Relatii Politico Diplomatice Romano Bulgare In Anii Premergatori Ai Celui de al Doilea Razboi Mondial

=== cap 1 ===

CAPITOLUL I

CRIZELE POLITICE INTERNAȚIONALE ȘI CONSECINȚELE LOR ASUPRA RELAȚIILOR ROMÂNO-BULGARE

RELAȚIILE ROMÂNO-BULGARE ÎNAINTE DE 1938

După primul război mondial, tensiunea în domeniul relațiilor bilaterale dintre România și Bulgaria se acutizează pe măsura evoluțiilor începute cu cel de-al doilea război balcanic, trecând prin antagonismul impus de război, ce plasa cele două state în tabere diferite și culminând cu semnarea tratatului de pace din 1919. În fapt, istoria relațiilor politico-diplomatice dintre cele două țări în perioada interbelică este o istorie a divergenței pe fondul consecințelor războiului, fundamental diferite ca și a obiectivelor propuse de fiecare dintre cele două state ca urmare a situației create. România, în pofida campaniei militare catastrofale soldată cu ocuparea Bucureștiului și impunerea unui umilitor tratat de pace cu Germania, se plasează la finalul conflictului mondial alături de tabara câștigătoare ceea ce a îndreptățit-o să pretindă recunoașterea alipirii teritoriilor iredente românești: Basarabia, Bucovina, Transilvania precum și păstrarea Cadrilaterului. Bulgaria, în schimb, este nevoită, alături de Germania și noile state Austria și Ungaria, să preia culpa morală a declanșării războiului concretizată în acceptarea Tratatului de Pace, semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919. În privința frontierelor româno-bulgare, acestea erau reglementate de articolul 27 al Tratatului, care prevedea că frontierele Bulgariei„vor fi stabilite cum urmează: cu România de la Marea Neagră până la Dunăre, frontiera așa cum era la 1 august 1914, de acolo până la confluența Timocului cu Dunărea; partea principală de navigație a Dunării în amont (…)”.

În pofida faptului că, la prima vedere, România dobândea o situație privilegiată prin realizarea statului unitar, amenințările care se profilau la adresa acestui fapt nu erau mai puțin considerabile, lucru remarcat de unii dintre contemporani. „Vecinătățile noastre, scrie, de pildă, P P Negulescu, sunt din cele mai neliniștitoare. La Răsărit avem pe ruși, care nu uită Basarabia, și al cărui regim politic, cu tendințele lui de expansiune, mărturisite în față este, prin el însuși, o primejdie. La Apus, ungurii nu își iau ochii de la Transilvania și își încleștează pumnii ridicându-i în sus în văzul tuturor, fără nici o sfială. La Sud, bulgarii, fără să își mute gândul de la Dobrogea, așteaptă în tăcere momentul, cu mai multă discreție, desigur, decât ceilalți dușmani ai noștri”. Din această rațiune, diplomația românească își va canaliza toate energiile spre realizarea unui balans extrem de sensibil între tentațiille revanșarde și iredentiste ce ar fi putut pune în pericol prezervarea teritoriilor dobândite.

De altfel, sistemul tratatelor de pace de la Versailles nu a rezolvat decât în aparență problemele naționale cu care se confruntau zonele balcanice, această zonă fiind fluidă, densă și încorporând teritorii pline de semnificație pentru oricare dintre statele balcanice. Negocierile de pace din capitala Franței aveau să se desfășoare pe baza celebrului document „Cele 14 puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson, lansat încă din ianuarie 1918. Documentul este expresia vârstei inocente pe care o comporta diplomația americană în raport cu realitățile europene niciodată pe deplin înțelese în epocă. Principiile lansate de State Unite prin intermediul președintelui Wilson sunt, fără îndoială, extrem de generoase la prima vedere și ireproșabile din punctul de vedere al eticii internaționale. Problema este, însă, că ele, sunt aproape inaplicabile într-o Europă devastată de război și cu un bagaj ideologic atât de încărcat. De pildă, punctul 11 prevedea că „relațiile dintre statele balcanice vor trebui să fie fixate la sfaturile prietenești ale Puterilor și după liniile stabilite istoricește: credință și naționalitate”. Balcanii pot fi orice, numai receptori de sfaturi prietenești nu, iar liniile la care face referire documentul erau trasate doar în imaginația diplomaților americani. În fapt, ceea ce se dorea o încercare de stabilizare a continentului european a generat o instabilitate crasă, iar statele nou-create sau extinse prin aplicarea principiului autodeterminării naționale au fost, din toate punctele de vedere, incapabile să gestioneze situația cu care s-au trezit peste noapte. Președintele Wilson, „ale cărui opinii erau privite ca fiind acelea al puterii fără de care războiul ar fi fost pierdut, arată Eric Hobswam, era profund devotat acestui principiu [ al autodeterminării naționale ], care era (și este) mult mai ușor de susținut de către cei aflați departe de realitățile lingvistice și etnice ale regiunilor care urmau să fie delimitate drept state naționale. Încercarea ca atare a fost un adevărat dezastru, așa cum se mai poate vedea în Europa anilor '90. Conflictele naționale care sfâșie continentul în anii '90 sunt puii Tratatului de la Versailles.”

Este evident că, în aceste condiții, Bulgariei îi venea greu să se resemneze cu piederile teritoriale și de populație pe care le avea de suportat. Noul guvern bulgar, condus de Teodor Teodoreov, instalat la 28 noiembrie 1918 aprecia că „o pace onorabilă nu putea să conteste Bulgariei, între altele suveranitatea asupra întregii Dobroge pe motiv că reintegrarea acestui teritoriu la România fusese, în 1878 și 1913, incorectă”. Din această cauză, remarcă Constantin Iordan, „dincolo de rănirea orgoliilor în problema Dobrogei, cercurile politico-militare de la Sofia considerau că o Românie Mare la nord, alături de o Iugoslavie puternică la vest, erau obstacole, practic insurmontabile în calea împlinirii programului național maximal, care viza atât întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră, cât și întreaga Macedonie, alături de ieșirea la Marea Egee și cât se poate mai mult din Tracia Orientală”.

Revenind la Tratatul de la Neuilly sur Seine, în privința Bulgariei, lucru valabil pentru toate combatantele învinse, celelalte clauze, militare sau economice păreau la fel și de nedrepte pentru cei care urmau să le pună în aplicare. Clauzele militare prevedeau dezarmarea Bulgariei, desființarea serviciului militar obligatoriu, limitarea efectivelor militare la un număr de 20.000 militari, recrutați exclusiv pe baze voluntare, limitarea importului de armamente sau interdicția de a ridica fortificații. Bulgariei îi era interzisă deținerea unei flote navale precum și a oricărui fel de aviație, militară sau navală. Legat de depăgubirile de război, era stipulată obligația statului de la sud de Dunăre de a plăti o sumă globală, în cuantum de peste două miliarde franci aur. Parte din aceste datorii vor reveni României, stat expus în mod direct distrugerilor de război provocate de armate bulgară, în conjuncție cu cea germană.

Cu tot caracterul punitiv ale acestor clauze, este de remarcat că, în comparație cu atitudinea celorlate state învinse, delegația bulgară a pus, relativ, cele mai puține probleme Consiliului Suprem, mai ales în probleme ce țineau de reglementarea situației minorităților sau în materie de reparații financiare. Pe de altă, parte nu se poate susține rezistența și indignarea diplomaților bulgari care, în acord cu propriul interes național, își vedeau grav pereclitate interesele strategice pe termen mediu și lung, mai ales, că aceste fapte decurgeau din principiul unei vinovății de război, niciodată asumată pe deplin. Retrospectiv privind, se poate susține, măcar parțial, justețea clamăriii acestor principii de către statele învinse. Sistemul de la Versailles a fost gandit principial neadecvat rezutând o formă extrem de viciată a ceea ce trebuia să reprezinte un factor de prevenire a unor viitoare conflicte. Drumul spre un nou conflict european pleacă, fără îndoială, din acest sistem care își propusese atât de multe și a realizat atât de puțin. Dacă principala țintă a puterilor aliate era să împiedice izbunirea unui nou conflict atunci eșecul a fost unul de mari proporții dar, mai ales, ireversibil. Dacă „lumea de dinainte de Primul Război Mondial ar fi putut să evite această conflagrație, e greu de imaginat cum ar fi putut lumea de după Primul Război să-l mai evite pe cel de-al doilea”. Sau, așa cum sintetiza delegatul britanic, Harold Nicolson, „Am venit la Paris încrezători că noua ordine era pe punctul de a fi întemeiată; am plecat convinși că acea nouă ordine nu a făcut decât să o tulbure pe cea veche.” Spre deosebire de Congresul de la Viena, din 1815, care, în ciuda imputărilor ce i se pot aduce, a stabilizat continentul european timp de un secol, sistemul de la Versailles, probabil animat de intenții bune și principii solide, nu a reușit deât să antagonizeze și să provoace. Rănile deschise de conferința de Pace de la Paris vor duce la tensionarea relațiilor pe arena internțională. România și Bulgaria nu aveau să reprezinte o excepție de la această regulă.

Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, perioada interbelică se caracterizează prin acute crize diplomatice și dese permutări de poziție din partea marilor puteri într-un context, de asemenea, instabil marcat profund de marea criză economică din 1929-1933. Deși Europa începuse să piardă primatul mondial în fața ascensiunii Statelor Unite ale Americii, bătrânul continent rămâne focarul problemelor de ordin diplomatic. Evident, „problema germană” continuă să preocupe celelalte state; acestea realizau că este doar o chestiune de timp până Germania își va reveni și va încerca să revendice, din nou, o poziție superioară în concertul global. De data aceasta, situația arăta într-un mod cu totul diferit față de perioada anterioară primului război mondial: două din marile puteri, Germania și Rusia, pierduseră războiul și calitatea de imperiu, chiar și Franța se află în scădere evidentă de viteză în raport cu aspirațiile sale. Singurele puteri cu adevărat globale rămân Statele Unite și Marea Britanie, unica putere mondială rămasă în Europa. În acest context, Germania părea să fie problema Europei. Statele Unite și Japonia nu se puteau simți amenințate de un stat fără flotă și colonii. Cum și Marea Britanie a schimbat, în perioada interbelică, abordarea față de Germania, Franța este singura care va încerca cu obstinație să prevină creșterea germană, fie prin clamarea respectării cu strictețe a Tratatului de la Versaillles, fie prin politica de alianță cu statele europene de rangul al doilea.

Ori, în cadrul acestui sistem de state, se reliefează cu pregnanță două axe majore de orientare ale politicii externe: exista categoria statelor mulțumite de configurarea postbelică a Europei și, în consecință, încercau menținerea statu-quo-ului, printre care se afla și România și grupul statelor nemulțumite de aranjamentele respective, încercând în mod constant revizuirea clauzelor din cuprinsul tratatelor de pace precum și revizuiri teritoriale, precum Ungaria și Bulgaria.

România a căutat, în mod firesc, deschiderea de canale diplomatice și o politică de alianțe cu statele care se raliau principiilor diplomației de la București, dublate de înceracrea de apropiere economică și comercială, dar nu au fost uitate și celelalte state, în măsura în care erau dispuse să își asume câteva linii directoare fără existența cărora nu ar fi existat o bază de discuții. Din acest punct de vedere, relațiile româno-bulgare din perioada interbelică au cunoscut un „traseu aparte”, alternând momentele pozitive cu cele mai puțin fericite, în raport cu factorii oficiali de decizie sau, dimpotrivă, cu manifestări subersive. În orice caz, politica bulgară, exprimată în mod constant, de nerecunoaștere a statu-quo-ului, a situat Bulgaria în afara alianțelor din centrul și sud-estul Europei, ea contribuind astfel la frânarea unei înțelegeri temeinice între statele balcanice.

În schimb România, și-a activizat cu multă energie activitatea diplomatică după semnarea tratatelor de pace. În acest sens, ministrul de externe român Take Ionescu a urmărit realizarea unei sistem de alianțe între statele antirevizioniste, aflate între Germania și Rusia Sovietică, cu potențialul ei contagios și care să reducă dintre asperitățile existente. Evident, diplomatul român avea în vedere state precum Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia sau Grecia.

Din cauza disputei teritoriale dintre Cehoslovacia și Polonia asupra teritoriului Teschen, se preconiza că o alianță între cele cinci state era aproape imposibil de încheiat. De aceea, România va căuta atragerea Poloniei într-o alianță separată, cu scopul declarat de apărare reciprocă împotriva Uniunii Sovietice. Acest tratat a fost semnat la București, la 3 martie 1921, sub denumirea de Convenția de alianță defensivă între Republica Poloniei și Regatul României, precum și o Convenție militară între România și Polonia. În esență, cele două state conveneau să „se ajute reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, fără provocare din partea sa, la frontierele sale orientale actuale”. Acest tratat va fi reînnoit în 1926 și 1931, dar, remarca Keith Hitchins, „angajarea ambelor părți nu s-a făcut cu toată inima”, întrucât Polonia, favorabilă unui tratat cu Ungaria, nu recunoștea Tratatul de la Trianon, în timp ce România se ferea de un ajutor direct dat Poloniei în condițiile în care ar fi fost contrar propriilor sale interese.

În schimb, Mica Înțelegere s-a bazat pe reciprocitatea nevoii de securitate pe care o resimțeau statele semnatare. Aceasta s-a constituit sub forma a trei înțelegeri bilaterale, Iugoslavia cu Cehoslovacia (14 august 1920), România cu Cehoslovacia (23 aprilie 1921) și România cu Iugoslavia (7 iunie 1921), fiecare dintre acestea obligând partenerul să intervină militar în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei. În schimb, tratatul româno-iugoslav prevedea intervenția și în cazul unui atac neprovocat din partea Bulgariei. Aceste alianțe au avut un caracter defensiv, lucru demonstrat de toate acțiunile diplomatice ulterioare ale statelor implicate. „Toate aceste tratate au un caracter defensiv. Mica Înțelegere, aprecia Take Ionescu, este esențialmente o operă de pace”. Era și logic ca lucrurile să stea în acest fel, de vreme ce statele angajate în respectivul sistem de alianțe erau mai mult decât mulțumite cu starea de fapt și făceau din prezervarea ei principalul obiectiv de politică externă.

În acest context, relațiile româno-bulgare păreau să intre pe un făgaș de normalitate, mai ales că noul guvern bulgar, format de Uniunea Populară Agrară și condus de liderul acesteia, Aleksandar Stambolijski, proclamase sfârșitul izolării diplomatice în care Bulgaria fusese impusă după finele primului război mondial. Pe această linie se înscriu o serie de acțiuni menite a duce la îndeplinirea acestui obiectiv: shimbul de miniștri plenipotențiari dintre România și Bulgaria, intrarea Bulgariei în Societatea Națiunilor sau efectuarea de către premierul bulgar a unui turneu diplomatic în principalele capitale europene în speranța atragerii de sprijin occidental în favoarea cauzei bulgare.

În ianuarie 1921, Aleksandar Stambolijski a efectuat o vizită diplomatică la București în vederea unor discuții cu președintele Consiliului de Miniștri român, Alexandru Averescu, cu ministrul de externe Take Ionescu, precum și cu liderii Partidului Național Țărănesc, Ion Mihalache și Virgil Madgearu. Tonul general al premierului bulgar este unul conciliator, deși nu lipsesc și observațiile caustice asupra stadiului relațiilor dintre cele două state. De pildă, aruncând blamul pe vechiul regim condus de regele Ferdinand, vinovat pentru „cercul de ură și de sânge cu care a fost înconjurată Bulgaria”, acesta observa ca pentru învrăjbirea dintre cele două popoare „nu mai puțin vinovați sunt și guvernanții români”. Premierul bulgar recunoștea „marile foloase” pe care România le-a exercitat în sprijinul Bulgariei istorice, cele două state fiind nevoite să uite trecutul și să privească spre viitor: „Numai prin victoria Antantei, Bulgaria a putut scăpa de un regim despotic, de un suveran ticălos și de jugul german care este apăsător și când îl ai prieten și când îl ai dușman”. Asupra Cadrilaterului, Stambolijski s-a exprimat evaziv, românii considerând aceasta o problemă tranșantă, în schimb României îi era solicitat ajutorul în rezolvarea diferendului teritorial cu Serbia și Grecia.

În pofida atitudinii sale conciliatoare, premierul bulgar a întreținut mereu agitația revizionistă, declarând în mai multe rânduri că dorește ca nedreptățile impuse prin Tratatul de la Neuilly să fie abrogate. De altfel, aceste declarații au încurajat, în anul 1921, organizarea de mari manifestații revizioniste în principalele orașe bulgare prin care se cerea revizuirea Tratatului respectiv sau ieșirea la Marea Egee. De asemenea, în 1921 și 1922, autorități românești prezente în Bulgaria au fost frecvent ținta atacurilor bandelor bulgare ale comitagiilor din Cadrilater, în ciuda declarațiilor oficiale care negau orice responsabilitate sau implicare în evenimentele respective.

Se poate afirma că, din perspectivă istorică „vizita premierului Aleksandar Stambolijski în România s-a înscris pe linia eforturilor depuse de guvernul bulgar vizând ameliorarea statutului internațional al țării sale după înfrângerea suferită în primul război mondial și semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. Rezultatele au fost minime datorită, în principal, faptului că liderii politici români, ca și o bună parte a opiniei publice nu puteau uita înfrângerea de la Turtucaia și nici comportarea militarilor bulgari în teritoriul ocupat, cu deosebire în Dobrogea. Pe de altă parte, măsurile luate de guvernul agrarian erau privite cu ostilitate de principalele partide politice din România, astfel că nici Aleksandar Stambolijski, președintele Consiliului de Miniștri, nu putea fi privit altfel”.

La 9 iunie 1923, cercurile millitare și politice de opoziție, cu acordul țarului Boris al III-lea, au reușit să organizeze o lovitură de stat soldată cu înlăturarea prin forță a guvernului agrarianși asasinarea primului-ministru, Aleksandar Stambolijski. Conducerea țării a fost preluată de un guvern de extremă dreapta, cu nuanțe militaro-fasciste, în fruntea căruia a fost instalat profesorul Alexandăr Tzancov, guvern care, în virtutea orientării sale politice, va declanșa în întreaga Bulgarie o adevărată „teroare albă”. Declarațiile oficiale ale noului guvern erau menite să liniștească spiritele: acesta urmărea pacea socială, afirmarea drepturilor și libertăților cetățenești, reforme politice. Pe plan extern, guvernul se angaja pentru menținerea păcii, respectarea clauzelor Tratatului de la Neuilly și relații strânse în Balcani. Cu România, se aprecia stadiul bun al relațiilor care vor trebui întărite în viitor.

Reacția cercurilor diplomatice românești a fost una de temporizare și expectativă, întrucât Bucureștiul nu putea să fie considerat vinovat de vreo provocare sau agitare a spiritelor. Cu toate acestea, nimeni nu era adormit de intențiile oficiale mărturisite de executivul de la Sofia. De plidă, ministru de externe român, I.Gh.Duca, „nu își făcea iluzii în privința tendințelor noului guvrn bulgar, acesta având între membrii săi și foști prieteni ai regelui Ferdinand și ai Germaniei”. „Noi trebuie să vedem cabinetul Tzancov în acțiune, afirma Duca, și să fim prudenți”. La 5 iulie 1923, guvernul bulgar a fost recunoscut oficial de Iugoslavia, Cehoslovacia, Grecia și România. La 27 iulie 1923, Conferința Micii Înțelegeri, care a avut loc la Sinaia constata drept satisfăcător stadiul relațiilor cu Bulgaria și că există perspective de dezvoltare a acestora atâta timp cât Bulgaria nu aduce în discuție revizuirea Tratatului de la Neuilly.

Sub aceste auspicii, în 1925 relațiile dintre România și Bulgaria păreau să își fi reluat un curs normal. Cu toate acestea, ele se derulau sub impresia atacurilor bandelor de comitangii, intensificate în acel an precum și a problemelor interne bulgare, unde aveau loc manifestații antiguvernamentale organizate de comuniști și soldate cu un număr important de victime. Nemulțumirile României, Iugoslaviei și Greciei față de atacurile bandelor bulgare s-au concretizat într-o notă oficială adresată Bulgariei, căreia i se cerea să găsească mijloace eficiente de a opri activitatea acestora, „un obstacol în calea reconcilierii balcanice” și care „compromit într-o măsură indubitabilă forța morală a balcanilor în fața opiniei publice internaționale”.

În următoarea perioadă, se vor decanta două tabere politice în zona Balcanilor, structurate în funcție de considerente strategice proprii precum și de obiectivele urmărite: una, formată din Mica Înțelegere, la care se adauga Polonia, sub autoritatea Franței, care milita pentru păstrarea statu-quo-ului și cealaltă, formată din Ungaria, Bulgaria și Albania, ce înceracau să atragă sprijinul Italiei în vederea revizuirii tratatelor de pace pe cale pașnică, oficială. Încă din 1919, Mussolini declarase că Roma putea să devină centrul viitoarei revizuiri a tratatelor de pace, iar ceva mai târziu își exprima sprijinul față de națiunile „proletare” învinse, Rusia, Germania, Ungaria, Bulgaria față de statele „capitaliste” învingătoare, Franța, Anglia și S.U.A. România era conștientă de pericolele politicii revizioniste susținută fără rezerve de majoritatea vecinilor săi: „România, arata Mircea Djuvara, poartă în coastă greaua amenințare rusă complicată cu cea bulgară, căci a crede că rușii au renunțat la Basarabia și bulgarii la Dobrogea, este a închide cu voință ochii în fața a ceea ce nu ne place. Maghiarii ne pândesc pe de altă parte din spate. Între noi și Ceho-Slovaci, în afară de chestiunea graniței care s-ar putea rezolva mai ușor, stă problema coridorului spre Rusia, care ne-ar tăia contactul cu Polonia. Față de Sârbi, în fine, problema Banatului nu poate fi socotită de noi ca definitiv închisă”.

În 1926, la Sofia, primul-ministru Tzancov a fost înlocuit cu Andrei Liapcev, dar noul guvern a continuat linia începută de precedentul, cu un plus de legalitate, eliminarea adversarilor regimului făcându-se prin trimiterea în judecată și închiderea lor. Lucurile nu s-au schimbat nici în perioada următorului guvern, instalat în 1931, sub conducerea lui Alexandăr Malinov. De altfel, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Bulgaria va fi captivă regimurilor cu tentă dictatorială, de extremă dreapta care, pe linia politicii, externe, se va situa mereu de tabara pro-germană, în consecințe revizionistă. Se adaugă la aceasta, la 24 octombrie 1929, izbucnirea marii crize economice care va duce la modificarea dramatică a situației internaționale indiferent de principiile care o guvernaseră până atunci.

Crahul bursier ce a debutat la New York în 1929 se va dezvolta într-o severă depresiune economică, cea mai gravă cunoscută vreodată de sistemul economic capitalist. Totul se prăbușește în fața acestei catastrofe: producția industrială ca și cea agricolă, investițiile, veniturile sau comerțul internațional. Inflația ajunge la cote nebănuite, falimentele se înmulțesc, în timp ce șomajul crește vertiginos, depășind în unele state procentul de 15% sau 20% din populația activă. Consecințele pe care această criză economică le va genera și le va perpetua sunt fundamentale pentru înțelegerea tuturor evenimentelor ce compun, după această dată, istoria secolului XX. Criza economică se află la originea ascensiunii regimurilor totalitare și, împreună cu sistemul de la Versailles, la baza declanșării celui de-al doilea război mondial.

Dat fiind că statele balcanice erau în primul rând surse de produse agricole și materii prime, baza economiilor a fost profund zdruncinată. Căderea prețurilor a început în 1929, iar în perioada 1932-1933, prețurile celei mai mari părți a cerealelor erau între o treime și jumătate față de cele din 1929. Se apreciază că în anii depresiunii, veniturile provenite din agricultură au ajuns la 57,6% în România și la 51,8% în Bulgaria. Nivelul ridicat al datoriilor țărănimii și traiul la limita existenței a majorității populației din această categorie, alături de prăbușirea prețurilor din agricultură, au pus țărănimea în imposibilitatea de a își plăti datoriile. Ei erau afectați și de diferența tot mai accentuată dintre valorile bunurilor agricole și cele ale produselor industriale. Cea mai mare parte a țăranilor din Balcani se confrunta cu o deteriorare continuă a situației. Această situație va reprezenta o reală provocare la adresa guvernelor din zonă care, treptat, vor fi nevoite să cedeze alunecării în derivă, tradusă în ascensiunea mișcărilor extremiste și populiste.

Confruntată cu numeroase probleme interne, mai ales în planul instabilității politice, România va urmări în această perioadă cu consecvență aceeași linie de politică externă, mai ales pe fondul ridicării germane (în 1932, de pildă, Germania obținea acceptul parității în materie de armament). Siguranța și continuitatea politicii externe românești din perioada 1927-1936 au fost potențate de activitatea prestigioasă a diplomatului român Nicolae Titulescu. Principiile fundamentale, niciodată abandonate de șeful diplomației românești, securitatea colectivă și pacea indivizibilă vizau „constituirea unui front unic al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva frontului unit al agresorilor posibili”. Pentru Titulescu, „în ziua de azi ninic nu este local sau chiar continental, ci totul este de interes mondial” și aceasta pentru că „pacea, libertatea și securitatea a 90 la sută din popoarele lumii sunt puse în pericol de restul 10 la sută care amenință să destrame întreaga ordine și legalitate europeană”.

Cu toate acestea, între 1930-1931, manifestările deschise de violență în favoarea revizuirilor teritoriale nu aveau șanse de reușită. De altfel, câteva acorduri bilaterale au avut drept rezultat detensionarea situației încordate din Balcani, marcată de teama statelor Mici Înțelegeri de un atac ungaro-bulgar la adresa lor. Astfel, în martie 1929 a fost semnată o înțelegere iugoslavo-bulgară privind granițele, în ianuarie 1930 un acord româno-bulgar de reglementare a proprietăților bulgare în Dobrogea, iar în octombrie 1930 un tratat de prietenie greco-turc.

În ianuarie 1933, în Germania a venit la putere partidul național-socialist, condus de Adolf Hiler, iar regimul totalitar edificat de sistemul nazist va tulbura ordinea internațională existentă amenințând principiile pe care se sprijinise până la acel moment. Balcanii jucau un important rol strategic în logica externă nazistă, priviligiate în acest sens fiind statele aliate Germaniei în primul război mondial, Ungaria și Bulgaria. Integritatea teritorială sau chiar existența celorlate vor fi pus în mod brutal în discuție, în perioada ce precede izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

În fața acestei situații, România a trebuit să acționeze cu mai multă fermitate în consolidarea unor înțelegeri balcanice. Este motivul pentru care Nicolae Titulescu a acționat pentru reorganizarea Micii Înțelegeri. În acest sens, „analiza documentelor, a protocoalelor,a ddiverselor luări de poziție evidențiază câteva domenii de manifestare: preocupări pentru constituirea unui comandament unic, tendința de legare a alianței în totalitate de Franța; crearea unei baze industriale unice; se adaugă latura conceptuală; problema reinstaurării monarhiei habsburgice dacă acest act ar fi îndepărtate definitiv Austria de Germania”. Noua organizare a Micii Înțelegeri „întărea puterea ei de apărare, marca încă o dată hotărârea ei de a acționa împotriva oricăror intenții, indiferent de provienență, de dominare, disociere sau de provocare, menite să amenințe pacea, suveranitatea și independența, să nege principiul egalității în drepturi a tuturor popoarelor mari sau mici. Actul de la 16 februarie 1933 a dat deocamdată o lovitură intereselor expansiunii germane și italiene”.

Tot pe această linie, la 9 februarie 1934, miniștrii de externe ai Greciei, Iugoslaviei, României și Turciei au semnat, la Atena, Pactul Înțelegerii Balcanice, îndreptată clar împotriva Bulgariei, principalul stat revizionist din regiune. Esența Pactului era exprimată în primele două articole: „România, Turcia, Iugoslavia și Grecia își garantează mutual securitatea tuturor frontierelor lor balcanice” (ar.1); „Înaltele Părți Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat față de eventualități ce ar putea afecta interesele lor așa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nici o acțiune politică față de orice altă țară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil și a nu lua nici o obligațiune politică față de orice altă țară balcanică fără consimțământl celorlalte Părți Contractante” (art. 2). Alianța a cunoscut două perioade în dezvoltarea ei: prima, până la mijlocul anului 1936, caracterizată de definirea pozițiilor fiecărui membru; a doua, până la sfârșitul anului 1938, a colaborării militare efective. Cu toate acestea, ca și Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică nu a reușit să realizeze o unitate efectivă a statelor balcanice și s-a dezintegrat la primul test real impus de evoluția situației internaționale.

De altfel, anul 1934 părea a debuta sub semnul adunării de nori negrri asupra Europei, după expresia lui Winston Churchill. De plidă, dictatorul italian Mussolini afirma că, după 16 ani de la încheierea războiului, „trebuie lichidată, în fine, moștenirea acestuia și să înceapă opera de reclădire”. Dacă, în acel an, continua acesta, nu se tranșează problema dezarmării, „va trebui să ne înapoiem la vechiul sistem de echilibru între puteri”. Este unul din motive pentru care diplomația românească va căuta să atragă Bulgaria în parafarea acordului balcanic care se profila.

Într-un raport al ministrului român la Sofia, V.Stoica se arăta că Nicolae Titulescu i-a propus premierului bulgar Mușanov aderarea Bulgariei la un pact în cinci, care să garanteze statu-quo-ul teritorial și pacea în Balcani, să pună capăt agitațiilor revizioniste inutile și să dea țărilor balcanice posibilitatea de a se dezvolta în liniște și de a nu fi sub tutela marilor puteri. Evident, premierul bulgar a refuzat această variantă întrucât nu avea de gând să renunțe, chiar de o manieră pașnică, la posibilitatea revizuirii tratatelor de pace. Acesta motiva prin sinceritatea discuțiilor cu România, în cadrul cărora a expus imposibilitatea aderării Bulgariei la un pact de garanții teritoriale, dar dădea asigurări de consolidare a păcii, inclusiv prin semnarea de pacte de neagresiune.

Chiar și în ajunul semnării Înțelegerii Balcanice, Bulgaria rămânea marele semn de întrebare, întrucât un pact balcanic din care ar fi fost exclus acest stat nu avea autoritatea și eficiența care erau așteptate. Cu toată activitatea asiduă depusă de diplomații tuturor țărilor incluse în discuții pe marginea tratatului, bulgarii au refuzat ferm să ia în considerarea semnarea unui astfel de pact. Chiar și după constituirea oficială a Înțelegerii Balcanice, în contextul în care statele semnatare și-au manifestat disponibilitatea de a include Bulgaria printr-un pact complementar, premierul Mușanov declara că nu a dorit schimbarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace prin forță, dar pactul respectiv „pare pentru mine inutil, întrucât nimeni nu i-a amenințat pe vecinii noștri și nici nu s-a gândit cineva că frontierele pot fi violate. Cu atât mai mult cu cât noi înșine am propus să încheiem pacte de neagresiune, ca o completare a pactului Briand-Kellogg, care pune războiul în afara legii și pe care noi l-am semnat”. Nesemnarea pactului de către Bulgaria este privită de Mușanov tot ca o dorință de menținere a păcii și e dată de „imposibilitatea în care ne aflăm de a renunța la drepturile ce ne sunt recunoscute prin Pactul Societății Națiunilor”.

În fapt, semnarea Pactului Balcanic, susținea R.Dianu a „indispus enorm” cercurile conducătoare de la Sofia. Bulgaria a vrut să împiedice acest lucru pentru că „un punct de vedere eronat face ca de la Sofia, pactul să pară creat împotriva aspirațiilor naționale bulgare”, ceea ce, desigur, era departe de intențiile statelor semnatare. Refuzul Bulgariei însemna continuarea politicii de izolare de până acum, dar „un popor de 6 milioane nu poate împiedica însă 55 de milioane de oameni de a se înțelege între ei”. Dianu era convins că Bulgaria nu va semna niciodată un astfel de pact, întrucât „singurul motiv care ține pe d. Mușanov atașat de Geneva este speranța că Societatea Națiunilor va pune la îndemâna Bulgariei instrumentul unei revizuiri de frontieră”, iar aceasta ar duce și la asigurarea unei convețuiri pașnice și chiar la asigurarea prieteniei româno-bulgare.

Aceste evenimente se succedau pe fondul agravării tensiunii în relațiile internaționale prin creșterea puterii Germaniei naziste, apropierea între Germania, Italia și Ungaria, criza din Austria, ca și prin neputința tot mai vizibilă a Societății Națiunilor de a rezolva atentatele tot mai frecvente la adresa ordinii europene. Imaginea Europei acelei perioade era aceea a unui tablou dezolant, ceea ce îl îndreptățea pe Marie Joseph Lory să constate că „toate țările care nu erau nici comuniste nici în mod fățiș fasciste se angajaseră într-o activitate diplomatică la fel de dezordonată pe cât de zadarnică. Nici una nu reușea să clădească un sistem durabil. Europa era dezorganizată, era izolată, oamenii politici alergau în toate sensurile sau se învârteau în cerc. Securitatea, atât de dragă tuturor, era bătută de vântul care preceda furtuna”.

AGRAVAREA SITUAȚIEI INTERNAȚIONALE

ANSCHLUSS-UL ȘI ACORDUL DE LA SALONIC

După 7 martie 1936, când ocuparea de către Germania a zonei demilitarizate rhenane a marcat eșecul definitiv al securității colective, s-a agravat situația statelor din Europa Centrală și de Sud-Est. Statele din zonă înceracu să găsească metode noi pentru a-și apăra vechile alianțe. În mod evident, de această evoluție au încercat să profite statele revizioniste grupate în jurul Germaniei și Italiei, cu precădere Ungaria și Bulgaria.

Bulgaria își crea treptat un rol politico-diplomatic tot mai important. De pildă diplomații români de la Sofia informau despre vizita lui Boris al III-lea la cancelarul german, Hitler, în 12-15 februarie 1935, mijlocită de fostul rege bulgar, Ferdinand. În iulie 1937, ministrul de externe al Germaniei, Costantin von Neurath,a întreprins o importantă vizită la Sofia după ce trecuse pe la Budapesta și Belgrad. „Amiciția perpetuă” între Iugoslavia, Bulgaria și Italia, concretizată în tratate încheiate de Iugoslavia peste capul aliatelor sale din Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică și contrare pactelor acestor alianțe au creat o breșă serioasă în sistemul regional de securitate.

Prin tratatul semnat, la 24 ianuarie 1937, de Iugoslavia cu Bulgaria, se producea „intrarea tot mai mult a Iugoslaviei în orbita fascismului italian în Balcani”, fiind catalogat de Nicolae Titulescu drept o „violare flagrantă a Pactului Balcanic” și, implicit, prevestitor de primejdii pentru celelalte state balcanice, în mod special pentru România și Grecia: „Renunțarea la revizuirea bulgară față de frontiera bulgaro-iugoslavă înseamnă că această revizuire va fi exercitată fie asupra frontierelor românești, fie asupra celor grecești”. Pentru Titulescu, acordul guvernului Tătărescu față de această abandonare a revizuirii unei singure frontiere de către Bulgaria făcea ca România să piardă prilejul de a prelungi durata Înțelegerii Balcanice. Greșeala se putea remedia doar prin „intrarea sinceră și loială a Bulgariei în Înțelegerea Balcanică”.

Evident, situația României s-a agravat tot mai mult în lumina acestor evenimente. Același Nicolae Titulescu, aflat în străinătate în 1937, rezuma, în termeni reali starea de fapt în contextul relațiilor cu celelalte state sud-est și central-europene: „Iugoslavia este protejată de o politică revizionistă din partea Ungariei, Bulgariei și Italiei. România și Cehoslovacia nu sunt. Cehoslovacia poate face oricând la fel, iar România va rămâne astfel singurul stat descoperit în fața revizionismului din partea Ungariei, Bulgariei, Italiei. Dacă România ar încheia cu Italia un tratat la fel cu cel italo-iugoslav, ar rămâne izolată Cehoslovacia, iar Mica Înțelegere s-ar destrăma. Obligația Iugoslaviei pe baza pactului balcanic a devenit îndoielnică și imprevizibilă; la fel și prelungirea Pactului. România are în continuare obligația de a intra în război cu Germania (din cauza Ungariei), de partea Cehoslovaciei; sau în război cu Italia (din cauza Ungariei) de partea Iugoslaviei; o posibilă agresiune a Uniunii Sovietice ar crea următoarea situație: România nu ar primi nici un ajutor, nici de la Cehoslovacia, nici de la Iugoslavia”. În aceste condiții, se întreba diplomatul român, „cine ar dori să devină aliat al României, numai pentru apărarea intereselor românești?”

În acest context, România a adoptat două politici concomitente: încercarea de îmbunătățire a relațiilor româno-bulgare prin schimburi culturale și comerciale și prin dialog; evidențierea hotărârii ferme de a apăra integritatea țării. România a interzis orice asociație culturală în Dobrogea, a intensificat opera de colonizare cu aromâni și a îmbunătățit administrația numind funcționari mai capabili și mai cinstiți, cunoscători ai realităților locale. De asemenea, după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, s-a înceract reducerea asperităților prin adoptarea Statului Minorităților și printr-un acord semnat cu minoritatea bulgară, acțiuni fără un ecou deosebit.

Semnarea tratatului de prietenie dintre Germania și Italia, cunoscut sub numele de axa Roma-Berlin, precum și aderarea Italiei la Pactul Anticomintern au dat mână liberă Germnaiei pentru acțiunea de eludare a sistemului de la Versailles. Prima țintă a fost Austria, unde după numirea nazistului Seyss-Inquart în funcția de ministru de interne, sub presiunea lui Hitler, cancelarul Schuschnigg încearcă în zadar să organizeze un referendum privind indepndența țării sale. Constrâns de naziști să demisioneaze, el este înlocuit în funcție de Seyss-Inquart, care cheamă trupele germane. Anschluss-ul, cu care Italia este acum de acord, este proclamat la 13 martie 1938 și aprobat prin plebiscit cu un procent de 97% de germani și austrieci. Puterile occidentale au reacționat extrem de timid în fața acestei situații.

Guvernul de la Sofia și presa bulgară au întâmpinat Anschluss-ul „cu un calm desăvârșit”. Guvernul Kioseivanov era cel mult îngrijorat că Germania își va spori influența economică asupra Bulgariei, dar „nu lipsește, desigur, ascunsă cu grijă în fundul inimilor, nici bucuria de a vedea Tratatele de pace prăbușindu-se într-un ritm tot mai accelerat”, opinia pubică bulgară manifestând satisfacție, așa cum remarca ministrul plenipotențiar al României la Sofia, Radu Crutzescu. Legațiunea Austriei la Viena împreună cu arhiva sa a fost preluată de Legațiunea Germaniei, în timp ce Legațiunea Bulgariei din Viena s-a transformat în Consulat.

Creșterea pericolului nazist a avut darul de a da fiori statelor mici din sud-estul Europei, evident celor care se opuneau politicilor de revizuire. Cel puțin, în România, personalitățile politice, ziarele și opinia publică s-au declarat la unison împotriva politicii de agresiune naziste manifestându-și sprijinul penru continuarea orientării externe spre puterile occidentale democratice. Chiar dacă formal, partidele politice erau dsesființate în urma loviturii de stat carliste, acestea au continuat să funcționeze militând pentru neschimbarea orientării externe a României. Anschluss-ul a apropiat în mod periculos Germania de frontierele României.

Amenințată de Germania, Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică, România era dispusă la ameliorarea relațiilor cu Bulgaria prin negocierea problemelor „în suspensie”, sprea realizarea unui acord politic important. Ministrul plenipotențiar român la Sofia, Radu Crutzescu, la 21 martie 1938, invita guvernul României să ajungă la un acord cu Bulgaria, făcând concesii minorității bulgare. Mai târziu, noul ministru plenipotențiar român la Sofia, P.S.Aurelian remarca lipsa de interes dinspre partea bulgară pentru semnarea unui tratat cu România. Această atitudine era întărită de ministrul german la Sofia, Eugen Rumlin, care raporta la Berlin că Bulgaria nu își va schimba comportamentul, în ciuda negocierilor cu Înțelegerea Balcanică.

Semnificativ pentru nivelul relațiilor bilaterale, remarcă Maria Costea, „constatăm faptul că în anii 1935-1940 nu a avut loc nici o întâlnire româno-bulgară la nivel de miniștri de externe, prim-miniștri sau șefi de state. Țarul Boris și Kioseivanov nu s-au întâlnit în această perioadă cu regele Carol, cu premierii Tătărescu, Goga, Miron Cristea, Armand Călinescu, Argeșeanu, Argetoianu, nici cu miniștrii de externe titulescu, Victor Antonescu, Istrate Micescu, N.Petrescu-Comnen, Gafencu. Singura întâlnire româno-bulgară la nivel înalt în anii 1935-1940 a fost prilejuită de vizita ministrului de finanțe Mitiță Constantinescu la Sofia, în februarie 1940. Comparativ, întâlnirile la nivel înalt bulgaro-turce și bulgaro-iugoslave erau mult mai frecvente în spiritul pactelor de amiciție încheiate”. Dimpotrivă, orice contact româno-bulgar era, în măsura posibilului, evitat.

Una dintre preocupările fundamentale ale diplomației românești după Anschluss și până în 1940 a fost apropierea statelor din sud-estul Europei. Ideea a evoluat de la simpla ameliorare a relațiilor dintre statele zonei până la proiectele de creare a unui bloc balcanic sau a unui bloc al neutrilor. România a încercat să grupeze țările din zonă în jurul Înțelegerii Balcanice și a Micii Înțelegeri, cu atragerea Ungariei, Bulgariei și Poloniei.

În cadrul acestei politici, s-au înscris acțiunile României și ale aliaților ei balcanici de a găsi căile adecvate pentru apropierea Bulgariei de înțelegerea Balcanică. De la crearea acestei organizații, în februarie 1934, cele patru țări membre au manifestat constant dorința unei strânse colaborări cu Bulgaria, s-au pronunțat permanent în favoarea intrării ei în acestă organizație, considerând că interesele ce uneau toate popoarele din Balcani erau mult mai puternice, mai numeroase și mai importante decât orice neînțelegeri, indifernet de natura lor. Problema a fost reluată în discuție la sesiunea Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice de la Ankara (25-27 februarie 1938), când miniștrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei și Turciei au hotărât în unanimitate să încerce din nou o apropiere de Bulgaria. Deși priveau cu neîncredere politica de înarmare a guvernului bulgar, pe care îl suspectau de duplicitate, cei patru miniștri de externe s-au pronunțat pentru inițierea unui dialog cu executivul de la Sofia asupra problemei privind recunoașterea dreptului Bulgariei de a avea un tratament egal, în materie de armament, cu al vecinilor săi.

Un rol important în luarea acestei inițiative l-a avut guvernul englez, care a oferit „sfaturi” în acest sens guvernelor țărilor din Înțelegerea Balcanică și care s-a angajat, totodată, să sprijine la Sofia politica Înțelegerii Balcanice. Diplomații britanici credeau că este posibil, prin acțiuni de genul acesta, să împiedice o preconizată apropiere a Bulgariei față de statele Axei.

Încă din ajunul Conferinței de la Ankara, Tewfik Rustu Aras, ministru de externe al Turciei, făcuse un prim sondaj la Sofia. La 13 mai 1938, aflat în trecere prin capitala Bulgariei, el a avut din nou o lungă întrevedere cu regele Boris și cu premierul Ghiorghi Kiosseivanov. Cu acest prilej, ministrul de externe turc s-a interesat din nou dacă „guvernul bulgar ar înclina să se pună de acord cu Înțelegerea Balcanică, în baza unei declarații comune făcută de guvernul bulgar și de președintele în exercițiu al zisei organizații, pentru a renunța de o parte și de alta la clauzele militare din tratatele de pace de la Neuilly și Lausanne, adică de a se recunoaște starea de fapt a înarmării Bulgariei precum și a se admite fortificarea zonelor demilitarizate în schimbul unei colaborări reale și amicale și de dizpozițiuni de bună vecinătate a Bulgariei cu Înțelegerea Balcanică. Atât regele Boris cât și primul ministru Kiosseivanov s-a arătat încântați de această propunere exprimându-și credința că, în cazul realizării unei astfel de înțelegeri, „soluționarea chestiunilor în suspensie între România și Bulgaria, precum și între Grecia și Bulgaria ar fi extrem de ușurată”.

Deși guvernul român era adeptul hotărât al inițierii unor negocieri cu Bulgaria, limitele în care ele urmau să se desfășoare erau considerate la București nesatisfăcătoare, neechilibrate, fără rolul de a spori pace și securitatea zonală. Așa se explică rezerva pe care guvernul român a păstrat-o pe o anumită perioadă de timp, fără prezentarea unui punct oficial de vedere față de conținutul discuțiilor ministrului de externe turc la Sofia decât atunci când miniștrii Greciei și Turciei la București s-au interesat de poziția guvernului român. În această situație, ministrul de externe român, Nicolae Petrescu-Comnen a convocat, la 28 mai 1938, pe repreentanții țărilor membre ale Înțelegerii Balcanice acreditați la București și le-a comunicat că guvernul român este de acord ca Metaxas, prim-ministru și ministru de externe al Greciei, care îndeplinea totodată și funcția de președinte al Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice, să înceapă negocieri cu Bulgaria, în numele acestei organizații, dar „cu condițiunea ca aceste conversații să nu se mărginească la egalitatea de drepturi militare, ci la încheierea unui pact de neagresiune”.

În această direcție s-au îndreptat în perioada următoare eforturile diplomației românești. Un rol important în acest sens l-au jucat convorbirile regelui Carol al II-lea cu președintele Turciei, Kemal Ataturk, cu premierul Celâl Bayar și cu ministrul de externe, Tewfik Rustu Aras. Într-o primă convorbire cu premierul și ministrul de externe ai Turciei, problema relațiilor cu Bulgaria, nota regele, a „constituit partea cea mai importantă”. Ministrul de externe turc și-a manifestat „deplina încredere” în regele Boris și a subliniat că „este absolută nevoie de a se încheia cât mai curând o înțelegere cu bulgarii, căci este mare nevoie ca Balcanii să fie pacificați”. „I-am răspuns, continua Carol, că și eu sunt și am fost întotdeauna de aceeași părere, toată politica mea a fost de înțelegere cu vecinii, dar că, cu toate că vom face această înțelegere, nu câștigăm nimica, acordăm noi, ca și ceilalți, un câștig moral Bulgariei, dreptul de reînarmare, fără a primi nici o compensație în schimb”.

A doua zi, problema relațiilor cu Bulgaria a fost discutată și în cadrul întrevederii pe care Carol al II-lea a avut-o cu președintele turc. „Reluăm în conversație mai toate punctele discutate ieri cu Aras, notează regele român, și am constatat un complet acord asupra tuturor chestiunilor (…) Se înțelege că conversația alunecă asupra Înțelegerii Balcanice, comunitatea de interese între noi, prietenia care ne strânge, România de Turcia (…) Vorbim de bulgari și de proiectele în curs, Kemal își exprimă încrederea și admirația în Boris. Atrage atenția asupra incidentelor care ne-au plictisit zilele acestea, dă toată garanția că ei sunt pavază pentru purtarea bulgarilor în viitor”.

După convorbirile pe care Carol al II-lea le-a avut cu oficialitățile turce, s-a ajuns repede între cele patru state membre ale Înțelegerii Balcanice la un text al acordului ce avea la bază proiectul propus de România. În aceste condiții, la 31 iulie 1938, la Salonic, Ioannis Metaxas, primul ministru al Greciei, în numele membrilor Înțelegerii Balcanice și Ghiorghi Kiosseivanov, primul ministru al Bulgariei, au semnat un acord în care se stipula mai întâi aranjamentul celor cinci state de „a se abține în relațiile lor mutuale de la orice recurgere la forță, în conformitate cu acordurile la care fiecare dintre cele două state au subscris în privința neagresiunii”, apoi era menționată hotărârea lor de a renunța, în ce le privește, la „aplicarea dispozițiilor cuprinse în partea a patra (clauze militare, navale și aeriene) din Tratatul de la Neuilly, precum și la dispozițiunile prevăzute în convenția cu privire la frontiera Traciei, semnată la Lausanne, la 24 iulie 1923”. Acordul consemna, de asemenea, atașamentul Bulgariei la „politica de întărire a păcii din Balcani”, dorința ei de a „întreține relații de bună vecinătate, încredere și colaborare cu statele balcanice”, precum și „spiritul pașnic și dorința de colaborare” a statelor Înțelegerii Balcanice față de Bulgaria. În aceeași zi, la Salonic, a fost dat publicității un comunicat în care se vorbea despre „etapa istorică”, de „perioada de securitate și de înțelegere în peninsulă”, pe care acordul urma să o inaugureze în raporturile dintre cele cinci state și se exprima „speranța legitimă că într-un viitor apropiat acest act s-ar putea bucura de dezvoltări salutare”.

În aceeași zi, premierul bulgar a adresat o telegramă omologului său român, în care se arăta: „Mă bucur de acest fericit eveniment care constituie o nouă dovadă a atașamentului statelor față de idealul păcii. Actul pe care l-am semnat va marca, sunt convins, începutul unei ere de concordie și de încrezătoare colaborare între Bulgaria și statele Înțelegerii Balcanice, colaborare care va fi o încununare a sforțărilor noastre pentru prosperitatea popoarelor noastre și pentru întărirea păcii în peninsulă, precujm și o contribuție prețioasă la opera generală de pace”. În răspunsul său, ministrul de externe român nu se lasă mai prejos: „Poporul român este fericit a da, în acest moment istoric, poporului bulgar o dovadă strălucită de amiciție care deschide orizonturi noi pentru raporturile noastre și reia în același timp nobile și vechi tradiții”. În scurt timp, aceste declarații vor fi aruncate la lada de gunoi a istoriei, depășite de evoluția cât se poate de reală, atât a situației internaționale, cât și a raporturilor româno-bulgare.

În viziunea lui Plemen Cvetkov, acordul de la Salonic „marca primii pași târzii, spre un compromis între învingătorși și învinși în Balcani”, deși acesta recunoaște că „normalizarea” făcea parte din procesul dezintegrării Antantei Balcanice: „Neavând posibilitatea de a alege, Sofia reușește să surmonteze izolarea sa diplomatică prin apropierea de Belgrad, dar această linie contribuie, fără îndoială, la distrugerea ultimelor posibilități teoretice ale unei solidarități balcanice (…) La sfârșitul celei de a doua catastrofe naționale, Bulgaria a învățat bine că războiul nu era mijlocul de a rezolva problemele etnice. Or, ceea ce e valabil pentru toate țările balcanice (…): nu trebuie să te apropii de una în detrimentul celorlalte”.

Acordul de la Salonic a fost sprijinit de diplomația statelor occidentale, Anglia și Franța; de asemenea, Uniunea Sovietică a intervenit pe lângă executivul de la Sofia pledând pentru o apropiere față de statele Înțelegerii Balcanice. Ministrul Bulgariei la Moscova a fost chemat la Comisariatul Poporului pentru Afacerile Externe, unde Litvinov i-a arătat că ar fi dorit ca Bulgaria, „în interesul păcii și al Bulgariei însăși (…) să își netezească terenul în vederea intrării în Înțelegerea Balcanică”. În fapt, Acordul de la Salonic făcea parte din strategia sovietică de a contracara influența germană în Balcani. De altfel, Germania și Ialia, deși reticente la început, au privit favorabil acest acord cu condiția ca el să nu depășească cadrele stabilite în direcția unei apropieri de puterile occidentale.

ACORDUL DE LA MUNCHEN

După realizarea Anschluss-ului, următorul pas al Germaniei a fost revendicarea regiunii sudete din Cehoslovacia, zonă industrială bogată, locuită însă de trei milioane de germani. Conflictul dintre Germania și Cehoslovacia, aliata Uniunii Sovietice, dar mai ales a Franței, riscă să se generalizeze în întreaga Europă. Atunci când războiul era iminent, Hitler acceptă negocieri cu Mussolini (reprezentantul Italiei), Chamberlain (reprezentantul Marii Britanii) și Daladier (reprezentantul Franței), la 29 septembrie 1938, la Munchen. Acordul de la Munchen, semnat la 30 septembrie 1938, recunoște dezmembrarea Cehoslovaciei în favoarea Germaniei, care obține regiunea sudetă. Populațiile Franței și Angliei, care cred că au câștigat în acest fel pacea, își primesc cu entuziasm reprezentanții la întoarcerea în țară. Cu toate acestea, Acordul de la Munchen, apogeu al politicii de conciliere, este un dezastru prin confirmarea slăbiciunilor democrațiilor occidentale, ca și prin îndepărtarea lor față de Uniunea Sovietică.

Existența statului cehoslovac, deși diminuat, împiedică accesul german în Europa de Est și, în consecință, la petrolul românesc. La 15 martie 1939, armata germană intră în regiunile cehe Boemia și Moravia, care devin un protectorat german, iar Slovacia, pe jumătate dezmembrată de statele riverane, devine stat satelit. La scurt timp după aceea, Hitler constrânge Lituania să îi cedeze portul Memel. În timp ce în aprilie, Mussolini ocupă la rândul său Albania, presa germană se dezlănțuie împotriva Poloniei, care pare să fie următoarea victimă a celui de-al treilea Reich.

Odată cu dezmembrarea statului cehoslovac, Mica Înțelegere înceta de facto să mai existe, iar situația României s-a agravat. La 1 octombrie 1938, Polonia a adresat un ultimatum Cehoslovaciei prin care pretindea cedarea zonei Teschen, în timp ce, la 2 noiembrie 1938, primul Dictat de la Viena îi dădea dreptul Ungariei să anexeze sudul Slovaciei.

Acordul de la Munchen a determinat în Ungaria și Bulgaria o campanie revizionistă cu accente deosebit de violente. În Bulgaria, s-au organizat campanii de presă, manifestații revizioniste la Sofia și Rusciuk, în timpo ce mulți oameni politici inserau pretenții iredentiste în discursurile lor. De plidă, președintele Camerei Deputaților, în prezența regelui Boris mărturisea că „așteaptă rezolvarea pretențiilor Bulgariei”, în timp ce opoziția naționalistă critica guvernul Kiosseivanov pentru lipsa sa de atitudine în această direcție.Evident, speranțele bulgarilor se legau de faptul că revizuirea în cadrul statului cehoslovac va antrena, în cascadă, inclusiv propriile cereri asupra Dobrogei. În acest context, ministrul de externe român îi arăta lordului Halifax, la 15 noiembrie 1938 că „atât în Bulgaria, cât și în Ungaria aceste hotărâri de la Munchen au dat iluziunea posibilității unei răsturnări totale a situației din Europa Centrală și Orientală și a unei complete revizuiri a granițelor statelor create sau mărite după război. Bulgaria după Munchen a început a se agita. Comitangii au reapărut. Mitingurile revizioniste au reapărut, ca pe vremurile cele mai tulburi. Presa a luat un ton din cele mai provocatoare și atmosfera s-a încărcat din nou cu nori groși. Aceleași lucruri se constată și în Ungaria, sub un aspect cu mult mai războinic încă”.

După Acordul de la Munchen și primul Dictat de la Viena, regele Boris al III-lea a adresat o scrisoare către ziaristul F.Graves, de la prestigiosul cotidian londonea Times, exprimând dorința Bulgariei de a obține Dobrogea de Sud, ieșirea la Marea Egee (prin ocuparea unui teritoriu grecesc) și drepturi pentru minoritatea bulgară din Iugoslavia. În acest sens, ziaristul Graves a adresat o întrebare către Ministerul de Externe al Marii Britanii obținând un răspuns. La 29 noiembrie 1938, opinia Ministerului de Externe al Marii Britanii era că „restituirea Dobrogei de Sud către Bulgaria este justă, dar irealizabilă pentru moment, deoarece ea constituie o parte a problemei generale a frontierelor României”

Nu era un gest singular, de vreme ce premierul britanic, Neville Chamberlain, afirma de la tribuna Camerei Comunelor că „Geograficește, Germania trebuie să ocupe o poziție dominantă în Europa Centrală și Orientală…Țările din Europa Centrală și orientală sunt țări agricole. Schimburile comerciale ce se fac între ele și Germania sunt complementare. Ele pot furniza Reichului materii prime și produse alimentare în schimbul produselor manufacturate pe care Germania este atât de bine plasată pentru a le exporta…În ceea ce ne privește, nu avem nici o dorință de a interzice Germaniei accesul în aceste țări, nici să o încercuim economicește…”.

În acest context, la care se adăuga eșecul unui periplu diplomatic întreprins de Carol al II-lea în Anglia și Franța, Hitler încerca să smulgă României cât mai multe concesii. „România, declara cancelarul german, este chemată acum a se hotărâ pentru Reich sau contra lui, răspicat, deschis, cinstit și sincer, dar imediat, nu mai târziu, când ar avea cuțitul la gât. Dacă va accepta alianța oferită, va primi imediat garanția granițelor ei actuale, astfel încât reajustările cu ungurii și bulgarii vor deveni subsidiare și aceștia obligați a-și limita pretențiile la maximuum, spre a nu risca să rămână fără nici un câștig, în virtutea menținerii statu-quo-ului garantat de Germania”. Pentru aceasta, se impuneau condiții dure: retragerea României din Societatea Națiunilor, denunțarea tratatelor politice oficiale și secrete precum și convențiilor militare și economice contrare spiritului și literei tratatului de alianță româno-german, care urma să devină baza întregii politici interne și externe a României, precum și aducerea la putere a Gărzii de Fier.

Evident, România a respins aceste pretenții exagerate ale părții germane. Cu toate acestea, la 23 martie 1939, la București, a fost semnat acordul economic româno-german, gândit de diplomația românească drept o soluție de „amortizare” a pericolului german: „favorabil Reichului, el nu era dezavantajos pentru economia românească și nu incomoda prin nimic raporturile economice ale României cu celelalte țări. Principalul său merit era acela de a fi salvat România de la invazie și de a-i fi oferit posibilitatea de a câștiga un timp care i-ar fi putut fi prețios”. Pe de altă parte, la 31 martie 1939, Anglia și Franța ofereau garanții Poloniei, iar la 13 aprilie 1939 garanții comune României și Greciei.

Așadar, direcția de acțiune a politicii externe românești balnsa între obiectivul curajos al alianței cu puterile occidentale și, în același timp, al alianței cu Germania, cele două nefiind incompatibile în viziunea diplomaților români. Într-un raport întocmit de Gheorghe Tătărescu, la Paris, se arăta că „tratatul cu Germania trebuie executat, dar cu grija constantă de a nu primejdui nici unul din posturile noastre de comandă națională economică și de a nu crea în favoarea acestei puteri posibilitatea de hegemonie sau baze de înrâuire asupra vieții noastre naționale”. Raportul atrăgea atenția și asupra „sforțărilor nenumărate făcute de bulgari, care caută stăruitor bunăvoința puterilor occidentale în favoarea revendicărilor lor”.

Este drept că nici atitudinea guvernului bulgar, din ce în ce mai intrasigentă nu lăsa spațiu de discuții principiale. Aflat la Ankara, în martie 1939, premierul bulgar Gheorghi Kiosseivanov susținea cunoscuta idee a unității statelor balcanice, dar construită pe satisfacerea revendicărilor bulgare și declara că ceea ce a împiedicat guvernul bulgar să colaboreze la crearea unei alianțe balcanice era tocmai „intransigența României față de cererile revizioniste bulgare”. Din această rațiune, în vara anului 1939, eforturile diplomatice ale României și Turciei au fost îndreptate cu prioritate spre atragerea Bulgariei și coptarea ei în Pactul Balcanic. „Încercările lor, remarca istoricul Klaus Schonherr, au eșuat în fața poziției inflexibile a Sofiei în problema revendicărilor de teritorii atât de la România cât și de la Grecia”.

Ideea obstacolului pe care îl reprezenta poziția Bulgariei în problema unității balcanice este întărită și de rapoartele diplomaților americani din vara anului 1939. aceștia nu vedeau o rezolvare a diferendelor româno-bulgare și nu erau deloc optimiști privitor la posibilitatea aderării Bulgariei la Înțelegerea Balcanică. Un raport semnat de Frederick P.Hibbard, la 10 august 1939 remarca: „aspirațiile revizioniste ale Bulgariei au fost mult încurajate de Anschluss și episodul ceh”. Despre situația în care se afla România, raportul prezenta o analiză destul de substanțială. Astfel, se scria că România „privea cu respect și speranță de protecție spre Franța și Marea Britanie, mai ales după ce a obținut garanții din partea lor”. De asemenea, statul român „depindea economic de Germania (jumătate din comerțul exterior românesc a fost acaparat de Germania), dar se temea de politica naziștilor”. Față de Italia, România a „încercat să se apropie cu prietenie, dar i s-a răspuns cu dezinteres și răceală”. Concluziile diplomatului american erau extrem de lucide: „Privind în jurul frontierelor ei, România vede lupi flămânzi, unul în sud și altul în nord-vest râvnind la teritoriile pierdute. Departe, în nord, un leu mare, rapace, devorează toate teritoriile care îi cad sub labă, iar în est un monstru dormind, care rămâne o enigmă. Ca să mențină aceste creaturi la distanță, România face apel la manierații câini de supraveghere din Înțelegerea Balcanică și la democrațiile occidentale, dar nu se simte în siguranță. România este sinceră când afirmă că dorește pacea, pentru că are tot ce este posibil a visa să ai. În caz de război, ea va încerca să rămână neutră cât de mult posibil, dar își dă seama că va fi atrasă de partea democrațiilor, chiar din primele luni. În această situație, pentru Franța și Anglia va fi foarte greu să acționeze prompt și efectiv pentru protecția frontierelor românești”.

Concluzionând, așa cum arată Tatiana Solcan, „anii 1935-1938 au adus noi complicații în politica internațională, evenimente nefaste ce s-au petrecut în favoarea statelor totalitare: agresiunea italiană asupra Absiniei, Anschluss-ul, destrămărea Cehoslovaciei. Din nefericire, o dată cu aceste prevestiri de rău agur pentru pacea mondială, nici încercările statelor antirevizioniste din sud-estul Europei nu au mai avut șanse de izbândă. Mica Înțelegere nu a rezistat acțiunilor ofensive ale statelor totalitare care vizau dezagregarea sa. Pactul bulgaro-iugoslav (24 ianuarie 1937) și pactul italo-iugoslav (25 martie 1937) au afectat grav și iremediabil coeziunea internă a alianței. (…) Destrămarea Micii Înțelegeri nu a însemnat însă și falimentul politicii, a concepțiilor și ideilor ei, ci primatul pe plan internațional al forțe și amenințării cu forța împotriva dreptului, a principiilor care ar fi trebuit să guverneze relațiile internaționale”. Același lucru se poate afirma și despre Înțelegerea Balcanică, care a rămas fidelă principiilor sale și a încercat să atragă Bulgaria printr-o serie de compromisuri succesive. Într-un final, avea să se demonstreze o politică falimentară.

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV

În toamna anului 1939, mai rămânea un singur lucru de rezolvat pentru Germania nazistă: problema poloneză. Între timp, Hitler a mai pus la cale o lovitură de maestru în domeniul diplomatic prin semnarea pactului cu Uniunea Sovietică, din august 1939. Acesta apare, din documentele vremii, drept un eveniment care a surprins profund statele europene. În fapt, semnele premergătoare au existat mereu, inclusiv prin schimbarea, la nivel de discurs, a atitudinii celor doi conducători; în plus, exista precedentul Rapallo. A contat, de asemenea, și reacția marilor puteri occidentale, reticente în a semna niște tratate ferme cu Uniunea Sovietică. Stalin „a considerat Conferința de la Munchen, la care în mod intenționat URSS nu fusese invitată, în ciuda alianței sale oficiale, din 1935, drept o conspirație a Occidentului. Pentru el, Munchenul a însemnat o întrunire a națiunilor antisovietice ale Europei cu intenția de a da Germaniei mână liberă să atace o Rusie izolată diplomatic. Pentru a preveni să se întâmple aceasta, eforturile sovietice de a ajunge la o înțelegere cu Franța și Marea Britanie s-au intensificat. În anul ce a urmat Munchenului, Litvinov și succesorul său la ministerul de externe, Molotov au înaintat o serie de propuneri de alianță guvernelor francez și britanic. Acestea au rămas fără răspuns. Franța și Anglia nu se puteau hotărî să aibă încredere în Stalin. De asemenea, ambele țări considerau sincer că o alianță cu Polonia oferea o protecție mai bună împotriva unei expansiuni germane.” Cu atât mai mult cu cât, în cele din urmă, inițiativa a fost preluată de partea germană. În aceste condiții, lucrurile s-au precipitat. În mai puțin de o lună, cele două state cad de acord asupra necesității semnării unui tratat de alianță. El va fi concretizat, la 23 august 1939, de pactul Ribbentrop-Molotov, un pact de neagresiune ce prevedea că „În cazul în care una din părțile contractante ar deveni obiectul unui act de forță sau al unui atac din partea unei terțe puteri, cealaltă parte contractantă nu va sprijini în nici un fel asemenea acțiuni ale acestei puteri.” Mai important însă, s-a dovedit a fi Protocolul adițional secret care împărțea sferele de influență între cele două state pe linia Narew-Vistula-San din Polonia. În virtutea acestui acord, URSS va declanșa războiul cu Finlanda, va anexa statele baltice și Basarabia cu Bucovina de Nord. Evident că acest pact a fost atacat cu virulență de-a lungul timpului, dar, cel puțin, în ceea ce privește, anexiunile sovietice, nu s-a mai putut face nimic după război. Mai mult, sovieticii, de pildă, s-au aflat, la Nurnberg, în banca judecătorilor Germaniei naziste. Ezitările britanice, în cele din urmă, conjugate cu abilitatea lui Hitler, au făcut această alianță posibilă cu importante consecințe pe termen scurt. A fost încă un episod din „războiul nervilor” adjudecat de Germania.

Pe de altă parte, pactul Ribbentrop-Molotov a permis Uniunii Sovietice să reia politica expansionistă tradițională a Rusiei țariste în direcția Mării Baltice, Poloniei și Balcanilor, cu sprijinul și acordul Germaniei naziste. În acest sens, Moscova a demarat niște serioase eforturi pentru atragerea Bulgariei de partea sa, aceasta urmând să devină un canal de transmitere a influenței sovietice în Balcani. Este rațiunea pentru care Stalin a susținut cu obstinație iredentismul bulgar, în special contra României, cu care sovieticii aveau de reglat conturile Basarabiei. Diplomația bulgară și sovietică, dar și cea italiană vorbeau despre „binomul Basarabia-Dobrogea”. După 26 iunie 1940, când URSS a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, ministrul de externe bulgar Popov se temea de separarea binomului amintit și, în consecință de pierderea sprijinului sovietic pentru propriile pretenții teritoriale. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică a sprijinit constant revizionimul bulgar, deși Germania a fost cea care a contribuit decisiv la retrocedarea Cadrilaterului din dorința de a își păstra intactă adeziunea bulgară. Încă din mai 1939, ministrul plenipotențiar bulgar la Moscova, Antonov mărturisea că „Litvinov a manifestat întotdeauna înțelegere încurajatoare pentru situația Bulgariei. În fața reprezentanților Angliei și Franței, Litvinov a susținut foarte insistent Bulgaria în revendicarea Dobrogei. Dorind să susțină restituirea Dobrogei către Bulgaria, Litvinov aducea și argumente economice, nu doar național-etnice și istorice. El spunea că pentru Bulgaria era necesar să stăpânească Dobrogea ca grânar al țării. Dimpotrivă, România (care dispunea de regiuni agricole întinse și prospere) putea să piardă Dobrogea fără consecințe majore”. De altfel, spre deosebire de Germania, Marea Britanie și Turcia, Uniunea Sovietică a clamat în permanență retrocedarea întregii Dobroge și nu numai a Cadrilaterului.

În august 1939, diplomația franceză era conștientă de refuzul bulgar de a participa la un eventual pact de asistență mutuală, cu România între părți. De asemenea, Bulgaria refuza categoric să ajute România în cazul unei agresiuni, cu atât mai mult în cazul uneia germane. În cel mai bun caz, Bulgaria era pregătită să accepte o neutralitate binevoitoare față de România, cu condiția acceptării de către aceasta a unei rectificări de frontieră în Dobrogea. În schimb, diplomați bulgari păreau mai receptivi la semnarea unui pact turco-bulgar-iugoslav, propus de Belgrad, îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni germano-italiene.

Pactul Ribbentrop-Molotov, arată Maria Costea, a avut un profund ecou la Sofia, determinând o apropiere substanțială între Bulgaria și Uniunea Sovietică, susținută de dezvoltarea unui puternic curent rusofil în societatea bulgară. Încheierea Pactului germano-sovietic a „permis ca în opinia publică să se împace orientarea pro-germană cu tradiționala rusofilie a poporului bulgar. Chiar și cercurile oficiale puteau să se orienteze spre Moscova fără a se mai teme de suspiciunea Germaniei. Presa bulgară considera că noul pact era cel mai important eveniment al ultimilor 20 de ani, comentându-l de la bun început cu speranță și satisfacție”. Aceste impresii erau întărite de ministrul plenipotențiar român la Sofia, Filotti, care nota că „sub impresia înaintării Sovietelor și în speranța unui sprijin politic, care s-a făcut până acum zadarnic așteptat din partea Germaniei, cumpăna opiniei publice bulgare și a presei înclină din ce în ce mai pronunțat spre U.R.S.S. Până și cele mai conservatoare elemente din societate, pătrunse până acum de aversiune față de bolșevism își manifestă deodată fățiș simpatia și respectul petru Rusia”.

După încheierea pactului de neagresiune sovieto-german, la 23 august 1939, Serviciul Român de Informații avertiza asupra pansalvismului promovat de Rusia Sovietică, sub noua formă acomunismului bolșevic, „această hienă, îmbrăcată în piele de oaie, readusă pe Vistula și Carpați, care a ridicat steagul ipocriziei panslave”. Îndreptându-și privirea către popoarele slave, U.R.S.S „întinde azi un braț către Polonia, Ucraina, Slovacia, Moravia, Boemia și un alt braț către Bulgaria, Serbia, Dalmația și Croația”. Cercurile oficiale ale serviciului de informații observau pericolul inerent al panslavismului și, oricare ar fi fost mijloacele alese pentru promovarea lui, soarta României le apărea în aceeași lumină: „Profitând de acordul cu Germania, Bulgaria va căuta să atace România”.

De altfel, Bulgaria nu va justifica încrederea oferită de sovietici aproape necondiționat. Prinsă între Germania și U.R.S.S., Bulgaria a preferat să aleagă Berlinul și aliatul său italian. Aceasta este explicația faptului că Boris al III-lea a mulțumit public doar conducătorilor germani și italieni pentru sprijinul acordat în litigiul cu România, și nu celor sovietici, această atitudine nemulțumind opoziția. Atât rusofilul Petko Stainov, cât și fascistul Aleksandr Țankov au afirmat că U.R.S.S. merită un credit egal cu Germania. Cu ocazia celebrării anexării Dobrogei de Sud, mai mulți vorbitori comuniști l-au elogiat pe Stalin, în timp ce Asen Panev declara că „poporul bulgar ar trebui să muțumească nu lui Hitler, ci Uniunii Sovietice pentru Dobrogea de Sud”. Când, în noiembrie 1940, Uniunea Sovietică a dorit să acorde o garanție Bulgariei, în aceleași condiții în care fusese acordată garanția germano-italiană României, urmată de prezența trupelor germane pe teritoriul României, cu alte cuvinte asigurarea unei prezențe militare sovietice în Bulgaria, autoritățile de la Sofia, cu acoperirea germană, s-au sustras cererii sovietice. La 1 martie 1941, Bulgaria a aderat la Pactul Tripartit, intrând astfel în orbita Berlinului.

=== cap 2 ===

CAPITOLUL II

IZBUCNIREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Cu puțin înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mai 1945, un asistent al generalului american Mark Clark îi explica acestuia că Aliații trebuie să își însușească învățămintele Tratatului din 1919 și să nu mai impună o „pace cartagineză” Germaniei înfrânte. „Știi, ar fi răspuns generalul Clark, nu se mai aude nimic de cartaginezi în zilele noastre”

De germani s-a mai auzit și încă se mai aude cu destulă putere și în zilele noastre. Chiar și după înfrângerea totală din cea de-a doua conflagrație militară a secolului XX, Germania, dezarmată, umilită și divizată, a reușit să se integreze, în sfârșit printr-o manieră neconflictuală, familiei europene și organismelor internaționale contemporane. Deși, în 1990, reunificarea germană a produs câteva temeri în rândul cancelariilor europene și nu numai, aceasta s-a dovedit a fi de bun augur, mai ales pentru că, din punct de vedere simbolic, a reprezentat o ruptură radicală cu trecutul apropiat și nu ușor de suportat al germanilor. Dacă însă din punct de vedere politic, statul german este pe deplin reabilitat, memoria colectivă rămâne impregnanta de teza rolului nefast și ofensei împotriva umanității pe care Germania le-a practicat prin declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Dosarul vinovăției germane pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial comportă, evident, o încărcătură mult mai pregnantă în raport cu cel din primul război mondial. Pentru acesta din urmă nu se mai poate susține teza responsabilității exclusiv germane și aproape nici un istoric serios nu o mai poate face; dar dacă la 1914 se poate distribui această responsabilitate aproape matematic între marile puteri din epocă, totul încadrabil într-un context nefericit, pentru cel de-al doilea război nu se poate nega o responsabilitate sporită a Germaniei în acutizarea tensiunilor ce țin de relațiile internaționale. Este motivul pentru care originile celui de al doilea război mondial nu au mai fost cercetate în profunzime și, eventual, nuanțate. Așa cum remarcă și Eric Hobswam, „originile celui de-al doilea război mondial au produs o cantitate incomparabil mai mică de literatură istorică de specialitate decât cauzele primului război mondial, din motive lesne de înțeles. Cu foarte rare excepții, nici un istoric serios nu s-a îndoit vreodată de faptul că Germania, Japonia și, cu oarecare ezitări, Italia fuseseră agresorii. Statele târâte în război împotriva acestor trei, indiferent dacă fuseseră capitaliste sau socialiste, nu doriseră război și cele mai multe dintre ele au făcut tot ce au putut să îl evite. În termenii cei mai simpli, răspunsul la întrebarea cine sau ce a provocat cel de-al doilea război mondial se poate da în două cuvinte: Adolf Hitler.”

Într-adevăr, în majoritate scrierilor istorice care au tratat subiectul celui de-al doilea război mondial, a existat întotdeauna o conexiune directă, dacă nu un semn de egalitate între regimul nazist personificat de Hitler și agresiunea războinică împotriva ordinii internaționale care ar fi însoțit în permanență acest regim. Odată identificat nazismul ca sursa răului, orice acțiune pe care acesta a proferat-o, justificată sau nu, legitimă sau mai puțin legitimă, a fost etichetată instantaneu drept provocare, agresiune, comportament criminal și așa mai departe. De fapt, toată analiza istorică a contextului celui de-al doilea război mondial este viciată de acestă procedură care enunță premisa (regimul nazist este criminal) și impune încadrarea oricărei concluzii în această paradigmă.

În fapt, dincolo de poziția, ireductibil potrivnică sistemului de la Versailles, a statelor Axei, situația internațională aflată într-o stare constantă de degradare în perioada interbelică, a contribuit în egală măsură la crizele, periferice sau centrale, al căror corolar îl va constitui invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939. Dincolo de caracterul relativ nedrept al sistemului tratatelor de pace din 1919, despre care am atras atenția în precedentul capitol, principala cauză care stă la originea celui de-al doilea război mondial pare să fie marea criză economică, cu efecte dintre cele mai negative în special pentru statele deja nemulțumite de arhitectura internațională.

Crahul bursier ce a debutat la New York în 1929 se va dezvolta într-o severă depresiune economică, cea mai gravă cunoscută vreodată de sistemul economic capitalist. Totul se prăbușește în fața acestei catastrofe: producția industrială ca și cea agricolă, investițiile, veniturile sau comerțul internațional. Inflația ajunge la cote nebănuite, falimentele se înmulțesc, în timp ce șomajul crește vertiginos, depășind în unele state procentul de 15% sau 20% din populația activă. Consecințele pe care această criză economică le va genera și le va perpetua sunt fundamentale pentru înțelegerea tuturor evenimentelor ce compun, după această dată, istoria secolului XX. Criza economică, așa cum subliniam, se află la originea ascensiunii regimurilor totalitare și, împreună cu sistemul de la Versailles, la baza declanșării celui de-al doilea război mondial.

Germania a fost una din țările cele mai afectate de consecințele marii crize economice. În 1932, producția industrială ajunsese la 58% față de nivelul din 1928, exporturile și importurile scăzuseră la jumătate, produsul intern brut a scăzut de la 89 de miliarde la 57 de miliarde de mărci, în timp ce șomajul crește de la 1,4 la 5,6 milioane de oameni. Toate clasele sociale sunt afectate cu brutalitate, mai ales prin reducerea masivă a puterii de cumpărare din cauza caracterului galopant al inflației.

Societatea germană nu a mai fost pregătită să absoarbă acest ultim șoc. Tratatul de la Versailles, criza din 1923, problema reparațiilor, ascensiunea comuniștilor și, acum, criza economică, au dus la o radicalizare profundă a electoratului german care se îndreaptă, în număr mare, spre partidele extremiste care promiteau o grabnică rezolvare a crizei. În acest context, are loc ascensiunea naziștilor conduși de Adolf Hitler. E greu de crezut în ce alt context ar fi putut prelua naziștii puterea. La alegerile precedente înregistraseră procente insignifiante: 6,5% în mai 1924, 3% în decembrie 1924 și 2,6% în mai 1928; creșterea electorală survine odată cu debutul crizei economice: deja 18,3% în septembrie 1930, dar 37,4% în iulie 1932, urmată de un recul, 33,1% în noiembrie 1932, apoi 43,9% în martie 1933. De asemenea, e greu de crezut că un puci, ca cel din 1923, ar fi adus pe naziști la putere; deja această cale fusese testată fără rezultatul scontat. Democrația l-a adus pe Hitler la putere, aceasta fiind una din primele legende care s-au succedat în jurul lui Hitler, și anume a modului ocult în care acesta a preluat sau a „cucerit” puterea. Obținuse un important sprijin popular, nu total e drept, dar restul a fost completate de situația dificilă în care se găsea Germania de la Versailles încoace. Președintele Hindenburg, în pofida faptului că îl detesta pe Hitler, a fost nevoit să îl numească cancelar pe acesta pentru că părea singurul capabil să pună bazele unei majorității parlamentare; a contribuit la aceasta și dorința unor politicieni precum von Papen care au văzut în Hitler un politician docil pe care îl vor controla. Rezultatul a fost exact pe dos.

Nazismul a avut șansa venirii la putere în același timp cu începutul refacerii economice pe plan global, așadar, inclusiv în Germania. Este o dezbatere interesantă cât e meritul naziștilor în repornirea economiei și absorbirea șomajului și cât au beneficiat de pe urma contextului favorabil. În 1932, economia germană era încă încremenită și existau peste șase milioane de șomeri. Național-socialismul „a eliminat șomajul, a repus în mișcare economia germană și a fost capabil să finanțeze un efort de reînarmare care, în puțini ani i-a permis Germaniei să își depășească cu mult toți vecinii.”

Nu există nici un dubiu, totuși, că tocmai caracterul totalitar al regimului, care a coexistat cu proprietatea și economia privată, a făcut posibilă revenirea economică. Naziștii au dezvoltat importante lucrări publice precum construcția de autostrăzi, au investit masiv în industria grea și cea de armament, ceea ce, alături de reintroducerea serviciului militar, au contribuit semnificativ la reducerea șomajului. Standardul general de viață s-a îmbunătățit, salriile au crescut, deși nu fulminant, dar compensând prin revenirea securității sociale.

Și viața cotidiană și-a urmat cursul relativ normal. Viața cotidiană „al celui de-al treilea Reich arăta de altfel mai banală și mai normală. (…) marea majoritate a germanilor duceau o existență civilă ca de obicei, recunoscători pentru liniștea și ordinea și siguranța materială; lucrau, se îndrăgosteau, se certau, întemeiau familii, sărbătoreau Crăciunul și nu sărbătoarea din iulie, jucau skat sau fotbal, își lucrau grădina sau mergeau la iarbă verde, se duceau la cinematograf, la concert, frecventau sau nu biserica după cum erau obișnuiți. În universități, după turbulențele începutului, studenții s-au întors la studiu; în scoli, în afara orelor festive, predomina învățătura. Se învățau tabla înmulțirii, vocabulele și poezia lui Schiller, Cântec despre clopot; engleza a devenit cea mai importantă limbă străină studiată, iar scrierea cu caractere latine a luat-o înaintea celei cu caractere gotice.”

A existat, evident, și reversul medaliei: pierderea în mară măsură de către germani a libertăților. Nazismul a distrus sistemul democratic, opoziția politică sau sindicatele, înlocuind aceste structuri cu unele proprii. Rasismul a devenit componenta ideologică a noului regim, alături de antisemitism care începe să prindă contur ca politică de stat. Totodată, au apărut lagărele de concentrare unde erau deportați dușmanii regimului (încă la un nivel mic, de vreme ce în 1936 existau internați câteva mii de prizonieri politici; comparația cu universul concentraționar al Rusiei sovietice format din milioane și milioane de oameni este inutilă). Cu toate acestea, și în lumina realizărilor externe a existat o aderență neîndoielnică a unei bune părți din societatea germană pentru realizările pe care și le însușea regimul nazist. Și dacă nu ar fi izbucnit al doilea război mondial, sunt șanse ca regimul nazist să fi devenit unul dintre cele mai populare din istoria contemporană a Germaniei.

Se adaugă la aceasta focarele de incendiu propagate în celelalte zone ale lumii. În Extremul Orient, de pildă, Japonia, confruntată cu serioase dificultăți economice și demografice ca urmare a primului război mondial, este nevoită să sufere, ca și Germania, consecințele teribile ale marii depresiuni economice. În plus, tânăra democrație japoneză nu a rezistat la împotrivirea puternică a cadrelor militare, a căror soluție consta în cucerirea de noi teritorii precum Manciuria, China de Nord, Siberiei sau Indiile. Deși nu a deținut în mod propriu-zis puterea, armata va exercita în această perioadă o presiune constantă asupra guvernelor prin diverse mijloace. Conflictele din Africa Orientală sau războiul civil din Spania întregesc tabloul lumii interbelice, aflate într-o derivă dramatică.

Cert este că scânteia care declanșează, îm mod formal, cel de-al doilea război mondial, este reprezentată de invadarea Poloniei de către armata Germaniei naziste, la data de 1 septembrie 1939. După cedări succesive în fața revendicărilor lui Hitler, puterile occidentale erau determinate să oprească agresiunea germană împotriva ordinii internaționale. La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța declarau război Germaniei în virtutea alianței pe care o aveau cu Polonia. Este drept, pe de o parte, că aceste două țări au consimțit să înceapă războiul pentru partea din Tratatul de la Versailles care era cea mai nedreaptă pentru Germania și care era cea mai dificil de apărat, dar, pe de altă parte, este la fel de evident că atitudinea defetistă ce friza neputința sau lașitatea nu mai putea fi etalată ca politică de stat a puterilor democratice, obligate, din mai multe considerente, să adopte atitudinea la care erau obligate de statutul acestora de mari puteri, garante a democrațiilor.

Al doilea război mondial reprezintă, fără îndoială, cea mai profundă tragedie a secolului XX, altfel, foarte dens din perspectiva dramelor care au evidențiat limita cea mai de jos a speciei umane, prin amploarea pe care a comportat-o, prin numărul de victime fără precedent pe care l-a generat și prin consecințele foarte importante pe care le-a determinat. În raport cu scara globală și universalitatea de care a avut parte, contribuțiilor unor state periferice, precum cele balcanice, par minore, dar, din perspectiva subiectivă a propriei conștiințe istorice, ele se cuvin tratate și analizate cu toată seriozitatea posibilă. Este ceea ce am încercat să realizăm în paginile următoare, prin descrierea rolului și locului jucat de România în cadrul conflagrației mondiale, în special prin prisma raporturilor româno-bulgare, relații care, la rândul lor, se pretează, celor mai diverse interpretări.

II.1. ROMÂNIA ȘI BULGARIA ÎN PREAJMA IZBUCNIRII RĂZBOIULUI MONDIAL

Începutul celui de-al doilea război mondial va găsi România într-o situație extrem de fragilă. În 1938, regele Carol al II-lea pusese la cale o lovitură de stat, a cărei esență consta în trecerea de la un regim parlamentar-constituțional, întemeiat pe partide politice la un regim de autoritate monarhică în care regelui îi erau acordate largi prerogative de conducere. Evenimentul din 10/11 februarie 1938 reprezenta corolarul politicii lui Carol al II-lea pusă în practică încă din 1930 și care consta în subminarea constantă a fundamentelor democratice ale României, oricum destul de șubrede. Pe de altă parte, această acțiune se înscrie în logica în care funcționa întreaga Europă în acei ani, o Europă în care regimurile dictatoriale sau autoritare proliferaseră; de pildă, în sud-estul Europei doar Cehoslovacia mai avea șansa menținerii unui regim democratic.

Regimul dictaturii regale impus de Carol al II-lea va avea o existență efemeră, întrucât agravarea situației internaționale cu grave consecințe inclusiv pentru România avea să pună capăt existenței sale. În 1940, în termen de câteva luni, România va suferi importante piederi teritoriale, o treime din teritoriul național (99 790 km p) și un număr considerabil din populație (6 161 317). Pactul Ribentrop-Molotov precum și poziția dominantă în care ajunsese Germania au permis, Rusiei pe de o parte și Ungariei și Bulgariei, pe de altă parte, să revendice teritoriile pe care aceste state le pierduseră în favoarea României. La sfârșitul lui iunie 1940, în urma unui Ultimatum, Uniunea Sovietică va anexa într-un mod mai degrabă brutal, Basarabia și Bucovina de Nord, iar în august, în urma a mai multe runde de negocieri eșuate, va avea loc la Viena, un arbitraj germano-italian asupra problemei Transilvaniei. Arbitrajul a fost, în fapt, un dictat, care a impus României să accepte pierderea părții de nord-vest a Ardealului, luat imediat în posesie de Ungaria. În legătură cu pierderea Cadrilaterului, aceasta va fi descrisă în amănunt în următorul capitol.

Nici un regim, fie el și de esență dictatorială, nu avea cum să reziste unei asemenea catastrofe naționale. În acest context extrem de dificil, Carol a încercat să remedieze situația grea în care se găsea prin încredințarea puterii către Ion Antonescu, în pofida disprețului pe care acesta îl avea la adresa suveranului. Născut în 1882, Ion Antonescu a continuat tradițiile militare ale familiei sale, servind ca maior în primul război mondial, apoi ca atașat militar la Paris în 1922 și Londra în 1923. În calitate de șef al Marelui Stat Major, în 1934 a avut numeroase divergențe cu regele Carol al II-lea, în special asupra camarilei regale care întreținea corupția și slaba înzestrare a armatei. În această perioadă, Antonescu a devenit apropiat de cercurile de extremă dreapta, de Garda de Fier sau de Octavian Goga, care îl va numi ministrul apărării în timpul guvernării sale. În semn de protest față de acțiunile pe care regele le planifica împotriva legionarilor, Antonescu a protestat și și-a înaintat demisia. Ulterior, a fost pus sub arest la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, dar intervenția mai multor oficialități germane l-a ferit de repercusiuni mai grave.

Este drept că regele nu mai avea, în contextul respectiv, nici o altă opțiune, doar Antonescu dând impresia că este persoana potrivită să remedieze situația. Partidele tradiționale, Mișcarea legionară și, mai ales, cercurile oficiale germane au văzut în general un partener de dialog pe care se putea conta. Deși Carol al II-lea evitase până atunci să plaseze în funcții foarte importante precum cea de prim-ministru oameni independenți, numirea lui Antonescu nu a mai respectat acest principiu. Ori, această mișcare a fost fatală pentru regimul dictaturii regale. Pentru Antonescu, rezolvarea crizei politice în care se afla România era imposibilă în condițiile rămânerii pe tron a lui Carol al II-lea. Cu atât mai mult cu cât lideii politici precum Iuliu Maniu subliniaseră clar totalul refuz de a colabora sub auspiciile regale. În audiența din 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut categoric regelui Carol al II-lea abdicarea, preoferând, în fața refuzului regelui, amenințări inclusiv la adresa securității personale. Lipsa sprijinul german la care spera Carol a cântărit decisiv în decizia regelui de a abdica. Din martie 1939, odată cu încheierea tratatului economic, regele făcuse eforturi substanțiale să intre în grațiile regelui, dar ele s-a dovedit zadarnice atunci când ar fi trebuit să producă rezultate. Berlinul a făcut un calcul corect când a realizat că nu poate sprijini un regim care se făcuse detestat la toate nivelurile societății și care pierduse teritorii importante în favoarea vecinilor săi. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a renunțat la tron în favoarea fiului său, Mihai, în vârstă de 19 ani și a plecat în exil, de unde avea să nu se mai întoarcă niciodată.

În aceeși zi, regele Mihai a semnat un decret prin care îl învestea pe Antonescu cu puteri depline în calitate de Conducător al Statului Român. Aflat acum la cârma destinelor țării, Antonescu s-a străduit să realizeze un guvern de uniune națională cu ajutorul căruia să treacă prin criza rezultată în urma Dictatului de la Viena, dar nu a găsit înțelegere în rândul partidelor politice. Iuliu Maniu și Brătianu îl sprijiniseră până atunci deoarece îl considerau singura persoana capabilă să nu subordoneaze România total scopurilor de război naziste, dar, ca lideri democratici, nu puteau să aprobe particparea la un regim de esență dictatorială. În plus, liderii amintiți au păstrat mereu speranța în victoria puterilor occidentale asupra Germaniei naziste și nu doreau să se compromită în nici un fel. Cum varianta dictaturii militare nu părea fezabilă, Antonescu s-a îndreptat spre singura mișcare politică care își dorea să ajungă la putere și, era în plus, agreată de Germania, Garda de Fier. Determinat să pună capăt crizei politice, Antonescu a decis alcătuirea unui guvern alcătuit din fruntașii gărzii la majoritatea ministerelor, din ofițeri ai Ministerului Apărării Naționale și din câțiva specialiști, la ministerele economice. România a fost declarată „stat național legionar”, iar în ceea ce privește componența guvernului, Antonescu și-a asumat președinția Consiliului de Miniștri și a devenit ministru al Apărării Naționale, în timp ce lui Horia Sima, liderul Gărzii de Fier, i s-a încredințat vicepreședinția guvernului. Garda primea patru ministere importante: Ministerul de Interne (general în rezervă Constantin Petrovicescu), Ministerul de Externe (Mihai R.Sturdza), Ministerul Educației (Traian Brăileanu) și Ministerul Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale (Vasile Iasinschi). S-au mai adăugat unele posturi de secretar de stat, iar la nivelurile inferioare ale administrației, Garda de Fier deținea chiar majoritatea posturilor. Legiunea devenea, conform legii, unica mișcare politică recunoscută.

În ceea ce privește politica externă, principala prioritate a noului conducător al statului era intensificarea alianței cu Germania. În acest sens, Antonescu a dorit să pună bazele unei direcții prin care România să dobândească un rol mult mai important într-un sud-est european dominat cu autoritate de Germania nazistă. Din aceste motive, România a solicitat sosirea unei misiuni miliatare germane și a început negocierile pentru semnarea unui nou tratat economic româno-german. Hitler a primit cu promptitudine aceste cereri, întrucât blocarea campaniei italiene în Grecia îl determinase să ia un calcul o expediție de sprijin care să treacă prin România și Bulgaria. Totodată, în viitorul război din Răsărit, România urma să primească un rol cheie, mai ales în calitatea sa de furnizor de petrol. Drept consecință, la 10 octombrie 1940, primele trupe germane au intrat în România. În noiembrie, în urma unei vizite a lui Antonescu la Berlin, România a aderat la pactul germano-italo-japonez. Cu această ocazie, au fost puse bazele unei relații personale între dictatorul nazist și Antonescu, primul fiind plăcut impresionat de calitatea interlocutorului său. În fine, la 4 decembrie 1940, Germania și România au semnat un tratat economic prin care statul român era angrenat în mecanismul economic al efortului de război nazist.

În schimb, situația politică internă s-a degradat progresiv în această perioadă, sub raportul relațiilor dintre Antonescu și Garda de Fier. Aducerea la putere a acestei formațiuni a reprezentat un compromis fragil pe care ambele părți au încercat să îl deturneze spre îndeplinirea propriilor interese. Conflictul dintre cele două părți era fundamentat pe diferența radicală de viziune asupra modalității în care trebuia administrat statul totalitar. Garda a pretins întotdeauna mai multă putere precum și edificarea unui nou sistem politic și economic în concordanță cu spiritul național-legionar. Situația s-a înrăutățit considerabil după episodul crimelor legionare din noiembrie 1940, opoziția dintre șeful statului și mișcarea gardistă devenind un obstacol de netrecut. Ori, după ce Antonescu a primit acordul lui Hitler de a prelua înteaga putere în stat, aceasta s-a decis să distrugă Garda de Fier, cu atât mai mult cu cât și aceasta se pregătea de un conflict armat. La 21 ianuarie 1941, legionarii au declanșat rebeliunea, dar nu au avut din capul locului nici o șansă reală atâta timp cât armata a rămas în totalitate fidelă conducătorului său suprem, Ion Antonescu. În câteva zile, rebeliunea legionară a fost zdrobită, ceea ce a dus la arestarea a peste 9000 de persoane și la emigrarea în Germania a unui important grup de legionari. Statul național legionar a fost abolit din punct de vedere formal, Antonescu impunând României un regim de dictatură militară, lipsită de ideologie și fără a se sprijini pe vreo formațiune politică. Instrumentele pe care s-a bazat conducătorul statului au fost armata și aparatul de siguranță, menite a ține sub control disensiunile posibile. Efectul acestei noi ordini politice a fost o apropiere mai strânsă de Germania, deși, în momentul invadării Iugoslaviei, Germania nu i-a cerut sprijinul, așa cum făcuse în cazul Ungariei și Bulgariei. De asemena, atunci când Antonescu a solicitat ca România să primească Banatul sărbesc drept compensație pentru cedările către Ungaria și Bulgaria, Hitler a refuzat îndeplinirea acestui deziderat. Apropierea campaniei din 1941 găsea România într-o situație politică stabilă, iar pe plan extern, dedicată total partenerului său german.

În Bulgaria, evoluțiile din această perioadă au fost, de asemenea, subsumate, curentului general european, marcat de numeroase tensiuni precum și de ascensiunea mișcărilor autoritare în dauna oricărui centru democratic. În 1934, colonelul Damian Velcev a organizat o lovitură de stat care a reușit să propulseze la putere Liga Militară. Mișcarea se baza pe sprijinul unei asociații civile, Zveno, înființată în 1927, condusă, de asemenea, de un colonel, Kimon Gheorghiev, ofițer în rezervă. Ideologia mișcării rămânea tributară conceptului intervenției politice directe sub conducerea unor lideri luminați. Potrivit acestui principiu, parlamentarismul și rolul „partidelor politice erau pe cale de dispariție. Răul fundamental al Bulgariei nu era legat de proasta administrare a bogăției ei, ci de pauperitatea economică a țării și de subdezvoltarea reurselor economice. Singura cale prin care putea fi modernizată țara era prin intermediul unei tehnocrații eficiente. Complicatul aparat birocratic aflat în fruntea statului trebuia redus și raționalizat”.

După succesul loviturii de stat, șeful guvernului a devenit Kimon Gheorghiev, în timp ce Velcev a rămas în afara sferei puterii oficiale, iar programul care urma să fie transpus în practică era cel al asociației Zveno. Direcțiile de acțiune ulterioare s-au înscris în logica unui regim de tip totalitar: Constituția din 1879 a fost abolită, în timp ce partidele politice și organizațiile sindicale au fost interzise. Liderii bulgari nici măcar nu s-au străduit să mimeze aparența de legalitate prin crearea unei coaliții de guvernământ sau a unui partid pe care să se sprijine, în timp ce membrii legislativului erau numiți. În aceste condiții, regimul și-a exercitat guvernarea prin intermediul decretelor.

În timp ce realizările interne au fost limitate la unele succese în mediul rural, atenția a fost focalizată pe linia de urmat a politicii externe. De pildă, noul regim își dorea o apropiere mai puternică față de Franța, chestiune care se putea realiza prin intermediul Iugoslaviei față de care exista o atitudine recntă din cauza problemei macedonene. Cu ajutorul armate , dar și al aripii moderate a ORMI, guvernul bulgar a destrămat această organizație teroristă, iar liderul ei, Ivan Mihailov a fost silit să fugă. Acțiunea a fost dusă la bun sfârșit fără nici o repercusiune majoră internă și a facilitat strângerea legăturilor cu Franța și cu Mica Antantă. În 1934 au fost stabilite relații oficiale și cu Uniunea Sovietică.

Noul regim bulgar a fost fragilizat în permanență din cauza faptului că nu avea o bază solidă de sprijini și nici o largă adeziune populară. De asemenea, nu avea în jurul său un partid oficial sau o mișcare națională; în plus, în cadrul Ligii Militare au existat în permanență puncte de vedere diferite care au dus la scindarea unor formațiuni în interiorul mișcării. Acest context i-a permis regelui Boris al III-lea să preia inițiativa răsturnării unui regim asupra căruia nu reușise să se impună. În 1935, prin intermediul unei lovituri de stat extrem de sângeroasă, regele bulgar a reușită să îl îndepărteze de la putere pe Gheorghiev. În aprilie, Boris al III-lea a desființat Liga Militară și a redat Bulgariei administrația civilă. În acest mod, în Bulgaria se instaura o dictatură regală, așa cum se va întâmpla și în România ceva mai târziu. Chiar dacă a fost prevăzută convocarea unei Adunări, aceasta avea să capete prerogative doar la nivel consultativ. Alegerile au avut loc în 1938, dar candidații se puteau prezenta doar ca persoane individuale, nu ca membri de partid, ceea ce a avut efect doar parțial întrucât electoratul cunoștea orientarea personalităților politice. Într-o Adunare de 160 de locuri, agrarienii au obținut 32 de mandate, social-democarații au reușit să câștige 8 locuri, iar comuniștii, grupați în Partidul Muncitoresc Bulgar au obținut doar 5 mandate. Toate aceste partide își vor manifesta opoziția față de regim. În ajunul războiului, regimul politic bulgar comporta foarte multe din trăsăturile regimurilor politice ale statelor vecine.

II.2. EVOLUȚII ȘI IMPLICAȚII EXTERNE ASUPRA ROMÂNIEI ȘI BULGARIEI

În perioada premărgătoare celui de-al doilea război mondial, România a încercat cu tărie să rămână fidelă aliților săi occidentali, anglo-francezi, încercând, așa cum a făcut-o pe tot cuprinsul perioadei interbelice, să inițieze acțiuni care să prevină extinderea agresiunii în zona balcanică. Sunt notabile acțiunile de întărire a celor două alianțe balcanice la care România era parte, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică precum și celebrul demers al lui Viorel Tilea, în martie 1939, la Londra, act care a netezit calea negocierilor franco-anglo-sovietice și care, dacă nu ar fi eșuat în august 1939 ar fi prevenit atacul Germaniei asupra Polinia și, implicit, izbucnirea conflagrației mondiale. Cert este că, după această dat, aria de acțiune a României se va îngusta în mod considerabil.

România nu a avut nici o implicare în evoluția evenimentelor din vara anului 1939. Dimpotrivă, prevăzând evoluțiile ulterioare, guvernul Armand Călinescu a optat pentru o conduită care să prevină cu orice preț, potențialel agresiuni îndreptate asupra României. Astfel, în preajma datei de 1 septembrie 1939, oficialii români au înaintat Ungariei oferata semnării unui pact de neagresiune, iar la 27 august ministrul român de externe, Grigore Gafencu îl informa pe ministrul german în Ronmânia, Wilhelm Fabricius că, în contextul izbucnirii ostilităților între Germania și Polonia, România își va menține neutralitatea. Astfel, la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană prezidat de Carol al II-lea hotăra în unanimitate „acțiunea diplomatică și măsurile militare pentri apărarea fruntariilor”, totodată cu „observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiile internaționale față de beligeranții din actualul conflict”. Unii dintre participanții acestei întruniri au optat pentru o neutralitate absolută, însă majoritatea a opinat doar pentru o abținere temporară de la ostilități, dar ținând cont că, la un moment dat, România va fi obligată să se alăture războiului.

Neutralitatea României s-a dovedit a fi favorabilă aliaților anglo-francezi precum și statelor care căzuseră pradă agresiunii naziste. De plidă, guvernul român își dăduse acordul de principiu pentru tranzitul de materiale de război destinate Poloniei pe teritoriul României, dar acordul nu amai putut fi materializat din cauza campaniei germane. Autoritățile de la Berlin și Moscova si exprimat, în mai multe rânduri, nemulțumirea față de atitudinea oficialităților românești în susținerea cauzei poloneze. Nemulțumiri au existat și pe plan intern, Horia Sima și Garda de Fier fiind încurajați de succesule militare ale Reichului. La 21 septembrie 1939, primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat de membrii ai Mișcării Legionare care nu îi puteau ierta o lungă activitate de luptă împotriva Gărzii. Inițial, s-a format un nou cabinet, cu Constantin Argetoianu în frunte, dar cu aceiași titulari din guvernul Armand Călinescu, după care regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe Gheorghe Tătărescu, mai potrivit pentru o politică de alianță cu puterile occidentale. În acest context, guvernele de la București au tins în perioada 1939-1940 spre îmbunătățirea raporturilor cu țările vecine, fie pe calea încheierii unor pacte de neagresiune, fie în cadrul unei alianțe defensive mai largi precum Blocul Neutrilor, comceput ca o supraîntărire a Înțelegerii Balcanice.

Odată cu declanșarea ostilităților, la 1 septembrie 1939, a prins contur din ce în ce mai mult proiectul unui Bloc al Neutrilor. Primele acțiuni concrete ale diplomaților români au avut loc la data de 5 septembrie, când Grigore Gafencu s-a întâlnit și i-a instruit pe ambasadorii României de la Ankara, Belgrad și Atena să transmită informații despre poziția adoptată de România și despre demersurile ce se vor face în vederea creării Blocului Neutrilor. În ultima decadă a lunii septembrie 1939, demersurile diplomației române pentru precizarea unei atitudini comune a statelor Înțelegerii Balcanice s-au întrerupt. În acest timp, la Ministerul de Externe român s-a elaborat proiectul de constituire a Blocului Neutrilor, finalizat la 28 septembrie 1939 și care cuprindea șase prevederi detailate în documentul original: neutralitatea absolută în limitele actale ale războiului; tratat de neagresiune între statele participante la bloc; în cazul în care un stat membru al blocului ar fi victima unei agresiuni, păstrarea cel puțin a unei neutralități binevoitoare față de acel stat; reducerea la un nivel normal, de către toate statele membre ale blocului, a măsurilor militare la frontierele lor comune; contacte directe între ministerele afacerilor externe ale statelor membre ale bloculuiprecum și schimburi de informații politice și economice; măsuri economice pe baza apartenenței la bloc.

Pentru a își consolida influența în Balcani, Mussolini va dovedi o atitudine favorabilă acestui Bloc al Neutrilor, în fruntea căruia urma să se poziționeze statul italian. Hitler a aprobat proiectul Blocului întrucât ar fi reprezentat un pas important pentru scoaterea Înțelegerii Balcanice de sub influența Marii Britanii și a Franței. La rândul lor, puterile occidentale au girat acest proiect ținând cont de fidelitatea României și Turciei, care urmau să se țină departe de politica agresivă a statului german. Mai mult, și-au exprimat acordul asupra protectoratului italian care ar fi însemnat desprinderea Italiei din orbita Germaniei. Singurul stat care a privit cu suspiciune apariția Blocului a fost, evident, Uniunea Sovietică. Ecoul pozitiv pe care acest proiect l-a trezit în cadrul Angliei, Franței, Italiei și Germaniei purta în sine germenii eșecului deoarece fiecare dintre aceste state și-au dat acordul pentru apariția lui atâta timp cât el putea să reprezinte o vulnerabilitate pentru inamic. În contextul ulterior, proiectul Blocului își va dezvălui din ce în ce mai mult valențele utopice, acesta neajungând să mai fie pus vreodată în practică.

În calitatea de state vecine, dar departe de a întreține relații de prietenie, România și Bulgaria, s-au regăsit, după semnarea Tratatului de la Craiova de la 7 septembrie 1940, în aceeași tabără, în cadrul Axei, România semnând pactul, așa cum am subliniat la 23 noiembrie 1940, iar Bulgaria la 1 martie 1941. Trecând peste starea de război în care s-au aflat cu statele coaliției Națiunilor Unite (cu rezerva că Bulgaria nu a declarat război Uniunii Sovietice, semnarea Pactului Tripartit fiind condiționată de partea bulgară de menținerea neutralității într-un posibil conflict germano-sovietic) cele două țări nu au lipsit din configurarea pe termen scurt al desfășurării războiului și pe termen lung al planurilor postbelice, din dezbaterile și documentele conferințelor interaliate și nici din mijloacele de presă ale tuturor părților implicate, inclusiv ale neutrilor.

Situația celor două state, ca și a întregii Europe de Est a figurat, de pildă, într-un mod surprinzător pentru partea britanică, pe agenda convorbirilor pe care Eden le-a avut cu Stalin și Molotov la Moscova, în cursul vizitei desfășurate în capitala sovietică între 15 și 20 decembrie 1941. Motivul vizitei l-a reprezentat discutarea unui proiect de alianță între cele două țări, dar ținând cont că Statele Unite ale Americii intraseră în război de-abia de o săptămână, Stalin își dorea cu ardoare să implice Marea Britanie într-un angajament postbelic în ceea ce privește frontierele. Stalin i-a prezentat astfel șefului Foreign Office proiectul a două tratate, unul de asistență militară și unul de reglementare a problemelor postbelice precizând că dorea un acord și nu o declarație. În sinteză, propunerile sovietice precizau ca Bulgaria, ca „pedeapsă pentru comportamentul din război”, putea suferi pierderi teritoriale „minore” față de Iugoslavia și era limitată, în concepția lui Stalin, la un singur port maritim, Varna. De asemenea, o zonă aflată la sud de Burgas, populată majoritar de turci urma să revină Turciei. În ceea ce privește revendicările sovietice, se cerea restaurarea frontierelor existente înaintea atacului german din 22 iunie 1941 (cea sovieto-finlandeză din 1940, încorporarea republicilor baltice, a Basarabiei și Nordului Bucovinei, frontiera sovieto-poloneză). Instituirea unei alianțe militare între România și Uniunea Sovietică, cu dreptul de a menține baze militare, aeriene și navale pe teritoriul statului român, era o altă solicitare a sovieticilor. Teritoriul României urma să fie mărit în Vest, pe seama Ungariei, în limita celor 1 500 000 de români ce trăiau pe acel teritoriu, de asemenea ca o pedeapsă inițială pentru rolul jucat de Ungaria în război.

Între articolele referitoare la prevederile teritoriale, era inserată ideea recunoașterii rolului Uniunii Sovietice „în toate posibilele planuri ale organizării statelor europene, în primul rând în partea Estică a Europei” având în vedere efortul său deosebit de război și pentru că ar reprezenta „cel mai mare factor al cauzei menținerii unei păci durabile în Europa și a prevenirii a noi acte de agresiunea din partea Germaniei”. Dincolo de problema stabilirii unei organizații europene, s-au prevăzut unele condiții ca bază a formării unei federații, uniuni sau blocuri în Europa de Nord sau Balcani: buna credință și acordul statelor direct interesate în constituirea unor astfel de entități; caracterul democratic al membrilor unor astfel de organizații; absența amenințării la securitatea celor două părți ale tratatului, consecință a materializării practice a acestor proiecte.

Protocolul reprezenta practic o redesenare a frontierelor și o alocare a sferelor de influență. Evident, Uniunea Sovietică dorea restabilirea frontierelor existente înainte de 22 iunie 1941. În fața refuzului Ministrului de Externe britanic de a garanta o rezolvare imediată, fără consultări cu colegii săi, Stalin s-a declarat de acord exprimându-și dorința ca problema frontierelor occidentale ale Uniunii Sovietice să fie rezolvată imediat. Stalin a jonglat, în acest fel, cu anumite teritorii din zona balcanică, dar, formal, cel puțin, nu s-a pus problema stabilirii unei sfere de influență sovietice totale și exclusiviste ci numai a stabilirii unor raporturi speciale cu statele din această zonă. Este posibil să fi fost o formulă de camuflare a adevăratelor intenții ale lui Stalin sau o adaptare realistă la situația de pe front, destul de critică pentru Uniunea Sovietică. Dacă lucrurile au stat într-adevăr așa, atunci opinia lui Kissinger, conform căreia, odată cu respingerea ulterioară a propunerilor sovietice s-a ratat șansa unei finlandizări a Europei de Sud-Est și s-a deschis calea sovietizării ei prin forță, capătă o oarecare substanță.

La 5 ianuarie 1942, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, sir Stafford Cripps, a avut o întrevedere cu însărcinatul de afaceri al Statelor Unite, ocazie cu care și-a exprimat punctul de vedere cu privire la recentele negocieri sovieto-britanice. Diplomatul britanic se arăta nerebdător ca „problemele aduse la lumină la întâlnirea de la Moscova să fie imediat rezolvate” pentru a preveni efectuarea unor arnjamente directe (ambasadorul britanic a vizat un posibil acord cu privire la frontiera polono-sovietică și unul cu Turcia, privitor la concesiile teritoriale ale Bulgariei către această țară). Era necesară, astfel, o înțelegere între Marea Britanie și Uniunea Sovietică cu acordul Statelor Unite ale Americii prin care să se recunoască revendicările sovietice asupra statelor baltice, Basarabiei și Moldovei și a bazelor în Finlanda. Desfășurarea ulterioară a războiului avea să confirme aceste evoluții.

Evident, Uniunea Sovietică nu era singurul stat care își organiza viitorul în lumina sfârșitului celui de-al doilea război mondial. România a încercat, de-a lungul acestei perioade să tatoneze terenul în sensul organizării postbelice a relațiilor dintre România și alte state. O astfel de inițiativă a fost Biroul Păcii, organism destinat să se ocupe, prioritar și exclusiv, cu problemele pregătirii României la viitoarea Conferință de Pace. În cadrul acestui Birou s-a constituit, la un moment dat, în funcție de negocierile antamate între București și Sofia, posibil chiar la recomandarea Berlinului, o secție pentru reluarea tratativelor cu Bulgaria. Secția respectivă, pusă sub președinția generalului N.Stoenescu, ministrul finanțelor, s-a întrunit în mai multe rânduri, în vara anului 1942. Comisia s-a bucurat de participarea unor specialiști de marcă în domeniile economico-financiar sau juridic: ministrul Justiției, Mircea Vulcăneascu, subsecretar de stat la Finanțe, diplomații Gh.Davidescu și I.Christu. În cursul reuniunilor, s-a căzut de acord, mai cu seamă la sugestiile lui N.Stoenescu și I.Christu, că „nu toate problemele rămase în suspensie între România și Bulgaria în urma Tratatului de la Craiova din 1940 aveau să își afle soluții, decisiv fiind stabilirea fondului dosarului”. Admițindu-se să nu se accepte cedări în negocierile cu Bulgaria, secția Biroului Păcii a avut în atenție: schimbul de populație efectuat și negocierea sumei forfetare, situația refugiaților și chestiunea arhivelor, problema telefoanelor. La ședința din 29 iulie 1942 a fost prezent ministrul de externe Mihai Antonescu care a făcut recomandări în privința principiilor de urmărit: „Ceea ce mă interesează pe plan diplomatic și politic este să fac acest pas înainte pentru a nu îl face alții și a mă prinde într-un clește și pe urmă să nu mai pot ajunge la schimbul de populație pe pachete. Dacă pot să obțin aceste date, atunci, fără îndoială, mă interesează rezolvarea tuturor problemelor. Aceasta mă preocupă din punct de vedere tehnic (…) În ceea ce privește chestiunile de principii, ceea ce mă preocupă este să facem un pas înainte în raporturile româno-bulgare. Întreaga problemă de principii trebuie să fie rezolvată în acest spirit”. Este evident că, în condițiile în care războiul a evoluat aducând înfrângerea deplină a puterilor Axei, activitatea Biroului, mai ales sub aspectul raporturilor româno-bulgare, a devenit caducă. Condițiile păcii aveau să fie impuse celor două state fără ca acestea să aibă vreun cuvânt de spus.

În pofida divergențelor dintre România și Bulgaria sau a tentativelor de apropiere, în pofida rolului jucat de cele două state în cel de-al doilea război mondial, mai ales în raport cu Uniunea Sovietică, destinul implacabil al istoriei a pronunțat aceeași sentință fără drept de apel pentru toate statele din sud-estul Europei. Într-un secol aflat la discreția totalitarismului, a cărei natură funcționa în logica dreptului de forță, ar trebui ca aceste consecințe nici măcar să nu mai surprindă. Frustrarea balcanică provine, probabil, tocmai din această stare de lucruri: din 1945, când regimul nazist a fost spulberat ireversibil, Europa occidentală, deși profund afectată și traumatizată, a avut șansa refacerii care să o ducă până la o propseritate fără precedent și la o perioadă, în sfârșit, lipsită de războaie. În schimb, pentru marea majoritate a europenilor, aproape că a trecut neobservat ce se întâmpla în partea estică a continentului. Colapsul nazismului a antrenat după sine apogeul puterii societice, marele învingător și beneficiar al celui de-al doilea război mondial. În numele purtării războiului, liderii aliați au consimțit la delimitarea lumii în sfere de influență care să corespundă ponderii celor două tabere. Chiar dacă, în cele din urmă, diferențele fundamentale ideologice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au produs o fractură iremediabilă între cele două sisteme, democratic și comunist, dauna fusese produsă și răul instalat.

Dar România și Bulgaria? Ce se mai poate analiza la nivelul relațiilor dintre cele două state, atâta timp când ambele își pierd individualitatea și sunt transformate în simple anexe ale Uniunii Sovetice, dilatată tocmai până în centrul germanismului, Berlinul. Umilite, abrutizate, marcate de obiediență și neputință, atât România cât și Bulgaria își vor uita sau renega trecutul recent, cel real, nu cel glorificat la zilele naționale sau în manualele de istorie. Se știe, istoria se pretează oricărei deformări dacă există capacitatea și disponibilitatea unui regim totalitar în acestă direcție. Istoria acestor țări vecine se duce până la identificare în jurul acelorași coordonate specifice regimurilor comuniste, care vor demonstra limita cea mai de jos a condiției umane. De aceea, pentru state ca România și Bulgaria, sfărșitul celui de-al doilea război mondial nu este decât începutul unei alte epoci nefaste, care va oblitera orice evoluție pozitivă pe care se poate presupune că ar fi comportat-o grație unui context favorabil. Dar aceasta este o altă istorie.

=== cap 3 ===

CAPITOLUL III

CHESTIUNEA CADRILATERULUI

ÎNTRE SOLIDARITATE ȘI CONFLICT. CADRILATERUL ȘI RELAȚIILE

ROMÂNO-BULGARE ÎNTRE ANII 1878 – 1912

În anul 1866, victoria de la Sadova prefigura apariția în forță a unuia din cei mai puternici actori internaționali pe scena politică europeană, și anume Germania. Victoria zdrobitoare a armatelor prusace a avut semnificații extrem de importante pentru redesenarea dinamicii internaționale a Marilor Puteri. Austria, zdrobită total, a încheiat un an mai târziu o alianță necesară cu Ungaria, iar noul Imperiu Austro-Ungar s-a orientat definitiv spre o politică balcanică. Germania avea să continue politica de forță prin războiul franco-prusac din anii 1870-1871 transformat într-un rapid dezastru militar pentru Napoleon al III-lea, care a fost nevoit să abdice. Franța relua formula republicană, pierdea Alsacia și Lorena și intra într-un prelungit con de umbră în planul relațiilor internaționale.

Reorientarea austro-ungară înspre o direcție de acțiune balcanică s-a produs într-un moment complicat pentru Peninsula Balcanică, marcat de refluxul accentuat al Imperiului Otoman, sprijinit însă de Anglia și Franța, creșterea expansionismului rusesc sub pretextul apărării ortodoxiei ca și de intensificarea luptei naționale și politice a popoarelor balcanice a cărei borne semnificative sunt reprezentate de revoluția sârbă (1804), mișcarea lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluția greacă sau valul de ridicări revoluționare din anul 1848. Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) va tempera pentru o perioadă de două decenii entuziasmul revoluționar, dar pregătirile pentru acțiune continuă inclusiv în această perioadă.

Evoluții semnificative se înregistrează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru români și bulgari, pe de o parte ca o consecință directă a contextului extern, pe de altă parte ca urmare a apariției în aceste cadre a unor elite politice și culturale ce vor milita pentru un program politic cuprinzător ce viza desprinderea de Imperiul Otoman și a cărei finalitate consta în construcția statului național. Principate Române, Țara Românească și Moldova vor face primul pas prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor, în anul 1859, urmată de recunoașterea unirii celor două principate într-un stat unitar. În 1866, după modelul Greciei, pe tronul României va fi adus un monarh dintr-o familie domnitoare europeană, Carol de Hohhenzollern-Sigmaringen, moment care coincide cu alcătuirea primei constituții de sorginte românească. În plus, în acești ani, se cristalizează fizionomiile ideologiilor politice, liberală și conservatoare, care vor contribui la modernizarea instituțională a României. În a doua jumătate a celui de-al optulea deceniu, prioritatea tânărului stat român era obținerea independenței, în condițiile în care suzeranitatea otomană era din ce în ce mai mult o simplă formalitate juridică.

În schimb, teritoriile bulgare, dată fiind proximitatea geografică a capitalei otomane, au cunoscut o evoluție mai sinuoasă, incapabile să se exprime politic, dar și cu un retard important în ceea ce privește dezvoltarea conștiinței naționale sau întărirea culturală. O relativă îmbunătățire a survenit după independența greacă și unirea Principatelor Române, întrucât, în condițiile eliminării monopolului grec la Poartă, spațiul bulgar devine principalul furnizor al acesteia. După 1835, elita bulgară va iniția două sensuri de acțiune: prima avea în vedere apariția instrucției naționale, inclusiv la nivelul învățământului superior, paralel cu apariția primelor cărți tipărite în bulgară, în timp ce a doua consta într-o luptă extrem de dificilă pentru formarea unei biserici bulgare autonome independentă de patriarhia de la Constantinopol. Aceste eforturi s-au diversificat inclusiv în direcția obținerii de autonomie politică, primele planuri revoluționare fiind alcătuite în Serbia și România. Liberalii radicali aflați la guvernare între 1867-1868 au sprijinit mișcările de eliberare ale popoarelor balcanice, permițând crearea de detașamente înarmate bulgare la nord de Dunăre, întrucât sperau în dezmembrarea Imperiului Otoman, ce ar fi permis românilor să clameze propria independență. În 1870, s-a format Comitetul Central revoluționar bulgar, al cărui rol era declanșarea unei insurecții și al cărui președinte a fost ales Karavelov. Rămânea așteptarea unei conjuncturi favorabile care să ducă la declanșarea unor răscoale în diverse puncte ale teritoriului bulgar, pregătite din timp, dar insuficient organizate.

În anul 1875, „problema orientală” cunoaște un nou episod de criză severă prin izbucnirea unor răscoale antiotomane în Bosnia și Herțegovina, sprijinite ulterior de Serbia și Muntenegru. În Bulgaria, emigrația din România a decis declanșarea unei insurecții, dar mișcarea nu a căpătat un caracter de masă, fiind organizată de o pătură subțire a elitei în formare, tineri intelectuali, preoți, învățători. În condițiile în care Imperiul Otoman a decis să reprime în mod extrem de dur aceste mișcări, era necesară o poziționare a marilor puteri, în special a Austro-Ungariei și Rusiei. Aceasta din urmă, aflată într-un evident recul după înfrângerea din Războiul Crimeii, avea șansa de revanșă și a anunțat imediat intențiile de a interveni pentru apărarea „cauzei ortodoxiei”. Alianța celor Trei Împărați, alcătuită din Germania, Imperiul Austro-Ungar și Rusia au căutat adoptarea unei poziții comune avertizând, prin intermediul Memorandului de la Berlin, Turcia să înceteze represiunea. În anul 1876, în urma întâlnirii dintre Gorceakov și Andrassy, la Reichstadt, Rusia și Austria au căzut de acord asupra consecințelor unui viitor conflict care să vizeze posesiunile otomane: Rusia urma să își reia stăpânirea asupra celor trei județe din sudul Basarabiei cedate la Congresul de la Paris precum și acordul de a se extinde în zona caucaziană, în timp ce Austro-Ungaria urma să primească drept compensație Bosnia și Herțegovina. În acest fel, Rusia căpăta mână liberă pentru implicarea în conflictul din Balcani.

România a urmărit, evident, cu deosebit interes, evoluția evenimentelor sesizând oportunitatea ce se profila, aceea de a profita de o eventuală punere în dificultate a Porții dar, într-o primă fază căutând să evite conflictul de natură militară. În 1876 se încheia marea guvernare conservatoare, iar noul guvern condus de I.C.Brătianu și avându-l pe Kogălniceanu la externe se va dovedi a fi deosebit de energic în articularea unor poziții coerente ale României în raport cu noua criză orientală. Acestea s-au concretizat în acordul româno-rus din 4 aprilie 1877, prin care România permitea tranzitul armatelor rusești spre teatrul de război de la sud de Dunăre în schimbul garanției că Rusia va respecta integritatea teritorială a statului român. Deși respinsă de ruși într-o primă fază, colaborarea româno-rusă s-a concretizat și la nivel militar, în contextul dificultăților pe care armata țaristă le-a înfruntat pe frontul de război din teritoriile bulgare. În cele din urmă, cu ajutorul armatei române, rușii vor sparge frontul și se vor îndrepta spre capitala otomană. În aceste condiții, Poarta va cere pace.

Negocierile de pace dintre Rusia și Turcia s-a materializat în Tratatul de Pace de la San Stefano, semnat la 19 februarie 1878, la care delegatul român, Eraclie Arion nu a fost primit. În urma acestui tratat, România, Serbia și Muntenegru deveneau state independente, dar România trebuia să cedeze sudul Basarabiei în schimbul căruia urma să primească Dobrogea și Delta Dunării cedate de otomani în contul datoriilor de război. Rusia mai primea, de asemenea, portul Batumi din estul Mării Negre, precum și orașele Ardahan și Kars din Armenia turcească. În plus, erau puse bazele apariției unui mare stat bulgar, sub ocupație militară rusă ale cărei teritorii urmau să includă „ținuturi situate la nord și la sud de Munții Balcani, Macedonia și o mare parte a Traciei. (…) Extinderea geografică a țării și ocupația militară rusească ar fi expus Constantinopolul unei amenințări permanente dinspre nord. Având control deplin asupra Macedoniei, Bulgaria ar fi fost totodată cea mai mare putere din Balcani”. De fapt, cu excepția Rusiei, Muntenegrului și bulgarilor, nimeni nu putea fi mulțumit de prevederile tratatului. Serbia nu primea teritorial decât o suprafață de 150 mile pătrate, România trebuia să cedeze cele trei județe în pofida tratatului de alianță, Austro-Ungaria nu primea Bosnia și Herțegovina, în timp ce restul marilor puteri asistau la creșterea periculos de mare a puterii și influenței Rusiei în Balcani. Este firească, în aceste condiții, atitudinea de reacție fermă a cabinetelor de la Viena și Londra, care se temeau, mai ales, de apariția acestei Bulgarii Mari, adevărată „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri prin intermediul căreia Rusia căpăta acces facil la Strâmtori și Marea Mediterană. În fața presiunilor concertului european, Rusia, speriată probabil de precedentul reprezentat de Războiul Crimeii, va accepta rediscutarea clauzelor de pace într-un congres la care să participe toate marile puteri.

Congresul internațional de pace s-a desfășurat la Berlin, între 13 iunie și 13 iulie 1878, sub conducerea cancelarului german Bismarck și a confirmat acordurile anterioare, adăugând, totuși, ajustări semnificative. Teritoriile pe care Serbia și Muntenegru le primiseră la San Stefano au fost reduse sensibil, independența României a fost confirmată, dar condiționat, în condițiile recunoașterii schimbului propus de Rusia. Cu titlu provizoriu, Austro-Ungariei i s-a încredințat spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia primea insula Cipru. Marele stat bulgar dorit de ruși a fost, evident, mult redus și împărțit în trei teritorii: Bulgaria, în zona de nord a Munților Balcani, principat autonom sub suzeranitate otomană, Rumelia de Răsărit, cu statut de semiautonomie, condusă de un guvernator creștin numit de Poartă, în timp ce Macedonia și Tracia reveneau sub stăpânire otomană. Devenea clar că acest tratat marca sfârșitul stăpânirii efective a Turciei în Balcani, în timp ce preponderența rusească se accentua, în special în relațiile cu spațiul bulgar pe care îl va tutela, mai mult sau mai puțin vizibil, până în preajma primului război mondial.

Tratatul de la Berlin a consacrat independența a trei state balcanice, România, Serbia și Muntenegru, la care se adăuga Grecia, independentă încă din 1831. România a rămas decepționată din cauza atitudinii rusești la adresa schimbului teritorial negăsind înțelegere nici în rândul marilor puteri. Deși, pe termen lung, posesia Dobrogei s-a dovedit viabilă din punct de vedere economic, efectele acestui rapt nu se vor stinge niciodată în societatea românească. Oricum, după recunoașterea deplină a independenței, consecința firească a fost transformarea României în Regat, la 14 martie 1881, Carol I devenind primul rege al României. Statul român avea premisele să devină un actor de prim rang în zona destul de complicată și fluidă a Balcanilor.

În schimb, Bulgaria devenea cel mai nou stat balcanic și, deși, se afla sub suzeranitate otomană, se bucura de o largă autonomie politică și bisericească sub protecția marilor puteri. Bineînțeles, viitorul program de acțiune al elitei naționale bulgare avea să revendice constant teritoriile fixate în mod unilaterat de Rusia la San Stefano. De altfel, după 1878, Bulgaria a intrat sub influența și controlul rus, cu importante consescințe pentru viitorul stat bulgar. În 1879, la Trnovo, s-a format o adunare constituantă, expresie a celor două curente politice, liberal și conservator, care vor pune bazele viitoarelor partide politice. Constituția de la Trnovo, din 1879, a fost una de esență liberală care instituia preeminența puterii legislative în stat, dar consacra și prerogative largi executivului, respectiv domnitorului. Constituția preciza libertățile civile fundamentale: libertatea cuvântului, presei, de întrunire, garantarea proprietății private, secretul corespondenței, dreptul la petiție. Marile puteri au impus domnitorul în Bulgaria, fără ca acesta să provină dintr-o dinastie importantă europeană: Alexandru de Battenberg, prinț de Hesse, care și-a dorit să fie implicat activ în conducerea țării sprijinindu-se pe conservatori. Cum obiectivul primar era unirea cu Rumelia Orientală, Alexandru a demarat un program de modernizare a armatei, în fruntea ministerului de resort fiind un rus. Țarul rus privea Bulgaria ca pe un satelit al Rusiei și a impus numirea mai multor consilieri ruși în fruntea administrației și armatei, ceea ce a provocat nemulțumire pe plan intern concretizată în opoziția față de prințul german. Efectul a fost deteriorarea relațiilor ruso-bulgare. Partidele politice s-au unit cu domnitorul împotriva dominației și influenței rusești.

Perioada următoare, după 1878, a însemnat, din cauza imixtiunilor rusești în problemele balcanice, o acutizare a tensiunilor româno-bulgare legate de trasarea frontierei sudice a Dobrogei, pe fundalul creșterii ambițiilor naționaliste bulgare traduse, la rândul lor, în principii agresive de tratare a problemelor teritoriale. Pentru România, în schimb, obținerea statutului de independență, la care se adăuga expansiunea în Dobrogea, reclama cu necesitate imaginarea unei alte evoluții politice relativ la zona balcanică.

La originea problematicii frontierei româno-bulgare, care a afectat relațiile dintre cele două state pentru o lungă perioadă de timp, se găsesc interesele rusești de la 1878. Comisia europeană însărcinată cu delimitarea graniței de sud dobrogene s-a văzut repede confruntată cu serioase dificultăți, atât la nivel diplomatic, cât, mai ales, la nivel practic, pe teren. Potrivit articolului 2 din Tratatul de la Berlin, granița urma să treacă la răsărit de Silistra și până la sud de Mangalia, localitate care aparținea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la București nu au disimulat nemulțumirea de faptul că Silistra, fortăreață cu poziție strategică foarte importantă și absolut necesară unei comunicări ușoare cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. În acest sens, diplomații români au încercat să îi convingă pe membrii Comisiei europene de delimitare, fără prea mare succes, doar delegatul autro-ungar dovedindu-se receptiv la aceste solicitări. În octombrie 1878, reprezentantul Rusiei, Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de km de Silistra, în dauna României, lucru contrar prevederilor Tratatului de la Berlin și care nu a fost aprobat de ceilalți delegați. Confruntând această opinie cu dificultățile de pe teren, membrii comisiei, cu excepția reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din fața Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .

Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziției Rusiei față de soluția adoptată. Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la București întâmpinau serioase dificultăți în ceea ce privește stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice și fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomația română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniței așa cum se pronunțase Comisia europeană de delimitare, în litera și spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Și aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porții – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei așa cum fusese stabilit .

În această stare de incertitudine, un detașament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia, Guvernul de la București considerându-se îndreptățit a intra în posesia acestui punct strategic și bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare. O astfel de atitudine stârnise nu numai reacția fermă și energică a Rusiei, ci și cea a celorlalte Puteri europene, cu excepția Austro-Ungariei și Angliei, care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se și întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldați ruși părăsiseră Silistra cu destinația Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie. Diplomația franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia, în timp ce secretarul Ministerului de Externe german, Bulow vedea în retragerea trupelor „un act de înțelepciune politică”.

După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situației de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, și de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat, să fie fixată pe talvegul Dunării, înțelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluție va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparținuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcție de hotărârile comisiei europene de delimitare.

În privința Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfășurat fie la Silistra, fie la București, în luna octombrie 1879, fiind acceptați, cu titlu consultativ și fără drept de vot deliberativ, reprezentanții români și bulgari. Neconcordanțele iscate între punctul de vedere rus și cel român au determinat propunerea convocării unei Conferințe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Și cum discuțiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părți. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare, avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia. Soluția aceasta va fi împărtășită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Turcia decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat și noua frontieră cu Grecia.

Perioada de după 1878 este caracterizată, în Bulgaria, de implementare a unui program naționalist ce viza realizarea unei Bulgarii Mari. În acest sens, în 1880 se înființa Comitetul bulgar central secret, care își propunea ca program alipirea teritoriilor iredente bulgare, un alt comitet cu aceeași sarcină funcționând pentru Bulgaria de Sud. Primul obiectiv vizat era Rumelia Răsăriteană, dar, în condițiile răcirii accentuate a relațiilor bulgaro-ruse, inclusiv la nivelul relațiilor personale ale celor doi conducători, Rusia se opunea, în mod paradoxal la prima vedere, date fiind prevederile Tratatului de la San-Stefano, acestui demers. Aceasta cu atât mai mult cu cât membrii Alianței celor Trei Împărați au decis să nu se opună anexării Rumeliei Răsăritene cu condiția ca granița să nu depășească pe cea fixată în 1878.

Evenimentele s-au precipitat în toamna anului 1885, prin izbucnirea unei revolte la Plovdiv, iar liderii acestuia au dispus arestarea guvernatorului Kruștevici și proclamarea unirii cu Bulgaria, la 6 septembrie 1885. Prințul Alexandru a recunoscut unirea două zile mai târziu, apoi a preluat conducerea noii provincii și a trecut la numirea propriilor autorități. Conducătorul bulgar era conștient de împotrivirea rusă, mai ales că el asigurase pe ministrul de externe rus că nu va proceda în acest mod, dar, pe de altă parte, presiunea populară îl putea face să își piardă tronul. Unirea Rumeliei Răsăritene cu Bulgaria a provocat o severă criză diplomatică prin faptul că viola prevederile Tratatului de la Berlin, dar a determinat și întărirea în interiorul Bulgariei, a curentului antirusesc.

Ca urmare a acestei crize ce provoca slăbirea poziției Bulgariei, Serbia a decis că era momentul să intervină și să profite de situația apărută ca o consecință a acestor evoluții. Serbia era nemulțumită de înfrângerea survenită în conflictul cu Imperiul Otoman din 1876, în urma căreia, în pofida faptului că și-a câștigat statutul de independență, căpătase compensații necorespunzătoare, mai ales în raport cu ceea ce se clamase. Considerând actul din 1885 drept o pertubare serioasă a echilibrului de forțe în Balcani, Serbia a declarat, în noiembrie 1885, război Bulgariei și a început invadarea acestui stat. Deși mulți observatori se așteptau la o înfrângere rapidă a Bulgariei, armata sârbă a suferit rapid o serie de înfrângeri umilitoare fiind nevoie de intervenția Austro-Ungariei cu scopul de a-și salva aliata balcanică. Pacea între cele două state balcanice s-a încheiat pe baza situației anterioare izbucnirii acestui război.

Poziția României față de aceste evenimente a fost una de neutralitate binevoitoare, opinia publică românească privind mai degrabă cu simpatie unificarea bulgară, mai ales în lumina precedentului de la 1859. De pildă, ziarul Românul din 10 septembrie 1885 își exprima „bucuria” pentru „poporul bulgar, un popor cu care pururea am fost în cea mai strânsă legătură de prietenie și interese”. La nivel oficial, deși s-a încercat menținerea unei linii stricte de neutralitate, ministrul de externe român, în instrucțiunile telegrafiate din 19 octombrie 1885 trimisului român la Constantinopol, își exprima îngrijorarea asupra situației fortificațiilor din Vidin: „Noi nu avem de gând să intervenim în chestiunea bulgară atâta vreme cât este vorba despre un conflict între Serbia, Bulgaria și Turcia”, declara I.Câmpineanu, dar, în condițiile în care marile puteri întrunite la Conferința de la Constantinopol nu intenționau să garanteze articolul 11 din Tratatul de la Berlin, atunci „să facă cunoscut că acest articol a încetat să existe pentru ca și noi să putem să ne apărăm frontierele”; articolul 11 asupra căruia se făcea referire prevedea că „toate fortărețele vechi” din Bulgaria să fie „rase în cursul unui an sau și mai înainte, dacă va fi posbil”, iar „guvernul local” trebuia să ia „imediat măsuri pentru a le dărâma”; este de înțeles precauția guvernului român din cauza tensionării, în vara acelui an, a relațiilor româno-bulgare prin ocuparea de către grănicerii bulgarii a înălțimii de la Arab Tabia.

În fapt, oficialii sârbi au încercat, pe cuprinsul acestei perioade să convingă atât România cât și Grecia de necesitatea unei acțiuni comune din cauza faptului că existența unei Bulgarii puternice periclita interesele balcanice ale tuturor trei state. La 18 septembrie 1885 ministrul român la Belgrad arăta că oficialii sârbi îi sugeraseră că realizarea Bulgariei mari era un pericol atât pentru Serbia, cât și pentru România sau Grecia. Serbia a venit la un moment dat și cu propunerea realizării unei demonstrații militare împotriva Bulgariei, iar drept compensație, România să primească un teritoriu în sudul Dobrogei, ce să cuprindă Silistra până la linia Rusciuk – Varna. În presa străină au apărut zvonuri despre existența unei alianțe a României cu Serbia sau Grecia. De aceea la 17 septembrie 1885 Ion Câmpineanu cerea tuturor diplomaților români din străinătate să dezmintă aceste zvonuri neadevărate. Serbia a tatonat în continuare posibilitatea unor alianțe cu Grecia și România împotriva Bulgariei. Dacă România ar fi putut fi atrasă într-o asemenea alianță, era practic imposibil de realizat o atragere a Greciei în acest demers, deoarece aceasta în perioada respectivă se afla departe de granițele Bulgariei. Grecia va avea destul de repede o atitudine pozitivă față de propunerea sârbă, în timp ce România a refuzat ceea ce i-a atras postura de gazdă a păcii din 1886.

Poziția de neintervenție a României față de statele aflate în conflict a câștigat respectul ambelor forțe combatante. Încrederea câștigată și obiectiva înțelegere de la București a problemelor balcanice vor fi premisele opțiunii lui Bismarck, ca tratativele de pace să se desfășoare la București. În acest sens ministrul român la Sofia, Beldiman comunica la 5 ianuarie 1886 că reprezentanții marilor puteri au fost unanimi în a propune Bulgariei ca locul pentru desfășurarea negocierilor să fie la București. Deși la început Turcia a insistat pentru Constantinopol, ea a apreciat, în final, poziția României față de războiul sârbo-bulgar. Aprecieri asemănătoare sunt transmise și din capitala Italiei. Asemenea idei, privind posibilitatea ca România să se implice direct în rezolvarea litigiului dintre cele două țări și să aibă rol de mediator au fost auzite și în Parlamentul României la 25 noiembrie 1885.

Cu toată opoziția unor state ca Serbia sau Grecia, marile puteri au acceptat numirea lui Alexandru Battenberg în funcția de guvernator al Rumeliei Orientale. Acest fapt simboliza de fapt unirea acestei provincii cu Bulgaria. Încă din februarie 1886 s-a încheiat un acord turco-bulgar în acest sens.

La 23 ianuarie 1886 se deschideau la București tratativele pentru încheierea păcii în urma războiului sârbo-bulgar. Pe lângă cele două state implicate în conflict la tratative mai participa și Imperiul otoman, deoarece Bulgaria încă nu era stat independent. Al doilea tratat de pace de la București a fost semnat la 19 februarie 1886. Principala sa prevedere a fost restabilirea statu-quo-ului balcanic premergător războiului, recunoscând totodată și unirea Rumeliei Orientale cu Bulgaria.

Criza din Balcani nu fost totuși soluționată definitiv prin semnarea păcii de la București. Diplomația țaristă nu a fost deloc mulțumită de faptul că Alexandru Battenberg a realizat unirea Bulgariei peste capul acesteia. Nemulțumirile Rusiei erau în creștere și de aceea aceasta a acționat clar pentru îndepărtarea prințului Bulgariei. Acesta a fost în cele din urmă îndepărtat iar pe tronul Bulgariei va fi adus Ferdinand de Saxa – Coburg Gotha, care va diminua și mai mult influența rusă în Bulgaria. Abdicarea forțată a lui Alexandru de Battenberg a determinat prelungirea perioadei dificile prin care trecea Bulgaria; în situația dată, Ștefan Stambulov, în calitate de membru al Consiliului de regență bulgar, îi propunea regelui Carol I să devină rege al Bulgariei 1887. Aceasta se întâmpla la un an după ce Alexandru de Battenberg încercase să îl convingă pe Carol I ca România să aceepte crearea unei federații româno-bulgare cu scopul de a elibera Macedonia de sub suzeranitate otomană și pentru prevenirea creșterii influenței rusești în Balcani, dar, evident, ambele propuneri au fost refuzate ferm de regele român.

Pe de altă parte, Carol I era revoltat de felul în care Rusia înțelegea să intervină în continuare în evoluția internă a Bulgariei: „Atitudinea lui Kaulbars [reprezentantul Rusiei] este de-a dreptul revoltătoare: el corupe armata cu bani, instigă poporul, se servește de cele mai josnice elemente pentru a amenința regența și nu se dă înapoi de la metodele revoluționare”. Nici pentru regența bulgară, regele nu avea sentimente încurajatoare: „Sărmanii bulgari, nota Carol I, sunt într-o anumită formă sancționați, fapt revoltător, dar ei se opun cu mult curaj siluirii rusești. Aceste continue tulburări și intrigi la granița noastră sunt pentru noi foarte deranjante și suntem ținuți mereu într-o stare de incertitudine”.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a înseamnă, din punctul de vedere al relațiilor româno-bulgare, un nou conflict, un incident de graniță care va evolua într-o ruptură diplomatică. Cauza a fost ocuparea insulei Bujorescu de către români, care au și plătit despăgubiri pentru aceasta. Deși, la prima vedere, părea o chestiune minoră, evenimentul a declanșat virulente campanii de presă în cele două state. Insula Bujorescu a apărut pe neașteptate lângă Zimnicea încă din anul 1940, iar de la an la an această insulă își va mări suprafața și va fi ocupată de păduri. Din cauza aluviunilor, mai ales atunci când apele Dunării scădeau, insula a început să se unească cu o altă insulă, care aparținea Bulgariei, iar lucrătorii bulgari care se ocupau cu tăiatul copacilor, ceea ce va determina autoritățile române să îi amendeze. În urma acestor evoluții, în anul 1889 guvernul bulgar și-a manifestat dorința e a delimita cele două insule. În 1894, insula Bujorescu, care era exploatată de români și bulgari, începuse să se unească cu țărmul românesc, iar din acel moment bulgarilor le-a fost interzisă tăierea de copaci. În martie 1898, guvernul bulgar a recunoscut apartenența românească a insulei Bujorescu, dar, în schimb, revendică insula Eșek-Adasî, care era bulgară. Cele două guverne nu au reușit să se înțeleagă asupra clarificării situației insulei Eșek-Adasî, unită deja cu insula Bujorescu, iar în fața postului de frontieră românesc de pe insula Bujorescu a fost instalat un post de frontieră bulgar.

În anul 1900, situația s-a agravat drept consecință a schimbării în evoluția României a perspectivelor de alianțe internaționale. În anul 1883, România s-a alăturat Triplei Alianțe, formată din Germania, Austria și Italia. Ori, normalizarea relațiilor româno-bulgare punea România într-o situație dificilă întrucât în urma unui conflict între Tripla Alianță și Dubla Alianță formată din Franța și Rusia, Bulgaria ar fi fost de partea Rusiei. Pentru o scurtă perioadă de timp, psihoza războiului a marcat relațiile dintre cele două state, mai ales că România nici nu și-a ascuns pregătirile de război. Cu toate acestea, aprinderea conflictului nu s-a mai petrecut fiind subsumată considerentelor de ordin internațional mai importante. Teama că un conflict româno-bulgar s-ar fi generalizat în Balcani a făcut ca Rusia și Austro-Ungaria, care își asumaseră păstrarea statu-quo-ului, să intervină pe lângă cele două guverne pentru liniștirea spiritelor. În pofida faptului că cele două mari puteri au reușit să aplaneze conflictul, tensiunile dintre România și Bulgaria au continuat să se acutizeze. Asta a determinat pe oficialii bulgari să negocieze la Petersburg o convenție militară cu caracter secret, semnată în 1901. Articolul 2 al Convenției preciza că „Prezenta convenție se referă la acțiuni doar împotriva Austriei și României și nu poate să fie îndreptată împotriva Turciei, nici împotriva altui stat balcanic”. Convenția secretă bulgaro-rusă cu caracter militar nu era în contradicție cu nici unul dintre punctele politicii balcanice rusești. Delimitarea foarte clară a situațiilor în care Rusia trebuia să intre în război în ajutorul bulgarilor indica faptul că Rusia ar fi permis întreprinderea unor acțiuni ale bulgarilor în Peninsula Balcanică. În ajunul evenimentelor din 1908, care vor duce la obținerea independenței de către Bulgaria, România va continua politica de așteptare și nu va fi de acord cu încheierea unei alianțe cu Turcia îndreptată împotriva Bulgariei.

De asemenea, asasinarea profesorului Ștefan Mihăileanu de către o grupare naționalistă afiliată Comitetului macedo-bulgar a avut darul de a tensiona situația în plus. Deși România dăduse dovadă de bunăvoință și răbdare față de Bulgaria, toate aceste evoluții au împins conducătorii români spre o soluție de forță; în acest context, România a negociat cu Serbia un proiect de colaborare în situația unui război cu Bulgaria, dar în cele din urmă a respins termenii Convenției militare înaintate de partea sârbă. De asemenea, în 1901, primul ministru conservator P.P.Carp propunea partenerilor din Tripla Alianță modificări ale tratatului în vederea apărării de Bulgaria.

RĂZBOAIELE BALCANICE

Războaiele balcanice au reprezentant corolarul firesc al evoluției anterioare a situației din sud-estul Europei. Împingerea Turciei din Europa și eliberarea popoarelor creștine de sub suzeranitatea acestuia era un proces ce cunoscuse importante progrese, dar nu era finalizat. Se adaugă la aceasta eterna problemă macedoneană, a cărei teritorii erau disputate de Serbia, Grecia și Bulgaria. Un conflict între Poartă și statele balcanice devenea, în aceste condiții, iminent, iar contextul extern a accelerat izbucnirea sa. În 1908, Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, în timp ce Bulgaria, unită cu Rumelia s-a proclamat Regat prin alipirea unor teritorii macedonene. În 1911 a izbucnit Războiul Italo-Turc, în urma căruia Poarta a fost silită să cedeze Tripolitania și Cirenaica, conflictul având drept consecință slăbirea considerabilă a Turciei. În aceste condiții, Rusia, care nu primise compensații pentru anexarea din 1908, a avansat proiectul unei federații balcanice, din care să facă parte România și Turcia, ce urma să permită rușilor controlul asupra Strâmtorilor. Cum acest proiect nu avea șanse de reușită pe lângă celelalte puteri, statele balcanice s-au reorientat spre o politică de alianțe. Îndepărtarea turcilor din Europa, eliberarea ultimelor teritorii aflate sub dominație străină și unirea conaționalilor la statele balcanice existente nu era posibilă decât printr-o acțiune convergentă a tuturor forțelor balcanice. Idee mai veche, realizată parțial la începutul secolului, ea se impunea nu numai din rațiuni militare, strategice, ci și pentru a evita o intervenție străină în Balcani, cu consecințe greu de prevăzut pentru destinul națiunilor balcanice.

Prima alianță semnată, cu ajutorul diplomației țariste a fost cea între Serbia și Bulgaria, în martie 1912, alianță pe care sârbii o doreau foarte mult întrucât o apropiere a Bulgariei față de Austro-Ungaria ar fi pus într-un mare pericol statul sârb. Referitor la Macedonia, reprezentanții bulgari la aceste negocieri susțineau întemeierea unui stat macedonean autonom, în speranța că acesta se va uni cu Bulgaria, în timp ce diplomații sârbi militau pentru o înțelegere asupra împărțirii teritoriilor macedonene. În cele din urmă, tratatul semnat avea un caracter pur defensiv, în timp ce o serie de clauze secrete stabileau modalitatea de împărțire a teritoriilor din Macedonia. În cazul în care nu se ajungea la o înțelegere, cele două state urmau să accepte medierea țarului rus. Din punct de vedere tehnic, în posibilitatea începerii unui război cu Turcia, Bulgaria se angaja să participe cu un număr de 200.000 de soldați, în timp ce Serbia urma să arunce în luptă 150.000 de soldați.

Următorul pas a fost reprezentat de semnarea unui tratat de alianță între Grecia și Bulgaria, în mai 1912, similar cu cel prezentat anteriror, dar cu mențiunea că nu se făcea nici o referire la prevederi teritoriale. De asemenea, Muntenegru a încheiat o serie de acorduri cu Serbia și Bulgaria. În pofida faptului că, îngrijorate de aceste permutări, Rusia și Autro-Ungaria, în numele tuturor marilor puteri, au avertizat statele balcanice să nu declanșeze o nouă criză, intervenția lor a fost tardivă. La 8 octombrie 1912, Muntenegru a lansat un atac împotriva Turciei, fiind imediat sprijinită de aliații săi balcanici, Grecia, Bulgaria și Serbia. Începea, în acest fel, primul război balcanic.

Conducătorii români au preferat neutralitatea față de acest conflict. Noul guvern conservator de coaliție, avându-l prim ministru pe Titu Maiorescu, ca și Regele Carol I au hotărât să nu ordone mobilizarea armatei, dar să pregătească o serie de negocieri directe cu Bulgaria privind reglementarea chestiunii frontierei în Dobrogea și, în caz de eșec să apeleze la intervenția rusească sau austriacă. În pofida faptului că unii politicieni îl împingeau pe Carol I spre calea unei acțiuni directe, regele a rămas ferm pe poziția menținerii neutralității. El aprecia că „la conferința de pace, unde puterile vor decide din nou soarta popoarelor din Balcani, România, datorită neutralității ei, va fi privită ca un factor de ordine în regiune și va fi invitată să participe ca partener cu drepturi depline. Carol și mulți politicieni români preconizau astfel o politică externă elevată, care avea să distingă România de vecinii ei mai mici și să îi dea întâietate în Balcani”.

Victoria statelor balcanice asupra trupelor otomane a fost una relativ ușor de obținut, armata bulgară jucând rolul cel mai important pe teatrele de operațiuni. În aceste condiții, era necesară intervenția marilor puteri care au silit combatantele să deschidă lucrările unei conferințe de pace la care să se încerce soluționarea pașnică a conflictului. La 16 decembrie 1912, au început la Londra tratativele de pace între cele patru state balcanice și Turcia, iar a doua zi, tot în capitala britanică, se deschidea conferința ambasadorilor Marilor Puteri (Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franța și Anglia). Tratativele duse la Londra pe diverse planuri au dat prea puține rezultate concrete din cauza numeroaselor divergențe între statele balcanice și otomani, pe de o parte și între interesele Marilor Puteri, pe de altă parte.

Activitatea diplomatică a României în timpul Conferinței de pace de la Londra a urmărit promovarea intereselor generale ale statului român în regiunea Sud-Estului Europei, în situația în care, în capitala Marii Britanii, se duceau tratative, atât între reprezentanții statelor balcanice angrenate în conflict, cât și între ambasadorii Marilor Puteri, pentru stabilirea unei noi configurații politico-statale în teritoriile de la Sudul Dunării. Se poate afirma, cu certitudine, că preocupările pentru a se ajunge la o soluție acceptabilă pentru România în disputa teritorială cu Bulgaria au reprezentat partea cea mai semnificativă a activității diplomației românești în timpul Conferinței de pace de la Londra. Soluționarea diferendului româno-bulgar prezenta însă interes nu numai pentru cele două părți implicate, ci și pentru Marile Puteri, în special Rusia și Austro-Ungaria, situate în grupări politico-militare adverse, fapt care determina formularea unei anumite poziții și din partea celorlalte Mari Puteri. De aceea, în funcție de modul în care Marile Puteri au abordat, prin prisma propriilor interese, problema diferendului româno-bulgar, s-au stabilit, în perioada menționată, și raporturile României cu cele două grupări politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere. Pe de altă parte, înseși demersurile diplomatice ale statului român, întreprinse în acest scop, sunt semnificative pentru aprecierea, din această perspectivă, a sensului evoluției relațiilor României cu Marile Puteri ale celor două sisteme politico-militare opuse. Gravitând în orbita politică a Triplei Alianțe, România a trebuit să țină cont, în mare măsură, de politica promovată de Marile Puteri ale Antantei. Schimbările importante intervenite în relațiile României cu Tripla Înțelegere sunt consecința firească a acestei stări de lucruri și exprimă cu claritate orientarea generală de politică externă a statului român.

Tratativele româno-bulgare de la Londra au reprezentat un eșec, întrucât România a cerut în privința graniței din Dobrogea linia Silistra-Balcic, ca formulă minimală și linia Turtucaia-Balcic, ca formulă maximală, ceea ce bulgarilor li s-a părut inacceptabil. Eșuarea tratativelor româno-bulgare de la Londra a determinat România să adopte o atitudine mai intransigentă față de Bulgaria, prin amenințarea unei ocupări militare a teritoriilor revendicate, fiind preveniți în acest sens și miniștrii Marilor Puteri la București. Această luare de poziție a statului român era hotărâtă în condițiile creșterii în amploare a manifestărilor opoziției și ale unei părți a opiniei publice în favoarea unei acțiuni armate a României. Reacțiile din capitalele Marilor Puteri nu s-au lăsat așteptate, în general atitudinea adoptată de acestea fiind de dezaprobare și chiar de ostilitate, datorită pericolului generalizării conflictului. În particular, Rusia considera că România trebuie să se mulțumească cu oferta Bulgariei și să accepte propunerile lui Danev, altfel s-ar aduce prejudicii alianței statelor balcanice. În aceste condiții, guvernul român se străduia, pe cât posibil, prin acțiuni diplomatice, să nu se ajungă la medierea Rusiei, dispusă tot mai mult să susțină Bulgaria. În acest sens, Titu Maiorescu dădea instrucțiuni ministrului român la Petersburg de a nu se angaja cu oficialitățile ruse în discuții pe această temă: „Relațiile noastre cu Rusia în privința Bulgariei se stabilesc exclusiv la București. Veți declara deci că n-aveți instrucțiuni și nu puteți vorbi decât atunci când ați primit și în limitele în care v-au fost date. Angajați de asemenea atașatul nostru militar de a păstra rezerva”.

Impasul intervenit între România și Bulgaria, care amenința să se transforme în conflict armat și să implice Marile Puteri pe poziții diferite, a condus la întrunirea unei conferințe a ambasadorilor la Sankt Petersburg. În luna mai, aceștia au aprobat un compromis prin care se acorda României Silistra și o zonă de 3 km în afara orașului, dar care nu aducea alte modificări în privința frontierei. Confruntate cu unanimitatea deciziei, guvernele român și bulgar au fost nevoite să accepte, dar nici un stat nu era încă pregătit să renunțe la pretențiile sale inițiale. Întrucât negocierile bilaterale nu au avut succes, posibilitatea implicării României într-un conflict balcanic creștea foarte mult. Într-un document al ministrului de externe român înaintat legației române de la Sofia se arăta că dacă „România primește Silistra (…) România va putea privi cu toată liniștea la mersul ulterior al evenimentelor din Balcani. Dacă, contrar, i se refuză Silistra, ea va fi ispitită, fără îndoială, să intervină în orice complicație din Balcani, în orice neînțelegeri dintre aliații de astăzi și nici un guvern român nu va putea rezista presiunii opiniei publice, cu atât mai greu de strunit să țină seama de interesele generale ale Europei cu cât mediațiunea actuală a celor șase Mari Puteri va fi pregătit, unui popor până în prezent liniștit și plin de atenție pentru sfaturile mai marilor săi în civilizație, cea mai amară decepție”.

La 30 iunie 1913, Bulgaria a declanșat, fără declarație de război, un atac armat împotriva foștilor aliați balcanici, fiind sigură de superioritatea sa militară. Această hotărâre

s-a transformat rapid într-un dezastru pentru bulgari întrucât a determinat intrarea României și Turciei în cel de-al doilea război balcanic. Armata română nu a întâmpinat nici măcar o minimă rezistență, întrucât trupele bulgare erau angrenate pe alte fronturi. În mod evident, Bulgaria a fost înfrântă complet în decursul unei luni fiind nevoită să ceară pace; armistițiul

s-a semnat la 31 iulie 1913.

Pacea a fost consfințită prin Tratatul de la București, din august 1913, fiind primul tratat de pace semnat fără nici o intervenție directă din partea Marilor Puteri. S-a stabilit împărțirea Macedoniei și crearea unei Albanii independente, marii învingători fiind Serbia și Grecia. După anexarea teritoriilor macedonene care îi reveneau, Serbia aproape și-a dublat suprafața împărțind totodată sangeacul Novi Pazar cu Muntenegru, cele două state dobândind o graniță comună. Grecia primea sudul Macedoniei și o parte a Epirului, care cuprindea și orașul Janina. În pofida faptului că fusese complet înfrântă, Bulgaria a primit teritoriul văii fluviului Struma și un sector de-a lungul Mării Egee, în timp ce Turcia primea înapoi Adrianopolul.

În ceea ce privește reglementarea raporturilor dintre Bulgaria și România, articolul II al Tratatului stipula: „Noua graniță va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene…O comisie mixtă, compusă din reprezentanții celor două părți contractante, în număr egal din ambele părți va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiilor precedente”. În fapt, România dobândea teritoriul numit Cadrilater, cu o suprafață de 7.726 kmp. și 282.000 de locuitori, în marea lor majoritate musulmani (turci, tătari, țigani), urmați ca pondere, de bulgari, români, ruși, sârbi, evrei, armeni. Din punct de vedere administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie organizat în două județe: Durostor, cu capitala în străvechea cetate a Silistrei și Caliacra, cu reședința la Dobrici (Bazarcic).

Retrospectiv privind, trebuie să ne punem întrebarea dacă luarea în posesie a Cadrilaterului a fost o acțiune pozitivă a României la acel moment. Dincolo de motivațiile clasice, cu România ca factor de echilibru sau caracterul românesc al teritoriului de la sud de Dunăre, evident exagerate, considerăm, alături de Sorin Alexandrescu și Neagu Djuvara, printre puținii istorici care au asumat această poziție, că anexarea din 1913 a fost o greșeală bazată pe o temporară orbire diplomatică, dar cu importante consecințe nefaste pe termen lung. Într-adevăr, nimeni nu putea să prevadă viitorul, dar era relativ ușor de intuit că, în contextul constantelor probleme pe care România le avea cu vecinii, ca Austro-Ungaria sau Rusia, transformarea în potențial inamic iredentist a încă unui stat aflat la graniță, nu putea să ducă la o evoluție fericită. Decontul va fi plătit după începerea celui de-al doilea război mondial, în anul 1940, când Rusia, Ungaria și Bulgaria își vor revendica teritoriile pierdute, fie în 1913, fie după primul război mondial.

TRATATUL DE LA CRAIOVA ȘI CEDAREA CADRILATERULUI

Anul 1940 constituie, probabil, unul din cele mai tragice momente din întreaga istorie a românilor întrucât marchează, în decursul unei perioade de doar câteva luni, prăbușirea României Mari și pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, nord-vestului Transilvaniei și a Cadrilaterului. Cu excepția nord-vestului Transilvaniei, nici una dintre aceste provincii nu va mai face parte niciodată din alcătuirea statală românească. Toate eforturile depuse de către guvernele României ce s-au succedat în perioada interbelică de a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale țării s-au dovedit, până la urmă, lipsite de succes. Ele nu au putut domoli diferendele dintre ea și cei doi principali vecini revizioniști, Uniunea Sovietică și Ungaria, nici unul dintre aceștia neputându-se consola cu pierderile suferite la finalul primului război mondial.

La sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940 situația politică și economică a României a început să se degradeze constant. Garanțiile anglo-franceze, pe care se baza România, s-au dovedit utopice în contextul ascensiunii Germaniei și prăbușirii militare a Franței din anul 1940, iar sistemele de alianțe balcanice edificate de diplomația românească au fost la fel de inutile după declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939. În acest context, la 28 mai 1940 a avut loc un Consiliu de Coroană care a decis ca România să renunțe la politica de neutralitate și să se orienteze spre cel de-al III-lea Reich. În aceeași zi, Gh.Tătărescu, din însărcinarea lui Carol al II-lea, i-a înmânat lui Fabricius, ministrul Germaniei la București, declarația solemnă a guvernului român privind intenția sa de a adera la Axă, în cazul în care va primi din partea acestuia sprijinul diplomatic, eventual militar, pentru o rezistență împotriva oricărei revendicări teritoriale la adresa României. În plus, conducerea guvernului a fost încredințată lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru orientarea sa progermană, în timp ce, din întregul aparat de stat, au fost îndepărtați toți cei cunoscuți pentru atitudinea lor proengleză sau profranceză.

Orientarea României spre Germania a fost, cu toate acestea, tardivă. Rusia avea de partea sa pactul Ribbentrop-Molotov, în timp ce Ungaria și Bulgaria fuseseră aliatele Germaniei în primul război mondial, ceea ce le îndreptățea să spere la sprijinul lui Hitler pentru soluționarea revendicărilor teritoriale la adresa României. Anul 1938 crescuse considerabil speranțele iredentiștilor bulgari prin semnarea, la 31 iulie 1938, a Acordului de la Salonic care lichida, în mod oficial, prevederile tratatului de la Neuilly-sur-Seine. Într-un discurs ținut în fața Parlamentului, în noiembrie 1938, premierul bulgar Kiosseianov, încurajat de evoluțiile internaționale, afirma: „Guvernul bulgar va continua, de asemeni, sforțările pentru reglementarea satisfăcătoare a chestiunilor litigioase cu România și Grecia”. După semnarea Acordului de la Munchen, președintele Camerei, Nikola Musanov, accentua această orientare: „Primim cu bucurie și speranță ferma inițiativă de reglementare definitivă a păcii în Europa, de la care așteptăm decizii echitabile pentru poporul bulgar”. Pentru Bulgaria, Germania hitleristă nu era doar partenerul comercial cel mai important, dar era și un model al elitelor politice și culturale. Mai mult de jumătate dintre profesorii universitari bulgari erau formați în Germania, iar majoritatea cărților străine de la Biblioteca Centrală din Sofia erau în limba germană.

Bulgaria beneficia și de sprijin extern consistent în problema retrocedării Cadrilaterului. Marea Britanie, de pildă simpatiza cu această doleanță; deși prim ministrul britanic Winston Churchill era unul dintre cei mai îndârjiți adversari ai politicii hitleriste, el

l-a sfătuit, la o discuție informală, pe ministrul de externe român, Grigore Cafencu, să cedeze în problema sudului Dobrogei. Evident, Uniunea Sovietică, Polonia și, din nou evident, Ungaria, încurajau, de asemenea, pretențiile revizioniste bulgare.

În schimb, alianța tradițională cu marile puteri occidentale nu mai putea oferi sprijinul de care avea atâta nevoie; Mica Înțelegere se dizolvase, Înțelegerea Balcanică devenise deosebit de slabă și ineficientă, „minată de prudența și de ambiguitățile politicii iugoslave, de încercările permanente ale Ungariei și Bulgariei de a-și slăbi vecinii”. Premierul britanic Winston Churchill aprecia că garanțiile anglo-franceze „nu aveau nici cea mai mică valoare militară” dacă nu erau înscrise în cadrul unui acord general cu Rusia, care avea alte interese în legătură cu țările amenințate de Germania. Cu toate acestea, în aprilie 1940, Gheorghe Tătărescu, Grigore Gafencu și reprezentanții Angliei și Franței la București au semnat o Convenție secretă privitoare la eventuala distrugere a exploatărilor petroliere românești, în cazul unei ocupații germane, iar în mai 1940, premierul Tătărescu a autorizat contacte militare franco-române, în vederea organizării unei baze aeriene franceze de sprijin pe teritoriul României.

La 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea s-a adresat direct lui Adolf Hitler în speranța „unei colaborări mai intime cu Germania”, posibilă prin trimiterea unei misiuni militare germane în România. În replică, Hitler îl avertiza pe suveranul român că România „nu va putea evita cedarea unor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari nu de români”, în timp ce soluționarea problemei era considerată ca reprezentând „condiția primordială pentru o pacificare a Balcanilor”. Ceva mai târziu, Hitler recomanda ca rațiunea să prevaleze asupra sentimentelor și emoțiilor, revizuirea frontierelor devenind inevitabilă: „Orice încercare de a înlătura, prin manevre tactice de vreun fel sau altul, pericolele care amenință țara dumneavoastră trebuie să sufere și va suferi un eșec. Sfârșitul, mai devreme sau mai târziu, și poate fi în scurt timp, ar putea fi chiar distrugerea României”. Mai mult, la 29 iulie 1940, Hitler și-a dat acordul deplin în favoarea Bulgariei: „Bulgaria trebuie să revină la granițele ei din 1912”. În urma acestor cereri imperative ale statelor Axei, guvernul român a decis, în pofida opoziției opiniei publice să înceapă tratativele cu cei doi vecini ai săi, Ungaria și Bulgaria.

La 1 august 1940 ambasadorul României la Belgrad, Victor Cădere, a primit misiunea de a merge la Sofia pentru a începe „tratative discrete” cu guvernul bulgar. „Teza noastră, nota ministrul de externe român, Mihai Manoilescu, era să convingem pe bulgari că este în propriul lor interes să dea un caracter de liberă înțelegere actului care ar fi urmat să se încheie între noi, așa încât valoarea lui morală care rezultă din acest liber consimțământ, să constituie în același timp și durabilitatea lui politică. Poporul bulgar trebuie să înțeleagă că numai ce s-ar obține pe această cale, cu asentimentul absolut benevol al guvernului și al poporului român, este durabil și constituie o garanție pentru eternitate. A utiliza circumstanțe trecătoare pentru a obține un rezultat mai mare decât cel drept și legitim este totuna cu a obține rezultate grație unui factor trecător, care poate fi anulat printr-o situație exact inversă”.

La 8 august, premierul Ion Gigurtu făcea un apel la calm la adresa poporului român: „Națiunea trebuie să își păstreze calmul, căci nu este vorba numai de generația noastră, de interesele ei imediate, ci de ființa neamului în totalitatea lui și pentru vecie”. Evident, premierul român pleda pentru o înțelegere cu statele vecine prin evitarea unui conflict: „Dorim o înțelegere cu vecinii noștri, făcută pe baze care să realizeze pe viitor o vecinătate pașnică și o pace definitivă”. Din 1935, România a făcut o politică apropiată Axei, dar nu găsise încă „forma” pentru o manifestare mai precisă. Vina întârzierii era, în opinia premierului, „instinctul de conservare al oamenilor regimului politic apus, care vedeau într-o eventuală apropiere de Axă desființarea pentru totdeauna, a unui sistem politic cu a cărei dispariție nu se puteau împăca”. Schimbul de populație, ca modalitate de înțelegere cu vecinii, implica, fatal și mici cesiuni teritoriale din partea României. Față de Bulgaria, situația României era apreciată de Gigurtu ca fiind „mai puțin gravă”, iar rezolvarea acesteia va permite să se pună capăt unui conflict între două popoare care, în timpul istoriei lor, „s-au ajutat deseori cu iubire și înțelegere și pe care le leagă atâtea amintiri izvorâte dintr-un fond de străveche civilizație comună”.

La tratativele care au urmat, reprezentanții români au susținut ideea unui schimb de populație între cele două state, dar care să lase Silistra și Balcicul României, în timp ce ministrul de externe bulgar, Popov, nu accepta ca bază de discuții decât readucerea frontierei la situația din 1912. „Hitler le-a recunoscut dreptatea pretențiilor asupra întregului Cadrilater, transmitea Cădere la București cuvintele lui Popov, la fel Anglia și Franța. Nu mai vorbește de propunerea sovietelor, care le-a făgăduit frontieră comună, pe care însă Bulgaria nu o dorește în nici un caz”. Din această cauză, Carol al II-lea avea să noteze cu amărăciune în jurnalul său: „Au urmat Gigurtu și Manoilescu, despre chestiunea tratativelor lui Cădere la Sofia. Lucrurile merg greu căci, din cauza nenorocitelor intervenții ale lui Hitler, bulgarii sunt intransigenți asupra Silistrei și Balcicului”. Deși nici una din părți nu dorea să renunțe la principiile de negociere inițiale, s-a căzut de acord asupra întrunirii unei conferințe româno-bulgare la Craiova. Bulgaria dorea o negociere rapidă, fără intervenția unei terțe puteri.

Presați de evenimentele care se desfășurau, la 12 august, Gigurtu și Manoilescu l-au convocat pe reprezentantul Bulgariei la București, căruia i-au declarat: „Noi considerăm Cadrilaterul, în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasiarbitraj a Fuhrerului, ca fiind deja retrocedată Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înțeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi, lăsându-ne o porțiune din Cadrilater (Silistra și coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenția că preferința noastră merge către coastă cu Balcicul. Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziția pe care o are grație unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situația”. Răspunsul guvernului bulgar a fost adoptat într-o ședință a Consiliului de Miniștri, la 14 august și însemna respingerea propunerilor românești și, în continuare, revenirea la situația din anul 1912.

La 16 august, Manoilescu a trimis guvernului bulgar un Aide-memoire detailat, în care se sublinia din nou necesitatea ca România să păstreze Silistra și litoralul cu Balcicul, arătând că „împăcarea definitivă a poporului bulgar cu cel român nu poate fi concepută altfel decât prin largi dovezi de comprehensiune date de amândouă părțile”. În final, memoriul făcea următoarele propuneri:

„1. Evacuarea Dobrogei de Sud de către autoritățile românești și de locuitorii de origine română care vor dori să abandoneze această provincie să înceapă după încheierea tratatului între cele două țări, într-un termen rezonabil și lăsând timpul necesar pentru ca ea să se facă în bună ordine și fără încălcarea intereselor și a demnității acestor locuitori.

2. Deoarece numărul bulgarilor locuind în România este mult mai mic decât numărul românilor care locuiesc în Dobrogea de Sud și în Bulgaria, repatrierea bulgarilor din România în Bulgaria să fie obligatorie. Schimbul de populație să fie paralel între cele două părți și perfect sincronizat.

3. Proprietățile imobiliare și mobiliare ale românilor care locuiesc în Dobrogea de Sud să fie considerate intangibile și tratate ca atare. Lichidarea eventuală a bunurilor rurale a unor categorii de persoane cu drept de despăgubire.

4. Cele două guverne vor uza de toată autoritatea morală asupra locuitorilor Dobrogei de Sud aparținând celor două națiuni pentru a se purta corect în perioada evacuării, până la instaurarea autorității guvernului de la Sofia asupra Dobrogei de Sud”.

Referitor la propunerile guvernului român din acest memoriu, ministrul de externe bulgar s-a pronunțat în favoarea obligativității schimbului de populație pentru ambele părți, dar și-a exprimat îndoiala ca locuințele din Cadrilater să fie intangibile. Oricum, Bulgaria, sprijinită masiv pe plan internațional, persista în intransigența problemei teritoriale. Adăugând la aceasta presiunile făcute asupra guvernului român, acesta s-a decis să cedeze în chestiunea cedării integrale a Cadrilaterului. La 17 august s-a convenit asupra unei conferințe româno-bulgare, care să aibă loc la Craiova în ziua de 19 august. Scopul acestei conferințe era doar de a reglementa „modalitățile și consecințele” cedării Cadrilaterului, principiul cedării integrale a acestui teritoriu fiind acceptat în prealabil de guvernul român.

Delegația română a fost compusă din Alexandru Cretzianu, ca prim-delegat, Horia Grigorescu, consilier tehnic, general George Potopeanu, consilier militar, Henry George Meitani, consilier juridic. Au mai luat parte la dezbateri, ca experți, Anghel Jalea, inspector general la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Salvador Brădeanu, director la Cadastru.

Delegația bulgară a avut în frunte pe Svetoslav Pomenov, ca prim-delegat și Teohar Papazov ca delegat. Au mai participat generalul Gheorghe Popov, Anghel Anghelov și Alexander Malov, consilieri tehnici și Asen Ciacalov, Todor Todorov, prof. Șt. Romansky, colonel Ivan Popov și Athanase Uzunov, ca experți.

Principalele chestiuni discutate la Craiova au fost termenul de evacuare al Cadrilaterului, schimbul de populație și problema despăgubirilor pe care Bulgaria urma să le plătească României ca urmare a pierderilor suferite prin cedarea Cadrilaterului. După pronunțarea arbitrajului de la Viena, guvernul bulgar a cerut ca termenul evacuării Cadrilaterului să nu depășească, în nici un caz, pe acela al nord-estului Transilvaniei. Până la urmă între cele două delegații s-a ajuns la un acord: evacuarea urma să se facă între 20 și 30 septembrie, iar delegații bulgari civili să pătrundă în Cadrilater în seara zilei de 15 septembrie.

Discuții aprinse s-au purtat și în chestiunea schimbului de populație, delegația bulgară făcând presiuni pentru a determina guvernul român să renunțe la propunerea sa privind obligativitatea plecării tuturor bulgarilor din România. După dezbateri serioase, s-a căzut de acord asupra schimbului obligatoriu al bulgarilor din Dobrogea de Nord și al românilor din Cadrilater. Pentru bulgarii din restul României și românii din restul Bulgariei s-a stabilit ca schimbul să fie facultativ.

România dorea să păstreze zona litoralului Dobrogea de Sud, cu orășelul Balcic. Manoilescu argumenta că, astfel, România cu 15 milioane de locuitori ar păstra un litoral de 240 km, iar Bulgaria cu 5,5 milioane de locuitori ar avea în continuare un litoral mai mare de 290 km. Zona litoralului pe care România voia să o păstreze reprezenta doar o șesime din teritoriul total al Cadrilaterului (7726 km) și doar o zecime din populație (37 500) conform recesământului din 1930. românii au ajuns să dețină majoritatea relativă a populației de pe litoral. Portul natural al Dobrogei de Sud nu era Balcicul, ci Varna, care era legată printr-o cale ferată de Bazargic. Manoilescu afirma că zona litoralului nu ar constitui un câștig pentru Bulgaria, nici sub aspect economic, nici sub aspect etnic.

România dorea să păstreze și Silistra care ar fi trebuit să aparțină României încă din 1878. la Congresul de la Berlin, delegații Franței și Italiei au susținut intrarea Silistrei în componența României, dar s-au lovit de refuzul Rusiei. În 1913 România și Bulgaria, de comun acord, au apelat la medierea marilor puteri în problema frontierei lor dobrogene. Rezultatul a fost Protocolul de la Sankt-Petersburg, din 26 aprilie-9 mai 1913 prin care Silistra și o zonă înconjurătoare de 3 km erau atribuite României. Manoilescu a subliniat ideea că Silistra a fost atribuită României ca urmare a consimțământului liber al Bulgariei, fapt relativ discutabil. Orașul Slistra era foarte important grație poziției sale geografice. Autoritățile române considerau că numai la Silistra puteau construi un pod peste Dunăre pentru a asigura legătura rutieră între București și Constanța.

Guvernul de la București considera că pentru realizarea unei reconcilieri definitive între cele două popoare, trebuiau făcute sacrificii de ambele părți: România va ceda Dobrogea de Sud aproape în întregime, iar Bulgaria ar renunța să mai pretindă Silistra și Balcicul cu litoralul pontic. Teritoriile pe care România dorea să le păstreze totuși aveau o valoare mai mică pentru Bulgaria. La București, păstrarea lor era considerată drept un „gaj de prietenie din partea poporului bulgar”, „ca o dovadă de prietenie”. Această idee a fost comunicată încă din 12 august oficialilor bulgari de către Gigurtu și Manoilescu. Astfel, România propunea o soluție bilaterală și amicală fosrte diferită de „soluția unilaterală și rigidă” preconizată de guvernul Bulgariei.

Țarul Boris a respins cu fermitate pretențiile românești declarând că nu poate face nici un fel de concesie: „Alta era problema în 1931. Dacă atunci era făcut un gest, puteam face concesii, dar acum, când drepturile noastre sunt recunoscute de Anglia, Germania, Rusia și de către voi chiar, nu avem posibilitatea să facem nici o concesie pentru că aceasta se va întoarce într-o veche cangrenă care va agrava relația bnoastră din nou”. Țarul a refuzat să dea și Balcicul promițând că va avea grijă de inima reginei Maria și răspunzându-i regelui român că, dacă Armata Regală Română în 1913 n-a ocupat Varna, aceasta nu a fost din respect pentru palatul regal de la Euxinograd. Preliminariile negocierilor de la Craiova au luat, astfel, sfârșit prin acest nou eșec. Intrasigența Bulgariei nu era de natură a ușura sacrificiul României și nici a crea atmosfera necesară unei lichidări totale a neînțelegerilor româno-bulgare. În concluzie, Ministerul de Externe constata că. „în momentul deschiderii negocierilor de la Craiova principiul retrocedării integrale a Cadrilaterului era deja acceptat de către Guvernul României, conferința urmând doar a reglementa modalitățile și consecințele retrocedării. România începea aceste tratative cu dureroasa mâhnire de a nu fi putut obține nici o modificare a tezei bulgare și hotărâtă să se abțină de la orice manifestare în legătură cu eventuala restabilire de raporturi prietenești cu Bulgaria”.

Evoluția negocierilor au fost urmărite cu emoție și înfrigurare de ziarele românești. Din Bulgaria, soseau știri despre satisfacția opiniei publice de începerea tratativelor de la Craiova. Aceastea aveau să stabilească o frontieră „socotită atât de bulgari cât și de români ca adevărata frontieră amicală”, pentru că ea „ține seama de nevoia României de a avea ieșirea la mare și sublinează gratitudinea bulgară față de participarea amicală a românilor la luptele pentru eliberarea bulgarilor”. La Berlin, „se manifestă o încredere deosebită față de voința de pace care domină discuțiile dintre Bulgaria și România; prin tratativele de la Craiova se puneau bazele unei păci trainice în Europa…”

Evenimentul Zilei scria despre „un gând ispititor…O Românie românească, care nu ar lăsa în afara hotarelor ei de la vest și sud nici un singur român”. În Curentul, Romulus Dianu încerca să apere „Balcicul reginei Maria, punctul nevralgic al durerii”. Dintr-un golf lipsit de importanță, care niciodată nu a fost bulgăresc, ci regiune turcească, a cărui valoare era dată numai „prin ceea ce a creat omul acolo”. Soluția ar fi, în opina jurnalistul român, ca Balcicul să rămână României ca oraș liber, sub pavilion românesc. Apelul său se îndrepta spre poporul bulgar care trebuie să fie concesiv și să respecte cauza „sufletului românesc”. „Discuțiile sunt foarte dureroase pentru sufletul neamului românesc”, se arăta în ziarul Seara; schimbul de populație, împreună cu schimbarea de frontieră, erau greu de suportat. Timpul a fost prea scurt între cele două războaie mondiale pentru a se putea realiza o consolidare națională, în interiorul unor granițe etnice: „Veacurile au fost vrăjmașe cu noi. Peste ființa neamului au fost colonizate grupe etnice străine, iar noi, acum trebuie să facem politica acestei realități, să găsim mijloacele practice prin care să putem elimina elementele de discordie dintre noi, bulgari și unguri, provocate de iritanta problemă a minorităților. Trăim vremuri prea grele pentru a nu le înțelege toate sensurile și pentru a nu trage din ele toate consecințele, în dorința comună a tuturor nu numai de a servi ideea de pace, dar, mai presus de orice, de a ne servi pe noi înșine”. Profesorul Mircea V.Pienescu scria că „Nu este o bucurie pentru români să vadă că se pun în discuție frontierele României, care au fost câștigate cu dreptate și cu mult sânge”. Acest tratat avea „să ducă, în viitor, la o Românie mai fericită decât aceea în care am trăit 20 de ani. Cu Bulgaria, tratatul va determina o graniță absolut necontestată și va fi un „tratat onest și corect”, pe care ambele popoare vor fi hotărâte să îl respecte. El spera însă că bulgarii, cu vremea, își vor da seama de eroarea psihologică pe care au făcut-o, vor găsi „alte mijloace pentru ca, încetul cu încetul, să atenueze impresia dureroasă pe care au putut să ne-o dea în împrejurările de astăzi”. În urma schimbului de populație, „nu vor mai exista de aici înainte bulgari în România în nici o regiune și sub nici o formă, iar coloniștii români din Cadrilater, atât cei proveniți din vechiul Regat, cât și macedonenii urmând să ia locul acestor bulgari în satele și în gospădăriile lor”.

Conferința de la Craiova s-a încheiat la 7 septembrie 1940, acordul fiind semnat de Svetoslav Pomenov și Teohar Papazov, din partea Bulgariei și de Alexandru Cretzianu și Henry George Meitani din partea României. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut la București la 14 septembrie 1940. Tratatul de la Craiova are șapte articole, un protocol referitor la aplicarea articolului I privind stabilirea granițelor dintre cele două state semnatare (Anexa A), un acord privind transpunerea în practică a prevederilor articolului III referitor la modalitățile de evacuare și transferare a teritoriului cedat (Anexa B), o declarație ce aducea lămuriri suplimentare la articolul 4 al Anexei B, un acord privind schimbul de populație (Anexa C) un acord financiar (Anexa D) și trei înțelegeri relative la unele obligații ce și le asumă guvernul bulgar.

Ratificarea Tratatului din partea Guvernului României i-a revenit generalului Ion Antonescu, care semnează decretul la 10 sepembrie 1940. Se sfârșea astfel o perioadă de 25 de ani de administrație românească în Cadrilater, ale cărei rezultate benefice pentru această regiune sud dunăreană au fost recunoscute, implicit, de cei care o reluau în stăpânire prin aplicarea prevederilor Tratatului de la Craiova. Era ultimul act al cedărilor teritoriale impuse României în vara anului 1940. Prin aplicarea Tratatului de la Craiova, România pierdea un teritoriu în suprafață de 6.921 km.p. cu o populație de aproximativ 425.000 de locuitori.

La Craiova s-a ajuns la o înțelegere de principiu urmând ca fiecare delegație să își informeze propriul guvern asupra evoluției tratativelor și asupra acordului privind cedarea întregului Cadrilater către Bulgaria, în limitele frontierei din 1912. Dificultatea și complexitatea problemelor financiar-economice făcea ca tratativele să se mai prelungească. Dată fiind apropierea arbitrajului de la Viena, tratativele de la Craiova nu au mai reținut atenția publicului, pentru ca apoi să revină în primele zile ale lunii septembrie, în principal cu informații laconice, strict oficiale. Guvernul Gigurtu accepta situația ca pe o fatalitate istorică și politică învinuind vechea politica externă a României pentru dezastrul din acel moment. Mihail Manoilescu contura situația în care se afla România în context european: toate statele mici și mijlocii fuseseră desființate; Anglia era „strânsă în cleștele blocadei și paralizată în Africa”; dacă România s-ar fi opus arbitrajului Axei, ar fi fost desființată precum Polonia. Războiul era o continuare a războiului trecut, iar Tratatul de la Versailles a fost semnat și de către reprezentanții României, vinovați de situația din prezent: „Oamenii noștri politici au suspinat cu Liga Națiunilor și s-au dat pe mâna garanției anglo-franceze. Plătim azi cu sânge și lacrimi greșelile regimurilor defuncte. Vina lor este și mai mare însă când ne gândim că această orientare politică ne-a împiedicat să ne înarmăm și au organizat distrugerea sistematică a virtuților eroice ale românismului”. Mai târziu,în 1941, Mihail Manoilescu semna un articol în Glasul neamului, în care absolvea de orice vină factorul militar și acuza exclusiv factorul politic pentru pierderile teritoriale din 1940: „România s-a prăbușit, în chip parțial și trecător, nu prin factorul militar ci prin acel politic. Vrem să spunem prin aceasta că nici măcar indirect și virtual nu au jucat vreun rol hotărâtor slăbiciunile eventuale ale armatei…Oricum ar fi fost armata română înzestrată și pregătită, rezultatul era același”. O armată puternică la Răsărit, alte două mai mici în vest și sud, față de această situație, armata română era „silită să plătească cu jertfa mândriei ei rezultatul unei vechi acțiuni vinovate a conducătorilor politici. În opinia sa, vinovații erau acei oameni politici care au făcut o „politică cuminte” și au inițiat „acțiuni potrivnice Germaniei”.

În orice caz, momentul politic a fost în întregime potrivnic României. Mai de aproape sau de departe, state prietene sau state dușmane, toate au avut aceeași atitudine față de statul român. Ambasadorul bulgar la Moscova, Stamenov îi prezenta lui Molotov „mulțumirile Sofiei pentru sprijinul moral acordat de guvernul sovietic în rezolvarea problemei Dobrogei de Sud”. Premierul britanic Winston Churchill declara că a socotit întotdeauna că Dobrogea de Sud „trebuia să fie restituită Bulgariei”, iar Foreign Office-ul considera actul de la Craiova „res judiciata”. Dincolo de aspectele politico-diplomatice ale momentului, trebuie constatată realitatea tragică și situația deplorabilă a unui popor aflat într-o situație foarte dificilă. Populația din teritoriile care rămăseseră României se afla sub amenințarea constantă a războiului și a greutăților economice. Mai mult, în acest context România atrebuit să caute alianța statului care girase dezmembrarea sa teritorială, Germania. „Frustrarea este cu atât mai mare, scrie Dinu C.Giurescu, pentru români, cu atât mai mult cu cât vocile cele mai autorizate afirmaseră, repetat și apăsat, că hotarele vor fi apărate”.