Relatia Transatlantica Ue Sua

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

I. CADRUL GENERAL AL RELAȚIEI DINTRE U.E. SI S.U.A…………………………. ….3

I.1. EUROPA ȘI STATELE UNITE DUPĂ RĂZBOIUL RECE…………………………….4

I.2. REDEFINIREA INTERESELOR NAȚIONALE ALE S.U.A…………………………..6

II. RELAȚIA TRANSATLANTICĂ DIN PERSPECTIVĂ POLITICĂ

II.1. ACORDURILE POLITICE DINTRE SUA ȘI UE………………………………………..11

II.2. ,,MULTILATERALISM” VS. ,,UNILATERALISM”………………………….12

III. EVOLUȚIA ÎN PLAN ECONOMIC A RELAȚIEI TRANSATLANTICE……………18

STUDIU DE CAZ: NEGOCIERI PRIVIND DIFERENDUL AIRBUS-BOEING………. …20

IV. PROBLEME DE SECURITATE ÎN CADRUL RELAȚIEI TRANSATLANTICE

IV.1. NATO – STRUCTURA DE SECURITATE………………………………………………………….22

IV.1.1. CONDUCEREA POLITICĂ A ALIANȚEI………………………………………………….23

IV.1.2. CONDUCEREA MILITARĂ A ALIANȚEI…………………………………………………24

IV.1.3. CONCEPTUL STRATEGIC……………………………………………………………………….25

IV.1.4. SCOPUL ȘI SARCINILE ALIANȚEI………………………………………………………….26

IV.1.5. ABORDAREA SECURITAȚII PENTRU SEC.XXI………………………………………27

IV.1.6. PRINCIPALELE DIRECȚII DE ACȚIUNE ALE NATO……………………………….27

IV.2. NATO – EXPRESIA INSTITUȚIONALIZATĂ DE MANAGEMENT A RELAȚIEI TRANSATLANTICE…………………………………………………………………………………………………28 IV.3. STRATEGIA DE SECURITATE EUROPEANA ÎNTRE COLABORARE ȘI COMPETIȚIE……………………………………………………………………………………………………………33

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………37

Bibliografie

Anexe

CUVÂNT ÎNAINTE

În ultimul an, în domeniul relațiilor transatlantice, a apărut o criză generată de divergențele de interese dintre SUA și unii dintre principalii săi aliați europeni, care s-a manifestat cu putere cu prilejul intervenției militare din Irak. Existența acestor divergențe a declanșat o amplă dezbatere la nivel transatlantic, în mediile politice și academice, referitoare la rolul NATO în asigurarea securității și promovarea intereselor statelor membre.
  Aceste evoluții reflectă o schimbare a structurii legăturilor dintre SUA și aliații lor europeni, evidențiată și prin faptul că politicile externe și de securitate ale SUA și ale membrilor europeni sunt centrate mult mai puțin pe NATO (pe relația transatlantică), în comparație cu perioada Războiului Rece. Mai mult, fostul secretar al Departamentului de Stat al SUA, M. Albright, sublinia că psihologia parteneriatului, ce a caracterizat relațiile transatlantice în ultimele decenii, a fost înlocuită, în ultimul timp, cu o psihologie a ignorării aliaților europeni de către SUA, pe de o parte, și cu una a competiției cu SUA de către principalele state membre ale UE, pe de altă parte.

Între evoluțiile ce au influențat semnificativ relația transatlantică după încheierea Războiului Rece, putem reține:

1) Scăderea relevanței strategice a Europei, ca spațiu central de competiție pentru putere la nivel global și ca principala preocupare pentru politica de securitate și aparare a SUA;
2) Consolidarea Uniunii Europene și creșterea rolului său economic și politic;
3) Accentuarea fenomenului globalizării și influențele sale asupra percepțiilor decidenților politico-militari în ceea ce privește caracteristicile securității internaționale și utilizarea instrumentelor de putere (și influență) în relațiile dintre state (sau dintre state și instituțiile internațtionale,) organizațiile nonguvernamentale etc;

4) Impunerea SUA ca putere hegemonică în cadrul sistemului internațional și creșterea dezechilibrului de putere la nivel transatlantic.  

I. CADRUL GENERAL AL RELAȚIEI DINTRE U.E. ȘI S.U.A.

I.2. EUROPA ȘI STATELE UNITE DUPĂ RĂZBOIUL RECE

În întreaga perioadă modernă Europa a fost adevăratul centru al lumii. Ea a fost continentul care s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare, care a lansat principalele curente, a inaugurat modele, a inventat parlamentarismul, a fost la originea mai tuturor achizițiilor științifice importante ale ultimelor secole. Fiind de acord cu autorii care considera că secolul douăzeci a fost un ,,secol american”, Romano Prodi subliniază: ,, la fel de adevarat este și că mileniul în care trăim (mileniul trecut – n.a.) este <<mileniul European>>”.

Secolul pe care l-am încheiat de curând a fost, din perspective istoriei europene, o perioadă de decădere fără echivoc. Europa a încetat să mai fie adevăratul centru al lumii. Mai mult, din subiect de istorie a devenit obiect de dispută. Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX Europa și-a revenit în bună măsură, nu putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, Războiul Rece au reprezentat o confruntare între cele două superputeri ale momentului pentru dominarea Europei. Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice țări a continentului- Germania. Aceasta țară simboliza sfâșierea Europei. In partea de vest a țării staționau trupe americane, iar în cea estică – trupe sovietice. Pornind de la această realitate, care avea și o puternică încărcatură simbolică, Brzezinski considera că sfârșitul divizării Germaniei reprezinta ,, cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârșitul Războiului Rece”.

Încheierea Războiului Rece este pentru continentul european un eveniment mult mai semnificativ decât pentru orice altă regiune a lumii. Pentru orice regiune a fost un eveniment important. Pentru Europa este vorba de sfârșitul unei ere de diviziune între partea de est a continentului, aflată până atunci sub dominație sovietică, și cea de vest, care a evoluat într-un sistem democratic; de aceea, una dintre cele mai importante mișcari de pe continent în anii de după Războiul Rece a fost recuperarea geopolitică a teritoriilor care evoluaseră în altă orbită, inaugurarea unei noi perioade, a unui proces de autodefinire și autoafirmare, de cputare febrilă a unei noi identități, a unei noi căi de dezvoltare. Este relevant acest moment și pentru că el ne poate arăta dacă Europa a învățat ceva din perioada care s-a încheiat, dacă este pregătită să întâmpine noua vârstă a societății moderne cu un model de dezvoltare adecvat.

Primul Război Mondial nu a fost mondial prin aria de desfășurare a confruntărilor militare, ci prin resursele umane și materiale angajate. Teatrul de război l-a constituit aproape în exclusivitate Europa. În ultima parte a confruntării au intrat în război, de partea Antantei, SUA (aprilie 1917), China (august 1917) și Brazilia (aprilie 1917). În același timp, Anglia și Franța dețineau imperii peste mări, ale căror resurse au fost antrenate în timpul confruntării. Primul război mondial a istovit Europa. Nu este vorba de pierderea a circa 9 milioane vieți omenești sau de numărul mare al răniților, ci de faptul că Europa și-a revenit cu greu de pe urma efortului solicitat de confruntarea militară care tocmai se încheiase.

Pierderile sunt cu mult mai mari după cel de-al doilea război, mondial cu adevărat atât prin participare, cât și prin aria de desfășurare a ostilităților. Ele se ridică la circa 40 de milioane de vieți, din randul populației civile și militare. La încheierea conflagrației, Marea Britanie era epuizată, Franța devastată, Germania și devastată și amputată (dacă în Primul Război Mondial aceasta țară pierduse cam o optime din teritoriul pe care îl deținea la începutul ostilităților, după cel de-al Doilea Război Mondial ea pierdea o cincime din suprefața pe care o deținea în 1938), și divizată în două state germane. Putem spune, deci, că dacă Primul Război Mondial a declanșat procesul de declin al Europei, cel de-al doilea l-a desăvârșit. După cum afirma Brzezinski „în timpul acestui razboi Europa a încetat să mai fie centrul real al politicii mondiale, devenind, în schimb locul efectiv de desfășurare a unei competiții globale, purtate de două puternice state extraeuropene. Amândoua au înțeles că obținerea controlului asupra Eurasiei, iar acesta din urmă o dată realizat, ar asigura supremația mondială. Prin urmare, în perioada Războiului Rece care a urmat, Europa a constituit pentru fiecare dintre ele miza centrală […]. Din subiect al întrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia.’’

Perioada Războiului Rece nu este altceva decât urmarea celei de-a doua conflagrații mondiale. Câștigătorii Războiului Rece nu sunt neaparat și câștigătorii celui de-al Doilea Război Mondial, ci dimpotrivă. Aici trebuie avute în vedere atât starea de epuizare a învingătorilor, cât și modul cum au valorificat potențialul de dezvoltare al revoluției tehnologice moderne. Anglia a câștigat războiul, dar a pierdut imperiul, iar țara a devenit o putere obișnuită. Uniunea Sovietică a câștigat războiul, a strălucit pe cerul politicii Războiului Rece, după care s-a prăbușit spectaculos. Există o excepție: SUA, care au câștigat victoria după cel de-al Doilea Razboi Mondial, au câștigat-o și e cea de după încheierea Războilui Rece. La sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale erau puterea economică dominantă a momentului (produceau aproape jumătate din PNB-ul mondial ), la încheierea Războiului Rece reprezentau singura superputere a timpului, poziție pe care și-au păstrat-o și astăzi.

I.2. REDEFINIREA INTERESELOR FUNDAMENTALE ALE S.U.A

Noțiunea de "interes național" a generat de-a lungul timpului ample dezbateri. Pornind de la presupoziția că statul națiune este principalul actor în relațiile internaționale au fost formulate mai multe definiții ale interesului național.

Astfel, interesul național a fost conceput ca:

finalitate generală și continuă pentru care acționeaza fiecare națiune;

nevoile și dezideratele unui stat suveran percepute în relațiile cu celelalte state ce constituie mediul extern;

suma de scopuri politice privite ca preocupări speciale ale unei națiuni;

nevoile și năzuințele vitale și mobilurile hotărâtoare ce călăuzesc și animă acțiunea națiunii și statului în viața internațională.

Definirea intereselor americane a avut totdeauna o particularitate, și anume, dacă celelalte tipuri de definiții au ca numitor comun identitatea națională, interesele americane au fost definite în jurul noțiunilor de Cultură, și de Crez American (un set de idei și principii universale ca: libertatea, egalitatea, democrația, constituționalismul etc.). După sfârșitul Războiului Rece, asistăm la o emulație, stârnită în dezbaterea conceptului de interes american, atât în sfera academică (universități, think-tanks), cât și la nivelul jurnalistic (revistele "National Interest" și "Foreign Affairs") și al decidenților politici.

Huntington în studiul "Eroziunea intereselor naționale americane", susține că:

– interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;

– politica de securitate încearcă, în general, să mențină un echilibru între capacități de apărare și angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;

– SUA sunt o țară puternică, dar politica externă este tot mai mult influențată de interesele economice și de lobby-urile grupurilor etnice;

– SUA sunt o putere "soft", se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură și putere și cu importul de "inteligențe", capital și bunuri.

De asemenea, Brzezenski, în studiul "O strategie pentru Eurasia", consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influență decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale.

El consideră că statutul SUA de prima mare pacționeaza fiecare națiune;

nevoile și dezideratele unui stat suveran percepute în relațiile cu celelalte state ce constituie mediul extern;

suma de scopuri politice privite ca preocupări speciale ale unei națiuni;

nevoile și năzuințele vitale și mobilurile hotărâtoare ce călăuzesc și animă acțiunea națiunii și statului în viața internațională.

Definirea intereselor americane a avut totdeauna o particularitate, și anume, dacă celelalte tipuri de definiții au ca numitor comun identitatea națională, interesele americane au fost definite în jurul noțiunilor de Cultură, și de Crez American (un set de idei și principii universale ca: libertatea, egalitatea, democrația, constituționalismul etc.). După sfârșitul Războiului Rece, asistăm la o emulație, stârnită în dezbaterea conceptului de interes american, atât în sfera academică (universități, think-tanks), cât și la nivelul jurnalistic (revistele "National Interest" și "Foreign Affairs") și al decidenților politici.

Huntington în studiul "Eroziunea intereselor naționale americane", susține că:

– interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;

– politica de securitate încearcă, în general, să mențină un echilibru între capacități de apărare și angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;

– SUA sunt o țară puternică, dar politica externă este tot mai mult influențată de interesele economice și de lobby-urile grupurilor etnice;

– SUA sunt o putere "soft", se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură și putere și cu importul de "inteligențe", capital și bunuri.

De asemenea, Brzezenski, în studiul "O strategie pentru Eurasia", consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influență decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale.

El consideră că statutul SUA de prima mare putere nu va fi contestat pentru încă o generație de acum încolo și propune următoarele poziții de raportare SUA în relațiile internaționale:

– implicarea, alături de Germania și Franta, pentru extinderea UE și NATO, acest lucru servind intereselor americane, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung;

– asimilarea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenței noilor săi vecini;

– sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră că această țară reprezintă o mare putere regională, iar aspirațiile sale de superputere mondială sunt greu de realizat;

– pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizată printr-un sistem de securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de angajamente de securitate colectivă cu Rusia, China si Japonia.

Pe de altă parte, într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naționale Americane, publicat sub egida Centrului de Știintă și Relații Internaționale, în 1996, sunt identificate cinci interese fundamentale:

1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă;

2. Prevenirea apariției unor puteri hegemonice în Asia și Europa, ostile SUA;

3. Prevenirea apariției unor puteri ostile la granițele terestre sau maritime ale SUA;

4. Prevenirea unui colaps al sistemului economic global, a piețelor internaționale sau a asigurării cu resurse energetice;

5. Asigurarea securitatii aliaților SUA. Documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA este intitulat "O strategie de securitate națională pentru secolul următor" și a fost elaborat de către Casa Albă în 1997. În acest document, sunt identificate amenințările la adresa SUA, grupate în trei mari direcții: amenințări la nivel regional și de stat, amenințări transnaționale și amenințări provenind din posesia armelor de distrugere în masă. Recunoscând ca nici o țară nu poate să se apere singură, SUA, ca lider, promovează o politică de securitate internațională în următoarele direcții:

– susținerea unei Europe democratice, pașnice și nedivizate;

– întărirea unei comunități puternice în Asia și Pacific;

– clădirea unui nou sistem de comerț liber;– menținerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internațională;

– dezvoltarea cooperării în problema amenințării granițelor naționale;

– întărirea mijloacelor militare și diplomatice cerute de aceste provocări.

Din cele prezentate, putem deduce că SUA și-au definit interesele naționale ce își asumă poziția de lider mondial în politica de securitate internațională. Se pare că se află în curs de cristalizare o strategie de securitate privind Eurasia care ia forma:

– extinderii graduale a NATO;

– unor parteneriate speciale cu Rusia și Ucraina prin intermediul NATO;

– sprijinirea suveranității statelor din zona-tampon dintre Rusia si NATO, în special prin încheierea unor parteneriate strategice regionale și bilaterale. După ce, la summit-ul de la Madrid, au fost nominalizate doar trei țări din Europa Centrala să înceapa negocierile pentru admiterea în NATO, Occidentul se confruntă cu o intensificare a cererii țărilor aflate în zona-tampon dintre NATO și Rusia de a li se acorda garanții de securitate.Pentru a nu dezamăgii opinia publică din țările respective și pentru a contracara politică externă rusească de recăpătare a influenței în zonă, SUA, ca lider al politicii de securitate internațională, încearcă să cristalizeze o stategie coerentă de asigurare a unor garanții, în concordanță cu interesele sale.

Interesele SUA în Balcani se pare ca au început să se cristalizeze. Datorită lipsei unor resurse naturale, a complexității problemelor economice și instabilității politice, imediat după 1990, interesul SUA pentru Balcani a fost foarte scăzut, lăsând rezolvarea problemelor "butoiului cu pulbere al Europei" la latitudinea europenilor. Este relevant faptul că, la o comandă guvernamentală din 1993, de studiere a cauzelor războiului din Iugoslavia, Fundația Carnegie, în loc să lanseze o misiune de documentare, s-a multumit să prezinte "Raportul Comisiei Internaționale pentru Explicarea Cauzelor Războaielor Balcanice", realizat în 1916, cu o introducere actualizată de George Kennan. În urma eșecului europenilor de a restabili pacea, SUA s-au implicat în criza bosniacă impulsionând semnarea Acordului de la Dayton. În prezent, SUA și-au întărit prezența în regiune, promovând desfășurarea dialogului și a cooperării regionale, cu asistență americană Astfel, până acum au promovat "Inițiativa de Colaborare Sud-Est Europeană (S.E.C.I.), și-au întărit prezenta militară în Albania și Macedonia, aceasta din urmă devenind aproape o bază americană, s-au implicat în tulburările politice care au marcat alegerile locale din R.F. Iugoslavia (1996), scrutinul prezidențial și parlamentar din Serbia (sept. 1997), ori în starea de confuzie din Bulgaria, Albania si Bosnia-Hertegovina și au sprijinit-o pe Biliana Plavsici în Republica Srpska.

Strategia de promovare a intereselor SUA se desfasoara in urmatoarele directii:

1. intarirea rolului SUA in problematica securitatii europene, printr-o implicare sporita in stabilizarea si controlul Balcanilor;

2. slabirea si eliminarea influentei Federatiei Ruse;

3. ocuparea pietelor din Balcani;

4. crearea conditiilor pentru continuarea extinderii NATO in zona flancului sudic.Asistam in Balcani la o competitie in promovarea intereselor SUA, UE si Rusiei, urmarindu-se cel putin doua mize: una economica si una politica.Miza economica o reprezinta piata de desfacere si utilizarea Balcanilor ca un culoar de tranzit al materiilor prime din Asia, iar miza politica se concentreaza asupra stabilitatii politice in zona, stabilitate ce ar aduce beneficiii tuturor actorilor politici majori.

Planul de actiune pentru sud-estul Europei va implica demersuri in trei directii:

1. vor extinde cooperarea bilaterala in plan politic, economic, militar si civil

2. vor sprijini cooperarea regionala

3. vor lucra, impreuna cu membrii UE pentru integrarea tarilor din regiune in cadrul institutiilor europene si euro-atlantice.

Se pare, totusi, ca SUA au o pozitie mai nuantata, lucru contestat in recenta criza datorata neadmiterii Turciei in UE. Interesele SUA in zona tarilor baltice, ca si in zona Caspica, se desfasoara dupa principiul enuntat de Brzezinski, ca SUA trebuie sa contribuie la asimilarea Rusiei intr-un cadru de cooperare europeana, concomitent cu sprijinirea independentei noilor vecini. Asistam in regiunea baltica la o convergenta a intereselor Rusiei, SUA si tarilor scandinave.In primul rind, aceste tari au o mare importanta geostrategica pentru Rusia, si anume, pentru controlul Marii Baltice si Marii Nordului, prin regiunea si portul Kaliningrad. Dealtfel, Rusia a incercat sa preintimpine adeziunea tarile baltice la NATO printr-o oferta de garantii de securitate, oferta respinsa insa de acestea.In aceste conditii, Rusia a elaborat, in februarie 1997, un document unilateral privind politica pe termen lung fata de tarile baltice. Printre alte prevederi se gasesc si acelea ca statelor baltice nu trebuie sa li se permita alaturarea la NATO, ca trebuie protejate drepturile rusilor rezidenti aici si ca trebuie sa se creeze conditii favorabile de transport spre Kalinigrad. In urma unui lobby intens al tarilor nordice si al emigrantilor de origine baltica, SUA si-au asumat rolul de lider si a realizat ca este nevoie de o forta care sa nu dea acestor tari sentimentul izolarii. De aceea, SUA au semnat o Carta a Parteneriatului SUA cu tarile baltice, considerata o "intelegere" din care nu se succed obligatii si care nu contine nici o garantie de securitate, fiind doar un "angajament moral si politic fata de independenta, suveranitatea si integritatea celor trei tari". Carta cuprinde cinci sectiuni: principiile parteneriatului, angajament pentru integrare, cooperarea in domeniul securitatii, cooperarea economica si relatiile SUA cu tarile baltice. Prin Carta, guvernul american se obliga insa sa sprijine aspiratia celor trei tari baltice de a adera la NATO, fara a indica termene. Este evident ca aceasta Carta este un paleativ care urmareste sa atenueze frustarea balticilor la lipsa de perspectiva de aderare la NATO, desi spituleaza clar interesul SUA pentru aceasta regiune si prevede intensificarea cooperarii (o comisie de parteneriat se va intruni anual pentru a evalua stadiul cooperarii). Interesele americane in zona Caspic` sint promovate sub presiunea intereselor comerciale si a grupurilor de lobby etnic (de exemplu, lobby-ul armenesc). Desi firmele americane se afla prezente de mult in zona Marii Caspice, se pare ca abia in 1997 au fost definite clar interesele politice americane in aceasta zona.

Secretarul de stat pentru energie, Federico Pena, considera ca SUA au patru obiective politice majore in aceasta regiune:

1. promovarea pacii si prosperitatii, amintind ca "atunci cind interesele comerciale converg cu obeictivele politice americane, lumea devine mai sigura si mai prospera";

2. diversificarea asigurarii globale cu energie, preconizindu-se ca aceasta zona sa devina a treia mare exploatare mondiala de petrol si gaz;

3. dezvoltarea unei strategii multiple de transport a resurselor prin diversificarea retelelor de conducte;

4. sprijinirea companiilor americane prin asigurarea in zona a unui climat economic si politic stabil;

II. RELAȚIA TRANSATLANTICĂ DIN PERSPECTIVĂ POLITICĂ

II.1. ACORDURILE POLITICE DINTRE SUA ȘI UE

Cadrul actual al relației transatlantice este produsul a două acorduri politice:

Declarația Transatlantică 1990

Noua Agendă Transatlantică 1995, asociată cu Planul de Acțiune Comun

Prin Declarația Transatlantică ( DT ) se dorea inițial, să se obțină o asigurare a faptului că relația transatlantică va ține pasul cu procesul de integrare din Europa, în special, în urma schimbărilor politice din Europa Centrală si de Est. Aceasta s-a axat mai mult pe identificarea valorile și credințele comune ale U.E. și S.U.A., decat pe politicile de cooperare.

Prin Noua Agendă Transatlantică ( NAT ) se dorea trecerea de la un simplu schimb de informații la o politică concretă de cooperare, în mari patru domenii:

Promovarea păcii și stabilității, democrației și dezvoltării;

Găsirea unor soluții la problemele globale actuale ( terorismul, crima organizată, problemele de mediu );

Promovarea comerțului la nivel mondial și a relațiilor economice;

Construirea unor relații apropiate între cetațenii din celor două state;

Un Plan de Acțiune Comun a fost elaborat simultan cu NAT. Au fost identificate 150 de acțiuni comune, in cele mari patru domenii, menționate in NAT. Acestea variau de la acțiuni cu caracter general – promovarea democrației în Europa Centrala și de Est – la acțiuni cu caracter specific – reforma bancară în Ucraina.

Aceste acorduri au condus la un cadru pentru dialog, constând în:

Summit-uri bilaterale ( organizate inițial de două ori pe an, iar dupa 2000, o singură data pe an)

Dialoguri bianuale la nivel de miniștrii de externe ai U.E./secretarul de stat al S.U.A.

Un Senior Level Group ( SLG ), la nivel de subsecretar de stat al S.U.A și director general al Comisiei Europene, care își propunea implementarea NTA

Un Task Force ( TF) la nivel de directori, pentru a facilita schimburile la nivel operațional

NTA a facilitat crearea și a altor structuri pentru dialog, dintre care:

Parteneriatul Economic Transatlantic ( PET 1998 ), care și-a propus promovarea cooperării economice, abordând în special problema standardelor

Transatlantic Economic Dialogue ( TABD ) și Transatlantic Consumer Dialogue ( TACD )

Transatlantic Legislators Dialogue ( TLD ), care iși propunea imbunatațirea relațiilor dintre Parlamentul European și Camera Reprezentaților a S.U.A.

II.2. ,,MULTILATERALISM” VS. ,,UNILATERALISM”

Este un fapt că relațiile politice cu partenerul tradițional de peste ocean nu traversează cea mai bună perioadă. Nimic surprinzator din acest punct de vedere. De câte ori se ridică o nouă putere, acceptarea și integrarea ei în sistemul puterilor vremii este o problemă dificilă, care s-a soldat, de-a lungul istoriei, cu mari conflicte și tensiuni. De data aceasta tensiunea generată de ascensiunea noii puteri europene se consumă în principal, dacă nu chiar exclusiv, pe relația cu Statele Unite, superputerea momentului. Nedistriduindu-se pe mai multe relații, ea ne apare mai mult decât pregnantă.

Americanii, fie că recunosc sau nu, acuză un șoc. Sunt confruntați cu o nouă putere, la a cărei ascensiune au contribuit din plin. Explicabil și prin ponderea economică pe care au avut-o până nu demult cele două comunități, explicabil și psihologic, S.UA. s-au raportat la Europa Occidentală ca la un partener minor, chiar la un ,,protectorat”. Astăzi Uniunea are un PNB care se apropie de cel american, are cea mai mare piață unică din lume, are a doua monedă de rezervă din lume, iar prin lărgire, ponderea ei și influența crește. S.U.A. au dificultăți reale în a se acomoda noului context. Sesizînd momentul delicat al relațiilor reciproce, Elisabeth Pond a scris chiar o carte în care atrage atenția asupra acestuia: ,,Transformarea Europei va constitui pentru noi o provocare, atât din punct de vedere economic, cât și psihologic. Singura superputere a lumii nu este pregătită pentru șocul care vine. Cartea de față este un îndemn pentru a începe pregătirile necesare pentru secolul următor”.

De menționat că divergențe de opinii notorii nu au apărut doar în criza irakiană. Probleme și tensiuni sunt și în comerțul cu produse agricole, în soluționarea unor provocări ecologice. De aceea este bine să menționăm natura disensiunilor și conotația lor, acum și în perspectivă, pentru a putea căpăta o abordare mai aplicată și o viziune mai fidelă asupra evoluției relației în ansamblul ei. Relațiile bilaterale, cel puțin pe termen scurt, vor fi de acum încolo marcate de tensiuni și abordări diferite, pentru că avem de-a face cu două puteri aflate în competiție economică, ceea ce va genera deosebiri de vedere și în plan politic.

Charles Kupchan într-un discurs susținut în 2003 la Carnegie Council pe marginea cărții lui: The End of the American Era: U.S. Foreign Policy and the Geopolitics of the Twenty-First Century, susține că așa cum orice superputere crește și decade , și Statele Unite vor cunoaște o perioadă de declin, în care se vor confrunta cu alte state în plină ascensiune. Kupchan consideră că rivalul principal al Statelor Unite nu va fi nici China, nici Japonia, nici India, nici Rusia, ci ansamblul statelor democratice cunoscute sub denumirea de Uniunea Europeană. Acesta contrazice teoria păcii democratice, potrivit căreia statele democratice nu au motive de disensiuni ci între ele pot exista relații pașnice de colaborare. Pentru Kupchan principalul motiv de conflict va fi naționalismul, astfel încât în timp ce statele democratice se respectă reciproc, statele naționaliste concurează. Naționalismul va umbri valorile comune, în timp ce vechiul principiu al puterii va reglementa raporturile dintre state, chiar și dintre democrații. Un ultim argument pe care îl aduce Kupchan în susținerea tezei sale este starea politicii externe actuale a S.U.A., caracterizată de izolaționism și unilateralism.

O viziune diferită, dacă nu chiar opusă, asupra relației dintre S.U.A si U.E., îi aparține lui Robert Kagan. În lucrarea sa Power and Weakness, acesta afirma că a venit timpul ca să acceptăm faptul că americanii și europenii nu au aceeași viziune asupra lumii și că de fapt nici nu trăiesc în aceeasi lume. În toate chestiunile ce privesc puterea – eficacitatea puterii, moralitatea puterii-perspectivele europene și americane sunt diferite, chiar divergente. Europa, conform lui Kagan, se distanțează de putere, alcătuind o lume aparte de legi și reguli, de negocieri transnaționale și cooperare. Ea intră într-un „paradis al păcii și prosperității”, o concretizare a „păcii perpetue” a lui Kant. În același timp Statele Unite se folosesc de putere într-o lume anarhică hobbesiană, în care legile și regulile internaționale nu au valoare, iar adevărata securitate și aparare depinde încă de posesia și folosirea forței militare. Aceasta diferență majoră se datorează, în viziunea lui Kagan, unei inversiuni în ecuația puterii. Când Statele Unite erau lipsite de putere, adoptaseră o strategie potrivită lipsei lor de putere, acum când reprezintă un stat puternic, se comportă precum statele puternice. Când statele europene erau superputeri, ele credeau în valabilitatea forței și gloria marțială. Acum, în schimb privesc lumea prin ochii unor state slabe, lipsite de putere. Aceste puncte opuse de vedere, putere versus slăbiciune, au determinat abordări strategice diferite, interese diferite, percepții diferite asupra amenințărilor și modalitătțlor de a face față acestor amenințări.

Mulți autori, printre care și cei enunțăți mai sus, sunt tentați să realizeze o analiză comparativă S.UA.-U.E., să argumenteze superioritatea unuia dintre cele două sisteme sau să dezbată problema dominației în viitor de către S.U.A sau U.E.

Încercarea de a prevedea raportul dintre puteri în viitor se bazează pe foarte multe asumpții, astfel încât valoarea reală și relevanța unei asemenea tentative este redusă.

Poate o abordare mai practică și benefică ar fi cea a manierei în care Statele Unite și Uniunea Europeana pot continua colaborarea de până acum. Îmbunătățirea relatiei dintre cele două prezintă o mai mare importanță decât găsirea răspunsului la întrebarea : care dintre cele două va fi mai puternică sau care sistem este mai eficient.

O mare parte din atitudinile diferitelor state implicate in relația transatlantică poate fi explicată prin trecerea in revistă a comportamentului acestora în relațiile internationale, respectiv a înclinării tradiționale spre ,,unilateralism” sau ,,multilateralism”, ca modalitate de baza de rezolvare a crizelor internaționale. Pornind de la aceasta premiză se poate realiza o analiza a relației transatlantice, lasând la o parte aspectul economic al ei.

Statele Unite ale Americii

Dupa prabusirea Uniunii Sovietice, S.U.A. a rămas singura superputere, beneficiind nu doar de putere ,,hard” :economica, militară, tehnologică, ci și de putere ,,soft” : capacitatea de a influența celelalte țari in funcție de propriul interes. Având interese globale și bucurându-se de succes pe scena internaționala, comportamentul american și inclinația de a rezolva conflictele pe cale armată au generat apariția unor sentimente de invidie, denumite generic antiamericanism in Europa, si chiar a unor sentimente de ură în lumea arabă. Aceasta inclinație spre rezolvarea conflictelor in mod individual, iși are originea în poziția de singură mare putere a S.U.A. și, de asemenea, in slăbiciunea și lipsa de eficiența a organismelor internaționale precum Națiunile Unite și N.A.T.O., în interveția în crizele internaționale. În plus, comportamentul Statelor Unite poate fi justificat de atacurile teroriste din 9.11.2001 și de implicarea directă în lupta cu terorismul. Valorile pe care S.U.A. le promovează -democrația, libertatea individuală și economia de piața – incep să devină universale și demonstrează că S.U.A. și aliații săi sunt de partea corectă a istoriei. Îndeplinind rolul de cel mai puternic jucător global al momentului, Statele Unite nu sunt atrase de multilateralism – modalitatea de a rezolva problemele internaționale în mod colectiv -, în special când interesele naționale sunt în joc. Punctul de vedere american, afirmat deschis prinde contur în afirmația referitoare la neînlocuirea intereselor naționale cu ,,interese umanitare” sau ,,interese internaționale”, precum și faptul ca nu este nimic rău în a face ceva de pe urma căruia va profita toată omenirea, dar ca acest aspect este unul secund ( Rice, 2000 ). Politica externă americană are in centru, în momentul de fața, interesul național și urmărirea prioritatilor ce decurg de aici. Obiectivele implicite sunt:

Asigurarea faptului ca puterea militară americana poate preveni razboiul, proteja puterea și poate lupta pentru apărarea propriilor interese

Promovarea creșterii economice și deschiderea politica fața de liberul schimb și un sistem monetar internațional stabil

De a reînnoi și încuraja relațiile cu aliații Americii, care împartașesc aceleași valori și care sunt dispuși sa lupte pentru promoarea păcii, prosperității și libertății

De a-și concentra energiile asupra relațiilor cu marile puteri, care vor și pot sa modifice structura relațiilor internaționale

De a rezolva problemele și amenințarile presupuse de puterile și regimurile ostile, care includ un potențial terorist și dezvoltarea armelor de distrugere in masa

Aceste obiective sunt urmărite cu strictețe de catre Statele Unite și, ca o consecința, relația transatlantica și in mod particular, atitudinea Americii in cadrul N.AT.O., sunt subordonate lor.

Partea europeana a relatiei transatlantice cuprinde puteri precum Germania, Franța și Marea Britanie ca lideri regionali și alte state europene medii si mici. Germania si Franța, națiunile conducătoare ale Uniunii Europene, nu cauta doar să diminueze influența Americii pe continent ci și sa joace un rol mai important pe scena internaționala, în Eurasia. De asemenea ele sunt incântate de multilateralism deoarece îl consideră util, acesta reusind prin prisma aspectelor procedurale să ofere fiecăruia o șansa să își exprime opinia. Principalele mecanisme de care se folosesc pentru a promova multilateralismul sunt Națiunile Unite, N.A.T.O. și U.E.

Poziția Germaniei poate fi caracterizată de preferința acesteia, aproape necondiționata, pentru multiculturalism. Aceasta trasatura se regasește pe de o parte, în trecutul beligerant, și pe de altă parte, în sfarșitul fericit pentru ea, dupa razboiul rece. Prin promovarea acestei atitudini Germania a reușit cu succes urmarirea intereselor proprii în fosta Iugoslavie și, de asemenea, in extinderea Uniunii inspre Est. Succesul obtinut din promovarea politicii multilateraliste, a incurajat-o să persiste in această formă de decizie colevtivă și sa renunțe la intervenția armată. Abordarea germană asupra multilateralismului a continuat sa câștige suport dupa Războiul Rece, ducând la crearea Politicii Externe și de Securitate Comune, precum si a Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa in anii 1990. Multiculturalismul este privit in Germania contemporana ca un principiu organizator, ca o fundatie pentru conducerea lumii.

O cale de a ocupa un loc mai important pe scena internationala si de a beneficia de mai multe instrumente pentru a manevra multilateralismul este de a deveni membru permanent in Consiliul de Securitate, statut pe care Germania se zbate sa il obtina.

Majoritatea populatiei germane si politicienii sunt preocupati de riscuri total diferite de cele ale partenerilor americani, riscuri precum incalzirea globala, migratia internationala si ecologia. Bazata pe aceste elemente, politica externa a Germaniei este caracterizata de:

Observarea legislatiei internationale si dorinta de a o imbunatati continuu

Increderea in responsabilitatea colectiva in rezolvarea problemelor internationale

Renuntarea la folosirea fortei armate, in absenta unei rezolutii din partea U.N

Prezervarea securitatii la nivel global, abordand chestiuni care nu au fost incluse initial in agenda de securitate traditionala, precum schimbarile climatice, drepturile omului si discriminarea pe baza de sex

Datorita acestor trasaturi ale politicii de securitate, relatiile Germaniei cu S.U.A., foarte bune in trecut, in special in timpul razboiului rece, pot fi caracterizate ca fiind reci. Punctul cel mai delicat al relatiei dintre cele doua state a fost atins in timpul crizei din Irak, cand Germania s-a opus nu doar interventiei NATO in Irak ci si ,,coalitiei de vointa” ( ,,coalition of willing”). Lasand la o parte bunele intentii si principiile, Germania a fost si este un actor economic puternic, condus in parte si de interesele sale economice.

Pozitia Frantei difera oarecum de cea a Germaniei. Asumarea riscului de catre Franta este realizata intr-o maniera mai realista si similara cu modelul american, cel putin in privinta stabilitatii regionale, proliferarii armelor de distrugere in masa si terorismul. Spre deosebire de Germania, Franta este dispusa sa foloseasca forta pentru a mentine stabilitatea globala, atunci cand se ivesc situatii de criza. Franta a facut parte dintr-o coalitie internationala, menita sa forteze Irakul sa se retraga din Kuweit in 1991, si, de asemenea, a intervenit de nenumarate ori in Africa. Ca mijloace pentru aplicarea politicii externe Franta prefera multilateralismul, dar apeleaza si la unilateralism. Aceasta s-a comportat intr-o maniera unilaterala de mai multe ori, incluzand de exemplu actiunile mililitare in Africa, fara a cere permisiunea Consiliului de Securitate. Relatiile dintre Franta si S.U.A. au cunoscut diferite variatii in timp, ambele tari insa fiind indatorate una celeilalte pe parcursul istoriei. Amintind conflictul din Irak, se iveste intrebarea daca nu cumva acesta a fost sustinut si de disputele din planul economic. Fara a lua in calcul aspectul economic, am putea afirma ca atitudinea S.U.A. in cazul Irakului se incadreaza in atitudinea promovata de Franta. Viziunea Frantei asupra ordinii mondiale este influentata intr-o mare masura de conceptul de balanta a puterii si de pozitia exceptionala a Frantei determinata de istoria ei de mare putere si de conducatoare a puterii diplomatice din Europa. Amintindu-ne multele situatii in care Franta s-a comportat intr-o maniera unilaterala, asemenatoare cu cea a americanilor, dar in acelasi timp asistand la cererea Frantei de a rezolva conflictele internationale pe cale pasnica, apeland la organisme inetrnationale, am putea afirma ca, pe de o parte, Franta percepe riscurile in aceeasi maniera cu Statele Unite, cerand recurgerea la metode adecvate de combatere a acestora, si, pe de alta parte, Parisul incearca sa limiteze puterea S.U.A apeland la Consiliul de Securitate, la pozitia detinuta in cadrul NATO si la incurajarea dezvoltarii Politicii Externe si de Securitate Comuna a U.E.

Marea Britanie, care se autoproclama un adevarat pilon al relatiei transatlantice, avand o pozitie mai redusa in cadrul U.E. decat tandemul Franta/Germania, dar reprezentand un partener militar de incredere, si-a loialitatea fata de partenerul american. In toate disputele transatlantice britanicii au luat partea americanilor. Politica externa a britanicilor poate fi privita ca una pragmatica, plecand de la premisa ca multilateralismul este folositor si preferabil in cazul rezolvarii tuturor disputelor internationale. Perceperea riscului este similara cu cea a francezilor si americanilor. Constientizand complexitatea problemelor internationale si a deficitului de metode de rezolvare a acestora, Marea Britanie cauta diverse metode de cooperare internationala care sa acopere aceste deficite si sa ajute la rezolvarea crizelor internationale. Spre deosebire de Franta, Marea Britanie nu considera S.U.A. ca fiind principala tinta a multilateralismului, ci ca fiind garantia rezolvarii unor probleme mondiale acute. Alianta cu Statele Unite este vazuta ca fiin principalul canal de a influenta deciziile luate de Washinton si de a intensifica rolul politicii britanice pe scena politica.

Celelalte tari europene, implicate in relatia transatlantica, ca fiind membre ale Uniunii Europene sau NATO, se pozitioneaza diferit, in concordanta cu interesele nationale. Unele dintre ele sunt critice la adresa politicii unilatere a S.U.A., indiferent daca sunt suporteri ai multilateralismului promovat de Franta sau Germania. Printre acestea se numara Belgia, Luxemburg si Portugalia.

O alta parte dintre ele se situeaza in tabara suporterilor americani, acesta fiind cazul unor foste tari comuniste, precum Romania si Bulgaria, si statele baltice. Acesta este cazul, cel putin pana cand U.E. va avea o politica externa coerenta si eficienta.

O ultima categorie de state este alcatuita din Olanda, tarile scandinavice, Italia si Spania, tari cu o politica externa pragmatica, inclinand spre S.U.A. si sustinand-o in rezolvarea conflictelor internationale, cum a fost cazul Irakului si Afganistanului

III. EVOLUȚIA ÎN PLAN ECONOMIC A RELAȚIEI TRANSATLANTICE

În ciuda tensiunilor politice, relația economica dintre S.U.A și U.E. merge bine si cunoaște o tendința de consolidare. Daca avem în vedere totalul activitații comerciale desfașurate de cei cincisprezece cu S.U.A., atunci vom constata că Uniunea este cel de-al doilea partener comercial al puterii de peste Ocean, dupa Canada, dar devansând Japonia, China, Mexicul. Astfel totalul de bunuri comercializate a atins, in 2005, un număr record de 482 miliarde de dolari, mai mult cu 22 % față de anul precedent. De asemenea importurile americane din U.E. au crescut pâna la o cifră record de 283 miliarde dolari. In 2005, S.U.A. a importat din Germania in valoare de 77,2 miliarde dolari, din Franța – 31,8 miliarde și din Italia – 28,1 miliarde dolari.

Schimburile comerciale pozitive au fost acompaniate de un nivel ridicat al investițiilor străine directe. Corporațiile americane au investit in jur de 100 miliarde de dolari in U.E. in 2004 și 92 miliarde in 2005. Interesant de menționat este faptul că, în ciuda conflictelor politice dintre Washinton și Paris, investițiile americane în Franța au atins cifra record de 6,8 miliarde dolari in 2005, cu 45% mai mult decât investițiile americane în China din același an. Investitiile americane în Italia au ajuns anul trecut la 4,2 miliarde dolari, de patru ori mai mari decât investițiile în India. Grecia și Cehia s-au bucurat, de asemenea, de investiții americane importante.

În același timp, firmele europene au investit in jur de 53 de miliarde dolari in S.U.A. în 2005, cu 45 miliarde mai mult decât anul precedent. Investițiile franceze au fost de 9 miliarde in 2005, crescând cu 5,1 miliarde față de 2004. Firmele germane au investit 6,8 miliarde dolari in 2005, cu 407 milioane dolari mai mult față de 2004. Investițiile corporațiilor europene au reprezentat 75% din totalul investițiilor din S.U.A în perioada 2004-2005. Pe parcursul acestei perioade, Marea Britanie a deținut 19,8% din totalul investițiilor, urmată de Franța cu 13,1%, Olanda 10,8% și Germania 9,2%.

Investitorii europeni reprezintă de asemenea și niște investitori importanți în titlurile de valoare americane, investițiile in obligații guvernamentale atingând 84,4miliarde dolari în 2005. Achizițiile de acțiuni ale corporațiilor americane, realizate de către Franța si Germania anul trecut, au atins cifre record pentru ambele țari. Pe parcursul anului 2004 investitorii europeni au cumpărat titluri de valoare americane de 100 miliarde dolari, iar investitorii americani au achiziționat titluri de valoare de aproape 52 miliarde dolari.

Ultimii ani au insemnat si un progres semnificativ in ceea ce priveste profiturile transatlantice realizate de filialele straine. În ciuda discuțiilor legate de boicoturile transatlantice și scăderea consumului, afacerile nu au mers niciodată mai bine pentru companiile multinaționale. În ultimii doi ani filialele americane din Europa au realizat profituri record în urma devalorizării dolarului in comparație cu euro. În 2005 filialele americane au inregistrat câștiguri record in șaptesprezece țări ale Uniunii, printre care se numără piețe consacrate, precum Germania, Franța, Italia, dar și piețe noi, precum Polonia, Ungaria și Cehia.

Anul trecut a adus profituri uriașe si filialelor europene deschise în S.U.A. În ciuda creșterii euro, profiturile filialelor au crescut la 65,7 miliarde dolari, înregistrând o creștere de 12 miliarde dolari fața de 2004. Profiturile s-au datorat cererii americane puternice, fapt ce a contrabalansat efectul negative ale aprecierii euro și a creșterii slabe inregistrate de economia U.E. in 2004.

Statele Unite si Uniunea Europeană reprezintă una pentru cealaltă cea mai importantă piată străină comercială, lucru neglijat de multe ori de către politicile comerciale. Nu întâlnim nicăieri în lume o relație comercială mai apropiată, calitate ce reiese din investițiile străine și din cei 12 milioane de angajați. De pe urma acestei relații angajații si acționarii sunt cei care au de caștigat enorm. Se poate afirma in aceste condiții ca relația economica dintre U.E și S.U.A. reprezinta o ancoră a relației transatlantice.

STUDIU DE CAZ : NEGOCIERI PRIVIND DIFERENDUL AIRBUS-BOEING

La 11 ianuarie 2005 Uniunea Europeană și Statele Unite au anunțat că vor începe negocieri pentru reglementarea, în afara cadrului OMC, a diferendului legat de subvenționarea companiilor Airbus-Boeing. Comisia Europeană a făcut cunoscut faptul că, cele 2 părți „și-au afirmat voința de a rezolva disputa cu privire la comerțul cu avioane civile de mare capacitate, consacrându-și timpul și resursele pentru negocieri, în loc să-și continue disputa din cadrul OMC”. Responsabilul Comisiei Europene pentru comerț, Peter Mendelson remarca faptul că, acest acord „creează o atmosferă pozitivă în efortul de a întări parteneriatul economic dintre UE și SUA.” La rândul său, Reprezentantul american pentru Comerț Internațional, Robert Zoellick sublinia faptul că, a fost nevoie de un efort considerabil pentru a se ajunge la acest acord. „Dar acum se marchează un pas important în încercarea de a pune capăt subvențiilor pentru avioane comerciale de mare capacitate. Pentru prima oară în această îndelungată dispută, SUA și UE au convenit că obiectivul final va fi desființarea subvențiilor.”

Acest acord a intervenit cu numai o săptămână înaintea lansării de către concernul Airbus a noului tip A380, cel mai mare avion cu reacție, pentru pasageri, care va concura direct aeronavele Boeing 747. Potrivit acordului, atât SUA cât și UE au convenit ca nici una din companiile în discuție să nu solicite acordarea vreunui ajutor în cursul următoarelor 3 luni de negociere. Ambele părți au fost de acord, de asemenea, să ceară o extindere a acordului dintre ele asupra unor țări terțe, în special asupra celor implicate în părți semnificative de producție, ca subfurnizori atât pentru Airbus cât și pentru Boeing. „În cursul acestor negocieri vor interveni atât o <înghețare a subvențiilor> cât și o < înghețare a litigiului>. Fiecare parte va renunța să facă pași suplimentari în desfășurarea litigiului din cadrul OMC și de a mai angaja noi subvenții guvernamentale pentru avioane comerciale de mare capacitate”, a precizat Robert Zoellick. Conform acestui acord, subvențiile sunt cele menționate în „Acordul privind Subvențiile și Măsurile Compensatorii” din cadrul OMC. Negocierile ce vor urma vor preciza care din aceste subvenții vor fi considerate prohibite, ilegale (oneroase) sau admise. În octombrie 2004 SUA au denunțat în mod unilateral acordul încheiat în 1992 cu UE cu privire la subvențiile pentru avioane, ce limita aceste subvenții la producătorii de avioane civile, înaintând o plângere către OMC relativ la ajutoarele de stat oferite de UE concernului Airbus. Se susținea că Airbus a primit sub formă de împrumuturi peste 15 miliarde de dolari începând cu anul 1967. Până în prezent, UE a oferit puține informații privind termenii în care s-a făcut subvenționarea pentru aparatul A380, suplimentar sumei de 14 miliarde euro cât se estimează că va costa dezvoltarea acestui tip de aeronavă. Guvernele a 7 state comunitare – Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Belgia, Olanda și Finlanda- asigură 1/3 din această sumă sub forma unui împrumut preferențial, dar rambursabil. UE insită asupra faptului că împrumutul este rambursabil și în conformitate cu reglementările OMC privind subvențiile de stat.

La rândul său, UE a depus o plângere privind susținerea indirectă acordată de SUA companiei Boeing. Se subliniază faptul că Boeing a beneficiat de 23 miliarde dolari sub formă de ajutoare indirecte, prin reduceri de impozite și fonduri pentru cercetare militară. Comisia Europeană susține că, ajutorul pentru Boeing din partea Departamentului american al Apărării și al Agenției spațiale NASA s-a ridicat la peste 10% din cifra de afaceri anuală a companiei, cu mult peste nivelul de 3% cât prevedea Acordul din 1992. Concernul Airbus se plânge , în schimb că după 11 septembrie 2001 a fost inițiat un pachet de măsuri de ajutorare pentru aviația civilă a SUA, un „Plan Marshall pentru Boeing”, ce se ridică la 15 miliarde de euro. Boeing deținea în 1993 aproximativ 73% din piața avioanelor civile de mare capacitate, pentru ca în 2003 să-și piardă acestă supremație; Airbus a vândut 305 avioane, comparativ cu numai 281 vândute de Boeing.

Acordul bilateral SUA-UE din 1992 admitea împrumuturile guvernamentale rambursabile ale UE către Airbus pentru dezvoltarea noilor tipuri de avioane, ce puteau să acopere până la 33% din valoarea contractului. De asemenea, stabilea ca prevederi generale, subvenții indirecte ce pot ajunge până la 3% din cifra de afaceri. În toată această perioadă, UE a protestat deseori împotriva a ceea ce a numit standardul dublu al SUA, ce doreau restricționarea ajutorului direct oferit de UE companiei sale de avioane, dar finanța la rândul său producătorii americani prin ajutoare indirecte. Ajutorul indirect acordat pentru cercetare-dezvoltare acoperă o gamă largă de activități în Statele Unite, ce corespund asigurării de fonduri atât pentru activități militare cât și pentru cele civile. În protestul său, UE a fost sprijinită de un număr de țări care doresc la rândul lor actualizarea reglementărilor OMC, includerea de controale asupra subvențiilor indirecte și a celor pentru producția și comercializarea de părți și subansamble și elaborarea unei metodologii speciale pentru calcularea subvențiilor guvernamentale.

.

IV. PROBLEMELE DE SECURITATE ÎN CADRUL RELAȚIEI

IV.1. NATO, STRUCTURĂ DE SECURITATE

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost înființată prin Tratatul Atlanticului de Nord din 1949, la care se face referire în mod obișnuit ca Tratatul de la Washington (Anexă 1).

Conducerea Alianței se realizează printr-o structură complexă, cuprinzând organisme civile și militare care au rolul de a asigura coordonarea activităților, elaborarea planurilor de apărare colectivă, realizarea infrastructurii necesare aplicării acestora și încheierea acordurilor privind programele de pregătire și exerciții comune.

Cartierul General al NATO se găsește la Bruxelles și este atât sediul politic al Alianței, cât și locul de dislocare permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord. Aici se află birourile următoarelor structuri:

– ale reprezentanților permanenți și ale delegațiilor naționale – fiecare stat membru este reprezentat la Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador (reprezentant permanent), care este asistat de o delegație națională;

– Secretariatul internațional – personalul acestuia, provenind din statele membre ale Alianței, depind de Secretarul General și se subordonează exclusiv intereselor organizației, pe toată durata mandatului (care, în general, se întinde de la trei la patru ani);

– Secretarul General;

– reprezentanții militari naționali – ofițeri superiori, reprezentanți direcți ai șefilor de Stat Major; aceștia formează Comitetul Militar în sesiune permanentă;

– Președintele Comitetului Militar;

– Statul Major Internațional;

– alte agenții ale NATO.

IV.1.1. CONDUCEREA POLITICĂ A ALIANȚEI

Consiliul Atlanticului de Nord este cea mai înaltă autoritate politico-militară a Alianței, care dispune de puteri politice efective, având dreptul de luare a deciziilor. Este compus din reprezentanții permanenți (ambasadori) ai statelor membre, dar de două ori pe an se întrunește la nivel de miniștri ai afacerilor externe. Președintele Consiliului este Secretarul General. Conducerea militară aliată este reprezentată de către Președintele Comitetului Militar. În cadrul Consiliului, hotărârile sunt adoptate prin consens.

Secretarul General are obligația de a promova și de a conduce procesul de consultări și de luare a deciziilor în cadrul Alianței. Având în subordinea sa Secretariatul internațional și fiind principalul purtător de cuvânt al Alianței, Secretarul General este, așa cum arătam, Președintele Consiliului Atlanticului de Nord, dar și al Comitetului pentru planificarea apărării și al Comitetului pentru planificarea nucleară (printre altele).

Departamentul pentru probleme politice se află în subordinea Secretarului General adjunct pentru probleme politice și cuprinde două direcții:

– Direcția politică, care are drept activitate pregătirea dezbaterilor politice ale Consiliului, redactarea de note și rapoarte asupra problemelor politice (care sunt supuse atenției Secretarului General și Consiliului), menținerea legăturii cu delegațiile țărilor membre și cu reprezentanții partenerilor de cooperare, precum și cu alte organizații internaționale (guvernamentale și neguvernamentale), elaborarea de poziții și/sau propuneri comune în domeniul dezarmării și al controlului armamentelor;

– Direcția economică, care are un rol consultativ în privința chestiunilor economice care prezintă pentru NATO consecințe politice sau legate de domeniul apărării.

Departamentul planificare și politica de apărare se află în subordinea Secretarului General adjunct pentru planificare și politică de apărare. Și el este alcătuit din două direcții: direcția pentru planificarea forțelor armate, care răspunde de politica de apărare; direcția pentru planificare nucleară, care are ca obiectiv coordonarea elaborării politicii de apărare în domeniul nuclear, precum și a lucrărilor Grupului pentru planificarea nucleară.

IV.1.2. CONDUCEREA MILITARĂ A ALIANȚEI

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară din cadrul Alianței, fiind răspunzător în fața Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea apărării și a Grupului de planificare nucleară. Președinția de onoare a Comitetului Militar revine, pe rând, fiecărei țări, anual, în ordinea alfabetului englez. Președintele prezidează reuniunile șefilor de Stat Major și ale Comitetului Militar în sesiune permanentă. De asemenea, el reprezintă Comitetul la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale Comitetului pentru planificarea apărării și ale Grupului pentru planificarea nucleară. Are și un important rol public, fiind principalul purtător de cuvânt pe probleme militare.

Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major militar internațional integrat, alcătuit din personalul militar detașat de state și din personal administrativ civil. În fruntea Statului Major se află un director cu rangul de general cu trei stele. Propunerile pentru ocuparea funcției vin din partea țărilor membre, dar numirea se face de către Comitetul Militar. Directorul poate fi cetățean al oricărui stat aliat, mai puțin din țara din care provine Președintele Comitetului Militar. Fiind organul executiv al Comitetului Militar, Statul Major internațional are ca misiune vegherea asupra executării în bune condiții a directivelor și hotărârilor Comitetului Militar. În plus, trebuie să întocmească planuri, să execute studii și să recomande politica de urmat în probleme de natură militară.

Forțele militare ale NATO se află sub comanda Consiliului Atlanticului de Nord și sunt astfel structurate încât să asigure apărarea eficientă a teritoriului statelor membre în cazul unor amenințări și să-și aducă o contribuție sporită la gestionarea crizelor.

În funcție de zona de plasare geografică, aceste forțe se află în subordinea a două comandamente strategice:

– Comandamentul Suprem Aliat al Atlanticului;

– Comandamentul Suprem Aliat al Europei, care, începând cu 1994, a preluat și responsabilitățile Comandamentului Aliat al Canalului Mânecii.

În mare, forțele aliate se împart în trei categorii:

– forțe de reacție imediată și rapidă – forțele de reacție sunt acele forțe terestre, aeriene și navale polivalente și extrem de mobile, menținute la un înalt nivel de pregătire și disponibile în termen scurt pentru a asigura o reacție militară în caz de criză;

– principalele forțe de apărare – au în compunere forțe terestre, aeriene și navale din armata activă mobilizabilă, apte să asigure apărarea în caz de amenințare cu forța sau în caz de agresiune; sunt alcătuite din unități multinaționale și naționale cu niveluri diferite de pregătire; cele aflate la nivelul superior de pregătire pot fi folosite în gestionarea crizelor;

– forțele de întărire – forțele aliate trebuie astfel organizate încât potențialul lor militar să poată fi mărit în caz de nevoie, prin întărirea, reconstituirea forțelor sau mobilizarea rezerviștilor; prin urmare, forțele întărite sunt menținute la diferite niveluri de pregătire și de disponibilitate.

IV.1.3. CONCEPTUL STRATEGIC

În 1989 a început în Europa un proces de schimbare politică fundamentală, care avea să ducă la terminarea divizării ideologice și militare a continentului. Organizația Tratatului de la Varșovia s-a dizolvat în 1990, pentru ca în anul următor însăși Uniunea Sovietică să sufere un proces de implozie.

Repercusiunile internaționale ale acestor evenimente și implicațiile lor pentru viitoarele aranjamente de securitate de pe continentul nostru au avut un impact profund asupra Alianței, dându-i posibilitatea să-și ajusteze structurile și politicile la noile condiții, dar să-și mențină funcția de bază de a asigura securitatea statelor membre.

Transformarea structurilor și politicilor NATO au fost inițiate de șefii de stat și de guvern la reuniunile la nivel înalt de la Londra, în iulie 1990, și întărite prin hotărârile luate la Roma, în noiembrie 1991, și Bruxelles, în ianuarie 1994.

Conceptul strategic adoptat la Reuniunea la vârf din 1991, de la Roma, combina o abordare extinsă a securității, bazată pe dialog și cooperare, cu menținerea capacității de apărare colectivă a NATO. El stabilea cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală și de Est și din fosta URSS, ca parte integrantă a strategiei Alianței. Conceptul prevedea, de asemenea, reducerea dependenței față de armele nucleare și introducea schimbări majore la nivelul forțelor integrate ale NATO, folosirea sporită a forțelor multinaționale, crearea unui Corp de Reacție Rapidă multinațional și adaptarea aranjamentelor și procedurilor de planificare a apărării (în concordanță cu cerințele privind gestionarea crizelor și menținerea păcii). Conceptul strategic a fost actualizat cu ocazia Summit-ului de la Washington, din 1999.

Noul concept strategic formulează ca obiective generale:

– confirmarea principiilor fundamentale ale Alianței (indivizibilitatea apărării, apărarea colectivă, capabilitatea nucleară etc.) și a importanței relației transatlantice;

– reflectarea evoluției și a experiențelor Alianței din 1991 până în 1999 și „legitimizarea“ lor conceptuală (adaptarea internă și externă a Alianței, relațiile speciale cu Rusia si Ucraina, participarea la misiunile de menținere a păcii etc.);

– stabilirea orientărilor strategice adecvate pentru începutul secolului al XXI-lea (conceptul strategic trebuie să fie valabil cel puțin 15-20 de ani) și a instrucțiunilor corespunzătoare Forțelor Alianței;

– întărirea capacității de reacție a Alianței cu privire la noile amenințări și riscuri de securitate, inclusiv terorismul, extinderea ariei de interes strategic și fundamentarea conceptuală a unor noi sarcini (de securitate) și a unor noi tipuri de misiuni și obiective care derivă din ele.

La sarcinile fundamentale ale organizației se adaugă apărarea securității și stabilității membrilor săi și, implicit, a întregii regiuni euroatlantice. Se introduce conceptul de „equal security“ (securitate egală) pentru membrii Alianței. Acest concept permite aliaților ca, indiferent de deosebirile circumstanțiale sau de capacitatea militară, să-și atingă prin efort colectiv interesele naționale de securitate legate de regiunea euroatlantică. Astfel, sarcinile fundamentale ale Alianței sunt: securitatea, consultarea trans-atlantică în probleme de securitate, apărarea, gestionarea crizelor și parteneriatul. Documentul reafirmă caracterul defensiv al Alianței.

IV.1.4. SCOPUL ȘI SARCINILE ALIANȚEI

Scopul esențial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de a apăra libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Realizarea acestui țel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize și conflicte care ar putea afecta securitatea spațiului euroatlantic. De aceea, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie și la pacea și stabilitatea în regiune.

Sarcinile fundamentale de securitate ale Alianței:

– asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice și soluționarea pașnică a diferendelor;

– transformarea organizației într-un forum de consultări între aliați pe orice problemă care ar afecta interesele lor vitale;

– descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.

În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară extinsă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu Alianța.

IV.1.5. ABORDAREA SECURITĂȚII PENTRU SECOLUL AL XXI-LEA

Alianța este angajată într-o abordare extinsă a securității, recunoscând importanța factorilor politic, economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.

Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței, la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic, și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice, cât și prin gestionarea crizelor.

Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin:

– păstrarea legăturii transatlantice;

– menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;

– dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;

– continuarea procesului de deschidere față de noi membri și urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor și dezarmării.

IV.1.6 PRINCIPALELE DIRECȚII DE ACȚIUNE ALE NATO

Atașamentul NATO față de legătura transatlantică este indispensabil. Alianța este angajată într-un parteneriat puternic și dinamic între Europa și America de Nord în sprijinul valorilor și intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei și a Americii de Nord este indivizibilă. Menținerea unei capabilități militare adecvate în vederea acțiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianței. O astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esența capacității Alianței de a preveni orice încercare de a face uz de forță sau de intimidare și garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianței nu ar putea avea sorți de izbândă.

IV.2. NATO – EXPRESIE INSTITUȚIONALIZATĂ DE MANAGEMENT A RELAȚIEI TRANSATLANTICE

Reprezentând comunitatea transatlantică în termenii lui Karl Deutsh ca pe o comunitate de securitate plurală, caracterizată ca atare de cei trei așa-numiți indicatori „i” – interdependență, identitate comună și instituții, relația transatlantică pare deteriorată, actualmente, și încă, numai prin prisma ultimului.

Altfel, din punct de vedere al interdependenței, o analiză grosieră integrată pe ultimii ani a fluxurilor comerciale, a investițiilor străine directe (ISD) și a circulației transatlantice a capitalului sugerează nu slăbirea, ci chiar accentuarea interdependenței. Similar, deși greu cuantificabil, termenul „Occident” în sens civilizațional desemnează în continuare realitatea unei identități distincte și coezive, agregate în jurul unor valori comune precum statul de drept (rule of law), secularism, individualism, pluralism politic, social și cultural, etc. A contrario, indicatorul instituțional sugerează existența unei crize (re)acutizate a relatiei după 2002 și în special după intervenția militară cu iz pronunțat de unilateralism a SUA în Irak, din 2003. Pe moment, criza pare – în limbajul de specialitate -a fi devenit “rampantă”, urmând a răbufni la un moment dat.

Pornind în argumentare de la asumpția care identifică NATO ca principală, dacă nu chiar unică expresie instituționalizată de management al relatiei transatlantice, formele de manifestare ale crizei, amplu descrise atât în literatura de specialitate cât și în analizele strategice, se întind de la ineficiența operativă a Alianței în intervenția din Kosovo, în 1992, până la preferința SUA de a apela la forma alternativă a ,,coalition of the willing” în Irak în locul angrenării Alianței. În acest context, dezvoltarea unui argument în favoarea menținerii relatiei în dimensiunea sa instituțională pornește necesarmente de la expunerea schematică, pe niveluri, a cauzelor crizei..

La un nivel cauzal profund, criza actuală a relatiei transatlantice se explică pe de o parte prin conjunctura istorică diferită a conceperii și ființării NATO față de circumstanțele internaționale actuale (europenii nu mai au nevoie de un NATO care să-i protejeze disuasiv față de pericolul proxim geografic al URSS), iar pe de altă parte prin pattern-ul tradițional antagonist al politicii externe a SUA (de le Woodrow Wilson încoace, administrațiile de la Washington par a căuta cu obstinație probabile/posibile/iluzorii surse de amenințare la adresa lor care să justifice declanșarea de operațiuni militare – Germania nazistă, influența chineză în Coreea, Vietnamul comunist susținut de sovietici, Iranul, Irakul, Panama, Cuba). În aceste circumstanțe, sfârșitul

Războiului Rece și destrîmarea inamicului tradițional al Alianței – URSS, au ridicat pentru

NATO așa numita problema out of area, out of order.

La un nivel cauzal intermediar, amenințările din actualul sistem internațional sugerează inadecvarea funcțională (ex. metoda disuasiunii nu este aplicabilă amenințărilor asimetrice de tipul terorismului, la fel cum capacitatea de desfășurare a efectivelor SUA pe alte continente simultan este încă destul de redusă) și de misiune a NATO.

În sfârșit, la un nivel cauzal imediat, în opțiunea lor pentru acțiuni preemptive și unilaterale, SUA invocă dificultatea crescândă a obținerii consensului statelor membrilor pe măsura extinderii NATO (organism uneori paralizat de regula nevoii consensului pentru adoptarea deciziei) în paralel cu lipsa capabilităților statelor UE, în vreme ce criticii impută SUA încercarea de instrumentalizare a Alianței (take NATO hostage) în concordanță cu propriul interes național, de unde și nemulțumirea unora dintre statele membre, și de aici imposibilitatea consensului. Nu în ultimul rând, conexe tuturor acestor factori sunt și inițiativele de securitate ale UE din ultimii ani (Politica Externă și de Securitate Comună PESC, Politica Europeană de Securitate și Apărare PESA, Strategia Europeană de Securitate

SSE).

Dincolo de cauzele obiective și subiective ale crizei relatiei transtalantice, dinamica problematică a acesteia și riscurile deteriorării ei pot fi mai bine înțelese iar soluțiile mai corect formulate în lumina a ceea ce putem numi două „state-pivot” ale axei celor doi poli transatlantici: unul intern, reprezentat de Marea Britanie, și unul extern, reprezentat de Federația Rusă. Concertul euroasiatic și optimizarea RTA imediat după 9/11 se explică tocmai

prin faptul că ambele state-pivot s-au alăturat fără ezitări campaniei SUA împotriva terorismului. Cu excepția acestei scurte perioade însă, Marea Britanie pare în continuare tributară mental – și implicit ca practică de politică externă – pozițieiei sale privilegiate timp

de secole, având “reflexe” de balance holder: s-a alăturat de pildă SUA în campaniile

militare, dar susține în paralel, și extrem de activ (alături de Franța), consolidarea PESA. Similar, cel puțin până în ultimele două luni, a stat de partea Germaniei și a Franței în căutarea unei soluții diplomatice a dosarului nuclear iranian, în detrimentul soluțieiiei “hard” avansate uneori deloc voalat de către Statele Unite. Iar Rusia, neobținând scontata temporizare a extinderii NATO spre Moscova ca recompensă pentru susținerea SUA după 9/11, a elaborat în 2004 un nou concept de securitate care prin linia sa agresivă pare o replică intenționată la SNS a SUA din 2002, și în plus încearcă să mențină și să speculeze divergențele trans-atlantice. Exemplul susținerii Iranului în dezvoltarea de către acesta a programului nuclear este elocvent în acest sens, dar nu singular. Acest comportament politic extern al Rusiei în căutarea reafirmării ca superputere, manipularea agresivă a problematicii energetice în zona extinsă a Mării Negre, recent soluționata, provizoriu, “criză a gazului” în care Gazprom a antrenat Ucraina, obținerea pe cale indirectă; alături de China a evacuării trupelor americane din Uzbekistan, trenarea implementării obligațiilor asumate la Istanbul în 1999 și Porto în 2002, iar pe fond conturarea unei noi axe de putere China-Rusia-Iran, sunt toate elemente care furnizează un prim motiv, extern în esența sa, pentru menținerea relatiei transatlantice. Chiar dacă Rusia nu se constituie într-o amenințare veritabilă pe termen scurt din punct de vedere militar, reobținerea poziției din Războiul Rece fiind o utopie, perspectiva pe termen mediu rămâne imposibil de neglijat; iar pe cont propriu, UE nu își poate asuma riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia,

In ceea ce priveste SUA, unilateralismul lor, avantajos punctual, este păgubos pe fond și pe termen lung, întrucât actuala strategie de menținere a supremației poziționale și de acțiune generează exact pattern-ul internațional competitiv și multipolar pe care această strategie este de fapt menită și să-l prevină.

Dincolo de amenințări convenționale de tipul celei din direcția Rusiei, un al doilea argument valabil pentru SUA și UE deopotrivă, îl constituie tocmai caracteristicile amenințărilor din realitatea internațională a momentului, „mai diverse, mai puținin vizibile și mai puțin predictible” în caracterizarea documentului Strategiei de Securitate Europeană (SSE). Argumentul în sine este recunoscut în fapt de ambii parteneri: SSE enunță bunăoară că “no single country is able to tackle today’s complex problems entirely on it’s own”, în vreme ce SNS a SUA admite că “no nation can build a safer, better world”. Similar, ambele documente identifică terorismul și armele de distrugere în masă ca principale amenințări contemporane, cărora SSE le adaugă cu un grad de importanță mai redus, conflictele regionale, statele “eșuate” și crima organizată. În același spirit se aplică, concluziv, recomandarea “America și Europa trebuie să țină aproape dacă nu vor să piară separat” (Huntington 1996) și totodată se impune adecvarea operațională a NATO la noile tipuri de

amenințări.

Esența unei posibile soluții-remediu pentru relatia transatlantica pleacă exact de la reproșul adresat de SUA Europei privind incapacitatea ultimei de asumare a burden sharing (împărțirea poverii) la nivel global și vizează operaționalizarea PESA a UE în tiparul “Berlin plus” al relației cu NATO, conform formulei “separate, but not separable”. Astfel, PESA și NATO s-ar cuveni adaptate reciproc și armonizate într-o instituție cu anvergură globală de acțiune în așa fel încât ele să genereze nu rivalitate reciprocă, ci asumarea partajată de competențe, precum o “diviziune a muncii”.

Uniunea Europeană are viziuni diferite de SUA asupra următoarelor aspecte privind securitatea:

– cooperarea în probleme de apărare militară a statelor ce dețin atât statutul de membru NATO, cât și cel de membru UE;

– zidul de securitate dintre Israel și Palestina, susținut de SUA și dezaprobat de UE;

– intervenția coaliției condusă de SUA în Irak, cu care unele state europene nu au fost de acord;

– Curtea Internațională de Justiție, față de care americanii doresc protecție totală (SUA nu sunt o parte în Tratatul CIJ);

Cu toate că procesul de unificare europeană poate fi afectat, aceasta nu înseamnă că mediul internațional de securitate este influențat negativ de dezacordurile dintre UE și SUA, ci, din contră, cele mai importante probleme întrunesc acordul ambelor entități: neproliferarea armelor de distrugere în masă, menținerea păcii în Balcani, lupta împotriva terorismului, reconstrucția democratică în Irak și Afganistan, restabilirea păcii între israelieni și palestinieni.

O problemă importantă de pe agenda de securitate a Uniunii este cea a apărării europene. La Summit-ul de la Bruxelles (12-13 decembrie 2003) a fost adoptată propunerea referitoare la crearea, în 2004, a unei structuri militare de planificare a operațiilor autonome ale UE – un „nucleu militar” la nivel european care să poată coordona operații militare independent de NATO. Se apreciază că viitorul rol european în conducerea operațiilor militare, în special cele de pace, va fi coordonat de Franța, Germania și Marea Britanie, rolul Statelor Unite ale Americii în Europa fiind puternic influențat de percepția accentuată a unilateralismului american, de divergențele politice dintre SUA și aliații europeni referitoare la cele mai importante probleme de securitate și de realizările europene în sensul dezvoltării unei capacități militare. În același timp, Politica Europeană de Securitate și Apărare (ESDP) a intrat într-o fază de așteptare, însă este posibil să ia amploare pe măsură ce UE se dezvoltă.

Dezbaterile actuale încearcă să stabilească dacă Uniunea va deveni un partener sau un competitor al SUA. Deși parteneriatul este varianta adoptată de UE, unele state membre, precum Franța, par să vadă această organizație ca o contrapondere la SUA, ceea ce ar exacerba tensiunile existente între cele două continente. Mai mult, în cazul Europei Centrale și de Est, procesul de integrare poate afecta definitivarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare autonomă. Cu toate că aceste țări nu doresc ca ESDP să slăbească legătura transatlantică, mulți dintre oficialii central-europeni se tem că vor fi „obligați” să aleagă între Europa și SUA (vezi cazul Poloniei, care este privită de unii lideri ai UE drept „calul troian” al SUA în Europa). În realitate, în declarațiile oficiale, tendința este ca statutul de membru al UE să fie promovat ca modalitate de întărire a atitudinii pozitive față de NATO, îngreunând dezvoltarea unei contraponderi europene la SUA.

În ansamblu, pot fi sintetizate câteva provocări viitoare:

– extinderea flagelului terorist în Europa și intensificarea luptei împotriva sa;

– accentuarea rolului organizațiilor internaționale de securitate în menținerea ordinii mondiale prin prevenirea conflictelor și managementul crizelor și mai puțin prin controlul armamentului. Diplomația preventivă a devenit deja un program politic pentru ONU și OSCE și, chiar dacă această măsură nu are întotdeauna efectul scontat, ea ajută la moderarea confruntării politice dintre țări sau populații înainte de a se produce violențe sau conflicte armate;

– sprijinul pentru continuarea, consolidarea și finalizarea tranzițiilor democratice în țările central și est europene și în țările baltice, ale căror agende de securitate sunt în schimbare;

– continuarea modernizării forțelor armate pentru a deveni pe deplin interoperabile cu cele ale NATO;

– crearea unei strategii de sprijinire a evoluției democratice și a integrării în structurile euro-atlantice pentru Ucraina, în condițiile în care nu există un consens intern în privința integrării în NATO;

– includerea Rusiei într-un cadru de securitate european și euro-atlantic mai larg, ținând seama de două aspecte esențiale: în primul rînd, elita politică rusă nu a ajuns la un acord clar în privința tipului dorit de relație cu NATO, iar în al doilea rând, Rusia și Occidentul sunt în dezacord asupra unor probleme deosebit de importante, precum Irakul, Iranul și Cecenia. Atitudinea Rusiei vis-à-vis de ESDP pare a se fi îmbunătățit în ultimii ani, însă, pe viitor, va putea fi influențată atât de capacitatea Europei de a realiza un consens stabil în cadrul ei (vezi disensiunile create de criza din Irak), cât și de dezvoltarea unei capacități de apărare serioase. Rusia nu va lua în serios ESDP dacă UE nu va dezvolta o politică de apărare coerentă și va acorda prioritate relației cu NATO;

– necesitatea unei abordări coerente și comprehensive a relațiilor dintre statele membre NATO și UE și statele din Caucaz, în condițiile în care Georgia și-a manifestat dorința de a-și depune candidatura pentru statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice;

– nevoia ca țările candidate la UE și/sau NATO să îndeplineasă efectiv obligațiile și responsabilitățile ce decurg din statutul de membru;

– discrepanțele de natură economică și socială dintre țările Europei deVest și cele ale Europei Răsăritene;

– divergențele de natură politică dintre statele Europei (cazul războiului din Irak), ce pot cauza disfuncționalități în arhitectura decizională a organizațiilor internaționale de securitate;

– potențiale probleme în formularea politicii externe și de securitate între partenerii tradiționali regionali și vecini;

– prezența trupelor militare americane în Balcani, mai mult decât în statele baltice, poate avea un impact puternic asupra politicilor de securitate din regiune;

– existența a două procese latente ce pot submina integrarea statelor: pe de o parte, din punct de vedere birocratic, instituțional și politic, percepția negativă a scăderii numărului forțelor armate, iar pe de altă parte, apariția unor costuri ascunse pentru NATO, ce țin de menținerea moralului trupelor, rotația acestora etc.;

– sporirea dificultăților decizionale ce decurg din lărgirea Uniunii Europene și neadoptarea

– divergențele dintre UE și SUA (privită ca partener strategic în cadrul NATO) a căror frecvență este destul de ridicată, pot avea efecte negative asupra procesului de unificare a Europei. Această posibilitate poate fi favorizată de scindarea paradigmei Europei Unite în două paradigme aparent antagoniste – Vechea Europă și Noua Europă – ceea ce ar duce la adâncirea dezechilibrelor economice și sociale deja existente între Europa Occidentală și Europa Răsăriteană, formată din fostele state comuniste.

IV.3. STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE ÎNTRE COLABORARE ȘI COMPETIȚIE

Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrarii în U.E.; tentativele Federatiei Ruse de a menține statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate.

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specificată O.S.C.E.) renunțarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică și a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potențialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii și a transparenței.

Apărarea și securitatea colectivă, pe de o parte, și securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaționale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarității, în organizarea securității europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. și O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituții de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluțiile în U.E., competiția dintre U.E. și N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naționale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securității de pe poziții ideologice și nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influentează edificarea unui sistem eficient în domeniul securității europene. Progresele instituționale, evidențiate în subcapitolele anterioare, dau o formă concretă contribuției europenilor la securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relațiile între U.E. și N.A.T.O. dă conținut capacității europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituțional va fi construit prin dezvoltarea relației existente între N.A.T.O. și U.E., pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate și apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilități militare, independente de contribuția S.U.A., pentru promovarea politicii externe și de securitate comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianțe pur europene și la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu și ale U.E., precum și la o dublare a asumării sarcinilor și alocării resurselor de către N.A.T.O. și U.E. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. și aplicarea principiului creării unei forțe europene, „separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.

Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianței, iar U.E. (pâna în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-și îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:

– reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianței, ori de câte ori va fi nevoie;

– continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianței, în baza Declarației de la Bruxelles, din 1994, și a pricipiilor convenite la Berlin in 1996; sunt incluse aici și optiunile referitoare la selectarea unui comandant general european și a unui cartier general N.A.T.O., pentru acțiuni controlate de U.E., precum și termeni specifici de referință pentru D.S.A.C.E.U.R. și pentru conceptul de C.J.T.F. (Forța Combinată de Intervenție Inter-Arme);

– dezvoltarea sistemului de legatură între cele două organizații, inclusiv planificarea, exercițiile și consultarea;

– recunoașterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea Alianței, constituind temelia apărării colective a membrilor;

În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam și a Declarației de la St. Malo, sunt formulate următoarele principii:

– capacitatea de acțiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii și de a aproba acțiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianță;

– dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare și tran-sparență, între N.A.T.O. și U.E.; acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. și altor aliați europeni pentru întărirea capacitaților lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând dublarea inutilă;

– asigurarea posibilităților implicării aliaților europeni care nu sunt membrii U.E. în operațiuni de răspuns la criză (operațiuni sub comanda U.E.), în baza unor acorduri de cooperare;

– folosirea unor capacități și realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în operațiuni controlate de U.E.

Pentru aplicarea ultimului principiu, în situația în care Alianța nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacitățile de planificare ale N.A.T.O.; disponibilitatea capacităților prestabilite și a realizărilor comune ale N.A.T.O. în folosul operațiunilor conduse de U.E.; identificarea opțiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. și asumarea eficientă și deplină a responsabilităților; adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forțelor pentru operațiuni conduse de U.E.

În noul concept strategic al Alianței Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe și de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, asa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate și aparare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creșterea mediului de securitate este direct proporțională cu sporirea responsabilităților și capacităților aliaților europeni, cu accent pe securitate și apărare .

Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaților europeni o contribuție mai coerentă și mai eficientă la misiunile Alianței, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acțiune autonomă, de la caz la caz, și, prin consens, sub controlul politic și conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esențială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securității. Aranjamentele practice detaliate și evitarea duplicării capacităților și elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse .

La rândul sau, U.E. se declară „gata să dezvolte relații de lucru strânse între U.E.O. și Alianța și să întărească rolul, respon-sabilitățile și contribuția statelor membre U.E.O. în sânul Alianței”, ceea ce înseamnă o echilibrare, împărțirea poverii între S.U.A. și Europa, dorită de americani din motive bugetare și de europeni din considerente politice. Două sunt direcțiile principale, identificate în primă instanță și avute în vedere de europeni: eliminarea dependenței față de N.A.T.O. în domeniul militar și creșterea operabilității U.E. prin ameliorarea interoperabilității forțelor naționale; derularea unui program de exerciții și de antrenamente împreună cu N.A.T.O. și eliminarea insufiențelor în materie de comunicații și de observare prin satelit.

Oficialii N.A.T.O. „cred că în ultimii 10 ani Alianța a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forțele armate americane și cele ale națiunilor europene devine din ce în ce mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar și de faptul că, după războiul rece națiunile europene și-au redus forțele militare, știind că nu mai există un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriana din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză și în asigurarea unei maniere moderne „de desfăsurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit față de americani” . Dificultățile cu care s-au confruntat aliații în Kosovo au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacitățile moderne de management de criză: comunicații, transport aerian rapid, operațiuni aeriene de recunoaștere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă o dată nivelul de dotare de excepție a armatei S.U.A.

Un subiect important pentru ambele organizații, dar și pentru țările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizații. Se dorește ca procesele de extindere să fie compatibile și să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanțiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat și cele ale art. 5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate țările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai funcționa U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi țări în U.E.O., cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil ca extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianței, pentru a se evita, așa cum se apreciază, obținerea unor garanții de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.

Decizia europenilor de constituire (pâna în 2003) a unei forțe comune de reacție rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulțumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel, poziția sa preponderentă în cadrul Alianței Atlantice, determinată inclusiv de contribuția financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulțumirea și-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale fostului ministru american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau redundante, deoarece aceasta va slăbi alianța”.

Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realitățile geopolitice și geostratregice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A. pentru Europa” și acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreună cu Europa”.

CONCLUZII

Relatia dintre Uniunea Europeana si partenerul de peste ocean nu traverseaza cea mai buna perioada. Divergente de opinii notorii au aparut nu doar in criza irakiana, ci si in comertul cu produse agricole, in solutionarea unor probleme ecologice. Pentru o analiza si intelegere profunda a relatiei transatlantice este necesar ca diferentele care au aparut in probleme precise, precum cele enuntate mai sus, sa nu fie proiectate asupra intregii relatii, o relatie mult mai complexa, care a functionat cu rezultate bune si fara de care Europa nu era unde este astazi. In alta ordine de idei, trebuie realizate unele distinctii cand se are in vedere analiza relatiei transatlantice UE – SUA, deoarece aceasta are mai multe etaje.Trebuie luat in calcul planul in care se discuta, si, de asemenea, trebuie sa se ia in considerare din ce perspectiva se discuta: cea a termenului mediu – lung sau in cea a termenului scurt? Altminteri, diferentele care apar in diferitele planuri ale relatiei vor fi extrapolate la nivelul ansamblului, iar in perceptia publica vor aparea confuzii mergand pana la a privi acest parteneriat drept unul compromis. Ceea ce ar fi o mare eroare. De pilda, in plan economic, relatia merge bine si cunoaste o tendinta de consolidare. Datele statistice referitoare la activitatea comerciala desfasurata intre cei doi parteneri demostreaza acest lucru. Chiar daca in ultima vreme se pare ca legaturile cu lumea asiatica se intensifica, ceea ce poate duce la o diminuare a schimburilor comerciale transatlantice, putem spune ca relatiile economice decurg bine, ele exprimand cu fidelitate atat nivelul de competitivitate al celor doua economii, cat si increderea cu care se raporteaza una la cealalta. Este un fapt ca relatiile politice cu partenerul traditional de peste Ocean nu traverseaza cea mai buna perioada. Nimic surprinzator din acest punct de vedere. De cate ori se ridica o noua putere, acceptarea si integrarea ei in sistemul puterilor vrenii este o problema dificila, care s-a soldat de-a lungul istoriei cu mari conflicte si tensiuni. De data aceasta tensiunea generata de ascensiunea noiii puteri europene se consuma in principal, daca nu chiar exclusiv, pe relatia cu Statele Unite, superputerea momentului.

Pentru o mai buna intelegere trebuie, de asemenea, precizat faptul ca diferentele si chiar disputele care apar in relatia transatlantica, vor avea in vedere probleme precise si consecintele lor directe vor avea efecte pe termen scurt. Chiar daca se vor pregati si aranjamente de mai mare amploare, poate o regandire a parteneriatului transtalantic, acesta in datele fundamentale va avea nevoie de timp pentru schimbare. Pledeaza in aceeasi directie si faptul ca insasi Uniunea are o agenda extrem de densa si, cel putin pentru moment, problemele complexe ale securitatii, care necesita constructii durabile, nu vor putea fi abordate imediat.

Nu putem trece cu vederea faptul ca impresionanta crestere a Uniunii Europene timp de treizeci de ani a avut loc si pentru ca Europa s-a bucurat de umbrela de securitate a SUA. Problemele, sfidarile si provocarile venite din arii noneuropene au putut fi privite cu un anume confort pe care il dadea pozitia ,,din spatele SUA”. Uniunea Europeana detine anumite atuuri care ii permit negocierea unei noi pozitii in cadrul parteneriatului, dar acest lucru trebuie facut cu o stiinta a gradatiei, cu respectul cuvenit fata de o colaborare cu adevarata istorica, extrem de avantajoasa pentru Europa, cu echilibrul pe care il dau sau ar trebui sa il dea forta proprie si constiinta acesteia. Precipitarea in reconfigurarea acestui rol, atmosfera incordata in care se poarta, uneori, asemenea discutii, atentia preponderenta ce se acorda mai degraba impactului public al unei pozitii sau alteia, si nu atat consecintelor sale practice, nu se situeaza la nivelul traditiei unui continent care de aproape o jumatate de mileniu se afla in prim-planul istoriei si, de altfel, nici sub semnul cel mai bun ca proiectul reconstructiei acestei relatii este gandit in modul cel mai temeinic.

Exista un etaj extrem de important al relatiilor translatlantice: cel reprezentat de valorile generale pe care le impartasesc SUA si UE, de optiunile durabile pe care cele doua puteri le-au facut pentru democratie si libertate, de angajamentul lor actual privind extinderea caestor moduri de organizare politica in lume. Cu alte cuvinte, daca plasam cele doua puteri la nivel planetar, daca le raportam la problemele si amenintarile actuale, vom vedea ca ele sunt unite de valori si optiuni mult mai numeroase si substantiale decat pare la prima vedere. Astazi, SUA si UE, ca sa ne referim la un domeniu mai concret, detin cam jumatate din comertul mondial. Impreuna pot contribui la promovarea unor reguli internationale care sa sprijine dezvoltarea altor continente si sa liberalizeze activitatea in acest domeniu. Singur, nici unul dintre cei doi actori nu poate face asa ceva. Diferentele nu ar trebui sa estompeze acest plan de cooperare substantial, durabil si care ar trebui sa fie prevalent. Un asemenea parteneriat se cuvine dezvoltat si consolidat, pentru ca multe tari si zone ale lumii au nevoie de sprinjin, de incurajare, de protectie pentru a-si dezvolta si consolida propriile sisteme democratice, tinere si vulnerabile; un asemenea parteneriat trebui sa ramana functional, pentru ca in lume au aparut noi amenintari si sfidari, care pretind eforturi conjugate, strategii care sa angajeze nu doar o tara sau alta, ci puterile momentului, statele democratice ale globului; un asemenea parteneriat trebuie sa ramana viu si pentru ca are o conotatie simbolica, o valoare morala. Echilibrul transatlantic este fundemental pentru echilibrul lumii. Daca avem in vedere marile obiective care unesc cele doua lumi – evolutia democratica a societatii, instituirea si consolidarea mecanismelor de piata, promovarea valorilor de pace, stabilitate, libertate, dezvoltare armonioasa, in consens cu echilibrul natural -, atunci aceasta cooperare de dovedeste vitala. Vor exista, de buna seama, tensiuni, dar ele, sa speram, nu vor afecta cooperarea intre acesti poli de putere care impartasesc valori comune fundamentale. Sunt frictiuni care insotesc intotdeauna procesele de reasezare a raporturilor de putere. Diferente normale, pentru ca intre timp au avut loc evolutii, reponderari care cauta expresie politica.

BIBLIOGRAFIE

1. Albright, Madeleine– interviu acordat TIES (Transatlantic Information Exchange System), 2000

Link: http://www.tiesweb.org/webzine/interviews/albright.htm

2.Brzezinski, Zbigniew – Marea tablă de șah: supremația americană și imperativele sale geostrategice, editura Univers enciclopedic, București, 2000

3. Brezinski, Zbigniew – A geostrategy for Eurasia,

"Foreign Affairs", sept/oct. 1997. pag. 50-64

4. Brzezinski, Zbigniew – Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei,

Editura Diogene, Bucuresti, 1995,

5.Huntington, Samuel P – The erosion of American National Interest,

"Foreign Affairs", sept/oct 1997, pag. 29-49

6. Lützeler, Paul Michael – Europa după Maastricht: perspective americane și europene

Editura Institutul European, Iași, 2004

7. Kupchan, Charles – Discurs susținut în Carnegie Council pe data de 27.02.2003

Link: http://www.cceia.org/viewMedia.php/prmID/876

8.. Kagan, Robert – Power and Weakness

Link: http://www.newamericancentury.org/kagan-20020520.htm

9.. Neguț, Silviu – Introducere în geopolitică,

Editura Meteor Press, București, 2005

10. Pond, Elisabeth – Renașterea Europei,

Editura Pandora – M, Târgoviște, 2003

11.Prodi, Romano – O viziune asupra Europei,

Polirom, Iasi, 2001

ANEXA 1

TRATATUL ATLANTICULUI DE NORD

Washington, D.C., 4 aprilie 1949

Statele Părți la prezentul Tratat

Reafirmându-și încrederea în scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și dorința de a trăi în pace cu toate popoarele și guvernele, hotărâte să apere libertatea popoarelor lor, moștenirea și civilizația comune, fondate pe principiile democrației, libertății și preponderența dreptului, preocupate de a favoriza bunăstarea în regiunea Atlantincului de Nord, hotărâte să-și unească eforturile pentru apărarea lor colectivă și pentru asigurarea păcii și securității, s-au pus de acord asupra prezentului Tratat al Atlanticului de Nord.

Articolul 1

Părțile se angajează ca, așa cum se stipulează în Carta ONU, să reglementeze prin mijloace pașnice toate diferendele internaționale în care ele ar putea fi implicate, în așa fel ca pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în pericol și să se abțină, în relațiile lor internaționale, de a recurge la forță sau la amenințarea cu folosirea forței, în orice modalitate incompatibilă cu scopurile Națiunilor Unite.

Articolul 2

Părțile vor contribui la dezvoltarea relațiilor internaționale pașnice și amicale, consolidându-și instituțiile libere, asigurând o mai bună înțelegere a principiilor pe care sunt fondate aceste instituții, favorizând condițiile adecvate pentru a asigura stabilitatea și bunăstarea. Ele se vor strădui să elimine orice opoziție în politica lor economică internațională și vor încuraja colaborarea economică între oricare dintre ele sau între toate.

Articolul 3

Cu scopul de a asigura în mod cât mai eficient înfăptuirea obiectivelor prezentului Tratat, Părțile, acționând în mod individual sau colectiv, într-o manieră continuă și efectivă prin dezvoltarea mijloacelor proprii și acordându-și reciproc asistență, vor menține și întări capacitatea lor individuală și colectivă de a rezista unui atac armat.

Articolul 4

Părțile se vor consulta de fiecare dată când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre Părți ar fi amenințată.

Articolul 5

Părțile convin că un atac armat contra uneia sau mai multora din ele, care ar surveni în Europa sau în America de Nord, va fi considerat ca fiind îndreptat împotriva tuturor Părților și, în consecință, ele convin că, dacă un astfel de atac s-ar produce, fiecare din ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut de art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, va ajuta Partea sau Părțile atacate, întreprinzând totodată, individual și în acord cu celelalte Părți, acea acțiune pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.

Orice atac armat de această natură și orice măsură luată în consecință vor fi aduse imediat la cunoștință Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta din momentul când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.

Articolul 6

Pentru aplicarea art. 5, este considerat a fi un atac armat, împotriva uneia sau mai multor Părți, acel atac îndreptat contra:

_ teritoriului uneia dintre ele, din Europa sau America de Nord, a teritoriului Turciei sau contra insulelor aflate sub jurisdicția vreuneia din Părți, situate în regiunea Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului;

_ forțelor terestre, navelor și aeronavelor uneia din Părți, aflate în aceste teritorii, precum și în oricare altă regiune a Europei, unde ar fi staționate la data intrării în vigoare a Tratatului, ca forțe de ocupație sau care s-ar afla în Marea Mediterană ori în Atlanticul de Nord, dincolo de Tropicul Racului sau deasupra acestora.

Articolul 7

Prezentul Tratat nu afectează și nu va afecta în vreun fel drepturile și obligațiile ce decurg din Cartă pentru Părțile ce sunt membre ale Națiunilor Unite sau responsabilitățile primordiale ale Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale.

Articolul 8

Fiecare din Părți declară că niciunul din angajamentele internaționale aflate în vigoare între state nu este în contradicție cu dispozițiile prezentului Tratat și își asumă obligația de a nu subscrie la niciun angajament internațional care ar fi în contradicție cu Tratatul.

Articolul 9

Prin prezenta dispoziție, părțile stabilesc un Consiliu în care va fi reprezentată fiecare din ele, pentru a examina problemele referitoare la aplicarea Tratatului. Consiliul va fi organizat în așa fel încât să se poată întruni rapid, în orice moment. El va constitui organismele subsidiare care ar putea fi necesare; în mod deosebit, el va stabili imediat un comitet de apărare, care va recomanda măsurile de luat în aplicarea art. 3 și 5.

Articolul 10

Părțile pot, prin acord unanim, să invite a adera la Tratat orice alt stat european susceptibil să favorizeze dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate deveni Parte la Tratat, prin depunerea instrumentelor sale de aderare la Guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare din Părți despre depunerea fiecărui instrument de aderare.

Articolul 11

Acest Tratat va fi ratificat și dispozițiile sale vor deveni aplicabile pentru Părți în conformitate cu reglementările constituționale respective. Instrumentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând posibil la Guvernul SUA, care va informa pe toți ceilalți semnatari despre depunerea fiecărui instrument de ratificare. Tratatul va intra în vigoare între statele care îl vor ratifica, de îndată ce majoritatea semnatarilor îl vor fi ratificat și instrumentele de ratificare vor fi fost depuse de către Belgia, Canada, SUA, Franța, Luxemburg, Olanda și Anglia, iar pentru ceilalți semnatari prevederile lui vor fi aplicabile începând din ziua depunerii instrumentelor lor de ratificare.

Articolul 12

După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului și la orice dată ulterioară, Părțile se vor consulta, la cererea uneia dintre ele, în vederea revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii ce ar afecta în momentul respectiv pacea și securitatea în regiunea Atlanticului de Nord, inclusiv evoluția aranjamentelor regionale sau universale încheiate conform Cartei Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.

Articolul 13

După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare din Părți va putea să renunța le Tratat în ce o privește, la un an după ce a avizat denunțarea acestuia la Guvernul SUA, care va informa guvernele celorlalte Părți despre depunerea oricărui instrument de denunțare.

Articolul 14

Acest Tratat, ale cărui texte în franceză și engleză au aceeași autenticitate, va fi depus în Arhivele Guvernului SUA. Copii certificate, pentru conformitate, vor fi transmise de către acesta guvernelor celorlalte state semnatare.

NOTĂ: Tratatul a intrat în vigoare pe 24 august 1949, când toate statele semnatare au depus instrumentele de ratificare.

ANEXA 2