Relatii Internationale. Sisteme de Securitatedoc

=== Relatii internationale. Sisteme de securitate ===

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

RELAȚII INTERNAȚIONALE. SISTEME DE SECURITATE

TEMA: DREPTUL DE LA GENEVA

DISCIPLINA: DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

MASTERAND PROFESOR UNIV.

Adrian SPERILĂ Stelian SCĂUNAȘ

CUPRINS:

pag.

INTRODUCERE……………………………………………………..…………………………..3

SCURT ISTORIC AL DREPTULUI UMANITAR INTERNAȚIONAL ….……..…….……..4

DREPTUL DE LA GENEVA…………………………………………………..…………… …….…….7

IV. CONCLUZII …………………………………………………………………………………..10

V. BIBLIOGRAFIE………….………………………………………………………..… …..…….12

I. INTRODUCERE

Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război și de pace a preocupat mereu mințile luminate ale timpurilor. Noțiunea de „dreptul războiului” utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de „dreptul conflictelor armate”, iar recent cu îmbinarea „drept internațional umanitar”. În plan explicativ și logic, triada constituie un compartiment, o instituție a dreptului internațional public și dispune de toate particularitățile acestuia.

Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor de drept internațional, de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional și neinternațional. [1] 

Asemeni dreptului internațional public și dreptul internațional umanitar e mai mult unul al coordonării decât unul al subordonării. După alți parametri însă, dreptul internațional umanitar dispune totuși de un conținut specific mai variat și mai complex.

Și anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convențiile sub orice formă:

tratate, contractele organizațiilor internaționale ș. a., din care motiv poate fi socotit în fond relativ anarhic și slab instituționalizat. Complexitatea lui se mai datorează și abundențelor de reglementări, și formulărilor nu întotdeauna clare, și dificultăților întru calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual, stabilit prin acordul dintre state de unde și trebuie să fie clar și nemijlocit aplicabil în timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi. [2] 

Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul internațional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de drept internațional, de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional și neinternațional”. [3] 

Deși există mai multe definiții ale dreptului internațional umanitar, toate surprind esența dreptului internațional umanitar ca drept izvorât din imperativele necesității militare confruntate cu nevoia de a proteja victimele conflictelor armate. Conform definiției pe care o propune Beatrice Onica-Jarka, dreptul internațional umanitar reprezintă ansamblul de reguli de drept convenționale și cutumiare aplicabil relațiilor între state, precum și relațiilor dintre state și alte subiecte de drept internațional și

[1]  I. Cloșcă, I. Suceavă, op. cit., p. 14; S. Scăunaș, Drept internațional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p. 38;

[2]  “Drept internațional public”, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), USM, USEM, Asociația de drept Internațional din

Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chișinău 2009, p. 472;

[3]  Dr. Ionel Cloșcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internațional umanitar”, Casa de editură și presă „Șansa” – S.R.L.

intern, aplicabil conflictelor armate interne și internaționale și care tinde, din motive umanitare,

spre limitarea efectelor acestor conflicte.

Obiectul dreptului internațional umanitar este format din:

– relațiile dintre părțile la un conflict armat internațional referitoare la desfășurarea

operațiunilor militare, la utilizarea mijloacelor și metodelor de război, la tratamentul

victimelor de război și al populațiilor civile;

– relațiile dintre părțile beligerante și cele care rămân în afara conflictului armat

respectiv;

– relațiile dintre părțile la un conflict armat cu caracter neinternațional.

II. SCURT ISTORIC AL DREPTULUI UMANITAR INTERNAȚIONAL

De la apariția statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalități rigorile războiului și să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele comunități, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat să stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele și mijloacele de luptă cât și cu privire la atenuarea suferințelor și protecția victimelor. Totuși în perioada antică nu putem vorbi despre anumite reguli cu caracter umanitar aplicabile în situații de conflict. În antichitate războiul purta frecvent caracter total, învinșii fiind exterminați sau luați în sclavie. În Roma Antică, Legea celor XII Table declară expres: „totul este permis în lupta contra inamicului”.

Odată cu conștientizarea necesității de a păstra resursele umane și realizarea iraționalității dar și a prejudiciului economic cauzat de distrugerea totală a populației triburilor, clanurilor și orașelor, și a proprietății acestora, se cristalizează și unele reguli cu caracter umanitar. Astfel, “Tratatul sublim” încheiat în 1269 î.H între Ramses al II lea, faraonul Egiptului și Hattusill al III-lea, regele hitiților, conține reguli privitoare la război precum și respectarea locuitorilor unui oraș care a capitulat. Legile lui Manu în India interzic executarea răniților și persoanelor care s-au predat în mâinile

inamicului. În Grecia Antică, existau norme cutumiare privind nerecurgerea la forță înainte de declararea formală a războiului, dreptul decedaților pe câmpul de luptă la înhumare, interdicția atacării celor aflați în incinta obiectivelor religioase și asupra personalului religios .

Vechiul Testament cuprinde, de asemenea, reguli de purtare a războiului. Astfel, în Deuteronomul, capitolul 20, Dumnezeu transmite prin vocea lui Moise comenzi cu privire la legile aplicabile în caz de război, prin care dispune ca numai bărbații inamici să fie loviți cu ascuțișul sabiei, femeile și copiii urmând să fie cruțați. [4]

În Evul Mediu, un rol deosebit a revenit Bisericii, care a stabilit zile de armistițiu obligatorii, cum ar fi „Pacea lui Dumnezeu”. Tot din Evul Mediu datează primele angajări ale răspunderii juridice pentru încălcarea regulilor de purtare a războiului: în 1268, Corandin van Hohenstofen este judecat de un tribunal pentru crime de război, iar în 1474, la Breisach – Germania, cavalerul Peter von Hagenbach1 este judecat și condamnat la moarte de un adevărat tribunal internațional, pentru violări ale „legilor lui Dumnezeu și ale omului”, deoarece a permis trupelor sale să violeze și să ucidă persoane civile nevinovate, precum și să distrugă proprietățile acestora.

În Evul Mediu, feuda și războiul erau guvernate de cutume stricte. Se aplicau principii inițiate de Sfântul Augustin (cu origini în Biblie) precum protejarea femeilor, copiilor și vârstnicilor împotriva ostilităților. Întărirea respectului pentru locurile și zilele sfinte (armistițiul lui Dumnezeu obligând la suspendarea luptelor în anumite zile) a creat dreptul la refugiu în biserici a cărui respectare era supravegheată cu atenție de Biserică.

În același timp, caracterul ostilităților purtate era departe de principiul umanității – nu se făcea distincție între combatanți și populație civilă, nu existau norme de acordare a asistenței medicale răniților, iar prizonieratul era frecvent urmat de execuția celor ce nu mai participau la ostilități. Jefuirea orașelor învinse se practica la o scară largă. Deja in Franța în secolul XVI existau cazuri de condamnare la moarte pentru tratamentul inuman al necombatanților fără acordul superiorului, pentru jaf și desecrarea proprietății bisericești. De asemenea, se interzicea perfidia. De la finele secolului XVI, se încheie acorduri de capitulare sau de pace, al căror obiect printre altele îl constituia schimbul de prizonieri, îngrijirea bolnavilor și răniților. Începând cu secolul XVIII, are

loc o anumită umanizare a războiului, populația civilă fiind implicată mai puțin în ostilități, iar jafurile fiind interzise. În secolul XIX se dezvoltă normele privind neutralitatea și se fundamentează anumite reguli de purtare a ostilităților. Secolul al XIX-lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu mașinile de război naționale create prin introducerea în Europa, începând cu secolul al XIX-lea, a serviciului militar obligatoriu, ca o consecință a Revoluției Franceze (schimbare de

paradigmă militară de care Napoleon Bonaparte a fost inițial, în mod clar, avantajat).

Primul document adoptat la nivel internațional în materia dreptului internațional umanitar modern este considerat a fi Declarația referitoare la dreptul războiului maritim din 16 aprilie 1856,

[4] Note de curs “Drept Internațional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, București 2010, p. 13;

Paris, care a eliminat operațiunile de război duse de persoane particulare cu autorizația unui stat beligerant împotriva navelor comerciale ale adversarului (cursa).

Bătălia din iunie 1859, de la Solferino, dintre trupele franco-sarde și cele austriece, îl determină pe elvețianul Henri Dunant să scrie, în 1862 lucrarea Un souvenir de Solferino, care a emoționat opinia publică din Elveția și din întreaga lume. Ca urmare, a fost creat la Geneva în 1863, Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților, cunoscut sub numele de Comitetul celor Cinci care, ulterior, a devenit Comitetul Internațional de Cruce Roșie, implicat apoi în promovarea dreptului internațional umanitar și mai ales în aplicarea acestuia.

În 1864, la inițiativa Comitetului celor Cinci, se convoacă prima conferință internațională care adoptă Convenția de la Geneva privind ameliorarea sorții militarilor răniți din forțele armate de campanie.

Momentele marcante de început în evoluția dreptului internațional umanitar modern sunt reprezentate de Conferințele de la Haga din 1899 și 1907. Primul Război Mondial se încheie prin Tratatul de la Versailles care prevedea, la art. 227-230, că guvernul german recunoaște dreptul Puterilor Aliate să judece persoane acuzate de a fi comis acte de violare a drepturilor și obiceiurilor războiului și obliga Guvernul German să predea Puterilor Aliate suspecții de a fi săvârșit aceste acte.

Scoaterea războiului în afara legii – prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris reprezentat de Tratatul internațional pentru renunțarea la război ca instrument de politică națională, cunoscut și ca Pactul Briand-Kellogg, privind condamnarea „recurgerii la război pentru soluționarea controverselor internaționale” – reprezintă un moment de cotitură în evoluția dreptului internațional umanitar. Deși Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 cuprind prevederi referitoare la tratamentul prizonierilor de război, în cursul Primului Război Mondial au apărut, totuși, grave deficiențe privind comportamentul armat, care au trebuit remediate. Câteva dintre aceste deficiențe au fost remediate prin acordurile speciale între beligeranți încheiate la Berna în anii 1917 și 1918.

În 1921, Comitetul Internațional de Cruce Roșie și-a exprimat dorința de adoptare a unei convenții speciale privind prizonierii de război. În cadrul Conferinței Diplomatice din 1929, a fost adoptată Convenția privind tratamentul prizonierilor de război, care nu înlocuiește Convențiile de la Haga, ci le completează. Cele mai importante completări pe care le aduce Convenția de la Geneva din 1929 se referă la interzicerea represaliilor și a pedepselor colective, organizarea muncii prizonierilor, reprezentarea prizonierilor și controlul exercitat de Puterile Protectoare. Această Convenție a fost aplicată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial se înființează primele tribunale internaționale care au judecat efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg și Tribunalul Militar Internațional pentru Estul Îndepărtat de la Tokyo. Ca urmare a numărului mare de victime, îndeosebi în rândul populației civile, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce noi reglementări convenționale, de data aceasta în domeniul protecției persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în conflictele armate.

III. DREPTUL DE LA GENEVA

Principalul scop al dreptului internațional umanitar îl constituie nu interzicerea conflictului armat sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o imposibilitate, el trebuie să se împace cu situația existentă, asigurând însă ca consecințele diferendului armat să nu depășească limitele determinate de necesitatea militară.

Acest drept este alcătuit din două compartimente:

1) „Dreptul de la Geneva”, care protejează interesele militarilor inapți pentru luptă și apersoanelor ce nu iau parte la acțiunile militare. Acest cumul de norme a fost elaborat, în exclusivitate, în interesul victimelor războiului, punând începutul epocii priorității omului ca personalitate și a principiilor umanitare;

2) „Dreptul de la Haga”, care determină drepturile și obligațiile părților beligerante în timpul acțiunilor militare, limitând punerea în practică a mijloacelor de cauzare a daunei[5].

În general dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva) urmărește protejarea:

– militarilor scoși din luptă (răniți, bolnavi, naufragiați, prizonieri);

– persoanelor care nu participă la ostilități (populația civilă și persoanele civile);

– bunurilor cu caracter civil.

Șocată de ororile trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea internațională și Comitetul Internațional de Cruce Roșie se implică în revizuirea convențiilor internaționale în domeniul umanitar. Astfel, în 1949 s-au desfășurat la Geneva lucrările conferinței diplomatice pentru elaborarea convențiilor internaționale destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care și România.

Conferința a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenții, valabile și în prezent, la care, ulterior, au aderat aproape toate statele.

[5] “Drept internațional public”, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), USM, USEM, Asociația de drept Internațional din

Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chișinău 2009, p. 473;

Aceste convenții sunt:

– Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie (I);

– Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime (II);

– Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de război (III);

– Convenția cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război (IV).

Aceste patru convenții asigură abordarea dintr-o perspectivă nouă a desfășurării conflictelor armate, prin concentrarea asupra protecției victimelor conflictelor armate. Tot în perioada ulterioară celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, precum și Convenția din 1973 asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, convenții ce pun bazele convenționale ale sancționării la nivel internațional a crimelor deosebit de grave care se pot comite și în timpul conflictelor armate.

În 1977, la inițiativa Comitetului Internațional de Cruce Roșie – care și-a asumat sarcina dezvoltării dreptului internațional umanitar, are loc o nouă conferință de revizuire a convențiilor de la Geneva, în urma căreia sunt adoptate două protocoale adiționale la cele patru convenții de la Geneva:

– Protocolul adițional I la convențiile de la Geneva din 1949, cu privire la protecția victimelor din conflictele armate internaționale;

– Protocolul adițional II la convențiile de la Geneva din 1949, cu privire la protecția victimelor din conflictele armate fără caracter internațional.

Conferința de revizuire a convențiilor de la Geneva, numită Conferința diplomatică pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar aplicabil conflictelor armate a fost organizată de Guvernul Elvețian, în virtutea calității sale de depozitar al convențiilor de la Geneva și în conformitate cu o tradiție de aproape 100 de ani în organizarea acestui tip de conferințe.

Conferința a avut loc în 4 sesiuni, prima sesiune ținând între 20 februarie și 29 martie

1974, a doua sesiune între 3 februarie și 18 aprilie 1975, a treia sesiune între 21 aprilie și

11 iunie 1976 și a patra sesiune din 17 martie până în 10 iunie 1971. La conferință au

participat între 107 și 124 de state (numărul lor variind de la o sesiune la alta). De

asemenea, la lucrările conferinței au participat în calitate de observatori 11 mișcări de

eliberare națională, precum și 51 de organizații internaționale interguvernamentale sau

neguvernamentale.

Convențiile I, II, III și IV de la Geneva din 1949 mai sunt cunoscute ca dreptul de la

Geneva sau dreptul umanitar (care stabilește regulile de protecție a victimelor conflictelor armate), iar alături de dreptul de la Haga sau dreptul războiului formează dreptul internațional umanitar al conflictelor armate. Protocoalele adiționale I și II la convențiile de la Geneva, deși fac parte din dreptul de la Geneva, cuprind și reguli de purtare a conflictelor armate sau, altfel spus, reguli ce țin de dreptul războiului.

Înființarea Organizației Națiunilor Unite și adoptarea Cartei acesteia reprezintă, de asemenea, elemente importante în evoluția dreptului internațional umanitar, prin consacrarea interzicerii utilizării forței armate și a amenințării cu forța armată în relațiile dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU, inclusiv în situații de conflict armat intern, a reprezentat un mijloc esențial de adaptare și acceptare a implementării internaționale a dreptului umanitar și în cazul acestor tipuri de conflicte.

Dintre măsurile adoptate de Consiliul de Securitate în baza capitolului VII din Cartă menționăm înființarea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie (1993), precum și înființarea Tribunalului Internațional pentru Ruanda (1994). Tot ONU a contribuit – prin încheierea unui acord internațional cu Guvernul statului Sierra Leone – la înființarea Curții Speciale pentru Sierra Leone, pentru pedepsirea persoanelor care s-au făcut vinovate de săvârșirea unor crime internaționale în cadrul conflictului armat desfășurat în acest stat.

În 1998 se adoptă, în cadrul Conferinței de la Roma, Statutul Curții Penale Internaționale, care intră în vigoare în 2002, moment când se înființează prima curte penală internațională cu caracter permanent, care judecă, atunci când statele nu pot sau nu vor să o facă, persoanele vinovate de săvârșirea unor crime de o gravitate extraordinară: genocid, crime de război, crime împotriva umanității iar, la un moment dat, chiar crima de agresiune.

Tot spre sfârșitul anilor ’90, Organizația Națiunilor Unite și Organizația Atlanticului de Nord conștientizează problemele de drept umanitar pe care le implică intervenția armată internațională în conflictele armate. În urma unor discuții îndelungate care au început încă de la sfârșitul anilor ’90, pentru a elimina orice conotație religioasă a emblemelor folosite pentru protecție – Crucea Roșie, Leul și Soarele Roșu și Semiluna Roșie – tot la inițiativa Comitetului Internațional de Cruce Roșie, a fost adoptat, în 2005, Protocolul adițional la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind adoptarea unui semn distinctiv adițional de protecție – cristalul roșu.

În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada

postbelică, dreptul internațional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu normele anterioare. Totuși, nu putem discuta de un real progres în raport cu realitățile prezente, cu faptul că există încă diferite categorii de potențiale victime de război, că dreptul internațional umanitar are un caracter lacunar.

Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani (conflictul din Golf, din ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales imperfecțiunii modalităților de tragere la răspundere a celor vinovați. Statele, CICR sunt preocupate în continuare de reglementarea situațiilor neacoperite prin instrumentele aplicabile în prezent și fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte realmente un mijloc de protecție a tuturor victimelor. [6]

IV. CONCLUZII

Dreptul războiului reprezintă partea cea mai veche a dreptului internațional și mai bogată în reglementări, mai ales în trecut, decît partea acestui drept referitoare la relațiile pașnice dintre state și popoare. Aceasta este o ramură aparte a dreptului internțional – o totalitate de norme care reglementează relațiile dintre subiectele dreptului internațional care sunt parte la conflict și cei influențați de conflict în ceea ce privește începutul și sfîrșitul războiului, utilizarea mijloacelor și metodelor de desfășurare a războiului, neutralitatea, apărarea victimelor de război, încetarea războiului și răspunderea statelor și persoanelor fizice pentru încălcarea acestor norme. 
Merită să menționăm că dreptul internațional a apărut în mare parte ca drept al războiului. În 1625 a văzut lumina zilei cartea lui Hugo Grotius “Despre dreptul războiului și a păcii” (“De jure belli ac pacis”). În aceasta, în mare măsură s-a încercat de a determina justificările juridice pentru începerea războiului, așa numitul drept pentru război (jus ad bellum). Partea a doua – dreptul războiului (jus in bellum), care stabilește regulile de desfășurare a acțiunilor militare, s-a dezvoltat mai lent. Doar în anul 1928, prin semnarea Pactului Briand – Kellog, războiul ca metodă de soluționare a diferendelor internaționale a fost scos în afara legii. 
Conflictul armat înseamnă o negare a dreptului în general, precum și a valorilor morale. Într-adevar, romanii spuneau “Inter arma silent leges”(Cicero, Pro Milone, IV, 10). Totuși efectivitatea dreptului războiului nu a fost niciodată una înaltă. Karl von Klausevitz spunea: “În război, ca în dragoste, nu există legi”. În timpul său, E. Kant scria: “Starea de pace între oameni care sunt vecini, nu este starea normală, status naturalis, ultima fiind invers, starea de război. Ca rezultat, starea de

[6] http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept Internațional Umanitar”;

pace trebuie instaurată ”. Acest lucru a și fost făcut la nivel universal prin Carta ONU, care a limitat folosirea forțelor armate la necesitatea autoapărării. Unii savanți consideră că, odată ce războiula fost scos în afara legii, nu putem vorbi despre drepturile participanților în acesta. Oricum, o mare parte a cercetătorilor au ajuns la concluzia că dreptul beligeranților și neutralitatea continuă să existe, chiar dacă cu anumite schimbări. 
Războiul este expresia unuia dintre instinctele cele mai puternice și constante ale omului. El a jucat, mult timp, rolul principal în relațiile dintre popoare și state. Acest lucru este dovedit omenirii (în ultimii 5000 de ani se apreciază că au avut loc 14000 războaie, iar în ultimii 3400 de ani, omenirea a cunoscut numai 250 de ani de pace) . În condițiile actuale, experiența istorică atestă că războiul nu rezolvă problemele divergente ale relațiilor internaționale, ci le complică. Dar asta nu înseamna că războaiele au fost totalmente excluse din societatea umană. Există o serie de războaie care au nimicit milioane de oameni de acum dupa cel de-al doilea război mondial: războaiele din Coreea și Vietnam, invazia SUA în Grenada (1983) și Panama (1989), războiul de lungă durată dintre Israel și statele arabe, războiul irano-irakian, amestecul armat al URSS în Afganistan, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului (1990), războaiele pe teritoriile fostei URSS și a Iugoslaviei, etc. Pe lîngă acestea, în condițiile contemporane pot totuși exista războaie, ce nu sunt interzise de dreptul internațional: războaiele de apărare în puterea dreptului de autoapărare individuală și colectivă împotriva agresiunii (art. 51 al Cartei ONU); războaiele de eliberare națională; războaiele civile în anumite țări; operațiunile forțelor armate ale ONU sau ale trupelor naționale (multinaționale) în conformitate cu decizia Consiliului de Securitate al ONU, după art.42 al Cartei ONU (spre exemplu, împotriva Republicii Democrate Coreea de Nord în 1950-1953, împotriva Irakului în 1991); prin executarea obligațiilor din tratate (spre exemplu folosirea forțelor armate indiene împotriva rebelilor TOTI, în conformitate cu înțelegerea între India și Sri-Lanka în 1987).

În general dreptul de la Geneva reprezintă o parte componentă esențială a dreptului internațional umanitar, care pe lângă dreptul de la Haga, constituie o bază solidă, a apărării nu doar a drepturilor persoanelor și bunurilor acestora, pe timp de război, cât și a integrității sănătății, integrității personale și vieții acestora. Acestea reprezintă o serie de reglementări, care însă a avut o evoluție istorică încă din antichitate, unde la diferite momente ale istoriei, diverse personalități sau codificări au pus bazele evoluției respectării treptate tot mai mult a normelor de drept umanitar internațional care exista astăzi.

Astfel dreptul de la Geneva, prin toate Convențiile și Protocoalele sale, încearcă să protejeze cu o cât mai mare eficacitate militarii scoși din luptă, cum ar fi răniții, bolnavii, naufragiații, prizonierii; persoanele care nu participă la ostilități cum ar fi populația civilă și persoanele civile; cât și bunurile cu caracter civil, care reprezintă proprietatea privată a acelor persoane care cad sub incidența protejării drepturilor apărate de dreptul umanitar internațional.

Consecințele dezastruoase pe care le poate provoca nerespectarea prevederilor instrumentelor juridice specifice domeniului asupra populației și a bunurilor civile, precum și impactul deosebit asupra opiniei publice într-o astfel de situație au reprezentat principalele motive pentru care cele mai importante organisme internaționale și regionale, între care ONU, NATO, UE, OSCE au adoptat unele rezoluții sau hotărâri prin care se obligă ca în operațiile desfășurate sub egida lor să fie respectate prevederile tratatelor internaționale ce reglementează dreptul conflictelor armate.

V. BIBLIOGRAFIE

1. Note de curs “Drept Internațional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, București 2010;

2. “Drept internațional public”, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), USM, USEM, Asociația de drept Internațional din Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chișinău 2009;

3. “Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din București;

4. „Manual pentru instruirea personalului armatei în Drept Internațional Umanitar”, Ministerul Apărării României, Statul Major General, Ploiești 2007;

5. Dr. Ionel Cloșcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internațional umanitar”, Casa de editură și presă „Șansa” – S.R.L. București, 1992;

6. Stelian Scăunaș, „Drept internațional umanitar”, Editura Burg, Sibiu, 2001;

Surse internet

7. http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept Internațional Umanitar”;