.relatii Comunitare Externe

CAPITOLUL I

NATURA JURIDICĂ A COMUNITĂȚII EUROPENE

1.1.Comunitatea europeană subiect al dreptului internațional public

Raportul juridic internațional, este raportul dintre două sau mai multe subiecte de drept internațional care dă naștere la drepturi și obligații reciproce pentru ele și este reglementat de normele acestui drept.

El apare ca termen necesar pentru manifestarea calității de subiect de drept internațional al statelor sau al altor entități sociale din cadrul comunității internaționale.

Ca subiect al raportului juridic internațional, apare în condițiile actuale de dezvoltare a realităților internaționale anumite bunuri patrimoniale și nepatrimoniale, precum și interesele statelor inseparabil legate de aceste bunuri, caracteristica esențială a acestor bunuri, este că ele nu pot fi obținute decât prin acțiunea comună a mai multor state.

Raporturile juridice internaționale sunt create, modificate sau strânse prin tratatele internaționale încheiate de către subiectele dreptului internațional public.

În anumite condiții și în mod excepțional poate fi obiect al raportului juridic internațional și teritoriul când între state se pune chestiunea ratificării frontierelor lor.

În doctrina dreptului internațional există diferite opinii referitoare la obiectul juridic internațional.

Unii consideră ca obiect al acestui raport acțiunea sau abstențiunea subiectelor.

Obiectul acestui raport juridic internațional este menținerea păcii și relațiile dintre părțile contractante și în legătură cu acest obiect, statele semnatare ale tratatului își asumă obligațiile decurgând din principiul neagresiunii care reglementează acest raport.

Normele dreptului internațional sunt create de către state și alte subiecte ale sale și ele aplică acestor creatori, în prezent un organ legislativ central asemenea organelor legislative din viața internă a statelor.

Norma de drept internațional se deosebește de norma de drept intern prin trăsături care decurg din specificul dreptului internațional.

Normele dreptului internațional exprimă voința nu a unui singur stat, ci a mai multor state, putând avea, când suntem în prezența unor state de tip diferit un conținut de clasă complex.

Normele de drept internațional iau naștere prin acordul de voință dintre subiectele acestui drept, acord exprimat în tratate și cutumă, dacă ele, la fel ca și normele dreptului intern, sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin constrângere de stat, formele de exercitare a acestuia diferă, ca urmare a inexistenței unui aparat sancționator centralizat.

Normele dreptului internațional constituie ca orice normă juridică în general, o regulă de conduită obligatorie, stabilind drepturile și obligațiile

participanților la categoria de relații pe care le reglementează și devin astfel raporturi juridice.

Normele dreptului intern au în plus un caracter general și impersonal, elemente pe care nu le găsim în normele dreptului internațional,

într-adevăr în dreptul internațional întâlnim norme situate pe diferite trepte și anume normele generale și normele particulare ori locale, cele dintâi sunt create prin acorduri de voință al statelor, celelalte prin acorduri de voință bilaterale ori ale unui grup restrâns de state, în ambele ipoteze dacă ne aflăm în prezența unor reguli de conduită obligatorii reglementând comportarea ulterior a statelor acestora au caracter de normă juridică indiferent de gradul lor de generalitate.

Norma de drept internațional se caracterizează astfel prin următoarele trăsături:

– este o regulă de conduită obligatorie pentru subiectele dreptului internațional stabilind drepturile și obligațiile lor;

– are un anumit grad de generalitate;

– se formează prin acordul de voință al subiectelor dreptului internațional, ca regulă convențională sau cutumiară;

– este susceptibilă să fie adusă la îndeplinire prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor.

Existența unor norme imperative în dreptul internațional a fost consacrată în Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor care în articolul nr.53 și 64 a statuat nulitatea tratatelor în conflict cu asemenea norme.

Este de reținut definiția dată de convenția normei juridice imperative “în înțelesul prezenței convenției, o normă imperativă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblu sau ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional general având aceleași caractere”.

Comisia de drept internațional în cursul pregătirii proiectelor de articole asupra dreptului tratatelor, cât și doctrina juridică contemporană.

Interesul acordat acestei probleme este legitim, deoarece accentuarea importanței și extinderii lui corespunde stadiului de dezvoltare a dreptului internațional în epoca contemporană, ca un drept destinat să apere pacea și libertatea popoarelor diferențiindu-l calitativ de dreptul internațional al epocilor istorice anterioare care admitea agresiunea și colonialismul.

În doctrina contemporană prevalează opinia care subliniază prezența normelor imperative în dreptul internațional, un număr mai redus de autori exprimând rezerve sub aspectul posibilității de identificare și aplicare a acestor norme, ori respingând existența lor.

a) Conceptul de jus congens în dreptul internațional, existența unui jus congens în dreptul internațional este consecința firească a faptului că orice ordine juridică internă sau internațională, cuprinde în mod necesar norme având acest caracter, are un caracter general propriu oricărei ramuri a dreptului.

în dreptul intern conceptul de jus congens este strâns legat de noțiunea de ordine publică, cu care însă nu se confundă.

Normele imperative au fost definite în literatura juridică privind dreptul în general sau diverse ramuri ale lui ca normă susceptibile de abatere ori derogare, în opoziție cu normele supletive care permit destinatarilor să hotărască conduita ce se vor urma, iar dacă nu se folosește de această permisiune se aplică dispoziția legii .

b) Criterii pentru stabilirea caracterului de normă de drept internațional.

Una din problemele care provoacă dificultăți și controverse este identificarea normelor lui în dreptul internațional în scopul inventarierii lor.

Potrivit criteriului referitor la obiectul normei, se consideră ca norme ale lui jus congens – după cum am văzut – cele legate de noțiunea de ordine publică și de bunele moravuri, ca și alte categorii de norme, ca de exemplu, cele ce privesc protecția persoanei.

Având în vedere scopul lucrărilor sale, se poate socoti ca soluția la care s-a oprit comisia și care a fost acceptată la Conferința de la Viena din 1969 este justificată.

Criteriile elaborate ar putea fi împărțite în două mari categorii:

Criterii privind obiectul normei, având un caracter general teoretic și care pot fi aplicate atât normelor convenționale, cât și celor cutumiare.

2. Criterii cu caracter tehnic care se întemeiază fie pe analiza clauzelor unor tratate multilaterale, fie pe anumite aspecte de ordin procedural, aceste criterii se pot folosi îndeosebi pentru normele convenționale.

În literatura juridică românească a fost formulată opinia întemeiată pe definiția dată normelor imperative în convenția de la Viena, că nu există un criteriu material pornind de la conținutul normei care să permită să se distingă apriori normelor imperative de cele supletive de drept internațional.

Este desigur, necesar de a se continua în mod sistematic și identificator în concret a normelor de jus congens în dreptul internațional.

1.2. CAPACITATEA COMUNITĂȚII EUROPENE ÎN DOMENIUL RELAȚIILOR EXTERNE

Comunitățile europene nu au fost constituite ca entități închise pentru a-și realiza obiectivele , ele au trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaționale prin promovarea unor relații de cooperare și de schimb în diverse domenii, în cadrul unor politici comune a relațiilor externe.

Ulterior prin Tratatul de la Maastricht, Titlul V s-au statuat regulile fundamentale pentru instituirea și orientarea politicii externe comune a uniunii europene la care se adaugă politica de securitate comună, sunt definite obiectivele acestei politici (art.j1) ca fiind îndreptate, între altele spre salvgardarea valorilor comune a intereselor fundamentale și a independenței uniunii, întărirea securității uniunii și a statelor membre sub toate formele, promovarea cooperării internaționale, dezvoltarea și întărirea democrației și statului de drept, precum și spre respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale, uniunea urmărește aceste obiective instaurând o cooperare sistematică între statele membre pentru conducerea politicilor lor și punând în practică gradual acțiuni comune în domeniile în care statele membre au interese importante în comun.

Statele membre vor fi obligate să sprijine activitatea și fără rezerve, politica externă și de securitate a uniunii într-un spirit de loialitate și solidaritate mutuală și să se abțină de la orice acțiune contrară intereselor uniunii sau susceptibile de a afecta eficacitatea sa ca forță coerentă în relațiile internaționale.

Consiliul va veghea la respectarea acestui principiu.

Printre categoriile suprastructurii care orientează desfășurarea raporturilor dintre state, reglementate de dreptul internațional, un loc preponderent îl ocupă politica externă a statelor.

Principalul instrument de realizare a politicii este diplomația așa încât, vorbind despre interacțiunea dintre dreptul internațional și politica externă cuprindem în sfera politicii externe și diplomația așa încât vorbind despre interacțiunea dintre dreptul internațional, politica externă și diplomația.

Corelația dintre politica externă și dreptul internațional se realizează în general asemănător cu corelația dintre politica internă și drept, dreptul fiind un mijloc de exprimare, de înfăptuire a politicii externe a statelor, dar trebuie să se țină seama pe deoparte, că dreptul internațional fiind creat prin acordul de voință dintre state, nu poate fi modificat unilateral de un singur stat în funcție de politica sa externă..

Dreptul internațional ca fenomen social de sine stătător și ca fenomen normativ, cu autonomie relativă, ce nu se confruntă și nu se contopește cu politica, acționează la rândul lui asupra politicii externe.

Astfel o politică externă îndreptată spre întărirea păcii și înțelegerii între popoare cum este politica care promovează cauza independenței și libertății popoarelor, stabilirea unor relații noi între state, bazate pe principiul de drept și justiție, edificarea unei noi ordini mondiale consolidează dreptul internațional și contribuie la dezvoltarea lui progresistă, îmbogățindu-l cu noi instituții corespunzătoare intereselor popoarelor.

Ca și în cazul dreptului intern conținutul dreptului internațional este de asemenea susceptibil să exercite o influență pozitivă asupra politicii externe a statelor.

Politica externă a statelor trebuie să fie confruntată cu normele dreptului internațional care la rândul lor, spre a fi susceptibile de transpunere în practică, trebuie elaborate în limita realităților sociale, incluzând pe cele politice.

Faptul că o asemenea armonie nu se realizează într-o serie de cazuri în viața internațională este consecința încălcării principiilor și normelor dreptului internațional, încălcării datorate politicii imperialiste, de forță și dictat, de împărțire și reîmpărțire a sferelor de influență, căreia i se opun în lumea de azi popoarele – imense forțe progresiste, care urmăresc să pună capăt vechilor relații dintre state, să creeze relații noi bazate pe dreptul internațional.

În realitate, ca și în cazul violării dreptului intern, încălcarea dreptului oricât de gravă ar fi ea, nu afectează existența dreptului ca fenomen distinct de cel politic.

Este evident ca o politică externă orientată spre menținerea păcii și securității irnă orientată spre menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea cooperării și integrării între popoare sporește rolul dreptului internațional tinzând și în același timp la promovarea și dezvoltarea lui în interesul tuturor popoarelor.

a) Curtoazia internațională

Curtoazia internațională cuprinde reguli de politețe, de conveniență și bunăvoință care sunt urmate în relațiile dintre state fără a avea valoare obligatorie a normelor de drept internațional.

Ca reguli de curtoazie se menționează cele referitoare la ceremonialul maritim (salut pe mare) și în special, în trecut unele imunități și privilegii diplomatice.

Nerespectarea unei reguli de curtoazie internațională nu atrage responsabilitatea juridică, încălcarea unei reguli de curtoazie de către un stat este considerată de către celălalt stat nu ca un act ilicit, ci numai ca un act inamical care creează dificultăți în relațiile dintre state, dar nu este act contrar dreptului internațional.

Regulile de curtoazie sunt utile deoarece contribuie la dezvoltarea de raporturi amicale între state, uneori ele au fost invocate de tribunale arbitrare recomandând repararea unor prejudicii ce nu erau întemeiate pe reguli de drept internațional ca acte de curtoazie.

b) Morala internațională

Morala internațională are cu dreptul internațional raporturi similare cu cele dintre morală și drept în general.

Normele dreptului internațional sunt acceptate ca obligatorii, stabilesc drepturi și obligații și nu sunt susceptibile de a fi aplicate, prin măsuri de constrângere, regulile moralei internaționale prescriu o anumită comportare, fără a da naștere unor drepturi și obligații.

Morala națională implică respectarea personalității celorlalte națiuni și dezvoltarea unor raporturi de înțelegere și respect reciproc între popoare, ceea ce reprezintă valori pe care și morala internațională le include.

Constatăm totodată că între morală și drept internațional există strânse legături, exprimate în faptul că multe principii sau norme de drept internațional sunt în același timp reguli morale.

CAPITOLUL II

2. RELAȚIILE EXTERNE ALE COMUNITĂȚII EUROPENE

2.1. POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE A UNIUNII EUROPENE

O fază decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunității Europene la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei uniuni europene.

Acest tratat constituie o nouă etapă în procesul creării unei misiuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor.

Statele membre vor fi obligate să sprijine activitatea și fără rezerva politică externă și de securitate a uniunii într-un spirit de loialitate și de solidaritate mutuală și să se abțină de la orice acțiune contrară intereselor uniunii sau susceptibile de a afecta eficacitatea sa ca forță coerentă în relațiile internaționale, consiliul va veghea la respectarea acestui principiu.

Pornind de la aceste obiective, prin alte dispoziții ale tratatului de la Maastricht, precum și prin celelalte dispoziții cuprinse în cele trei tratate fundamentale constitutive ale comunităților europene, se asigură cadrul juridic adecvat desfășurării unor relații externe care să contribuie la promovarea intereselor comunitare și ale fiecărui stat membru în parte, cunoscut fiind faptul că reglementarea relațiilor externe nu se reduce la domeniul economic.

Potrivit tratatului de la Maastricht art. j2, statele membre au obligația de a se informa reciproc și a pune de acord în cadrul consiliului asupra oricărei chestiuni de politică externă și de securitate care prezintă un interes general în scopul de a asigura că influența lor combinată se exercite în modul cel mai eficace prin convergența acțiunilor lor.

De fiecare dată când consideră necesar Consiliul definește o poziție comună, conform unei proceduri determinate, prevăzute la art.j3, iar statele membre vor avea în vedere asigurarea conformității politicilor lor naționale cu pozițiile comune.

Consiliul, statuând cu majoritatea calificată asupra propunerii comisiei va lua măsurile urgente necesare conform art.228a (comunității europene).

a) Principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comună:

aceste principii sunt definite de Consiliul European conform art.j8 paragraful 1, Tratatul de la Maastricht, ținând seama de aceste orientări Consiliul va lua deciziile necesare definirii și punerii în aplicare a politicii externe și de securitate comună.

El va avea în vedere unitatea, coerența și eficacitatea acțiunii uniunii.

Consiliul este așadar organul de decizie care va fi garantul aducerii la îndeplinire a orientărilor fundamentale, el inițiind acțiunile concrete sau însușindu-și, dacă este cazul orice altă propunere pe care fiecare stat membru sau Comisia le poate prezenta, conform art.j8, paragraful 3, Comisia este pe deplin asociată la lucrările din domeniul politicii externe și de securitate comună conform art.j9.

Politica externă și de securitate comună include, de asemenea pe lângă ansamblul problemelor relative de securitate a Uniunii Europene, și definirea unei politici de apărare comună care ar putea să conducă, la momentul oportun la o apărare comună, potrivit art.j4, din Tratatul de la Maastricht uniunea va solicita Uniunii Europene Occidentale, care face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii Europene să elaboreze și să pună în executare deciziile și acțiunile uniunii care au implicații în domeniul apărării.

Consiliul în acord cu instituțiile Uniunii Europei Occidentale, va adopta modalitățile practice necesare, politica Uniunii în sensul art.j4, nu va respecta obligațiile decurgând pentru unele state membre NATO, și ea va fi compatibilă cu politica comună de securitate și apărare hotărâtă în acest cadru.

Acest text nu va împiedica dezvoltarea unei cooperări mai strânse între două sau mai multe state membre la nivel bilateral, în cadrul Uniunii Europei Occidentale și a Alianței Atlantice, în măsura în care această cooperare nu contravine Titlului V din Tratatul de la Maastricht și nici nu opune cooperării aici prevăzute.

Statele membre urmează să-și coordoneze acțiunea lor în cadrul organizațiilor internaționale și pe durata conflictelor internaționale și să apere cu aceste ocazii pozițiile comune.

Președinția reprezintă uniunea pentru materiale privind politica externă și de securitate comună, ea având responsabilitatea punerii în executare a acțiunilor comune și cu acest titlu exprimând în principiu poziția uniunii în organizațiile internaționale și în cadrul conferințelor internaționale (art.j5, paragraful 1,2).

2.2. RELAȚIILE EXTERNE ALE CELOR TREI COMUNITĂȚI EUROPENE, ÎNCHEIEREA DE ACORDURI

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale, comunitatea economică, comunitatea economică a cărbunelui și oțelului, eurotom – prevăd competența specifică pentru comunitățile respective, în vederea desfășurării relațiilor externe în virtutea personalităților lor juridice proprii.

Atribuțiile lor în acest sens sunt aproape identice, numai în tratatul eurotom, se prevede expres ca această comunitate poate, în limita atribuțiilor și jurisdicției sale să-și asume obligații prin încheierea de acorduri sau de contracte cu un stat terț (art.101).

Tratatul comunității europene, prin dispoziții exprese conferă competența comunității în relațiile externe (art.113-114 și art.229-231 și art.238).

Pentru a putea încheia acorduri internaționale trebuie ca Comunitatea să aibă în vedere întregul sistem al Tratatului, nu numai prevederile de sine stătătoare, specifice consiliului într-unul din cauzele de soluționat de comisia de justiție, a contestat competența Comunității de a încheia acorduri cu statele terțe în absența unei prevederi exprese în tratat.

În art.210 Comunitatea va avea personalitate juridică, a cărui prevedere plasată la începutul celei de-a șasea părți a Tratatului consacrată pentru dispoziții finale și generale, înseamnă că în relațiile sale externe Comunitatea beneficiază de capacitatea de a stabili legături contractuale cu țările terțe privind întreg domeniu al obiectivelor definite în partea întâia a Tratatului la care partea a șasea se adaugă.

Obiectivele Tratatului privind transporturile, ele trebuie urmărite de către statele membre potrivit art.74, în cadrul unei politici comune a transporturilor și în acest scop art.74 stabilește la paragraful nr.1, obligația pentru Consiliu de a adopta reguli comune aplicabile transportului internațional și orice prevederi corespunzătoare (art.74 paragraful 1 lit.a) rezultă că formularea ,,Transportul internațional spre sau dinspre teritoriul unui stat membru sau trecând prin teritoriul unuia sau mai multora din state membre”, cuprinde și ipoteza transportului dinspre sau către terțele țări în ceea ce privește partea de rută care se află pe teritoriul comunitar.

Curtea a mai subliniat că astfel se admite extinderea competențelor comunității la relațiile care rezultă din dreptul internațional și deci, este implicat necesitatea în domeniul respectiv a unor acorduri cu țările terțe în cauză.

Cu toate că nici art.74, nici art.75 din Tratat nu conferă expres Comunității autoritatea de a încheia acorduri internaționale, este posibil ca, prin legislația subsidiară, Comunitatea să fie împuternicită să încheie acorduri cu țările terțe în domeniul determinat.

De fiecare dată când Comunitatea în scopul implementării unei politici comune, precizată de tratat, adoptă reguli comune indiferent de forma pe care le-ar lua, statele membre nu mai au dreptul acționând individual și chiar colectiv de a-și asuma obligații față de țările terțe care ar afecta aceste reguli.

Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituțiile comunității competente în sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, comunitatea în opinia curții are autoritatea de a intra în angajamentele internaționale, la aderarea la ele, la cooperarea în elaborarea de decizii cu tratatul.

Competența comunității în materie externă nu decurge din art.228, acest text nu conferă dreptul comunității de a-și asuma angajamentele internaționale, el cuprinde numai reguli necesare care se aplică atunci când în tratat este prevăzută posibilitatea încheierii de acorduri internaționale între comunitate și unul sau mai multe state sau organizație internațională.

În realitate, prin art.228, este pus la dispoziție doar cadrul procedural pentru încheierea acordurilor, acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificărilor intervenite prin adoptarea Tratatului de la Maastricht.

Pornind de la regula că, de principiu, acordurile sunt încheiate de consiliu, procedura se desfășoară potrivit următoarelor faze:

Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile necesare, acestea sunt conduse de comisie, în consultare cu comitetele speciale desemnate de Consiliu pentru a asista în această activitate și în cadrul directivelor pe care consiliul le poate adresa.

Consiliul hotărăște cu majoritatea calificată, în afara cazului când acordurile poartă asupra domeniului pentru care unanimitatea este cerută în vederea adoptării de reguli interne, ca și pentru acordurile avute în vedere la art.238 în cazul cărora el statuează în unanimitate.

înainte de încheierea acordurilor consiliul va consulta Parlamentul European cu excepția acordurilor avute în vedere la art.113 paragraful 3 (privind politica comercială comună) inclusiv când acordul poartă asupra unui domeniu pentru care procedura prevăzută la art.189 b sau cea avută în vedere la art.189 c, este cerută pentru adoptarea de reguli interne, parlamentul admite avizul sau într-un termen pe care consiliul îl fixează în funcție de urgență, consiliul poate să hotărască în lipsa avizului nedat în termen.

În prima ipoteză cu caracter general, avizul parlamentului este consultativ, într-o a doua ipoteză cu regim derogatoriu avizul acesteia trebuie să fie conform în cazul acordurilor prevăzute la art.238 ca și în cazul celorlalte acorduri care creează un cadru instituțional specific organizând proceduri de cooperare ale acordurilor având implicații bugetare, însemnate pentru comunitate și al acordurilor, implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii prevăzute la art.189 b Consiliul și Parlamentul pot să convină asupra unui termen pentru avizul conform în caz de urgență.

3. Consiliul, Comisia, sau un stat membru pot să ceară avizul Curții de Justiție privind compatibilitatea unui acord proiectat cu dispozițiile Tratatului.

Acordul care a făcut obiectul unui aviz negativ al curții nu poate să intre în vigoare, decât în condițiile fixate la art.n din tratatul privind Uniunea Europeană.

4. Sub rezerva competențelor recunoscute în acest domeniu, acordurile sunt încheiate de Consiliu, care hotărăște cu majoritatea calificată la propunerea Comisiei, Consiliul va decide în unanimitate când acordul poartă asupra unui domeniu pentru care este cerută unanimitatea pentru adoptarea de reguli interne, ca și pentru acordurile prevăzute la art.238.

După încheierea unui acord, Consiliul poate prin derogare de la dispoziția de mai sus să abiliteze Comisia, să aprobe modificările în numele Comunității când acordul prevede că aceste modificări trebuie să fie adoptate potrivit unei proceduri simplificate sau de către o instituție creată prin acel acord.

Consiliul poate să însoțească această abilitate cu anumite condiții specifice. Acordurile încheiate în conformitate cu art.238 obligă instituțiile Comunității și statele membre.

2.3. RELAȚIILE CU ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI CU ȚĂRILE TERȚE

Comunitatea Europeană poate avea relații cu organizațiile internaționale în acest scop Comisia, conform art.229, va asigura menținerea unor raporturi adecvate cu organele națiunilor unite, ale instituțiilor sale specializate și ale G.A.T.T., precum și cu toate organizațiile internaționale.

Comunitatea va stabili toate formele corespunzătoare de cooperare cu Consiliul Europei (art.230), de asemenea ea întreține o strânsă colaborare cu O.C.D.E., în modalitățile care sunt fixate de comun acord (art.231) prevederile tratatului nu împiedică existența ori desăvârșirea uniunilor regionale între Belgia și Luxemburg ori între Belgia, Luxemburg și Olanda, în măsura în care obiectivele acestor uniuni nu sunt atinse în aplicarea tratatului (art.233).

Sunt stabilite relații diplomatice cu un număr de state terțe, ambasadorii acestora sunt acreditați pe lângă comisie, în același timp comunitatea europeană are reprezentanți în diverse state.

2.4. REGIMUL ACORDURILOR INTERNAȚIONALE ÎNCHEIATE DE STATELE MEMBRE CU STATELE TERȚE

În privința acordurilor internaționale cuvenite de statele membre anterior instituțiilor comunității europene art.234 din Tratat – prevede ca drepturile și obligațiile izvorâte din asemenea acorduri încheiate între unul sau mai multe state membre, pe de o parte și unul și mai multe state terțe, pe de altă parte, nu vor fi afectate de dispozițiile tratatului.

Totuși, în măsura în care aceste acorduri sunt incompatibile cu tratatul, statele membre în cauză vor trebui să ia măsurile corespunzătoare spre a elimina incompatibilitățile stabilite.

Instituirea comunităților europene și a Uniunii Europene nu a înlăturat și nu înlătură nici în prezent posibilitatea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internaționale.

Ele sunt suverane în a decide dacă și când să convină asemenea acte juridice.

Nici unul dintre tratatele comunitare nu conțin vre-o referire expresă în această privință.

Singurele elemente restrictive, care pe fond nu ar afecta capacitatea de a încheia acorduri internaționale, ar putea fi considerate cele ce sunt de domeniul art.5, Comunitatea Europeană, care prevede obligația statelor de a se abține de la orice măsură care ar putea să pericliteze realizarea obiectivelor tratatului, și al art.169 Comunitatea Europeană, în legătură cu neîndeplinirea unei obligații potrivit tratatului de către un stat și posibilitatea sesizării Curții de Justiție de către Comisie, un acord cuvenit de un stat membru în astfel de condiții contrare obligațiilor sale, ar fi amenințate de o adevărată insecuritate juridică.

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

Principiile politicii comerciale comune și competența comunității europene

Tratatul Comunității Europene nu procedează la definirea politicii comerciale comune, el indică la art.113 numai principiile uniforme pe care ea se întemeiază, în special în privința modificărilor tarifare, încheierii de acorduri tarifare și comerciale, uniformizării măsurilor de liberalizare, politicii de export, ca și măsurile de protecție comercială precum cele de luat în caz de dumping și subvenții.

În opinia curții domeniul politicii comerciale și în special al politicii de export, înglobează în mod necesar regimurile de ajutoare la export și în mod deosebit, măsurile privind creditele destinate finanțării cheltuielilor locale legate de operațiile de export.

O politică comercială este edificată, prin urmare, prin concursul și interacțiunea măsurilor interne și externe, fără ca să existe prioritate pentru unele sau altele când, prin urmare, acordurile constituie executarea unei politici prealabil executate.

Când politica este definită prin acordurile însăși, o astfel de politică este concepută prin art.113 în perspectiva funcționării pieței comune, pentru apărarea interesului global al Comunității în interiorul Pieței Comune, pentru unele sau altele.

O astfel de politică este concepută prin art.113 în perspectiva funcționării Pieței Comune, pentru apărarea interesului global al Comunității în interiorul căreia interesele particulare ale statelor membre trebuie să fie considerate în adoptarea reciprocă.

Ca atare, acțiunile internaționale sau cu consecințe internaționale nu trebuie să se abată de la regulile comunitare, ci ele trebuie să observe sau să se integreze în obiectivele specific comunitare, astfel încât să nu pericliteze raporturile de încredere în interiorul comunității, acțiunile paralele, divergente, ar primejdui rațiunea de a fi a comunității însăși.

Conceptul de politică comercială ar mai putea fi extins dincolo de aspectele tradiționale ale comerțului putând include și mecanisme mai profund dezvoltate, în acest sens curtea a mai apreciat că ,,Tratatul nu formează o barieră pentru posibilitatea comunității de a dezvolta o politică comercială îndreptată mai curând spre o reglementare a pieței mondiale pentru anumite produse decât spre o simplă liberalizare a comerțului”.

În conformitate cu art.113 paragraful 1, numai Comunitatea are competența exclusivă în privința politicii comerciale, întrucât ea a fost transferată în întregime în responsabilitatea acesteia.

Prima măsură importantă luată de Consiliu în domeniul politicii comerciale s-a concretizat în adoptarea la 26.09.1962 a unui program de acțiune care prevedea în special o politică uniformizată privind importul și exportul; introducerea unei politici comune atrage după sine elaborarea de liste comune de produse care nu mai sunt supuse restricțiilor, așa numitele liste liberalizate și înlocuirea cotelor naționale cu cotele comunitare.

Politica comercială comună, autonomă, față de statele terțe s-a materializat, într-o primă etapă, într-un sistem uniform de măsuri numai cu privire la produsele agricole și la unele produse agricole prelucrate.

Au mai fost adoptate tarifele vamale comune, au mai fost armonizate legislațiile vamale și s-au adoptat restricții cantitative la importuri în relațiile cu unele state.

Regimul importurilor și exporturilor

Importurile în cadrul Comunității Europene au fost supuse unei reglementări deosebite după criteriul liberalizării sau al contingentării lor.

Importurile liberalizate ale mărfurilor provenind din țările terțe au avut regimul prevăzut prin regulamentul nr.518/1994 din 07.03.1994, al Consiliului, care a abrogat regulamentul nr.288/1982 din 05.02.1982 al Consiliului, relativ la aceeași materie.

Ca urmare a încheierii rundei Uruguay și avându-se în vedere rezultatul negocierilor multilaterale internaționale în materie comercială, a fost adoptat la nivel comunitar Regulamentul nr.3285/1994 din 22.12.1994, al Consiliului asupra regulilor comune pentru importuri și privind abrogarea Regulamentului nr.518/1994 (j.o.f.1. nr.3849/53 din 31.12.94).

Noul regulament se aplică importurilor de produse originale din țările terțe cu excepția produselor textile ce fac obiectul Regulamentului nr.517/94, altele decât produsele prevăzute în anexa nr.2 în măsura în care acele produse provin din anumite țări terțe prevăzute în Regulamentul 519/94, privind regulile comune pentru importurile din unele țări terțe.

Regulamentul prevede o procedură de informare a Comisiei de către statele membre asupra faptului dacă tendința la importuri reclamă măsuri de supraveghere sau măsuri de salvgardare (art.2), precum și o procedură de consultare (art.3 și 4) în cadrul unui Comitet Consultativ.

De asemenea este prevăzută o procedură comunitară de anchetă (art.5-10), dacă apare a fi justificată urmare consultărilor la sfârșitul căreia Comisia va prezenta un raport Comitetului Consultativ menționat, când Comisia consideră că sunt necesare măsuri de supraveghere sau de salvgardare, ea va lua deciziile necesare în această privință, conform art.11, 12 din Regulament, în termen de nouă luni de la deschiderea anchetei care poate fi prelungit maxim două luni.

Importul poate fi supus măsurilor de supraveghere (art.11-15).

Regimul exporturilor este legiferat prin Regulamentul nr. 2603/69 din 20.12.69, al Consiliului modificat în 1982 prin Regulamentul nr.1934/82 al Consiliului, în principiu, exporturile produselor din comunitate către statele terțe sunt libere, adică ele nu vor fi supuse vreunei restricții cantitative, sunt exceptate acele restricții care sunt aplicate în conformitate cu prevederile regulamentului (art.1).

Regulamentul organizează o procedură de informare și consultare comunitară (art.2-5), când, ca urmare a unei evoluții neobișnuite pe piață un stat membru considera că ar putea fi necesare măsuri de protecție ce se pot aplica potrivit regulamentului, statul respectiv va notifica despre această situație Comisiei, care se va consulta cu celelalte state membre.

Măsurile de protecție pot fi luate în primul rând de către Comisie (art.6), în scopul de a preveni apariția unei situații critice datorită unui deficit de produse esențiale ori de a se remedia o astfel de situație și având interesele comunitare reclamă intervenția imediată, comisia, acționând la cererea unui stat membru sau din proprie inițiativă și luând în considerare natura produselor și alte caracteristici specifice ale tranzacției în cauză.

Un stat membru poate să ia măsuri unilaterale și protecție (art.8) când el considera că exista pe teritoriu sau o altă situație critică așa cum a fost definită mai sus în legătură cu comunitatea.

În toate cazurile prevăzute în art.6 și art.8 din Regulament nu se va proceda la consultări cu comitetul consultativ, iar în situațiile reglementate prin art.6 sau art.8 se poate utiliza o procedură de modificare sau revocare a măsurilor luate.

Pentru unele categorii de bunuri a fost stabilit un regim specific avându-se în vedere natura lor, astfel, pentru asigurarea protecției bunurilor culturale, Consiliul a adoptat Regulamentul nr.3911/92 din 09.12.1992 prin care exportul acestora în afara teritoriului vamal al comunității este subordonat prezentării unei licențe de export care se eliberează de autoritatea competentă, Consiliul a prevăzut o nouă procedură de gestionare comunitară a contingentelor cantitative, față de vechea reglementare stabilită prin Regulamentele nr.1023 și nr.1024 din 25.03.1970.

Prima metodă de gestionare a contingentelor se bazează pe luarea în considerare a curentelor tradiționale de schimb (art.6-11), o parte a contingentului fiind rezervată importatorilor sau exportatorilor tradiționali, cealaltă parte revenind celorlalți importatori sau exportatori.

A doua metodă are în vedere ordinea cronologică de introducere a cererilor – art.12, Comisia va determina potrivit procedurii prevăzute la art.23 din regulament, cantitatea pe care orice operator poate să o primească până la epuizarea contingentului.

Cea de-a treia metodă de gestionare – art.13, se întemeiază pe repartizarea în proporția cantităților cerute în timpul introducerii cererilor, autoritățile competente ale statelor membre, comunică Comisiei în termen și condițiile de procedură fixate la art.23, informații relative la cererea de licențe.

Gestionarea contingentelor la import sau la export este fundamentată, potrivit Regulamentului, art.15-21, pe un sistem de licențe, care sunt eliberate de statele la nivel comunitar.

Regimul de protecție contra practicilor comerciale neloiale

Practicile neloiale care se pot întâlni în cadrul relațiilor comerciale externe ale comunității sunt practicile de dumping și subvenții, obstacole la comerț și contrafacere.

Pentru protecția contra practicilor de dumping și subvențiilor relative la importurile din țările membre ale comunității europene a fost adoptat Regulamentul nr.2423/88 din 11.07.1988 al Consiliului, în aplicarea Programului din 25.09.1962 menționat, negocierile din 1994 au condus la noi modificări ale regulilor comunitare în lumina acestora.

Regulamentul nr.3283/94 enunța la art.2 paragraful 1 un prim principiu în sensul că o taxă antidumping poate fi aplicată oricărui produs asupra practicii de dumping a cărui punere în liberă circulație în comunitate cauzează prejudicii.

În scopul asigurării unei comparări corecte în fiecare caz se va acorda considerația cuvenită unor adoptări pentru diferențe afectând comparabilitatea prețurilor, adică pentru diferențe în:

caracteristicile fizice;

taxe de import și taxe indirecte;

reduceri, rabaturi, cantități;

transport, asigurare, manipulare, încălcare și costuri;

ambalare;

credit;

costuri după vânzare;

comisioane;

conversii monetare.

Rezultatul comparării se concretizează într-o limită (marjă) de dumping care este definită ca o sumă cu care valoarea normală depășește prețul de export.

O examinare a prejudiciilor poate să implice factori precum:

– volumul importurilor supuse practicilor de dumping;

– prețurile importurilor supuse practicilor de dumping;

și în special dacă a existat o ofertă de preț semnificativ mai mic dacă se compară cu prețul unui produs similar în comunitate.

Acțiunea definită în materie de dumping aparține așadar Consiliului (art.9-10).

Subvențiile (denumite și subsidii) pot fi acordate de guvernul țării de origine a produsului importat sau de guvernul unei țări intermediare din care produsul este exportat spre comunitate.

Există subvenție, potrivit art.2 dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

a) există o contribuție financiară din partea unui guvern din țara de origine sau de export, când de exemplu, o practică guvernamentală implică un transfer direct de fonduri (donații, împrumuturi) transferuri directe potențiale de fonduri;

b) în acest mod este conferit un beneficiu, pentru ca subvențiile să fie supuse măsurilor cu caracter protecționist, ele trebuie să fie specifice, prin aplicarea unor principii așa cum sunt stabilite la art.3, paragraful 2 și 4, unei întreprinderi ori industrii sau unui grup.

Nu sunt supuse măsurile cu caracter protecționist următoarele categorii de subvenții:

subvențiile care nu sunt specifice;

b) subvențiile care nu sunt specifice, dar care întrunesc condițiile prevăzute în paragraful 7-9 ale art.3;

c) elementele de subvenții care pot exista în orice măsuri enunțate în anexa nr.4 din regulament.

Obstacole la comerț

Având în vedere extinderea practicilor comerciale ilicite promovate în relațiile cu comunitatea cu țările terțe și incompatibilitatea lor cu dreptul internațional, s-a impus stabilirea la nivel comunitar a unui sistem de apărare a intereselor comerciale care permit o acțiune rapidă și eficientă, consiliul a adoptat în acest scop Regulamentul 2641/84 din 17.09.1984 privind întărirea politicii comerciale comune cu speciala privire la protecția contra practicilor comerciale ilicite.

Consiliul a adoptat un nou Regulament nr.3286/94 din 22.12.1994 – prin care se stabilesc proceduri comunitare în domeniul politicii comerciale comune în scopul asigurării drepturilor comunitare menționate.

Sunt considerate ,,obstacole de comerț”, orice practici comerciale comune și menținute de o țară terță în privința cărora regulile internaționale de comerț stabilesc un drept la acțiune.

Procedurile sunt inițiate de Comisie, la sesizarea făcută printr-o plângere scrisă care poate să aparțină oricărei persoane fizice sau juridice sau oricăror asociații.

Comisia mai poate fi sesizată și de statele membre (art.6), plângerea va cuprinde probele necesare.

Comisia va putea cere informații și va încerca să le verifice ori să realizeze cercetări pe teritoriul țărilor terțe, dacă nu sunt obiecții, după care s-a făcut notificarea oficială.

Măsurile de politică comercială susceptibile a fi luate (art.12 paragraful 3) compatibile cu obligațiile și procedurile existente (de exemplu G.A.T. – O.M.C., precum și codurile respective), ar putea fi îndeosebi:

a) suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultând din negocierile de politică comercială;

b) ridicarea taxelor vamale existente, ori introducerea oricărei alte taxe;

c) introducerea de restricții, cantitative sau oricărei alte măsuri modificând cantitățile de import sau de export sau afectând în alt mod comerțul cu țara terță în cauză.

Regulamentul 3286/94 nu se va aplica în cazurile sub incidența altor reguli existente în domeniul politicii comerciale comune.

2.5.5. Contrafacerea

În scopul împiedicării desfacerii pe piața comunitară a mărfurilor contrafăcute care ar prejudicia pe producătorii și pe comercianții corecți și ar induce în eroare pe consumatori, precum și al introducerii unei proceduri corespunzătoare care să dea posibilitatea autorităților vamale de a acționa pentru ca interdicția de punere în circulație a acestor mărfuri să fie respectată în condiții optime, Consiliul a adoptat la 01.12.1986 Regulamentul nr.3842/86, care stabilește măsuri necesare în acest sens.

Regulamentul interzice punerea în liberă circulație a mărfurilor în legătura cu care s-a făcut constatarea, că sunt contrafăcute la încheierea procedurii prevăzute la art.5.

Autoritatea la care cererea a fost depusă va lua o decizie asupra acesteia și o va notifica solicitantului.

Decizia de admitere a cererii va fi înaintată imediat birourilor vamale ale statelor membre, care sunt răspunzătoare în ceea ce privește importurile mărfurilor contrafăcute avute în vedere în cerere.

Legea în vigoare în statul membru pe al cărui teritoriu mărfurile au fost declarate pentru admitere în libera circulație se va aplica în scopul de a se înainta cazul la autoritatea competentă, de a da o decizie de fond și de a informa biroul vamal menționat mai sus, despre această posibilitate, dacă posibilitatea respectivă nu aparține biroului.

Dacă în zece zile lucrătoare în care operează suspendarea eliberării biroului vamal avut în vedere la art.5 paragraful 1, nu a fost informat că problema a fost supusă autorității competente.

Statele membre vor adopta măsuri necesare spre a permite autorităților competente prevăzute la art.7 paragraful 1 din Regulament:

ca o regulă generală și conform prevederilor pertinente ale dreptului național, să distrugă mărfurile constatate că au fost contrafăcute;

b) să ia cu privire la aceste mărfuri orice alte măsuri având consecințe de a lipsi efectiv pe cel răspunzător de importarea, de beneficiile economice ale tranzacției și de a constitui un factor de reținere eficient.

Mărfurile contrafăcute pot fi predate serviciilor, finanțelor publice aplicându-se paragraful nr.1 de mai sus.

Acordurile comunității în materie comercială

Încheierea acordurilor comerciale, este în prezent numai de competența Comunității, sub imperiul vechii reglementări anterioare Tratatului de la Maastricht, până la sfârșitul perioadei de tranziție, statele membre mai erau competente cu unele atenuări, să încheie ele însele acorduri comerciale.

Temeiul juridic al încheierii acordurilor comerciale este prevăzut la art.113/Comunitatea Europeană în noua redactare.

Regimul negocierilor și încheierii acestor acorduri a fost reglementat de Decizia nr.64/494 din 16.12.1969 a Consiliului, în legătură cu acordurile naționale anterioare perioadei de tranziție se dispune prerogarea lor, pentru a se asigura înlocuirea lor progresivă cu acordurile comunitare și efectuarea de consultări prealabile pentru a se demonstra că acordurile convenite nu se opun.

Pentru unele acorduri bilaterale în cazul cărora ar fi imposibilă recurgerea la procedura de negociere comunitare s-a instituit un regim provizoriu aplicabil cu precădere în negocierile cu țările având comerț de stat, nefiind posibile negocieri comunitare.

Procedura negocierilor comunitare a început să se aplice de la începutul perioadei de tranziție.

O altă categorie de acorduri sunt de domeniul politicii comerciale, este aceea care se referă la acordurile de autolimitare a exporturilor în scopul evitării eventualelor măsuri restrictive sau realizatorii din partea țărilor importatoare, în diverse domenii ale relațiilor comerciale.

Uneori statele membre încheie acorduri de cooperare cu statele terțe care nu se supun procedurii comunitare de negociere, ele putând să afecteze totuși, politica comercială comună.

Consiliul a adoptat Decizia nr.74/393 din 22.07.1974, privind o procedură de consultare pentru acordurile de cooperare ale statelor membre cu țările terțe.

Consultarea are loc în cadrul unui comitet restrâns compus din reprezentanții statelor membre și ai comisiei sau în cadrul grupului de coordonare a politicilor de asigurare-credit.

CAPITOLUL III

3. ACORDUL EUROPEAN DE ASOCIERE A ROMÂNIEI LA COMUNITATEA EUROPEANĂ ȘI STATUTUL DE MEMBRU ALE ACESTORA

3.1. Acordurile de asociere

Aceste acorduri sunt încheiate de comunitățile europene cu diverse state europene terțe, deseori ca o modalitate de tranziție, de adaptare sau de așteptare în vederea dobândirii statutului de membru ale uniunii europene.

Ele au fost și sunt convertite în temeiul art.238 Comunitatea Europeană și art.206 Eurotom, inițial asemenea acorduri au fost limitate la tarifele mediteraneene – Grecia, Tunisia, Maroc, Malta, Cipru și Turcia, în prezent au rămas în vigoare acordurile cu Turcia, Malta și Cipru, iar Grecia a aderat la comunitățile europene, acordurile cu celelalte state devenind acorduri de cooperare.

În ultimi ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu șase din fostele țări socialiste din Europa Centrală: România, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria și Bulgaria.

Acordul european de asociere între România, pe de o parte și comunitățile europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, a fost semnat de țara noastră la data de 01.02.1993 și ratificat prin Legea nr.2 din 06.04.1993 (intrat în vigoare la 01.02.1995), până în momentul intrării în vigoare a acordului a fost operant un acord interimar privind comerțul și aspectele legate de comerț dintre România, pe de o parte și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului, pe de altă parte semnat la Bruxelles, la 01.02.1993 și ratificat de țara noastră prin Legea nr.16 din 29.03.1993.

România, pe de o parte și Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală a Germaniei, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Olandei, Republica Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, părți contractante la Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice denumite în continuare state membre, și comunitatea economică europeană, comunitatea europeană, comunitatea europeană a energiei atomice și comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, denumite în continuare comunitatea.

Recunoscând voința României și a Comunității de a întări aceste legături și de a stabili relații strânse și durabile, bazate pe reciprocitate care să permită României să ia parte la procesul de integrare europeană, întărind și amplificând, în acest fel relațiile stabilite în trecut îndeosebi prin Acordul de comerț și cooperare economică, semnat la 22.10.1990.

Luând în considerare oportunitățile pentru o relație de o nouă calitate, oferite de apariția unei noi democrații în România, luând în considerare angajamentul României, al Comunității și al statelor sale membre de a întări libertățile politice și economice care constituie baza asocierii.

Luând în considerare angajamentul ferm al României, al Comunității și al statelor sale membre, privind aplicarea deplină a tuturor principiilor și prevederilor conținute în actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), în documentele finale de la Viena și Madrid, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în documentul final al C.S.C.E. de la Helsinki, intitulat Cartea Europeană a Energiei, ținând seama de voința Comunității de a acorda un sprijin decisiv pentru realizarea reformei și de a ajuta România să facă față consecințelor economice și sociale ale reajustării structurale, de a stabili instrumente de cooperare și de asistență economică, tehnică și financiară pe o bază globală și multianuală:

– Luând în considerare angajamentul României și al Comunității de a liberaliza comerțul, în concordanță, în special, cu drepturile și obligațiile care decurg din acordul general pentru tarife vamale și comerț;

– Ținând seama de disponibilitățile economice și sociale dintre comunitate și România și recunoscând astfel că obiectivele acestei asocieri trebuie realizate prin prevederi adecvate ale prezentului acord;

Recunoscând faptul că obiectivul final al României este să devină membru al comunității și că în viziunea părților, această asociere va ajuta România să realizeze acest obiectiv.

Obiectivele asocierii sunt următoarele:

– să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părți, care să permită dezvoltarea unor legături politice strânse;

– să promoveze dezvoltarea comerțului, precum și relațiile economice armonioase între părți, sprijinind astfel dezvoltarea economică în România;

– să asigure o bază pentru cooperarea economică, socială, financiară și culturală;

– să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei de desăvârșire a tranziției într-o economie de piață și de consolidare a democrației;

– să stabilească instituții adecvate pentru a face asocierea efectivă;

să asigure un cadru pentru integrarea graduală a României în comunitate.

3.2. Natura juridică a Acordului European

Potrivit Tratatului , pot fi emise două categorii de acte obligatorii:

decizii – obligatorii în integralitatea lor;

recomandări – care obligă numai în ce privește scopurile de urmărit.

Alegerea metodelor corespunzătoare pentru realizarea acestor scopuri este lăsată la latitudinea celor cărora ele le sunt adresate.

Dreptul de a introduce o acțiune împotriva unui act general este mai restrâns decât în privința unui act individual, dacă însă într-un act cu caracter general se întâlnesc și prevederi cu caracter individual, atunci aceste din urmă dispoziții pot fi contestate de cei cărora li se adresează, întrunind caracterul unei decizii, dar acest lucru este posibil numai atunci când aceste dispoziții pot fi dispuse, deoarece nu formează împreună cu celelalte o unitate indivizibilă.

Nu pot fi supuse controlului judecătoresc așa numitele acte inexistente, în această categorie au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care emană de la persoane care nu dețin competența necesară precum și actele care sunt lipsite de orice temei legal, categorie în care sunt incluse acte care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în timpul prevăzut.

În practica promovată de Curtea de Justiție s-a precizat că actele instituțiilor comunitare sunt prezumate a fi legale și a produce efecte juridice, chiar dacă ele sunt viciate și neregularități, până la momentul în care ele sunt anulate sau retrase; în cazul în care este stabilită inexistența actului, acțiunea introdusă urmează să fie declarată inadmisibilă, întrucât nu se poate contesta ceva ce nu există, cu consecința suportării cheltuielilor de către reclamant.

În unele cazuri s-a acceptat ca să se supună procedurii Curții de Justiție acte care nu sunt avute în vedere de tratatele comunitare; aceste tratate prevăd expres că o acțiune poate fi introdusă numai contra deciziilor generale, deciziilor individuale și recomandărilor (art.33) și contra actelor adoptate împreună de către Parlament și Consiliu, actele Consiliului, Comisiei și B.C.E., altele decât recomandările, avizele și actele Parlamentului destinate să producă efecte juridice față de terți art.173, paragraful 1, concluzie că numai actele obligatorii pot fi contestate.

Curtea a constatat că, potrivit art.173, Comunitatea Europeană are obligația de a controla legalitatea actelor Consiliului, altele decât recomandările și avizele.

Deoarece singurele materii excluse din domeniul acțiunii pentru anulare disponibilă statelor membre și instituțiilor sunt recomandările și avizele, care prin actul final al art.189 sunt declarate a nu avea forța obligatorie, art.173 tratează ca acte ce pot fi controlate de Curte, toate măsurile adoptate de instituții comunitare destinate să aibă forța juridică.

Obiectivul acestui control este de a asigura, așa cum este cerut de art.164, respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului; ar fi incompatibil cu acest obiectiv, să se interpreteze condițiile potrivit cărora acțiunea este admisibilă așa de restrictiv, încât să se limiteze valabilitatea acestei proceduri, numai la categoriile de măsuri avute în vedere de art.189.

O acțiune în anulare trebuie să fie deci admisibilă, indiferent de natura sau forma actelor, care sunt destinate a avea efecte juridice.

Alte acte neprevăzute de tratatele comunitare sunt deciziile și acordurile adoptate de reprezentanții guvernelor statelor membre ce se întrunesc în Consiliu, pentru că nu sunt menționate în tratate, ele par a nu fi integrate în dreptul comunitar și deci nu ar putea fi contestate în justiția comunitară, ele privesc deseori probleme care au legătură cu dreptul comunitar, forma lor este aceea a unui acord internațional încheiat de delegații competenți ai unor state independente de unde necesitatea în cazul unor state comunitare a unor aprobări parlamentare.

Asemenea decizii și acorduri au fost considerate ca făcând parte din dreptul comunitar prin referirea expresă la ele menționată în actele de aderare ale altor state la Tratatele comunitare.

Actele preliminare unei decizii comunitare (consultări, colectare de date) nu au fost considerate ca putând fi contestate în justiția comunitară, au fost incluse în această categorie actele prin care se notifică o decizie în proiect sau intenția de a se adopta o linie de conduită în viitor sau prin care comisia respinge o propunere de reglementare de către o parte, fără a se fi luat încă o decizie definitivă în materie.

Cadrul legal al materiei.

Conform art.177, C.E., Curtea de Justiție este competentă să soluționeze cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare privind:

– interpretarea tratatului;

– validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile comunitare și de B.C.E.;

– interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al consiliului, când aceste statute prevăd acest lucru.

Acest sistem de protecție juridică prevăzut de tratat în art.177.

Prevederile menționate sunt destinate să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre privind:

– interpretarea uniformă a acestuia de către tribunalele naționale dată fiind existența diverselor sisteme juridice;

– valabilitatea actelor comunitare.

– păstrarea caracterului comunitar al dreptului stabilit de tratat.

Potrivit art.189, alin.2 /C.E., un regulament trebuie să întrunească trei caracteristici:

a) să fie cu aplicabilitate generală, caracter nedeterminat, neindividualizat, al situațiilor la care se aplică și al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice;

b) să fie obligatorii în toate elementele lor, fapt pe care le deosebește de directive;

c) să fie direct aplicabile în fiecare stat membru, această trăsătură fiind dată de faptul că așa cum s-a arătat în practica statelor au adoptat un sistem juridic.

Potrivit art.211 C.E. Comunitatea poate fi parte în acțiunile judiciare urmând să fie reprezentată de Comisie.

În procedura în fața curților comunitare sau a oricărei autorități judecătorești statale și instituționale sunt reprezentate de un agent desemnat pentru fiecare caz, agentul va putea fi asistat de un consultant juridic sau de un avocat având drept de practică în fața unui tribunal al unui stat membru sau a altui stat care este parte la acordul privind spațiul economic european.

Privilegii și facilități:

– corespondența și documentele privind acțiunea respectivă sunt exceptate atât de la percheziție cât și de la reținere;

– o sumă în monedă străină în măsura necesară executării obligațiilor;

– dreptul de a călători fără vreo împiedicare în cursul îndeplinirii acestor obligații.

Consultanții juridici sau avocații pot fi excluși de la procedurile cauzei printr-un ordin al curții în cazul când conduita lor față de curte, o cameră, un judecător, avocat general sau grefier este incompatibilă cu demnitatea curții ori ei folosesc drepturile lor pentru alte scopuri decât cele pentru care le-au fost acordate.

Hotărârea este luată de camera curții după ce președintele a desemnat un judecător ca reporter.

Nici un drept nu va fi afectat ca urmare a expirării unui termen dacă partea interesată dovedește existența împrejurărilor imprevizibile sau a forței majore.

3.3. Caracteristicile și dimensiunea politică a Acordului European

Potrivit art.3, acțiunea Comunității comportă în condițiile din tratat următoarele:

a) eliminarea între statele membre, a drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, ca și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;

b) o politică comercială comună;

c) o piață internă caracterizată prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, persoanelor serviciilor și capitalului;

d) măsuri relative la intrarea și circulația persoanelor în piața internă conform art.100 c;

e) o politică comună în domeniul agriculturii și pescuitului;

f) o politică comună în domeniul transporturilor;

g) o apropiere a legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării pieței comune;

h) o politică în domeniul social incluzând un fond social european;

i) întărirea coeziunii economice și sociale;

j) o politică în domeniul mediului înconjurător;

k) întărirea competitivității industriei comunității;

l) promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice;

m) încurajarea stabilirii și dezvoltării rețelei transeuropene;

n) o contribuție la realizarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății;

o) o contribuție la o educație și la o pregătire profesională de calitate ca și un avânt al culturilor statelor membre;

p) o politică în domeniul cooperării și dezvoltării;

r) asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări în scopul sporirii schimburilor și de a continua cu efort comun dezvoltarea economică și socială;

s) o contribuție la întărirea protecției consumatorilor;

t) măsuri în domeniul energiei, protecției civile și turismului conform art.2 din tratat, între părți se va institui un dialog politic regulat pe care ele intenționează să-l dezvolte și să-l intensifice, va consolida apropierea dintre România și comunitate, va sprijini schimbările politice și economice în curs de desfășurare în această țară și va contribui la stabilirea de noi legături de solidaritate și de noi forme de cooperare.

Dialogul politic:

– va facilita integrarea deplină a României în comunitatea națiunilor democratice și apropierea progresivă între România și Comunitate, apropierea economică prevăzută în acest acord va conduce la o mai mare convergență politică;

– va conduce la o convergență crescândă a pozițiilor în probleme internaționale, în special în cazul celor de natură a avea efecte substanțiale asupra uneia sau alteia dintre părți;

– va contribui la apropierea pozițiilor părților în probleme de securitate și va întări securitatea și stabilitatea în întreaga Europă art.3, în funcție de necesități se vor organiza consultări la cel mai înalt nivel politic;

– la nivelul ministerial, dialogul politic va avea loc în cadrul consiliului de asociere.

Alte proceduri și mecanisme pentru dialogul politic vor fi stabilite între părți, în următoarele forme:

– întâlniri la nivel oficial superior (directori politici) între oficiali ai României pe de o parte și Președinția Consiliului Comunităților Europene și Comunitățile Europene pe de altă parte;

– folosirea deplină a canalelor diplomatice;

– includerea României în grupul țărilor care primesc cu regularitate informații în problemele legate de cooperarea politică europeană și efectuarea de schimburi de informații în scopul atingerii obiectivelor stabilite la art.2;

– orice alte mijloace care au contribuit la consolidarea, dezvoltarea și accelerarea dialogului;

– dialogul politic la nivel parlamentar va avea loc în cadrul comitetului parlamentar de asociere;

– respectarea principiilor democratice și a drepturilor omului stabilite în actul final de la Helsinki și Carta de la Paris pentru o nouă Europă, precum și principiilor economiei de piață.

Din punct de vedere istoric se poate constata o evoluție a politicii economice generale a comunității europene.

Politica economică a Comunității comportă cinci prevederi:

politica pe termen scurt sau conjuncturală;

politica pe termen mediu;

politica financiară și monetară;

politica balanței de plăți;

supravegherea multilaterală.

a) Privește în general domeniul politicii cheltuielilor, politica fiscală, politica împrumuturilor, politica bugetară a autorităților publice, politica de credit, politica pieței construcțiilor, politica prețurilor și veniturilor, formarea de stocuri pentru reducerea riscurilor fluctuațiilor pe termen scurt în aprovizionarea cu materii prime esențiale.

S-a impus un anumit grad de armonizare a instrumentelor politicii economice pe termen scurt ale comunității.

b) Elementele care au constituit elementele de referință în formularea unora din cele cinci programe menționate:

– cere statelor membre să schițeze programe de investiții publice modulabile;

– în privința politicilor concentrărilor, amortizărilor taxelor, veniturilor și cercetării științifice și tehnologiei;

– sarcini cantitative constând în cifre de plan pentru obiectivele generale propuse;

– procentul de creștere globală anuală de reducerea inflației și realizarea unei balanțe pozitive de plăți și s-a prevăzut înfăptuirea unui mai bun consens social;

divergențe de opinii asupra strategiei de adoptat, astfel că nu s-a ajuns la formularea nici unui obiectiv cantitativ.

c) Direcții de acțiune, de a observa permanent situația monetară și financiară și sistemul general de plăți și de a raporta regulat consiliului și comisiei în aceste privințe.

Stabilizarea monedelor participante în jurul ECU se face prin fixarea unei marje de fluctuații în limita de 2,25% pe de o parte și de alta a ratei – pivot, și luarea de măsuri în cazul inflației.

Prin modificările intervenite în Tratatul C.E. ca urmare a adoptării A.U.E. nu s-a stabilit vreun termen final în legătură cu înfăptuirea unei complete uniuni economice și monetare.

d) Politica balanței de plăți a fost reglementată potrivit art.102 a.

Fazele de reglementare a situației dificile în care se aflau statele membre:

Comisia investiga imediat poziția statului în cauză și acțiunea pe care statul a întreprins-o folosind toate mijloacele la dispoziție;

– Consiliul acorda asistența, adoptând directive sau decizii care formulau condițiile și detaliile acestei asistențe în mai multe modalități:

1) abordarea concentrată în cadrul organizației internaționale;

2) măsurile necesare spre a se evita abaterile comerciale când statul e aflat în dificultate;

3) acordarea de credite limitate de către alte state membre sub condiția acordului.

– asistența recomandată de Comisie nu era acordată de Consiliu.

e) Politica economică generală a fost reorganizată prin Decizia nr.90/141 din 12 martie 1990 a Consiliului privind realizarea convergenței progresive a politicilor și performanțelor economice.

Politica comercială comună, autonomă, față de statele terțe s-a materializat într-o primă etapă într-un sistem uniform de măsuri numai cu privire la produsele agricole și la unele produse agricole prelucrate.

Principiul democrației a fost luat în considerare atunci când s-a decis că trebuie să fie satisfăcută cerința consultării parlamentului impusă de art.43 alin.2 C.E.

O aplicare a principiului democrației în planul legislației comunitare a fost consacrată prin modificările introduse în Tratatul de la Maastricht în tratatul comunității europene.

3.4. Conținutul acordului european

Acordul european cuprinde nouă titluri care se referă la:

dialogul politic;

principii generale;

– libera circulație a mărfurilor (produse industriale, agricole și piscicole, prevederi comune);

– circulația lucrătorilor, dreptul de stabilire și furnizare de servicii;

– plăți, capital, concurență, alte prevederi cu caracter economic și armonizarea legislației;

– cooperarea economică în diverse sectoare, industrie, investiții, standarde agroindustriale, știință și tehnologie, învățământ și pregătire profesională, agricultură și sectorul agroindustrial, energia, sectorul nuclear, mediul înconjurător, gospodărirea apelor, transporturile, telecomunicațiile, serviciile bancare, politica monetară, spălarea banilor, dezvoltarea regională, domeniul social, turism, întreprinderile mici și mijlocii, protecția consumatorilor, vama, droguri;

cooperare culturală;

cooperare financiară;

prevederi instituționale, generale și finale.

Acordul mai conține 9 anexe care privesc definirea produselor industriale și agricole, concesiile comunitare și ale României în domeniul industrial, agricol și piscicol, exercitarea dreptului de stabilire și proprietate intelectuală precum și 7 protocoale relative la textile și încălțăminte, produse de resortul CECO, comerțul privind produsele agricole prelucrate, definirea conceptului de produse originare și metodele cooperării administrative, prevederi specifice privind comerțul între România, Spania și Portugalia, asistența reciprocă în materii vamale, unele concesii.

Un regim deosebit este creat chiar prin prevederile Tratatului (art.227, paragraful 2) pentru departamentul francez de peste mări, prevederile sale specifice sau generale relative la libera circulație a mărfurilor, agricultura, libertatea serviciilor, reguli de concurență, măsurile de salvgardare prevăzute la art.109H, art.109I și 226 instituții.

Tratatele ce instituie comunitățile europene în privința acestuia, s-a aplicat sau se aplică un regim distinct de asociere care are ca scop promovarea dezvoltării economice și sociale a acestor teritorii și stabilirea unor relații economice strânse între ele și comunitate.

Acest regim comportă prevederi privind aplicarea unor dispoziții ale Tratatului relațiilor dintre țările membre și aceste state și teritorii în materie de comerț, taxe vamale, dreptul de stabilire, unele dispoziții privind investițiile și finanțarea lor de către comunitate.

Urmare a obținerii independenței de către cea mai mare parte a acestor țări și teritorii, dispozițiile art.131-136 nu se mai aplică decât țărilor și teritoriilor de peste mări.

Relațiile acestor state care și-au obținut între timp independența cu comunitatea s-au menținut în cadrul unor convenții de asociere, Convențiile de la Yaounde din 1963 și 1969 pentru statele africane, Convenția de la Arusha din 1969 pentru țările anglofone.

Aceste convenții reglementează problemele relațiilor comerciale și ajutorul pentru dezvoltare.

Acordurile cuprind dispoziții comune care se regăsesc în oricare dintre ele, ele au instituit un regim de liber schimb, fără taxe vamale și restricții cantitative pentru produsele industriale de origine națională, între statele membre, realizabilă în cinci etape până în 1977, pentru o serie de produse sunt incluse prevederi specifice.

În afara acestor acorduri, au mai fost încheiate cu unele dintre aceste țări acorduri în domenii distincte, au fost încheiate acorduri cu țările scandinave în domeniul pescuitului.

Tratatul care are natura unui act de asociere, are ca obiectiv de a promova o întărire continuă și echilibrată a relațiilor economice și comerciale între părțile contractante cu condiții egale de concurență și respectarea aceleiași reguli cu scopul de a avea un spațiu european omogen.

În scopul realizării acestui obiectiv, asocierea va necesita, conform prevederilor acordului, libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, la stabilirea unui sistem care să asigure faptul că nu este distorsionată concurența.

Tratatele C.E. și C.E.C.O. trebuie să fie interpretate, în implementarea și aplicarea lor în conformitate cu hotărârile pertinente ale curții de justiție a comunităților europene date anterior semnării acestui tratat.

Tratatul care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, ca urmare a îndeplinirii procedurilor legale de ratificare cuprinde nouă părți care privesc:

obiectivele și principiile;

libera circulație a mărfurilor;

libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului;

concurența și alte reguli comune;

prevederi orizontale în relațiile cu patru libertăți;

cooperarea în afara acestor libertăți;

prevederi instituționale;

mecanismul financiar;

prevederi generale și finale.

Obiectivele Comunității Europene:

– promovarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate a activităților economice în ansamblul comunității; în realizarea armonioasă și echilibrată a tuturor elementelor componente ale comunității, a statelor și în cadrul acestora a diverselor regimuri;

– creșterea durabilă și neinflaționistă, respectând mediul, se poate analiza prin prisma celor patru libertăți fundamentale privind circulația mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului.

Prin promovarea celor patru libertăți se înfăptuiește principiul unei economii deschise unde concurența este liberă.

– promovarea unui grad înalt de convergență a performanțelor economice;

– urmărește unitatea de acțiune a statelor, individual și la nivel comunitar, astfel încât să se asigure un nivel ridicat a standardelor la nivelul producției, productivității, comerțului și serviciilor;

– un nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială ridicat;

– un nivel ridicat de folosire a forței de muncă și de protecție socială, înlăturarea șomajului și a efectelor sale;

– creșterea nivelului de trai și a calității vieții;

– efortul statelor trebuie să fie permanenta îmbunătățire a condițiilor de muncă și de viață a popoarelor respective;

– promovarea coeziunii economice și sociale;

– sensul fiecărei activități comunitare trebuie să fie cel al unității și solidarității umane și nu unul divergent;

– promovarea solidarității între statele membre;

– orice măsură luată la nivel comunitar care nu contravine literei și spiritului actelor juridice fundamentale comunitare;

– în acest sens statele membre trebuie să-și asume în comun riscurile sau efectele acțiunilor pe care ele le întreprind;

statele trebuie să acționeze cu buna credință ceea ce presupune ca ele să nu întreprindă nimic de natură să afecteze interesele legitime ale statelor partenere sau ale resortisanților lor ori să nu se abțină să acționeze sau să nu acționeze defectuos în împrejurările date.

Prin Tratatul de la Maastricht, s-a adăugat la Tratatul Comunității Europene un capitol special consacrat cooperării pentru dezvoltare (Titlul XVII, partea a patra ), politica Comunității în acest domeniu, considerată ca fiind complementară celor care sunt promovate de statele membre, o dezvoltare economică și socială durabilă a țărilor în curs de dezvoltare, a celor mai defavorizate dintre ele.

Ea va contribui la obiectivul general de dezvoltare și de consolidare a democrației și a statului de drept, a respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Comunitatea și statele membre se obligă în acest context, să respecte și să țină seama de obiectivele pe care ele le-au convenit în cadrul Națiunilor Unite și alte organizații internaționale competente.

Comunitatea și statele membre urmează să-și coordoneze politicile lor în materie de cooperare pentru dezvoltare și să-și concentreze programele lor de ajutor, inclusiv în organizațiile internaționale și în timpul conferințelor internaționale, ele pot să întreprindă acțiuni comune, pentru promovarea acestei coordonări comisia poate să ia orice inițiativă utilă.

Pe lângă acordurile de asociere și celelalte acorduri încheiate cu țările în curs de dezvoltare menționate, Comunitatea Europeană a acordat acestor țări preferințe generalizate, așa cum s-a procedat în 1971.

Prin regulamente adoptate de Consiliu se introduce acest regim preferențiat sub forma unor preferințe tarifare și a unor contingente tarifare, iar în condiții speciale pentru anumite produse textile, produse siderurgice, unele produse agricole, în domeniul producției de cărbune și oțel – regimul preferențial este introdus prin decizii ale reprezentanților guvernelor statelor membre.

CAPITOLUL IV

4. REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Odată cu semnarea tratatelor de asociere la Uniunea Europeană, statele de reformă printre care și România, trebuie treptat să se pregătească pentru aderarea ca membri cu drepturi depline ceea ce presupune câteva condiții, una foarte importantă este adaptarea legislațiilor naționale la dreptul uniunii.

Uniunea Europeană este o veritabilă organizație superstatală având în vedere că are o putere legislativă proprie care adoptă legi cu aplicabilitate directă subiectelor de drept intern și de drept internațional.

Procedura de intrare în vigoare a acordului poate să dureze un interval de timp destul de îndelungat, evaluat la doi ani, din momentul semnării, urmând ca Parlamentul să-l ratifice.

Trăsătura comună a celor trei acte internaționale în discuție constă în finalitatea de a asigura apropierea și integrarea graduală a României în structurile occidentale ale continentului, constă în următoarele:

a) – privatizarea fostelor întreprinderi de stat;

b) – economia României este economie de piață;

c) – extinderea legislației în domeniu, legea vamală, legea societăților comerciale, legea bancară, protecția forței de muncă și a locurilor de muncă, securitatea socială, serviciile financiare.

Comunitatea Europeană se obligă să furnizeze României asistența tehnică pentru aplicarea acestor măsuri, schimbul de experți, organizarea de seminarii, activitatea de formare:

– un program legislativ;

– elaborarea de studii prospective;

– liberalizarea regimului legal;

– reforma în domeniul controlului judiciar de legalitate în privința societăților pe acțiuni, în comandita și răspundere limitată;

– de recunoaștere a agenților economici din Comunitatea Europeană.

Acordul european „dreptul de a iniția și desfășura activități economice prin înființarea și conducerea de filiale, sucursale sau reprezentanță”

Acordurile de asociere impun concesii tarifare și netarifare semnatarilor – o uniune vamală în relațiile cu elementele.

– asimilarea sistemului juridic în comunitatea europeană;

– actele normative în cauză trebuie să fie suficient definite;

– să aibă un conținut independent;

– să reglementeze o problemă în mod definitiv;

– să conțină reglementări întregi.

Norma europeană cel puțin teoretic este posibil ca, un institut de standardizare.

Utilizarea unor norme uniforme și atestarea conformității cu „exigențele esențiale” ar ușura circulația produselor românești în interiorul comunității economice europene, libera circulație a produselor cu marca comunității europene.

d) introducerea în sistemul standardelor interne a acelor norme elaborate în Comitetul European pentru Elaborarea Normelor care corespund intereselor specifice ale dezvoltării economice românești și solicitarea recunoașterii conformității în cerințele comunității.

e) urmărirea atentă și analizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene, în scopul prevenirii încălcării unor prevederi ale dreptului comunitar, în materie de standarde, norme tehnice de protecție, fitosanitare și antipoluante și chiar, atunci când este necesar, utilizarea Curții de Justiție pentru a împiedica discriminarea produselor românești prin intermediul reglementărilor naționale sau comunitare.

O problemă aparte de care trebuie să se țină seama este cea legată de protecția mediului înconjurător;, la nivel comunitar, se fac încercări pentru întocmirea unor liste de ecoproduse care nu afectează mediul înconjurător.

În viitoarea piață unică, ecologia ar putea servi drept scut, atât pentru produsele industriale ale țărilor membre, dar mai ales față de cele provenind din țările terțe, dacă aceste cerințe vor fi definitiv însușite de Comisia Europeană.

Integrarea României în Uniunea Europeană prezintă în ansamblu, atât avantaje, cât și riscuri, printre avantaje amintim:

– reducerea până la eliminare a barierelor tarifare, va determina pătrunderea produselor industriale românești pe o piață imensă;

– accesul la programele comunitare și la fondurile corespunzătoare acestora, va avea un efect direct asupra modernizării economiei, industriei în special, ca și asupra dezvoltării infrastructurii informaționale;

dezvoltarea cooperării cu mai multe firme occidentale, ce dețin în prezent în anumite domenii, importante segmente ale pieței mondiale;

conturarea posibilităților de creștere a investițiilor de capital și a volumului de credite acordate, a căror destinație va trebui orientată prioritar în direcția restructurării și modernizării industriei, pentru sporirea competitivității produselor industriale.

Cel mai important avantaj al integrarii Romaniei in UE este apartenenta la o piață uriașă de 500 de milioane de locuitori, răspândiți într-un spațiu de comerț în totalitate liber în care mărfurile, capitalul și oamenii pot circula fără nici o piedică.Acest spațiu va constitui în anii care vor veni unul din motoarele economiei globale.După ani îndelungați de privațiuni și incertitudini, faptul că România va intra în clubul european, va contribui la prosperitatea țării.Probabil că în 2009-2010 vom trece și la moneda Euro, una dintre cele mai puternice valute din lume.

Adeziunea la UE este un proces foarte complex, care va avea costuri, dar și beneficii.Unul dintre primele avantaje ale acestei integrări va fi dispariția ajutoarelor mai mult sau mai puțin mascate de stat care ating, potrivit unor surse oficiale 1 miliard de Euro pe an.Astfel, întreprinderile care au datorii la stat, nu vor mai fi exceptate de la plat a acestora.Toți acești bani pe care statul îi cheltuia pentru întreprinderi nerentabile vor putea fi distribuiți în sectoare mai interesante pentru populație.

Dreptul Uniunii Europene de a prevedea cetățenia unională, ceea ce presupune că toți cetățenii statelor membre au dreptul de a se deplasa în mod liber dintr-un stat în altul fără restricții și de a se stabili oriunde pe teritoriul unional.

Principiul democratic în adoptarea legilor va dobândi o nouă dimensiune.

În privința principală a separațiilor puterilor în stat trebuie observat că în Uniunea Europeană, nu se poate recunoaște împărțirea tradițională a puterii în legislativ, executiv și jurisdicțional, ci avem de-a face cu un dualism bazat pe respectarea intereselor comunitare pe de o parte și al statelor ca entități individuale pe de altă parte.

Totodată integrarea europeană este o necesitate istorică deoarece pe continentul european, naționalismul poate fi învins numai cu supranaționalismul, care a asigurat cuprinderea statelor și a României întronând o nouă ordine economică și politică, asigurând cooperarea cât mai strânsă între guvernele statelor membre precum crearea unor structuri decizionale durabile și solide.

Relațiile dintre România și Comunitatea Europeană datează din 1980 când a fost semnat un Acord Comercial ce a constituit prima relație dintre Comunitatea Europeană și Europa de est; după 1989 și după transformările din țara noastră a fost semnat un nou Acord de Comerț și Cooperare care a intrat în vigoare în mai 1991.

Din ianuarie 1991 România beneficiază de programul PHARE, program de ajutor financiar, tehnic în domenii cheie.

La data de 01.02.1995 a intrat în vigoare Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, realizarea unui program cadru de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

Un program pentru România:

a) folosirea cât mai productivă a acordului de asociere la Uniunea Europeană care este în vigoare;

b) pregătirea unei strategii privind posibila aderare la Uniunea Europeană – elaborarea de variante vizând implementarea asocierii și pregătirii integrării în funcție de interesele naționale ale României.

România va trebui să treacă rapid la realizarea unor modificări de structură în economie, pentru a se apropia cât de cât de nivelul țărilor comunitare.

Până la finele anului 1997 România va trebui să realizeze condițiile legislative și economico-sociale, specificate pentru stadiul I:

– furnizarea cadrului necesar realizării unei legislații detailate;

– formularea principiilor fundamentale, și / sau a procedeelor de bază, după care se conduce fiecare sector.

Într-o etapă următoare, respectiv până în anul 2000 România va asigura și îndeplinirea condițiilor generale înscrise în „Carta Albă”:

– utilizarea sistemelor legislative și de reglare a standardelor și metodelor Uniunii Europene, în domeniul vieții economice, ceea ce necesită reforma legislativă și economică de esență cu asistența Uniunii Europene.;

împuternicirea unei singure autorități pentru monitorizarea și controlul ajutoarelor financiare, pe care statul pentru o perioadă limitată le mai dă anumitor sectoare de activitate;

îmbunătățirea calității vieții și a situației șomajului, prin

adaptarea unor politici adecvate, de durata pentru pregătirea și recalificarea

forței de muncă, reorientarea acesteia spre noi domenii de activitate;

– este necesară și o urmărire atentă a evoluției proceselor de uniformizare a standardelor, normelor tehnice de protecție, fitosanitare și antipoluante din țările membre ale comunității europene.

Programul de retehnologizare în curs de implementare, în majoritatea întreprinderilor industriale românești poate constitui o șansă de grăbire a acestei apropieri, de normele comunitare, pentru a atinge asemenea obiective, va trebui să se ia în considerare factori de tipul:

a) identificarea cât mai completă a standardelor și normelor cu aplicare la scara întregii Piețe Comune; acestea includ directive de standardizare cu prevederi „recomandate” întreprinderilor din țările Comunității Economice Europene, directive având drept conținut reglementări a căror respectare este obligatorie din punct de vedere al exigențelor esențiale, „norme europene” elaborate de Comitetul European pentru Elaborarea Normelor, și introduse în legislațiile naționale;

b) inițierea unor legături, într-o formă instituționalizată, cu unul sau mai multe dintre organismele cu activitate de standardizare recunoscute ca atare de Comunitatea Economică Europeană, cât și în ceea ce privește intențiile de introducere sau adoptare a unor noi reglementări naționale în domeniul standardelor și normelor tehnice;

c) găsirea unor modalități de certificare a conformității produselor românești cu principalele caracteristici de calitate, solicitate în normele europene sau în alte mărci de conformitate acceptate de Comunitatea Economică Europeană.

Totuși integrarea României în Uniunea Europeană, implică și anumite riscuri, ale căror efecte economice și sociale sunt greu de cuantificat în prezent, riscuri ce provin, în special din competitivitatea scăzută a firmelor industriale românești față de ceea a țărilor comunitare.

Această cuantificare trebuie făcută pe ramuri și subramuri ale industriei, ținând seama în principal de stadiul realizării cerințelor impuse României, pentru integrarea în Uniunea Europeană.

România va trebui să adopte acea politică industrială, care să determine modernizarea tuturor ramurilor și subramurilor industriale, creșterea competitivității produselor ca și sporirea capacității de adaptare a acestor produse la evoluția pieței europene și mondiale, indiferent de conjunctura politică și economică.

Integrarea României în UE nu va aduce imediat prosperitatea și va crea destul de multe probleme. E vorba în primul rând la politica de dezvoltare regională.În acest moment, în România există zone defavorizate, zone libere, parcuri tehnologice.Ei bine, toate aceste perimetre constituie, în viziunea europeană, locuri de practică economică discriminatorie, pentru că influențează rezultatele companiilor care desfășoară activități similare în alte zone ale țării. Prin urmare, va trebui ca după 2007 să renunțăm la multe elemente care la noi constitue motoarele dezvoltării regionale, dar care în Europa sunt considerate contrarii principiilor economiei de piață.In acest context, este îndoielnic faptul că IMM –urile ar putea face față provocărilor pieței concurențiale și regulilor care guvernează mediul de afceri în Europa.Produsele românești riscă să fie eliminate de produse europene similare, însă mult mai competitive.

Un alt aspect negativ al integrării constă în reacția pieței europene față de agicultura română. In acest moment, produce mult pentru consumul intern pentru că România a pierdut, după căderea lui Ceaușescu, importante piețe din est. Dar agricultura noastră are capacitatea de a produce mult și de bună calitate și se crede că, într-o oarecare măsură europenilor le e pe undeva teamă de o agricultură română prea invazivă. Iată de ce ne vor impune o reformă radicală a acestei ramuri economice, care se va traduce printr-o reducere a suprafețelor agricole în profitul micilor infrastructuri industriale din zonele rurale.

Din perspectiva României, procesul integrării trebuie să reprezinte examenul pe care țara îl dă cu ea însăși, în procesul fundamentării unei vieți economice care să susțină structurile democratice ale sistemului politic, menit în rândul său să sprijine capacitățile creatoare native ale poporului nostru.

CONCLUZII

Șeful delegației Comisiei Europene la București, Jonathan Scheele, considera că ″implementarea prevederilor din capitolele de negociere deja încheiate reprezenta adevărata provocare″, adăugând ca în eventualitatea în care țara noastră nu va încheia în acest an capitolele rămase nefinalizate, nu constituie o ″tragedie″, ci mai degrabă un ″șoc politic″.Printre problemele majore asupra cărora reprezentantul Comisiei Europene le-a nominalizat se număra administrația publică și sistemul legislativ: ″atribuțiile administrației publice din România nu sunt bine definite.Cei mai mulți dintre oamenii politici de vârf nu au beneficiat de o expunere continuă la un model de administrație occidental″, am adăuga noi, nici la un nivel de trai occidental, întrebându-ne totodată cât de angajată este Uniunea Europeană în susținerea tranziției spre normele comunitare, fără a supune populația la o alterare a nivelului de trai (creșterea șomajului, desființarea unor ramuri de producție, nesubvenționarea agriculturii autohtone).

În această direcție, tot un oficial al Uniunii Europene, Gunther Verheugen, Comisarul European pentru Extindere, referindu-se la încheierea negocierilor României cu UE în acest an, a afirmat că țara noastră mai are de finalizat reforma admunistrației publice și de organizat schema fondurilor structurale pe care le va primi de la UE începând cu 2004, dacă va încheia negocierile de aderare.

Dacă acesta se consideră a fi, în opinia oficialilor europeni, stadiul negocierilor României cu UE, Comitetul pentru Afacerile Externe din Parlamentul European a analizat, în cursul lunii ianuarie 2004, proiectul unui nou raport despre România, în care sunt reluate concluziile întâlnirii la vârf din luna decembrie 2003, a UE cu țările candidate. Proiectul de raport urmează a fi votat în cadrul Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European, în data de 17 februarie 2004 și va fi adoptat în sesiunea plenară a acestui for, în perioada 8-11 martie 2004.

Raportorul Parlamentului European pentru România, Emma Nicholson, sublinia că România trebuie să continue eforturile pentru respectarea criteriilor de la Copenhaga, fiind apreciate demersurile României în materie de luptă împotiva corupției, întărirea statului de drept, dobândirea statutului de economie funcțională, precum și continuarea programului de reforme structurate pentru a putea face față presiunilor concurențiale din cadrul UE.Parlamentul European mai recomandă ca guvernul român să intensifice programul de adaptare juridică, precum și consolidarea capacității juridice și administrative, pentru a fi în măsură să aplice prevederile acquis-ului comunitar.

În aceeași ședință a Parlamentului European, euro-deputatul conservator Arie Oostlander dădea publicității o declarație șoc prin care se afirma intenția de a depune un amendament la raportul privind România prin care se va solicita ca negocierile cu țara noastră să fie suspendate: ″întreaga administrație publică este stricată de corupție.În aceste condiții, este dificil să facă progrese.UE trebuie să acorde prioritate restabilirii unui stat de drept în România ca urmare negocierile ar trebui sistate.În locul discuțiilor superficiale legate de numărul capitolelor încheiate și de marile succese în negocieri, este mai bine să spunem României că statele care nu respectă drepturile omului nu sunt binevenite în UE″.

În acestă direcție se înscriu și criticile aduse de Emma Nicholson de încălcare de către guvernul român, a moratoriului privind adopțiile internaționale și a Convenției Națuinilor Unite privind drepturile copilului, acest fapt, în opinia oficialului european, ″punând sub semnul întrebării cooperarea fructuoasă între România și Parlamentul European și reprezentând un act îngrijorător care contrazice îndeplinirea de către România a criteriilor politice necesare aderării la UE″

În replică la criticile aduse de Arie Oostlander, premierul român, Adrian Năstase a declarat că ″vor urma momente dificile în acest an, din cauza unei sincronizări extrem de nefericite.În 2004, vor fi alegeri pentru Parlamentul European, schimbarea conducerii Comisiei Europene și alegeri electorale în România.Acest lucru va crea României, dincolo de aspectele tehnice ale negocieilor cu UE numeroase momente dificile″.

Mircea Geoana, ministrul de externe al României, referindu-se la solicitarea parlamentarului creștin-democrat olandez Arie Oostlander, din Parlamentul European, privind blocarea negocierilor de aderare a României, estima că aceasta reprezintă un curent de opinie minoritar în Parlamentul European, insăși Emma Nicholson nefiind decisă privind oportunitatea includerii în raportul de țară al Comisiei Europene pe 2004 a acestei recomandări.

Nu insistăm asupra adopțiilor internaționale,întrucât nu consideram că este relevant pentru demersurile României de integrare europeană (Italia, beneficiara acestor adopții, este membră a UE și nu credem că adopțiile ar fi încălcat legislația acestei țări), mai ales că aceste „încălcări” ale moratoriului nu țin de sfera infracționalității, ci de absența unei legislații în domeniu, care să se circumscrie normelor europene.

În ceea ce privește receptarea declarațiilor oficialilor europeni de către clasa politică românească, deși a existat o poziție comună de combatere a amendamentului care ar fi propus suspendarea negocierilor, la nivel intern , am asistat la o ridicolă confruntare, cu caracter electoral, în pofida apelurilor anterioare de a nu crea o agendă electorală din demersurile de integrare europeană.

Atât partidul de guvernământ cât și forțele de opoziție ar fi trebuit să se așeze la masa discuțiilor, și după sute de ore de negocieri, să adopte un discurs comun care să dezvăluie UE maturitatea în acțiune și angajamentul României în cursa europeană.

Dacă ″România nu va încheia negocierile de aderare la UE în toamna acestui an și ar trebui să se considere fericită dacă va putea face acest lucru în primăvara lui 2005″potrivit unui Raport al Societăți Academice Române, dat publicității în luna ianuarie 2004, acest fapt nu reprezintă un vot de blam doar pentru partidul de guvernământ ci pentru întreaga clasă politică românească (reprezentată într-un parlament care, în următoarel 6 luni, trebuie să voteze 130 de legi, necesare armonizării legislației românești cu cea europenă).

Deși nu credem într-o conspirație împotriva României, trebuie să menționăm și demersul politic al Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania care, prin vocea reprezentanților săi, Laszlo Tokes și Csapo Jozsef, considera că aderarea României la UE trebuie condiționată de autonomia Ținutului Secuiesc.La această ultimă afirmație nu ne rămâne decât să subscriem amărăciunii, exprimate de negociatorul șef al României în relația cu UE, Vasile Pușcaș: ″în UE se va integra România , nu o minoritate , un județ sau un ținut, urmând să adere tot teritoriul țării și toți cetățenii, indiferent de etnie, apartenența politică sau convingeri, acesta fiind unul dintre principiile elementare ale procesului de extindere a Uniunii″.

BIBLIOGRAFIE