RELAȚII INTERNAȚIONALE, ISTORIE ȘI DIPLOMAȚIE ÎN SEC. XIX-XXI „Actiuni subversive ale SUA pentru schimbarea unor regimuri politice în timpul… [613773]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE
STUDII MASTERAT:
RELAȚII INTERNAȚIONALE, ISTORIE ȘI DIPLOMAȚIE ÎN SEC.
XIX-XXI

„Actiuni subversive ale SUA pentru schimbarea unor regimuri
politice în timpul Razboiului Rece. St udiu de caz: „Afacerea
Iran -Contra s”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
Lector univ. dr. Marius -George Cojocaru

Alexandru ȘUȘNEA

Constanța
2020

CUPRINS

Introducere……………………………………………………… ………….. ……………. ……..5

Capitolul I – Interese geopolitice americane în u ltimul deceniu al Războiului
Rece …… …………………………………………………………….. ………… ………………… .………9
I.1. SUA versus URSS la finalul Războiului Rece………… …… …………………… ..9
I.2. Contextul alegerii lui Ronal d Reagan ca Președinte al SUA ………………. ………16
I.3. Politica externă a Reagan: viziunea asupra Orientului Mijlociu și Americii
Latine………………………………………………… ………………………………….. …22

Capitolul II – Convulsii sociale și poli tice în Americ a de Sud și Orientul Mijlociu la
începutul anilor `80………………………………………………………………… …………………………. ..31
II. 1. America Centrală – spațiu de conflict ideologic Est -Vest…………… .……..31
II.1.1. Politica SUA și problema drepturilor omului în America Centrală …………. .35
II.1.2. Contrarevoluția în Guatemala și El Salvador ……………………………………… …38
II. 2. Relațiile SUA – Iran: de la apropiere la conflict ……………………… ………45

Capitolul III -Afacerea Iran -Contra s și consecințele a supra re lațiilor internaționale …53
III.1. Teorii privind intervenția SUA în schimbarea unor regimurilor politice …….53
III.1.1. Pretextul tipului de regim politic diferit…………….. ……………………………… .54
III.1.2. Teorii care se bazează pe legislație………………………………………………… …..56
III.1.3. Teoria păcii prin democrație………………………………………………………….. ….57
III.1.4. Teoria interesului economic……………………………………………………………. ..58
III.1.5. Teoria interesului de securitate națională…………………………………………… .59
III.2. Interesele strategi ce ale SU A în America Centrală ……… …………………………. .60
III.3. Desfășurarea afacerii Iran -Contras …………………………………… ..……72

4. Concluzii ………………………………………………………………………………. ..96
5. Bibliografie ……………………………………………………………………… ………99
6.Anexe ……………….. …………………………………………………………………………………………… .105

REZUMAT

Pe parcursul istoriei relațiilor internaționale, în general, și a Statelor Unite în
particular, cu siguranță scandalul Iran -Contras a reprezentat un eveniment controversat, dar
important pentru stabilirea limitelor puterilor din stat . Atunci când presa din America a
preluat știri din Liban despre vânzarea ilegală de arme către Iran, întreg establishment -ul
american a luat , practic, „foc”. Regimul iranian era un dușman declarat, provocase criza
ostaticilor cu doar câțiva ani în urmă și sprijinea acțiuni teroriste în Liban.
Ulterior s -a descoperit că oficialii americani negociaseră cu organizații teroriste și
cu guvernul care le sprijin ea (oficial anti -american), dar și că direcționau fondurile astfel
obținute pentru finanțarea g rupării Contras din Nicaragua, intervenind practic într -un
conflict regional fără aprobarea Congresului de la Washington. Mai mult, această schemă
complicată era îndreptată împotriva unui regim recunoscut la nivel internațional și încălca
mai multe legi date de către Legislativul american.
Metodele folosite pentru finanțarea contrașilor îmbinau variantele diplomatice cu
cele economice. Prin implicarea altor stat e terțe, precum Israel, în afacerea vânzării de
armament și a Coreei de Sud și Arabiei Saudite în sprijinirea contrașilor, Statele Unite au
folosit toate elementele diplomației pentru scopul urmărit. La fel, Iranul a fost atras cu
promisiuni economice și u tilizând fondurile obținute, cei implicați au creat o rețea de
finanțare a mișcării Contras .
Lucrarea de față își propune să ofere câteva variante la întrebări dificile precum: de
ce a fost Administrația Reagan dispusă să riște pierderea credibilității, p oate chiar a
scrutinelor ulterioare și să încalce legea pentru a lupta contra unui guvern dintr -o țară
neimportantă? Sau, mult mai important pentru teoria relațiilor internaționale: care a fost
contextul internațional care a împins Administrația americană să urmeaze acest curs?

ABSTRACT

In the history of International Relations, in general, and those involving the United
States, in particular, there are very few polemical and salient events such as the Iran –
Contras Affair in the middle of the 80´s This is especially true in determining the limits of
the different powers in a democratic state. When the American press picked up a Lebanese
story about secret arms sales to Iran, the whole American establishment in Washington was
on fire. The Iranian theocratic regime was a sworn enemy of the United States and an avid
supporter of international terrorism.
Soon, as the story unfolded, it was found that American officials of the highest rank
were negotiating with terrorist organizations and their supportive gover nment (clearly anti –
American). Also they were directing the money from these sales to support the Contras
movement in Nicaragua. Not only were they getting embroiled in a regional conflict
without the approval of the Congress. They were using this elaborat e scheme to fight an
internationally recognized regime and breaking several laws in the U.S. as well.
The methods used for the financial support for the Contras s were combinging the
diplomatic and economic. The U.S. officials were getting involved with Is rael in order to
arrange the weapons transports to Iran. They were also trying to persuade other countries,
such as Saudi Arabia and South Korea to fund the Nicaraguan rebels. Iran was wooed with
weapons promises and with those funds an elaborate network o f financial accounts was
employed to get the money in Nicaragua.
This paper tries fo offer some answears to a a few important questions such as why
was the Reagan administration willing to risk its credibility and break the law just to fight a
small and a pparently unimportant regime in a backwater country? Or, more importantly
from a international relations standpoint, what was the international context like that
pushed the Administration to go that way?

5
INTRODUCERE

Afacerea, sau scandalul „Iran -Contras ” s-a derulat în contextul unei noi etape a
relațiilor internaționale, adică ultima perioadă a Războiului Rece. Această etapă a fost
marcată, ca și precedentele, de evoluția raporturilor dintre cele două superputeri, U.R.S.S.
și Statele Unite , care intrase ră într -o stare antagonică considerată imposibilă cu doar câțiva
ani înainte.
Cu atât mai mult, odată cu alegerea lui Ronald Reagan în funcția de Președinte al
S.U.A., politica externă a acesteia a căpătat accente tot mai ferme față de ceea ce
diplomații și liderii americani percepeau a fi avansări ale statelor comuniste în lume. Noua
viziune a diplomației americane era de blocare a acestor mișcări ofensive ale Uniunii
Sovietice, oriunde s -ar petrece ele, cu atât mai mult pe continentul american. Într -o
încercare de revenire la un fel de „doctrină Truman”, Reagan nu a ezitat să contracareze
orice stat care avea legături prea apropiate cu U.R.S.S. Noua poziție pe scena
internațională pentru Washington a însemnat totodată și înăsprirea relațiilor cu state
considerate ostile, cu care se ajunsese aproape la conflict deschis în vremea administrației
anterioare, precum Nicaragua, ori Iranul.
Aceste două țări, aflate pe continente diferite și despărțite de distanțe uriașe, cu
particularități total diferite, vor fi aduse împreună de scandalul vânzărilor ilegale de
armament și devierii de fonduri, care a căpătat apoi rapid numele de „afacerea Iran –
Contras ”.
În primul capitol al prezentei lucrări, am considerat că este necesar să introducem
problema Războiului Rece, ca unul dintre cele mai importante procese istorice ale
secolului trecut, dacă nu chiar cel decisiv. Am pornit de la prezentare a originii acestui
conflict „înghețat”, care a marcat aproape jumătate de secol evoluția relațiilor
internaționale .
Războiul Re ce a urmat aproape firesc tensiunilor de la finalul celui de -Al Doilea
Război Mondial dintre cele două superputeri care au ieșit victorioase din conflict, însă am
încercat să ilustrăm diferendele mai vechi care au existat între ele. Acestea datează chiar
din perioada interbelică, atunci când animozitățile dintre două state cu regimuri politice
radical diferite au dus chiar la ciocniri, cu ocazia intervenției trupelor americane în
sprijinul albgardiștilor.
La fel de importante au fost și concluziile la care au ajuns conducătorii U.R.S.S. și
S.U.A. după încetarea celui de Al Doilea Război Mondial, ocazie cu care alianța din

6
necessitate dintre ele nu mai își avea rostul. Foarte rapid, de fapt în câțiva ani, aproape
întreg mapamondul a fost divizat în două taber e, sau lagăre antagonice. Ne -am concentrat
apoi studiul asupra contextului internațional la momentul alegerii lui Ronald Reagan,
pentru prima dată, în funcția de Președinte al S.U.A.
Momentul părea prielnic atenuării suspiciunilor reciproce, dup ă o perioad ă de
apropiere și căutare de compromisuri, numită „detentă”, în timpul administrațiilor Ford și
Carter. Situația s -a modificat însă după ce a venit la putere Reagan, care a stabilit un curs
mai conflictual față de U.R.S.S. și sateliții ei din Emisfera Vest ică. Decizia a fost luată
pentru motive electorale, dar și ca reacție la ceea ce Administrația americană percepea a fi
o creștere a influenței sovietice în America Centrală.
Principala îngrijorare era legată de Nicaragua, acolo unde, din 1979, se instauras e
un regim pro -sovietic, regimul sandinist. Problema intervenționiștilor din tabăra
republicană, care tocmai câștigase alegerile, era că Congresul era ostil unui amestec în
treburile interne ale statelor din vecinătatea S.U.A., mai ales fiindcă existau tem eri că
aceasta ar putea provoca o reacție din partea Uniunii Sovietice.
Ca urmare, începând cu 1981, instituții apropiate Președenției, precum C.I.A. -ul și
N.S.C. -ul, împreună cu elemente ale Armatei americane, au pus bazele unei veritabile
organizații sec rete, cu scopul de a obține fondurile refuzate de Congres, pentru înarmarea
rebelilor anti -sandiniști, „ Contras s”.
Într-o perioadă în care separarea puterilor în stat, deși promovată ca o constantă a
democrațiilor moderne, este tot mai amenințată de tendin țe autoritare, nu numai în acele
țări cu tradiție în acest sens (mai ales din fosta zonă de influență sovietică), am considerat
să analizăm un episod al istoriei unei democrații consolidate, așa cum este cazul Statelor
Unite. Acest episod a reprezentat și reprezintă un exemplu al lipsei de cooperări între
instituțiile statului, care nu numai că ar fi trebuit să -și respecte atribuțiile reciproc, dar și să
caute căi pentru rezolvarea acestui conflict instituțional. Vorbim de fapt despre subminarea
autorității Legislativului (Congresul american) de către autoritatea executivă (Președintele
și N.S.C. -ul).
Sursele utilizate sunt în mare parte în limbi străine, subiectul nefiind în atenția
multor cercetători.
În primul capitol am trecut în revistă evoluția rapor turilor de forțe dintre U.R.S.S.
și Statele Unite, singurele puteri de rang mondial de după cel de Al Doilea Război
Mondial. După o scurtă prezentare a declanșării crizelor succesive care au dus la
instaurarea Cortinei de Fier și înființarea celor două blo curi politico -militare rivale, ne -am

7
concentrat atenția pe noua direcție, mult mai conflictuală, pe care a dat -o politicii
americane președintele Ronald Reagan în timpul celor două mandate ale sale. Ne -a
interesat mai mult primul dintre ele, pentru că în a cest timp s -a început punerea la punct a
„Întreprinderii”, organizația clandestină care avea ca scop să aprovizioneze cu fonduri și
materiale pe rebelii anti -comuniști din Nicaragua și nu numai. Am concluzionat, ca o idee
generală a capitolului, că doar un președinte precum Reagan, care a imprimat o nouă
viziune politicii externe americane, a permis scăparea lucrurilor de sub control. Fiind vorba
despre un capitol introductiv, care tratează problema Războiului Rece în general, am
utilizat ca surse lucrări c unoscute, precum cea a lui John Lewis Gaddis, Strategies of
Containment: A critical appraisal of American National Security Policy during the Cold
War.1 De asemenea, chestiunea politicii de securitate a Statelor Unite în aceeași perioadă
este tratată în ca rtea lui Melvyn Leffler și David Painter , Origins of the Cold War: An
International History .2
Cel de -al doilea capitol , Convulsii sociale și politice în Americ a de Sud și
Orientul Mijlociu la începutul anilor `80, transferă atenția în cele două zone de int eres
care s -au unit pentru a crea condițiile punerii în aplicare a planului „Întreprinderii”. Este
vorba despre Orientul Apropiat, mai ales Iranul și America Latină, cu accentul pe
Nicaragua. În ceea ce privește prima zonă, proximitatea U.R.S.S. -ului a dus la o rivalitate
acerbă între aceasta și S.U.A. pentru influența asupra Iranului. Astfel se explică situația
tulbure din țară și, în parte cel puțin, revoluția din 1979, care a adus la putere un regim
religios extremist, care nu a ezitat să răpească cetățe ni americani pentru favouri economice.
Am profitat de o serie de lucrări excelente, precum cea a lui Lindsey A. O’Rourke, Covert
Regime Change: America’s Secret Cold War , care a documentat războaiele secrete duse de
serviciile americane, cu pagini multe de dicate celor două zone de interes.
În ceea ce privește Nicaragua, trebuie menționat faptul că regimul sandinist a avut
abilitatea de a nu provoca o reacție militară directă, adică o invazie a Americii, reușind să
nu pară a promova comunismul în zona ei ge ografică. Cu toate eforturile membrilor
Administrației Reagan de a convinge Congresul să aloce tot mai multe fonduri pentru
eliminarea regimului de la Managua, ei au trebuit să apeleze la măsuri la limita legii pentru
a face rost de bani.

1 John Lewis Gaddis, Strategies of Containment: A critical appraisal of American National Security Policy
during the Cold War, New York, Oxford University Press, 2005.
2 Leffler, Melvyn P.; Painter, Davin S., Origins of the Cold War: An International History , New York,
Routledge, 1994

8
Fiind vorba despr e un capitol mare, care ia în calcul spații geografice distincte și pe
continente separate, am fost nevoit să utilizez surse diverse. Astfel, o lucrare esențială în
economia capitolului este cea Piero Gleijesis, Shattered Hope:The Guatemalan Revolution and
the United States, 1944 –1954 .3 Și în acest capitol am apelat la o lucrare general a lui Melvyn
Leffler despre Războiul Rece, unde am găsit informații interesante, atât despre Nicaragua, cât și
despre Iran: The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endin gs.4
Capitolul al treilea, denumit Afacerea Iran – Contras s și consecințele asupra
relațiilor internaționale la sfârșitul Războiului Rece , intră în „măruntaiele” întregii
conspirații, care a constat în esență în a vinde ilegal armament Iranului și folosire a acestor
fonduri pentru sprijinirea acțiunilor de gherilă ale rebelilor Contras din Nicaragua. Pentru
această misiune, oficialii implicați în conspirație, fie ei din jurul Președintelui, din C.I.A.,
sau din Departamentul de Stat, au pus la cale o rețea fi nanciară extrem de complicată, ca
să-și mascheze pașii. Menționăm dintre lucrările cele mai utilizate, raportul Congresului
asupra întregii chestiuni, odată ce secretul a fost aflat, Report of the Congressional
Committees Investigating the Iran -Contras Affair5.

3 Piero Gleijesis, Shattered Hope: The Guatemalan Revolution and the United States, 1944 –1954, Princeton,
Princeton University Press, 1991.
4 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010.
5 Report of the Congressional Committees Investigating the Iran -Contras Affair , Washington, 1987.

9
CAPITOLUL I
INTERESE GEOPOLITICE AMERICANE ÎN U LTIMUL DECENIU AL
RĂZBOIULUI RECE

I.1. Raportul de forțe URSS -SUA la finalul Războiului Rece

O atmosferă tensionată a existat între Statele Unite ale Americii și viitoarea Uniun e
Sovie tică în perioada Revoluției Bolșevice, din anul 1917 -1918, atunci când trupele
americane au participat la ocupația unor teritorii rusești din Orientul Îndepărtat. Deși,
ulterior relațiile s -au îmbunătățit, S.U.A. fiind tributară doctrinei „Monroe”, după
finalizarea celui de Al Doilea Război Mondial, cele două mari state continentale aveau
acum orientări ideologice total diferite. SUA erau o țară capitalistă, adeptă a valorilor
liberale, în vreme ce URSS era prima republică socialistă, din ceea ce se dorea a fi o
revoluție mondială. URSS își propunea, deci, să împrăștie revoluția socialistă pe tot
mapamondul, deși în interior era o dictatură comunistă, care suprimase orice rezistență
politică.
Diferendele dintre cele două state s -au agravat pe măsură ce răzb oiul se încheia. La
Conferința de Pace de la Paris, Rusia nu a fost invitată. SUA considerau că la baza noii
ordini mondiale trebuiau să stea cele 14 puncte emise de către președintele american
Woodrow Wilson, în esență principiul autodeterminării popoarel or și crearea unei
organizații internaționale care să garanteze pacea: Liga Națiunilor. În paralel, însă, URSS,
condusă de Vladimir Ilici Lenin, propunea o viziune a luptei de clasă, viitorul aparținând,
în această concepție, „proletariatului numeros din t oată lumea ”.6
Faptul că state „imperialiste”, conform ideologiei comuniste, precum Franța, Marea
Britanie și, desigur, Statele Unite, au ajutat forțele albagardiste împotriva „roșilor” în
timpul Războiului Civil din Rusia, nu a făcut decât să crească susp iciunile sovieticilor față
de ceea ce ei percepeau a fi o atitudine de ostilitate implacabilă față de statel e comuniste.
După moartea lui Lenin și accederea la putere a lui I. V. Stalin, regimul sovietic s -a
concentrat mai degrabă pe dezvoltarea URSS, decâ t pe exportul de revoluție în restul
lumii. Concepția nouă a comuniștilor era că URSS trebuia să devină un bastion capabil să
respingă agresiunea capitalistă iminentă. În paralel, criza economică mondială a dus la o
concentrare pe treburile interne și pent ru Statele Unite. Doar agresiunea statelor

6 Michael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, The Cold War, 1945 -1991 , Palgrave MacMillan, Londra, 2006, p.
8.

10
revanșarde, începând cu alipirea Manciuriei de către Japonia, a trezit atât URSS, cât și pe
noul președinte american, F. D. Roosevelt, din atitudinea izolaționistă.
Deși relațiile dintre cele două state se amelio raseră, faptul că URSS rămânea o
dictatură, dar și epurările masive de la mijlocul anilor `30 au dezgustrat pe specialiștii din
diplomația americană, cu efecte de lungă durată pe timpul războiului, dar și după
terminarea acestuia, la începutul perioadei ca re s-a numit apoi „Războiul Rece”.7
Cu toate acestea, ostilitatea americană, greu de disputat, a fost relativ moderată față
de intensitatea urii cu care era privită revoluția comunistă în Franța și, mai ales, în Marea
Britanie, apogeul fiind atins în anii `20. Aceste două democrații clasice au fost în
avangarda lupte i anticomuniste, sprijinind activ, cu trupe și materiale8 mult mai multe
decât SUA, pe luptătorii „albi” în Războiul Civil din Rusia. Trupe franceze și britanice au
luptat în Crimeea, dar și în Marea Nordului. Pentru Aliați ostilitatea nu era doar ideologică;
avea și substraturi strict militare, decizia lui Lenin de a face pace cu Germania a
nemulțumit profund cercurile conducătoare ale statelor occidentale. Mai mult, faptul că
liderul sovietic a refuzat plata datoriilor față de Londra și Paris, reprezenta o amenințare
serioasă pe care Marea Britanie și Franța s -au străduit să o anihileze din fașă.
Desigur, după cum se știe, bolșevicii au câștigat Războiul Civil și Rusia a urmat
pentru următoarele șapte decenii calea comunismului. În anii `30 însă, venirea la putere a
lui Hitler în Germania, precum și atitudinea clar revizionistă a lui au dus la o înțelegere
defensivă între foștii aliați din Primul Război Mondial, Rusia și Franța (1935).9 Atunci cân d
URSS, proaspăt acceptată în Liga Națiunilor, a militat pentru un front comun al statelor
europene contra fascismului, proiectul a fost privit de democrațiile din Vest drept un plan
abil de răspândire a comunismului. Londra și Parisul au încercat să se în țeleagă cu
dictatorul german, sperând să -l îmbuneze printr -o atitudine conciliatoare. Doar când
această politică s -a dovedit falimentară, ele au reluat discuțiile cu URSS, pentru o
cooperare militară care să blocheze viitoarele ofensive germane în Estul Eu ropei și în
Balcani.
Astfel, în ciuda evenimentelor dramatice din 22 iunie 1941, când Germania a
invadat URSS, în capitalele occidentale aceasta era privită în continuare cu rezerve, o
atitudine care a reapărut după 1945. Primul -ministru britanic, Winston Churchill, a fost
principalul susținător al intervenției occidentale în Războiul Civil din Rusia și, deși a

7Ibidem , p. 10.
8 https://www.archives.gov/publications/prologue/2002/winter/us -army -in-russia -1.html , consultat pe
4.02.2020.
9i Michael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, op. cit , p. 10.

11
susținut apoi și alianța cu Stalin împotriva lui Hitler, la finalul celui de Al Doilea Război
Mondial revenise la optica sa de blocare a expansiuni i comuniste în lume .10
După o perioadă de cooperare, începând cu anul 1944 au apărut din nou
contradicțiile semnificative, de data aceasta localizate pe perspectivele diferite asupra
organizării continentului european după înfrângerea nazismului. De o impo rtanță deosebită
erau stabilirea granițelor statelor est -europene, mai ales Polonia. În vreme ce Stalin și chiar
Churchill erau adepții curentului realpolitik și, în cele din urmă, au realizat o înțelegere
separată, diplomația americană dorea amânarea ches tiunilor teritoriale până la conferința
de pace. Aici Roosevelt se asem ăna cu predecesorul său din timpul ultimului război
mondial, W. Wilson, în speranța că orice dispută ar fi putut fi rezolvată de Organizația
Națiunilor Unite, în care, la fel ca Wilson, își punea mari speranțe. Spre deosebire de Liga
Națiunilor, dominată de Franța și Marea Britanie, ONU urma să fie cu adevărat o
organizați e mondială, cu SUA, Franța, URSS, China și Marea Britanie ca state fondatoare.
Roosevelt considera că era important s ă păstreze relații cordiale cu liderul comunist , pentru
a nu risca reapariția suspiciunilor că Washingtonul și Londra doresc să înșele Uniunea
Sovietică. Dacă Stalin putea fi convins că acest lucru nu se va întâmpla, Roosevelt era
convins că, treptat, nu n umai că ar fi relaxat controlul asupra Estului Europei, dar ar fi
permis și regimuri democratice.
Unul dintre momentele cele mai importante, care au marcat evoluția relațiilor Est –
Vest pentru următoarea jumătate de secol, sau poate chiar mai mult, a fost C onferința de la
Ialta. A fost a doua ocazie în care cei trei lideri ai puterilor câștig ătoare s -au întâlnit, după
Teheran. Roosevelt a refuzat din start o strategie comună cu Marea Britanie, tocmai pentru
a nu antagoniza pe sovietici. În afara înțelegerilo r privind zonele de ocupație din Germania
și reparațiile pe care Axa trebuia să le plătească, s -a ajuns la un compromis și asupra
Poloniei, mai ales că Roosevelt era interesat să obțină bunăvoința lui Stalin pentru o intrare
în război împotriva Japoniei.11
Pentru Stalin chestiunea poloneză era fundamentală. Nevoia urgentă de a apăra
zona centrală a URSS de o altă invazie dinspre vest era cel mai important lucru de obținut
la masa negocierilor cu partenerii ei. După spusele dictatorului sovietic, ruta polonez ă, sau
„poarta poloneză” a fost folosită „în ultimii douăzeci și cinci de ani de două ori de către

10Ibidem , p. 11.
11Ibidem, p. 19.

12
germani pentru a invada Rusia. Nici americanii, nici britanicii nu au avut de înfruntat așa
invazii precum cele oribile pe care le -am îndurat noi”12
După dece sul președintelui Roosevelt și inter imatul lui Harry S. Truman, relațiile
Est-Vest s -au înrăutățit considerabil. Atunci când Winston Churchill i -a solicitat sprijinul și
nu în mică măsură, binecuvântarea președintelui Harry Truman pentru a ține o cuvântare la
colegiul Westminster din Fulton, Missouri, nimeni nu putea anticipa impactul pe care acest
discurs îl va avea asupra scenei mondiale și evoluției ei în perioada imediat următoare.
Însăși faptul că locul ales de fostul premier britanic pentru a își face auzită poziția se află în
statul de origine al lui Truman indică un anumit grad de intimitate și cooperare în acest
demers. De altfel, au existat o serie de telegrame în care Churchill i -a comunicat
Președintelui faptul că dorește să se aplece în discurs asupra “situației mondiale”,
considerând totodată că ar fi corect să -l informeze în prealabil de conținutul mesajului
său13.
Discursul lui Churchill a rămas în istorie ca un moment de cotitură a relațiilor
internaționale, dar totodată, și pentru patentarea frazei “cortina de fier”, folosită în scopul
descrierii împărțirii idelologice a Europei. Revenind la importanța internațională a
discursului, multă vreme s -a considerat că acesta a reprezentat o piatră de hotar în
cristalizarea antagonismului dintre State le Unite și Uniunea Sovietică și în trezirea
Americii la realitatea evidentă a agresivității com uniste. Ultimele studii însă relevă faptul
că într -o măsură destul de mare, elitele americane tindeau spre aceași direcție indicată de
Churchill la Fulton14. Însă modificarea radicală a politicii externe americane către o
confruntare cu Uniunea Sovietică trebuie căutată mai înainte. În toată cea de -a doua
jumătate a lui 1945 amiralul Leahy, consilierul cel mai apropiat al Președintelui, a afirmat
deseori că regret ă spiritul combativ din primele luni ale mandatului lui Truman. De
asemenea, el nu s -a sfiit să afirme că Stalin este un “mincinos și un hoț”. Totodată, alături
de alți oficiali din cadrul Departamentului de Război, a început să -și redirecționeze cricitile
la adresa lui Byrnes. Astfel, secretarul Departamentului Marinei, James Forrestal, îngrijorat
de demobilizarea masivă și efectele ei, l -a sfătuit pe Președinte “să facă publice detaliile
negocierilor cu rușii și mai ales, atitudinea ostilă pe care aceștia au avut -o constant”. Tot

12 Robert McMahon, Cold War. A very short introduction , Oxford University Press, 2003, p. 11
13Churchill to Truman , November 29, 1945, în Gregory. W. Sand, Defending the West: The Truman –
Churchill Correspondence, 1945 -1960 , , Westport, Praeger Publishers, 2004, p. 154.
14 John Ramsden, Mr. Churchill Goes to Fulton în James W. Muller (coord.), Churchill's Iron Curtain speech
fifty years later , Washington, University of Missouri Press, 1999, p. 16.

13
Forrestal s -a opus oricărei “tentative de a cumpăra favovuri de la ruși ”15. Dacă adăugăm și
apelurile repetate ale ambasadorului de la Moscova -Harriman și ale asistentului
Secretarului de Război, John J. McCloy, pentru o poziție m ai fermă față de Uniunea
Sovietică, putem înțelege de ce atât oficialii americani, dar și opinia publică se caracterizau
de sentimente anti -sovietice din ce în ce mai evidente16.
Concomitent , membrii legislativului american au început să dea semne de nelin iște
față de politica de concesii pe care Byrnes o practica față de sovietici. Senatorul
Vandenberg s -a declarat profund deranjat că Secretarul de Stat a plecat la Moscova fără să
clarifice cum va aborda aspectele de control ale energiei atomice. Într -adev ăr, în lunile ce
au urmat capitulării Japoniei politica externă a președintelui a intrat sub lupa critică a
republicanilor din Congres, care considerau că Statele Unite nu dau dovadă de vigilență în
raporturile cu Moscova. Senatorul Taft a declarat chiar c ă “Munchenul a dus la cel de -al
doilea Război Mondial. Ialta, Potsdam și Conferința de la Moscova pot duce la un război
ce ar anihila întreaga civilizație”17.Pe 9 februarie 1946, pe acest fond tensionat, Stalin a
ținut unul dintre puținele sale discursuri p ublice; în sine un demers neașteptat, discursul,
prin conținutul său agresiv, a accentuat ostilitatea dintre cele două sisteme, capitalist și
comunist18. Mesajul lui Stalin venea după o campanie mediatică violentă a Moscovei
împotriva Marii Britanii și se p are că era îndreptat tot contra ei, de vreme ce Statele Unite
au fost rar meționate în presa sovietică drept neprietenoase. Linia discursului pornea de la
ipoteza marxist -leninistă că “sistemele comuniste și capitaliste sunt incompatibile”19.
Oarecum pentru a justifica toate acțiunile sovietice din cel de -al doilea Război Mondial,
Stalin a continuat: “Conflictul a izbucnit ca o realitate inevitabilă a contradicției dintre
dezoltarea mondială economică și sistemul politic al monopolului capitalist”. Și într -o
încercare subtilă de a exploata disensiunile dintre Marea Britanie și Statele Unite, el a
atribuit orice divergență violentă ce ar putea apărea “divizării lumii capitaliste”.
Capitalismul nu a reușit să oprească apariția războaielor. Ca urmare, venind în sprijinul
următorului plan cincinal, “Uniunea Sovietică și forțele sale armate în special trebuie să fie

15Howard Jones, Crucible of Power: A history of American Foreign Relations since 1897 , second edition,
New York, Rowman & Littlefield Publishers, 2008, p. 245.
16Fraser J. Harbutt, The Iron Curtain: Churchill, America, and the Origins of the Cold War , New York,
Oxford University Press, 1986 , pp. 153 -154.
17Stewart Patrick, Best laid plans: The origins of American multilateralis m and the dawn of the Cold War ,
New York, Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2009, p. 217.
18Emanuel Plopeanu, Politica Statelor Unite față de Turcia între anii 1943 și 1952 , Iași, Institutul European,
2009, p. 140.
19Sharon M. Hanes, Richard C. Hanes, Cold War: Almanac , vol. 1, New York, UXL, 2004, p. 19.

14
pregătite să facă față oricărei amenințări, mai ales din partea capitalismului, principalul
inamic”20.
Discursul lui Stalin a provocat rumo are la Londra și mai ales la Washington, deși,
așa cum vom vedea, administrația americană a folosit la maximum efectul lui pentru a -și
justifica reversul politicii față de U.R.S.S. De aceea, cercurile conducătoare de la
Washington s -au grăbit să încurajeze părerile conform cărora mesajul lui Stalin reprezintă
“declarația de război întârziată față de S.U.A.”, așa cum i -a declarat un oficial din
Departamentul de Stat lui James Forrestal21. Consilierul prezidențial Charles Bohlen a
mers chiar mai departe, consi derând că discursul poate fi considerat “apogeul originii
Războiului Rece” .
Un moment deosebit de important al schimbării de atitudine a Statelor Unite l -a
constituit telegrama de 8000 de cuvinte expediată de la Moscova, pe 22 februarie de către
diplomatu l George Kennan, în contextul deosebit de încordat al dificultăților recunoașterii
guvernelor României și Bulgariei de către Washington. Întreaga Europă de est intrase sub
controlul sovietic și reprezentanții diplomatici occidentali erau nevoiți să suporte abuzuri și
greutăți. Ca urmare a acestor evenimente deranjante și a provocărilor continue ale
Moscovei, Departamentul de Stat i -a cerut expertului său în probleme sovietice să realieze
o analiză intepretativă a politicilor recente ale U.R.S.S. Părererile anterioare ale lui
Kennan, care nu difereau prea mult de conținutul mesajului trimis, au fost ignorate sau
privite cu neîncredere de oficialii din Departamentul de Stat. La momentul februarie 1946
însă, contextul internațional a făcut ca telegrama sa să a ibă un impact neașteptat de mare.
John Lewis Gaddis afirmă, nu fără temei, că “niciodată în istoria diplomatică o persoană nu
a reușit să exprime intr -un singur document idei de o asemenea forță și convingere, încât să
schimbe politica externă a unei națiu ni”22.
Forța de persuasiune a demersului lui Kennan a constat însă tocmai în momentul
prielnic în care a “lovit” Departamentul de Stat, ca o deșteptare dintr -o perioadă de
letargie. Dar telegrama nu a fost un document inovator. Robert D. Schulzinger consi deră că
ea a fost citită de Harry Truman care ar fi afirmat că, spre deosebire de alte telegrame, a
“rezolvat misterul politicii externe sovietice”23. Harriman și Kennan încercaseră în zadar
din perioada conferinței de la Potsdam să convingă Casa Albă să s e ridice la provocarea

20Elizabeth Edwards Spalding, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment, and the Remaking of
Liberal Internationalism , Lexington, The University Press of Kentucky, p. 32.
21 Ibidem .
22John Lewis Gad dis, Strategies of Containment: A critical appraisal of American National Security Policy
during the Cold War , New York, Oxford University Press, 2005, p. 18.
23Robert D. Schulzinger, U.S. Diplomacy since 1900 , New York, Oxford University Press, 2002, p. 20 6.

15
comunistă. Cu siguranță însă, telegrama a fost discutată la Casa Albă; Forrestal a
multiplicat -o și a transmis copii tuturor oficialilor americani și ambasadelor americane de
pe glob. Dar asistentul prezidențial George Elsey mențione ază că telegrama “nu ne -a spus
nimic din ce nu știam”24.
Ulterior, Dean Acheson va declara: “Recomandările lui (Kennan -n.n.)-să fim
binevoitori, să ne ocupăm de prosperitatea și puterea noastră economică și să arătăm bună –
credință în raport cu alte state, adică exact ce făceam deja, nu ne -au ajutat mai deloc”25.
Totodată, știm cu exactitate că înainte de telegrama lui Kennan J.C.S. a adoptat poziția
conform căreia “colaborarea cu Uniunea Sovietică trebuie să se oprească atunci când
principiile a mericane de politică externă sunt încălcate sau când U.R.S.S. va căuta să își
extindă influența în Europa de est sau Orientul Îndepărtat”26. Optica cercurilor de decizie
americane părea așadar să se îndrepte spre o întărire a poziției față de Uniunea Soviet ică.
Și totuși mesajul lui Kennan a avut un impact considerabil.
Folosind un ton alarmist, Kennan a ținut practic o prelegere telegrafică asupra
intențiilor Uniunii Sovietice. Deși recunoștea în document că aceasta este inferioară mult
economic Statelor Unite și că nu își dorește o confruntare deschisă cu Vestul, Kennan a
supraestimat pericolul pe care expansionismul rus, peste care s -a suprapus intransigența
comunismului, îl reprezenta pentru țările capitaliste. Ultimele vestigii ale speranțelor
Departamentului de Stat într -o cooperare postbelică cu foștii aliați sovietici au fost
“măturate” de avertismentele lui Kennan prin demonizarea Kremlinului. Casa Albă a văzut
în telegrama din 22 februarie confirmarea inutilității negocierilor cu Moscova, mai ales că
ea a sosit într -un moment în care americanii erau frustrați de atitudinea ostilă,
indescifrabilă a sovieticilor. Telegrama venea în întâmpinarea convingerii crescânde a
oficialilor Departamentului de Stat că nici o acțiune a Americii nu va redu ce ostilitatea
comunistă .27
În 1947 jurnalistul american Walter Lippmann, în articolul lui din New York Herald
Tribune a folosit pentru prima oară sintagma de „Război Rece”, pentru a descrie ostilitatea
dintre Est și Vest din perioada postbelică.28 După dec enii de conflict înghețat, punctate de
crize care s -au succedat cu regularitate, precum „Criza Berlinului” sau „Criza Rachetelor” ,

24Arnold A. Offner, Another such Victory: President Truman and the Cold War, 1945 -1953 , Stanford,
Stanford University Press, 2002, p. 134.
25 Robert L. Beisner, Dean Acheson: A life in the Cold War , New York, Oxford University Press, 2006, p. 37.
26Melvyn P. Leffler, National Security and US Foreign Policy în Origins of the Cold War …, p. 32.
27George C. Herring, From Colony to Superpower . U.S. Foreign Relations since 1776 , New York, Oxford
University Press, 2008, p. 605.
28Bradley Lightbody, The Cold War , Routledge, New York, 2005, p. 19.

16
finalul Războiului din Vietnam la începutul anilor `70 a marcat începutul unei perioade de
relaxare și dezarmare, numită și „ Detenta”.29
Apariția bombei cu hidrogen, la mijlocul deceniului al șaselea, a oripilat întreaga
lume și a făcut posibilă o lungă perioadă de discuții în privința neproliferării armelor
nucleare. Cu atât mai mult cu cât, în anul 1962, cele două superputeri au fost foarte
aproape de un conflict generalizat, în contextul amplasării de către URSS a unor focoase
nucleare în Cuba. Rezultatul palpabil a fost obținut în 1968, prin Tratatul de Neproliferare
Nucleară.30

I.2. Contextul alegerii lui Ronald Reagan ca Pr eședinte al SUA

Anii `70 au debutat, așadar, promițător în ceea ce privește dezarmarea nucleară. În
1969 URSS a obținut paritatea nucleară cu SUA și putea să fie asigurată că în cazul unui
conflict total, nici una dintre puteri nu va avea avantajul. Exis tau și unele considerente de
ordin militar și economic pentru distrugerea unor arme nucleare. Pe de -o parte, ambele
superputeri erau în proces de introducere a unor noi sisteme moderne, mai ales MIRV -uri
(rachete cu mai multe focoase dirijabile independent ) și rachete anti -balistice, care aveau
ca scop anihiliarea rachetelor inamicului în zbor.31 Din punct de vedere economic, atât
SUA, cât și URSS, erau interesate să -și reducă cheltuielile militare, care deveniseră în anii
`60 imense, limitând chiar investiț iile sociale.
Președintele Nixon a candidat cu o platforma puternic influențată de starea de spirit
ostilă înarmărilor nucleare și nu numai și s -a declarat încă de la începutul mandatului lui
dispus să negocieze cu partea sovietică. Astfel s -a ajuns la vi zita oficială a președintelui
american la Moscova și la semnarea a două tratate cu sovieticii: tratatul ABM (rachete
anti-balistice) și SALT I (Tratatul de Limitare a Armelor Strategice). Acesta din urmă,
mult mai important, prevedea înghețarea numărului d e rachete strategice terestre, dar și
lansate de pe submarine, pe o perioadă de cinci ani. Cu toate acestea, tratatul s -a dovedit
maximul ce s -a putut obține în acea decadă. Aproape imediat, atât în SUA, cât și în URSS,
partidele „belicoase” au exagerat ef ectele aranjamentului și au criticat politica conciliatorie
a guvernanților. Atât Pentagonul, pentru SUA, cât și Biroul Politic al Comitetului Central,
pentru URSS, au blocat orice tentativă de semnare a unui nou acord, SALT II, în a nii

29Ibidem , p. 81.
30Ibidem .
31Ibidem .

17
următori. „Torța” d ezarmării a fost preluată apoi, după demisia lui Nixon, de președinții
Gerald Ford (1974 -1977) și Jimmy Carter (1977 -1981), dar fără mari șanse de reușită.
Jimmy Carter l -a învins în 1976 pe Gerald Ford printr -o campanie prezidențială
marcată de repulsia oamenilor față de excesele guvernului de la Washington, atât de
evidente prin scandalul „Watergate”, ori în intervenția brutală a CIA în Chile. Campania
lui Carter l -a prezentat pe candidat ca pe un om onest, care va readuce moralitatea în
Biroul Oval. Cu toate că aceste calități și altele erau importante, noul președinte a fost
prins într -un conflict de interese în ceea ce privește politica externă. În raporturile cu
Congresul a existat mereu o răceală, iar între consilierii lui pe probleme diplomatice Ca rter
nu a reușit să creeze un climat de unitate. Diferendele erau cel mai vizibile între Consilierul
Național de Securitate, Zbigniew Brzezinski și Secretarul de Stat, Cyrus Vance. Acesta din
urmă îl sprijinea pe Președinte în concepția lui conform căreia trebuiau continuate
discuțiile pentru SALT II. În același timp erau de acord că relațiile cu China trebuie tratate
cu atenție și precauție . În schimb, ambii erau sceptici cu privire la presupusele interese
sovietice în zona Africii.
Brzezinski, însă, era adeptul unei apropieri de China și avertizase în numeroase
ocazii că sovieticii trebuiau blocați în orice tentativă de expansiune în Lumea a Treia.32 În
cele din urmă, influența lui Brzesinski s -a dovedit dominantă și el a devenit un fel de
mentor în politi că externă a lui Carter, ajungând chiar membru în Cabinet, conducând
ședințe de lucru la Casa Albă. Influența lui a fost cel mai intens resimțită în ceea ce
privește relațiile cu URSS, unde a promovat ideea că detenta nu înseamna numai
cooperare, dar și co mpetiție.
Carter și -a propus pe perioada mandatului, în plan extern, să înlocuiască politica
„de forță”, cu un accent pe înțelegere și cooperare în cadrul forurilor internaționale.
Agenda sa se concentra pe probleme economice și sociale și nu atât pe forț a armelor, ca
precedenții președinți. El a căutat să creeze condițiile unui dialog între statele bogate și
cele mai puțin dezvoltate și a făcut eforturi pentru ca America să depășească traumele
războiului din Vietnam. Succesele lui Carter în primii ani ai mandatului s -au limitat însă la
un tratat cu Panama în privința canalului și acordul dintre Israel și Egipt, ambele fără o
implicare semnificativă a organizațiilor internaționale ci, mai degrabă, rezultatul unei
diplomații clasice.33

32Michael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, op. cit. , p. 124.
33Ibidem , p. 125.

18
Din 1979 președintele Carter și -a înăsprit discursul extern, criticând dur intervenția
sovietică în Afganistan și reacționând violent față de ocuparea ambasadei americane de la
Teheran de către revoluționari. În timp ce administrația americană se concentra pe
tratativele cu Pan ama și pe problema egipteano -israeliană, s -au făcut și eforturi pentru
reluarea discuțiilor în privința dezarmării nucleare cu sovieticii, adică tratatul SALT II.
Propunerile americane au fost însă inferioare celor discutate anterior, de către Gerald Ford
și Brejnev la Vladivostol, în 1974, ceea ce i -a iritat profund pe sovietici. Probabil ca
ripostă, URSS și -a intensificat activitatea în Asia, Orientul Apropiat și, mai ales, Africa de
Est. În zona Cornului Africii sovieticii au făcut progrese amenințătoare . În 1978 erau deja
acolo peste 15.000 de soldați cubanezi în Etiopia, care primise și un ajutor financiar de la
URSS, în valoare de circa 1 miliard de dolari. Deși SUA au dispus de unele baze militare
în acea țară, sovieticii au sprijinit independența Eri treei și au semnat o alianță cu Somalia.
Marina sovietică dispunea de o bază navală la Berbera și, se pare, că URSS a sprijinit
înlăturarea regimului pro -occidental din Etiopia. Acesta a fost înlocuit de o juntă militară,
care a anunțat strângerea legături lor cu lumea comunistă.
Situația s -a complicat când Somalia a invadat Etiopia, în iulie 1977, ceea ce a pus
în dificultate Moscova, care oscila în privința cărui aliat să se pronunțe. În cele din urmă a
fost preferată țara atacată, provocând o reacție pr o-americană în Somalia, care a extrădat
toți consilierii sovietici. Conflictul nu s -a dezvoltat, dar a arătat la Washington că URSS
putea amenința interesele occidentale într -o zonă sensibilă, cu legături cu Orientul
Apropiat și zona Oceanului Indian. Pe m ăsură ce URSS se apropia de o paritate reală în
domeniul armelor nucleare cu Statele Unite, disponibilitatea Casei Albe de a accepta
compromisuri scădea considerabil. Cu toate dificultățile, tratatul SALT II a fost semnat la
Viena, pe 18 iunie 1979, dar nu a dus la o perioadă de detentă, așa cum se spera.
Agreisivitatea URSS în diferite zone de pe planetă, mai ales prin invazia Afganistanului,
precum și introducerea de rachete intermediare, a dus la eșecul oricărei încercări de
dezarmare reală în anii următ ori.
Situația tensionată din Africa a influențat discuțiile privind SALT II, în condițiile în
care sovieticii au continuat dezvoltarea și apoi amplasarea rachetelor intermediare SS -20,
iar americanii au ripostat prin propriile rachete Cruise. În acest con text, Brzezinski a
propus deschiderea unui nou „front” diplomatic, prin angajarea Chinei în ecuație. În acest
sens, el a militat pentru stabilirea relațiilor cu China comunistă.
Ele erau într -o stare „înghețată”, chiar și după unele discuții, la începutul anilor `70.
Existau contradicții nu numai ideologice între cele două state. China privea cu ostilitate

19
alianța defensivă a SUA cu Taiwanul, dar după decesul lui Mao Zaedong, în septembrie
1976, erau cercuri în ambele țări care -și propuneau normalizarea re lațiilor. Partea chineză
avea tot interesul în acest sens, deoarece se temea de influența tot mai mare a Moscovei în
Vietnam și în Indochina, în general. De asemenea, Beijing -ul avea nevoie de tehnologia
occidentală pentru modernizarea țării. La rândul lor , americanii considerau că intervenția
sovietică în Estul Africii reprezenta doar începutul și doreau să -și îmbunătățească relațiile
cu state din Extremul Orient.
Normalizarea relațiilor dintre SUA și China a intrat în efect în ianuarie 1979, iar în
marti e s-au stabilit ambasadele în cele două capitale. Procesul a fost grăbit de acceptarea
Washington -ului de a -și retrage o parte din trupe din Coreea de Sud și de a anula tratatul de
„apărare” cu Taiwan -ul, în schimbul promisiunii chineze că nu se va încerca invadarea
insulei.34
Spre deosebire de administrațiile precedente, Ford și Nixon, Carter și Brzezinski
nu au încercat să exploateze diferendele sino -sovietice și s -au mulțumit să amelioreze
relațiile cu Beijing -ul. Nici măcar conflictul dintre China și V ietnamul nu a fost în măsură
să blocheze procesul de normalizare a relațiilor .
În raporturile cu Uniunea Sovietică, Carter a considerat că ameliorarea relațiilor nu
trebuie să fie prioritară. Atenția lui a fost îndreptată mai degrabă spre Japonia, Europa și,
chiar, statele din Lumea a Treia. Cu toate acestea, el dorea reluarea procesului de
dezarmare, mai ales în domeniul tratatului SALT II. Tratatul în vigoare la acel moment,
SALT I, era destul de permisiv și avea câteva minusuri care ar fi putut fi expl oatate. SALT
I nu includea rachete cu mai multe focoase (MIRV), ceea ce permitea ambelor superputeri
să-și sporească arsenalul nuclear fără să violeze tratatul.
Carter a militat foarte repede de la preluarea mandatului, pentru oprirea testelor
nucleare. Administrația americană dorea, inițial, să accepte formatul convenit la
Vladivostok, în 1974, adică limitarea la doar 2.400 de rachete sau bombardiere pentru
fiecare stat, dintre care doar 1.300 cu capacități MIRV. Cu toate acestea, la insistențele
consili erilor săi, mai ales Brzezinski, Carter s -a răzgândit, propunând sovieticilor în
februarie 1977 modificarea formulei Vladivostok prin stabilirea unor plafoane și mai mici.
Această decizie a fost primită cu răceală la Moscova, care considera că acordul de l a
Vladivostok fusese obținut cu greu și nu era pregătită să renunțe la cele discutate acolo.

34Ibidem , p. 129.

20
Relațiile au deveni chiar tensionate, URSS anunțând că renunță la ideea unui summit
anual, sovieto -american, dacă nu se reiau discuțiile pe bazele deja convenite.
În cele din urmă, la presiunea Congresului, care insista pe semnarea unui acord
SALT II, s -a ajuns la un acord pe 9 mai 1979, care a fost apoi semnat la Viena, în cadrul
singurului summit Brejnev -Carter . Tratatul prezenta unele progrese față de precedent ul
acord SALT, limitând numărul lansatoarelor/bombardierelor la 2.400, cu prevederea că el
va scădea la 2.250 în anul 1985.35
Dar, cu toate acestea, deși acordul a fost anevoios și a implicat compromisuri de
ambele părți, Congresul american, ostil Președin telui, a ridicat foarte repede unele obiecții
față de SALT II. Legislativul aprecia că nu se făcuseră destule eforturi pentru limitarea a
ceea ce se percepea drept creșterea puterii militare a URSS. Unele grupuri de lobby din
afara Congresului avertizau ch iar că aprecierile cu privire la potențialul militar (mai ales
nuclear) al Uniunii Sovietice erau prea optimiste. Deși Comitetul pentru Probleme Externe
al Congresului a votat pentru ratificarea tratatului SALT II, acest lucru nu s -a întâmplat
niciodată. R atificarea a fost supendată din cauza invaziei Afganistanului de către URSS,
deși, un an mai târziu, ambele state s -au angajat să îl respecte .
Pe 11 februarie 1979 revoluționarii iranieni islamici au răsturnat regimul monarhic
și au instaurat o republică teocratică. Revoluția a surprins întreaga lume, inclusiv Statele
Unite, deși condițiile soci o-economice din țară ar fi trebuit să constituie un indiciu clar că
situația nu mai putea continua. Noul regim a redus producția de petrol cu 90%, ceea ce a
dus la dublarea prețului comubstibilului. Criza petrolului, cozile imense la benzinării, toate
au fost puse pe seama administrației Carter . Mai mult decât orice, criza petrolului a avut un
impact semnificativ asupra analizelor de politică externă, mai ales în pri vința detentei.
Căderea regimului șahului în Iran a dus la apariția unor îndoieli față de felul în care
America își realizase obiectivele de politică externă, mai ales că evenimentele se derulau
într-o zonă conexă celei din Africa de Est.
Ce s -a întâmpla t ulterior, prin atacarea ambasadei americane de la Teheran și
capturarea a 56 de oficiali de către regimul iranian a exacerbat și mai mult opinia conform
căreia SUA trebuie să revină la o politică de forță.36 Trebuie arătat faptul că președintele
Carter s -a implicat cu ardoare în eliberarea cetățenilor americani, mergând până la
convingerea Algeriei să medieze conflictul cu Iranul. Cu toate acestea, pentru a -l umili pe

35 https://ap.gilderlehrman.org/history -by-era/age -reagan/essays/iran -and-united -states -cold-war?period=9 ,
consultat pe 21.12.2019.
36Michael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, op. cit ., p. 133.

21
președinte, iranienii nu au acceptat eliberarea decât în ianuarie 1981, când Carter pierd use
deja alegerile. Per total, ultima perioadă a mandatului lui a fost caracterizată de diminuarea
popularității ideii de înțelegere cu URSS, pe măsură ce prestigiul american suferea lovitură
după lovitură.
În paralel, alte evenimente au continuat să erod eze credibilitatea americană și
popularitatea președintelui Carter. Pe 25 decembrie 1979 URSS a trimis trupe în
Afganistan și în atmosfera generală tensionată de la Washington această mișcare a fost
interpretată ca fiind încă o avansare a sovieticilor într -o zonă importantă din punc t de
vedere strategic. Unele studii sunt de părere că nu era necesar adevărat. Este foarte
improbabil, din punctul nostru de vedere, ca Moscova să își fi propus să amenințe accesul
Vestului la petrol. Trebuie să analizăm interven ția sovietică în contextul înmulțirii
pericolelor fundamentalismului islamic la granițele uniunii. În aprilie 1978 Partidul
Democrat Popular (PDP) din Afganistan, susținut de Moscova, a preluat puterea în țară.
Din cauza politicilor confuze și luptelor int erne, noul regim s -a confruntat cu numeroase
revolte cu caracter religios extremist care au ajuns la apogeu în octombrie 1979, când
liderul pro -sovietic Nur Mohamed Taraki a fost asasinat de adjunctul lui, Hafizulah Amin.
Deși se ținuse departe de conflict , trimițând doar ajutor logistic până la acel moment,
Moscova a decis că s -a depășit limita tolerabilității și a dispus intervenția armatei.37
Este cel mai probabil că sovieticii au acționat de teama instalării încă unui regim
islamic fundamentalist, după Iran, la granițele lor, ceea ce ar fi putut să aibă reverberații
serioase asupra zonei Asiei Centrale, unde deja se observa o agitație în republicile
sovietice. Mai mult, Moscova se simțea amenințată de sprijinul acordat de SUA rebelilor
fundamentaliști și a simțit nevoia contracarării influenței americane.
Pentru administația de la Washington însă, intervenția sovietică nu avea un caracter
defensiv, ci unul ofensiv, provocând retragerea americană din tratatul SALT II și
boicotarea Olimpiadei de la Moscova din 1980. Cu ocazia discursului anual despre starea
uniunii, Carter a criticat dur Uniunea Sovietică, anunțând că orice putere care va încerca să
ocupe zona Golfului Persic va trebui să se confrunte cu represalii americane mergând până
la forța armelor. A ceastă concepție a devenit „doctrina Carter”.38

37Ibidem , p. 134.
38Ibidem , p. 134.

22

I.3. Politica externă a președintelui Reagan. Viziunea asupra zonelor Orientului
Apropiat și Americii Latine .

În alegerile din 1980 Ronald Reagan l -a înfrânt pe Jimmy Carter. Bilanțul acestuia
din urmă, î n ciuda unor așteptări mari, a fost unul mai degrabă negativ. Război ul Rece s -a
intensificat pe perioada mandatului său, deși deceniul al optulea a fost clamat ca fiind unul
al detentei și dezarmării. Premisele noii administrații arătau că nu existau spera nțe pentru o
detensionare prea curând. În campania lui electorală, Reagan a criticat vehement URSS, iar
în 1983 a ajuns să o denumească „Imperiul Răului”. Noul președinte a pus bazele unei
înarmări și mai agresive decât cea pregătită de Carter și a sprijin it orice efort al rezistenței
anti-comuniste pe glob. Cu toate acestea, mandatele sale au consemnat cel mai important
acord de dezarmare cu URSS, în anul 1987, deși Reagan a fost ales tocmai pe o platformă
de confruntare cu sovieticii.39
Născut în 1911 în Tampico, Illinois, Reagan a început cariera ca jurnalist sportiv la
radio, înainte să devină actor în filme mai puțin importante, de tip „B”, în anul 1937. În
1947 a fost ales Președintele Ghildei Actorilor. Din 1964 a intrat în politică, întâi în
Partidul Democrat, apoi la Republicani. A fost Guvernator al Californiei două mandate,
între 1966 și 1974 și deși a încercat să obțină nominalizarea din partea Partidului
Republican încă din 1968, apoi în 1972 și 1976, a reușit acest lucru abia în 1980.
Ce l-a ajutat pe Reagan să -și atingă visul de a deveni candidat al partidului și, apoi,
chiar Președinte, a fost o anumită „maturizare” a discursului lui, care a fost mereu criticat
pentru simplitatea ideilor și dramatismul discursului, cu siguranță o consecință a carierei
lui de actor . Campania lui și, apoi, președenția, au fost susținute de câteva idei clare. În
primul rând, Reagan a propus reducerea rolului statului în economie, mai ales prin
reducerea taxelor. Apoi, s -a opus clar comunismului, anunțând un fel de politică de
„îndiguire”, similară „Doctrinei Truman”, de la începutul Războiului Rece. Aceste linii
directoare pot fi criticate ca fiind limitate, dar la momentul alegerii lui, în 1980, și chiar
ulterior, ele au dat un sens președinției lui Reagan și o cl aritate care au lipsit lui Ford și lui
Carter.40

39https://ap.gilderlehrman.org/history -by-era/age -reagan/essays/iran -and-united -states -cold-war?period=9 ,
consultat pe 21.12.2019.
40Michael L. Do ckrill, Michael F. Hopkins, op. cit ., p. 136.

23
Cu toată retorica agresivă care l -a propulsat în fruntea puterii politice americane,
trebuie să remarcăm că perioada Reagan a fost una destul de confuză în ceea ce privește
politica externă. Nu putem spune că a existat o politică externă coerentă, mai ales fiindcă
Președintele a întreținut involuntar o stare de rivalitate între Secretarul de Stat, Secretarul
Apărării și consilierii lui pe probleme externe. Funcția de consilier a fost ocupată de șase
persoane î n cei opt ani de mandat, iar Reagan a preferat să schimbe secretarii de Stat și de
Apărare în fiecare din cele două perioade ale lui ca președinte.
Principala decizie, pe care el o anunțase încă din campanie, a fost o nouă etapă de
înarmare a Statelor Unit e, conform ideii că în ultimul deceniu URSS se apropiase ca putere
de SUA, sau chiar le depășise. Pe perioada campaniei electorale Reagan l -a criticat pe
Carter ca fiind slab în raport cu rivalii sovietici pentru că nu a fost capabil să răspundă
adecvat la agresiunile acestora. Mai mult, el a criticat boicotarea Jocurilor Olimpice de la
Moscova, precum și embargoul pe produse agricole, care nu puteau să -i aducă pe sovietici
la masa negocierilor și, dimpotrivă, lovea în interesele fermierilor americani. El m ai
considera că semnarea tratatului SALT II, care nu a fost totuși ratificat, a fost o greșeală,
fiindcă nu oferea garanția reducerii numărului de focoase și nu permitea inspecții stricte
pentru verificări.
Există oarecare argumente în favoarea ideii; SALT II dădea Americii în continuare
o superioritate de 2/1 la capitolul focoase, față de 3/1, înainte de tratat. Desigur, este mai
greu de apreciat dacă și la capitolul arme convenționale diferența s -a redus, dar Reagan a
propus un program de înarmare în valo are de 1.6 trilioane, adică mai cu 400 milioane de
dolari mai mult decât programul președintelui Carter. Aceasta era cea mai mare înarmare
pe timp de pace din istoria Statelor Unite. Programul includea reintroducerea
bombardierelor B -1 și B -2, implementare a sistemului de rachete Trident și achiziționarea a
150 de nave pentru marină. Reagan practic dorea să întărească superioritatea tehnologică,
dar și cantitativă, ceea ce nu putea să nu provoace îngrijorarea liderilor sovietici, care au
început să -și pună p roblema că SUA dorește să creeze premisele pentru capacitatea de
lovire preventivă cu arme nucleare.41
La rândul ei, CIA a primit o majorare a fondurilor alocate, mai ales pentru
activitățile secrete din state din Lumea a Treia. Anii `80 au fost plini de ac țiuni secrete
americane în sprijinul gherilelor anti -comuniste, din Afganistan, Angola și până în
Cambodgia. Cu toate acestea, cele mai intense acțiuni au vizat American Centrală și de

41Ibidem , p. 137.

24
Sud. Reagan a aprobat trimiterea de consilieri militari în El Salvador, reușind evitarea
instalării acolo a unui regim comunist. Cei mai mulți bani au mers însă la gherilele
Contras , care se opuneau regimului sandinist din Nicaragua.
În paralel, s -au făcut unele eforturi pentru reluarea discuțiilor privind dezarmarea.
Sistemu l SALT a fost redenumit de Reagan START (Strategic Arms Reductions Treaty),
pentru a arăta dorința Statelor Unite de a reduce armamentul, nu doar de a -l limita. Au
existat și discuții pentru limitarea armelor nucleare intermediare (INF), adică rachetele SS –
20, de partea sovietică, și Cruise pentru occidentali. În decembrie 1979 NATO a decis
amplasarea reachetelor Cruise și Pershing II în E uropa, ca răspuns la rachetele sovietice
SS-20. În același timp însă, din cauza presiunii opiniei publice din Europa pen tru reluarea
discuțiilor de dezarmare, americanii doreau cel puțin să pară că încearcă să organizeze
întâlniri cu partea sovietică pe această temă.
Moscova nu a fost foarte încântată. SUA anunțaseră deja o contramăsură la SS -20,
adică bomba cu neutroni, aș a că diplomația sovietică era încrezătoare că va putea organiza
o campanie de presă în Europa Occidentală destul de puternică să contracareze instalarea
rachetelor Cruise și Pershing II. Într -adevăr, în octombrie 1981 s -au organizat câteva
proteste foarte mari la Londra, Roma și Bonn.42
Nici Reagan nu s -a grăbit să reia problema armelor nucleare, preferând să aștepte
până când poziția strategică americană s -a ameliorat. El a conchis că discuțiile trebuie
reluate doar când America devine superioară URSS la ca pitolul armament: „pace prin
putere”.43 Primele lui discuții cu ambasadorul sovietic Dobrynin au avut loc abia în
februarie 1983, iar cu Ministrul de Externe, Andrei Gromyko, în septembrie 1984. Reagan
a venit la Casa Albă cu o idee vagă despre cum să trate ze problema dezarmării și de aceea
a durat aproape trei ani până când să -și poată exprima o viziune clară despre relația cu
URSS. Analizând discursurile lui, chiar de la început, putem aprecia că s -a exprimat că
dorește o înțelegere largă cu sovieticii, da r a continuat în același timp să critice
comunismul, probabil dorind să obțină aprobarea consilierilor lui care promovau o linie
dură față de Uniunea Sovietică. Cu ocazia primei sale conferințe de presă, Reagan a arătat
că dezarmarea nucleară trebuie să fi e legată de „alte lucruri care se întâmplă în același
timp”, practic condiționând înțelegerea de alte concesii ale părții celelalte. Întrebat care
crede că sunt intențiile pe termen lung ale URSS, dacă poate fi vorba despre dorința de
„dominare a întregii lumi”, el a replicat că liderii sovietici au afirmat mereu că vor sprijini

42https://www.britannica.com/event/Strategic -Arms -Limitation -Talks , consultat pe 22.12.2019.
43Michael L. Dockrill , Michael F. Hopkins, op. cit ., p. 13 8.

25
„revoluția mondială” și pentru acest scop ar fi dispuși să încalce orice regulă, totul fiind
permis. Când tratezi cu sovieticii, a continuat el, trebuie să ai mereu grijă.44
Între t imp s -au început tatonările la Geneva pe problema tratatului INF. Relațiile
erau destul de tensionate, iar evenimentele din Polonia au înveninat și mai mult atmosfera.
Guvernulc omunist al generalului Jaruzelski introdusese legea marțială în decembrie 1981
pentru a suprima mișcarea Solidaritatea, a lui Lech Walesa. A fost o cale nouă urmată de
Moscova, care, temându -se de un nou Afganistan, nu a acționat direct, ci prin intermediul
guvernului satelit de la Varșovia. Oricum, pozițiile inițiale ale celor două părți erau diferite
destul de mult. SUA doreau varianta „zero”, adică eliminarea rachetelor INF, în vreme ce
sovieticii apreciau că exista deja un echilibru sensibil, pe care noile rachete amplasate de
NATO îl distrugeau. Înțelegerea inițială a fost obțin ută abia în iulie 1982, ea limitând
rachetele intermediare la 75, de fiecare parte. Cu toate acestea, nici Moscova, nici
Washington -ul nu au căutat să se ajungă la un acord clar. Ca și în cazul tratatului START,
discuțiile au trenat.45
La începutul anului 1 983 relațiile sovieto -americane atinseseră un minim istoric.
Temerile Moscovei în privința unei agresiuni americane au atins noi cote , cu atât mai mult
cu cât, pe 23 martie Reagan a anunțat Inițiativa Strategică de Apărare (SDI), sau, așa cum a
fost denumi tă colocvial, „Star Wars”. Scopul era dotarea cu un sistem de apărare laser,
dispus în spațiu, care să distrugă rachetele nucleare inamice în aer. Mulți specialiști
apreciau că sistemul este o fantezie scumpă. Dar se pare că președintele Reagan era
convins de viabilitatea lui și a investit o mare parte din capitalul politic pe care îl avea în
proiect. Dar nu a putut înțelege că dacă sistemul ar fi devenit operațional, în loc să
sporească mijloacele de apărare ale Americii și să prevină un conflict, ar fi cr eat premisele
unor temeri și mai mari pentru sovietici, ale căror capacități de ripostă ar fi fost atunci
anulate. De asemenea, faptul că Reagan a ținut să numească URSS „un imperiu al răului,
ale cărui zile sunt numărate”, nu a contribuit la stabilizarea relațiilor bilaterale.46
În septembrie 1983 a avut loc un incident semnificativ, atunci când un avion de
vânătoare sovietic a doborând avionul de pasageri KAL 007, din Coreea de Sud. Avionul,
care circula pe ruta Alaska -Seul, a deviat de la curs și a intrat în spațiul aerian sovietic,
deasupra peninsulei Kamceatka. Apărarea antiaeriană sovietică l -a confundat cu un avion

44 Jack F. Matlock Jr, Ronald Reagan and the End of the Cold War , în Cheryl Hudson, Gareth Davies
(coord.), Ronald Reagan and the 1980s: perceptions, policies, legacies , Palgrave MacMillan, Londra, 2008,
p. 60.
45 Mich ael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, op. cit. , p. 138.
46Ibidem , p. 139.

26
de spionaj american și l -a doborât. Administrația Reagan s -a grăbit să condamne atacul ca
„un act de barbarie”, dar Moscova a rămas fermă p e poziție , acuzând zborul ca fiind unul
de spionaj militar Cu toate că situația nu s -a exacerbat, liderii sovietici, mai alse Iuri
Andropov, care îl succedase pe Brejnev, au văzut în declarația americană încă un act de
ostilitate din partea puterii rivale. În concepția sovietică , americanii pregăteau climatul
internațional pentru un atac, poate nuclear, asupra Uniunii Sovietice. Alte dovezi păreau să
confirme această ipoteză; aproape imediat, americanii au invadat insula Grenada și au
împiedicat instalarea unui guvern marxist acolo, eliberând cei aproape 1.000 de cetățeni
americani aflați pe insulă.
Sovieticii au văzut o nouă amenințare în exercițiul NATO, „Able Archer”, din
noiembrie 1983, mai ales că în aceeași lună au fost instalate rachete Cruise și Per shing II în
Europa. Combinația între tensiunile privind Polonia și zborul KAL 007, opoziția față de
Star Wars și invazia Grenadei, i -au făcut pe liderii sovietici Iuri Andropov, și apoi
Konstantin Chernenko, să adopte o viziune pesimistă asupra relațiilor Est-Vest. Ca urmare,
în noiembrie 1983, URSS a abandonat discuțiile privind tratatul INF, iar o lună mai târziu
și din negocierile pentru tratatul START. Pentru prima dată în cincisprezece ani, nu mai
existau negocieri directe între URSS și SUA.47 Ceea ce U RSS percepuse ca o propunere de
înțelegere pe termen lung, cu numeroase concesii de ambele părți, a fost acum respinsă
brutal de Occident. Degeaba a încercat Reagan în ianuarie 1984 să continue discuțiile. Era,
în mare, o mișcare electorală, în anul în car e voia să fie reales, iar sovieticii au tratat -o cu
răceală. Andropov a murit în februarie 1984 și a fost înlocuit de Konstantin Chernenko.
Reagan a fost reales în noiembrie 1984 și imediat a inițiat discuții pentru un summit, care
urma să aibă loc în mart ie 1985. A fost însă prea târziu și pentru Chernenko, care a decedat
cu două zile înainte de întâlnire. Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului
Comunist din URSS l -a ales pe reformistul Mikhail Gorbaciov ca Secretar General.48
Confruntarea a înc eput să fie văzută ca inutilă chiar și de către unii dintre cei mai
duri consilieri ai președintelui american, mai ales că noul lider sovietic dădea semnale că
dorește o înțelegere reală.
Propaganda sovietică încerca să prezinte, chiar și la sfârșitul ei , imaginea unei
superputeri care este pe cale să eclipseze statele capitaliste. Cu toate acestea, chiar de la
începutul deceniului al nouălea, URSS era un stat care se confrunta cu scăderea creșterii
economice, conflicte interne și nu mai era capabil să sus țină cheltuielile Războiului Rece.

47Ibidem , p. 140.
48 Bradley Lightbody, op. cit. , p. 102.

27
Perioada lui Brejnev la conducerea țării a început destul de pozitiv, dar spre final
URSS era o țară divizată între nomeclatură, birocrația de partid și restul cetățenilor.
Partidul controla toate aspectele vieții din uni une; la nivel regional și local, ea beneficia de
foarte multe avantaje, precum accesul la magazine mai bune, spitale private, limuzine,
poziții sociale superioare, case de vacanță, etc. Au existat unele măsuri spre finalul
perioadei Brejnev de combatere a corupției generalizate, dar fără mari realizări. Succesorul
lui, Iuri Andropov, și -a propus să refacă imaginea partidului prin atacarea a trei probleme
identificate ca principalele cauze ale situației negative: declinul economic, separatismul
regional și d repturile omului. Observăm că ele au depășit perioada Războiului Rece și au
fost moștenite de Federația Rusă, ceea ce înseamnă că Andropov nu a reușit să le combată,
mai ales că a murit destul de repede. Ele amenințau chiar supraviețuirea Uniunii Sovietice
și a fost un lucru remarcabil că liderii sovietici au recunoscut oficial că problemele sunt
reale.49
Cu toate încă din anii `60 economia sovietică nu -și atinsese pragurile impuse de
sistemul centralizat pe care -l practica și reușea o creștere de doar 5%, a poi doar 2.5%,
propaganda promitea că până în anul 1990 URSS va deveni cea mai puternică economie
mondială. Efectele scăderii puterii de cumpărare asupra standardelor de viață era
dramatică. Realitățile cotidiene în URSS erau marcate de magazine goale, apa rtamente
urâte, alimente insuficiente și poluare în creștere. Chiar și pentru produse inferioare,
precum mașina Lada, listele de așteptare erau infernale.50
Stagnarea economiei sovietice era cauzată de ținte nerealiste impuse de Planul
Cincinal, infrastruct ură slabă, corupția nomenclaturii și, nu în ultimul rând, cheltuielile
imense pentru apărare. Un alt factor despre care s -a discutat și care avea origini ideologice
era faptul că, după Constituția URSS, fiecare cetățean avea dreptul la un loc de muncă
garantat de stat și primea salariul indiferent de calitatea muncii pe care o presta. Orele
lungi de muncă grea a maselor de salariați în industria grea, care reprezentau o majoritate
în URSS, lipsa distracțiilor atât de accesibile în vest, a dus la o rată a al colismului
alarmantă, băutura fiind refugiul cel mai la îndemână. Tentativele lui Andropov de a
„dezgheța” sistemul, prin schimbarea miniștrilor, promovarea de legi care pedepseau
absenteismul de la muncă și campanii de primenire a cadrelor, nu au reușit s ă revitalizeze
un sistem sortit eșecului.51

49Ibidem , p. 103.
50Ibidem , p. 104.
51Ibidem , p. 105.

28
Chestiunea separatismului era o altă provocare cu care s -au confruntat liderii de
după Brejnev. Conform doctrinei oficiale, URSS era casa a peste 100 de popoare, legate
între ele formând o uniune indivizibilă. În realitate, majoritatea republicilor au cunoscut
etape succesive de rusificare, prin numirea la conducerea organelor regionale de partid a
etnicilor ruși . La începutul anilor `80 URSS era într -un pericol real de secesiune a unor
republici. Polonia se răscul ase pe față, România, Ungaria și chiar Bulgaria, au decis să se
distanțeze de linia oficială promovată de PCUS, iar statele baltice și Georgia, plus Ucraina,
doreau independența. Apariția pericolului islamist revoluționar în republicile din Asia
Centrală, exarcebată de invazia Afganistanului, a adus o nouă dimensiune la pericolul
secesionist. Stăpânirea sovietică asupra republicilor musulmane era acum îndoielnică.
O altă problemă cu care se confrunta uniunea era respectarea drepturilor omului,
așa cum fuses eră ele discutate prin Acordurile de la Helsinki, din 1975, care garantau
libertatea de exprimare. Partidul a găsit că multe dintre libertăți atacau principiile
comunismului, care era criticat tot mai des ca un sistem eșuat. Deși PCUS accepta ideea
discuți ilor libere privind metodele princ are fi putut fi îmbunătățit sistemul comunist, nu
permitea respingerea lui. Perioada Andropov s -a caracterizat deci prin metode represive
împotriva dizidenților anti -comuniști.
După moartea lui, la conducerea țării a fost propulsat un vechi amic al lui Brejnev,
Konst antin Chernenko, care a propus adoptarea unei linii moderate de dezvoltare. Nu a
durat mult însă, până când Gorbaciov l -a înlocuit, pe 10 martie 1985, provocând unele
îngrijorări în rândul vechilor membri din B iroul Politic. Prin declarațiile lui, în care renunța
la vechea retorică sovietică și oferea compromis americanilor, Gorbaciov a încheiat practic
Războiul Rece. Bătălia se mutase spre supraviețuirea Uniunii Sovietice.52
Revenirea în atenție a disputelor ide ologice cu Vestul, mai ales cu SUA, a fost o
diversiune pe care URSS nu și -o permitea. Andropov a încercat să pacifice ceea ce
percepea drept agresiunile americane prin declarații de pace, mai ales cea din decembrie
1982, când a condamnat „pregătirea războ iului de către Statele Unite și blocul NATO”,
oferind o reducere imediat cu 25% a numărului de arme strategice cu promisiunea opririi
construirii lor pe viitor. Oferta a fost refuzată, dar conducerea sovietică spera ca opinia
publică din Vest să se ridice împotriva politicienilor capitaliști și să forțeze mâna NATO să
vină la masa negocierilor. Existau speranțe în acest sens, după cum am arătat, prin

52Ibidem , p. 106.

29
protestele din Anglia, Italia și Germania Federală împotriva instalării rachetelor Cruise și
Pershing II.
Reacția presei a fost, însă, dezamăgitoare. În Marea Britanie laburiștii, care au
candidat cu o campanie de dezarmare, au fost învinși de Margaret Thatcher. În RFG și
Franța au venit la putere guverne care sprijineau linia dură a SUA: Helmut Kohl și
Francoi s Mitterand. Aceste decizii au impus retragerea URSS din discuțiile privind
tratatele INF și START.
Chestiunea relației SUA cu zonele de interes ale lucrării de față , Iran și America
Centrală (Nicaragua) este una cu siguranță complicată. Pentru administraț ia Reagan era
foarte dificil să evalueze relațiile cu aceste două state, de fapt cu aproape toate statele din
cele două zone, ca fiind pozitive. Pentru SUA, America Centrală la începutul anilor `80
prezenta pericolul real al amestecului direct în treburile statelor de acolo, într -o asemenea
măsură încât factorii de decizie de la Washington se temeau că vor ajunge să fie implicați
într-un nou război din Vietnam, luptând cu mișcări de gheril ă comuniste sprijinite de
URSS.
Relațiile cu Iranul erau, evident, ș i mai tensionate. Criza ostaticilor se terminase,
cum apreciau unii analiști, dezastruos, sau, măcar îngrijorător de aproape de o criză, pentru
America. Mult mai grav era faptul că ea era văzută acum ca fiind incapabilă să -și apere
interesele în Orientul M ijlociu, lucru dovedit că și în timpul administrației Reagan au fost
luați ostatici cetățeni americani, de către celule teroriste din Liban. În ciuda acestor
considerente, sau poate datorită lor, Reagan era dispus să încerce ameliorarea relațiilor cu
Teher anul. Pe de -o parte SUA dorea să găsească alte puncte de sprijin în zonă, în afară de
alianța cu Israelul. Nu era vorba doar de sprijin politic, ci și de obținerea de informații,
deoarece CIA -ul resimțea puternic lipsa informatorilor după ce relațiile cu I ranul s -au
deteriorat în 1979.53 Deși Israelul depinde de ajutorul militar și economci american, aceasta
nu l-a împiedicat să ducă o politică indepedentă, sprijinind Iranul cu arme (majoritatea
fabricate în SUA).
Revoluția sandinistă din Nicaragua, din anul 1979, când gruparea l -a înlăturat pe
dictatorul pro -american Anastacio Somoza, a fost văzută din start de Washington ca o
mișcare marxistă, un cap de pod sovietic în America Centrală.54 Familia dictatorului
Somoza deținea practic toată puterea în Nicaragua încă din 1934, când a avut loc o altă

53 Robert Busby, Reagan and the Iran -Contras Affair: The Poli tics of Presidential Recovery , MacMillan
Press, Londra, 1999, p. 56.
54https://www.history.com/this -day-in-history/sandinistas -are-defeated -in-nicar aguan -elections , consultat pe
07.12.2019.

30
intervenție americană în țară. Anastacio a devenit lider în 1965, dar a dat dovadă rapid de o
incapacitate clară de a conduce, sprijinind corupția și nemulțumind pături largi din
societate. Ca urmare, în următorii ani a avut loc o dezvoltare puternică a mișcării de
opoziție, care a dat naștere unei rebeliuni. Denumită „sandinistă”, după numele primului
insurgent ucis de familia Somoza, în 1934, Augusto Sandino, mișcarea a câștigat tot mai
mult teren până când, pe 20 iu lie 1980, Frontul Sandinist a declarat la Managua un nou
guvern revoluționar, iar Somoza a fost obligat să fugă în exil.
Chiar din perioada președenției lui Carter s -au luat primele măsuri împotriva
Nicaraguei, deși președintele dorea ameliorarea relațiilo r și nu credea că frontul dorește să
răspândească marxismul în America Centrală, precum Cuba. Cu toate acestea, Carter a fost
atacat puternic în campania electorală din 1980 pentru politica lui permisivă, astfel că CIA –
ul a primit ordin să pregătească măsu ri mai active, care au fost implementate apoi după ce
Reagan a ajuns președinte.55 După invazia Grenadei, în martie 1981, Reagan a semnat un
document prin care autoriza CIA -ul să finanțeze, să pregătească și să înarmeze opozanți ai
regimului sandinist, numi ți „contras”.

55 Robert Schulzinger, op. cit ., p. 322.

31
CAPITOLUL II
CONVULSII SOCIALE ȘI POLITICE ÎN AMERIC A DE SUD ȘI ORIENTUL
MIJLOCIU LA ÎNCEPUTUL ANILOR `80

II.1. America Centrală – spațiu de conflict ideologic Est -Vest

Din punct de vedere strategic, un conflict militar dire ct între Statele Unite și
Uniunea Sovietică era greu de realizat, ceea ce a deplasat concurența militară a celor două
superputeri în statele din lumea a treia, unde cele două blocuri puteau investi în războaie
locale și regionale fără a risca confruntarea directă. Uniunea Sovietică a avut tendința de a
aborda astfel de conflicte cu precauție chiar și atunci când au implicat alte state comuniste.
Statele Unite, în schimb, și -au adaptat politicile de securitate la o doctrină definită de
alianțe cu state (în s pecial non -comuniste) ce ar satisface interesele personale și
geostrategice56.
Opoziția locală față de stăpânirea străină în fostele zone colonii ale puterilor
europene , precum și mișcările sociale care au ca scop eliminarea elitelor tradiționale de la
putere, s -au confruntat cu o preferință puternică a SU A pentru regimuri anticomuniste, deci
conservatoare și de dreapta . Chiar și regimurile moderate până la conservatoare, care au
căutat să promoveze interesele naționale, prin constrângerea influenței SUA, a u fost
atacate de la Washington. Guvernele care au colaborat strâns cu Statele Unite au fost puse
deseori în situația de a ignora interesele locale opuse politicilor americane57.
În goana după putere în cadrul Războiul rece în lumea a treia, Statele Unite s-au
bucurat de avantaje formidabile față de rivalul său sovietic. Puterea economică le -a oferit
liderilor americani un avantaj financiar decisiv asupra sovieticilor. Bazele militare au
proiectat puterea SUA în regiuni care se învecinează cu statele comuni ste din întreaga
lume. La toate acestea s -au adăugat și influențele ideologice și culturale ale SUA. Alianțele
cu elitele locale dornice să reducă problemele interne s -au dovedit deosebit de utile. Statele
Unite au implementat toate aceste resurse ca răspu ns la afronturile asupra regimului de la
Washington și preferințelor sale de politică oriunde ar fi apărut.
Uniunea Sovietică și aliații săi au lucrat asiduu pentru a depăși avantajele SUA,
sprijinind mișcările și regimurile politice anti -SUA, deși succes ele lor au fost mai puține și

56 Jorge Domínguez, To Make a World Safe for Revolution: Cuba’s Foreign Policy , Cambridge, MA:
Harvard University Press, 1989, p. 65
57 Ibidem , p 69

32
reversibile. Rivalitatea dintre SUA și Uniunea Sovietică a produs o epocă de escaladare a
violenței în lumea a treia care nu s -a oprit până când Războiul Rece s -a încheiat cu
prăbușirea Uniunii Sovietice în 1990 -199158.
În Ame rica Latină, spre deosebire de majoritatea celorlalte regiuni, proiecția puterii
Statelor Unite în cadrul Războiului Rece s -a bazat pe predominanța sa strategică și
economică deja existentă. Până la sfârșitul primul război mondial, Statele Unite au reușit
fie să controleze, fie să asigure răsturnarea guvernelor considerate neprietenoase în toată
America Centrală și Caraibe. În anii 1920, interesele economice și geopolitice ale SUA s –
au extins și în cea mai mare parte a Americii de Sud. În anii 1930, guvernu l fiind
confruntat cu resentimente din ce în ce mai mari împotriva intervențiilor sale în Caraibe,
ceea ce a îngreunat asigurarea cooperării latino -americane în eforturile de a reînvia
comerțul după prăbușirea economică din 1929 –1933, Statele Unite au anun țat o politică
„Good Neighbor”, potrivit căreia de acum încolo, se va abține de la intervenții militare
directe oriunde în emisfera vestică59.
Războiul rece a oferit o rațiune convenabilă pentru lărgirea și instituționalizarea
eforturilor preexistente ale S UA de a -și impune preferințele ideologice și politice asupra
altor state. Cu cât Statele Unite au insistat ca celelalte state din regiune să se conformeze
cu politicile sale, cu atât mai mult a crescut și opoziția față de aceste politici. Un moment
de criz ă timpuriu a avut loc în 1959 –1962, când un guvern cubanez recent instalat a ales să
treacă în tabăra sovietică, mai degrabă decât să își adapteze politicile la cerințele SUA.
Guvernul cubanez a susținut apoi mișcări opuse elitelor și regimurilor pro –
ameri cane în toată emisfera. Statele Unite au reacționat cu forță între 1962 și 1973
intervenind pentru a asigura îndepărtarea guvernelor pe care le -a considerat inadecvate sau
nesigure. Când mișcarea naționalistă de stânga Sandinista (Frontul de Eliberare Nați onal
Sandinista), ce avea relații pozitive cu Cuba, a preluat puterea în Nicaragua în 1979, iar
mișcările de opoziție armată au obținut sprijin în El Salvador și Guatemala, Statele Unite
au reacționat din nou cu asprime. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică nu a avut interese
strategice sau economice semnificative în emisfera vestică. Liderii sovietici au refuzat
cererile de ajutor militar pentru a evita atacul SUA asupra Guatemalei în 1953 –195460.

58 Human Security Center, Human Security Report 2005: War and Peace in the 21st Century , New York,
Oxford University Press, 2005, p. 1 – 7
59 Bryce Wood, The Making of the Good Neighbor Policy , New York, Norton Press, 1967, p. 118
60 Piero Gleijesis, Shattered Hope:The Guatemalan Rev olution and the United States, 1944 –1954 , Princeton,
Princeton University Press, 1991, p. 171

33
Deși a oferit ajutor militar și economic Cubei din 1961, URSS s-a opus sprijinului
acordat de Cuba forțelor de gherilă în anii 1960. În anii 1970, sovieticii i -au sfătuit pe
cubanezi să abandoneze sprijinul pentru astfel de mișcări în America Latină, au oferit doar
asistență modestă guvernului socialist ales din Chi le (1970 –1973), și au căutat relații
diplomatice și comerciale normale cu unele dintre cele mai represive regimuri militare ale
regiunii61. Uniunea Sovietică și unele state comuniste est -europene au oferit ajutor
Nicaraguei după victoria forțelor sandiniste , dar această atitudine politică reflecta și
declinul economic sovietic și incertitudinea politică.
Guvernele latino -americane, mișcările politice și grupurile de interese au contestat
adesea predominanța influenței politice a SUA din interiorul regiunii. Deși circumstanțele
și capacitățile politice variau, aproape fiecare guvern latino -american a încercat la un
moment dat să diminueze sau să se sustragă respectării intereselor SUA, apelând la alte
mari puteri, cum ar fi Marea Britanie, Franța, și Germania. Apelul cubanez la Uniunea
Sovietică în anii 1960 a urmat astfel o lungă tradiție62. În diferite momente, guvernele
latino -americane, în mare parte fără succes, au solicitat sprijin regional sau internațional
prin intermediul Uniunii Panamericane sau succes orul acesteia Organizația Statelor
Americane (OSA) sau Organizația Națiunilor Unite. Unele guverne au căutat să devieze
sau să reziste presiunii SUA prin mobilizarea sprijinului popular, dar astfel de mobilizări
au creat deseori nemulțumiri din partea popu lației, eliminând clasa politică a elitelor și au
condus deseori la intervenția Statele Unite pentru păstrarea ordinii.
Dacă Statele Unite și -ar fi limitat obiectivele Războiului Rece la apărarea împotriva
amenințărilor la adresa securității sale, nu ar fi avut prea multe motive să își exercite
influența în America Latină. Pe lângă influența sa economică și politică necontestată,
Statele Unite au ieșit din al doilea război mondial pe o poziție de lider mondial, cu arme
nucleare și o armată extrem de bine do tată și superioară oricărei puteri regionale, mai mult
decât suficientă pentru a descuraja orice potențială amenințare din America Latină fără a
compromite alte misiuni strategice ale sale. Liderii politici americani au avut însă tendința
de a acorda o imp ortanță simbolică mult prea mare a abaterilor de la preferințele politicii
SUA în America Latină, în special în bazinul Caraibelor. Ei s -au îngrijorat de efectul de
„domino” al oricăror defecțiuni din tabăra SUA asupra țărilor vecine și chiar îndepărtate,

61 Cole Blasier, The Giant’s Rival: The USSR and Latin America , Pittsburgh, University of Pittsburgh Press,
1983, pp. 154 -158
62 George J. Boughton, Journal of Inte ramerican Studies and World Affairs, Vol. 16, No. 4 , Cambridge,
Cambridge University Press, 1974, p. 436 -453

34
dar cea mai mare preocupare a acestora s -a concentrat asupra consecințelor politice interne
în cazul în care anumite state din regiune ar trece la un sistem de conducere comunist.
Fundațiile instituționale pentru influențele SUA în Războiului Rece din Amer ica
Latină s -au dezvoltat la sfârșitul anilor 1940 prin semnarea Tratatului Inter -american de
Asistență Reciprocă (sau Tratatul de la Rio) în 1947 și crearea OSA în 194863. Pe lângă
faptul că guvernul SUA a făcut eforturi pentru a introduce noi instituții î n America Latină,
tot acesta este cel care a schimbat brusc și scopul agențiilor diplomatice și al celor de
informații de la combaterea influenței Axei în America Latină la combaterea
comunismului. În Caraibe și America Centrală, unde Statele Unite ar pute a răsturna și
înlocui guvernele cu ușurință, oficialii americani se așteptau la un grad deosebit de ridicat
de conformitate cu preferințele politicii americane.
Revoluția cubaneză din 1959 a creat un efect de cascadă în strategia Războiului
Rece a Statelor Unite din America Latină. După ce a învins o forță de invazie a
contrarevoluționarilor sponsorizați de SUA în Golful Porcilor din aprilie 1961, guvernul
Castro a primit ajutor militar sovietic pentru a -și consolida apărarea împotriva a ceea ce
autoritățil e cubaneze și sovietice au perceput ca amenințarea unei invazii iminente din
partea forțelor armate ale Statelor Unite. Sovieticii au plasat în secret rachete balistice de
rază intermediară cu focoase nucleare în Cuba în septembrie – octombrie 1962 și au r eușit
să obțină de la administrația lui John F. Kennedy (1961 –1963) un angajament de a nu
invada Cuba în schimbul retragerii lor64. Supraviețuirea revoluției cubaneze și
transformarea țării într -un stat comunist aliat politic și diplomatic al Uniunii Soviet ice a
provocat schimbări majore în politica SUA față de America Latină în timpul
administrațiilor Kennedy și Lyndon Johnson (1963 –1969). Pe de o parte, administrația
Kennedy a creat o „Alianță pentru Progres”, un program de ajutor cu scopul de a
demonstra că regimurile democratice necomuniste pot corespunde progresului social
obținut de Cuba comunistă. Pe de altă parte, a dezvoltat o nouă doctrină strategică pentru a
ghida ajutorul militar care a subliniat rolul forțelor armate ale Americii Latine în
suprim area amenințărilor interne la ordinea publică, decât în apărarea emisferei împotriva
unei invazii externe. Aceste amenințări includeau nu numai mișcări de gherilă susținute de
cubanezi, care au izbucnit la mijlocul anilor 1960, dar și guverne alese care au deviat
politic către stînga sau nu au reușit să se conformeze cerințelor americane.

63 Francisco V. Garcia -Amador, The Rio de Janeiro Treaty: Genesis, Development,and Decline of a Regional
System of Collective Security, Miami, Unive rsity of Miami, 1985, pp. 2 -7
64 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad , The Cambridge History of Cold War, Vol. II Crises and Detente ,
Cambridge, Cambridge University Press, 2010, p. 65

35
II.1.1 Politica SUA și problema drepturilor omului în America Centrală

Jimmy Carter a preluat președinția SUA în ianuarie 1977, la această dată doar
Venezuela, Costa Rica și Columbia din America Latină au avut guverne votate prin alegeri
deschise și libere. Noua administrație americană, stimulată de critici publice, congresiste și
internaționale cu privire la politicile lui Richard M. Nixon (1969 –1974) și Gerald R. Ford
(1974–1977) din America Latină, au făcut din drepturile omului punctul central al relațiilor
politice latino -americane. Spre surprinderea regimurilor militare ale regiunii, guvernul
american a devenit foarte critic în ceea ce privește măsurile necesare pentr u a elimina
influența comunistă și a partidelor de stânga din zona americii latine. Președintele Carter a
susținut concepția convențională pentru acea vreme, uneori ce venea în contradicție cu
acțiunile oficiale ale SUA din anii 1960 și 1970, aceasta afirm ând faptul că lipsa
democrației amenință stabilitatea regiunii pe termen lung. El vedea sistemul dictatorial ca
fiind unul instabil, de aici născ ându-se grija că mișcările de opoziție pe care le -au provocat
aceste sisteme vor urma calea revoluției cubaneze spre radicalizare și o eventuală alianță
cu Uniunea Sovietică. Unii oficiali din manadatul președintelui Carter au început să facă
presiuni asupra generalior din America Latină să cedeze puterea guvernelor alese și să
înceteze abuzul față de cetățeni în t impul acestei faze de tranziției. Cu toate acestea, alții
din administrația Carter s -au îngrijorat că retragerea bruscă a sprijinului din regimurile
militare ar crea chiar instabilitatea pe care Carter a susținut că dorește să o evite65.
Administrația Carte r a început în 1977 să pună în aplicare politicile sale pentru
drepturile omului în America Centrală, deși a acordat prioritate inițială renegocierii
Tratatului Canalului Panama. Doar Costa Rica, din cele cinci republici din America
Centrală, a organizat a legeri periodice, a respectat drepturile civice și umane ale cetățenilor
săi și a furnizat bunuri și servicii publice (educație, sănătate, infrastructură) cu eficiență și
transparență rezonabilă. În Honduras, administrația Carter a reușit să îmbunătățească
situația drepturile omului, sprijinind ofițeri militari ce aveau înclinații către un sistem
democratic ce a condus în cele din urmă la revenirea țării la o guvernare democratică în
anii 1980. Totuși, a eșuat în Guatemala și El Salvador, unde abuzurile împ otriva drepturilor
omului au crescut și niciun guvern nu a arătat nici cel mai mic interes în negocierea cu
Statele Unite. Carter a întrerupt ajutorul militar pentru ambele țări în 1977. Drept răspuns,
aceste guverne au pus capăt legăturilor militare cu St atele Unite și au denunțat politica

65 Kathryn Sikkink, Mixed Signals: US Human Rights Policy and Latin America , Ithaca, NY: Cornell
university Press, 2004, p. 121

36
președintelui Carter ca una intruzivă în problemele lor interne. Guvernul SUA a continuat
ajutoarele economice pentru a evita pedepsirea beneficiarilor nevinovați și a căutat în
liniște să dezvolte contacte și relații în cadrul celor două state militarizate. Această formă
de diplomație militară a avut efecte pe termen scurt în El Salvador în 1979, dar a eșuat în
Guatemala66.
Carter și -a concentrat atenția în Nicaragua, deoarece regimul lui Anastasio Somoza
părea cel mai pr obabil să răspundă pozitiv la cerințele SUA. În 1978, rivalii lui Somoza au
început să reprezinte o amenințare pentru guvern, ceea ce îl făcea pe acesta să devină din
ce în ce mai dependent de ajutorul SUA. Când țara a explodat în proteste în masă și
insur ecție în luna septembrie, Carter îl presa pe președintele Somoza să cedeze puterea
unui nou guvern care să organizeze alegeri libere. Dacă situația era gestionată cum trebuie,
guvernul lui Somoza ar fi fost înlocuit cu un altul dominat de unul dintre parti dele politice
tradițional moderate ale țării, ce ar fi devenit recunoscătoare Statelor Unite pentru că le -au
ajutat să ajungă la putere. Alternativa, pe care Carter și consilierii săi au încercat să o evite,
a fost o polarizare în Nicaragua a puterii în zo ne de război, iar inițiativa pentru luptă fiind
preluată de f orțele de gherilă armate ale Frontului de Eliberare Națională Sandinistă
(FENS). Somoza, pe de altă parte, a fost hotărât să păstreze puterea și a fost convins că, în
cazul în care Statele Unite ar fi obligate să aleagă între el și comuniștii din FENS, va trebui
să îl aleagă pe el și să renunțe la ideea de a îl alunga.
Evenimentele au evoluat mult mai rapid decât au anticipat Carter sau Somoza.
Somoza a reușit să eludeze cererile pentru alegeri li bere și a început să elimine alternative
politice plauzibile. La 10 ianuarie 1978, asasinarea lui Pedro Joaquin Chamorro, un bogat
editor al ziarului de opoziție La Prensa și un posibil succesor, a stârnit o grevă generală.
Trupele de guerilă ale FENS au r acolat din ce în ce mai mulți membri din țară. S -au
înmulțit atacurile urbane și chiar revolte la scară largă împotriva Gărzii Naționale. Membrii
FENS a u reușit să ocupe clădirea Congresului Național din Managua în august. Luna
următoare, FENS a ocupat pen tru scurt timp orașul nordic Estelí, înflăcărat de o revoltă în
masă împotriva regimului. În decembrie, Somoza a respins un ultim efort al echipei Carter
de a negocia o retragere pașnică de la putere.
Între ianuarie și iunie 1979, administrația Carter a u rmărit cum FENS și Garda
Națională Somoza s -au luptat între ei. Ajutorul militar și economic al SUA pentru guvernul
Somoza a fost în mod oficial întrerupt în februarie, iar oficialii Carter au sperat că Somoza

66 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 206

37
va renunța. La sfârșitul lunii iunie OSA a res pins un plan american de trimitere a trupelor
de pace în Nicaragua deoarece principalul lor efect ar fi fost să salveze Garda Națională de
înfrângere, iar în cazul acesta oficialii americani au deschis negocieri cu FENS insistând că
liderii sandinisti sunt de acord să numească persoane politice moderate pentru o majoritate
de posturi în noul cabinet al guvernului ce se va forma și promit să organizeze alegeri
libere. FENS a fost de acord după o negociere dificilă. În data de 17 iulie, Somoza a fugit
din Nic aragua, două zile mai târziu, sandiniștii au intrat în Managua67.
Pe măsură ce administrația Carter a încercat să salveze efectele politicilor sale anti –
sandiniste din Nicaragua, politica externă SUA și -a mutat atenția în acelați timp și în statul
vecin, El Salvador. În acest sens, SUA a reușit să convingă ofițeri cheie din forțele armate
din El Salvador să răstoarne guvernul extrem de represiv al generalului Humberto Romero
în data de 15 octombrie 1979. Noul guvern a creat o juntă sau un consiliu format din cinci
persoane pentru a -și exercita puterile prezidențiale până la implementarea reformelor și
convocarea alegerilor. Doi membri ai juntei reprezentau forțele armate iar trei dintre
aceștia erau civili. Guvernul a anunțat încheierea represiunii, restabili rea deplină a
drepturilor civice și ale omului și un angajament pentru reforma agrară și alte politici
sociale progresive. În următoarele trei luni, viața politică în El Salvador a explodat printr -o
activitate politică reînnoită și activism social. Partide le politice, sindicatele, organizațiile
comunitare și civice, grupurile bisericești și publicațiile de tot felul au apărut brusc din
ascunzătoare ori s -au dezvoltate spontan. Din nefericire, junta nu a reușit niciodată să
exercite controlul total asupra ar matei salvadoriene și a aparatului său represiv și nu a fost
susținută de Statele Unite atunci când a încercat să facă acest lucru. Unitățile militare și de
poliție salvadoriene au rămas intacte și autonome și -au reușit să îi extermine pe cei ce li se
opun eau. În zilele de 3 și 4 ianuarie 1980, cei trei membri civili ai juntei și toți membrii
civili ai Cabinetului și -au dat demisia ca formă de protest. În lunile care au urmat, a început
războiul civil în El Salvador. Administrația Carter dorea implementarea democrației în El
Salvador, dar a acordat prioritate păstrării integrității armatei salvadoriene și a structurii
sale de comandă pentru a evita repetarea unei prăbușiri similare cu cea a Gărzii Naționale a
lui Somoza68.
Alegerea lui Ronald Reagan în noiemb rie 1980 a dus la distrugerea eforturilor lui
Carter. În El Salvador, discursurile campaniei lui Reagan care criticau politicile Carter

67 Cliford Staton , The Greenwood histories of modern nations, The History of Nicaragua , Oxford, ABC –
CLIO. LLC, 2010, p. 63
68 James Dunkerley, Power in the Isthmus: A Political History of Modern Central America , New York,
Verso, 1988, p. 441

38
pentru drepturile omului au motivat armata salvadoriană să lanseze o represiunii în masă.
În decembrie 1980, după ucider ea a patru călugărițe americane, Carter a suspendat scurt
ajutorul militar, dar această decizie nu a avut niciun impact asupra armatei salvadoriene,
deoarece liderii săi se așteptau ca Reagan să revină asupra deciziei.
În Nicaragua, discrsul campaniei lui Reagan, care i -a înfățișat pe sandinistii din
Nicaragua drept comuniști și a inclus promisiuni de eliminare a acestora de la putere, i -a
convins pe liderii mișcării că nu mai are rost să susțină Statele Unite. Politicienii susținuți
de SUA în Cabinetul San dinist au pierdut puțina încredere pe care au dobândit -o anterior.
Mult mai important este faptul că liderii FENS au decis să extindă ajutorul militar și
financiar către Frontul de Eliberare Național Farabundo Martí (FENFM) care lupta
împotriva armatei sal vadoriene. FENFM a avut sprijinul majorității partidelor și
organizațiilor de opoziție din El Salvador, cu excepția unei facțiuni minoritare a
democraților creștini, ai căror lideri au convenit să formeze un nou guvern cu sprijinul
SUA. Sandinistii sperau ca FENFM să poata prelua puterea într -o ofensivă finală
programată pentru ianuarie 1981, chiar înainte de inaugurarea președinției lui Reagan. Ei
sperau că două guverne revoluționare din America Centrală vor fi capabile să reziste
ostilității noii administ rații americane mai bine decât una. Când ofensiva finală a FENFM a
eșuat, sandiniștii au oprit fluxul de arme și sprijin, dar acest lucru nu l -a impresionat pe
Reagan69.

II.1.2. Contra revoluția în Guatemala și El Salvador

Pentru a înțelege situația din Gu atemala, trebuie să discutăm, pe scurt, despre
evoluția politică a statului până la începutul anilor `80. Jorge Ubico este cunoscut ca unul
dintre dictatorii Guatemalei din anii 1931 până în 1944. Acesta a cultivat legături strânse
cu cel mai mare propriet ar de terenuri agricole din țară, corporația americană United Fruit
Company. De asemenea, el este primul care a blocat orice mișcare de organizare sindicală
a forței de muncă și a suprimat orice încercare de dezbatere politică.70.
În luna iulie a anului 19 44, Ubico a fost înlăturat de la putere. Alegerile pentru
funcția de președinte au urmat în decembrie, aducându -l la putere pe Juan Jose Arevalo.
Cei șapte de președinție ai săi au fost marcați de reforme politice, sociale și funciare.

69 William Leogrande, Our Own Backyard: The United States In Central America 1977 -1992 , The University
of North Carolina Press, 1998, p. 237 – 240
70 Michael L. Dockrill, Michael F. Hopkins, op. cit. , p.75.

39
Mandatul său s -a înc heiat în 195 1, când a fost succedat de Jacob Arbenz Guzman. El a
continuat și a intensificat programul de reforme, introducând exproprierea realizată de stat
a terenurilor neutilizate și re -distribuirea acestora către țăranii săraci. În anul 1952 a
confisc at 1618 km pătrați de pământ ce aparțineau companiei United Fruit. În 1953,
administra ția Eisenhower a decis că trebuie să acționeze, descriindu -l pe Arbenz ca fiind
un lider comunist ce putea să trimită Guatemala în sfera de influență sovietică. În tot ac est
timp CIA plănuia o lovitură de stat, Arbenz, sesizând un atac iminent asupra poziției sale, a
apelat la blocul sovietic pentru susținere și arme.
În mai 1954, o navă care transporta arme cehe a ajuns în Guatemala, ceea ce a
declanșat acțiunea america nă. În iunie, o forță condusă de Castillo Armas a lansat un atac
din Honduras, sprijinit de bombardamentele avioanelor americane. Arbenz a intrat în
panică și a fugit din țară. Armas a devenit președinte, pământurile Companiei Unite Fruit
au fost înapoiate , iar Guatemala a redevenit un aliat de încredere al Statelor Unite. Deși
acest lucru a fost văzut ca un mare triumf pentru CIA, acțiunea lor a inflamat sentimentul
anti-american în America Latină71.
În Guatemala și El Salvador, administrația Reagan a sprij init campaniile de
contrarevoluție ale militarilor locali. Mișcarea de gherilă din Guatemala a reînviat la
mijlocul anilor '70, atrăgând un sprijin larg în comunitățile indigene din provinciile ce se
aflau în zonele de munte. Afectată de schimbările econom ice, inegalitatea crescândă și
conflictele de generație și alimentate de prezența din ce în ce mai mare a persoanelor
străine (activitatea bisericii catolice, misionari evanghelici și voluntari ai Corpului de
Pace), multe comunități indigene au căutat noi modalități de a își rezolva tensiunile politice
și sociale. Guvernele naționale, care păstraseră cândva pacea prin menținerea relațiilor
clienteliste cu liderii indigeni, nu erau prea bune în gestionarea acestor relații atunci când
erau controlate de lider i militari. Vechiul sistem a fost înlocuit de o politică de neglijare a
nevoilor indigenilor și represiunea acestora72. Trupele de gherilă i -au recrutat pe cei tineri
și cu dorință revoluționară dar și oamenii care doreau un sistem democratic și dreptate
socială, dezvoltând în același timp și legături cu lideri tradiționali ai comunităților indigene
care au pierdut credința în guvern. Până în anul 1981, 17.000 de soldați ai armatei din
Guatemala s -au confruntat cu 6.000 de revoluționari, organizați pe șapte fronturi care

71 Robert D. Schulzinger, Henry Kissinger: Doctor of Diplomacy , New York, Columbia University Press,
1989, p. 14
72 Greg Grandin , The Blood of Guatemala: A History of Race and Nation , Durham, NC: Duke University
Press, 2000, p. 220

40
acopereau aproximativ două treimi din teritoriul națiunii, gherilele au ocupat o capitală de
provincie și zeci de sate de munte73.
Administrația Reagan a încercat să reînnoiască ajutorul militar pentru Guatemala,
dar nu a reușit să -i convingă democrați din Congresul american să i se alăture. Abuzurile
masive ale drepturilor omului, pe care administrația le -a negat, i -au tulburat chiar pe unii
republicani din Congres. Cu toate că armata din Guatemala a evitat lipsa de aprovizionare
cu arme prin cumpărarea acestora din alte țări, administrația Reagan încă se temea de
implicațiile regionale ale succeselor forțelor de gherilă din Guatemala și a căutat orice
oportunitate pentru a inversarea efectele acțiunilor acestora. Când comandanții militari
disidenți au răsturnat președintele guatemalean Lucas Garcia și l -au instalat pe fostul
general Efrain Rios Montt, un recent convertit la protestantism evanghelic, Reagan a
reînnoit ajutorul economic. În decembrie 1982, a vizitat orașul Guatemala, a lăudat
angajamentul noului guvern de a apăra Guatemala de amenințarea comunismului și a
promis că va reînnoi ajutorul militar american.
Guvernul Rios Montt a acționat în mod decisiv și dur. Între anii 1982 și 1983, a
distrus aproximativ 686 de sate și cătune indig ene, ucigând între 50.000 și 75.000 de
oameni. Acesta a forțat 800.000 de țărani să devină „patrule civile”, care își salvau
comunitățile numai dacă furnizau dovezi ale succesului lor în descoperirea și uciderea
revoluționarilor. Într -o populație mai mică de 9 milioane, regimul a creat un milion de
refugiați (dintre care 150.000 au fugit în Mexic)74.
Guvernul lui Rios Montt a fost răsturnat de o nouă lovitură de stat în august 1983.
Noul guvern, condus de generalul Oscar Mejia Victores, a consolidat în conti nuare poziția
de câștigător obținută împotriva revoluționarilor. El a pus capăt campaniei populare a lui
Rios Montt împotriva corupției, a anulat creșterile de impozite la care elita economică a
națiunii s -a opus cu strictețe și a promis să readucă civili la conducere . Echipa
președintelui Reagan a salutat angajamentul guvernului de a organiza noi alegeri, deoarece
a dat dovada că respectă promisiunea de a trece la democrație, mai ales că în mass media
din SUA se prezentau rapoarte despre atrocitățile din G uatemala. Pe de altă parte, noul
regim a refuzat să fie atras în eforturile SUA de a opri răspândirea comunismului în restul

73 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 216
74 Nora Ham ilton, Jeffrey Frieden, Linda Fuller, Manuel Pastor, Crisis in Central America: Regional
Dynamics and US Policy in the 1980s , Boulder, CO:Westview, 1988, p. 153

41
Americii Centrale. Mejia Victores a declarat că „țările din vest ar putea coexista cu o
Nicaragua comunistă”75 . Succesorii săi civi li au încurajat negocierile și compromisurile.
Zdrobirea revoluției în El Salvador s -a dovedit a fi cea mai dificilă provocare a
administrației Reagan din America Centrală. Trupele de gherilă din El Salvador au avut un
sprijin larg din partea populației și s-au dovedit a fi remarcabil de rezistente în fața
atacurilor necruțătoare ale armatei. Brutalitatea militarilor salvadorieni și așa numitelor
“death squads”, asemănătoare cu cele din Guatemala cu greu a reușit să înfrângă mișcarea
de rezistență, armata d in El Salvadore nu ar fi reușit să se impună dacă nu ar fi primit
sprijin din partea SUA. Însă abuzurile împotriva drepturilor omului ale armatei i -au
indignat pe unii membri ai Congresului SUA ale căror voturi erau necesare pentru a se
aproba ajutorul mil itar.
Astfel, administrația Reagan s -a confruntat cu două sarcini importante dar
contradictorii. Prima a fost aceea de a preveni prăbușirea armatei salvadoriene. Acest lucru
a necesitat un efort pentru promovarea competenței, reducerea corupției și reducer ea la
minimum a abuzurilor privind drepturile omului. A doua sarcină a fost aceea de a grupa un
guvern civil suficient de credibil pentru a se asigura că Congresul va oferi ajutor militar, în
ciuda unor dovezi continue ale abuzurilor armatei.
Consilierii l ui Reagan au găsit o soluție în politicianul Jose Napoleon Duarte,
liderul aripii conservatoare a Partidului Creștin Democrat (PCD)76. Duarte avea
credibilitate în fața democraților din Congres din cauza relațiilor sale anterioare cu Carter
și pentru că arm ata salvadoreană îl disprețuia. Reagan a insistat ca armata salvadoreană să
accepte alegerea lui Duarte. Deși Partidul Creștin Democrat s -a prăbușit curând și a
dispărut din politica salvadoreană și -a folosit puterea temporară pentru a deschide spațiul
politic fix în momentul în care dependența de SUA constrânge u armata salvadoriană să
devină și mai brutală în acțiuni. Duarte a reușit chiar să înlăture un număr de comandanți
seniori ai armatei ce au abuzat de puterea lor cu ajutorul SUA, deși numărul persoa nelor
decedate și abuzul drepturilor omului au rămas la niveluri ridicate în toată administrația sa.
Între octombrie 1979 și începutul anului 1984, aproape 40.000 de civili au fost uciși de
forțele armate, iar peste 500.000 de refugiați au fugit din țară77.

75 Kathryn Sikkink, Mixed Signals: US Human Rights Policy and Latin America , Ithaca, NY: Corne ll
university Press, 2004, p. 158
76 William Leogrande, Our Own Backyard: The United States In Central America 1977 -1992 , The University
of North Carolina Press, 1998, p. 241
77 Kathryn Sikkink, Mixed Signals: US Human Rights Policy and Latin America , Ithaca , NY: Cornell
university Press, 2004, p. 169

42
Administrația Reagan a dedicat mai mult timp, efort și resurse pentru zona
Americii Centrale decât oricărei alte administrații din istoria Statelor Unite. Cu toate
acestea, nu a reușit să își atingă principalele obiective. Acesta nu a răsturnat guvernul
revoluționar din Nicaragua și nu a reușit să încheie un acord de pace ce putea să stea la
baza unei coexistenț e pașnice cu guver nul SUA. Revoluționarii guatemalezi au fost
alungați din zonele muntoase ale indigenilor cu costuri mari atât de vieți omenești c ât și
distrugerea de proprietăți, dar această victorie a deteriorat și mai mult credibilitatea SUA în
ceea ce privește apărarea drepturilor omului, însă nu a reușit să atragă sprijinul guvernului
din Guatemala pentru aplicarea politicilor americane și în a lte părți din America Centrală.
Administrația a transformat armata salvadoriană într -o forță de luptă mare, bine echipată și
mai eficientă, dar nu a învins FENS. Deși spațiul politic s -a mai deschis în perioada de
guvernare a Partidului Creștin Democrat, p reședintele Reagan a blocat eforturile acestui
guvern de a negocia sfârșitul războiului civil.
Sfârșitul Războiului Rece la nivel global în timpul președinției lui George H. W.
Bush a împins noua administrație să schimbe politica sa externă în America Cent rală. În
loc să încerce să răstoarne sandiniștii și să câștige războiul civil din El Salvador,
administrația a adoptat noi politici concepute în principal pentru a îndepărta America
Centrală de pe agenda politică a SUA și de a reduce drastic timpul și resu rsele dedicate
acestei regiuni. În primul rând, Bush și consilierii săi au decis să scape de guvernul
Panamez condus de generalul Manuel Antonio Noriega, ce a cooperat în trecut foarte bine
cu guvernul SUA. Noriega a fost tolerat chiar dacă avea legături c u contrabanda de droguri
și spălarea banilor, atâta timp cât susținea politicile SUA în Nicaragua și El Salvador. Când
s-a angajat să ofere ajutor direct către gruparea Contras , mass -media a expus presupusele
conexiuni criminale. În februarie 1988, Noriega a fost inculpat pentru contrabandă cu
droguri și alte infracțiuni de către judecătoriile federale din Florida. Statele Unite au
invadat Panama în decembrie 1989, l -au răpit pe Noriega și l -au adus în Statele Unite
pentru a fi judecat sub acuzații de trafi c de droguri. Aproape toate națiunile latino –
americane s -au opus acțiunii SUA, iar Adunarea Generală a Națiunilor Unite, precum și
OSA, au condamnat invazia 78.
Cu Noriega scos din acest joc politic, administrația Bush și -a îndepărtat rapid
atenția de la Am erica Centrală. Odată cu încheierea Războiului Rece, regiunea și -a pierdut
atât semnificația strategică, discutabilă în cel mai bun caz, cât și rolul simbolic ca teren de

78 Robert Pastor, Exiting the Whirlpool: US Foreign Policy toward Latin America and the Caribbean ,
Boulder, CO: Westview, 2001, p. 95 –98

43
luptă într -un conflict global mai mare. Elitele din America Centrală, împreună cu
instituțiile militare ale regiunii și forțele politice de dreapta, au realizat că nu mai pot conta
pe ajutorul masiv al SUA. Prăbușirea regimurilor comuniste din Uniunea Sovietică și
Europa de Est a împins partidele de opoziție și mișcările de gherilă să își reevalueze
opțiunile, chiar dacă ajutorul pe care l -au primit din partea SUA a fost în cel mai bun caz
modest. Pe scurt, dispariția bruscă a Uniunii Sovietice a produs un impas în care singurul
rezultat plauzibil pentru toți concurenții locali a fost o pac e negociată în contextul
hegemoniei americane.
În Nicaragua, pentru că existau deja probleme financiare, gruparea Contras a
încheiat cu greu o înțelegere cu guvernarea sandinistă. Deși gruparea Contras nu și -a predat
în totalitate armele, sandiniștii s -au ținut de promisiune și au realizat alegeri programate
pentru data de 25 februarie 1990. Guvernul american a convins opoziția anti -sandinistă să
se unească în jurul unei singure candidate, Violeta Chamorro, susținând -o pe aceasta cu
bani în campania sa. Inv azia din Panama și refuzul grupării Contras de a se dezarma și de a
accepta o amnistie au ajutat la convingerea alegătorilor din Nicaragua că pacea nu se poate
realiza și economia nu poate fi restabilită fără implicarea și satisfacerea cerințelor Statelor
Unite. Chamorro a obținut o victorie la limită79.
În El Salvador, Statele Unite au schimbat cursul politicii interne prin susținerea
discuțiilor dintre guvernul Salvadorean și gruparea FENS. Înfrângerea Partidul ui Creștin
Democrat de către partidul de dreap ta ARENA (Alianța Republicană Naționalistă), ce avea
legături strânse cu armata, a liniștit conducerea armatei că interesele lor vor fi protejate.
Totuși chiar și acest sprijin întârziat al administrației Bush s -a realizat printr -un document
ce punea capăt acestor probleme semnat în cadrul ONU la New York în data de 31
decembrie 199180.
Negocierile pentru încheierea războiului civil din Guatemala au fost mai prelungite.
Președinții aleși îna cest stat nu au contestat forța armatei, dar alegerile libere au de schis
spațiul politic pentru disidență și opoziție. Cu ajutorul administrației William J. Clinton
(1993 -2001), în decembrie 1996 a fost semnată o înțelegere de pace, dar nu înainte ca o
anchetă internă a Comitetului de Supraveghere a Informațiilor să concl uzioneze că CIA a
fost profund implicată în abuzurile împotriva drepturilor omului din Guatemala.

79 William Leogrande, Our Own Backyard: The United States In Central America 1977 -1992 , The University
of North Carolina Press, 1998, p. 553
80 Ibidem, p. 564

44
De la începutul Războiului Rece în 1948 și încheierea acestuia în 1990, guvernul
SUA a reușit să răstoarne cel puțin douăzeci și patru de guverne din America Latină, patru
prin utilizarea directă a forțelor militare americane, trei prin revolte sau asasinate
gestionate de CIA și șaptesprezece prin încurajarea forțelor militare și politice locale să
intervină fără participarea directă a SUA, de obicei prin lovit uri de stat. În consecință, timp
de peste patruzeci de ani, america latină a fost guvernată de partide conservatoare și deci,
în mod sigur, anti -comuniste.
Între 1960, moment în care sovieticii au desființat gulagurile lui Stalin, și
prăbușirea comunismulu i din 1990, numărul de prizonieri politici, victime ale torturii și
executarea dizidenților politici din America Latină a depășit numărul celor din Uniunea
Sovietică și a sateliților săi din Europa de Est. Cu alte cuvinte, din 1960 până în 1990,
blocul sov ietic în ansamblu a fost mai puțin represiv, măsurat în termeni de victime umane,
decât multe țări latino -americane81.
Războiul rece în America Centrală a produs o catastrofă umanitară fără precedent.
Între 1975 și 1991, numărul morților a fost de aproape 3 00.000 într -o populație mai mică
de 30 de milioane. Peste 1 milion de refugiați au fugit din regiune, majoritatea în Statele
Unite ale Americii. Costurile economice nu au fost niciodată calculate, dar au fost uriașe.
În anii 1980, aceste costuri nu au afec tat politica SUA, deoarece povara asupra Statelor
Unite a fost neglijabilă. Într -adevăr, au existat beneficii, deoarece atrăgând atenția asupra
amenințărilor care provin dintr -o regiune atât de aproape de Statele Unite, a ajutat
administrația Reagan să obț ină credibilitate și să -și creeze sprijin pentru celelalte priorități,
inclusiv creșteri majore ale cheltuielilor pentru apărare.
Întrucât multe dintre problemele pe care administrația Reagan le -a exprimat în ceea ce
privește America Centrală erau empiric false sau nu puteau fi demonstrate din punct de
vedere istoric, mulți istorici și politologi ai vremii au avut tendința de a trage concluzia că
politica americană din America Centrală în timpul Războiului Rece nu poate fi explicată ca
rezultat al unei acț iuni raționale82. Jorge Dominguez a susținut, de exemplu, că revoluția
cubaneză a traumatizat atât factorii politici americani, încât, în momentele cruciale din
deceniile următoare, politica americană a devenit „ilogică”83. Dar pentru populația din

81 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 221
82 Richard Immerman, The CIA in Guatemala: The Foreign Policy of Intervention , Garden City, NJ:
Doubleday, 1982, p. 361
83 Victor Bulmer -Thomas, James Dunkerley, The United States and Latin America: The New Agenda ,
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1999, p. 33

45
america l atină politica americană din cadrul războiului rece nu conta atâta timp cât viața lor
era într -un permanent pericol.

II.2. Relațiile SUA – Iran: de la apropiere la conflict

Criza iraniană s -a materializat pe fundalul mișcărilor politice naționaliste, iar
Statele Unite și Uniunea Sovietică au privit acest stat ca pe un premiu într -o zonă strategică
importantă încadrul Războiului R ece. Moscova a considerat Iranul ca fiind vital pentru
securitatea Uniunii Sovietice în sud, iar Washingtonul a considerat că es te semnificativ
pentru politica americană de control și de dominarea geopolitică în Orientul Mijlociu, zonă
bogată în petrol.
În centrul turbulenței iraniene se afla o luptă de putere între monarhul iranian pro –
occidental Mohammad Reza Shah, care i -a succ edat tatălui său în 1941, ca urmare a
ocupației comune anglo -sovietice de război a Iranului, și politicianul reformist naționalist
iranian, Mohammad Mossadeq. Acesta din urmă dorea un proces revoluționar de
schimbare pentru a transforma Iranul într -o monar hie constituțională; să maximizeze
controlul și veniturile Iranului din resursele sale petroliere, care au fost monopolizate de
britanici încă de la începutul secolului; și să pună în aplicare reforme sociale și economice
îndelungate. Șahul s -a opus abordă rii lui Mossadeq, mai ales atunci când propunerile sale îi
afectau puterile tradiționale. Cu toate acestea, când Majlis -ul (Adunarea Națională) l -a ales
pe Mossadeq ca prim -ministru în data de 30 aprilie 1951, din punct de vedere
constituțional șahul nu a avut de ales decât să accepte situația. La data de 1 mai 1 951,
primul act în funcție al lui Mossadeq a fost naționalizarea companiei anglo -iraniene de
petrol. Respingerea britanică a naționalizării – prima de acest fel în Orientul Mijlociu – și
impunerea u nui blocaj economic asupra Iranului a precipitat o criză în relațiile anglo –
iraniene84.
Mossadeq a refuzat să dea înapoi pe motiv că avea dreptate din punct de vedere
politic și moral și că a avut sprijinul poporului iranian și al comunității internaționale .
Londra, oarecum tardiv, și -a susținut politica susținând că partidul comunist iranian pro –
sovietic, Tudeh, beneficiază de guvernul Mossadeq. Deși inițial Washingtonul a susținut
Iranul în dispută, în parte, deoarece se temea că atitudinea britanică condu cea țara în
brațele Uniunii Sovietice, acum a fost nevoit să accepte argumentul (anticomunist) britanic

84 Kristen Blake, The U.S. – Soviet confrontation in Iran, 1945 – 1962 , Maryland, University Press of
America, 2009, p.62

46
de teama că Occidentul o să piardă accesul la petrolul Iranului. La sfârșitul lunii august din
1953, CIA alături de serviciul britanic de informații, au realizat o lovitură de stat în Iran.
Șah-ul, care fusese forțat de Mossadeq să părăsească țara și să plece în Elveția cu o
săptămână mai devreme, a fost inițial reticent să sprijine operațiunile CIA -ului, dar în cele
din urmă s -a conformat acestora. CIA l -a adus înapoi și l -a reinstalat pe tronul său nu
pentru a domni, ci pentru a guverna Iranul la îndemâna Statelor Unite85.
Intervenția CIA nu a fost primită bine atât în Iran cât și în regiune. Șah -ul a impus o
dictatură militară și s -a folosit pe scară lar gă de poliția secretă (SAVAK), înființată pentru
el de CIA și Biroul Federal de Investigații al SUA (FBI). Mulți iranieni au disprețuit
această situație, dar nu și -au putut exprima în mod deschis opoziția. În alte părți ale
regiunii, naționaliști arabi rad icali (în frunte cu Gamal Abdel Nasser din Egipt) au perceput
impunerea CIA ca o amenințare la căutarea lor pentru unitatea regională împotriva forțelor
„colonialismului”, „imperialismului” și „sionismului”. În același timp, sovieticii au
condamnat acastă situație ca fiind o ofensivă imperialistă occidentală împotriva regimurilor
independente postcoloniale86.
Statele Unite au oferit asistență financiară, economică și militară masivă și au
semnat diverse acorduri bilaterale cu Iranul pentru a proteja guvernul șahului. Începând cu
1954, Washingtonul a înființat un consorțiu internațional care să conducă industria
petrolieră iraniană. Noua corporație a fost controlată în părți egale de British Petroleum și
cinci companii petroliere americane, rămânând sub tutela nominală a Companiei Naționale
Iraniene de Petrol, pe care Mossadeq a înființat -o. Mai departe, Iranul s -a alăturat alianței
regionale susținute de SUA în Pactul de la Bagdad în 1955 și succesorul său, Organizația
Tratatului Central, doi ani mai târziu, a cest lucru a fost realizat de către SUA pentru a crea
o zonă internațională de control în jurul Uniunii Sovietice. Iranul și -a pierdut neutralitatea
tradițională în politica mondială și și -a confirmat poziția sa de scut american împotriva
comunismului sovi etic.
Șahul a urmărit două obiective contradictorii: unul era să se transforme pe el însuși
într-un pivot în funcționarea politicii iraniene iar cel de al doilea a fost să găsească o formă
de conducere pro -capitalistă de dezvoltare națională ce să creeze o politică externă care să
completeze relația sa specială cu Statele Unite. Cu toate acestea, pentru a avea succes
aceste idei ale sale, primul obiectiv necesita centralizarea statului iar cel de -al doilea
descentralizarea politicii. Șahul a încheiat oficia l legea marțială în 1959 și sub presiunea

85 Ibidem , p.78 -86
86 Bradley Lightbody, The Cold War, Questions and analysis in history , New York, Routledge, 1999, p. 42

47
administrației lui John F. Kennedy, și -a propus să asigure o bază mai largă de legitimitate
populară. În 1961, a fost de acord cu o reformă funciară inițiată de premierul Ali Amini, un
prieten apropiat al lui Kenne dy care fusese impus de Washington. Cu toate acestea, până în
1962, șahul l -a determinat pe Amini să demisioneze și el însuși nu numai că a preluat
administrarea reformei funciare, dar a inițiat și o serie de alte reforme sociale și economice
pe care le -a numit Revoluția Albă sau „revoluția șahului și a poporului”.
Cu toate acestea, indiferent de pașii pe care i -a făcut din acel punct, el nu a putut
elimina realitatea, că a fost fost pus pe tron de către CIA, nici să pună la punct contradicția
în obiectivel e sale, nici să transforme relația sa cu Statele Unite într -una de interdependență
pentru a primi legitimitatea și autoritatea în ochii majorității iranienilor și a țărilor din
regiune. El a continuat să domnească folosind suprimarea, cooptarea, patronatul și politica
de împărțire și guvernare. Forțele de poliție speciale SAVAK erau o prezență permanentă
în viața oamenilor, încât majoritatea poporului iranian a crezut că mulți dintre compatrioți i
lor sunt fie membri, fie informatori ai organizației. Din cau za aceasta, s -a ajuns în situația
în care oamenii nu mai aveau încredere în aproapele lor și erau într -o permanentă stare de
frică deoarece nu știau cu cine au de a face87.
În anii 1960 au existat patru surse majore de opoziție. Prima a constat în opozanții
ideologici și politici ai guvernării șahului. Acestea includeau nu numai rămășițele Frontului
Național de centru -stânga ale lui Mossadeq, ci și grupări marxiste -leniniste precum Tudeh
și Fadaiyan -e Khalq (Devotii Poporului), precum și radicalii Mojahedin -e Khalq
(Războinicii Poporului), care predicau un amestec a mesajelor marxiste și islamice.
A doua sursă a opoziției a cuprins adversarii regimului șahului din stratul
profesional al societății iraniene. Acesta includea funcționari publici, avocați, jurnal iști,
medici universitari și studenți. În general, nu au avut o agendă politică consolidată, în afară
de a căuta o reformare democratică a sistemului politic.
A treia sursă a opoziției era formată din micii comercianți sau mica burghezie,
alcătuiți în prin cipal din proprietari de mici întreprinderi, mulți dintre ei constituind în mod
tradițional un strat de clasă mijlocie destul de coerent, în strânsă interacțiune cu unitatea
religioasă șiită. Deși unii dintre ei au beneficiat de politicile șahului, au fost , de asemenea,
mulți care și -au arătat nemulțumirea în schimbarea statutului de la comercianți
independenți la participanți în politica de modernizare inițiată de șah. Nu au fost de acord

87 Marvin Zonis, The Political Elite of Iran, Princeton, Princeton University Press, 1971, p. 13

48
cu impozitele majorate și noile reglementări din punct de vedere eco nomic mai ales că au
crescut costurile vieții și ale întreținerii unei afaceri.
A parta sursă a opoziției o reprezintă comunitatea religioasă șiită. Dinastia Pahlavi
a îmbrățișat islamul șiit ca religie de stat, dar nu i -a permis acesteia să stabilească ca drul
pentru modul în care să funcționeze statul și societatea iraniană. Șahul, chiar mai mult
decât tatăl său, a considerat imperativ să promoveze politica laică pentru a împiedica orice
centru religios al puterii să îi conteste poziția sa de lider politic . Încercările sale constante
de a eroda baza de putere a șiiților a provocat o neliniște larg răspândită în rândul
clericilor. Mulți dintre reprezentanții acestei grupări religioase, în special din orașul Qom –
un loc tradițional șiit de învățare și putere politică – nu au aprobat regimul șahului de
modernizare și politica sa pro -occidentală.
De la începutul anilor 1960, Ayatollah ul Ruhollah Khomeini a apărut ca un lider
islamist și critic politic al guvernării șahului. După moartea mentorului său, Ayatolla h
Mohammad Hussein Borojerdi, în martie 1962, Khomeini s -a opus deschis șahului și
relației sale speciale cu Statele Unite. Pentru a -l înlătura, SAVAK l -a arestat în 1963 timp
de un an și apoi l -au exilat în sudul Irakului – sediul spiritual al puterii șii te în lumea
musulmană. Khomeini a primit protecție de la regimul naționalist de stânga baathist al
Irakului ca pârghie în disputele politice, ideologice și teritoriale ale Bagdadului cu
Teheranul. Activitățile sale de opoziție, cu contacte crescute cu cole gii disidenți din Iran, i –
au determinat în cele din urmă pe adepții săi să înființeze în 1977 Jame’h Rowhaniyat -e
Mobarez (Society of Assertive Clerics, SAC), cu scopul de a răsturna regimul șahului.
Majoritatea liderilor islamiști ai Iranului au aparținut acestei societăți.
În timp ce nemulțumirile publice au crescut în diferite niveluri ale societății, doi
factori importanți s -au combinat pentru a declanșa o opoziție populară activă pe scară largă
împotriva guvernării șahului până la sfârșitul anilor 1970 . Prim ul a fost creșterea
veniturilor din petrol ale Iran; acest lucru a permis șahului să aibă planuri ambițioase,
inclusiv transformarea Iranului în ceea ce el a numit a “cincea cea mai mare putere
economică și militară a lumii” până la mijlocul anilor 1 980. Al doilea factor a fost
reprezentat de implicarea SUA și întreținerea iluziei de putere a șahului. În conformitate cu
doctrina Nixon, care a fost formulată ca urmare a acțiunilor dezastruoase ale Statelor Unite
din Vietnam, regimul șahului a fost încr edințat cu responsabilitatea de a avea grijă de

49
interesele nu numai ale Iranului, dar și ale SUA în regiune. Șah ul a primit carte albă pentru
a achiziționa orice sistem de arme convențional dorit88.
Veniturile din afacerile cu petrol din Iran au crescut bru sc, iar șahul avea mari
planuri de reformă socială și economică și de modernizare militară. În curând, aceste
planuri s -au dovedit a fi prost concepute și prost implementate, precum și irelevante pentru
nevoile reale ale Iranului. Peste 70 la sută dintre i ranieni nu știau să citească și să scrie, un
număr egal de oameni sufereau de boli curabile și de condiții sanitare precare iar șomajul
se ridica la aproximativ 30 la sută, în special în rândul tinerilor iranieni, dar șahul a
continuat să cheltuiască prea mult pentru modernizarea economică și consolidarea militară
și prea puțin în dezvoltarea socială. Acest lucru a creat un dezechilibru și o dislocare
socială și economică serioasă care au provocat multă confuzie și incertitudine în rândul
iranienilor. Major itatea populației nu mai era sigură de direcția pe care o lua identitatea,
viața și societatea lor. Cei care nu au beneficiat de politicile șahului (și au constituit o
majoritate a iranienilor atât din mediul urban, cât și din mediul rural) nu s -au putut
identifica cu ceea ce șahul încerca să obțină.
Între timp, politicile șahului au provocat alarmă în regiune. Deși sovieticii păreau să
fie de acord cu transformarea Iranului într -un aliat ferm al SUA și mulțumiți de stabilirea
unor relații pozitive cu Teher anul în schimbul unui stat Iranian care nu mai era ostil
acestuia, nu au putut să fie de acord cu acumularea de tehnică militară și dezvoltarea
armatei realizată de către șah. Moscova nu dorea ca șahul să devină un polițist regional.
Nici nu putea să rămân ă indiferentă la proiecția sa de putere față de ceea ce șahul a numit
“forțe subversive susținute de străini”. Aici includem, de exemplu, Frontul Popular pentru
Eliberarea din Oman, care a fost susținut și de mai mulți aliați sovietici din regiune –
Repub lica Democrată Populară din Yemen, Siria și Irak. Șahul a mai sprijinit și Pakistanul
pentru zdrobirea Frontul ui Popular pentru Eliberarea Baluchistanului pakistanez și iranian,
susținut de un alt aliat sovietic Afganistanul. Dincolo de aceasta, Moscova a avut motive să
fie atentă la cooperarea economică și de informații a Teheranului cu Israel. O asemenea
colaborare ar putea avea un impact asupra echilibrului regional de putere, precum și asupra
sprijinului sovietic pentru cauza palestiniană și arabă, asup ra căreia Moscova s -a retras din
competiția cu Statele Unite din Orientul Mijlociu încă de la mijlocul anilor 1950.
În același timp, atât statele arabe radicale, cât și cele conservatoare, au găsit
viziunea șahului asupra unui Iran atotputernic deranjantă. Radicalii au fost mult timp

88 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 117

50
criticii regimului șahului. Dar rândurile lor erau acum pline de conservatori, conduși de
Arabia Saudită, având în vedere diferențele istorice, sectare și culturale dintre arabi și
iranieni. Saudiții au combătut dezvoltarea Ira nului, nu numai prin angajarea într -un proces
de modernizare economică și militară a lor, ci și prin utilizarea poziției lor de cel mai mare
producător din cadrul Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) pentru a menține
constant prețurile la pet rol, prevenind astfel un aflux de venituri crescute din comerțul cu
petrol către șah, implicit către Iran. Până în 1975, acest lucru a provocat o deficiență gravă
în veniturile Teheranului, forțând șahul să ia un împrumut de 500 de milioane de dolari din
Europa pentru a face față costurilor proiectelor sale. Acest lucru nu face decât să atragă
furia multor iranieni, care au pus sub semnul întrebării abordarea șahului asupra
transformării țării lor.
În contextul acestei incertitudini, schimbarea administrați ilor americane, în 1977,
de la republican la democratic, sub președintele Jimmy Carter, a avut un efect profund și
asupra regimului șahului. Carter a făcut din drepturile omului o prioritate în politica
externă89. Deși ținta sa principală a fost Uniunea Sov ietică, această mișcare a presat și
șahul să se angajeze într -un grad de liberalizare limitată. În ciuda faptului că a declarat în
afara legii orice critică asupra monarhiei, constituției și forțelor armate, odată ce s -a
angajat într -o liberalizare chiar l imitată a drepturilor cetățenilor, nu a putut să oprească
evoluția și dezvoltarea acestora. Efectul total a fost o înstrăinare și separare a iranienilor de
autoritatea șahului. Carter a reafirmat sprijinul american pentru șah în noiembrie 1977,
când l -a lăudat ca fiind un „lider puternic”, într -o declarație care susținea că SUA privește
Iranul ca o forță stabilizatoare în lume. Dar această susținere a venit mult prea târziu.
Studenții iranieni care studiau în Statele Unite au început deja un val de proteste care a fost
preluat de studenții Universității din Teheran și care s -a transformat într -o revoluție la nivel
național în doar câteva luni. Participanții la revoluție au inclus o gamă largă de straturi
sociale. Întrucât șahul a suprimat toate formele de op oziție politică organizată, protestatarii
nu aveau nicio platformă comună: tot ceea ce își doreau inițial era o reformare democratică
a regimului șahului și retragerea sprijinului american pentru acesta.
Cu toate acestea, un grup de opoziție care a rămas d estul de puternic a fost instituția
religioasă șiită: de teama de a nu comite acte de sacrilegiu, SAVAK nu a infiltra polițiști în
rețeaua de moschei și seminarii a șiiților pentru a o opri din funcționare. În calitate de lider
șiit proeminent (deși nu la fel de important sau recunoscut în ierarhia religioasă șiită ca, de

89 Bradley Lightbody, The Cold War, Questions and ana lysis in history , New York, Routledge, 1999, p. 65

51
exemplu, Ayatollah Mohammad Kazem Shariatmadari), Khomeini a primit sprijin larg
atunci când a înfățișat situația în termeni religioși. El a dihotomizat societatea, împărțind -o
între tărâm ul mostakbarin (opresorii) și mostazafin (războiul celor de jos) cerând
împuternicirea acestei categorii din urmă. El a însuflețit tinerii clerici, chemându -i să-și
asume sarcina de a guverna în loc doar să supravegheze statul. În comparație cu criticile
diseminate de adversarii politici ai șahului, mesajul islamist al lui Khomeini a fost simplu
și ușor de înțeles de majoritatea iranienilor, care au fost îndoctrinați de religia islamului de –
a lungul secolelor.
Predicile și mesajul lui Khomeini, răspândite p rin broșuri și casete ilegale, i -a ajutat
pe susținătorii lui Rowhaniyat să preia conducerea în opoziție până în a doua jumătate a
anului 1978. Khomeini a oferit îndrumări din Irak, apoi, când Saddam Hussein l -a expulzat
(sub presiunea șahului), s -a mutat în Paris. Odată ce șahul și SAVAK au fost expuși ca
fiind vulnerabili în incapacitatea lor de a suprima opoziția clericilor și a adepților săi,
sistemul lor a căzut. Nici rezistența militară a șahului, nici concesiunile sale pentru opoziție
nu au putut da un rezultat satisfăcător pentru acesta. Până în noiembrie 1978, Khomeini nu
se mulțumea cu nimic mai puțin decât îndepărtarea șahului de la putere, care a devenit și
obiectivul opoziției în ansamblu. Șahul a fost în cele din urmă obligat să predea puterea
către o figură proeminentă a Frontului național, Shapour Bakhtiar și a părăsit Teheranul la
16 ianuarie 1979 pentru o „ședere temporară” în străinătate90. Khomeini a fost primit cu
urale de milioane de iranieni, două săptămâni mai târziu, când s -a întors la Teheran.
Plecarea temporară a șahului a devenit un exil permanent, încheindu -se cu moartea sa
optsprezece luni mai târziu la Cairo, într -un moment în care nici măcar Statele Unite nu
mai recunoșteau apropierea de acesta.
Khomeini și -a dorit din totdeauna un stat iranian islamic șiit. El a implementat acest
ideal transformând mai întâi revoluția iraniană într -una islamică și apoi, după organizarea
unui referendum la 31 martie 1979, prin declararea Iranului Republică Islamică, cu un
guvern islamic, cunoscut și sub numele de Velayat -e Faqih (Conducerea Gardianului
Justiției), cu Khomeini asumând poziția atotputernică a Gardianului91. El a respins
abordarea seculară pro -occidentală a șahului și a înlocuit -o cu un exemplu islamic pentru a
construi un nou Iran cu influențe puternice islamice.

90 Melvyn P. Leffler, Odd Arne Westad, The Cambridge History of Cold War, Vol. III Endings , Cambridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 119
91 Ayatollah Ruhollah Khomeyni, Islamic Government , Springfield , National Technical Information Service,
1979, p. 37

52
La fel cum rămăsese inconștient de posibilele consecințe ale sprijinului său pentru
șah, Washingtonul părea acum copleșit de evoluțiile iraniene. Khomeini a denunțat Statele
Unite ca un sprijin în domnia terorismului a șahului și a considerat că este justificabil din
punct de vedere moral și convenabil din punct de vedere politic să denunțe SUA drept
„Marele Rău”, privând Washingtonul de un punct strategic important în regiune. El a
susținut acțiunea unui grup de adepți militar i ai studenților să invadeze ambasada SUA la
Teheran și să ia ostatici cincizeci și doi de oameni, ținându -i captivi în perioada 4
noiembrie 1979 – 20 ianuarie 1981. Scopul principal al acestei crize a ostaticilor a fost de a
umili Statele Unite și menține rea publicului mobilizat în spatele noi conduceri a Iranului.
Criza ostaticilor a dezvăluit limitele puterii americane, iar Moscova a fost încântată să vadă
Statele Unite prinsă în această situație în timp ce URSS încerca să devieze opoziția
internațională împotriva invaziei sale din decembrie 1979 în Afganistan.
Khomeini nu a declarat politica externă a noii republici ca fiind pro -occidentală și
nici pro -orientală, ci pro -islamică și, prin urmare, total independentă. El a inaugurat o fază
jihadistă (combat ivă) în revoluție, care vizează islamizarea puternică a politicii și a
societății, conform versiunii sale religioase a politici islamiste. Această fază a dominat
primii ani ai revoluției cu costul a mii de vieți. Cu toate acestea, întrucât a dorit să
const ruiască un stat islamic șiit puternic și modern, el și -a urmat faza jihad -istă cu o fază
ijtihad -istă (reconstrucție), timp în care a construit un sistem cu o guvernare islamică
pluripartidistă și o politică externă capabilă să situeze o republică islamic ă în cadrul
formelor de guvernare la nivel mondial, păstrând în același timp Statele Unite ca o „putere
malefică”92. Aceași viziune o avea și față de Uniunea Sovietică pe care o considera cea de
a doua mare „putere malefică”. Ulterior, el l -a invitat pe lid erul sovietic, Mihail Gorbaciov,
să se convertească la islam.

92 Amin Saikal, Islam and the West: Conflict or Cooperation , London, Palgrave, 2003, p. 69

53
CAPITOLUL III
AFACEREA IRAN – CONTRAS ȘI CONSECINȚELE ASUPRA RELAȚIILOR
INTERNAȚIONALE LA SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI RECE

III.1. Teorii privind intervenția SUA în schimbarea regimurilor polit ice în timpul
Războiului Rece

Termenul de „regim politic” este dificil de definit , dar putem să îl apreciem ca fiind
conducerea politică a unui stat sau procesele politice și aranjamentele sale instituționale.
Schimbarea regimului este definită drept o operațiune de înlocuire a conducerii
politice eficiente a altui stat prin modificarea semnificativă a compoziției elitei
conducătoare a acelui stat, a aparatului său administrativ sau a structurii sale
instituționale93. Includem aici cazuri le în care tipul de regim al statului țintă rămâne același
înainte și după schimbarea regimului (de exemplu, înlocuirea unui dictator cu altul), dar și
cazurile în care tipul de regim al statului țintă este modificat de intervenție (de exemplu,
înlocuirea une i dictaturi cu o democrație). O ultimă categoie este reprezentată de cazurile
în care Statele Unite au susținut o cerere a mișcării secesioniste pentru independența față
de o țară străină. Deși toate schimbările de regim încalcă suveranitatea de facto a țintelor
lor, ac eastă definiție exclude cazurile în care Statele Unite nu au intenționat ca statul țintă
să-și păstreze suveranitatea de drept, cum ar fi cazurile de colonizare, cucerire și anexare.
Cu alte cuvinte, factorii de decizie din SUA nu s -au așteptat să conducă direct statul vizat
în urma oricăreia dintre intervențiile pe care le vom analiza.
Schimbarea regimurilor politice st răine prin operațiuni secrete reprezintă o
activitate de înlocuire a conducerii politice a altui stat, în care statul intervenient nu își
recunoaște public rolul. În timpul Războiului Rece, Statele Unite au folosit în acest scop
cinci tactici ascunse principale: asasinarea liderilor străini; susținerea loviturilor de stat;
amestecarea în organizarea alegerilor; ajutorarea, finanțarea și înarm area grupurilor
disidente anti -guvernamentale și încercarea de a incita revoluțiile populare94. Directiva
Consiliului de Securitate Națională (CSN) 10/2 a stabilit prima dată clasificarea
operațiunilor ascunse ale guvernului american în 1948: Consiliul de s ecuritate națională a
stabilit că, în interesul păcii mondiale și al securității naționale a Statelor Unite, activitățile

93 David Easton, John Gunnell, Michael Stein, Regime and Discipline: Democracy and the Development of
Political Science, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1995, p. 8 – 9
94 Stephen D. Krasner, Sovereignty: Organized Hypocrisy , Princeton, Princeton University Press, 1999, p. 89

54
externe restrânse ale guvernului american trebuie să fie completate de operațiuni ascunse,
atât de planificat și executat încât orice responsabilitate a guvernului Statelor Unite pentru
ei nu este evidentă pentru persoanele neautorizate și, dacă este descoperită, Guvernul SUA
poate exclude în mod plauzibil orice responsabilitate pentru acestea. În mod specific,
aceste acțiuni includ acti vități ascunse legate de propagandă; război economic; acțiuni
directe preventive, inclusiv măsuri de sabotaj, anti -sabotaj, demolare și evacuare;
subversiune împotriva statelor ostile, incluzând asistența mișcărilor de rezistență subterane,
guerilelor și g rupurilor de eliberare a refugiaților și sprijinirea elementelor anticomuniste
indigene din țările amenințate ale lumii libere.
Schimbarea regimului excesiv include operațiunile care implică utilizarea directă și
recunoscută public a forței militare pentru a înlocui conducerea politică a unui alt stat.
Această definiție include războaie în scopul schimbării regimului și acțiuni militare mai
limitate, concepute pentru a produce o schimbare a guvernului, cum ar fi atacurile aeriene
care vizează decapitarea co nducerii sau invazii limitate pentru înlăturarea liderilor străini95.
Acest capitol analizează toate încercările cunoscute de schimbare a regimului susținute
de SUA în timpul Războiului Rece. Teoretic, înțelesul modern a expresiei „schimbarea
regimului” est e ideea că statele există pe teritorii specifice, în cadrul cărora autoritățile
politice interne sunt singurii arbitri ai comportamentului legitim. Deoarece, conceptul de
schimbare a regimului prin mijloace ascunse este adesea ambiguu, iar Statele Unite au
jucat un rol activ în afacerile politice interne ale multor state de -a lungul Războiului Rece,
uneori a fost dificil să se stabilească dacă Washingtonul se amestecă în afacerile politice
ale unui stat. Acest capitol prezintă cinci teorii majore și compară predicțiile lor cu arhiva
americană a schimbărilor de regim prin operații ascunse în timpul Războiului Rece.

III. 1.1. Pretextul tipului de regim politic diferit

Primul set de explicații investighează modul în care tipul de regim influențează
decizia unui stat de a lansa schimbări de regim. În cadrul acestei căi de cercetare, savanții
au făcut trei preziceri cu privire la tipul de schimbări de regim pe care Statele Unite – ca
democrație liberală – ar trebui să le urmeze. O primă predicție susține că St atele Unite ar
trebui să țintească în mod majoritar guvernele autoritare pentru schimbarea regimului.
Suzanne Werner, de pildă, susține că, cu cât este mai mare diferența dintre sistemele

95 Lindsey A. O’Rourke, Covert Regime Change: America’s Secret Cold War, Ithaca, Corn ell University
Press, 2018, p. 15 -18

55
politice a două state, cu atât este mai probabil să se teamă unul de celălalt și să încerce
schimbarea regimului96. Un argument ce vine în susținerea acestei idei exprimă faptul că
regimurile bazate pe persoana conducătorului sunt cel mai probabil ținte ale schimbării
regimului datorită dificultății lor de a se angaja în mo d credibil în cadrul acordurilor
internaționale.
Un al doilea argument ce vine în sprijinul teoriilor bazate pe regim politic, prevede
că Statele Unite ar trebui să utilizeze schimbarea regimului pentru a promova liberalismul
în străinătate. John M. Owen, de exemplu, susține că statele folosesc schimbarea regimului
pentru a -și răspândi sistemul de guvernare preferat în întregul sistem internațional pentru a
combate amenințările externe și interne ale adversarilor ideologici97. Alți cercetători
observă că st atele liberale transformă adesea conflictele cu adversarii non -liberali în
„cruciade”. Analizând în special Statele Unite, mai mulți autori au susținut că o idee de
bază a politicii externe americane ce incepe încă de la Primul Război Mondial a fost să
promoveze democrația în străinătate, așa cum o demonstrează eforturile SUA în Japonia și
Germania în urma celui de -al doilea război mondial, Afganistan în 2001 și Irak în 2003.
Tony Smith, de exemplu, susține ideea că politica externă a SUA a fost ghidată de mult
timp de convingerea că promovarea democrației în străinătate servește interesele de
securitate ale SUA prin crearea unei ordini internaționale stabile și mai sigure98. Cu toate
acestea, comportamentul Washingtonului încă de la începutul Războiul Rece s ugerează că
dorința de a promova democrația nu a fost întotdeauna un factor major care să ghideze
politica externă a SUA. În această perioadă, Washingtonul a sprijinit forțele autoritare în
44 din cele 64 de operațiuni secrete și doar în 8 cazuri (12,5 la sută) au avut ca scop
promovarea unei revoluții democratice în cadrul unui stat autoritar.
În cele din urmă, o a treia viziune cu privire la schimbarea regimurilor politice
susține că Statele Unite nu ar trebui să schimbe modul de guvernare al statelor viz ate.
Această teorie se numește selectorală, deoarece se referă la persoanele care au puterea de a
selecta, de exemplu selecția unui candidat sau a mai multor candidați la alegeri. Conform
acestei teorii statele victorioase au un stimulent să instaleze regi muri autoritare în statele
care pierd în urma războaielor inter -statale, deoarece liderii autoritari sunt mai capabili să

96 Suzanne Werner, Absolute and Limited War: ThePossibility of Foreign -Imposed Regime Change ,
International Interactions 22, no. 1, 1996, p. 67 –88
97 John M. Owen IV, The Clash of Ideas in World Politics: Transnational Ne tworks, States, and Regime
Change, 1510 -2010, New Jersey, Princeton University Press, 2010, p. 110
98 Tony Smith, America’s Mission: The United States and the Worldwide Struggle for Democracy,
Princeton, Princeton University Press, 2012, p. 85

56
impună tipul de politici nepopulare tipic întâlnite în negocierile postbelice fără a pierde
puterea99.
Dintre toate cele trei teorii al e schimbării de regim, această ultimă predicție se
potrivește cel mai bine SUA conform datelor istorice: Statele Unite au promovat lideri
autoritari în aproape 70 la sută din intervențiile sale serete și jumătate din schimbările sale
de regim în timpul Răz boiului Rece. Cu toate acestea, faptul că Statele Unite nu au
promovat regimuri autocratice în 30 la sută din operațiunile sale secrete sugerează alți
factori care au influențat decizia Washingtonului. Mai mult, teoria selectoratului urmărește
să explice t ipurile de regimuri pe care statele le vor instala în urma războiului pentru a
combate problemele de angajament inerente negocierilor postbelice; cu toate acestea, cele
mai multe schimbări ale regimului prin operațiuni ascunse sunt urmărite ca o alternativ ă la
război, ceea ce înseamnă că mecanismul cauzal al teoriei selectoratului de implementare a
negocierilor postbelice nu este prezent în aceste cazuri.

III. 1.2. Teorii care se bazează pe legislație

Un al doilea set de teorii care încearcă să explice sc himbarea regimurilor politice se
bazează pe influența normelor, a legislației sau a cutumelor. Conform acestor teorii, de -a
lungul istoriei s -au format diverse teorii care limitează intervenția militară a statelor. În
cazul, Statelor Unite ale Americii în perioada Războiului Rece, aceste teorii sugerează că
Washington -ul nu ar trebui să intervină și să promoveze lideri politici care ar putea să
realizeze crime împotriva umanității, ori să promoveze interesele private ale unor
companii, ori să realizeze acți uni de asasinat politic sau să anexeze, cucerească sau să
realizeze războaie preventive100.
Lungul șir al acțiunilor Statelor Unite ale Americii în cadrul Războiului Rece, ne
demonstrează că normle internaționale sunt importante dar nu neapărat și obligatori i. În
cazul în care Washington -ul dorea să intervină într -un stat iar normele intenaționale nu îi
permiteaua cest lucru, acesta apela la acțiuni militare secrete pentru a își atinge scopurile și
pentru a își ascunde implicarea101. În cadrul acestor misiuni s ecrete, Washington -ul a
incălcat reguli internaționale prin a susține lideri autoritari și înlăturarea unor guverne

99 James D. M orrow, Section Institutions and War Aims , Economics of Governance 7, no. 1, January 2006, p.
31–52
100 Martha Finnemore, The Purpose of Intervention: Changing Beliefs about the Use of Force , Ithaca, Cornell
University Press, 2003, p. 93
101 Dan Reiter and Alla n C. Stam, Democracies at War , Princeton, NJ: Princeton University Press, 2002,
p.82-90

57
democratice. Astfel, SUA nu s -a simțit constrânsă să respecte aceste norme internaționale
atâta timp cât a considerat că ele vor rămâne secr ete.
Cunoscutul raport al CIA sub denumirea de „The Doolittle Report”102 din anul
1954 evidențiază această politică a nerespectării normelor susținând faptul că inamicii
Statelor Unite au ca obiectiv dominarea la nivel mondial cu orice cost, iar acest „joc” nu
are reguli.

III. 1.3. Teoria păcii prin democrație

Susținătorii acestei teorii consideră că statele cu regimuri democratice sunt mult
mai pașnice în interacțiunea dintre ele. Teoria păcii prin democrație poate fi împărțită în
două categorii: instituț ional și normativ.
Din punct de vedere instituțional, mecanismele democratice precum alegerile
libere, politicile publice transparente, pluripartidism, îi constrâng pe liderii politici să
apeleze la acțiuni militare împotriva altor democrații.
Din punct d e vedere normativ, democrațiile evită conflictul militar deoarece se
consideră că acestea au în comun valorile liberale și legi ce guvernează interacțiunea lor
politică. Astfel, conform acestei teorii, se consideră că liderii politici fiind obligați să
apeleze la negociere tind să evite conflictele militare, demonstrând că acestea au un mare
respect pentru lege.
Mai mulți autori, printre care și Dan Reiter și Allan C. Stam, consideră că din punct
de vedere normativ democrațiile ar trebui în mod natural să e vite orice formă de atac,
pentru a înlocui un guvern ales în mod democratic, deoarece astfel de acțiuni ar fi în
contradictoriu cu normele democratice. Însă, realitatea ne arată altceva și anume că în
perioada R ăzboilui Rece, din toate intervențiile Statel or Unite mai bine de 28% dintre
acestea au fost realizate împotriva unor guverne democratice. Fie pentru a susține un lider
politic sau partid politic fidel SUA ori pentru a ajuta să ajungă la putere un lider autoritar
preferat de Washington.
Chiar dacă po liticienii americani au apelat la astfel de politici, totuși ei nu au vrut
să lase la vedere implicarea acestora. De exemplu, în ceea ce privește implicarea SUA în
revolta din Chile din anul 1970, secretarul de stat al SUA William Rogers, i -a spus

102 Central Intelligence Agency, “Report on the Covert Activities of the Central Intelligence Agency
[Doolittle Report] ,” 1954, p. 2, https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA –
RDP86B00269R000100040001 -5.pdf , consultat pe 13.02.2020.

58
consilierului de securitate națională Henry Kissinger că toate acțiunile SUA ar trebui să fie
realizate astfel încât să nu se întoarcă împotriva lor103.
Un alt studiu, foarte interesant, demonstrează că SUA a intervenit în schimbarea
regimurilor politic e în state democratice dar prin misiuni secrete fără a lăsa impresia că are
o legătură cu evenimetele din acea țară. Astfel, autorii Alexander B. Downes și Mary
Lauren Lilley au ajuns la concluzia că în ceea ce privește intervenția din Chile, SUA a
încălca t orice norme democratice, numai pentru a preveni transformarea acesteia într -un
stat comunist. Tot în acest studiu se demonstrează că SUA a intervenit, secret sau nu, în 81
de procese electorale, din 1946 până în 2000104.
Totuși această teorie este în conti nuare susținută, deoarece unii afirmă faptul că
limitele normative ale democrației, a obligat SUA să caute soluții prin acțiuni secrete
pentru binele statului. Ori că aceste state democratice unde SUA a intervenit, nu sunt de
fapt democrații adevărate și c ă duc lipsă de unele criterii de bază ale unei guvernări
democratice, în consecință Washington -ul având dreptul să intervină. Totuși realitatea arată
că deși aceste state nu erau văzute ca adevărate democrații, regimurile care au venit după
intervenția SUA cu siguranță nu erau democratice.

III. 1.4. Teoria interesului economic

Un al patrulea set de teorii, cercetează cum interesul economic poate să motiveze
schimbarea de regim politic. O variantă a acestei teorii, afirmă faptul că statele care au
apelat l a schimbarea regimurilor politice au dorit să apere interesele unor corporații
multinaționale.
Sunt vizate, în aces sens, trei exemple de intervenții: Operațiunea Anglo -Americană
din anul 1953 din Iran pentru înlăturarea prim ministrului Mohammad Mossadegh pentru
că a naționalizat Compania Anglo – Iraniană de petrol; lovitura de stat din anul 1954 din
Guatemala pentru a apăra interesele companiei americane United Fruit Corporation; și
acțiunile militare secrete ale SUA dintre anii 1964 -1973 din Chile ce sus țineau interesele

103 Dan Reiter and Allan C. Stam, Democracies at War , Princeton, NJ: Princeton University Pr ess, 2002,
p.160.
104 Alexander B. Downes and Mary Lauren Lilley, „Overt Peace, Covert War?, Covert Intervention and the
Democratic Peace”, în Security Studies 19, no. 2, aprilie -iunie 2010, pp. 266 –306.

59
unei firme americane, International Telephone and telegraph105. Acțiuni care au avut ca
efecte creșterea profiturilor acestor companii și cu 1/5 în perioada următoare intervenției.
O a doua viziune asupra acestei teorii economice, susține f aptul că SUA dorește,
prin aceste intervenții, să își mențină poziția de lider mondial din punct de vedere
economic. Daniel Berger susține această viziune, prin faptul că în urma intervențiilor
secrete ale CIA -ului pentru instalarea unor lideri pro SUA, ex porturile către aceste țări au
crescut exponențial. Dacă această teorie este corectă, ar trebui să vedem mai multe
intervenții ale SUA în state unde există un interes economic pentru acestea. Putem să
afirmăm că poate deși nu acesta este interesul principa l al intervențiilor din partea SUA,
totuși există o dorință de protejare a intereselor financiare ale companiilor SUA. Ca toate
statele, și SUA caută în permanență să își mărească puterea economică și să crească nivelul
de trai al populației, deoarece un s tat puternic din punct de vedere economic este și un stat
puternic din punct de vedere militar. În aceste condiții, este clar că a existat mereu un
interes economic în intervențiile SUA. Există totuți și intervenții ce au au avut loc în state
în care SUA n u a avut o companie pe care să o protejeze ori populația statului era mult
prea mică pentru o extindere a pieței. Deși există exemple de state care au naționalizat
bunurile unor companii americane, în alte state unde s -a întâmplat același lucru totuși SUA
nu a intervenit, ceea ce demonstrează că nu este de ajuns să fie naționalizate anumite
bunuri ale unor companii americane pentru a produce o intervenție și implicit o schimabre
de regim politic106.

III. 1.5. Teoria interesului de securitate națională

Ultim ul set de teorii se axează pe cercetarea interesului de securitate națională și
influența acestui factor în cadrul schimbărilor de regim provocate de SUA. Ca și alte state
mai mici, și super -puterile au fost determinate de nevoia de securitate.
O primă ve rsiune a acestei teorii afirmă faptul că, după un război superputerile
preferă să controleze statele din jur deoarece nu cred că adversarii lor își vor păstra

105 Stephen Kinzer, Overthrow: America’s Century of Regi me Change from Hawaii to Iraq , Times Books:
New York, 2006, p. 110 -135
106 Jorge I. Dominguez, US-Latin American Relations during the Cold War and Its Aftermath , London:
Institute of Latin American Studies, University of London, 1999, p. 33 –50.

60
promisiunile după conflict. Această schimbare de regim are loc în zonele de tampon dintre
statele conflictuale, ceea ce duce la păstrarea păcii pe un termen mai îndelungat107.
Putem să spunem că SUA a avut ca și scop major păstrarea securității naționale,
însă putem să observăm că fiecare președinte al Americii a avut o politică diferită în ceea
ce priv ește intervențiile în politica internă a altor state, fie că unii dintre ei aveau anumite
preferințe ale unor lideri străini ori că politica internă nu le permitea să acționeze așa cum
doreau. De exemplu, la mijlocul anilor 1970 se poate observa o limitare a misiunilor
secrete de schimbare a regimurilor de către Congresul American. Fiecare președinte
american a văzut pericolul extern în mod diferit, de aici și diferențele în ceea ce privește
modul lor de acțiune neomogen.
În concluzie, deși toate aceste teo rii prezentate pot explica anumite acțiuni politice
și militare ale SUA, ele nu reușesc să ofere o definiție completă a acțiunilor militare secrete
realizate de către Washington. Unele teorii demonstrează de ce este necesar să se schimbe
un regim politic d upă război, dar nu explică de ce statele pornesc un război. Alte teorii se
axează pe criteriul teritorial, dar și acestea sunt limitate de faptul că multe dintre
intervențiile SUA sunt în afara zonei tampon sau au ca obiect state de un interes
geostrategic inferior, state ce nu au nici o legătură cu Moscova. De aceea, nu putem să
afirmăm cu certitudine că aceste teorii pot susține necesitatea unor acțiuni militare secrete
realizate de către SUA de -a lungul Războiului Rece.

III. 2. Interesele speciale ale S UA și intervenția în schimbarea regimurilor politice
în timpul Războiului Rece

Considerăm că se impune oa naliză a cauzelor pentru care Statele Unite ale
Americii au intervenit atât de des în politica internă a multor state de pe glob în perioada
Războiu lui Rece și de ce au preferat să se utilizeze în mod regulat de misiuni secrete.
Putem afirma cu certitudine că intervențiile americane au avut ca prim obiectiv
protejarea secutității naționale dar și mărirea influenței militare la nivel internațional. Așa
cum războiul nu are o singură cauză, nici politica de interven ție a SUA nu poate fi definită
doar de o teorie, ci de mai multe motive ce s -au suprapus de -a lungul istoriei. Aceste
acțiuni intervenționiste se pot împărți în trei categorii: ofensive, preven tive și hegemonice,
depinzând în mare parte de motivul politic al campaniei respective.

107 Tanisha Faz al, State Death: The Politics and Geography of Conquest, Occupation, and Annexation ,
Princeton, NJ: Princeton University Press, 2007, p.35

61
Schimbările de regim ofensive și -au propus să de -a jos un lider militar sau să
dezbine o alianță militară adversară a SUA. În contextul Războiului Rece, conducătorii
Statelor Unite au încercat prin 23 de misiuni secrete și 2 misiuni nesecretizate să schimbe
regimul politic din Uniunea Sovietică și aliații acestora, strategie ce purta denumirea de
„Rollback” (restaurare)108. Liderii americani considerau că dacă vor reuși să schimbe
liderii politici din statele aliate cu Uniunea Sovietică, cu conducători favorabili
occidentului îi vor apropia pe aceștia slabind Rusia, astfel obținând un avantaj la nivel
internațional.
Această ofensivă a Washington -ului a venit în două valuri . Primul val a avut loc la
sfârșitul anilor 1940 până la mijlocul anilor 1950 și au încercat să susțină statele satelit
dominate de regimul Sovietic. Astfel, în mod secret SUA a susținut grupuri de dizidenți cu
arme atât din Uniunea Sovietică dar și din Eu ropa de Est, state ce au intrat în sfera de
influență a URSS -ului după terminarea celui de al doilea război mondial. SUA avea ca
prim obiectiv să reducă gradual influența URSS -ului asupra acestor state dar fără să
provoace un conflict militar în zonă. Acea stă politică a luat sfârșit la mijlocul anilor 1950,
deoarece influența URSS -ului era deja mult prea mare iar manevrele SUA nu au avut
rezultatul scontat.
De la mijlocul anilor 1950, putem observa că SUA s -a abținut de a mai avea misuni
ofensive de schimb are a regimurilor, până la începutul anilor 1970 când au apărut mișcări
anti-sovietice dând șansa Washington -ului să susțină din nou grupuri de dizidenți.
Acest al doilea val de misiuni ofensive au avut loc începând cu președintele Jimmy
Carter, care a ini țiat misiuni secrete în Afganistan, Cambodgia și Nicaragua109. Ronal d
Reagan a extins acest tip de misiuni, nereușind să destabilizeze regimul lui Muammar
Gaddafi din Libia și a inițiat o misiune secretă de susținere a mișcării Solidaritatea din
Polonia. Ace ste operațiuni ale SUA aveau ca scop să izoleze și să micșoreze influența
Uniuni Sovietice în Europa dar și la nivel mondial, susținând aliații URSS -ului să se
distanțeze de aceștia și să treacă la un regim democratic.
Dacă acțiunile politice ofensive avea u ca țintă adeversari militari ai SUA,
operațiunile preventive de schimbare a regimurilor politice aveau ca scop să limiteze sau să
stopeze anumite acțiuni ale unor guverne ce ar putea să pună probleme în viitor, precum
mărirea forței militare a unui stat sau crearea de alianțe militare. Prin susținerea unor lideri

108 Peter Grose, Operation Rollback: America’s Secret War behind the Iron Curtain, Boston, MA: Houghton
Mifflin Harcou rt, 2001, p. 33
109 Steve Coll, Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and Bin Laden, from the Soviet
Invasion to September 10, 2001, London: Penguin, 2004, p. 71

62
politici ce nu ar lua astfel de decizii, SUA spera să mențină status quo -ul și să
minimalizeze toate pericolele viitoare.
Logica din spatele acestor operațiuni preventive este asemănătoare cu cea a unui
război pr eventiv, anume, statul care intervine dorește să prevină o schimbare de status quo
și să nu își piardă poziția militară superioară. În multe cazuri din Războiul Rece, Statele
Unite nu s -au preocupat în special de o schimbare directă a ech ilibrului relativ al puterii
către statul țintă, care de multe ori a fost slab și nu punea probleme. În schimb,
conducătorii din SUA s -au temut că, dacă guvernul țintă ar fi aliat cu Moscova, rețeaua de
alianțe sovietice va câștiga putere în comparație cu rețeaua de alianțe condusă de
americani. Pentru a preveni acest lucru, Washingtonul a încercat să instaleze un lider străin
care să se alieze cu Statele Unite ale Americii, eliminând astfel o viitoare amenințare,
scăzând puterea militară a rețelei de alian țe sovietice și sporind puterea relativă a rețelei de
alianțe americane110.
Washingtonul a lansat 25 de operațiuni preventive secrete și una nesecretă de
schimbare a regimurilor politice în perioada Războiului Rece ca parte a strategiei naționale
de „contain ment” ( îngrădire )111. Scopul acestor operațiuni era acela de a oferi asistență
pentru organizații de rezistență subterană, gherilele și grupurile de eliberare a refugiaților și
sprijinirea elementelor indigene și anticomuniste din țările amenințate ale lumii libere.
Politicienii americani s -au temut că, dacă nu acționează, statul vizat se va alia cu Uniunea
Sovietică, sporind puterea relativă a blocului sovietic și deschizând calea către defecțiuni
suplimentare. Amplasarea acestor misiuni s -a schimbat de -a lungul timpului, în timp ce
superputerile au luptat pentru influența în diferite regiuni geografice.
Primele operațiuni preventive secrete au urmat la scurt timp după terminarea celui
de al doilea război mondial, deoarece administrația Truman a căutat să con solideze
„fortărețele” anticomuniste în Italia, Franța și Japonia. Dwight D. Eisenhower a extins
ulterior operațiunile ascunse ale Americii în Orientul Mijlociu, Africa și Asia pentru a oferi
sprijin pentru elementele indigene și anticomuniste din țările a menințate ale lumii libere.
Dacă Statele Unite nu ar fi luat măsuri preventive în aceste state, vasta lor forță de muncă,
materiile prime esențiale și potențialul lor de creștere era atât de mare încât absorbția lor în
cadrul taberei sovietice ar fi schimb a mult, poate decisiv, echilibrul mondial de putere în
detrimentul acestora.

110 Scott A. Silverstone, Preventive War and American Democracy. Abingdon, UK: R outledge, 2012, p. 21
111 John Lewis Gaddis, Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American National Security Policy
during the Cold War , Oxford: Oxford University Press, 2005, p. 11

63

Cel de al treilea tip de politică de schimbare a regimurilor este cea hegemonică.
Aceste intervenții au ca rol principal ajutarea unor state să preia controlul unui teritoriu sau
regiuni geografice pe care o consideră ca făcând parte din zona sa de influență. Scopul
final al acestor tipuri de operațiuni este ca statul care intervine în politica internă a unui alt
stat din punct de vedere hegemonic, să păstreze o relație de superio ritate față de acesta din
urmă. Aceasta ierarhie este observată atunci când statul dominant are autoritate în fața
statului dominat112. Puterea acestei relații ierarhice poate fi măsurată prin determinarea a
cât de multe acțiuni interne poate statul dominant să reglementeze în statele subordonate.
Operațiunile hegemonice au ca scop întărirea acestei legături de subordonare. Ele pot fi fie
de natură ofensivă, întrucât un stat hegemon aspirant dorește să realizeze o hegemonie
regională sau defensivă în natură, întrucât un stat hegemon consacrat urmărește să prevină
defecțiunile dintr -o ordine interstatală ierarhică deja existentă.
Spre deosebire de operațiunile defensive sau ofensive prezentate anterior,
operațiunile hegemonice nu implică o stare de amenințare m ilitară din partea statelor
vizate. De asemenea, nu necesită ca statul țintă să fie un pericol de a intra într -o alianță cu
o mare putere adversă. În schimb, caracteristica unificatoare a operațiunilor hegemonice
este că statul intervenient speră să instal eze un lider străin, care se va supune unei politice
de acaparare a puterii regionale, ca parte a efortului intervenientului de a realiza hegemonia
regională.
Istoricii au evidențiat o varietate de beneficii militare, politice și economice ale
hegemoniei r egionale. Pentru început, prin definiție, statele cu o politică hegemonică
regională nu trebuie să facă față amenințărilor de securitate din partea altor mari puteri din
sfera lor de influență, ceea ce le conferă libertatea de a se extinde în alte regiuni geografice,
fără a se confrunta cu o amenințare directă pentru patria lor113. Statele subordonate pot
sprijini în continuare interesele de securitate ale hegemonilor, sprijinindu -le în război și
oferindu -le resurse materiale care să consolideze forța lor mil itară114. Mai mult,
dezechilibrul de putere inerent într -un sistem hegemonic permite hegemonului să
influențeze comportamentul politic și economic intern al statelor mai slabe în favoarea sa,

112 David Lake, „Escape from the State of Nature: Authority and Hierarchy in World Politics”, în
International Security , 32, no. 1, Summer 2007, p. 56.
113 Robert Gilpin, War and Change in International Politics , Cambridge: Cambridge University Press, 1981.
P. 51
114 David A. Lake, Hierarchy in International Relations, Ithaca, NY: Cornell University Press, 2009, p.12

64
permițând hegemonului să se bucure de beneficiile unei integrări e conomice mai profunde
și obținerea de sprijin din partea statelor subordonate din instituțiile internaționale.
Statele Unite au realizat 18 operațiuni secrete și 3 operațiuni „pe față” hegemonice
de schimbăre a regimurilor politice în timpul Războiului Rec e, pentru a -și menține poziția
hegemoniei regionale în emisfera occidentală și a beneficiilor militare, economice și
politice care vin în paralel cu această poziție. Vom prezenta pe scurt obiectivele și cursurile
de acțiune ale Statelor Unite cu privire la regiunea Americii Latine. În primul rând,
realizarea solidarității emisferei în sprijinul politicilor SUA la nivel mondial, în special în
cadrul ONU și al altor organizații internaționale. În al doilea rând, o dezvoltare politică și
economică ordonată în America Latină, astfel încât statele din zonă să fie mai eficiente
membre ale sistemului emisferei și participanți din ce în ce mai importanți la treburile
economice și politice ale lumii libere. În al treilea rând, protejarea emisferei, inclusiv a
abordăr ilor maritime și aeriene, prin măsuri de apărare individuale și colective împotriva
agresiunii externe prin dezvoltarea forțelor militare autohtone și a bazelor locale necesare
apărării emisferei.
Deși au avut loc în timpul Războiului Rece, aceste operațiu ni nu reflectau în sine o
strategie specifică pentru Războiul Rece și, în majoritatea cazurilor de operațiuni
hegemonice, oficialii americani nu credeau că există posibilitatea iminentă de intervenție a
Uniunii Sovietice în statele vizate de SUA. Liderii a mericani au fost conduși în primul
rând de dorința de a menține poziția hegemoniei Americii, un obiectiv care a condus
politica SUA în regiune de la Doctrina Monroe (1823) și a rezistat până la sfârșitul
Războiului Rece115. În contextul Războiului Rece, fact orii de decizie din SUA credeau că
un punct cheie pentru menținerea hegemoniei americane era să se asigure că persoanele
care susțin poziția Americii în regiune erau și cele care conduceau statele latino -americane.
Dacă liderii latino -americani care ar fi respins în mod deschis acest aranjament și ar fi
ajuns la putere, ar fi devenit un exemplu și pentru alte state care puteau să ignore ierarhia
de putere dorită de SUA în regiune, ceea ce ar putea atrage intervenția străină a unei alte
mari puteri. Puțini p oliticieni americani ar fi îngrijorați dacă salvadorienii sau guatemalezi
sau haitienii și -au petrecut timpul împușcându -se unii pe alții, problema reală pe care SUA
dorea să o evite era instabilit atea în regiune ce ar fi putut să ofere forțelor ostile

115 Lars Schoultz, Beneath the United States: A History of US Policy toward Latin America , Cambridge, MA
Harvard University Press, 1998, p.21 -26

65
oportunitatea de a acapara teritoriu în America Latină și apoi să -l folosească să amenințe
securitatea SUA116.
Pornind de la prezentarea făcută mai sus, asupra celor trei tipuri de operațiuni de
schimbare a regimurilor politice, ofensive, preventive și hegemoni ce, vom analiza în
continuare mecanismele prin care aceste schimbări de regim au fost posibile și care au fost
efectele acestora. Politica de schimbare a regimului unui stat reprezintă o atracție specifică
pentru factorii de decizie ai SUA. Spre deosebire de majoritatea celorlalte instrumente de
politică externă, schimbarea regimului oferă posibilitatea de a modifica preferințele și
interesele de bază ale unui guvern extern.
Majoritatea instrumentelor de politică externă pentru a modifica comportamentul
altui stat se bazează pe diplomația coercitivă sau pe forța brută. Deși aceste eforturi pot
reuși să schimbe temporar comportamentul celuilalt stat, ele nu schimbă interesele care
stau la baza guvernului țintă, ceea ce înseamnă că disputa interstatală este m ai mult decât
un dezacord temporar, cele două state ar putea să se confrunte oricum ulterior. În aceste
cazuri, înlocuirea unui regim necooperant prin forță poate părea de preferat în loc să se
folosească tactici prin care statul să fie convins să acționez e împotriva intereselor sale.
Schimbarea regimului politic promite acest tip de soluție de durată mai lungă la conflictele
interstatale prin instalarea unor lideri străini care împărtășesc preferințe politice similare
ale SUA117.
În teorie, o astfel de mișc are ar putea transforma fundamental relația celor două
state. În cazul în care operațiunea reușește, liderul străin nou instalat ar trebui să acționeze
în interesul statului intervenient, fără a fi nevoie să i se spună acest lucru. Aceasta, la
rândul său, ar trebui să reducă incertitudinea statului intervenient cu privire la intențiile
noului regim și să deschidă calea pentru cooperarea viitoare. Cel puțin în teorie,
schimbarea regimului oferă astfel posibilitatea transformării unei relații contencioase înt r-
una cooperativă118.
Având în vedere aceste beneficii potențiale, ne putem aștepta în mod rezonabil să
vedem statele lansând operațiuni de schimbare a regimului destul de des. Cu toate acestea,
în comparație cu frecvența pe care statele o găsesc în litigiil e interstatale, schimbările de
regim sunt relativ rare. Astfel, ne putem întreba, care ar fi condițiile necesare ca un stat
într-o dispută interstatală să apeleze la o astfel de tactică. Putem afirma că multe state nu

116 Ibidem , p. 38
117 Dan Reiter, How Wars End, Princeton, NJ: Princet on University Press, 2009, p. 48
118 Bruce Bueno De Mesquita and David Lalman, War and Reason: Domestic and International Imperatives ,
New Haven, CT: Yale University Press, 1992, p. 20 -21

66
au capacitatea de a aplica astfel de o perațiuni. Atunci când două state se confruntă cu o
dispută minoră o singură dată, diplomația tradițională sau constrângerea va fi suficientă
pentru a rezolva conflictul. Având în vedere dificultatea răsturnării cu succes a unui alt stat
și costurile poten țiale militare și politice asociate cu aceste tipuri de intervenție,
schimbarea regimului ar fi excesivă119. Schimbarea de regim este mult mai adaptabilă
situațiilor în care cele două state nu se înțeleg de loc iar singura soluție pe termen lung este
schimba rea liderului politic cu unul care să susțină interesele statului intervenient.
Cele mai dificile dispute pentru a fi reconciliate apar atunci când guvernul țintă are
un stimulent puternic să nu coopereze, în special atunci când se teme de pierderea puteri i
dacă ar coopera cu statul intervenient. Ca atare, cei mai comuni catalizatori pentru
schimbarea regimului sunt litigiile care impun statului țintă să întreprindă acțiuni care să -i
slăbească stăpânirea asupra puterii, cum ar fi renunțarea la capacitățile militare sau
abandonarea unei poziții fundamentale a platformei sale politice, fără de care nu ar putea
menține puterea pe plan intern. Aceste dispute implică o aliniere ireconciliabilă a
preferințelor între cele două state, ceea ce sugerează că singurul m od prin care statul
interven ient se asigură că statul țintă va acționa în interesul fostului pe termen lung este
instalarea unui lider cu preferințe comune. Un al doilea criteriu important pentru
schimbarea regimului este faptul că statul intervenient treb uie să fie capabil să identifice o
alternativă plauzibilă la guvernul țintă, care împărtășește preferințele politicii sale. Dacă
toate înlocuirile politice plauzibile doresc să urmeze aceleași politici ca predecesorii lor,
atunci nu există nici un benefici u pentru schimbarea regimului. În consecință, înainte de
intervenție, ar trebui ca liderii politici să încerce să identifice și să sprijine liderii străini
care vor sprijini interesele statului intervenient. Doar dorind același lucru cu statul
intervenient , nu este suficient pentru a fi considerată o alternativă plauzibilă, statul trebuie
să pună în aplicare aceste politici pentru a demonstra că este un aliat de nădejde. Prin
urmare, intervenienții ar trebui să încerce să identifice liderii străini cu capa citatea de a
guverna statul țintă, cum ar fi cei cu sprijin intern preexistent sau cei care au mai condus în
trecut statul. Din acest motiv, disponibilitatea alternativelor politice plauzibile a fost adesea
factorul decisiv pentru a determina dacă sau când Statele Unite au intervenit în timpul
Războiului Rece. De exemplu, factorii de decizie din administrațiile Eisenhower și
Kennedy au dezbătut în repetate rânduri răsturnarea premierului sud -vietnamez Ngo Dinh

119 Bruce Jentleson, “Coercive Diplomacy: Scope and Limits in the Contem porary World,” în Stanley
Foundation Policy Analysis Brief (December 2006), p.7 (articol)

67
Diem de -a lungul domniei sale de nouă ani (1954 –1963)120. Deși Diem era un aliat
american, factorii de decizie din SUA au simțit incompetența regimului său în lupta
împotriva insurgenței comuniste a țării sale deschizând calea pentru o preluare comunistă a
zonei din Asia de Sud -Est și au sperat să instal eze un lider mai competent pentru a preveni
acest lucru. În ciuda faptului că au dezbătut dacă vor lansa o lovitură de stat în mai multe
rânduri, oficialii administrației Eisenhower au decis în cele din urmă s ă nu realizeze o
schimbare de regim, deoarece n u au putut identifica o alternativă mai bună pentru Diem.
În decembrie 1954, Departamentul de Stat a anunțat public că vor sprijini în
continuare regimul lui Diem, pentru că nu există nici un alt lider politic care să servească
cel mai bine interesele SUA121. Dimpotrivă, în 1963, când oficialii americani au fost din
nou abordați de generalii sud -vietnamezi care solicitau sprijin pentru o lovitură de stat,
documentele de la Pentagon arată faptul că deși au avut loc negocieri timp de o lună de zile
atât în Was hington cât și în Vietnam, căutându -se alternative la regimul lui Diem, în
ambele state au rezultat două tabere: prim a tabără era formată din oficialități care nu
vedeau alternative realiste la Diem și cea de a doua tabără care au considerat că războiul
împotriva Vietcongului nu va fi câștigat cu Diem la putere și au preferat, prin urmare, să
apeleze la o lovitură de stat. În cele din urmă, cea de a doua tabără a câștigat susținerea din
partea Washington -ului furnizând informații complete despre complotul l oviturii de stat,
inclusiv o aliniere a forțelor și planul de acțiune propus, iar în noiembrie 1963, Diem a fost
eliminat cu sprijinul SUA.
Faptul interesant este acela că factorii de decizie din SUA nu par să creadă în
existența unui anumit tip de sistem politic ce ar fi disponibil să împărtășească preferințele
sale în ceea ce privește politica externă. Unele teorii ideologice ale schimbării regimului
susțin că statele ar trebui să instaleze guverne cu același tip de regim, deoarece se spune că
regimuri si milare dețin interese similare și, dacă este adevărat, ar trebui să vedem Statele
Unite care încearcă să instaleze democrații. După cum am menționat, acesta nu a fost
cazul. Deși 12% din intervențiile din Războiul Rece ale SUA au urmărit să incite revoluți i
democratice în statele autoritare, 10% din cazuri au căutat să facă contrariul prin
răsturnarea liderilor aleși democratic și înlocuirea lor cu regimuri autoritare. Totuși,
majoritatea operațiunilor de schimbare a regimurilor politice nu au încercat să s chimbe
tipul de regim al statului țintă, aceste operațiuni fie au urmărit să înlocuiască un regim

120 Howard Jones, Death of a Generation: How the Assassinations of Diem and JFK Prolonged the Vietnam
War, New York: Oxford University Press, 2003, p.93
121 Ibidem , p. 9 4-95

68
autoritar cu altul, fie au căutau să influențeze rezultatele alegerilor ce au avut loc în mod
democratic. În loc să promoveze doar un anumit regim politic, li derii americani au avut un
spirit pragmatic, adaptându -se situației zonale și intereselor lor. Când factorii politici au
crezut că majoritatea populației susține un anumit partid politic majoritar favorabil SUA și
că acesta poate câștiga alegeri naționale, au sprijinit aceste grupuri democratice. Când au
observat că doar o mică parte a populației susține viziunea Washington -ului, ei au sprijinit
orice tip de guvern autoritar (militar, partid unic, personalist etc.) care ar aduce acel grup la
putere. În apro ape 70% din cazurile din Războiul Rece, factorii de decizie din SUA
credeau că un regim autoritar este cea mai bună alternativă plauzibilă, dar logica
schimbării de regim sugerează că preferința generală a Washington -ului pentru
autoritarism nu este bătută în cuie și că factorii de decizie ar trebui să fie deschiși să
sprijine democrația atunci când cred că partidele pro -americane vor câștiga alegerile
naționale122.
La finalul acestui capitol vom încerca să analizăm care sunt cauzele care conduc la
luarea dec iziei unui stat de a interveni în politica internă a altui stat, cu precădere, Statele
Unite ale Americii și de ce preferă să se utilizeze de operațiuni secrete și nu oficiale, la
vedere.
Cu siguranță factorii de decizie din stat pun în balanță avantajele și dezavantajele
unei astfel de intervenții, secretă versus oficială. Când s -au confruntat cu astfel de situații,
factorii de decizie din SUA au preferat, în general, să realizeze operațiuni de schimbare a
regimului în mod secret pentru a minimaliza costur ile potențiale militare, economice și de
reputație ale schimbării regimului, chiar dacă au înțeles că operațiunile secrete sunt mai
puțin susceptibile de a răstura un guvern decât operațiunile oficiale, la vedere.
Acțiunile secrete ale unui stat sunt creat e astfel încât să lase posibilitatea statului
intervenient să nege că a avut vreun rol în realizarea acelor acțiuni, deci o negare a
responsabilității. Pentru a atinge acest scop, toate operațiunile secrete americane din timpul
Războiului Rece au implicat coluziunea cu actori străini, care erau poziționați să -și asume
vina în cazul în care operațiunea era expusă sau nu reușește să -și atingă ținta.
Prin definiție, schimbarea unui regim este un pericol iminent pentru statul care este
tintă, astfel acesta reac ționează în mod normal să lupte împotriva unei operațiuni secrete
care îi pune în pericol existența. În consecință, vedem că conflictele, în care o parte are
obiective de schimbare a regimului, tind să se escaladeze militar. Avantajul unei operațiuni

122 Lindsey A. O’Rourke, Covert Regime Change: America’s Secret Cold War , Ithaca, Cornell University
Press, 2018, p. 29

69
secre te, stă în faptul că dacă aceasta reușește, statul intervenient are de câștigat din faptul
că nu își pierde din securitate și rămâne stabil la nivel internațional, neffind văzut ca o țintă
la rândul său. Într -adevăr, în cazurile în care statul țintă suspec tează rolul statului
intervenient, o conduită secretă poate minimiza probabilitatea de represalii prin ascunderea
acțiunilor statului intervenient și evitarea unei provocări directe de către autoritatea statului
țintă.
De exemplu, în timpul operațiunilor c are vizau Uniunea Sovietică și aliații săi,
politicienii americani au preferat operațiunile secrete pentru a minimiza șansele unei
confruntări militare cu Moscova, înțelegând că o intervenție excesivă în blocul sovietic ar
începe cu siguranță un război mon dial. Americanii știau că dacă vor interveni în Europa de
est, statele satelit ale Uniunii Sovietice nu vor renunța cu ușurință la legătura lor cu Rusia,
iar în situația în care URSS -ul se va simți amenințat cu siguranță va interveni pentru a
restabili ord inea în regiune.
Chiar și în situațiile în care rolul statului interven ient devine expus, o conduită
secretă poate scădea costurile militare ale operațiunii, deoarece statele străine vor fi de
vină. Un exemplu foarte bun, în aceast ă stituație, este operați unea americană din anul 1961
din Golful Porcilor în Cuba, unde au fost uciși 4 americani și 114 cubanezi exilați. Deși,
această operațiune este văzută ca un a costisitoare de opinia publică din SUA, comparativ
cu o intervenție oficială și asumată aceasta a avut un pact minimal și un cost minimal. Un
document oficial american preconiza că în cazul unei intervenții directe pierderile umane
vor fi în jur de 18.500 în primele zile ale operațiunii. Existând pericolul unui atac nuclear
realizat de către Uniunea So vietică123. Observ ăm că operațiunile militare secrete sunt mult
mai eficiente din punct de vedere economic. Bineînțeles, că este dificil de găsit cifre exacte
când vine vorba de operațiuni secrete, dar unii autori consideră că SUA a cheltuit între
937.000 și 187 de milioane de dolari în Iran (1952 – 1953), între 28 și 65 de milioande de
dolari în Guatemala (1952 – 1954), aproximativ 75 de milioane de dolari în Chile (1962 –
1973), 2.5 milioane de dolari în Bolivia (1971)124. Comparând aceste cifre cu cele ale
operațiunilor oficiale, observăm că cele din urmă sunt mult mai costisitoare, de exemplu
SUA a cheltuit peste 338 de milioane de dolari numai în Granada în anul 1983 și peste 331
de milioane de dolari în Panama în anul 1989. Operațiunea din Golful Porcilor, deși una
secretă, a costat la rândul ei peste 390 de milioane de dolari, deși pare costisitoare, SUA a

123 Austin Carson, Secret Wars: Covert Conflict in International Politics , Princeton, NJ: Princeton University
Press, 2018, p. 75
124 Stephen Kinzer, All the Shah’s Men: An American Coup and the Roots of Middle East Terror , Hoboken
NJ: John Wiley & Sons, 2008, p.210

70
cheltuit peste 1.37 de miliarde de dolari în criza rachetelor din Cuba, criză ce a durat doar
13 zile. Chiar dacă este să comparăm cea mai scumpă operaț iune secretă a SUA,
Operațiunea Ciclon, care a costat peste 6.6 miliarde de dolari pentru a susține luptătorii
Mujahedin -ului în Afganistan în anii 1980, această sumă reprezintă doar o fracțiune din
cele peste 20 de miliarde de dolari cheltuiți de SUA pent ru a răstruna regimul Taliban în
anul 2001, iar peste 2 trilioane de dolari au fost investiți de atunci în Afganistan de către
autoritățile americane125. De aceea, susținem ideea că SUA preferă acțiunile militare
secrete, deoarece acestea costă mai puțin. De exemplu, în anul 1949, se propunea
intervenția în Albania, unde pentru o sumă foarte mică, SUA ar fi avut un regim prietenos
de partea lor în regiune126.
În cele din urmă, operațiunile secrete reduc costurile potențiale de reputație,
deoarece permite statu lui intervenient să se comporte ipocrit, poate acționa în secret în
moduri care ar contrazice în mod normal valorile, pozițiile publice și obligațiile sale legale.
În primul rând, operațiunile secrete de schimbare a regimului încalcă numeroase norme și
legi publice ale Statelor Unite ale Americii: respectarea suveranității statului, dreptul la
autodeterminare al poporului, respectul pentru valorile și instituțiile liberale și drepturile
internaționale ale omului. Operațiunile secrete permit, de asemenea, st atelor să -și ascundă
rolul în misiuni care ar putea dăuna poziției lor strategice, cum ar fi prinderea răsturnării
unui aliat, ceea ce le -ar submina reputația pe scena internațională. În cele din urmă,
operațiunile secrete permit statului să ascundă aspect e controversate ale unei intervenții,
cum ar fi colaborarea cu persoanele care abuzează drepturile omului sau alte grupuri
nefavorabile, de cetățenii americani și publicul internațional.
Putem afirma că, operațiunile secrete scad costurile militare, econom ice și
reputaționale asociate cu schimbarea regimului prin ascunderea rolului statului intervenient
în operațiune. De exemplu, atunci când au vizat Uniunea Sovietică, factorii de decizie din
SUA au preferat ca operațiunile secrete să reducă în primul rând riscul de război. În timpul
operațiunilor hegemonice din emisfera occidentală, prin contrast, Washingtonul era mai
puțin preocupat de posibilitatea unei escaladări militare. Beneficiul operațiunilor secrete
este acela că statul nu va pierde din reputația p e care o are cu statele aliate și își va păstra

125 Peter L. Bergen, Holy War, Inc. Inside the Secret World of Osama Bin Laden, London: Weidenfeld &
Nicolson, 2001, p.68.
126 Albert Lulushi, Operation Valuable Fiend: The CIA’s First Paramilitary Strike against the Iron Curtain ,
New York: Arcade, 2014, p.42.

71
poziția geostrategică și constractul regional, așa cum îl numește autorul David A. Lake127.
În timp ce operațiunile secrete pot fi mai puțin costisitoare, dezavantajul acestei acțiuni
secrete este nevoia de a m enține o încredere plauzibilă inerentă acțiunii ascunse,
împiedic ând eforturile intervenienților de a transpune puterea statului lor în rezultate de
succes. Un motiv este dat de dimensiunea operațiunilor secrete, care sunt limitate de
necesitatea încercări i de a evita detectarea. Atunci când conduc o misiune ascunsă,
intervenienții trebuie să aleagă între mărimea și secretizarea acesteia. Cu cât devine mai
mare o operațiune secretă, cu atât mai multe persoane știu despre detaliile acesteia și cu
atât este m ai puțin probabil să rămână secretă.
Astfel, statele se luptă să organizeze în secret o mișcare de opoziție suficient de
puternică, capabilă să răstoarne guvernul fără să își dezvăluie rolul în operațiune.
Secretarul de stat Dulles a declarat, în timp ce î ncerca să răstoarne guvernul indonezian,
„ajungi la un punct în care este extrem de dificil să faci mult mai mult fără să -ți arăți
mâna”128.
Misiunile non -secrete nu se confruntă cu aceeași restricție și sunt libere să utilizeze
resurse suplimentare ori de c âte ori este necesar. În comparație cu operațiunile ascunse,
misiunile obișnuite, de asemenea, au, în general, mai multă flexibilitate, o mai bună
supraveghere a actorilor la fața locului și o planificare mai detaliată a situațiilor de urgență.
Aceasta imp lică faptul că, deși costisitoare, o operațiune non -secretă poate avea o șansă
mai mare de a schimba cu succes guvernul unui stat. Așa se explică de ce, din cele șase
schimbări de regim, încercate de Statele Unite în timpul Războiului Rece, politicienii
americani au folosit operațiuni non -secrete doar după ce au încercat în prima fază să
răstoarne guvernele prin operațiuni secrete în cinci dintre cele 6 cazuri129.
Se pune problema care dintre cele două abordări este cea mai bună: dacă sunt
folosite operațiuni secrete acestea tind să nu atingă rezultatele așteptate dar sunt mai
ieftine, ori dacă se folosesc operațiuni non -secrete acestea tind să atingă scopul propus dar
sunt mult mai costisitoare. Dacă privim exemple date în tabelele din acest capitol, putem
afirma faptul că SUA a preferat să se utilizeze de operațiuni secrete în cea mai mare parte a
Războiului Rece. Factorii de decizie ar trebui să -și calibreze preferințele pentru acțiuni

127 David A. Lake, Escape from the State of Nature: Authority and Hierarchy in World Politics, International
Security 32, no. 1 , Summer 2007, p.56
128 John Prados, Presidents’ Secret Wars: CIA and Pentagon Secret Operations since World War II , New
York: William Morrow, 1986), p.139
129 Evans Thomas, The Very Best Men: Four Who Dared: The Early Years of the CIA , New York:
Touchstone, 1996, p.120

72
secrete față de acțiuni non -secrete, în funcție de costurile percepute de stat și de șansele de
succes pentru o intervenție.
În timpul Războiului Rece, liderii americani au avut o puternică preferință pentru
acțiuni secrete pentru a reduce la minimum costurile militare și reputaționale: sistemul
internațional bipolar a însemnat că diplomația cu Uniunea Sovietică a fost o adevărată
preocupare, iar natura ideologică a Războiului Rece, a însemnat că factorii de decizie din
SUA nu voiau să fie prinși angajându -se în practici non -liberale. În epoca unipolară (1991 –
2018), în schimb, W ashingtonul este mai liber să intervină în mod deschis, fără teamă de
represalii de la o altă mare putere, ceea ce poate ajuta la explicarea motivului pentru care
Statele Unite au fost dispuse să răstoarne regimurile din Afganistan (2001) și Irak (2003).
Cu toate acestea, administrația Bush pare să fi subestimat dramatic costurile, acum
estimate la peste 5,6 trilioane de dolari, asociate cu ocuparea și reconstruirea acestor țări.
Președintele Barack Obama și -a exprimat în mod repetat rezerve cu privire la s chimbarea
regimului prin operațiuni non -secrete, iar administrația sa a decis să intervină prin
operațiuni secrete în Siria (2012 -2017) și a urmărit o intervenție prin operațiuni secrete
menite să reducă la minimum implicarea militară americană în Libia (2 011)130.
Președintele Trump a criticat în campania sa din 2016, operațiunile non -secretizate din Iraq
și limitând fințarea operațiunilor secrete ale Pentagonului și C.I.A . initiate de administrația
precedentă cel puțin privind finanțarea grupărilor I.S.I.S. și Căștile Albe.

III.3. Desfășurarea afacerii Iran -Contras

În istoriografia americană, varianta oficială a începutului scandatului „Iran –
Contras s” se bazează pe ideea de a vinde arme Iranului pen tru finanțarea gherilelor din
Nicaragua . În accepțiunea m ajorității istoricilor din Vest, Statele Unite au decis să treacă la
acest pas pentru a convinge Teheranul să pună presiune pe șiiții pe care îi sprijinea în
Liban, în vederea eliberării prizonierilor americani de acolo.131
Scandalul „Iran -Contras ” a fost fo rmat din mai multe acțiuni de politică externă,
adesea disparate, care aveau însă scopul comun de a promova imaginea unei politici
externe puternice pentru președintele Reagan. Elementul iranian al acestei operațiuni
deosebit de complicate, consta în obțin erea eliberării ostaticilor americani din Beirut. În

130 Rory Cormac, Disrupt and Deny: Spies, Special Forces, and the Secret Pursuit of British Foreign Policy ,
Oxford: Oxford University Press, 2018, p.46
131 Alan A. Block, The Origins of Iran -Contras: Lessons from the Duranni Affair , în „Crime, Law and Social
Change”, nr. 33, 2000, p. 54.

73
Nicaragua, gherilele „ Contras ” au fost finanțate și sprijinite logistic pentru a fi aruncate în
luptă împotriva regimului sandinist. În practică, însă, a fost greu ca aceste acțiuni să fie
coagulate într -o politică destul de coerentă, ba chiar, mai mult, odată ce ele au devenit
publice, Președintele a avut mari probleme să justifice că ele au fost înfăptuite pentru a
apăra interesele de lungă durată ale S.U.A.132 Pur și simplu, interesele cu care a trebuit să
jongleze administrația de la Washington erau diferite, iar scopurile admirabile pe care a
susținut apoi că le promova s -au pierdut în negura evenimentelor mai mult decât
îndoielnice din punct de vedere moral și, cu siguranță, din punctul de vedere al le galității.
Nu există îndoieli asupra faptului că întreaga afacere a avut puternice accente de
conspirație guvernamentală, dat fiind faptul că ea a fost concepută și executată în secret de
către entități ale puterii executive, care au ascuns informații nu n umai celorlalte puteri ale
statului, dar chiar și față de instituții paralele, încălcând principiul cooperării inter –
instituționale. Mai grav de atât, scandalul reprezintă un exemplu clar de violare a ideii de
seperare a puterilor în stat și control recipr oc între acestea, sub pretextul evitării scurgerii
de informații și protejării vieților ostaticilor. Ceea ce reprezentanții puterii executive
implicați în afacer e au evitat să spună este că, folosindu -se de acest pretext, ei au autorizat
acțiuni clandestin e fără apobarea Congresului și fără să informeze alte instituții ale puterii
executive.
Cele două zone geografice conectat e de scandalul „Iran -Contras ” evocau amintiri
neplăcute pentru publicul americani. De asemenea, instabilitatea politică regională din
America Centrală și din Orientul Apropiat făcea foarte dificilă promovarea ideii că
politicile administrației de la Washington au fost făcute cu speranțe reale de succes. Prima
dintre ele, cea mai apropiată geografic de S.U.A., stârnea cele mai mari îngri jorări în
rândul publicului american, speriat de o nouă implicare fără sfârșit în războaie locale sub
pretextul lupte i împotriva comunismului în Lumea a Treia. Un al doilea Vietnam
reprezenta o temere reală și, consider eu, plauzibilă la acel moment.
Nici în Iran situația nu se prezenta mai favorabil intereselor americane. În cazul
acestei țări, mai mult chiar decât în America Centrală, amintirile unor eșecuri diplomatice
usturătoare erau mult mai recente. Începând cu anul 1979, relațiile dintre cele două state s –
au înrăutățit constant, iar incapacitatea Americii de a -și impune voința arăta slăbiciunea ei
în această zonă. După mai multe atentate teroriste care au vizat ținte americane, din nou

132 Robert Busby, op. cit ., p. 54.

74
cetățeni S.U.A. au fost luați ostatici de către grupări sprijini te pe față de către regimul de la
Teheran.
Cu toate acestea, Washingtonul și -a propus la începutul deceniului al nouălea să
îmbunătățească relațiile cu Iranul. Motivele țineau de un mănunchi de circumstanțe, care
împingeau politica externă americană spre o ameliorare a relațiilor cu Iranu, dacă nu chiar
spre o reconciliere totală. În primul rând, era vorba despre interesele Israelului, un aliat
important al S.U.A. și singura țară considerată a fi demnă de încredere în zona Orientului
Apropiat. După căderea șahului și după capturarea unor oficiali C.I.A. în Beirut, Israelul
era singura sursă de informații secrete despre întreaga regiune pe care se puteau baza
serviciile secrete americane.133 Israelul a militat la Washington pentru sprijinirea Iranului,
alimentâ ndu-l în secret cu armament, în speranța prelungirii conflictului sângeros cu
Irakul. Tel -Aviv -ul spera să învrăjbească astfel lumea islamică, pe de -o parte, dar și să
obțină emigrarea evreilor iranieni. Din aceste puncte de vedere, influența israeliană as upra
politicii externe americane în zonă a fost mai mult decât semnificativă.134
Când a preluat președenția Statelor Unite, Ronald Reagan a anunțat o nouă etapă a
politicii externe americane, radical diferită de cea a predecesorului său. Într -un amestec
simp lu de moralism și agresivitate, numită apoi până în prezent „neo -conservatorism”,
Reagan a expus principiul conform căruia principalul dușman al „Lumii libere” era
U.R.S.S. Pentru a accelera dezmembrarea și înfrângerea acesteia, el a oferit ajutor
procesul ui de democratizare din Estul Europei și și -a propus să combată toate tentativele
de răspândire a comunismului pe glob, oriunde era cazul. Nicaragua și Iranul nu făceau
excepție. Totuși, focalizarea pe politica externă sovietică nu a lăsat prea mult loc de
manevră în relațiile cu alte state mai mici. Realitatea arată că S.U.A. au fost prea
concentrate pe blocarea mișcărilor sovieticilor pentru a fi capabili de flexibilitate în alte
zone.
În Iran, începând cu 1983, facțiunea condusă de Akbar Hashemi Rafsanj ani, având
sprijinul total al Ayatollahului Khomeini, a decis să ducă o politică externă mai moderată,
venind în întâmpinarea tendințelor, încă vag formulate, ale Statelor Unite de apropiere față
de Iran. Pe de -o parte, Rafsanjani dorea să restabilească po ziția țării lui pe plan extern, iar
de alta să obțină de la S.U.A. armament și piese de rezervă pentru armele cumpărate în
timpul șahului, înainte de Revoluția din anul 1979.135 Liderul iranian a făcut chiar publică

133 Ibidem , p. 56.
134 Ibidem .
135 Ofira Seliktar, Navigating Iran: From Carter to Obama , Palgrave, New York, 2012, p. 52.

75
preferința sa pentru armele americane, pe care le -a caracterizat ca fiind superioare celor
sovietice și franceze, lăsând impresia că dorește să cumpere și mai multe sisteme de arme,
defensive și ofensive. Nu a durat mult până când , pe diferite canale, aproape toate
neoficiale, Iranul a sondat tere nul în vederea unor acorduri de cumpărare de arme și
muniții.136
În paralel, după cum am arătat , diplomația americană oscila între condamnarea
Iranului ca stat terorist și sprijinirea lui, mai ales în etapele când războiul cu Irakul părea să
ia o turnură fav orabilă acestui stat. Principalul susținător al cauzei Iranului era Directorul
C.I.A., William Casey. El avea opina că, în orice caz, războiul cu Irakul va avea un efect
moderator asupra Teheranului, iar Statele Unite ar trebui să profite de aceasta. La
insistențele sale, administrația americană a oferit informații secrete iranienilor cu privire la
agenții sovietici infiltrați, care au fost rapid epurați. Cu toate acestea, exportul de revoluție
islamică practicat de Iran nu a încetat, ceea ce a slăbit poziț ia internă a Directorului C.I.A.
în cadrul administrației americane.137
Mai aproape de „casă”, America de Sud și America Latină păreau, la începutul
primului mandat al lui Reagan, mult mai stabile, cel puțin comparativ cu deceniile
anterioare. La momentul în care a preluat puterea la Washington, Președintele a promis
acțiuni decisive și, în unele aspecte și în unele zone chiar a le -a întreprins. Pe flancul sudic,
însă, a fost mai reținut. Spre exemplu, nu a luat măsuri mai dure decât precedentele
administrați i în ceea ce privește Cuba, deși nu au lipsit membrii ai Cabinetului care să le
susțină. La sud de Costa Rica toate națiunile erau dominate de dictatori corupți susținuti de
Statele Unite, care păreau să le ofere acestora cel puțin un răgaz fără mari dific ultăți de
controlare a zonei. Guatemala, El Salvador, Nicaragua, la nord, nu făceau excepție.
Revoluția sandinistă din ultima dintre aceste țări a oferit administrației de la W ashington
ocazia să -și pună în practică retorica anti -comunistă fără temeri că v or fi repercursiuni prea
mari.
Una dintre principalele instrumente folosite de Guvernul american au fost gherilele
Contras s, ca mijloc de discreditare a regimului de la Managua. Conform declarațiilor unui
diplomat american din Honduras, mișcarea Contras era descrisă în termenii următori:
„Contras șii sunt un mijloc de presiune și doar atât. Unele persoane din Washington
chiar au crezut și, probabil, chiar cred încă, în posibilitatea ca ei să provoace o
revoluție, sau o insurecție și să -i alunge pe sandiniș ti. Eu, personal, am crezut că

136 Ibidem .
137 Ibidem , p. 53.

76
asta e o prostie. Dar, în orice caz, teoretic, nu avem cum să pierdem cu ei. Dacă
reușesc să ocupe Managua, splendid! Dacă nu, ideea e că sandiniștii vor reacționa
la atacurile lor în două feluri. Ori se liberalizează și înce tează exportul de revoluție
(sic), ceea ce ar fi foarte bine, or iau măsuri dure de ripostă și -și îndepărtează
proprii oameni, sprijinul internațional și susținătorii din Statele Unite, ceea ce pe
termen lung îi va face mult mai vulnerabili. Din multe punc te de vedere, această a
doua variantă e mai bună, cel puțin teoretic.”138
Este discutabil dacă, într -adevăr, intențiile administrației de la Washington erau
limitate, dacă ceea ce se dorea era limitarea „exportului de revoluție” în America Centrală,
așa cum se știa că făceau sandiniștii prin sprijinirea cu arme a rebelilor de stângă din El
Salvador. Unii istorici au afirmat că, de fapt, Reagan și C.I.A. -ul și-au propus încă de la
început să răstoarne guvernul de la Managua, conform „Doctrinei Reagan”, enunțat ă în
anul 1982 și care implica sprijinirea „reformelor democratice sau revoluțiilor democratice
peste tot”.139
Încă din august 1981 C.I.A. -ul a sprijinit cu arme și muniții mișcarea Contras ,
folosind intermediar din Honduras și Argentina, o practică des fol osită de serviciile de
informații americane și care va fi utilizată și în afacerea Iran -Contras . În toamna anului
1981 președintele Reagan a autorizat acordarea de sprijin pentru Contras și, constând în
arme, muniții și bani, prin intermediul Argentinei, ac ceptând totodată ipoteza că se poate
ajunge la o implicare mai serioasă a Statelor Unite în anumite operații -cheie. Începând cu
1982 intensitatea atacurilor mișcării Contras împotriva guvernului de la Managua a crescut
semnificativ și rebelii au reușit să se infiltreze din bazele lor din Honduras, adânc în
teritoriul Nicaraguei.140
Decizia de a sprijini pe rebelii Contras a fost justificată legal printr -un
memorandum (Presidential Finding), în care se autorizau activități paramilitare pe teritoriul
Nicaraguei împotriva guvernului sandinist. Chiar din toamna lui 1981 vocile din Congres
au ridicat obiecții la adresa acțiunilor administrației în statele străine, mai ales în America
Centrală. De aceea, s -au căutat tot mai multe variante pentru a eluda controlul
Legislativului și pentru găsirea de soluții de sprijinire a rebelilor din Nicaragua. Un
partener dispus să coopereze în acest domeniu a fost guvernul Israelului; în februarie 1982

138 Reed Brody, Contras Terror in Nicar agua, Report of a Fact -finding Mission: September 1984 -January
1985 South End Press Collective, 1985, pp. 11 -12,
https://www.brown.edu/Researc h/Understanding_the_Iran_Contras_Affair/n -contrasus.php#footnote6
consultat la, consultat pe 04.04.2020.
139 Ibidem.
140 Ibidem.

77
Consilierul Adjunct pe probleme de Securitate, Robert McFarlane, a creat un un program
de cooperare militară secretă pentru zona Americii Centrale. Aproape imediat el a luat
legătura cu David Kimche, la vremea aceea Directorul General al Ministerului de Externe
israelian și au pus bazele unei cooperări intense, care s -a derulat pe t oată perioada afacerii
Iran-Contras .141
Implicarea israeliană, care a prefațat cooperarea în domeniul înarmării Iranului, a
început prin folosirea instructurilor israelieni, care erau specializați în combaterea
teroriștilor arabi, pentru pregătirea forțelor militare ale Hondurasului și Guatemalei.
Acestea se confruntau cu atacuri ale rebelilor de stâng a, suspectați a fi sprijiniți de regimul
sandinist. La acel moment, acțiunile secrete ale guvernului american puteau fi considerate
a se justifica, din perspect iva limitării răspândirii comunismului într -o zonă apropiată de
propriile granițe. Foarte repede însă, instructorii israelini, niciodată mai mulți de treizeci de
persoane, a u fost suplimenta ți prin vânzarea de armament pentru sume de milioane de
dolari, că tre Honduras, Costa Rica și Guatemala. În schimbul acestui transfer de armament,
pe care guvernul american nu îl putea efectua din cauza piedicilor puse de Congres,
administrația Reagan s -a angajat să suplimenteze ajutorul militar acordat Israelului, pe
măsura cheltuielilor suportate de acest stat cu înarmarea țărilor din America Latină.142
Dar în toamna lui 1982 presa americană a început să dezvolte subiectul implicării
directe a Statelor Unite în treburile interne ale unui stat străin, ceea ce a provocat pr obleme
serioase de imagine la Washington. Departamentul de Stat a trebuit să dezavueze
informațiile și să afirme că S.U.A. nu își propuneau înlocuirea regimului de la Managua, ci
dorea pur și simplu să împiedice răspândirea comunismului în El Salvador. Apă rarea
acestui stat era prioritatea, la nivel oficial, a acțiunilor mai mult sau mai puțin secrete din
Nicaragua.143
Cu ocazia audierilor din Congres, Directorul C.I.A., William Casey și Șeful N.S.C.
de la acea dată, William Clark, au susținut acest punct de vedere, omițând însă să arate și
cealaltă jumătate a afacerii cu partea israeliană. Rebelii Contras erau înarmați cu arme
israeliene, rambursate de guvernul american, un fapt ținut secret și ascuns controlului
Congresului. La acel moment, nu existau motiv e să se îndoiască de răspunsul dat în audieri
de către oficiali, dar Congresul a trecut totuși „Amendamentul Boland” la legea bugetului

141 Steven Emerson, Secret Warriors: inside the covert military operations of the Reagan Era , New York,
G.P. Putnam`s Sons, 1988, p. 122.
142 Steven Emerson, op. cit., p. 123.
143 Report of the Congressional Committees Investigating the Iran -Contras Affair , (în continuare Report of
the Congressional Committees ), Washington, 1987, p. 32.

78
militar din acel an, interzicând alocarea fondurilor pentru răsturnarea regimului
sandinist.144
Ca urmare a acestei răstur nări de situații, extrem de negativă din punctul de vedere
al N.S.C. -ului și staff -ului prezidențial, aceste două instituții au început să se implice tot
mai mult în stabilirea politicii externe privind America Centrală și, foarte grav, în acțiunile
milita re secrete pe care le derulau Statele Unite în zonă, trecând practic peste atribuțiile
Departamentelor de Stat și de Apărare.145
Noi actori au intrat în scenă, în persoana Adjunctului Secretarului de Stat pentru
Afaceri Intra -Americane, Thomas Enders (în rea litate agent C.I.A.) și Asistentul
Vicepreședintelui George Bush pentru Afaceri Externe, Donald Gregg. Ei au susținut
vehement o implicare și mai mare a Statelor Unite, nu numai în respingerea oricăror
infiltrări comuniste în Honduras sau El Salvador, dar chiar în crearea de echipe rapide
mixte, după modelul celor încercate în Vietnam, care să atace instalațiile și liniile de
comunicați i ale sandiniștilor.146
Tot ei l -au convins pe McFarlane, în martie 1983, de succesul posibil pe care planul
lor l-ar putea a vea, dacă era adoptat cu toate forțele de administrația americană. Persoana
pe care McFarlane a propus -o pentru coordonarea eforturilor operative a fost asisten tul său,
colonelul Oliver North, care, ulterior, va deveni personajul -cheie al întregii afaceri Iran-
Contras .
Ceea ce este foarte important în implicarea noilor instituții, precum N.S.C. și
Vicepreședinția, este că ele practic au înlocuit de facto autoritatea Departamentului de Stat
și chiar pe cea a Departamentului de Apărare în domenii precum diplo mația cu statele
central -americane și operații militare secrete în această zonă geografică. Oficiali precum
Gregg și McFarlane au formulat politici coerente în numele întregului guvern american
încă din 1982, și nu în 1984 (după al doilea amendament „Bolan d”), așa cum s -a susținut
ulterior de către parțile implicate.
Dovezile, adică un memorandum intern al N.S.C., arată că pe 11 aprilei 1983, a
avut loc o întâlnire la Casa Albă, ocazie cu care s -a discutat extinderea ajutorului acordat
rebelilor Contras s, prin intensificarea operațiilor secrete americane în Nicaragua. Nu au
lipsit de la discuții McFarlane, North, sau Gregg.147 Este clar că administrația americană
tindea să evite canalele normale diplomatice și se baza tot mai mult pe forța militară, chiar

144 Steven Emerson, op. cit ., p. 125.
145 Ibidem ., p. 126.
146 Ibidem .
147 Ibidem . p. 1 29.

79
dacă sub forma unor activități și operații secrete, pentru a -și impune voința într -un stat
străin. De asemenea, este evident că, în ciuda declarațiilor oficiale, cel puțin pentru
Președinte, Vicepreședinte, o mare parte din conducerea C.I.A., N.S.C. și Consili erul pe
Probleme de Securitate, interesele americane în Nicaragua nu se opreau la limitarea
răspândirii mișcărilor marxiste în America Latină. Dimpotrivă, scopul nedeclarat, dar
urmat cu insis tență prin întărirea rebelilor Contras s, era înlăturarea regimul ui sandinist.
Odată cu utilizarea tot mai mult a mijloacelor militare de către C.I.A. în cadrul
operațiilor ei secrete din Nicaragua, au crescut și solicitările către Departamentul de
Apărare pentru trupe, logistică și informații. Au existat, fără îndoială , mulți oficiali din
acest departament care s -au alarmat în privința eludării controlului de către Congres, spre
exemplu, așa cum a fost cazul Secretarului Armatei, John Marsh. Cel mai important aspect
care-l îngrijora și pe care l -a transmis superiorilor lui, era posibilitatea ca administrația să
poată abuza prin memorandumurile prezidențiale, prin care C.I.A. -ul primea drepturi
aproape nelimitate să execute misuni secrete peste hotare. De cele mai multe ori
documentele în cauză nu depășeau o pagină, erau foarte vagi și puteau fi în vigoare chiar și
mai mulți ani la rând fără ca cineva să se sesizeze, ori să protesteze. În cazul ridicat de
Marsh, adică sprijinirea rebelilor Contras s, C.I.A. -ul a justificat invariabil orice extindere a
implicării sale în Nic aragua și, mai ales, tot mai evidentul caracter militar al operațiilor,
tocmai prin Memorandumul prezidențial din noiembrie 1981.
Chiar și așa, documentul nici măcar nu menționa implicarea Armatei și, de altfel,
foarte rar acest tip de memorandumuri vorbe au de forțele armate. Mai mult, fiind secret
chiar și față de Departamentul de Apărare, Armata nu a putut afla ce conține până târziu în
afacere.
În paralel, disputele din Camera Reprezentanților au continuat între membrii
administrației Reagan și Democra ții, care dominau acest for. În vreme ce administrația
susținea ideea creșterii ajutorului acordat rebelilor din Nicaragua, oponenții politici au
început să amenințe cu tăierea totală a fondurilor. Până la urmă însă, s -a ajuns la un
compromis în decembrie 1983, când s -a decis să se acorde în anul fiscal 1984 24 de
milioane de dolari, oricum o sumă cu mult mai mică decât cea solicitată de administrație.
Se lăsa o portiță pentru suplimentarea fondurilor, care trebuiau solicitate de administrație
Congresului.148

148 Lawrence E. Walsh, Final Report of the Independent Counsel for Iran/Contras Matters , vol. I,
Investigations and Prosecutions , Washington, 1993, p. 1.

80
Desigur, cele 24 de milioane nu puteau să mulțumească pe partizanii conflictului cu
sandiniștii. Chiar din februarie 1924 McFarlane a început să sugereze să se găsească sprijin
financiar extern pentru rebelii Contras . După ce a obținut acordul lui Casey, McFarlane a
trecut la abordarea mai mult or state, între care cele mai dispuse s -au dovedit cele din
Orientul Apropiat, mai ales Arabia Saudită, care a ajuns în mai 1984 să contribuie cu câte
un milion de dolari pe lună la cauza rebelilor. Asistentul lui Mc Farlane, colonelul North, s –
a ocupat de transferarea sumelor trimise de Riad într -un cont secret, de unde erau
aprovizionați rebelii Contras s.
Deși de mare ajutor, banii saudiți nu erau suficienți pentru scopurile pe care și le
propuneau C.I.A. -ul și N.S.C .-ul. Mai mult, în aprilie 1984 Congresul a aflat că serviciile
secrete americane minaseră porturile Nicaraguei în secret, ceea ce a făcut orice negociere
pentru suplimentarea banilor imposibilă. Acesta a fost momentul în care se pare că
Președintele i -a ordonat lui McFarlane și acesta lui North să -i „mențină pe Contras s vii, în
trup și suflet”.149
Confruntată cu opoziția implacabilă a Congresului, administrația a decis să
analizeze posibilitatea extinderii ajutorului din țări terțe, așa cum a fost cazul Arab iei
Saudite, deși existența unor fonduri din această țară a fost ținută secret față de oficiali
importanți, precum Secretarii de Stat și de Apărare. Pe 25 iunie 1984 Grupul de Planificare
și Securitate Națională (N.S.P.G.) s -a întrunit. Au fost prezenți Pr eședintele,
Vicepreședintele George Bush, Schultz, Weinberger, McFarlane, Casey și alții. Schultz a
fost acela care l -a avertizat pe Reagan că un acord secret cu o țară străină pentru finanțarea
contrașilor, eludând Congresul, ar fi putut fi motiv de suspe ndare a Președintelui, ceea ce a
făcut Administrația să oprească temporar căutarea activă a altor surse de finanțare peste
hotare.
North însă, urma să devină tot mai implicat în susținerea rebelilor din Nicaragua, pe
măsură ce Congresul a devenit tot mai ostil acțiunilor americane în America Centrală.
Faptul că C.I.A. -ul nu a informat Comisia de Securitate a Congresului a fost ultima
picătură și, pe 12 octombrie 1984, a fost votat Al Doilea Amendament „Boland”, care
afirma că:
„Nu se vor face nici un fel d e alocări de fonduri ca urmare a prezentei, către C.I.A.,
Departamentul de Apărare, sau orice altă agenție sau entitate a Statelor Unite ale
Americii implicată în activității secrete, dacă ele vor fi folosite pentru sprijinirea,

149 Lawrence E. Walsh, Final Report of the Independent Counsel for Iran/Contras Matters , vol. I,
Inves tigations and Prosecutions , Washington, 1993, p. 2.

81
directă sau indirectă a ope rațiilor militare și paramilitare în Nicaragua, indiferent de
națiune, grup, organizație, mișcare sau indivizi.”150
Administrația și, mai ales, C.I.A. -ul și -a reorganizat activitatea în America
Centrală, ca urmare a acestei legi. Șeful Diviziei pentru Ameri ca Latină a devenit Alan
Fiers, care va lucra foarte mult cu North în chestiunea Contras . Acesta între timp a devenit
cheia de boltă a întregii afaceri, întâlnindu -se în secret cu rebelii și recrutându -l pe
generalul Richard Secord, general în rezervă, car e a acționat ca traficant de arme pentru
rebeli.
Deja la începutul anului 1985, North și agenții care lucrau pentru el, efectuau o
serie de operații pentru sprijinirea rebelilor Contras . În afara sumelor de bani pe care le
ofereau acestora, ei au obținut i nformații militare despre forțele regimului, pe care le
transmiteau contrașilor. Secord își extinsese raza de acțiune pe piața internațională de
armament. Între timp, North a fost foarte clar că el reprezintă intermediarul în chestiuni
financiare între Sta tele Unite și rebeli.
O altă idee a lui North, care a fost, de altfel, pusă rapid în aplicare, a fost obținerea
de fonduri private pentru rebelii din Nicaragua. Sursele au fost dintre cele mai diverse, de
la oficiali din Coreea de Sud, congresmeni americ ani și persoane private. Mai mult,
împreună cu superiorul său, McFarlane, North a lucrat pentru a pune presiune pe statele din
America Centrală, mai ales Honduras (unde se aflau mai multe tabere ale contrașilor)
pentru sprijinirea operațiilor rebelilor. În februarie 1985, spre exemplu, Președintele a
aprobat un plan conceput de cei doi, prin care Hondurasului i se promitea ajutor economic,
militar și în domeniul informațiilor, dacă permitea transportul armelor pentru contrași pe
teritoriul său și asigura sp rijinul logistic.151
Un moment -cheie al relațiilor dintre partea americană și oponenții regimului
sandinist a avut loc spre sfârșitul lunii iunie 1985, când North, cu aprobarea superiorilor
lui, a decis să rezolve problemele logistice inerente transporturil or de armament către
contrași prin măsuri radicale. Totodată, el spera să pună bazele unui sistem de
aprovizionare a rebelilor, atât în nordul, cât și în sudul Nicaraguei. North a organizat la
Miami o întâlnire, la care au participat Secord, adjuctul acest uia, Rafael Quintero, agentul

150 https://www.brown.edu/Research/Understanding_the_Iran_Contras_Affair/n -contrasus.php , consultat pe
15.04.2020.
151 Lawrence Walsh, p. 3.

82
principal al C.I.A. -ului în Honduras și mai mulți comandanți Contras , între care cel mai
important era Adolfo Calero.152
Pentru Secord întâlnirea a avut efecte foarte importante; nu numai că a devenit
principalul cumpărător de armament pentru contrași, dar s -a implicat tot mai mult în
perioada următoare în organizarea sistemul ui de livrare a acestui armament în teritoriul
Nicaraguei, creând practic un sistem aerian secret. El a constituit companii aeriene
„fantomă”, a recrutat e chipaje și a închiriat avioane. Totodată, s -au obținut depozite și
drepturi de aterizare în regiune, de unde marfa era transportată către contrași.153 În 1986 s -a
ajuns în situația ingrată în care doi privați, Richard Secord și Albert Hakim, puteau să
contr oleze o bună parte din politica externă a Statelor Unite și, poate mai periculos, din
acțiunile lor secrete. Ei au fost în centrul metodei folosite de C.I.A. și de Casa Albă pentru
a eluda prevederile Congresului, care împiedicau ajutarea rebelilor Contras s. După ce
investigațiile proprii ale Armatei nu au mai permis folosirea unităților ei speciale în astfel
de misiuni de către C.I.A., este clar că cei care au făcut parte din această veritabilă
conspirație, au ales să creeze o organizație semi -privată, dar ghidată de reprezentanți ai
administrației, pentru a -și satisface scopurile. La fel cum monarhii Europei dădeau
monopoluri pentru sare, sau alocau zone geografice unor fime de comerț, administrația
Reagan a făcut un aranjament similar cu așa -numita „Între prindere”. Misiunea ei, eșalonată
pe mai mulți ani, era de a testa limitele legale ale operațiilor secrete, de a le depăși adesea
și de a nu lăsa restricțiile Congresului să afecteze politica externă americană.154
Lideri N.S.C. și C.I.A., precum Casey, Poind exter, sau North, au plănuit și au
implementat o strategie pentru ducerea „războiului lor secret”, în așa fel încât să treacă
peste restricțiile le gale care guvernează operațiile secrete și controlul Congresului asupra
activităților de acest tip.155
Din not ițele lui North, dar și ale altor oficiali implicați, s -a preluat termenul folosit
de ei pentru întreaga schemă: „Întreprinderea”, un sistem complicat, care îmbina o schemă
financiară și metode de aprovizionare a mișcării Contras . Noul an, 1986, venea cu s peranțe
reînnoite pentru Administrația Reagan că, în sfârșit, Congresul va ridica restricțiile
„Boland” și că va permite sprijinirea directă, fără nevoia de a se apela la diferite tertipuri, a

152 Ibidem , p. 4.
153 Ibidem .
154 Steven Emerson, op. cit ., p. 216.
155 Lawrence E. Walsh, op. cit ., p. 58

83
rebelilor Contras s. S-a ajuns la pregătirea unui program foarte ambițions, de 100 milioane
de dolari, pe care îl propunea chiar din aprilie 1986.156
În paralel, North a continuat să canalizeze fonduri ale privaților și ale statelor terțe,
cum era cazul Arabia Saudită, căutând să țină „Întreprinderea” în viață, până la obținerea
fondurilor oficiale, care păreau că vor veni rapid. Șocul a fost destul de mare atunci când,
în martie 1986, Congresul a respins orice idee de crearea a unui pachet de ajutorare a
„democrației din Nicaragua”, de 100 milioane de dolari.157
Între t imp, North a reușit să -și infiltreze oamenii și în organizațiile non –
guvernamentale, reușind practic să controleze tot traficul financiar și logistic dintre Statele
Unite și teritoriul Nicaraguei.
Problemele s -au accentuat atunci când, spre finalul anului 1983, o serie de atentate
și răpiri de cetățeni americani au arătat limitele politicii externe a S.U.A. Mai întâi au fost
uciși 241 de pușcași marini la Beirut, în luna octombrie a acelui an. Actele de violență au
fost provocate de arestarea a 17 suspecți de terorism în Kuwait, așa -numiții „Dawa 17”. Ca
represalii, mai multe celule ale Hezbollah și ale Jihadului Islamic au pregătit atentatul în
care și -au pierdut viața pușcașii marini. Mai mult, pe 14 martie 1984, teroriștii au reușit să –
l captureze pe șef ul agenției locale C.I.A. din Beirut, William Buckley, alături de un preot
și un ziarist.158 Aceștia din urmă, deși semnficativi din punctul de vedere al imaginii
Statelor Unite în zonă și la nivel internațional, erau mult mai puțin importanți decât șeful
secției C.I.A. din zonă, care ar fi putut să destabilizeze întreaga rețea de informații din
regiune.
Problemele cu care se confrunta întreg sistemul american de informații s-au
accentuat când Statele Unite nu au ripostat la raidul în care au fost uciși pușca șii marini la
Beirut. Ca să arătăm cât de divizată era administrația față de problema terorismului și
Orientului Apropiat, în general, trebuie să subliniem că William P. Clark, Consilierul pe
Probleme de Securitate al Președintelui, susținea ideea represal iilor militare împotriva
Hezbollahului și, chiar Iranului, în vreme ce Secretarul Apărării , Caspar Weinberger, se
opunea. În chestiunea delicată a echilibrului de putere din zonă intra și Irakul, o țară în care
interesele americane și cele israeliene erau, uneori, diferite. Spre exemplu, atunci când
Israelul a bombardat complexul nuclear irakian de la Osirak, S.U.A. s -au abținut cu greu să

156 Ibidem , p. 7.
157 Ibidem .
158 Report of the Congressional Committees , p. 53.

84
critice Tel -Aviv -ul, ceea ce arată că diplomația americană se temea că o susținere a
Irakului ar fi stricat relațiile c u Iranul.159
Pe 20 ianuarie 1984 Secretarul de Stat a inclus Iranul pe lista statelor care
sponsorizau terorismul, iar patru zile mai târziu a anunțat că Teheranul va fi supus
normelor care limitau „exportul de tehnologie militară americană în țări care au s prijnit
constant acțiuni teroriste internaționale”160, cu alte cuvinte un embargo pe armament.
Până la urmă, însă, situația de pe câmpul de luptă dintre Iran și Irak, care suferise
câteva înfrângeri serioase, a obligat Washingtontul să ia măsuri mai clare de sprijinire a
Bagdadului. După preluarea puterii de către revoluționarii iranieni, în 1979, Saddam
Hussein, liderul irakian, a vrut să profite de criza ostaticilor și de instabilitatea internă pe
care credea că va o suferi statul vecin, pentru a ataca Iran ul. El se temea de efectul pe care
îl va avea revoluția șiită asupra propriei țări și, de asemenea, dorea să nu permită Iranului
să devină cel mai puternic stat din regiune.161
Statele Unite au trebuit să ia măsuri atunci când, surprinzător, Iranul a început să
contraatace și să oblige Irakul la replieri succesive. Mai întâi, Irakul a fost scos de pe lista
statelor care promovau terorismul în lume, iar Casey a executat o misiune secretă la
Bagdad, pentru a analiza situația de pe front. Washingtonul era, de as emenea, impresionat
de apelurile primite de la regele Fahd al Arabiei Saudite și de la președintele egiptean
Hosni Mubarak, care avertizau că, în cazul unei victorii iraniene în războiul cu Irakul,
echilibrul de putere din Orientul Apropiat s -ar prăbuși. T otodată, un raport al Consiliului
de Securitate Națională, care îl sfătuia pe Președinte cu privire la probleme de securitate și
politică externă, arăta că fără sprijinul cu armament din partea S.U.A., Irakul va fi înfrânt
foarte repede de Iran. Irakienii mai solicitau, însă, și întreruprea oricăror exporturi de
muniții și armament către Iran, pentru a stopa ofensiva Iraniană.162 Mai mult din
necessitate decât din convingere, deci, Statele Unite au fost nevoite să încline către
Bagdad. Foarte rapid și într -o mișcare spectaculoasă din punct de vedere diplomatic,
S.U.A. au restabilit relațiile cu Irakul, au ridicat toate restricțiile care împiedicau vânzarea
de armament și tehnologii și au acordat împrumuturi importante. Totodată, Departamentul

159 Ibidem .
160 Report of the Congressional Committe es, p. 160.
161 Alethia H. Cook, Jail Roshandel, The United States and Iran. Policy Challengs and Opportunities ,
Palgrave, New York, 2009, p. 24.
162 Ofira Seliktar, Navigating Iran: From Carter to Obama , Palgrave, New York, 2012, p. 53.

85
de Stat a impleme ntat „Operațiunea Staunch”163, prin care, cel puțin oficial, se încerca
oprirea conflictelor din Orientul Apropiat printr -un embargo al armelor și munițiilor.
În realitate, însă, diplomația americană a încercat, să facă un joc de echilibru foarte
delicat, c ăutând să sprijine tabăra mai slabă, care părea că pierde, schimbând alianțele des
și dovedind o inconstanță care a avut urmări grave. Mai întăi, foarte puțini iranieni și, cu
siguranță, liderii de la Teheran nu se numărau printre ei, credeau că Irakul a a tacat fără să
se bazeze pe asigurări din partea americanilor. Mai avuseseră loc conflicte, destul de dese
chiar, între Irak și Iran și mereu, după unele ciocniri ușoare, s -a ajuns la o soluție de
compromis. Atacul irakian din 1980 era cu totul altceva. Agr esivitatea și cruzimea trupelor
irakiene a șocat poporul iranian, care s -a trezit într -un război total .
Cu toate acestea, atacul Irakului nu putea să vină într -un moment mai potrivit
pentru soarta revoluției din Iran. Regimul era afectat, într -adevăr, de instabilitate și se
confrunta cu o opoziție mai mult sau mai puțin deschisă a unei părți importante a
populației. Atacul prin surprindere al irakienilor a dus nu la prăbușirea moralului în Iran, ci
la consolidarea poziției guvernului, în jurul căruia s -a strâns tot poporul.164 Din acest punct
de vedere, războiul a consolidat puterea regimului islamist de la Teheran și a permis
coagularea energiilor pe plan extern într-o măsură pe care nici Irakul, nici Statele Unite, nu
au putut -o aprecia.
S.U.A. nu au avut c apacitatea diplomatică și nici serviciile lor secrete nu au putut
estima corect efectul nociv pe care acest tratament evident favorabil, pe care îl primea
Irakul, l-a avut asupra relațiilor americano -iraniene. Weinberger și Secretarul de Stat,
George Schul tz, sprijineau politica de înarmare a Bagdadului. C.I.A. -ul lui Casey și noul
Consilier de Securitate Națională, Robert McFarlane, susțineau o poziție mai flexibilă,
argumentând că, odată ce Ayatollahul Khomeini ar fi murit, moderații vor prelua puterea la
Teheran și se va putea ajunge la o înțelegere cu Statele Unite.165
Argumentele lor aveau unele merite; spre exemplu, McFarlane l-a avertizat pe
președintele Reagan că dacă Statele Unite înarmează prea puternic Irakul, iar acesta
reușește să -i administreze I ranului o înfrângere decisivă, Teheranul va trece, din disperare,
în tabăra sovietică. O instalare a unui regim pro -sovietic, chiar dacă nu comunist pe față, în
Iran, ar fi reprezentat o catastrofă în ochii întregii lumi pentru America. Chiar dacă nu se
lua în considerare acest aspect, o oarecare echilibrare a politicii americane în regiune era

163 William Safire, On L anguage; Operation Staunch , în New York Times, 30 noiembrie 1986, consultat pe
20.04.2020 la https://www.nytimes.com/1986/11/30/magazine/on -language -operat ion-not-so-staunch.html .
164 Alethia H. Cook, Jail Roshandel, op. cit ., p. 26
165 Ofira Seliktar, Navigating Iran: From Carter to Obama , Palgrave, New York, 2012, p. 54.

86
de dorit, considerau Casey și McFarlane, pentru că ar fi prelungit războiul și ar fi conservat
status -quo-ul regional. Președintele nu putea însă să schimbe politica externă spre Iran, cel
puțin nu deschis, atâta vreme cât criza ostaticilor din 1979 era încă proaspătă, iar varianta
ei, mai redusă ce -i drept, nu se încheiase încă. Cu toate acestea, se pare că el a aprobat
începerea negocierilor cu Iranul, pe baza ideii de schimb de arme pentru ostatici.166
La mijlocul anului 1984, deci, pozițiile structurilor de conducere din Washington,
erau, în linii mari, trasate. N.S.C. -ul și o mare parte din conducerea C.I.A. -ului erau
favorabile apropierii de Ira n, în vreme ce Depar tamentele de Stat și de Apărare se opuneau.
Casey și C.I.A. -ul își nuanțau poziția prin condiționarea reluării relațiilor comerciale și de
sprijinire cu armament prin eliberarea ostaticilor și promisiunea că Iranul nu va mai sprijini
atacuri teroriste cont ra americanilor.167 Nu trebuie ignorată nici presiunea exercitată de
Israel, care spera, la fel ca și McFarlane și alții, că după regimul Khomeini, se vor relua
relațiile comerciale avantajoase de care se bucurase în timpul șahului.
Și partea iraniană era d ispusă să reia negocierile. Deși, cel puțin la nivelul retoricii
internaționale, Iranul considera Statele Unite ca fiind „Satana” și Israelul o blasfemie,
nevoia de tancuri, piese de schimb și tehnologie modernă erau mai presante, astfel că
cercurile condu cătoare de la Teheran erau foarte deschise dialogului. Irakul deținea o
superioritate tehnologică prea mare, beneficiind de tancuri și avioane sovietice, astfel că
armata iraniană făcea presiuni pentru a primi rachete antitanc și antiaeriene occidentale.
În acel moment catalistul către vânzarea de armament în Iran a fost un afacerist
iranian, care acționa în Europa ca intermediar al intereselor guvernului de la Teheran:
Manucher Ghorbanifar, sau „G horba”, cum a ajuns el să fie numit de către leadership -ul
american. Cunoscut serviciilor secrete americane, el fusese înainte de 1979 unul dintre
reprezentanții iranieni care se ocupau de afacerile cu Israel, sub acoperirea mai multor
firme de navigație. Se pare că familia lui a fost implicată în mișcarea de rezi stență
împotriva noului regim de la Teheran, iar el s -a refugiat la Paris, de unde și -a oferit
serviciile agențiilor de informații occidentale. C.I.A. -ul nu îl considera o sursă demnă de
încredere, deși l -a utilizat în anumite ocazii.168
Pe durata anului 198 4 Ghorba a făcut mai multe încercări de a media un aranjament
între Statele Unite și Iran, menționând mai mulți oficiali iranieni, între care cei mai
importanți aveau numele de cod „Primul Iranian” și „Al Doilea Iranian”, care simpatizau

166 Ibidem .
167 Report of the Congressional Committees , p. 163.
168 Ibidem , p. 164.

87
cu Statele Unite ș i ar fi fost dispuși să sprijine cauza occidentală în țara lor. Insistența lui a
dat roade în noiembrie 1984, când s -a întâlnit la Hamburg cu Theodore Shackley, fost
Director Adjuct pentru Operații în C.I.A., care ținea legătura cu iranieni exilați, oponen ți ai
regimului islamic.169 La întâlnire au participat și „Primul Iranian” și un amic al unui alt
traficant de arme despre care vom vorbi mai mult: Adnan Khashoggi. Aceasta a fost prima
ocazie în care Ghorba a afirmat că, pentru un preț potrivit, poate gara nta eliberarea
ostaticilor americani din Liban . Întors în State, Shackley a raportat superiorilor săi din
Departamentul de Stat și din C.I.A. despre oferta lui Ghorba, dar agenția nu îl considera pe
acesta o sursă credibilă, astfel că primele contracte nu s-au concretizat.170
Lucrurile au avansat în ianuarie 1985, când Gorba, decis să nu cedeze, a folosit o
cale indirectă de achiziționare a armamentului pentru Iran. Planul implica Israelul, astfel
încât Statele Unite să nu poată fi acuzate că vând arme direc t Teheranului. Ghorba și
Khashoggi au obținut sprijinul unei veritable echipe de afaceriști evrei, evident în relații cu
armata și serviciile secrete de la Tel -Aviv. Cu ocazia mai multor întâlniri în Europa,
Ghorba a sugerat ca Iranul să achiziționeze rach ete antitanc de fabricație americană, TOW,
prin intermediul Israelului.
În paralel, administrația americană oscila cu privire la cea mai bună metodă de a
aduce Iranul în tabăra occidentală. Cabinetul și chiar Președintele însuși, erau indeciși, iar
struct urile de la un nivel mai jos aproape se încăierau în acest sens. Adjunctul lui
McFarlane, Michael Ledeen, informat de negocierile israeliano -iraniene, s -a dovedit cel
mai activ susținător al ideii vânzării de armament. Pe 17 iunie el a obținut trimiterea u nui
memorandum de către N.S.C. către Secretarii de Stat și de Apărare, în care solicita ajutarea
Iranului prin armament, fără să obțină însă efectul dorit.171
Pe 18 iulie MacFarlane, evident dezamăgit de lipsa de entuziasm a Secretarilor, a
obținut o întâlni re cu Președintele, care se afla în spital, în convalescență, după o operație.
Trebuie să menționăm că situația pe plan intern devenise acută pentru imaginea
Președenției. Publicul american solicita măsuri concrete și rapide și eliberarea ostaticilor
din L iban. Președintele Reagan era dispus să facă unele concesii pe care poziția lui
anterioară, de a nu negocia cu teroriștii, nu le -ar fi permis.
Opiniile și mărturiile diferă despre ceea ce s -a discutat cu ocazia acestei întâlniri,
mai ales că nu s -au luat minute, ori notițe. McFarlane a afirmat ulterior că Președintele a

169 Ibidem .
170 Ibidem .
171 Ibidem , p. 165.

88
fost de acord, în principiu, să permită Israelului să vândă din rachetele TOW Iranului.172
Ministrul de Apărare Israeli an, Itzac Rabin, nu a acceptat să facă acest lucru fără
confirmarea Dep artamentului de Stat. În urma altor discuții cu Ghorba, acasta a clarificat
solicitarea iranienilor: 100 de rachete antitanc TOW și, pentru prima dată, piese de rezervă
pentru avioane și rachete antiaeriene. Conform lui Ghorba, ostaticii urmau să fie elibe rați
după trei săptămâni de la terminarea afacerii. Mai mult, prin dovedirea bunelor intenții de
către Vest, poziția moderaților în Iran, mai ales a Primului Iranian, ar fi fost consolidată.
Evident, McFarlane, a punctat aceste lucruri Președintelui.
Pe 6 august 1985 s -a ajuns la o decizie finală asupra chestiunii israeliene.
Președintele Reagan, reprezentantul Israelului, MacFarlane, Vicepreședintele George
Bush, Secretarii Schultz și Weinberger au participat toți la o discuție despre posibilitatea
vânzăr ii de rachete și alte arme Iranului. MacFarlane a opinat că Statele Unite ar putea
nega orice informații și orice legătură cu afacerea, ceea ce Schultz a criticat vehement. El
considera că întreaga chestiune este „o idee proastă”173 și că Statele Unite, în c iuda tuturor
ideilor de ameliorare a relațiilor cu Iranul, plătea de fapt pentru eliberarea ostaticilor, ceea
ce contravenea poziției publice asumate de Administrația de la Washington.
Președintele a cerut o temporizare a întregii afaceri, dorind probabil să aibă toate
informațiile înainte să ia o decizie finală, dar, câteva zile mai târziu, i -a ordonat lui
McFarlane să aprobe vânzarea câtorva rachete către Iran, ca o probă a seriozității
Teheranului. Condițiile erau destul de dure: rachetele urmau să fie î n număr prea mic ca să
schimbe raportul de forțe de pe frontul irakian, nu trebuiau folosite în atacuri teroriste și
nici nu se punea problema de piese de schimb pentru avioanele de vânătoare de fabricație
americană pe care le avea Iranul în dotare.174
Mai t ârziu, Președintele avea să afirme că a aprobat vânzarea rachetelor, deși, la o
audierere ulterioară, a negat informația. Dovezile indică, însă, că, într -adevăr, Reagan a
fost de acord. Israelienii au fost precauți și au dorit să obțină aprobarea oficialil or
americani, iar McFarlane a recunoscut că au primit unda verde de la cel mai înalt nivel.
Oricât de învăluită în mister a fost întreaga ches tiune, McFarlane nu ar fi trimis acordul
Tel-Aviv -ului fără aprobarea Președintelui. El a declarat ulterior, atunc i când a fost
anchetat cu privire la întreaga afacere, că Reagan a aprobat vânzarea armelor, cu condiția

172 Ibidem .
173 Ibidem ,.
174 https://www.history.com/topics/1980s/iran -contra -affair , consultat pe 16.04.2020.

89
ca ele să ajungă în mâna „oponenților lui Khomeini din Iran”.175 În concluzie, în vara
anului 1985, Statele Unite erau deja angajate în vânzarea de armam ent, printr -un stat aliat
ca intermediar, către Iran.
Vânzarea rachetelor TOW a început în august 1985, prin intermediul Israelului,
folosind un charter, non -israelian, pentru acoperire. Primele 100 de rachete nu au dus la
eliberarea vreunui ostatic. Abia în septembrie s -a aprobat vânzarea altor 400, pentru care
Ghorba a promis că se va elibera doar un ostatic. Partea iraniană a fost foarte clară că este
vorba despre o singură persoană, oricare în afara lui Buckley, care, afirmau ei, era o
captură prețioasă de care voiau să țină cât mai mult. Mai mult, prin Ghorba, Iranul a
transmis că Buckley era foarte bolnav, deși, în realitate, era mort încă din iunie, din cauza
complicațiilor la plămâni cauzate de tortură.176 Pe 15 septembrie, reverendul Benjamin
Weir, un ul dintre ostaticii din Liban, a fost eliberat lângă ambasada americană din Beirut.
Putem afirma, așadar, că primele vânzări de armament către Iran au fost
caracteristice pentru întreaga operațiune secretă. Iranul a dictat aproape permanent
termenii, a pro mis eliberarea unor ostatici în schimbul armelor și a solicitat constant
creșterea cantității lor atunci când a simțit slăbiciune în tabăra americană. În final,
eliberarea unui ostatic, relevant, dar nu la fel de important ca șeful C.I.A. din zonă, a fost
folosită de iranieni ca momeală pentru continuarea tranzacțiilor deosebit de avantajoase
pentru ei .177
Concluziile erau clare: toate principiile și pozițiile asumate de Statele Unite erau
flexibile, iar nerespectarea înțelegerii de către Iran putea fi trecut ă cu vederea ușor. Orice
ar fi făcut Iranu l, Statele Unite puteau fi aduse din nou la masa negocierilor prin
promisiunea eliberării unui alt ostatic.
În noiembrie 1985 a apărut alt plan, la fel de secret și la fel de controvesat, cel puțin
din punctul de v edere al oficialilor din cadrul Departametelor de Apărare și de Stat. Dacă
rachetele TOW nu au putut să convingă Iranul să fie mai flexibil în privința eliberării
ostaticilor americani, acum N.S.C. -ul își propunea să ridice miza și să ofere Teheranului
rachete antiaeriene HAWK, de care armata iraniană avea nevoie urgentă ca să contracareze
avioanele irakiene care zburau la mare înălțime. Planul a fost conceput de Ledeen în urma
unor întâlniri cu oficiali iranieni și israelieni la Geneva.178 S-a ajuns la organ izarea unui

175 Robert Williams, The last word on the Iran -Contras affair? , în „Crime, Law and Social Change”, nr. 23,
1995, p. 370.
176 Report of the Congressional Committees , p. 169.
177 Ibidem , p. 170.
178 Ibidem , p. 175.

90
transport, cu 18 rachete HAWK, la fel, trimise din Israel la Teheran, pe 24 și pe 25
noiembrie.
Inițial iranieni solicitaseră 150 de rachete HAWK, 200 de rachete Sidewinder și cel
puțin 30 de rachete Phoenix pentru eliberarea ostaticilor. Pe m ăsură ce afacerea s -a
dezvoltat, tot mai multe din detaliile logistice au intrat în sarcina lui Oliver North . Energic
și capabil, North a fost foarte bine văzut de superiorii lui, McFarlane și Ledeen, și a căpătat
o influență tot mai mare în întreaga aface re Iran -Contras , până când a ajuns pionul
principal. Vânzările de armament din vara lui 1985 au însemnat implicarea pentru prima
dată a lui North în afacerea iraniană.
Foarte important pentru noi este faptul că pe 17 noiembrie McFarlane l -a informat
pe Pr eședinte cu privire la chestiunea rachetelor HAWK, subliniind însă toate avantajele și
speranțele că ea se va dovedi decisivă în câștigarea bunăvoinței iranienilor. Președintele ar
fi răspuns cu circumspecție, dar nu s -a opus vânzării.179
La fel de relevantă a fost și poziția, sau, mai bine zis, opoziția Secretarului de Stat,
Schultz, atunci când a aflat de la McFarlane despre afacere că Israelul va livra în Iran 100
de rachete HAWK pentru eliberarea ostaticilor. Schultz și -a arătat nemulțumirea că
tranzacția nu primise aprobarea Departamentului de Stat și că era pus în fața faptului
împlinit.180
Situația a luat o turnură neplăcută pentru Statele Unite atunci când, la mijlocul lunii
noiembrie, a fost nevoie să fie folosită o firmă -fantomă a C.I.A. pentru transpo rtarea
rachetelor și a altor materiale militare în Iran. Unii oficiali, precum John McMahon,
Directorul Adjunct al C.I.A. -ului, nu au fost informați de întreaga operațiune, mai ales de
faptul că s -a folosit o firmă a agenției. El a arătat, într -un raport c ătre superiorii lui că
operațiunea trebuie să înceteze până la adoptarea un ui Finding prezidențial.181
Documentul a fost redactat cu celeritate de către Stanley Sporkin, Consilierul
Juridic Șef al C.I.A. -ului, care considera că era necesar, nu neapărat din cauza
transporturilor aeriene, cât pentru a justifica influențarea agenților guvernamentali din
țările survolate și din Iran. Proiectul memorandumului a fost gata pe 26 noiembrie și era
următorul:

179 Ibidem , p. 176.
180 Ibidem , p. 178.
181 Termen neoficial pentru Memorandum de Notificare, adică o Directi vă Prezidențială, prin care
Președintele argumentează către anumite comitete ale Congresului necesitatea de declanșarea a unor acțiuni
secrete de către C.I.A. https://www.cia.gov/library/center -for-the-study -of-intelligence/csi –
publications/books -and-monographs/agency -and-the-hill/12 -The%20Agency%20and%20the%20Hill_Par t2-
Chapter9.pdf , consultat pe 16.04.2020.

91
„Am fost informat că s -au realizat eforturi de către entită ți private pentru obținerea
eliberării ostaticilor americani din Orientul Apropiat. Consider, de aceea, că
următoarele operații în țări străine (incluzând aici toată logistica necesară) sunt
importante pentru securitatea Statelor Unite ale Americii. Din ca uza naturii secrete
a acestor operații, ordon Directorului C.I.A. să nu informeze Congresul Statelor
Unite despre ele […] până când nu va primi ordine clare de la mine.
SCOP: Eliberarea ostaticilor -Orientul Apropiat
DESCRIEREA OPERAȚIILOR
C.I.A. are aproba rea să asigure sprijinul pentru entități private în vederea eliberării
ostaticilor americani din Orientul Mijlociu. Sprijinul va include asigurarea
mijloacelor de transport, de comunicații și alte elemente logistice. În cadrul acestor
demersuri, anumite ma teriale și muniții, provenite din țări străine, ar putea să fie
alocate guvernului iranian, în schimbul eliberării ostaticilor. ”182
Apoi, pentru a justifica acțiunile deja întreprinse, care nu aveau aprobarea
Congresului, Memorandumul specifica: „Toate acți unile precedente, luate de Guvernul
S.U.A. pentru ajungerea la scopul specificat, sunt ratificate prin prezenta.”183 Este, așadar,
evident, că N.S.C. -ul și elementele implicate din C.I.A., mai ales Directorul Casey,
încercau să -și „acopere urmele”, știind fo arte bine că toate tranzacțiile cu iranienii încălcau
o mare parte din p revederile legale în vigoare și, mai ales, Amendamentul Boland.
Pe 4 decembrie 1985 Reagan a anunțat demisia lui McFarlane din funcția de
Consilier Prezidențial pe probleme de Securit ate și numirea amiralului Poindexter. Trei zile
mai târziu a avut loc o altă întâlnire foarte importantă, în care oficiali de rang înalt, precum
McMahon au criticat continuarea vânzării de armament către Iran, afirmând că nu există de
fapt nici un fel de o poziție moderată în acea țară. Weinberger și Schultz s -au opus și ei,
desigur.
Poindexter, pe de altă parte, a continuat să sprijine proiectul N.S.C. de folosire a
Israelului ca intermediar. Deși discuțiile au fost în contradictoriu, Președintele nu a tra s
nici o concluzie, însă N.S.C -ul. și C.I.A. -ul au perceput că era de acord cu varianta lor.
North a susținut în acea perioadă că, deși interacțiunea cu Ghorbanifar era imperfectă, ea a
avut măcar rezultatul eliberării unor ostatici americani. Din punctul lui de vedere,
împărtășit de Poindexter și, într -o oarecare măsură și de Președinte, în cel mai rău caz, în
care nu ieșea nimic pozitiv din afacerea iraniană, Teheranul ar fi obținut mai multe arme,

182 Report of the Congressional Committees , p. 186.
183 Ibidem .

92
fără piese de rezervă și atât de puține încât nu ar fi sc himbat situația geostrategică în zonă.
Dimpotrivă, încetarea transporturilor ar fi putut duce la iritarea iranienilor și periclitarea
siguranței ostaticilor.184 Memorandumul lui North menționa și o „a doua cale”, prin care
S.U.A. ar fi putut să trateze direc t cu Iranul, fără intermediari statali. North sugera folosirea
lui Secord, care putea să acționeze ca traficant de arme .
A doua variantă a fost una de rezervă, pentru că, între timp, operațiunea cu
israelienii a devenit mai intensă. Tel -Avivul dorea să tri mită 500 de rachete TOW Iranului,
în schimbul eliberării ostaticilor occidentali din Liban. Israelul se oferea chiar să elibereze
câțiva prizonieri Hezbollah pe care îi avea în custodie. Dacă toată afacerea decurgea
conform planului, Israelul propunea să a provizioneze armata iraniană cu încă 3500 de
rachete. Evenimentele s -au precipitat apoi; propunerile foarte favorabile au fost acceptate
de către Poindexter și North, care au obținut semnătura Președintului pentru un alt Finding,
prin care se dădea voie C. I.A.-ului să vândă armament Iranului, cu scopul declarat de a
îmbunătăți relațiile cu această țară. Pe 7 ianuarie 1986 Reagan a convocat N.S.C. -ul pentru
a discuta propunerile israelienilor și noul Finding. Weinberger a ridicat din nou obiecții,
spunând că afacerea viola interdicția de vânzare de armament aflată în vigoare. Cu toate
acestea, decizia politică era de a se continua întreaga afacere.185
În lunile următoare Iranul a recepționat 500 de rachete TOW în urma tranzacțiilor,
conform unei scheme foarte b ine stabilită. Ghorbanifar depunea banii împrumutați de la
afaceristul saudit, Adnan Khashoggi într -un cont al unei bănci din Elveția controlat de
Secord. Acesta transfera sumele solicitate de Armata americană pentru rachete, într -un
cont al C.I.A. -ului, c are le achiziționa direct de la Armată pentru a le înlocui pe cele
israeliene. Secord aranja apoi zboruri charter ale unor firme -fantomă ale sale, prin care
rachetele ajungeau în Israel. De acolo ele erau transportate de israelieni în Iran.
În acest momen t cele două afaceri disparate, sprijinirea logistică a rebelilor Contras
și vânzarea de armament către Iran, au început să se lege într -o operațiune logistică secretă
de mari dimensiuni.
Pe 16 mai 1986 a avut loc o altă întâlnire la nivel înalt, în Biroul Oval în care s -a
discutat despre rezultatele obținute de misiunile secrete în America Latină, mai ales în
Nicaragua. Directoul C.I.A., Casey, a raportat că rebelii au obținut unele rezultate
încurajatoare. Schultz și Weinberger și chiar Poindexter și -au exprimat rezerve serioase
față de succesele rebelilor, considerând că fără un sprijin logistic și financiar mult mai

184 Lawrence Walsh, op. cit ., p. 17.
185 Ibidem , p. 19.

93
amplu, forțele guvernamentale vor obține victoria decisivă. Schultz a fost cel care a sugerat
să se curteze alte state, care să contribuie f inanciar, după model ul Arabiei Saudite.
Președintele a întrebat apoi dacă nu s -ar putea folosi „baieții lui Ollie (Oliver North, n.n.)”
și pentru această misiune. Unii participanți s -au grăbit să schimbe subiectul, dar Fiers și
unii membri N.S.C. au înțele s aluzia și au început să pregătească terenul pentru așa -numita
„deviere”, adică folosirea profiturior din vânzarea de armament către Iran pentru finanțarea
contrași lor.
La sfârșitul lui noiembrie 1985, „Întreprinderea” a descoperit că îi rămăseseră
800000 de dolari din sumele depuse de Israel pentru primul transport de rachete HAWK.
North a discutat cu Secord și au convenit ca sumele să fie utilizate pentru susținerea
rebelilor din Nicaragua. Deși nu exista nici o decizie oficială, politică, ori militară, în acest
sens, ideea devierii banilor către contrași începuse să fie aplicată.186
North a obținut de la Departamentul de Apărare un preț de 3700 de dolari pentru
fiecare rachetă TOW, iar iranienii erau dispuși să plătească 10000. Diferențele treceau într –
un cont secret al „Întreprinderii”, fără ca reprezentanții Armatei să afle că se obțineau
profituri. Tranzacțiile cu rachete din februarie 1986 au însemnat milioane de dolari intrați
în conturile „Întreprinderii”, iar North a concluzionat rapid că afacerile cu iranienii sunt
cea mai bună sursă de bani pentru rebelii Contras , un soi de „strangere de fonduri”, așa
cum s -a exprimat el în rapoartele către superiorii săi.187
Atunci când a depus mărturie în fața Congresului, North va declara că nimeni nu l -a
inform at că „activitatea” în care a fost angajat și pe care, practic, a dirjiat -o din punct de
vedere logistic, încălca embargoul în domeniul vânzării de armament. Mai mult, el a
declarat că nu știa că Secretarii de Stat și de Apărare se împotriveau ideii,188 dar aceasta nu
poate ascunde faptul că el a participat la mai multe întâlniri la cel mai înalt nivel și a fost
informat direct.
Pe durata activității sale, „Întreprinderea” a deținut trei conturi bancare la Credit
Suisse, din Geneva, în care a primit, per to tal, 47.6 milioane de dolari. North a fost, direct
sau indirect, cel care controla aceste fonduri. Din cele peste 47 de milioane, 28.6 au fost
folosite pentru finanțarea rebelilor Contras s. Mecanismul de transfer al banilor, conturile

186 Ibidem , p. 20.
187 Ibidem .
188 Audierile „Iran -Contras”, Declarațiile lui Oliver North, https://www.youtube.com/watch?v=Yhroz1tvk –
A&t=1331s , minutul 27, consultat pe 10.05.2020.

94
selectate, precum și metodele de livrare către mișcarea Contras , au fost toate sub atenta
supraveghere a lui North.189
Este foarte posibil ca activitățile secrete în favoarea mișcării Contras să fi rămas
secrete, dacă nu ar fi fost conectate cu tranzacțiile cu Iranul. Odată ce vânzarea de
armament către această țară a devenit public ă, întreaga afacere a fost deconspirată, inclusiv
devierea de fonduri pentru contrași. Pe 3 noiembrie 1986 au apărut primele articole în
presa libaneză, despre relațiile unor oficiali americani cu Ira nul. Liderii iranieni au
confirmat că au fost vizitați de reprezentanți ai Statelor Unite. Pe 8 noiembrie afacerea a
devenit știre principală în presa americană, iar N.S.C. -ul și C.I.A. -ul au început să se
alarmeze și să organizeze întâlniri pentru stabili rea unei strategii de mușamalizare. După o
declarație de presă nesigură a Administrației Prezidențiale, pe 15 noiembrie comisiile
Congresului pe probleme de securitate au cerut audieri cu Schultz și Weinberger,
Poindexter și Casey. Panica a cuprins organiz ațiile guvernamentale și, foarte rapid, o mare
parte din adevăr a ieșit la iveală.190
Pe 20 noiembrie Casey și Poindexter au fost audiați de comisii și au încercat să
ascundă pe cât posibil implicarea agențiilor lor în afacere, dar și faptul că acționaseră cu
acordul Președenției. Până la urmă, Procurorul General, Edwin Meese, a fost cel care a
bănuit că tranzacțiile cu armament începând din 1985 nu erau legale și a început o anchetă
a activităților efectuate de N.S.C. și C.I.A.
Deși Poindexter și North au distrus o mare parte din documente, echipa de
procurori a identificat destul e materiale, inclusiv un memorandum din 1986, în care se
descria devierea fondurilor iraniene către contrași. Puși în fața dovezilor, North și
Poindexter au recunoscut devierea, da r au atribuit -o israelienilor. Decizia de a începe o
anchetă formală a fost luată pe 24 noiembrie 1986, când Meese și staff -ul prezidențial au
convenit că „vânzarea de armament din 1985 putea fi ilegală”.191
Pe 25 noiembrie Președintele și Meese au anunțat într-o conferință de presă
televizată că o parte din banii rezultați din vânzarea armamentului către Iran a fost
direcționată către rebelii din Nicaragua. Poindexter și -a dat demisia în aceeași zi, iar North
a fost înlocuit din funcți a de consilier în cad rul N.S.C. și pus la dispoziția Corpului
Pușcașilor Marini.

189 Lawrence Walsh, op. cit ., p. 71.
190 Ibidem , p. 73
191 Ibidem , p. 24.

95
Imediat au fost anunțate investigații guvernamentale și numirea unui procuror
special din parte Congresului, care a organizat audieri cu toți oficialii implicați. La
începutul acestor audieri se părea că importanța scandalului nu va putea fi subestimată.
Atmosfera tindea spre ideea sfârșitului unei președenții care se dovedise extrem de
populară și chiar se zvonea că Reagan va fi pus sub acuzare. Președintele a admis în
această perioadă că „s -au făcut unele greșeli”192
După câteva luni de negocieri foarte laborioase, marcate de piedici puse de Casa
Albă, dar și de C.I.A. în calea eliberării de documente, North și Poindexter au cerut
imunitate totală, ori parțială înainte să apară în fața comisiilor întrunite ale Congresului.
Dintre toți membrii marcanți ai Administrației Reagan care au participat la audierile care
au început în mai 1987, North a lăsat impresia cea mai puternică. Chiar de la început el a
declarat că a venit în fața reprezentanților al eși ai poporului pentru a „înlocui secretele cu
adevărul”, pe care era cel mai dornic să -l explice.

192 Michael E. Lynch, David Bogen, The Spectac le of History: Speech, Text and Memory at the Iran -Contras
Hearings , Duke University Press, Londra, 1996, p. 3.

96
CONCLUZII

Pe parcursul secolului al XX -lea au fost puține evenimente care să creeze mai
multe polemici decât afacerea „Iran -Contras ”.193 Cu toate că era clar chiar din timpul
investigațiilor că oficiali americani au negociat cu susținători declarați ai terorismului
mondial și au direcționat fondurile astfel obținute pentru amestecul brutal în treburile
interne ale altui stat, scandalul nu a af ectat Administrația Reagan atât cât se credea la
început. Dimpotrivă, Vicepreședintele George Bush, implicat îndeaproape în întreaga
operațiune, a câștigat alegerile prezidențiale și a devenit următorul președinte.
În centrul afacerii „Iran -Contras ” sunt a cțiunile sau activitățile membrilor
administrației Reagan, cu aprobarea mai mult sau mai puțin oficială a Președintelui, de
ascundere a documentelor, de eludare a prerogativelor Congresului și de a acționa în
numele statului american fără a avea legitimita tea necesară. S -au folosit resurse
guvernamentale de către oficiali din N.S.C., din staff -ul prezidențial și din C.I.A. pentru a
organiza acțiuni secrete fără autorizație în sprijinul rebelilor Contras s și în vederea
eliberării ostaticilor americani din Or ientul Apropiat.
Mai mult, North, Poindexter și alții, au creat un fond secret, alimentat cu bani din
vânzarea de armament, conturi care erau controlate de membrii „Întreprinderii”. Astfel,
cetățeni privați au ajuns să aibă acces la bani ai statului. Nor th și ceilalți au stabilit, fără a
avea dreptul legal, prețuri pentru armamentul care era vândut Iranului, solicitând sume
mult mai mari decât cele cerute de Armată, tocmai cu scopul de a obține profituri. În mod
evident, statul american a fost privat de s ume importante, iar conspiratorii au decis cum să
fie folosite acestea.194
Scopul acțiunii, sau, mai bine zis, unul dintre scopurile principale, a fost de stabilire
a unor relații de încredere cu Iranul, sau cu elementele percepute ca fiind moderate din
acea țară. Cu toate acestea, relațiile dintre Iran și Statele Unite, și așa caracterizate de
suspiciune reciprocă, au fost afectate de întreaga afacere, partea iraniană fiind iritată de
prețul mai mare solicitat de „Întreprindere”. Ca urmare, viața ostaticilo r din Liban a fost
amenințată, ceea ce era un alt obiectiv principal al întregii afaceri.195

193 Alfonso Figueroa Saldaña, „The Iran -Contras Affair from the Three -Level Analysis”, Amerika Institut der
LMU, Munchen, p. 3, disponibil la
https://www.academia.edu/34430167/_The_IranContras_Affair_from_the_Three -Level_Analysis_ , consultat
pe 12.02.2020.
194 Lawrence Walsh, op. cit ., p. 56.
195 Ibidem.

97
Întreabarea principală care se pune este de ce Administrația Reagan, admițând că
Președintele a fost informat despre toate acțiunile, a fost pregătită să riște opro biul public
pentru o țară din Lumea a Treia, precum Nicaragua? Răspunsul ține nu numai de politica
lui Reagan de a contracara orice avans, oricât de mic al comunismului, mai ales pe
continentul american, dar și de percepția pe care dorea să o cimenteze, a unei președenții
puternice.
Conform teoriei Realismului Defensiv statele încearcă să -și păstreze puterea într -un
sistem internațional aflat în echilibru, ținând cont de precedentele istorice. Astfel, pentru
Statele Unite sub Reagan, precedentul Războiului din Vietnam era încă proaspăt în
memoria colectivă. Totuși, S.U.A. nu puteau admite o prezență comunistă consistentă în
zona ei de „ confort”, mai ales că tolerase deja de facto Cuba comunistă.196
Bipolaritatea sistemului internațional de la acel moment expl ică într -o mare măsură
ceea ce noi astăzi percepem ca fiind o decizie radicală a leadership -ului american, anume
intervenția în sprijinul contrașilor. Totuși, trebuie să avem în vedere că în acea epocă
istorică era foarte rezonabil pentru cercurile conducă toare americane să anticipeze o
sprijinire a regimului sandinist de către U.R.S.S. și extinderea mișcării comuniste în
întreaga Americă Centrală. Cum intervenția militară era ieșită din discuție, singura mișcare
posibilă pentru Reagan și apropiații lui era să acționeze economic.197
Scandalul „Iran -Contras ” a pus în evidență un conflict constituțional, posibil
specific republicilor prezidențiale, dar care ar putea găsi aplicabilitate și în cazul altor
tipuri de regimuri democratice, adică acela între Legislati v (în acest caz Congresul
american) și Șeful Executivului, adică Președintele. Ideea de bază de la care a pornit
conflictul este dreptul Congresului de a formula și de a implementa apoi politica externă a
Statelor Unite. Reprezentanții Congresului au opina t că Legislativul are dreptul de a fi
informat cu privire la toate inițiativele Președintelui în domeniul externelor. Mai mult,
Congresul dispune de dreptul de a verifica și, eventual, semnalează neconstituționalitatea
felului în care puterea executivă le pune în aplicare. Membrii Congresului au afirmat că
Președintele avea obligația de a consulta Congresul, sau măcar să -l informeze cu privire la
măsurile pe care le implementa, sau dorea să le implementeze în relațiile cu alte state,
astfel încât Congresul să poată trece legi care să limiteze și să controleze aceste acțiuni.198

196 Alfonso Figueroa Saldaña, op. cit ., p. 21.
197 Ibidem .
198 Edwin Timbers, „Legal and Institutional Aspects of the Iran -Contras Affair”, în Legal and Institutional
Aspects of the Iran -Contras Affair , vol. 20, nr. 1, 1990, p. 31.

98
Ca și predecesorii săi, președintele Reagan a considerat că dispune de prerogative
clare, prevăzute în Constituție, prin care poate conduce fără vreo verificare, politica
externă a Stat elor Unite și, în mare parte, o poate trasa. Aproape toți președinții, iar Reagan
mai mult ca mulți, au afirmat că în domeniul politicii externe, Președintele nu este
răspunzător în fața Congresului, ci doar față de popor, din punct de vedere politic.
Aici rezidă importanța afacerii „Iran -Contras ”; după finalizarea scandalului opinia
publică a înțeles că sistemul de „Check and Balances” era important și în domeniul
acțiunilor secrete, aflate oficial în subordinea Președintelui.

99
BIBLIO GRAFIE

I. Izvoare
I. 1. Izvoare editate
Central Intelligence Agency, “Report on the Covert Activities of the Central
Intelligence Agency [Doolittle Report] ,” 1954, disponibil la
https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIARDP86B00269R000100040001 -5.pdf .
Human Security Center, Human Security Report 2005: War and Peace in the 21st
Century , New York, Oxford University Press, 2005.
Report of the Congressional Committ ees Investigating the Iran -Contras Affair , (în
continuare Report of the Congressional Committees ), Washington, 1987.
Sand, Gregory. W., Defending the West: The Truman -Churchill Correspondence,
1945 -1960 , , Westport, Praeger Publishers, 2004.
Walsh, Lawren ce E., Final Report of the Independent Counsel for Iran/ Contras
Matters , vol. I, Investigations and Prosecutions , Washington, 1993.

II. Lucrări generale

Beisner, Robert L., Dean Acheson: A life in the Cold War , New York, Oxford
University Press, 2006.
Blake , Kristen, The U.S. – Soviet confrontation in Iran, 1945 – 1962 , Maryland,
University Press of America, 2009.
Blasier, Cole, The Giant’s Rival: The USSR and Latin America , Pittsburgh, University
of Pittsburgh Press, 1983.
Carson, Austin, Secret Wars: Cover t Conflict in International Politics , Princeton,
Princeton University Press, 2018.
Coll, Steve, Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and Bin Laden,
from the Soviet Invasion to September 10, 2001, Londra, Penguin, 2004.
De Mesquita, Bruce Bueno; Lalman, David, War and Reason: Domestic and
International Imperatives , New Haven, Yale University Press, 1992.
Dockrill, Michael L.; Hopkins, Michael F., The Cold War, 1945 -1991 , Palgrave
MacMillan, Londra, 2006.
Dockrill, Michael L.; Hopkins, Mich ael F., The Cold War, 1945 -1991 , Palgrave
MacMillan, Londra, 2006.

100
Dominguez, Jorge I., US-Latin American Relations during the Cold War and Its
Aftermath , London, Institute of Latin American Studies, University of London, 1999.
Dunkerley, James, Power in t he Isthmus: A Political History of Modern Central
America , New York, Verso, 1988.
Easton, David; Gunnell, John; Stein; Michael, Regime and Discipline: Democracy and
the Development of Political Science, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1995.
Fazal, Tanisha, State Death: The Politics and Geography of Conquest, Occupation,
and Annexation , Princeton, Princeton University Press, 2007.
Finnemore, Martha, The Purpose of Intervention: Changing Beliefs about the Use of
Force , Ithaca, Cornell University Pre ss, 2003.
Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment: A Critical Appraisal of American
National Security Policy during the Cold War , Oxford, Oxford University Press, 2005.
Gilpin, Robert, War and Change in International Politics , Cambridge, Cambridge
University Press, 1981.
Grandin, Greg , The Blood of Guatemala: A History of Race and Nation , Durham, NC:
Duke University Press, 2000.
Grose, Peter, Operation Rollback: America’s Secret War behind the Iron Curtain,
Boston, Houghton Mifflin Harcourt, 2001.
Ham ilton, Nora; Frieden, Jeffrey; Fuller, Linda; Pastor, Manuel, Crisis in Central
America: Regional Dynamics and US Policy in the 1980s , Boulder, CO:Westview, 1988.
Hanes, Sharon M.; Hanes, Richard C., Cold War: Almanac , vol. 1, New York, UXL,
2004.
Harbutt , Fraser J., The Iron Curtain: Churchill, America, and the Origins of the Cold
War, New York, Oxford University Press, 1986.
Herring, George C., From Colony to Superpower . U.S. Foreign Relations since 1776 ,
New York, Oxford University Press, 2008.
Immerman , Richard, The CIA in Guatemala: The Foreign Policy of Intervention ,
Garden City, NJ: Doubleday, 1982.
Jones, Howard, Crucible of Power: A history of American Foreign Relations since
1897 , second edition, New York, Rowman & Littlefield Publishers, 2008.
Jones, Howard, Death of a Generation: How the Assassinations of Diem and JFK
Prolonged the Vietnam War, New York, Oxford University Press, 2003.
Khomeyni, Ayatollah Ruhollah, Islamic Government , Springfield, National Technical
Information Service, 1979.

101
Kinzer, Stephen, Overthrow: America’s Century of Regime Change from Hawaii to
Iraq, Times Books, New York, 2006.
Krasner, Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy , Princeton, Princeton
University Press, 1999.
Lake, David A., Hierarchy in International Rel ations, Ithaca, Cornell University Press,
2009.
Leffler, Melvyn P.; Painter, Davin S., Origins of the Cold War: An International
History , New York, Routledge, 1994.
Leffler, Melvyn P.; Westad, Odd Arne , The Cambridge History of Cold War, vol. II
Crises an d Detente , vol. III, Endings , Cambridge, Cambridge University Press, 2010.
Leogrande, William, Our Own Backyard: The United States In Central America 1977 –
1992 , The University of North Carolina Press, 1998.
Leogrande, William, Our Own Backyard: The United States In Central America 1977 –
1992 , The University of North Carolina Press, 1998.
Lightbody, Bradley, The Cold War, Questions and analysis in history , New York,
Routledge, 1999.
Lightbody, Bradley, The Cold War , Routledge, New York, 2005.
McMahon, Robert, Cold War. A very short introduction , Oxford University Press,
2003.
O’Rourke, Lindsey A., Covert Regime Change: America’s Secret Cold War , Ithaca,
Cornell University Press, 2018.
O’Rourke, Lindsey A., Covert Regime Change: America’s Secret Cold War , Ithac a,
Cornell University Press, 2018.
Offner, Arnold A., Another such Victory: President Truman and the Cold War, 1945 –
1953 , Stanford, Stanford University Press, 2002.
Owen IV, John M., The Clash of Ideas in World Politics: Transnational Networks,
States, and Regime Change, 1510 -2010, New Jersey, Princeton University Press, 2010.
Pastor, Robert, Exiting the Whirlpool: US Foreign Policy toward Latin America and
the Caribbean , Boulder, CO: Westview, 2001.
Patrick, Stewart, Best laid plans: The origins of America n multilateralism and the
dawn of the Cold War , New York, Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2009.
Reiter, Dan, How Wars End, Princeton, Princeton University Press, 2009.
Reiter, Dan; Stam, Allan C., Democracies at War , Princeton, NJ: Princeton Univers ity
Press, 2002.

102
Saikal, Amin, Islam and the West: Conflict or Cooperation , London, Palgrave, 2003.
Schoultz, Lars, Beneath the United States: A History of US Policy toward Latin
America , Cambridge, MA Harvard University Press, 1998.
Schulzinger, Robert D. , Henry Kissinger: Doctor of Diplomacy , New York, Columbia
University Press, 1989.
Schulzinger, Robert D., U.S. Diplomacy since 1900 , New York, Oxford University
Press, 2002.
Sikkink, Kathryn, Mixed Signals: US Human Rights Policy and Latin America , Ithaca ,
NY: Cornell university Press, 2004.
Sikkink, Kathryn, Mixed Signals: US Human Rights Policy and Latin America , Ithaca,
NY: Cornell university Press, 2004.
Silverstone, Scott A., Preventive War and American Democracy. Abingdon,
Routledge, 2012.
Smith, Ton y, America’s Mission: The United States and the Worldwide Struggle for
Democracy, Princeton, Princeton University Press, 2012.
Staton, Cliford , The Greenwood histories of modern nations, The History of
Nicaragua , Oxford, ABC -CLIO. LLC, 2010.
Wood, Bryce, The Making of the Good Neighbor Policy , New York, Norton Press,
1967.
Zonis, Marvin, The Political Elite of Iran, Princeton, Princeton University Press, 1971.

III. Lucrări speciale

Bergen, Peter L., Holy War, Inc. Inside the Secret World of Osama Bin Laden, Londra,
Weidenfeld & Nicolson, 2001.
Block, Alan A., „ The Origins of Iran -Contras : Lessons from the Duranni Affair” , în
Crime, Law and Social Change , nr. 33, 2000.
Boughton, George J., Journal of Interamerican Studies and World Affairs, Vol. 16, No.
4, Cam bridge, Cambridge University Press, 1974.
Brody, Reed, Contras Terror in Nicaragua, Report of a Fact -finding Mission:
September 1984 -January 1985 South End Press Collective, 1985, pp. 11 -12, apud
https://www.brown.edu/Research/Understanding_the_Iran_ Contras _Affair/n –
contrasus.php#footnote6 , consultat pe 4.02.2020.

103
Busby ,Robert, Reagan and the Iran -Contras Affair: The Politics of Presidential
Recovery , MacMillan Press, Londra, 1999.
Cook, Alethia H.; Roshandel, Jail, The United States and Iran. Policy Challengs and
Opportunities , Palgrave, New York, 2009.
Cormac, Rory, Disrupt and Deny: Spies, Special Forces, and the Secret Pursuit of
British Fo reign Policy , Oxford, Oxford University Press, 2018.
David Lake, „Escape from the State of Nature: Authority and Hierarchy in World
Politics”, în International Security , 32, no. 1, 2007.
Domínguez, Jorge, To Make a World Safe for Revolution: Cuba’s Foreign Policy ,
Cambridge, Harvard University Press, 1989.
Downes, Alexander B.; Mary Lauren Lilley, „Overt Peace, Covert War?, Covert
Intervention and the Democratic Peace”, în Security Studies 19, no. 2, aprilie -iunie 2010.
Emerson, Steven, Secret Warriors: ins ide the covert military operations of the Reagan
Era, New York, G.P. Putnam`s Sons, 1988.
Gaddis, John Lewis, Strategies of Containment: A critical appraisal of American
National Security Policy during the Cold War , New York, Oxford University Press, 2005.
Garcia -Amador, Francisco V., The Rio de Janeiro Treaty: Genesis, Development,and
Decline of a Regional System of Collective Security, Miami, University of Miami, 1985.
Lindsey A. O’Rourke, Covert Regime Change: America’s Secret Cold War, Ithaca, Cornell
University Press, 2018.
Gleijesis, Piero, Shattered Hope:The Guatemalan Revolution and the United States,
1944 –1954 , Princeton, Princeton University Press, 1991.
Hudson, Cheryl; Davies, Gareth (coord.), Ronald Reagan and the 1980s: perceptions,
policies, le gacies , Palgrave MacMillan, Londra, 2008.
Jentleson, Bruce, “ Coercive Diplomacy: Scope and Limits in the Contemporary
World, ” în Stanley Foundation Policy Analysis Brief, decembrie, p.7, disponibil la
https://stanleycenter.org/publications/pab/pab06CoerDip.pdf .
Kinzer, Stephen, All the Shah’s Men: An American Coup and the Roots of Middle East
Terror , Hoboken, John Wiley & Sons, 2008.
Lulushi, Albert, Operation Valuable Fiend: The C IA’s First Paramilitary Strike
against the Iron Curtain , New York, Arcade, 2014.
Lynch, Michael E.; Bogen, David, The Spectacle of History: Speech, Text and Memory
at the Iran -Contras Hearings , Duke University Press, Londra, 1996.

104
Morrow, James D., Section Institutions and War Aims , Economics of Governance 7,
no. 1, ianuarie 2006.
Muller, James W. (coord.), Churchill's Iron Curtain speech fifty years later ,
Washington, University of Missouri Press, 1999.
Plopeanu, Emanuel, Politica Statelor Unite față de T urcia între anii 1943 și 1952 , Iași,
Institutul European, 2009.
Prados, John, Presidents’ Secret Wars: CIA and Pentagon Secret Operations since
World War II , New York, William Morrow, 1986.
Safire, William, On Language; Operation Staunch , în New York Times , 30 noiembrie
1986, consultat pe 2.02.2020 la https://www.nytimes.com/1986/11/30/magazine/on –
language -operation -not-so-staunch.html .
Saldaña, Alfonso Fig ueroa, „The Iran -Contras Affair from the Three -Level Analysis”,
Amerika Institut der LMU, Munchen, p. 3, disponibil la
https://www.academia.edu/34430167/ _The_Iran Contras _Affair_from_the_Three –
Level_Analysis_ .
Seliktar, Ofira, Navigating Iran: From Carter to Obama , New York, Palgrave, 2012.
Spalding, Elizabeth Edwards, The First Cold Warrior: Harry Truman, Containment,
and the Remaking of Liberal Internati onalism , Lexington, The University Press of
Kentucky, 2005.
Thomas, Evans, The Very Best Men: Four Who Dared: The Early Years of the CIA ,
New York, Touchstone, 1996.
Timbers, Edwin, „Legal and Institutional Aspects of the Iran -Contras Affair”, în Legal
and Institutional Aspects of the Iran -Contras Affair , vol. 20, nr. 1, 1990.
Werner, Suzanne, Absolute and Limited War: The Possibility of Foreign -Imposed
Regime Change , International Interactions 22, no. 1, 1996.
Williams, Robert, The last word on the Iran -Contras affair? , în „Crime, Law and
Social Change”, nr. 23, 1995.

Webografie

https://ap.gilderlehrman.org/history -by-era/age -reagan/essays /iran-and-united -states -cold-
war?period=9 .
https://www.archives.gov/publications/prologue/2002/winter/us -army -in-russia -1.html .
https://www.britannica.com/event/Strategic -Arms -Limitation -Talks

105
https://www.cia.gov/library/center -for-the-study -of-intelligence/csi -publications/books –
and-monographs/agency -and-the-hill/12 -The%20Agency%20and%20the%20Hill_Part2 –
Chapter9.pdf .
https://www.history.com/topics/1980s/iran -contra -affair .

ANEXE
Anexa 1: Operațiuni ofensive secrete de schimbare a regimurilor politice realizate de SUA
de la începutul războilui Rece până la finalul acest uia199

Perioada Statul Guvernul Tactici
folosite
1949 -1956 Albania Partid Unic – Hoxa Dizidenți
1949 -1956 Belarus Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1949 -1956 Bulgaria Partid Unic – Dimitrov și
Cerenkov Dizidenți
1949 – 1968 China Partid Uni c – Mao Dizidenți
1949 -1956 Cehoslovacia Partid Unic – Gottwaldov și
Zapotocky Dizidenți
1949 -1956 Germania de
Est Partid Unic – Pieck Dizidenți
1949 -1956 Estonia Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1949 -1956 Ungaria Partid Unic – Rakosi Dizidenți
1949 -1956 Letonia Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1949 -1956 Lituania Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1949 -1956 Polonia Partid Unic – Bierut și Zawadzki Dizidenți
1949 -1956 România Partid Unic – Gheorghe
Gheorghiu Dej Dizidenți
1949 -1959 Uniunea
Sovietică Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1949 -1956 Ucraina Partid Unic – Stalin și Hrușciov Dizidenți
1950 – 1953 Coreea De Partid Unic – Kim Dizidenți

199 Lindsey A. O’Rourke, Covert Regime Change: America’s Secret Cold War , Ithaca, Cornell University
Press, 2018, pp. 20 -21.

106
Nord
1958 – 1968 Tibet Partid Unic – Mao Dizidenți
1961 – 1964 Vietnam de
Nord Partid Unic – Ho Dizidenți
1961 – 1968 Cuba Partid Unic – Fidel Castro Asasinat –
Dizidenți
1979 – 1989 Afganistan Ocupație Sovietică – Karmal și
Najibullah Dizidenți
1980 – 1989 Nicaragua Partid Unic – Ortega Promovarea
democrației –
Dizidenți
1981 – 1989 Polonia Partid Unic – Jaruzelski Promovarea
democrației
1982 – 1989 Cambodgia Partid Unic – Samrin Dizidenți
1982 – 1989 Libia Regim Personal – Gaddafi Lovitură de
stat – Dizidenți

Anex a 22: Misiunile preventive de schimbare a regimurilor politice susținute de Statele
Unite ale Americii .200

Perioada Statul Guvernul Țintă Tactici folosite
1947 -1952 Franța Democrație –
Partidele de Stânga Amestec în alegeri
1947 – 1968 Italia Democrație –
Partidele de Stânga Amestec în alege ri
1952 – 1953 Iran Democrație/Monarhie –
Mossadegh Lovitură de stat
1952 – 1968 Japonia Democrație –
Partidele de Stânga Amestec în alegeri
1954 – 1958 Indonezia Democrație/Regim Lovitură de stat, Dizidenț i,

200 Lindsey A. O’Rourke, Covert Regime Change: America’s Secret Cold War , Ithaca, Cornell University
Press, 2018, p. 23.

107
Personal –
Sukarno și partidele pro –
Sukarno Amestec în alegeri
1955 – 1957 Siria Democrație – mai multe
ținte Asasinat, Lovitură de stat
1957 – 1958 Liban Democrație – Partidele de
Stânga și Arabe Amestec în alegeri
1959 – 1973 Laos Democrație – Regim
Personal Dizidenți, Amestec în
alegeri
1960 Congo Democrație – Lumumba Asasinat, Lovitură de stat
1963 Vietnamul
de Sud Regim Personal – Diem Lovitură de stat
1964 – 1972 Angola Forțele de stânga –
Autoritățile Coloniale Dizidenți
1964 – 1968 Mozambic Forțele de stânga –
Autoritățile Coloniale Dizidenți
1964 – 1967 Somalia Democrație – Partidele de
Stânga Amestec în alegeri
1965 – 1969 Tailanda Regim Militar – Personal –
Partide de Stânga Amestec în alegeri
1967 – 1971 Vietnamul
de Sud Regim Militar – Partidele
de Stânga Amestec în alegeri
1972 – 1975 Irak Partid Unic – Hussein Dizidenți
1972 – 1973 Italia Democrație – Partidele de
stânga Amestec în alegeri
1974 – 1975 Portugalia Regim provizoriu –
Partidele de stânga Amestec în alegeri
1975 – 1976 Angola Partid Unic – Neto Dizidenți
1979 – 1980 Yemen -ul
de Sud Partid Unic – Ismail Dizidenți
1981 – 1982 Ciad Regim Militar – Forțele
susținute de Libia Dizidenți
1981 – 1983 Etiopia Regim Personal – Militar – Dizidenți

108
Mengistru
1983 – 1988 Liberia Regim Personal – Doe Promovarea Democraț iei
1984 – 1986 Filipine Regim Personal – Marcos Promovarea Democrației
1986 – 1988 Angola Partid Unic – Dos Santos Dizidenți