-ului a produs mutații globale în toate sferele vieții sociale, prin urmare și în domeniile comunicării și informării și relațiilor publice. De fapt, se poate spune că nu există domeniu care să nu fie reprezentat pe Internet.

Comercianții care își prezintă produsele și serviciile prin Internet analizează eficiența site-ului din trei puncte de vedere: cel global, care vizează performanța de ansamblu a site-ului, cel al marketingului și cel comercial.

Ca orice campanie de comunicare, și cea online presupune stabilirea unor obiective de comunicare, segmentarea audiențelor, crearea unor mesaje care se doresc a fi transmise și selectarea modalităților eficiente pentru diseminarea acestor informații. În toate aceste etape trebuie avut în vedere faptul că online presupune o comunicare mult mai complexă și că Internetul are câteva elemente specifice. El poate fi în același timp mijloc de comunicare, dar prin intermediul său se pot realiza și tranzacții, se pot vinde produse – e-commerce. E-PR-ul înglobează tehnicile de comunicare furnizate de Internet dar și de alte modalități electronice gen televiziunea digitală sau dispozitivele wireless. Avantajele oferite țin în primul rând de bugete mai mici necesare. Se investește inițial în aparatură și în realizarea unui site însă ulterior trebuie doar întreținut. Un alt mare beneficiu este oferit de interactivitate. Se poate comunica direct și mult mai ușor cu publicurile-țintă ale organizației. Se poate obține așadar și un feedback de la public – ca atare se pot realiza sondaje online și nu numai, se pot obține păreri, se poate constata ce lucruri se doresc a fi îmbunătățite. Reacția este imediată – element critic inclusiv în perioadele de criză. Posibilitatea de a posta materiale clarificatoare dar și de a răspunde eventualelor opinii apărute și poate neconforme cu realitatea trebuie fructificată la maximum.

Prin urmare tehnicile și strategiile de PR "tradițional" pot fi adaptate în vederea obținerii de noi beneficii în ceea ce privește menținerea legăturilor cu publicul companiei. Tehnicile rămân în principiu aceleași, însă tehnologia se modifică, iar posibilitățile de comunicare sunt extinse. În plus publicurile-țintă nu mai sunt selectate în mod necesar ținând cont și de elementul geografic, informația online fiind disponibilă oricui dorește să o acceseze.

BIBLIOGRAFIE

Balaban, D., Comunicare mediatică, Editura Tritonic, București, 2009

Balaban, D., Abrudan, M., Tendințe în PR și publicitate, planificare strategică și instrumente de comunicare, Editura Tritonic, București, 2008

Bișa C., Elaborarea studiilor de fezabilitate și a planurilor de afaceri, Editura BMT, București, 2006

Cace, C., Psihologia Educației. Teorie, metodologie și practică, Editura ASE, București, 2007

Cauc, I., Manu, B., Pârlea, D., Metodologia cercetării sociologice – Metode și tehnici de cercetare. Ediția a II- a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004

Chiciudean, I., Țoneș, V., Gestionarea crizelor de imagine, Editura Comunicare.ro, București, 2010

Ciascai, Gh., Introducere în relațiile publice internaționale, Editura PRO Universitaria, București, 2011

Coman, C., Relații publice și publicitate, Comunicarea de criză. Tehnici și strategii, Editura Polirom, Iași, 2009

Coman, C., Relații publice și mass-media, Editura Polirom, Iași, 2000

Craia, S. Teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Curtin, P., A., Gaither, T., Relațiile publice internaționale – Negocierea culturii, a identității și a puterii, Editura Curtea Veche, București, 2008

Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., Mass-media și societatea, Editura Comunicare.ro, București, 2003

Freitag, A., Stokes, Q., Global public relations. Spannig borders, spanning cultures, Routledge, Taylor & Francis Group, London & New York, 2009

Goldstein, S., Relațiile Internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008

Gregory, A. Relațiile publice în practică, Editura AII Beck, București, 2005

McQuail, D., Windahl, S., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001

Miculescu, S., Relațiile publice din perspectivă internațională, Editura Polirom, București, 2006;

Miculescu, S., Relațiile publice în contextul globalizării, Editura Comunicare.ro, București, 2001

Miculescu, S., Mustață, M., Relațiile publice și universul comunicării internaționale, Editura Fundației România de Maine, București, 2003

Neamțu, A., Neamțu, L. Comunicare și relații publice, Editura Academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2007

Neamțu, A., Neamțu, L., Comunicare, negociere și relații publice în afaceri, Editura Academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2009

Nicolescu Ov., Nicolescu C., Cum să fim performanți în viață și în afaceri, Editura Economică, București, 2006

Nicolescu Ov., Nicolescu L., Economia, firma și managementul bazate pe cunoștințe, Editura Economică, București, 2005

Pop, D., Introducere în Teoria Relațiilor Publice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003

Pricopie, R., Relațiile publice – evoluție și perspective, Editura Tritonic, București, 2005

Rogojinaru, A., Relațiile publice, fundamente interdisciplinare, Editura Tritonic, București, 2010

Sasu C., Inițierea și dezvoltarea afacerilor, Editura Polirom, Iași, 2003

Stancu, V., Strategii și tehnici de relații publice, Editura Comunicare.ro, București, 2008

Stancu, V., Stoica, M., Stoica, A. Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept, București, 1998

Voiculescu, D., Negocierea – formă de comunicare în relațiile interumane, Editura Științifică, București, 1991

Zainea, I., Relații publice în spațiul transfrontalier, Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie și Relații Internaționale, 2008

Wilcox, D., Relații publice – strategii și tactici, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2009