Relatia Scoala Familie Si Rolul Ei In Dezvoltarea Abilitatilor Sociale ALE Scolarului Mic
RELAȚIA ȘCOALA-FAMILIE ȘI ROLUL EI ÎN DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR SOCIALE ALE ȘCOLARULUI MIC
Cuprins
Capitolul I
Familia
I.1. Caracteristici generale ale mediului familial
I.2. Influența mediului familial asupra copilului
I.3. Importanța satisfacerii nevoilor de bază a copiilor de către părinți
I.4. Afecțiunea – o nevoie esențială pentru dezvoltarea normală a copilului
I.5. Cum ar trebui să se comporte familia cu copilul său? – reguli de bază
Capitolul II
Abilitățile sociale
II.1. Comunicarea – aspecte de bază
II.2. Sociabilitatea – influențată de familie
II.3. Interacțiunile dintre frați în cadrul familiei
II.4. Socializarea prin cei de o vârstă cu copilul
II.4.1. Specificul socializării în perioada preșcolarității
II.4.2. Specificul socializării în perioada școlarității mici
II.4.3. Modalități de socializare prin joc
Capitolul III
Experiment pedagogic privind relația școală-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic
III.1. Formularea ipotezei generale și a variabilelor cercetării
III.2. Metodologia cercetării
III.3. Desfășurarea cercetării
III.3.1. Etapa preexperimentală
III.3.2. Etapa experimentală
III.3.3. Etapa postexperimentală
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Capitolul I: Familia
I.1. Mediul familial – caracteristici generale
Dex-ul ne spune că mediul „înseamnă societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva, ambianță, anturaj”, iar cuvântul familial, “care aparține familiei, care se referă la familie." În dicționarul UNESCO, definiția familiei este următoarea: „forma de comunitate umană întemeiată prin biologic, economic, psihologic și spiritual”.
O definiție general valabilă a familiei este greu de dat, deoarece familia este în continuă schimbare, iar în decursul deceniilor, aceasta și-a pierdut din stabilitate: „Este atât de dificil de definit prin ce sunt legate familiile…De fapt cu toții suntem de acord că nu există o definiție generală a familiei, care să se potrivească tuturor familiilor. Fiecare familie este unică. Fiecare familie este atât de diferită…Nu există familie care să fie exact ca a noastră.” (Băran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, 2004, p. 11). Astfel, familia, privită din punct de vedere social, nu și-a pierdut din importanță, ci din conservatorism. Aceasta se adaptează transformărilor societății moderne în mijlocul căreia locuim, transformări sociale și economice; dar și familia influențează, la rândul ei, evoluția de ansamblu a lumii.
Familia nu trăiește separat de celelalte sisteme importante ale societății, acestea influențează viața familială, dar și viața familială le influențeză pe acestea: familia extinsă (cu rude), prietenii, domeniul de activitate, mediul educativ, valorile pe care ni le atribuim, biserica, timpul liber, comunitatea, conducătorii țării din care provenim. De asemenea, Carlfred Broderick (1983) spune că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică dintre toate sistemele, aceasta va rezista cel mai mult. Chiar dacă familia și-a mai pierdut din stabilitate în ultimul timp, ea tot va rămâne un sistem bine închegat, unde omul se poate adăposti de stresul zilnic și de îngrijorări, și poate găsi pacea și fericirea.
Conform lui Hartman și Laird (1983) (apud Ana Muntean, 2001, Familii și copiii în dificultate – note de curs), „o familie devine familie, când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei “căminul lor” și în care se definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați. De asemenea, familia este o instituție, deoarece în cadrul acesteia se întemeiază relații, cum ar fi relațiile dintre părinți și copil, relațiile dintre frați, dintre bunici și nepoți. În plus, ea are ca și scop, producerea, reproducerea și consumul; fiecare mediu familial fiind organizat în mod diferit. Putem spune că familia este și o ideologie, deoarece fiecare părinte are o concepție despre relațiile dintre sexe, dragostea maternă și intimitatea familiei, iar această concepție o transmite copilului său.
La baza formării unei familii bune se află mai mulți factori, printre care și: profesia părinților, obiective, aspirații, potențial, repere culturale sau religioase. Aducerea resurselor la un potențial maxim și eficientizarea acestora este vitală pentru evitarea neglijării și abuzului asupra copilului: „Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și, deci, de dezvoltare normală.“ (Muntean, Ana ; Popescu, M. ; Popa, S., Victimele violenței domestice: copiii și femeile, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, p. 143).
Institutul pentru Familie, Vanier, a descris în 1994 următoarele tipuri de familie: „nucleare”: doi părinți și unul sau mai mulți copii biologici/adoptați, care locuiesc împreună; „extinse”: părinți, copii, unchi, bunici, alte rude de sânge care locuiesc împreună sau nu; „amestecate”: părinți care au divorțat, s-au recăsătorit și au format o nouă familie, care include copiii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie; „fără copii”: un cuplu; „cu un singur părinte”: un părinte (de obicei, o mamă) cu un copil sau mai mulți; „căsătorii convenționale”: aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul și „părinți homosexuali și lesbiene”, începând cu anul 1972.
În cadrul familiei are loc modelarea personalității, ceea ce înseamnă trecerea de la un comportament normativ, format cu ajutorul întăririlor, la un comportament normal prin autoreglare, și crearea unei conduite și conștiințe morale. Această trecere se poate realiza doar cu ajutorul iubirii, cea mai importantă funcție a familiei fiind de a împărtăși iubire față de toți membrii săi. Cadrul familial este mediul în care copilul învață să primească și să dăruiască afecțiune, înainte ca el să fie în stare să facă acest fapt. Nicio altă instituție nu poate îndeplini atât de potrivit această funcție, decât dacă imită modelul familial, iar în acest fel, rămâne totuși incompletă. O altă funcție importantă a familiei este aceea că aceasta asigură copilului nevoia de a experimenta lumea exterioară, cu toate misterele ei, îndrumându-l și ajutându-l pe copil să facă schimburi cu aceasta. De asemenea, de obicei, mama, îi explică copilului ceea ce trăiește și îl sfătuiește, ajutându-l pe acesta să își facă o imagine de ansamblu asupra vieții și asupra lumii în care trăiește. Fiind afectiv în totalitate, deci, capabil de a trăi și de a împărtăși sentimente puternice, copilul are nevoie de un mediu asemănător, un mediu cald, în care să-și poată dezvolta viitoarea personalitate în mod normal.
I.2. Cum influențează mediul familial, copilul?
Într-o lume care se află într-o continuă schimbare, putem afirma că rolul educației este vizibil, aceasta are o influență majoră asupra copiilor. Educația are rol în dezvoltarea copilului, din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Prin intermediul familiei, copilul este inițiat în lume, iar familia este punctul de plecare. De asemenea, părinții trebuie să îi ofere copilului posibilități de a explora lumea. În inițierea copilului există doar două direcții. Dacă membrii familiei îl ajută pe copil să își câștige propria dependență, ferindu-l de anxietate, acesta va deveni o persoană autonomă, capabilă să se descurce în societate. Dacă familia nu este deschisă în această privință, este numită familia-seră sau familia-închisoare, iar copilul va deveni inadaptat. Părinții nu trebuie să fie numai părinți, adică nu trebuie își asume numai rolul de părinte, ci și acela de inițiator al diversității culturale. De exemplu, tata să-l învețe pe copil să pescuiască cu undița, mama să-l învețe cum să cânte la un instrument sau cum să șteargă praful, să întreprindă activități culturale împreună, cum ar fi cititul unei cărți de bucătărie, etc. Astfel, copiii vor fi mai bine dezvoltați psihic decât cei care nu sunt educați în acest fel.
Copiii învață prin imitare, deci, cu cât observă mai multe activități întreprinse în căminul său, iau aminte la el și dobândesc mai multe informații cu privire la mediul ambiant și la lume. Astfel, copiii vor fi inițiați pentru viața umană, mama și tatăl copilului îndeplinindu-și bine rolul de părinte. Părintele este un model pentru copilul său, astfel că, părintele trebuie sa aibă autoritate: „Adevărata autoritate derivă din exigența părinților față de comportamentul copiilor, îmbinată cu respectul față de aceștia.“ (Preda, 2010, p. 5). Tot ceea ce copilul învață în familie, va avea o mare influență asupra comportamentului său, personalitatea este cea care se dezvoltă mai târziu, chiar dacă zestrea ereditară și factorul nativ influențează și ele temperamentul copilului. De exemplu, la vârsta de 5 ani putem spune că trăsăturile majore ale unui copil au fost deja impregnate. Un copil nu se poate naște mincinos, timid sau neascultător, aceste trăsături de caracter se dobândesc pe parcursul vieții și sunt determinate în mod deosebit de influența pe care o au asupra acestora, părinții și mediul din care copilul provine. Părintele are aptitudinea de a forma un copil bun, încredințându-i sarcini mici și variate: casnice, familiale, comunitare, astfel, el va învăța să își asume responsabilități și se va dezvolta armonios. Prin urmare, și copilul va avea o stimă de sine ridicată, și părintele.
Copilul trebuie informat de fiecare dată când se întâmplă evenimente neplăcute în familie. Este de dorit ca părinții să formuleze o explicație adecvată vârstei pentru situația de față și un motiv pentru care se întâmplă. Acestea îl vor liniști și îi vor reda siguranța că totul va fi bine și că nici un aspect nu este scăpat de sub control. În cazul în care, cel mic, suferă de ceva neliniște, acesta poate fi calmat, iar rănile pot fi vindecate prin intermediul jocului, a jucăriilor, a desenului, prin care pot fi explicate modul în care stau lucrurile și faptul că se pot îndrepta. În plus, copilul trăiește în propria lume, o lume fantastică, care nu trebuie distrusă prin descărcarea emoțională a părintelui asupra copilului, cu ajutorul căreia mama sau tatăl acestuia, își rezolvă deseori, problemele. De asemenea, personalitatea celui mic nu trebuie înăbușită, ci acesta trebuie lăsat să se dezvolte liber, procesul evolutiv derulându-se în mod firesc. Când neînțelegerile de cuplu sunt prea mari, copilul devine anxios, plângăcios, speriat. În astfel de cazuri: „Pentru el, încă nesigur în lume, nesiguranța crește la un prag intolerabil. Simte că pierde ceva. Nu mai poate avea încredere în niciunul dintre părinți.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 54).
O altă problemă a vieții de familie este divorțul. Rata acestuia în Uniunea Europeană este din ce în ce mai ridicată în ultimele decenii, spunându-se că 170.000 de căsnicii mixte, între persoane de naționalități diferite, sfârșesc anual prin divorț. Ne permitem să afirmăm faptul că divorțul nu este o opțiune benefică pentru copii: „Multe studii psihologice au descoperit că pentru copiii ai căror părinți în ciuda dificultăților nu s-au despărțit, viața a fost mult mai puțin traumatizantă; ei își amintesc copilăria în termeni mult mai fericiți și au mai puține probleme de relaționare ca adulți comparativ cu cei care au rămas cu un singur părinte.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 74). Unii părinți care vor să divorțeze din cauza unor motive banale, sunt nerealiști și nu se gândesc la binele copiilor lor. Prin divorț, copiii trec printr-un stres afectiv acut și le este dificil să se dezvolte emoțional, relațional, intelectual, și chiar fizic. În viața copilului, este importantă prezența ambilor părințipoate avea încredere în niciunul dintre părinți.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 54).
O altă problemă a vieții de familie este divorțul. Rata acestuia în Uniunea Europeană este din ce în ce mai ridicată în ultimele decenii, spunându-se că 170.000 de căsnicii mixte, între persoane de naționalități diferite, sfârșesc anual prin divorț. Ne permitem să afirmăm faptul că divorțul nu este o opțiune benefică pentru copii: „Multe studii psihologice au descoperit că pentru copiii ai căror părinți în ciuda dificultăților nu s-au despărțit, viața a fost mult mai puțin traumatizantă; ei își amintesc copilăria în termeni mult mai fericiți și au mai puține probleme de relaționare ca adulți comparativ cu cei care au rămas cu un singur părinte.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 74). Unii părinți care vor să divorțeze din cauza unor motive banale, sunt nerealiști și nu se gândesc la binele copiilor lor. Prin divorț, copiii trec printr-un stres afectiv acut și le este dificil să se dezvolte emoțional, relațional, intelectual, și chiar fizic. În viața copilului, este importantă prezența ambilor părinți, pentru o dezvoltare normală a acestuia. Trebuie reținut faptul că el nu este un obiect, care trebuie posedat, iar lupta pentru deținerea acestuia, nu este o soluție. Copilul trebuie înștiințat de faptul că, chiar dacă părinții au probleme și sunt despărțiți, el va primi întotdeauna o dragoste necondiționată de la aceștia. De asemenea, în cazul unui divorț, este bine să fie întreținută relația cu ambii părinți, iar casa unuia și a celuilalt, să fie la fel de primitoare pentru copil. Copiii mici și adolescenții sunt afectați de divorț cel mai intens, deoarece nu au posibilitatea de a înțelege sau înțeleg doar în mod parțial această despărțire. Aceștia suferă de pe urma deprivării parentale, care poate influența în mod negativ, etapele procesului evolutiv al personalității copilului.
În plus, nu este indicat ca părintele să încerce să creeze în sufletul copilului un fel de antipatie față de celălalt părinte de care s-a despărțit. Accentuăm acest aspect, deoarece, copilul, are nevoie și de afecțiune din partea celuilalt părinte: „Este vital ca cel mic să știe că celălalt părinte a rămas pentru el neschimbat, indiferent dacă acum nu mai stau împreună.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 79). Este foarte importantă amprenta pe care părintele o lasă asupra copilului, deoarece aceasta îi va afecta toată viața psihică și emoțională: „În funcție de felul cum introducem un ritm, acesta va fi purtător de violență, de agresivitate sau de siguranță. Mi-aș dori din tot sufletul ca oamenii care lucrează cu copiii de vârste mici să învețe să facă gesturi de balet, gesturi de dans, gesturi emfatice care să amplifice întâlnirea.” (Salome, Mami, tati, mă auziți?, 2003, p. 107).
I.3. Importanța satisfacerii nevoilor de bază ale copiilor de către părinți
De-a lungul timpului, familia a avut ca sarcini majore asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei și creșterea noilor generații. Maslow clasifică cele cinci tipuri de nevoi umane, care, satisfăcute, duc la o bună dezvoltare și la o funcționare normală a individului: nevoi fiziologice, nevoia de siguranță și securitate, nevoia de apartenență și dragoste, nevoia de respect și stimă de sine, nevoia de autodezvoltare. Primele patru tipuri de nevoi trebuie satisfăcute de cei din jurul individului, adică este necesar un stimul extrinsec, iar doar nevoile de autodezvoltare se găsesc în interiorul individului și familia îl poate ajuta pe individ să și le satisfacă sau poate fi o piedică în satisfacerea acestora: „Cadrul dezvoltării copilului în familie este conturat de modul în care sunt realizate funcțiile parentale. De gradul și modul în care sunt realizate funcțiile parentale depinde măsura în care familia devine un cadru mai mult sau mai puțin propice dezvoltării copilului.“ (Muntean, 2001, p. 17).
Unii părinți nu se gândesc la binele copilului și îl concep din egoism, pentru a fi bine văzuți de către societate, dar a fi părinte este foarte dificil, deoarece mereu ai ce învăța și niciodată nu vei putea zice că ești cel mai bun părinte. Astfel, Kari Killen (1998), spune că nu există părinți perfecți. Aceasta enumeră șapte funcții parentale, pe care părinții ar trebui să le îndeplinească: cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și disponibilitatea părinților de a i le satisface; oferirea de experiente noi copilului, cognitive, afective; dezvoltarea unei relații empatice cu copilul tău; înfrânarea exprimării verbale și fizice a frustrării părintelui, care pot influența negativ psihicul copilului; a avea așteptări realiste de la copil; perceperea copilului în mod realist și răsplătirea copilului, folosind disciplinarea pozitivă. Putem afirma că „Un părinte bun, va întâmpina prin abilitățile lui nevoile de bază ale copilului astfel încât va putea crește ca un adult normal, adaptabil, capabil de o viață independentă și de a fi la rândul său părinte.” (Muntean, 2001, p. 23).
Autoarea Ana Muntean, în cartea sa Familii și copiii în dificultate – note de curs prezintă o scurtă descriere a celor mai importante nevoi de bază descrise de Maslow, adaptate la copii. Nevoile de bază trebuie satisfăcute de către părinți, pentru o dezvoltare integră a copilului. Aceste nevoi sunt următoarele: de dragoste și de securitate; nevoia de experiențe noi, de stimulare; nevoia exercitării autorității adulte; nevoia copilului de a fi el însuși, de a acționa din proprie inițiativă; nevoia de a-i oferi libertate; nevoia de a fi apreciat și a-i fi recunoscută adevărata valoare; nevoia de asumare a responsabilităților și, nu în ultimul rând, nevoile fiziologice ale copilului.
Nevoia de dragoste și de securitate este cea mai importantă trebuință la vârsta mică, deoarece, la această vârstă, copilul își construiește atașamentul. Familia este cea care îl apără de intemperiile din exterior și cea care răspunde la nevoile imediate ale copilului, astfel îi oferă acestuia, un mediu stabil; îi oferă siguranță și încredere copilului, anxietatea dispărând din sufletul său. Sentimentul de siguranță al copilului se întemeiază și pe nevoia de a fi acceptat de către părinți, disciplinarea pozitivă jucând un rol important în acest sens, părinții având obligația de a-și încuraja și îndruma copilul: „Pentru copil, a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice, a se simți iubit.” (Paul Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 61). De asemenea, dacă nevoia de securizare nu este satisfacută copilului, pot apărea tulburările de personalitate: „Când familia nu-și îndeplinește funcția fundamentală de securizare, este inevitabil ca, într-un fel sau altul, rolul său socializator, aculturant și individualizator să se altereze în aceeași măsură. Imaginea pe care copilul și-o face despre sine, despre alții și despre lume va fi întotdeauna viciată de insecuritate.” (Paul Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 73).
Nevoia de experiențe noi determină dezvoltarea inteligenței copilului, iar jocul și limbajul sunt pe primul loc în cadrul activităților stimulatoare pentru copil. Teoria lui Csikszentmihyli ne spune că dezvoltarea plenară a individului are loc în starea de curgere, de maximă satisfacție și implicare în sarcina activității întreprinse, la copil, în sarcina jocului. De asemenea, din studiile făcute asupra traumei, Speckhard, a descoperit că creierul funcționează cu potențial maxim numai în starea de relaxare (1999). Nu trebuie ignorat nici rolul părintelui, care are obligația de a alege din multitudinea de experiențe, pe care copilul le-ar putea încerca, pe cele valoroase și pe cele care l-ar ajuta la formarea integrală a personalității sale: „Dar calitatea experiențelor copilului, cognitive și afective, depinde de calitatea adultului care îi acompaniază experiențele.” (Muntean, 2001, p. 24).
Nevoia exercitării autorității adulte se referă la faptul că, este bine pentru copil să știe care îi sunt limitele. Regulile familiei trebuie trasate de către părinți, dar asta trebuie privit ca pe un fapt pozitiv, deoarece copilul are nevoie să cunoască ce este bine și ce este rău. Așadar, dacă copilul se conformează așteptărilor adulților, acesta va fi acceptat și răsplatit ca atare, iar sentimentul de siguranță va fi amplu simțit de către cel mic. Autoritatea îi prezintă copilului, modelul de comportament ideal, cu ajutorul căruia acesta va fi acceptat și integrat în mediul familial, ferindu-l astfel de pericolele din mediul ambient, dar și de probleme psihice la care ar putea fi expus în cazul neadaptării: „Copilul care își reglează funcțiile naturale și se conformează astfel așteptărilor mamei face un pas important spre socializare; el ascultă de adultul iubit și pe această cale ajunge să primească în schimb dovezi de acceptare și de valorizare, care întăresc sentimentul lui de siguranță.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p.65). Autoritatea părintelui îi oferă copilului, autocontrol, un instrument important în relațiile sociale, pe care copilul le va întreprinde în viitor. Astfel, copilul va ajunge un adult capabil de a întemeia relații sociale stabile, având inteligență emoțională ridicată și puterea de a empatiza cu oamenii din jurul său.
Pentru satisfacerea nevoii copilului de a acționa din proprie inițiativă, trebuie respectate particularitățile copilului și a vârstei sale. Părintele trebuie să încerce să înțeleagă fiecare etapă a dezvoltării sale și să îl accepte așa cum este, diferit de adult. Astfel, copilul ajunge să îmbogățească mediul familial prin propriul fel de a fi și prin simpla lui existență în cadrul căminului său. Mama și tatăl copilului trebuie să știe atunci când copilul este capabil să se descurce singur sau nu și să intervină la momentul potrivit. Astfel, copilul își dobândește independența și siguranța în sine, iar când este ajutat de către părinți, se simte stăpân situației și capabil de a face față provocărilor vieții. De asemenea, nevoia de a-i oferi libertate copilului se referă la a nu-l constrânge, ci a-l lăsa să se dezvolte liber. Astfel, copilul își dobândește adevărata valoare față de sine.
Nevoia de a-i fi recunoscută adevărata valoare a copilului semnifică formularea unor așteptări rezonabile din partea părintelui și încurajarea copilului de către părinte. Aceste două aspecte influențează în mod pozitiv socializarea copilului, care duce la o bună integrare în colectivul clasei de elevi, de plidă și în orice împrejurare a vieții. Recunoașterea meritelor copilului trebuie făcută vizând în mod special efortul depus de către copil, și nu rezultatul. Răsplătirea rezultatului va duce la vânarea rezultatului de către copil și la desconsiderarea efortului. În plus, un copil care primește respect de la cei din jur, va crește iubindu-și și prețuindu-și propria persoană. Nevoia de a fi apreciat duce la acceptarea copilului de către familie, numită „considerație pozitivă intențională”, care înseamnă a-ți iubi propria făptură în mod necondiționat, chiar dacă nu ești de acord cu fiecare act al acesteia (Muntean, 2001). De asemenea, școala deține un rol major în această privință, stimulând copilul să învețe și apreciind eforturile sale.
Nevoia de asumare a responsabilităților duce la dezvoltarea autonomiei copilului, iar pe măsură ce copilul crește, responsabilitățile devin tot mai complexe. Astfel, copiii învață regulile după care se realizează un anumit lucru. Privind acest aspect, familia și școala dețin un rol major în asumarea responsabilităților de către copii. În școală, atitudinea de cooperare, și nu de competiție, este mai eficientă din punct de vedere academic și al violenței. De asemenea, adultul este cel care dispune de satisfacerea nevoilor fiziologice ale copilului său, și doar astfel, copilul, poate supraviețui și se poate dezvolta. În cazul în care nu îi sunt satisfăcute nevoile fiziologice, copilul poate fi neglijat din punct de vedere fizic și este evident acest fapt, deoarece copilul este nespălat, neîngrijit, nehrănit, neprotejat de accidente casnice/rutiere.
Așadar, este importantă satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor, de către părinți, iar atunci când acestea nu sunt împlinite, influențează negativ integritatea psihică, emoțională, fizică a copilului: „Consecintele neîmplinirii funcțiilor parentale se află în modul în care se structurează personalitatea copilului.” (Muntean, Familii și copiii în dificultate – note de curs, p. 49). Astfel, imaginea de sine a copilului, încrederea în propria persoană și în oamenii din jur sunt strâns influențate de către mediul familial. Când în familie apar probleme, acestea se reflectă asupra copilului și asupra felului acestuia de a vedea lumea, de a întreprinde relații, de a rezolva probleme, de a coopera. De asemenea, pentru o dezvoltare optimă a copilului, acesta nu trebuie supraprotejat, dar nici tratat cu agresivitate, pentru că nevoile emoționale, sociale, și intelectuale ale copilului sunt astfel, neglijate. În plus, chiar dacă sunt iubiți de către părinți, copiii pot dezvolta tulburări emoționale și comportamente antisociale, în cazul în care există tensiune în familie. Astfel, copiii ajung să aibă comportamente nefaste, iar doar câțiva dintre ei, cei mai norocoși, vor face față luptelor interne, familiale și vor scăpa mai puțin marcați.
I.4. Afecțiunea – o nevoie esențială pentru dezvoltarea normală a copilului
Cea mai importantă trebuință descrisă de Maslow este cea de dragoste, căci doar cu ajutorul dragostei, copilul se dezvoltă armonios. Iubirea parentală necondiționată înseamnă să iubești fără limite, fără condiționări, indiferent de ce s-ar întâmpla sau ar face persoana respectivă: „Nu vom ajunge să ne jucăm condiționându-ne: dacă nu faci așa și așa…atunci nu te mai iubesc! Este una dintre formele de manipulare deosebit de agresivă pentru sufletul celui mic.” (Mihaela Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006). Nu e de ajuns să spui unui copil că îl iubești, acesta trebuie să simtă acest fapt prin acordarea timpului cuvenit copilului, prin ascultarea atunci când îți povestește ceva, prin jucatul cu el, etc. Atunci, un copil se simte cu adevărat important: „A iubi și a arăta că iubești înseamnă totodată a face ceva pentru acela pe care îl iubești.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 63). Astfel, prin iubirea oferită de către părinți, copilul se autoapreciază. Deci, nu apropierea fizică în sine contează pentru dezvoltarea normală a copilului, ci și calitatea relațiilor de afectivitate.
Nevoia de mamă se referă la faptul că nou-născutul are nevoie de prezența mamei în preajma lui, deoarece i se dezvoltă comportamentul de atașament. Astfel că, dacă copilul primește destulă atenție și afecțiune din partea mamei, copilul se simte în siguranță, iubit și i se formează un sentiment de încredere. În acest mod, copilul va forma în viior, un comportament deschis, va fi sociabil, mai puțin inhibat, va zâmbi natural și va avea dorința de a se juca. Dacă, din diferite motive, mama nu poate răspunde nevoilor firești ale copilului, acesta va reacționa printr-un sentiment de separare și abandon, fiind destul de anxios. Astfel de copii, o vor căuta insistent cu privirea pe mama, vor protesta des, vor începe să plângă la cea mai mică despărțire și nu vor vrea să îi dea drumul mamei. Altă formă de apărare la aceasta despărțire este dorința de a rămâne mereu în preajma mamei, dar evitarea contactului fizic cu ea.
De aici, pot fi desprinse trei tipuri de psihologii, în funcție de acea încredere formată în primul an de viață, care derivă din calitatea îngrijirilor și tipului de relație afectivă al adultului cu copilul: sentimentul de siguranță, atașamentul anxios și evitarea atașamentului. Copilul care se simte în siguranță, este sigur de sine în raport cu cei din jur și cu viața, în general. Acest tip de copil pare sa aibă încredere că părintele va răspunde la nevoile sale. De asemenea, este orientat spre explorare, se simte competent și are emoții pozitive, de exemplu, empatie, căldură, eficiență în confruntarea cu probleme, simte cu cei din jur. Spre deosebire de copilul sigur de sine, copilul anxios nu are încrederea că părintele este mereu disponibil nevoilor sale, așa că, el este alert, neliniștit, preocupat, în căutarea părintelui. Acesta este neliniștit când este vorba de o separare de mama și se poate ajunge până la crize de anxietate. În plus, un studiu realizat în 1968 în Marea Britanie, pe un eșantion de 5000 copii a arătat că nu separările îl afectează pe copil, ci momentul și contextul aceseia. Separările fără tensiuni îl pot proteja pe copil de eventualele separări, care îl pot influența în mod negativ. Acest tip de copil este imatur, retras, nesigur în comunicare și relații, iar din punct de vedere al dezvoltării, se dezvoltă mai puțin, chiar și în plan fizic. De asemenea, el este mai mânios decât ceilalți copii și plânge mai mult. Alt tip de copil, din punct de vedere al încrederii formate în primul an de viață, este copilul care evită atașamentul. Acesta este neinteresat de oameni, iar atunci când este separat de părinte, nu prea plânge și evită reîntâlnirea cu părintele. Acest tip de copil este preocupat cu explorarea și jocul cu lucrurile, deoarece în privinta emoționalității acestora poate să fie sigur, știe ce expectanțe să aibă de la obiecte, spre deosebire de oameni. La astfel de copii, se poate constata faptul că, fie au fost respinși de mamă sau tată la o vârstă foarte precoce, fie au primit răceală și nepăsare din partea acestora, fie au suferit un discomfort afectiv.
Mămica de duminică se referă la acele mame care, fie că muncesc de dimineața până seara, pentru a-și întreține familia, fie sunt atrase atât de mult de cariera lor, încât aceasta este prioritatea lor numărul unu. Ele sunt acele mame care nu își petrec timp cu copiii lor: „În context, copilul este privit mai degrabă ca o povară sau un tribut pe care trebuie să-l dai vieții, părinților, poate soțului, sau chiar societății ca să fii acceptată, bine văzută. Cel mai bine ar fi fost în asemenea condiții, ca onestitatea să o fi împiedicat pe o astfel de mamă să-i dea naștere copilului, decât să-l abandoneze sufletește.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p.36).
Un caz real al unei fetițe care a crescut în lipsa mamei, este cel Alexandrei, acum o tânără cu probleme majore de relaționare. Aceasta a crescut la bunici, până să meargă la școală, iar aceștia i-au fost tată și mamă. Când mama ei venea în vizită la bunici, fetița fugea de dânsa, se ascundea sau nu îi vorbea. Când a revenit Alexandra în familie, la vârsta de 7 ani, se simțea străină, era tristă, își ura fratele mai mic și mama. De asemenea, aceasta nu a putut avea niciodată o relație normală mamă-fiică. Prin tot ce a făcut și face, Alexandra, intenționa să-i facă pe părinți să le pară rău, să-i arate mamei sale cât de deșteaptă și bună este, și ce note mari poate lua. Un alt caz este cel al Corinei, care a trecut peste toate pragurile de formare ca medic specialist, s-a căsătorit și apoi, a apărut bebele în viața ei. Aceasta trece printr-o depresie postnatală, reintră în viața profesională când bebele nu avea încă 6 luni, treptat, își consumă toată energia în carieră, doar seara ajungând acasă: „Bebe ajunge să aibă 4 ani, vorbește monosilabic, pare un copil retras, nesociabil, înstrăinat, închis în propriul univers și este incapabil să relaționeze.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 38), spune mama acestuia. Acesta este un caz al unui copil care suferă de lipsă de afecțiune, se simte în plus în familia din care face parte și este nesigur pe sine.
Așadar, chiar dacă mama este apăsată de o mulțime de griji, precum cele materiale, legate de copii, de gospodărie, maritale, etc., aceasta trebuie să își păstreze mereu echilibrul, al ei și implicit, al familiei, pentru a-și crește benefic copiii. Uneori, se întâmplă ca mai multe persoane feminine, să aibă grijă de copil, dar: „Chiar dacă toate aceste persoane sunt pline de intenții bune și lăudabile în sine, copilul mic are nevoie pentru propria lui consistență de formarea treptată a legăturii în primul rând cu mama sa și cu tatăl său.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 43), iar celelalte persoane nu este bine să fie foarte prezente în primul an de viață al copilului. De obicei, cu cât este mai mic copilul, cu atât este mai important ca relația cu mama să fie stabilă și solidă: „Și totuși, trebuie să pornim de la adevărul statuat de toate studiile de psihologie și medicină infantilă, adevărul că, pentru a se dezvolta și crește normal, copilul are nevoie de dragostea și relația maternală constantă.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 38).
Încrederea formată în primul an de viață este de o importanță majoră, deoarece pot apărea consecințe ale neglijării emoționale și în planul organismului. Copilul care crește fără dragoste și fără sentimentul securității, va avea un nivel ridicat al hormonului stresului, care influențează negativ dezvoltarea creierului și al corpului. Numeroase cercetări din domeniul psihologiei, spun că psihopatia poate fi datorată lipsei de afecțiune: „în primele șase luni de viața, ruperi ale relației cu mama sau cea care îl îngrijește, pot avea un impact mare asupra proceselor firești de atașament.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 13). Așadar, separările noului-născut de mamă nu sunt indicate în primul an de viață: „Majoritatea studiilor au demonstrat că o separare de cel puțin o lună în primul an de viață poate produce o ușoară creștere a riscului apariției tulburărilor psihologice ulterioare.” (Miftode, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, 2002, p. 230). De asemenea, din cauza lipsei de atașament din perioada nașterii până pe la 3-4 ani, pot apărea întârzieri sensibile în dezvoltarea fizică, socială și psihologică și lipsa de persistență în rezolvarea problemelor. În plus, copilul va dobândi pasivitate în relațiile cu părinții și lipsa unei relații solide cu aceștia. Lipsa de atașament între vârsta de 4-11 ani poate duce la o stimă de sine scăzută, la o nevoie continuă de părinte și la lipsa de control emoțional. De asemenea, copilul este agresiv, îi este dificil să aibă încredere sau să țină la cineva, și poate avea probleme de învățare și conduite neadaptative în școală. Dacă copilul este lipsit de atașament între vârsta de 12-18 ani, acesta devine neîncrezător, impulsiv, predispus spre minciună și abuziv in relații. În plus, acesta manifestă reacții emoționale inadecvate contextului, este plin de capricii, iar sentimentele i se alternează mult prea des, acesta poate fi mânios, supărat, deprimat și lipsit de speranță. El dezvoltă gânduri negative despre sine, despre cei din jur și viață în general, nu ia in seamă relația de tip cauză-efect, și dobândește probleme de atenție și învățare.
Așadar, dacă mama nu îi acordă copilului ei, atenția necesară, îngrijirile adecvate și, în primul rând, afecțiunea, aceasta poate avea o influență distructivă asupra propriului copil. Fiecare mamă ar trebui să își asume rolul de a-i oferi copilului ei, tot ce este mai bun și tot ce este benefic lui: „Cel mai apropiat model de compasiune la care mă pot gândi este preocuparea și grija necondiționată pe care o are o mamă pentru copilul său.” (Ekman, Emoțiile distructive, 2005). De asemenea, Wallon, Piaget, Gessel și Bayley au ajuns la concluzia că, copilul dezvoltă tot mai multe abilități sociale de-a lungul copilăriei. O parte din abilități sunt înnăscute, acestea sunt fiziologice și psihologice; cealaltă parte rezultă din îngrijirea mamei și a tatălui, din cadrul psihologic în care copilul a crescut. În plus, fiecare vârstă este importantă și deține etapele proprii de dezvoltare, fizică sau psihologică, care permite integrarea copilului în mediul în care acesta trăiește. De aceea este atât de importantă relația copilului cu mama, tatăl său și cu ceilalți membrii ai familiei.
Bowbly, John (1969) în Attachment and Loss spune că, indivizii care au tulburări psihiatrice și care nu pot stabili relații strânse și apropiate cu alte persoane, suferă de deprivațiune maternă, adica lipsa timpurie a afecțiunii din partea mamei, numită psihopatia lipsei de afecțiune, în engleză, termenul este affectionless psychopaty. Repetând ceea ce am spus mai sus, putem afirma faptul că există o legătură strânsă între calitatea relațiilor familiale și dezvoltarea psihologică viitoare a copilului. În plus, diferitele tipuri de deprivare, de exemplu, perceptuală, socială, biologică, etc. nu sunt prezente separat unele de altele. Astfel, în absența unei calde relații dintre mamă și copil, acesta din urmă dezvoltă un comportament antisocial, ajungându-se până la nerespectarea regulilor de conduită admise de către societate. Având în vedere cele spuse mai sus, putem afirma că experiențele de viață timpurii au efecte pe termen lung. De asemenea, s-au făcut studii pe păsări, maimuțe și șobolani, care confirmă acest fapt. De exemplu, la aceștia din urmă, la șobolani, trăirile din prima copilărie au efecte de lungă durată, iar experiențele timpurii sunt cauzele principale ale diferențelor inter-individuale. Lipsa armoniei în familie și violența domestică sunt asociate cu delincvența și comportamentul antisocial al copilului, pe când, relațiile familiale afectuoase și o supraveghere constantă și atentă a copilului, duce la o creștere benefică din toate punctele de vedere. Rutter spune că o bună relaționare cu unul dintre părinți duce la evitarea comportamentelor antisociale, spre deosebire de cei care nu reușesc să se apropie de unul dintre aceștia, din cauza tensiunilor și neînțelegerilor.
De asemenea, vorbind de deprivarea maternă, nu vrem să neglijăm aspectul deprivării paterne. Pe la vârsta de 8-9 luni de viață al copilului, devine importantă și relația cu tatăl său. Un copil are nevoie de ambele modele părintești, pentru a crește armonios. În condițiile ideale, de la tatăl său, copilul preia ordinea, calmul, dreptatea și blândețea. Deprivarea paternă face trimitere la experiențele neadecvate de relaționare a copilului cu tatăl sau cu tatăl-substitut. Deprivarea paternă deține trei cauze ale apariției. Acestea au loc în condițiile absenței tatălui, în condițiile separării totale de acesta sau când acesta este disponibil, dar din cauza unor motive diferite, copilul nu se poate atașa de tatăl lui. Acest subiect a fost larg dezbătut și a fost tratat din prisma dezavantajelor psihologice, sociale, economice la care este expus copilul, dar trebuie luați în considerare și alți factori, cum ar fi tipul absenței, durata, cauza, vârsta și sexul copilului. Prin urmare, prezența ambelor persoane, mama, respectiv tatăl sunt importante în viața unui copil, deoarece astfel, se poate dezvolta armonios: „Dacă nu ai condiții să crești tu însăți un copil, nu îl face pentru a-l abandona. Nu uita că orice copil care nu crește în contactul psihologic cu mama sa și cu tatăl său, suportă consecințe ale acestei anormalități.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p .40). De asemenea, părinții au responsabilitatea de a nu-și răsfăța prea tare copilul. Alături de dragoste, el trebuie să primească și limite a ceea ce poate, și nu poate să facă. Este bine ca mama și tatăl să aibă anumite reguli și așteptări din partea copilului lor, iar pentru încălcarea acestora, copilul să primească sancțiuni, potrivite nivelului de vârstă și de dezvoltare emoțională, psihică, fizică, etc.
Concluzionând, putem spune că ambele surse, moștenirea genetică, mediul fizic și social influențează în proporții majore, tipul de temperament al copilului. Acest fapt este arătat de studiul făcut asupra gemenilor și al copiilor adoptați (McGuffin, Genetics and the development of behavior, 1988). De asemenea, factorii importanți ai unei bune creșteri a copilului sunt protecția; alimentația; joaca cu alți copii sau cu părinții; apartenența părinților la o anumită clasă socială, prin posibilitatea părinților de a oferi accesul copiilor la jocuri, jucării, materiale educative; disciplina, și comunicarea dintre părinte și copil. Ceea ce oferă echilibru unui cămin este homeostazia, mecanismul de reglare sistemică a universului familiei, adică nevoia de a se pune accentul pe toți membrii familiei în același timp.
I.5. Cum ar trebui să se comporte familia cu copilul său? – reguli de bază
Îngrijirea unui copil nu este un lucru ușor, așa cum mulți tineri proaspăt căsătoriți își imaginează. Poate fi chiar dificil, dacă nu este făcută din dragoste, ci din egoism. Ceea ce vrem să spunem cu aceasta este faptul că multe cupluri doresc copii, doar pentru a fi bine văzute de către lume. Acesta este un lucru trist, care poate avea repercursiuni grave asupra personalității copilului. Unele familii, cupluri tinere sau cele care au mai mulți copii, insistă să își păstreze viața neschimbată, așa cum era înainte de apariția copilului sau a copiilor. Aceștia nu se pot adapta noilor cerințe ale familiei, găsind împlinire în altă parte. În aceste cazuri, nu este vorba neapărat de egoism puternic din partea părinților, ci de teama de schimbare. Există teama de a-și asuma responsabilități noi, teama de a fi părinte, teama de a nu face față situațiilor-problemă, teama de a nu-și pierde vechiile prietenii, teama de a nu renunța la stilul vechi de viață.
Un astfel de caz este a unui băiețel pe nume Dănuț, care are trei ani. El a fost crescut de către bunica lui, Camelia. Aceasta relatează: „Iar Dănuț este un copil trist, din ce în ce mai apatic, se joacă singur, are dificultăți să vorbească, deși eu îl iubesc, îi vorbesc mereu, încerc să fiu mereu în preajma lui. Înainte întreba „Unde e mama?”. Acum nici nu mai întreabă. Mi-e teamă pentru copil.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p . 47).
De multe ori, părinții nu pot înțelege gândirea copilului său. Aceștia nu pot fi empatici și nu pot vedea viața decât așa cum ei o văd, dar uită adesea cât de important este să vadă lumea și viața și prin ochii copilului său. Pentru a pune acest lucru în practică, părintele este nevoit să își formeze capacitatea de a citi, a asculta și a înțelege tonul vocii copilului, limbajul trupului având o pondere însemnată în ceea ce privește comunicarea. De asemenea, este bine ca viața emoțională a copilului să fie cultivată, iar comportamentul adecvat într-o situație dată și stările emoționale prin care trece, să fie explicate. Alt aspect important este zâmbetul oferit de către părinți, copilului lor. Acesta nu ar trebui să lipsească din căminul acestora, căci, doar așa, copilul se va putea dezvolta benefic din punct de vedere emoțional și social. Zâmbetele trebuie să fie multe și mai dese, deoarece, copilul, observă prin acest mod că este apreciat și încurajat. Mimica corpului îl trădează de multe ori pe adult, care vrea să transmită un anumit sentiment, dar, prin gesturi, de fapt, transmite altul. Mai apoi, considerăm că, atunci când copilul face o faptă bună, acesta merită răsplătit și lăudat. Astfel, copilul se va simți prețuit de către cei din jurul său și va începe să se prețuiască pe sine, crescându-i stima și încrederea în sine.
Vorbind de laudă, automat intervine și subiectul criticii. Critica trebuie să fie constructivă, nu distructivă, adică copilului trebuie să i se spună clar ceea ce n-a făcut bine și de ce. De asemenea, trebuie formulate și așteptările pe care le dorim de la el, fără să fie exagerate, iar tonul vocii trebuie să fie moderat, fără a se striga la copil sau fără a-i vorbi la nervi. Dacă vom începe să urlăm la copil, pentru a arăta „cine este șeful în casă”, copilul se va închide în el ca într-o scoică și nu va reacționa la mesajul tău, mai rău de atât, există o mare posibilitate să reacționeze negativ, prin răzvrătiri, aruncat pe jos sau crize emoționale. Atunci când copilul suferă de o criză emoțională, acesta nu trebuie criticat, ci trebuie lăsat să se calmeze. De asemenea, este important să îți arăți mai des afecțiunea față de copil, prin îmbrățișări, mângâieri, sărutări și desmierdări. Copilul trebuie să se simtă iubit și doar prin acest mod, acesta se va putea apropia la rândul lui, de părinți. Noi, ființele umane, avem dorința înnăscută de a fi iubiți și de a împărtăși iubire, deci, este cel mai firesc lucru posibil. Prin iubire, copilul va avea posibilitatea de a se dezvolta normal și ca viitor adult, va putea întemeia o familie, unde va transmite aceste valori de afecțiune.
Un alt aspect al relației dintre mamă și copil este tendința mamei de a încărca programul copilului. Este important ca părintele să nu își încarce prea tare propriul program, dar nici pe cel al copilului. Mulți psihologi spun că un eveniment pe săptămână este suficient, deoarece copilul se obosește mai repede decât adultul. În plus, dacă îi este deviat programul de somn și nu îi este respectat programul de masă, copilul este confuz, devine agitat, nu îi va conveni nimic și va începe să aibă crize de plâns. De asemenea, este important ca părintele să participe alături de copilul său la diferite activități, chiar și în cadrul familial, pentru a-l simți mai aproape. De multe ori, părinții întreprind o anumită activitate, de exemplu, mama gătește, iar tata se uită la televizor; iar copilul se joacă singur. Acest lucru nu este benefic copilului, deoarece acesta se va închide în sine, deoarece va considera că nimănui nu îi pasă de el și că este nevoit să se descurce singur, indiferent de situație. Ceea ce ar putea face un părinte în acest sens, este găsirea unor activități comune, la care să participe toți membrii familiei. Aceste activități vor aduce unitate familiei și bucuria de care au nevoie, de a fi mulțumitori unul pentru altul. O activitate importantă sau mai bine zis, o sarcină a părintelui este aceea de a citi câte o poveste sau două copilului, înainte să adoarmă, pentru a-l liniști și pentru a-i oferi siguranța că totul este posibil, dacă crezi cu adevărat. Astfel că, înainte de culcare este benefic să i se citească o poveste, care să nu necesite mai mult de 15 sau 20 minute. Pentru copii este importantă lumea fantastică, deoarece ei o percep ca fiind reală și li se dezvoltă astfel, imaginația și creativitatea. Un alt aspect important al relației dintre mamă și copil ar fi că, pentru a-și putea îndeplini cu eficacitate toate sarcinile zilnice, mama trebuie să își reducă lista de făcut și stresul zilnic, prin implicarea celorlalți în activitățile sale. Este adevărat faptul că, de obicei, femeia este perfecționistă, dar este necesar ca aceasta să dobândească mai multă încredere în cei din jurul său. Doar astfel, ea va scăpa de tensiune și se va axa pe nevoile copilului său, fiind mulțumită de propria persoană, în primul rând, dar și de mica făptură din viața acesteia.
Nu trebuie ca părintele să se îngrijoreze prea tare din cauza tuturor lucrurilor, ci este spre binele său, să fie optimist. Cu cât anticipează posibilități negative multiple, cu atât, fără să vrea, le va atrage. De asemenea, teama părintelui se va transmite copilului, iar acesta din urmă, se va comporta ca atare. O gândire adecvată este de a avea încredere în forțele propriului copil și de a-i oferi libertate suficientă, încât să își poate transpune în realitate, ideile: „Încearcă să-l cunoști în ceea ce are el firesc ca temperament, ca dotare, pentru a nu-i cere ceea ce nu este capabil să fie sau să facă. Învață-l să-l construiești în sensul a ceea ce natura a pus în el.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 22). În multe dintre cazuri, nu copilul trebuie schimbat, ci atitudinea părintelui față de copil. Astfel că, părintele trebuie să fie mai îngăduitor, mai tolerant și trebuie să aibă mai multă răbdare, pentru a putea face față situațiilor conflictuale dintre acesta și propriul copil. Înțelegerea și acceptarea copilului, îl face pe copil să se simtă mulțumit de sine și fericit, iar acest fapt semnificativ se răsfrânge pozitiv asupra vieții părintelui său. Așadar, dacă copilul este fericit, și părinții vor avea parte de mulțumire. De asemenea, putem afirma faptul că, nu există un model ideal de copil, fiecare copil este deosebit în felul lui de a fi, iar acest fel de a fi, se află într-o continuă transformare.
Din ignoranță sau neștiință, mulți părinți își transformă propriul copil după bunul plac, iar acești copii suferă, chiar dacă nu o arată: „Nu falsifica ceea ce are după ceea ce ai vrea tu să fie.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 30). De aceea, este important să îi acordăm copilului, libertatea și flexibilitatea de care are nevoie, pentru a se putea manifesta și dezvolta normal, fiecare proces al dezvoltării având etapele lui specifice și fiind diferit de la un copil la altul. Mama trebuie să fie realistă în ceea ce privește temperamentul copilului, personalitatea acestuia și lucrurile care îi plac: „Mulți copii tensionați, nesiguri, obosiți prematur de viață provin din cercuri de familie hiper-critice sau care încearcă să le modeleze firea naturală după un tipar diferit, dorit de părinți.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 30).
De asemenea, dacă fiecare copil este unic, și tehnica educațională trebuie să i se potrivească. Profilul emoțional și stadiul de dezvoltare al copilului au o importanță majoră în ceea ce privește tehnicile de disciplinare a copilului, iar tehnicile vor trebui mereu adaptate. Este dificil pentru un părinte să observe ce metodă educațională este benefică copilului său, dar pentru a ajunge la această finalitate, este necesar să se consulte cărți de specialitate, în care se explică pas cu pas procedeul potrivit într-o situație dată și comportamentul copilului. Cursurile pot veni în ajutorul mamelor, care vor să se inițieze și să dobândească mai multe informații în acest domeniu. Nici nu încape în discuție faptul că frica, umilirea, abandonul și amenințările fizice nu trebuie folosite: „De fapt, un astfel de copil rănit va învăța doar că nu este capabil de nimic bun, se va întreba de ce nu-l iubești și neputând face față cerințelor tale, va învăța devreme eșecul.” (Minulescu, Relația psihologică cu copilul tău, 2006, p. 34). Este important de amintit aici, faptul că, în educarea copilului, mama și tatăl trebuie să cadă de comun acord asupra a ceea ce vor să îl învețe. Astfel că, părinții trebuie să aibă obiective concrete, pentru a nu se crea confuzie în mintea copilului.
Când încercăm să facem dreptate copilului nostru, este nevoie să ținem cont de patru principii, care ne vor ghida în acest sens. În primul rând, mama, nu trebuie să își asume singură responsabilitatea copilului său, ci să aibă încredere în propria lui responsabilitate față de sine. Astfel, copilul, va dobândi mai multă flexibilitate în comportament și nu se va simți împresurat de către părinții lui. În al doilea rând, copilul trebuie încurajat, iar părinții sunt responsabili de a-i oferi încredere în propria persoană. Mai mult decât atât, părinții trebuie să-i întărească punctele forte ale personalității, fără să caute mereu ceea ce nu este în regulă în comportamentul copilului. În al treilea rând, copilul nu trebuie controlat sau criticat, căci, va simți că tot timpul greșește și va crede că nu este bun de nimic. Chiar dacă nu i se spune acest lucru, copilul îl va deduce din comportamentul nonverbal al părinților. În ultimul rând, așa cum am mai spus și mai sus, este necesar ca părintele să încerce să vadă lumea și prin ochii copilului său, iar respectarea tendințelor sale naturale de dezvoltare nu trebuie ignorată. Pentru a sublinia ceea ce am spus mai sus, putem afirma faptul că părintele este propriul model al copilului, iar acesta va imita tot ceea ce se întâmplă în casă, fie negativ, fie pozitiv. De aceea, se spune că el este ca un burete, care absoarbe tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Astfel, părintele are o mare răspundere față de copil și va trebui să își aleagă cu grijă cuvintele, gesturile, faptele, acestea având o influență majoră asupra copilului, dar din păcate, adesea este ignorată. Disciplinarea copilului este și ea, un aspect valoros al relației dintre părinte și copil. Cuvântul “disciplină” înseamnă formare, instruire, educare, mustrare, corectare, îndreptare, iar sensul acesteia este unul pozitiv, de a stimula învățarea. Așadar, mama și tatăl copilului trebuie să fie călăuză pentru acesta, pentru ca el să asculte din iubire și din convingere, nu din teamă sau din durere. De asemenea, părintele, are aptitudinea de a forma un copil bun, încredințându-i sarcini mici, precum cele casnice, familiale și comunitare. Astfel, acesta va învăța să își asume responsabilități și se va dezvolta armonios, iar finalitatea pe care părinții o urmăresc, va fi atinsă.
Capitolul II: Abilitățile sociale
II.1. Comunicarea – aspecte de bază
Cuvântul ”comunicare” provine din limba latină, unde este folosit termenul de “communis”, care înseamnă comun. De asemenea, verbul a comunica semnifică a face comun, a face cunoscut prin schimbul de gânduri, idei și sentimente. Accentul este pus pe cuvântul schimb, deoarece comunicarea este un proces bidirecțional, iar interlocutorii trebuie să aibă o înțelegere comună a sensului cuvintelor, simbolurilor și expresiilor.
Comunicarea presupune trei elemente, și anume, verbală, paraverbală și nonverbală. Elementul verbal se referă la cuvinte scrise sau rostite, pentru transmiterea de gânduri, idei și sentimente. Paralimbajul indică tonalitatea, volumul, ritmul, intonația și accentul vocii persoanelor care participă la comunicare. Acesta se referă la modul în care spui ceva, nu la ceea ce spui. O propoziție poate transmite înțelesuri complet diferite în funcție de modul în care sunt accentuate cuvintele și tonul vocii. Elementul nonverbal prezintă schimbul de idei, informații și sentimente, fără a recurge la cuvinte. Limbajul corpului se referă la mimica, gestura și poziția corpului, acestea având o importanță deosebită, chiar dacă adesea sunt neglijate de către interlocutori.
Ne naștem cu abilitatea de a comunica, dar învățăm să comunicăm de la persoanele din jur, copiindu-le. În plus, putem fi instruiți în ale comunicării, adaptându-ne conținutul comunicării în funcție de răspunsurile primite și învățând să respectăm regulile comunicării, de exemplu, să vorbim pe rând, să ascultăm, să răspundem referitor la subiect, etc. Pentru îmbunătățirea abilităților sociale, este necesar să îți îmbunătățești propriul stil de comunicare. Primul pas este să îți cunoști propriul stil de comunicare, cu ajutorul testelor și să identifici stilul de comunicare al celor din jur. De asemenea, stilul de comunicare poate fi activ, stabilit pe conexiuni, pe teoretizare sau metodic. Se spune că introversiunea și extraversiunea este un continuum, care poate influența și acesta stilul de comunicare al unei persoane. Cele două stiluri de comunicare nu se deosebesc atât de mult una de cealalta, ci se întrepătrund reciproc.
Alt stil de comunicare este cel bazat pe simțurile, văzul, auzul și chinestezia. Stilul de comunicare bazat pe auz caracterizează persoanele cărora le place să vorbească, dar să și asculte. Acestea interpretează sensurile indirecte ale unui discurs, după tonul, ritmul și intensitatea vocii. De obicei, aceste persoane vorbesc cu ele însele. Stilul de comunicare bazat pe văz aparține persoanelor care traduc în imagini ceea ce spun, aud și citesc. Acestea sunt mai atente la o prezentare, dacă aceasta conține material ilustrativ, decât dacă conține numai text. Stilul de comunicare bazat pe chinestezie este atribuit indivizilor, care își amintesc mai bine ceea ce s-a întâmplat, decât ceea ce s-a spus. De asemenea, aceștia, când au de discutat ceva, preferă să facă acest lucru în timp ce desfășoară o activitate, decât să stea și să asculte. Există multe modele de comunicare, însă abilitățile de comunicare nu pot fi rezumate în câteva categorii, deoarece comunicarea este un proces prea amplu și complex, fiind influențat de nenumărați factori. În plus, pentru dezvoltarea abilităților sociale, este necesar ajustarea propriului stil de comunicare în funcție de stilurile de comunicare ale celor din jur, de situație, etc. Comunicarea presupune și o anumită atitudine, atunci ne prezentăm faptele și ideile. Acesta afectează felul în care comunicăm, fie că suntem conștienți de acest lucru sau nu.
Dintre comunicarea agresivă, pasivă, pasiv-agresivă și cea asertivă, ultima dintre ele reunește principiile de bază ale unei comunicări perfecte. Comunicarea asertivă înseamnă exprimarea sentimentelor, opiniilor și ideilor într-un mod deschis, fără a răni sentimentele interlocutorilor. Este important de menționat, faptul că avem posibilitatea de a alege între a spune altora ce gândim, simțim sau credem despre un anumit subiect. A fi asertiv înseamnă tolerarea punctelor de vedere diferite de ale noastre, fără a critica sau fără a încerca să dominăm discuția. În plus, încrederea în sine și empatia determină calitatea unui expert în comunicare: „Încrederea în tine însuți înseamnă să crezi ca ai abilitatea de a comunica bine.” (Hasson, Cum să-ți dezvolți abilitățile de comunicare, p. 52).
Dr. Stella Ting-Toomey, profesor de studii de comunicare interumană la California State University a identificat câteva diferențe culturale, care pot duce la o comunicare ineficientă. Acestea diferențe sunt lingvistice, cognitive, comportamentale și emoționale: „Înțelegerea modului în care diferențele dintre culturi și stilurile de comunicare pot crea dificultăți, te poate ajuta foarte mult să îți dezvolți empatia și să te înțelegi cu alte persoane.” (Hasson, Polirom, 2012). De asemenea, obstacolele personale se referă la faptul că orice individ poate trece prin dificultăți personale, care pot împiedica bunul demers al comunicării. Aici, de obicei, intră emoțiile negative simțite de către individ, problemele de sănătate sau dizabilitățile, de care acesta suferă: „Cunoașterea diferențelor și barierelor sau dorința de a le înțelege reprezintă un pas fundamental spre o comunicare mai eficientă.” (Hasson, Cum să-ți dezvolți abilitățile de comunicare, p. 50).
II.2. Sociabilitatea – influențată de familie
Familia este un mediu social, datorită faptului că abilitățile sociale ale copilului se formează după caracterul relațiilor trăite de copil în cadrul familiei, indiferent dacă acesta este implicat sau nu în anumite situații date. Aceste relații și interacțiuni sunt mai numeroase decât s-ar crede: „Nu s-a spus oare despre familie că este singurul mediu care oferă o atât de mare diversitate de relații într-o unitate atât de net circumscrisă?” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 51). Astfel că, putem afirma că ființa în creștere cunoaște de la început numeroasele relații stabilite între persoane diferite, în funcție de sex, vârstă, carieră, idealuri, etc., legați împreună printr-o strânsă solidaritate, exceptând neînțelegerile și sentimentele de dragoste. Cattell a enumerat tipurile de relații diferite, stabilite în familie. Acestea sunt paisprezece la număr, și anume, relația de la tată la mamă, de la mamă la tată, de la tată la fiu, de la fiu la tată, de la mamă la fiică, de la fiică la mamă, de la mamă la fiu, de la fiu la mamă, de la tată la fiică, de la fiică la tată, de la frate la soră, de la soră la frate, de la frate la frate și de la soră la soră. Toate sunt influențate de relațiile de la copilul mai mare la copilul mai mic și de la copilul mai mic la copilul mai mare.
Copilul duce cu el în viață o schemă socio-afectivă impregnată în însăși personalitatea lui, iar felul acestuia de a vedea lucrurile, de a simți și de întemeia relații sociale, este cauzată de modul în care acesta a stabilit relații în familia în care a crescut, creându-și astfel, prototipuri. Aceste relații pot fi multiple, de exemplu, de subordonare, de complementaritate și de reciprocitate. Chiar dacă, copilul, nu este implicat direct într-o anumită relație din familia sa, acesta, totuși, participă, deoarece se identifică și își proiectează relația în mintea sa. Trebuie amintit faptul că, relația dintre părinți este foarte importantă, la fel și relația acestora cu copilul lor, deoarece, copilul își formează schema mintală a perechii, a familiei, a modelului după care să își crească proprii copii: „Acesta este motivul pentru care cei mai mulți părinți educă așa cum au fost educați, motivul pentru care este mai greu să creezi o familie fericită atunci când tu însuți nu ți-ai petrecut copilăria într-o astfel de familie.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 53). De asemenea, datorită conviețuirii cu alte persoane, în cadrul familiei, copilul învață cum să se comporte adecvat în societate și să își atribuie virtuți alese, precum: respectul față de ceilalți, să nu vorbească neîntrebat, bunul simț, sinceritatea, să nu încalce drepturile celorlalți, etc. Familia trebuie să întrevadă faptul că copilul lor va fi educat pentru societate, pentru a-și putea asuma anumite roluri sociale și a se putea adapta în acest sens, acesta nu este crescut pentru familie: „Este bine ca părinții să fie întotdeauna cât se poate de conștienți de faptul că viața de familie nu constituie un scop în sine.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 91). Mai mult, această adaptare la viața socială, la care copilul este supus, se numește inițiere cetățenească. Părinții copilulului și cei care îl îngrijesc, îi prezintă acestuia cum se trăiește, îi descoperă comportamentul uman, dar nu comportamentul uman universal valabil pentru toți oamenii, ci comportamentul lor, a acelor oameni care trăiesc sub același acoperiș cu copilul. Așadar, copilul se naște sălbatic oarecum, fără educație, fiind ușor de modelat, acesta trebuie să treacă printr-un amplu proces pentru a fi umanizat.
În plus, grupul familial al fiecărui copil este un grup social bine determinat, care trăiește într-o anumită epocă socială. Prin intermediul familiei, copilul mic învață ce înseamnă socializarea și ajunge să se individualizeze față de restul persoanelor, devenind un eu prin imitare și diferențiere. Părinții trebuie să fie un exemplu pentru copii în orice împrejurare. Unii părinți cred că există momente specifice când ei îi educă pe copii, dar, de fapt, copiii învață tot timpul, observând ceea ce este în mediu și preluând la rândul lor aceste învățăminte. Astfel, părinții trebuie să fie responsabili să ofere copilului o bună creștere, o inițiere în profunzime, nu o antieducație. Parsons spune că: „Familiile sunt necesare, în primul rând, pentru că personalitatea umană nu este născută, ci fiindcă ea trebuie construită prin procesul socializării.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 56). Astfel, copilul crește, având la baza acțiunilor sale, anumite tradiții, obiceiuri, prejudecăți, aspirații, preocupări, toate acestea fiind influențate de către cultură. Copilul va fi modelat în funcție de criteriile pe care familia care îl crește, le are. Aceste criterii au o amprentă majoră asupra structurii personalității și vieții copilului. De asemenea, familia îl inițiază pe copil în diverse activități zilnice, într-un mod concret, mai mult decât o face orice altă instituție. Școala nu ar fi putut face față educării copilului, dacă nu ar fi intervenit familia, care îi oferă copilului oportunitatea nesfârșită de a experimenta.
Familia este pentru copil, un mecanism de reglare, deoarece îl protejează de pericolele din mediu, ajutându-l pe copil să realizeze adevărate schimburi cu acesta. Părinții trebuie să îi ofere copilului posibilități de a explora lumea, deoarece familia este un punct de plecare. Putem afirma faptul că, prin intermediul familiei, copilul este inițiat în lume. În primul rând, jocul deține o tonalitate socială și culturală, cu ajutorul căruia copilul se descoperă pe sine și lumea din jur, învățând aspectele fundamentale ale realității. De asemenea, joaca este activitatea de bază a copilului, prin care abilitățile fizice, intelectuale și sociale se dezvoltă. În funcție de aceste abilități se stabilește poziția copilului în ierarhia grupului din care face parte. În al doilea rând, o altă activitate la care poate socializa este masa, când fiecare povestește peripețiile de peste zi și la care copilul ar trebui și el integrat, ascultându-i-se părerea și concepția despre lucruri, obiecte, fenomene, așadar, concepția despre viață. În al treilea rând, vacanța, și anume, călătoriile, vizitele și excursiile culturale sunt un bun prilej de a relaționa cu copilul și de a-l lăsa să exploreze lumea în care trăiește, îmbogățindu-i astfel, orizontul. În ultimul rând, alte activități, cum ar fi asistatul la expoziții de pictură, la spectacole, la concerte, mersul la bunici la țară, toate tebuie să fie moderate și respectându-i-se nivelul de vârstă al copilului, pentru a duce la o bună înțelegere din partea acestuia.
Adaptarea socială înseamnă participarea copilului la un grup de joacă, care îi va influența pozitiv viața socială viitoare. Copilul este bine să relaționeze și cu ceilalți copii de vârsta lui, nu doar cu familia, pentru a învăța să se acomodeze reciproc și constant cu aceștia. Astfel, li se deschide imaginea despre lume în exterior, spre societate. Copilul își atribuie și alte roluri sociale, pe care le joacă când intră în contact cu caramazii săi de joacă: „Mai mulți autori găsesc în această relaționare cu parteneri de aceiași vârstă, o condiție a normalei dezvoltări sociale ulterioare.” (Miftode, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, 2002, p. 222).
II.3. Interacțiunile dintre frați în cadrul familiei
Putem afirma faptul că, așa cum, copiii, sunt influențați de către părinți, așa sunt ei influențați și de către frații și surorile acestora. Este mult mai greu a studia influența grupului de frați și de surori asupra copilului, decât a părinților asupra acestuia. Este dificilă această investigare, deoarece variațiile grupurilor diferă în funcție de personalitatea copiilor, de numărul acestora, de rangul în grup, de vârsta și sexul fiecărui copil; toate aceste elemente fiind influențate de comportamentul părinților asupra copiilor.
Benedek, Th. (The Emotional Structure of the Family, în Anshen, R. N.: The Family: its Function and Destiny, New York, Harper, 1949) spune că familia este un ansamblu de triunghiuri, care au două vârfuri comune, reprezentând cei doi părinți. Cel de al treilea vârf semnifică fiecare alt copil care se naște, care îi caracterizează pe cei doi părinți. Astfel, triunghiul primului copil va fi schimbat prin apariția unui alt triunghi, adică a unui alt copil; primul născut devenind fratele mai mare, având loc o schimbare majoră în viața acestuia, dar și a părinților. Cel de-al doilea triunghi diferă de primul triunghi, datorită existenței celui dintâi triunghi. El se va modifica la formarea celui de-al treilea triunghi, căci cel de al doilea născut nu va mai fi ultimul, dar, totodată, se va schimba și condiția primului născut. Așadar, fiecare triunghi deține caracteristici individuale, care variază în funcție de trăsăturile celorlalte triunghiuri, influențându-se unele pe altele. Aceste legături ne prezintă existența unui sistem dinamic în cadrul familiei, caracterizat de complexitate. Schema gândită de către Benedek nu este întru totul corectă, datorită faptului că, și cele două vârfuri care reprezintă părinții, se schimbă odată cu trecerea timpului. Aceste vârfuri sunt influențate și de către atitudinea fiecărui copil în parte, dar și de relația dintre copii.
Adesea îi auzim pe părinți plângându-se de faptul că și-au crescut copiii la fel, dar totuși, unii dintre aceștia nu îi ascultă sau nu se ridică la rangul așteptărilor lor. Acest fapt se datorează constituției diferite a personalității copilor, tehnica educațională variind de la un copil la altul, chiar dacă aceștia trăiesc în același mediu familial. Astfel, este adevărat faptul că doi copii nu pot fi crescuți în același mod, ei fiind entități diferite. De asemenea, și părinții se schimbă. Odată cu trecerea timpului, viziunea lor despre lume, experiența, situația financiară și socială, cerințele carierii profesionale, gradul de libertate, teama de viitor se modifică. Toate acestea trec printr-un amplu proces, care îi afectează direct sau indirect și odată cu acestea, personalitatea fiecărui părinte se îmbogățește. Așadar, este bine să ne dăm seama de nevoile, dorințele, aspirațiile, sentimentele fiecărui copil, pentru a răspunde adecvat acestora.
Specialiștii au studiat influența rangului fiecărui copil, în familie, cel mai mare dintre copii și mezinul având o situație mai sensibilă, în timp ce, copiii intermediari nu au atât de multe probleme. De obicei, primul copil este bine primit în familie, fie că este așteptat, fie că a venit mai repede decât au dorit cei doi soți. El este simbolul iubirii dintre cei doi, acum, concretizat. În timpul primelor luni sau a primilor ani, acesta devine un ”copil-rege”, toate dorințele lui împlinindu-se și având parte de îngrijiri intense, uneori, chiar exagerate. Atunci când apare un frate mai mic, fratele mai mare se simte neglijat, nu mai beneficiază de atât de multe îngrijiri ca înainte, adunându-și frustrări. Astfel, fratele mai mare poate dobândi un comportament regresiv, manifestându-și ostilitatea față de copilul mai mic. Prin acestea, el dorește să arate părinților, cât se simte el de rănit și de disprețuit, considerându-și fratele, un rival. Mai apoi, statutul copilului mai mare se schimbă, devenind un model pentru ceilalți frați. Acestuia i se vor încredința responsabilități, suferind de multe ori nedreptăți, doar fiindcă „este fratele cel mai mare”. Însă, pe de altă parte, el se poate bucura de anumite libertăți, pe care frații mai mici nu le au și de faptul că va scăpa primul de sub controlul părinților.
Cel de-al doilea copil se simte intimidat de către fratele mai mare, observând că el acționează cel mai bine în toate împrejurările. Din această cauză, acesta, poate adopta o atitudine demisionară, pe motivul că nu are sens să mai întreprindă nicio activitate, deoarece, oricum, fratele mai mare va ieși în evidență: „ca și cum ar spune: ”La ce bun să mai încerc? Oricum, fratele mai mare va izbuti mai bine decât mine!” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 215). Astfel că, cel de-al doilea copil va fi mereu ambițios, va dori să-i depășească pe ceilalți, mai ales pe predecesor, dar și pe tovarășii de joacă. Se consideră că acest copil nu întâmpină atât de multe greutăți, ca și fratele mai mare, decât în cazul în care fratele mai mare își exercită o autoritate excesivă asupra lui sau atunci când ultimului născut îi sunt satisfăcute toate dorințele, ceilalți copii fiind neglijați de către părinți.
Ultimul copil ocupă o poziție mai primejdioasă în sânul familiei, fiind considerat, de obicei, răsfățat. Este posibil ca părinții să îl perceapă ca pe o binecuvântare neașteptată, amintindu-le de anii tinereții și de solicitudinea de a îngriji cu plăcere, sugarii. Părinții pot fi ușor copleșiți de afecțiunea și admirația sugarului față de ei, aspecte, pe care nu le mai întâlnesc la copii mai mari. De aceea, mezinul, este alintat, îngrijit excesiv, protejat mai mult, acordându-i-se o sporită afecțiune în detrimentul celorlalți copii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că situația mezinului poate fi opusă. Acesta poate fi nedorit de către părinți sau poate apărea într-un moment când părinții nu îl așteptau. Poate că el este o piedică pentru părinți, datorită situației materiale precare a acestora. De asemenea, acesta poate fi respins de către frații lui sau pur și simplu, ignorat. În acest caz, mezinul poate avea cea mai neplăcută situație dintre grupul de frați, dezvoltarea lui fiind afectată din toate punctele de vedere, nu numai afectiv și intelectual, ci și material.
În grupul de frați pot apărea și alte influențe diverse, spre deosebire de cea a rangului ocupat în familie. Oamenii de știință sunt de părere că atitudinea părinților față de fiecare copil în parte, este mai importantă decât rangul. Astfel că, în grupul de frați se pot lega relații, care să modifice influența rangului, în așa fel încât, primul și ultimul copil nu vor avea atât de suferit de pe urma eventualelor nașteri. Apoi, una dintre influențe poate fi sexul copiilor. Fiecare copil este marcat de sexul fraților săi, un băiat care are două surori este diferit de un băiat care are doi frați, iar o fată crescută printre fete este altfel decât o fată crescută printre băieți. Astfel, putem spune că, familia din care copilul provine, îl îmbogățește și îl pregătește pentru viața socială de mai târziu: „În interacțiunile cu frații și surorile, în afecțiunea mai accentuată purtată unora din ei, copilul schițează un fel de prefigurare a raporturilor sociale de mai târziu și se pregătește printr-o ucenicie de neînlocuit.” (Paul Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 220). Mai mult decât atât, și atitudinea părintelui este importantă, mama sau tatăl copiilor reacționând în mod diferit în funcție de sexul copilului: ”Un părinte se poate simți mai apropiat de fată, altul de băiat, astfel că, în cele din urmă, influența exercitată de rangul copilului va fi aproape neutralizată.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 221).
Părinții adoptă o tehnică educațională diferită pentru fiecare copil din familie. Ea nu poate fi aceiași, deoarece fiecare copil este diferit în felul său, din punct de vedere al personalității, vârstei, sexului, idealurilor, etc.: „Acest tratament ar fi cea mai gravă nedreptate și este bine s-o știe și copilul.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 222). Prezența fraților diminuează depărtarea dintre copil și părinte, iar aceștia sunt un model pentru fratele mai mic, care îi vede superiori lui, dar nici atât de autoritari ca părinții. Astfel, în mintea copilului, se micșorează caracterul suveran al părintelui, făcând mai accesibilă relația părinte-copil. Chiar dacă se consideră că între frați este cea mai mare solidaritate, putem afirma că rivalitatea este trăsătura definitorie a grupului. Obiectul concurenței este persoana părinților, copiii luptând pentru câștigarea afecțiunii și a îngăduinței din partea acestora. Rivalitatea este mai accentuată, atunci când diferența de vârstă dintre copii este mai mică. Rivalitatea se manifestă mai mult la copiii de același sex și mai mult la fete, dar nu este o regulă, deoarece atitudinea părinților față de copii joacă un rol important: ”Copiii acceptați se acceptă în fond unii pe alții.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 224).
În lupta cu frații, copilul este în competiție și cu aceștia, dar și cu sine. Lupta cu sine este cea mai dificilă, deoarece copilul observă că egocentrismul nu este benefic în relația cu familia: „Important este modul cum el învinge în această luptă, fiindcă de aceasta depinde atitudinea față de alții în viața socială, ca și atitudinea față de sine însuși.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 224). Eșecul sistematic îl poate duce pe copil la pierderea oricărei valori de sine și a dorinței de reușită, iar în acest caz, este bine ca acesta să simtă iubire necondiționată din partea părinților. Astfel, copilul va evita căutarea compensațiilor în altă parte, care poate avea efecte negative asupra lui și asupra întregii familii. Pe măsură ce se maturizează, copiii, găsesc o cale amiabilă de a coopera, înlăturându-se astfel, rivalitatea dintre ei. Chiar dacă rivalitatea dintre frați există, nu trebuie să uităm de solidaritatea dintre aceștia, de întrajutorarea care intervine în cadrul familiei, de schimburile comune, de interesele pe care ea le urmărește, de micile supărări și de bucuriile trăite în comun. Familia îi oferă copilului un anumit statut, acela de apartenență, care îi oferă acestuia siguranță și confort: „Numai în familie poate învăța copilul, de la cea mai mică vârstă, că nu e singurul în felul lui.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 225). În plus, părinții dețin o funcție importantă, aceea de model pentru copiii lor. Astfel că, în afara rivalității, se află solidaritatea frățească, care depinde de atitudinea părinților. Există părinți care nu își pot învăța copiii, arătându-le ce este bine, deoarece ei înșiși sunt deficitari când este vorba de moralitate.
În familiile cu un singur copil, lipsesc cele două elemente, care sunt cheia vieții sociale: „Fără îndoială că sunt perfecți îndreptățiți acei care susțin că, din punct de vedere educativ, familia cu copil unic este un mediu incomplet și chiar frustrant; în acest mediu lipsește esențiala dimensiune socială cu dualismul său rivalitate-solidaritate.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 226). Dăruirea de sine, sacrificiul, empatia, schimbul comun sunt caracteristicile inexistente copilului unic, care nu a avut ocazia să le valorifice și să le transmită mai departe în societate. Există diferențe considerabile între copiii unici și copiii care fac parte dintr-un grup de frați. Aceștia din urmă primesc afecțiune din partea părinților; dar dragostea părinților pentru copilul unic, este o condiție a conduitei lui.
De Geynst a studiat diferența dintre copiii unici și cei care provin dintr-un grup de frați în lucrarea Contribution a l’etude de l’enfant unique. Memoire de licence en Orientation et selection professionnelles, non publie, Univesite de Liege, 1955. Copiii unici au oferit răspunsuri care arată anxietate, dependență, vinovăție și agresivitate sporită față de figura maternă și cea paternă, acuzate ca fiind prea dure și de o autoritate indiscutabilă. Această autoritate poate fi explicată prin prisma dorinței părinților ca unicul copil să exceleze în toate domeniile, având așteptări prea mari de la acesta. Astfel, de obicei, copilul unic este afectat din punct de vedere emoțional, chiar dacă la prima vedere, pare un răsfățat. Având în vedere cele zise, considerăm că viața copilului unic nu este ideală, existând dezavantaje: „Oricare ar fi situația, și acesta este aspectul esențial, se pare că departe de a avea vreun avantaj de pe urma lipsei de partaj și de a profita de faptul că dispune singur de părinți, copilul unic este dimpotrivă un oprimat.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 230).
În cazul familiei numeroase, părinții nu au timpul necesar, nici puterea, de a oferi copiilor tot ceea ce aceștia au nevoie. Aparent, aceștia cresc singuri și se ajută unul pe altul, în unele cazuri, copiii pot suferi de carență părintească. Însă, nu putem generaliza acest fenomen, deoarece părinții dețin controlul în familie și de aceștia depinde organizarea ei: „Părinții sunt acei care, în ultimă analiză, determină natura climatului familial și condiționează valoarea experiențelor pe care le trăiește copilul printre frații și surorile sale.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 231). De asemenea, trebuie să recunoaștem efectele psiho-educative ale familiei cu mulți copii, un mediu stimulator pentru personalitatea în devenire.
II.4. Socializarea prin cei de o vârstă cu copilul
II.4.1. Specificul socializării în perioada preșcolarității
De la trei ani în sus, de obicei, copilul merge la grădiniță, iar dacă acesta nu merge, are totuși prilejul de a socializa cu cei de vârsta sa. Prin contactul cu partenerii de joacă, copilul își dă seama că există și alte persoane, îmbogățindu-i-se astfel, imaginea despre realitate. Miller și Reymond-Rivier împarte în patru mari etape, relațiile sociale ale copilului cu cei de vârsta lui. Prima etapă este cea a jocului solitar, copilul jucându-se singur. El nu este interesat de partenerii lui de joacă, interacționând cu aceștia atunci când dorește un obiect pe care ei îl posedă. Trăsătura esențială a celei de a patra etapă este jocul în colectiv, care apare pe la vârsta de șase sau șapte ani. Perioadele de mijloc sunt cele în care copiii devin parteneri de joc, trecându-se de la activitatea de unul singur, la activități sociale intense. Această dezvoltare a relațiilor sociale este întreținută de îmbogățirea limbajului și a vocabularului, comunicarea devenind mai optimă. Aceste etape intermediare se mai numesc etapele jocului paralel sau asociativ. Jocul asociativ apare pe la vârsta de trei ani, în care copiii caută cu bucurie prezența celuilalt copil, nu neglijează însă, activitatea proprie. Într-un astfel de grup există cam doi, trei copii, iar comunicarea este puțin cam deficitară. Așadar, nu se poate vorbi încă despre o organizare a relațiilor sociale.
Despre jocul asociativ se poate vorbi de la vârsta de cinci ani, grupul de joacă având cam patru sau cinci tovarăși. Socializarea devine mai frecventă și mai intensă, debutând prin acorduri comune, întocmirea de reguli ale grupului și de înțelegeri. Singurul impediment care le stă în cale este egocentrismul fiecărui copil, prin care nu își pot atinge scopul comun al grupului. Egocentrismul își pune amprenta asupra jocului copiilor, deoarece fiecare își vede partenerul de joc ca pe o amenințare. Aceștia consideră că celălalt se va amesteca în propriul joc și le va distruge tot ce ei au proiectat. De aceea, conflictele sunt specifice copilăriei. Aceste certuri sunt dese, însă, reduse ca timp, spune Thompson, G.G. în Child Psychology, Harrap, London, 1952. Cu vârsta, frecvența lor se reduce, dar durata lor se mărește, ducând la nașterea unui adevărat conflict. Studiile arată că băieții au mai multe conflicte decât fetele, iar partenerii care sunt și prieteni, mai mult decât partenerii, care sunt doar cunoștințe. S-a constatat faptul că, cearta este cu atât mai intensă, cu cât în joc s-au folosit obiecte personale sau materiale individuale. Aici intervin și elementele individuale, căci unii copii dau naștere la mai multe conflicte decât alții. Astfel, este nevoie de intervenția liniștitoare a adultului, care să nu amplifice și mai tare conflictul, așa cum se întâmplă de multe ori. Însă, partenerul de joacă nu este doar o amenințare, el este și rival, dar și obiect de identificare. Un exemplu substanțial este acela în care au fost aleși copii mai mici de patru ani, aceștia fiind îndrumați să lucreze câte doi. Astfel, acestora le poate plăcea atât de mult munca partenerului, încât ajung să își desconsidere propria muncă: „La acest nivel de vârstă se observă adesea un fel de contopire cu partenerul; copilul nu urmărește atât să-l imite pe celălalt sau să-i smulgă jucăria, cât să fie el însuși “celălalt-care-își-mânuiește-jucăria-proprie”.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 103)
R. Cousinet în lucrarea La vie sociale des enfants, Scarabee, Paris, 1950 ilustrează foarte bine fenomenul și afirmă că copilul nu dorește să interacționeze cu copilul lui, nici cu obiectul acestuia, ci cu “partenerul-obiect”. Cumpărarea unei jucării asemănătoare nu rezolvă în general, problema; putem observa că de cele mai multe ori copilul se plictisește de noua jucărie și se îndreaptă tot la partenerul care deține jucăria. De asemenea, la această vârstă, limita dintre jocul paralel și cel asociativ nu este trasată, iar trecerile de la unul la altul sunt flexibile. De la patru ani în sus, concurența devine mai puțin subiectivă, iar copiii îndemnați să se întreacă în domeniile lor sunt stimulați pozitiv de existența concurenților, pe care încearcă să îi depășească. Mai târziu, școala tradițională va adopta această idee demodată, care din punct de vedere pedagogic, nu este cea mai bună alegere, căci cooperarea este din ce în ce mai necesară în secolul nostru. Dar colaborarea este un comportament mult mai evoluat și cere o maturitate socială, intelectuală, psihică și emoțională ridicată; iar la nivelul de vârstă despre care vorbim, această maturitate lipsește în mod natural. În cazul studiat, ea nu ne prezintă decât primele manifestări, limitate.
Noelting spune că pe la trei ani, copilul, povestește partenerilor lui de joacă ce urmează să facă. Orice activitate este însoțită de aceste aprecieri verbale, fapt care explică neinteriorizarea rațiunii copilului și aprecierea prezenței partenerului. Tot aici, tachinarea este un element important prin care este solicitată atenția unuia sau altuia, în cadrul grupului: „Faptul de a apela la acesta, de a căuta să-i atragă atenția în mod mai mult sau mai puțin stăruitor, arată că copilul nu e deloc indiferent la prezența lui.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 103). Astfel, copilul este conștient de faptul că, și ceilalți parteneri au propriile dorințe și proiecte. El se confundă cu ceilalți, însușindu-și propriile-i idealuri, fiind egocentric atunci când un alt copil încearcă să se apropie de el. Acest răspuns prin care copilul își arată inițiativa, duce la dezorganizarea oricărui fel de demers și la apariția disputelor. Abia pe la cinci ani, spune Noelting, este recunoscută importanța aspirațiilor tovarășilor de joacă de către copiii din grup, începând să își împartă rolurile și poziția în grup. Aici, copiii dețin o“gândire jucată”, deoarece ei își transpun elementele individuale și numai în mică măsură transmisibile, în jocul simbolic. Jocul reprezentativ se transformă în “joc cu roluri”, atunci când participă mai mulți copii, în care fiecăruia îi este desemnat un rol pe scenă stabilit în urma unor discuții prealabile: „Să spunem că tu ești mama și eu tata…”, „Eu o să fiu elefantul și tu clovnul”. (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p.104).
În acest context, copilul poate să se identifice cu personajul preferat, așa cum făcea în trecut și să aibă impresia că trece prin aceleași întâmplări frumoase, prin care a mai trecut o dată. Mai mult decât atât, datorită prezenței colectivului, importanța jocului crește, iar fiecare personaj trebuie să se conformeze și să își joace bine rolul. Astfel, jocul va avea consistență și certurile nu vor izbucni. De asemenea, fiecare copil trebuie să fie constant în acțiunile individuale, care se vor completa reciproc. La această vârstă, copiii își atribuie elemente importante de joc, precum regula. Dar totodată, această acțiune trebuie să fie înțeleasă de către tovarășii de joacă și atunci putem observa cum simularea se apropie de o imitare corectă a realului. Comunicarea nonverbală devine mai obiectiv reprezentativă și este de ajuns pentru a evidenția anumite conținuturi personale. De asemenea, semnificația materialului utilizat în joc este influențată de gestul și intenția jucătorului, deoarece gestului i se atribuie un obiect-simbol: penele indianului, injecția infirmierei, armele, mașina de poliție: „Acest realism crescând al imitației și materialului devine cel mai bun mijloc de a se face înțeles de parteneri și, împreună cu elementul acordului și al convenției prealabile dintre jucători, contribuie la sublinierea unei socializări, dealminteri laborioase, a simbolismului individual, care nu va mai dăinui în curând sub forma sa primară decât în cazul visării.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 104).
Socializarea copilului este un aspect esențial al vieții acestuia, grădinița fiind un cadru în care copilul are prilejul de a și-o dezvolta. Aici, copilul își câștigă independența, încrederea în sine, adaptabilitatea socială și curiozitatea intelectuală, beneficii care se mențin de-a lungul vieții copiilor. Evident, este important ca această experiență să nu fie înainte de vreme și ca inițierea să fie pas cu pas, mama fiind un punct de reper pentru copil, iar educatoarea să întâmpine toate nevoile copilului, mai ales cele afective. Adaptarea la cadrul grădiniței nu este totdeauna o sarcină ușoară și nu este influențată numai de personalitatea educatoarei, ci și de atitudinile părințiilor și de tehnica educațională aplicată în cadrul familiei. Astfel, atitudinea exagerat de severă a părinților, provoacă o dependență emoțională crescută din cauza fricii de respingere de către aceștia, disturbă adaptarea școlară și socială a copiilor, realitatea lor fiind deformată. În sens opus, s-a dovedit că părinții mai liberali, care le permite copiilor să se bucure de abaterile lor, fără a interveni emoțional, cresc copiii care se integrează în realitate, sunt mult mai sociabili și mai independenți decât cei din cazul anterior.
Astfel, putem afirma că pentru majoritatea copiilor mai mari de patru ani, grădinița este un cadru propice stimulării și experimentării sociale și intelectuale, pe care familia rar le oferă. Totuși, trebuie subliniată ideea conform căreia, chiar dacă copilul obține avantaje în urma activităților în comun, nu trebuie neglijată viața sa familială, care, în fond, influențează toată personalitatea copilului. Dacă am demonstrat faptul că activitățile colective îl “hrănesc” pe copil, în creșterea lui psihologică și socială, trebuie să observăm și nevoia copilului de singurătate, de liniște, de activitate independentă. Astfel că, este necesar și jocul de unul singur, în care copilul descoperă și acționează fără a fi îndrumat de către cineva. În cadrul unei activități individuale, copilul se simte mulțumit de propriile descoperiri, în urma cărora stima de sine crește considerabil.
II.4.2. Specificul socializării în perioada școlarității mici
În jurul vârstei de șase ani apare o nouă etapă în existența copilului. Așa cum societatea prevede, la această vârstă, copilul intră în școală. Nici aici adaptarea nu este ușoară, deoarece există mari discrepanțe între mediul preșcolar și cel primar, trecerea de la un cadrul la altul fiind cam abruptă. Copilul este nevoit să se conformeze cerințelor sistemului din învățământul primar, pe care înainte nu le-a cunoscut și în care este adoptată o atitudine neutră din punct de vedere emoțional față de toți elevii. El va trebuie să accepte egalitatea conform legii democratice, cerință greu de atribuit, datorită egocentrismului specific copilului. În plus, intrarea în școală duce la dezvoltarea imaginii copilului despre lume, pe plan mental. Astfel, putem afirma că din al șaselea an de viață, copilul a atins o altă treaptă a maturizării și că acesta a devenit mai responsabil. La această vârstă, în societățile nedezvoltate, copilului îi sunt atribuite roluri utile grupului social, din care acesta face parte.
Capabil de munca școlară, copilul face un salt în asimilarea mentală a mediului înconjurător și a culturii sociale din care face parte. Gândirea acestuia rămâne concretă, dar va deveni apt de raționament și de înțelegere obiectivă a realității. Însă, școlarizarea înseamnă mai mult decât învățare și muncă, ea reprezintă descoperirea vieții sociale și a celei publice. Regulat, copilul intră în colectivitatea socială a clasei, face parte dintr-un grup în care este egal ca vârstă, dezvoltare psihică și fizică cu colegii săi și treptat, va renunța la rivalitate, comparându-se la același nivel cu partenerii săi. Pentru copil, ultima trăsătură menționată este cea mai semnificativă: „I se va da ocazia de a-și stabili singur statutul și de a stabili raporturi de reciprocitate cu ființe care sunt în adevăr “la fel ca el”, care nu-i sunt în mod automat superioare și care nu sunt prin definiție însuflețite de bunăvoință față de dânsul.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 114).
De la vârsta de șapte ani în sus, cea mai mare preocupare pentru copil devine gașca, care începe să eclipseze familia. Dânsul se va conforma tendințelor grupului mai degrabă decât celor ale familiei, iar singura explicație este dorința de a se integra. Tocmai în cadrul grupului, copilul își va putea cultiva cele mai importante trăsături de caracter, precum empatia, renunțarea la egocentrism, cooperarea, altruismul și respectarea altor puncte de vedere. Astfel, putem remarca o dezvoltare socială și intelectuală în această perioadă de vârstă, având ca trăsături principale lărgirea mediului familial și maturizarea școlarului. Gesell în lucrarea sa The Child from Five to Ten, Harper, New York, London, 1946 caracterizează vârstele copilului, stabilind aspecte esențiale fiecărui stadiu: șase ani, perioada extremismului, a tensiunii și a agitației; șapte ani, vârsta liniștii, a preocupărilor intrinseci, a meditației, în care apare pentru prima dată “interioritatea”, caracteristica dominantă a stadiului următor; opt ani, “perioada cosmopolită”, a extravaganței, a interesului universal și nouă ani, vârsta autocriticii, a determinării de sine, a clasificărilor, trăsături ce vor duce la un individualism temperat în etapa următoare.
Froyland-Nielsen, R. în Le developpement de la sociabilite chez l’enfant, Delachaux et Niestle, Paris et Neuchatel, 1951 atrage atenția asupra importanței trebuinței de asociere și a atracției produsă de activitățile în grup. Cercetările făcute de acest om de știință asupra comportamentelor copiilor dovedesc că între vârsta de cinci ani și jumătate și șase ani și jumătate, 70% dintre copii se joacă singuri, interacțiunile având un caracter ocazional; iar între șase ani și jumătate și șapte ani și jumătate, copiii activează în grup, fiind îndrumați de ideea asocierii. Mai ales în cursul vârstei de șapte ani, copiii exprimă dorința de a se juca împreună cu alți copii și de a se grupa. Tovarășii de joacă nu mai apar ca rivali sau ca o amenințare de frustrare pentru copil, dimpotrivă, se pare că ei constituie o ocazie de valorizare și afirmare pentru un eu transformat într-unul mai solid. În această perioadă de vârstă, școlarul își dă seama ca nu este decât un copil, că nu este centrul lumii în care trăiește și măsoară cu o mai mare exactitate distanța dintre el și adult, căruia trebuie să i se supună. El devine mai independent, renunțând la alipirea de către părinte și se întovărășește cu cei de vârsta lui, împărtășind aceleași interese și nevoi.
Aici, în cadrul grupului, copilul își poate exprima mai bine dorința de a fi mare și de a fi acceptat, căci, prezența adultă îl intimidează. Astfel, grupul are o trăsătură oarecum compensatoare pentru copil, deoarece acesta nu se mai simte cel mai mic, are posibilitatea de a-i domina pe ceilalți copii și de a-i imita pe adulți împreună cu aceștia. Numeroase studii au confirmat această dublă dezvoltare a copilului, și anume, dorința ridicată de a fi independent față de adult, copilul vroind să acționeze pe cont propriu din ce în ce mai mult și dependența socială, copilul încercând să atragă atenția celor de vârsta lui prin tachinărie. Chiar dacă cooperarea este un refugiu pentru copil, aceasta nu înseamnă că ea este una durabilă și eficientă. De aceea, o primă “vârstă a grupului” este atunci când colaborarea debutează, primele încercări fiind, de obicei, nereușite, iar doar începând de la nouă ani, grupul este concret constituit. Problema copiilor în cadrul grupului este asigurarea afirmării de sine și a valorizării, iar, pentru aceasta, ei, au nevoie de ceilalți și nu pot să-i respingă. Va trebui, deci, să se găsească o organizare a acestor tendințe și să se asigure satisfacerea intereselor fiecărui copil, păstrându-se astfel consistența grupului, indispensabilă fiecăruia.
Apariția la vârsta de șase ani, a jocurilor colective și organizate indică colaborarea dintre copii, în condiții bine determinate și are loc cu ajutorul exemplelor oferite de către părinți, pe care copiii îi observă și îi imită. Nu putem afirma că această colaborare se petrece în cea mai bună înțelegere, conflictele și contradicțiile încă dăinuiesc. În cadrul oricărui fel de joc, controlul reciproc intervine și naște controverse, iar copilul până la opt ani, se va retrage din joc: „Dacă-i așa, atunci nu mă mai joc!” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 117). Cel ce se exclude în modul acesta din joc, vrea să împiedice prin plecarea lui, activitatea grupului și speră ca ceilalți să îi ducă lipsa, însă procedând astfel se frustrează singur, deoarece el are la fel de multă nevoie de ceilalți. De aceea, peste puțină vreme, acesta, își reia locul, chiar supunându-se regulii aspre ale partenerilor săi. Jocul va continua, de obicei, cu sau fără partenerul care s-a autoexclus: „Căci după fiecare ceartă grupul se formează din nou și încearcă alte experiențe, împreună cu cei bosumflați sau fără ei, fiindcă, așa cum notează Cousinet, “esențial este ca jocul să dăinuie” și nu interesează cu cine.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 117). Astfel că, până la vârsta de nouă ani, structura grupului este flexibilă, deoarece tovarășii de joc sunt numai elemente necesare activității copilului și valorizării lui, și nu persoane pe deplin conturate.
Trebuie să amintim faptul că părintele alege partenerii copilului, deoarece, acesta, fiind prea mic, nu contribuie la luarea acestei deciziei. Ei sunt efectiv impuși de către adult, în funcție de relațiile sociale ale acestuia; mai târziu, alcătuirea școlară îi obligă pe copii, să își facă camarazi și prin repartizarea în clase sau la locul de muncă, se întâmplă același fenomen. Astfel, în alegerea partenerului de joacă, copilul nu face o selecție riguroasă bazată pe interese personale, ci se poate spune că el se împrietenește cu cei din aceiași clasă, locuință sau cartier. De aceea, primul grup înființat nu este unul unitar, fiind dezorganizat și instabil. Acest tip de prietenii se diferențiază de cele de la începutul adolescenței, care sunt mai intime și mai personale. Evoluția acestor relații este ilustrată de exemplul următor: la începutul școlarizării, cu ocazia zilei de naștere, de obicei, copilul cheamă acasă toată clasa, chiar și pe învățător; dar pe măsură ce crește, grupul de musafiri se împuținează. Mai apoi, se restrânge la doar câțiva prieteni buni, cei cu care copilul întemeiază o “bandă”, care este constantă și exclusivistă. În interiorul bandei, prezența adultului nu este admisă, dar aceasta nu se formează decât pe la nouă-zece ani. Abia pe la vârsta de unsprezece ani, prieteniile vor deveni mai statornice și vor crește apoi cu regularitate, în funcție de vârstă.
Hubert, R. afirmă în lucrarea sa La Croissance mentale, Presses Universitaires de France, Paris, 1949 că învățătorul este cel care oferă unitate clasei, fiindcă toți elevii doresc să se conformeze la dorințele acestuia. În jurul vârstei de șase și șapte ani, autoritatea și considerația față de acesta domină viața grupului, așa cum o prezintă “pâra”. În această perioadă, copilul vrea să îl mulțumească pe profesor și să se afirme în ochii acestuia, astfel, îi se pare normal să îi raporteze învățătorului tot ceea ce se întâmplă în cadrul școlar. Dar începând cu vârsta de opt ani, această mentalitate se schimbă, fidelitatea față de grup afirmându-se în detrimentul pârei. Acum, copilul care pârăște poate fi exclus din grup și de obicei, acesta are probleme sociale sau afective. Astfel, copilul dorește să se afirme în cadrul gupului și să fie acceptat de către camarazi, iar, conformarea la voința profesorului nu mai implică interes pentru acesta. Astfel, școlarul devine sensibil la opinia publică, la opinia celor de o seamă cu el, este interesat de succesul său social, de popularitatea sa, dar nu neglijează nici performanța școlară sau încuviințarea învățătorului.
Spre deosebire de grija pe care copiii o poartă față de opinia celorlalți tovarăși despre ei, părinții sunt mai atenți la părerea adulților despre propriul copil. În mod obișnuit, învățătorul nu este nici el mai preocupat de integrarea socială a copilului în clasă sau în cadrul celor de vârsta lui, care, totuși, este misiunea școlii. Astfel, putem fi de acord cu Cousinet, care spune că „în majoritatea cazurilor, cel puțin în învățământul tradițional, socializarea trebuie să aibă loc aproape clandestin și în afara activităților “oficiale” ale școlarului, este necesar să adăugăm că, din păcate, familiile în sânul cărora copilul este antrenat în vederea experienței sociale pe care o constituie școlarizarea sunt foarte rare.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 119). Totuși, din activitățile întreprinse la școală cu cei de aceiași vârstă, copilul se poate dezvolta armonios, stabilind relații benefice dezvoltării lui sociale ulterioare.
Acestea fiind zise, noi considerăm că numai în grup copilul poate deveni solidar, trăsătură importantă a dezvoltării mentale și a echilibrului său. El învață să înțeleagă opiniile celorlalți, chiar dacă sunt diferite de ale sale, întrajutorarea devine o activitate cotidiană pentru acesta și reciprocitatea își face loc în cadrul grupului. Lăsând egocentrismul și rivalitatea la o parte, putem întâlni și colaborarea în vederea realizării acelorași scopuri, schimburile materiale, împărtășirea bucuriilor și a întristărilor, toate creând valorizare reciprocă. În grup, copilul descoperă o formă de obligație diferită de aceea a adultului, acest tip de obligație decurge dintr-un acord între egali și dintr-o aderare proprie. Așa cum Jean Piaget a arătat în faimoasa sa carte, Judecata morală la copii, Alcan, Paris, 1932: „Subiectul se orientează de la o morală condiționată de respect unilateral și de supunere față de adult spre o morală condiționată de respect mutual, de convenție între egali, morală care nu se va dezvolta totuși pe deplin decât în stadiul următor, când grupul va căpăta întreaga consistență.” (Osterrieth, Copilul și familia, 1973, p. 121).
II.4.3. Modalități de socializare prin joc
Jocurile sociale sunt acele jocuri în care copiii interacționează între ei în diferite grade. Cu cât copilul crește, cu atât acesta tinde să devină tot mai sociabil și mai cooperant. La început se joacă singur, apoi se joacă alături de ceilalți copii și în cele din urmă, el reușește să intre propriu-zis în contact cu aceștia.
Mediul este un factor important pentru jocurile sociale, deoarece cu cât copilul petrece mai mult timp jucându-se singur sau uitându-se la televizor, cu atât el va tinde să se joace singur pentru mai mult timp, pentru că mediul l-a facut mai pasiv, nefiind astfel obișnuit să interacționeze cu alte persoane. În schimb, copiii care au petrecut mai mult timp la căminele de copii sau grădinițe, se joacă mai mult în grup. Aceste tipuri de jocuri sunt considerate mai mature decât cele în care este de unul sigur, deoarece un copil dacă ia în considerare alt copil în activitățile sale, înseamnă că acesta deține un nivel scăzut al sentimentului de egocentrism.
Este adevărat că sunt și unele jocuri în care copilul se poate juca singur și care sunt mult mai potrivite pentru dezvoltarea cognitivă a copilului decât cele sociale, în condițiile în care se fortifică independența și maturitatea cognitivă. Este bine să ținem cont și de personalitatea fiecărui copil în parte: sunt cei cărora le place activitatea singulară, și nu vorbesc numai de cei cu probleme de insecuritate, egoism sau grija de propria persoana, ci mai degrabă sunt și unii care sunt timizi din fire.
Așadar, prin jocuri, un copil, poate să învețe ce înseamnă să lucreze în echipă, învățând să împartă cu ceilalți abilitățile pe care le are, dar și să se afle într-o constantă competiție pentru a deveni cel mai bun. Tot prin intermediul acestor jocuri, un copil învață să fie critic.
Clasificarea socială a jocurilor prezintă gradul de interacțiune al subiectului cu ceilalți indivizi din timpul unui joc. Conform Kathleen Stasser Berger, jocul social (social play) poate fi de mai multe tipuri: jocul solitar, în care copilul se joacă singur, pare netulburat de un alt copil care se joacă alături; jocul ca spectator, în care copilul se uită cum se joacă ceilalți copii; jocul în paralel, în care copiii se joacă similar cu aceleași jucării, dar nu interacționează; jocul asociativ, în care copiii interacționează, împart materialele, dar nu par să joace același joc și jocul cooperativ, în cadrul căruia copiii se joacă împreună, interacționează și își așteaptă rândul.
Este normal însă, ca într-o anumită situație, un copil să fie constrâns de respectiva situație și să adopte un anumit tip de joc. Astfel, dacă un copil este nou în grup, practică mai întâi jocul ca spectator, de obicei folosind formule pentru a se autointroduce în joc: „Ce faceți acolo?“ sau dacă este un copil mai curajos, „Pot să mă joc si eu?“.
De obicei, copiii cu un comportament agresiv nu practică un joc cooperativ pentru că, dacă acest comportament este frecvent, partenerii de joacă le vor evita prezența. Există și copii care devin agresivi în cazul în care sunt tulburați în jocul solitar, agresivitate materializată în violență verbală sau chiar în lovirea sau brutalizarea celor care intervin în jocul lor. Și în cazul copiilor care practică jocul ca spectatori, apar comportamente agresive, îndreptate fie asupra celor care sunt implicați în joc, fie asupra a ceea ce au realizat aceștia. De exemplu, dărâmă construcția realizată de ceilalți copii.
O altă modalitate a jocului social, tot conform autoarei citate mai sus, este jocul prin care copilul se transpune în pielea unui personaj (dramatic play). Practicarea acestui joc coincide cu dobândirea gândirii simbolice de către copil. Pe măsură ce cresc, copiii creează și elaborează scenarii pentru păpuși și animale de pluș. Catherine Garvey (1977) a descoperit, studiind grupe de preșcolari la joacă, faptul că majoritatea scenariilor erau simple, de tipul jocului părinte (mama/tata) – copil, iar dacă erau de sex opus, jocul de-a soția și soțul. Alți copii au creat jocuri cu personajele Hänsel și Gretel sau cu alte personaje din povești. Jocul dramatic nu este numai distractiv, ci el îl ajută pe copil să încerce rolurile sociale, să-și exprime fanteziile și teama, și îl învață să coopereze.
Jocul între frați (sibling interaction) este altă categorie a jocurilor. Se cunoaște deja existența unei concurențe între frați, iar certurile sunt mai frecvente între frați decât în cadrul relațiilor cu alți copii. Totuși, cercetătorii care și-au propus să observe manifestările agresive între frați, în timpul jocului, nu au putut confirma că loviturile ar fi mai frecvente. Așadar, putem afirma că în foarte multe familii, relațiile dintre frați sunt influențate de atitudinea părinților față de copii, de modul în care aceștia accentuează sau nu concurența între ei, dacă părinții îi compară sau îi încurajează spre cooperare.
În lumina celor prezentate, se impune de la sine concluzia că jocul este important atât în copilărie, cât și pe tot parcursul vieții. În copilărie se dezvoltă intelectul și capacitatea copilului de a se integra în comunitate, de a explora realitatea, de a pune în practica fanteziile și de a-și explora limitele, dar și adultul practică jocul după reguli, iar aceasta îi oferă acestuia posibilitatea să stabilească interacțiuni sociale cu semenii.
Capitolul III
Experiment pedagogic privind relația școală-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic
III.1. Formularea ipotezei generale și a variabilelor cercetării
Implicarea constantă a familiei în mod direct și indirect în activitățile desfășurate cu elevii din clasele primare contribuie la dezvoltarea în context formal a abilităților sociale ale elevilor.
Variabilele folosite în proiectul de cercetare sunt:
– variabila independentă: setul de activități desfășurate în vederea dezvoltării abilităților sociale
– variabilele dependente: nivelul de socializare al elevului
: gradul de implicare al părintelui.
III.2. Metodologia cercetării
Instrumentele folosite în cercetare sunt observația, chestionarul și interviul.
Observarea sistematică a comportamentului elevului față de activitatea școlară în general este „una din metodele de cunoaștere a personalității umane, care constă în consemnarea metodică, fidelă și intenționată a diferitelor manifestări de comportament individual sau colectiv, așa cum se prezintă ele în fluxul lor natural de manifestare.“ (Holban, I., „Cunoașterea elevului: sinteză a metodelor, 1978). Observația asigură din punctul de vedere al evaluării, obținerea unor informații ample cu privire la copilul analizat, cu o intervenție minimă în activitatea acestuia, astfel încât să poată fi analizat comportamentul său și nu interacțiunea cu instrumentul de evaluare. Observația poate oferi informații relevante cu privire la stările emoționale și efectele lor asupra muncii școlare a elevilor, evidențiind, de asemenea, o serie de caracteristici care influențează performanța elevilor, precum încrederea în sine, timiditatea, anxietatea, neîncrederea în forțele proprii, adaptabilitatea etc.
Câteva trăsături ale observării sistematice sunt permiterea urmăririi intenționate și înregistrarea concretă a diferitelor manifestări comportamentale ale copilului; asigurarea resurselor extinse de cunoaștere a preocupărilor elevului, a motivației pentru studiu și a potențialului acestuia raportat la cerințele școlare, și mai mult decât atât, obținerea informațiilor care privesc nu doar abilitățile motrice, ci și obiceiurile, personalitatea elevului, atitudinile sociale sau comportamentul în public al acestuia. Așadar, observația desfășurată pe parcursul implementării jocurilor sociale, este tehnica de bază în cercetarea sociologică, cu ajutorul căreia am descris stilurile de relaționare diferite ale școlarilor mici. Observația folosită în cadrul etapei preexperimentale este de cinci tipuri, și anume, participativă, directă, indirectă, intenționată și întâmplătoare.
Cuvântul „chestionar” este de origine franceză („questionnaire“)
și este definit ca o listă de
întrebări alcătuită cu scopul de a obține, pe baza răspunsurilor primite, informații asupra unei persoane sau a unei probleme (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998). O definiție a chestionarului a formulat și sociologul Rudolph Schaffer, care menționează că este “o listă tipărită de întrebări cu privire la modul în care oamenii gândesc și acționează.“. În plus, chestionarul produce o cunoaștere științifică, dar și teoretică. Acesta presupune o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise, care determină din partea celui anchetat, un comportament verbal și nonverbal, care este apoi, înregistrat în scris.
De asemenea, chestionarul este un metodă de explicare a comportamentelor umane și de identificare a factorilor care le influențează, prin care se pun întrebări și probleme care determină diverse răspunsuri din partea persoanelor cercetate. Din punct de vedere sociologic, chestionarul este utilizat pentru culegerea datelor, atât a celor obiective (vârstă, orientare religioasă, sex, mediul de proveniență, nivelul de școlaritate, venituri, etc.), cât și a celor subiective (opinii, aspirații, nevoi, atitudini, credințe, interese, etc). Luând în considerare modul în care sunt aplicate, chestionarele pot fi autoadministrate, chestionare prin poștă și chestionare administrate de către operatorii de anchetă. Pentru persoanele care sunt analizate, cel mai importat aspect al chestionarului este comprehensiunea întrebărilor. Tocmai din acest motiv, este indicat ca întrebările formulate să nu conțină termeni academici, cuvinte tehnice sau de specialitate, regionalisme, neologisme sau cuvinte de argou și jargon. De asemenea, este necesar ca întrebările să fie clare, precise și concise, pentru a nu deruta persoana chestionată. Așadar, pentru etapa preexperimentală am utilizat două tipuri de chestionare, unul dedicat elevilor și unul elaborat pentru părinții elevilor.
Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview = întâlnire, întrevedere) și are ca echivalenți în limba franceză (entretien = convorbire, conversație) și (entrevue = întâlnire între două sau mai multe persoane). Interviul este una dintre cele mai importante metode de cercetare și este utilizat în științele sociale, științele socio-umane, dar și în desfășurarea diverselor activități profesionale. Interviul nu este o simplă conversație în doi, ci o este tehnică de investigație științifică, aplicată cu scopul cunoașterii sociologice și pluridisciplinare a unui anumit fenomen. Interviul sociologic este așadar "un procedeu de investigație științifică care utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege informații în scopul urmărit" (Pinto, Grawitz, 1964). În Dicționarul de sociologie (1998), interviul este prezentat ca o "tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane".
Spre deosebire de alte tipuri de interviu, interviul sociologic presupune un fundament teoretic și mai multă precizie tehnică, iar datele obținute urmează a fi valorificate conform unui sistem conceptual și a unui set de ipoteze, după ce aceste informații au fost prelucrate prin procedee științifice. Așadar, folosirea interviului duce la stabilirea relațiilor dintre variabile, la evaluarea ipotezelor și la testarea acestora. Acesta diferă de comunicarea verbală obișnuită, datorită faptului că informația este dirijată de către persoana care intervievează. De asemenea, interviul folosit în etapa preexperimentală este adresat învățătoarei elevilor care au fost chestionați și oferă informații utile despre sociabilitatea propriei clase de elevi, despre modul în care aceștia interacționează, despre eventualele probleme care împiedică relaționarea eficientă a acestora și despre existența elevilor dificili în cadrul clasei.
III.3. Desfășurarea cercetării
Eșantionul de subiecți
Pentru cercetare am ales o clasă din învățământul primar, și anume, clasa a II-a D a Liceului Teoretic ”Onisifor Ghibu”, din localitatea Cluj-Napoca, din județul Cluj, condusă de către cadrul didactic Ana L. Pentru început, am chestionat 22 de elevi din clasa a II-a D, cu scopul de a le afla nivelul sociabilității.
III.3.1. Etapa preexperimentală
Pentru aplicarea chestionarelor clasei de subiecți a II-a D a avut loc o întâlnire în timpul săptămânii Să știi mai multe, să fii mai bun!, activitate care a fost îmbinată în mod armonios cu disciplina Educație plastică, în care elevii au avut sarcina de a picta personaje din povești. În primul rând, le-am explicat elevilor toate întrebările chestionarului, rând pe rând, pentru a le înțelege mai bine. În al doilea rând, i-am rugat să rezolve fiecare întrebare și le-am asigurat cooperare în cazul în care vor exista nelămuriri cu privire la completarea chestionarului. În al treilea rând, le-am oferit câteva exemple de răspunsuri la unele întrebări pe care elevii nu le înțelegeau, pentru ca munca acestora să fie mai facilă. Doamna învățătoare a acestei clase de elevi a fost înțelegătoare, sociabilă, deschisă și ne-a ajutat în direcționarea unor răspunsuri optime elevilor, referitoare la întrebările chestionarelor.
La elaborarea chestionarului am optat pentru nouă întrebări, care includ cinci variante de răspuns, și anume, niciodată, ocazional, des, de obicei și mai tot timpul. De asemenea, a zecea întrebare este deschisă, deoarece am considerat că este mai potrivit ca fiecare elev să își exprime părerea, cu privire la modul în care își dezvoltă relațiile de prietenie.
Chestionarul adresat elevilor
La prima întrebare a chestionarului, „Îmi place să întâlnesc persoane noi și să leg prietenii.”, opt elevi au bifat de obicei, șapte elevi au bifat cuvântul des, cinci elevi au ales cuvântul mai tot timpul, iar doi elevi au ales cuvântul ocazional. Aceste răspunsuri denotă faptul că elevii sunt sociabili și deschiși în întemeierea de relații sociale. Acesta este primul pas spre o socializare eficientă, deoarece frica de oameni îl face pe copil să se închidă în sine și este mai dificil pentru copiii care se intimidează ușor, să întrețină relații de amiciție.
La a doua întrebare a chestionarului, „Devin trist atunci când sunt singur.”, șapte elevi au ales cuvântul niciodată, patru elevi au ales cuvântul ocazional, alți patru elevi au ales cuvântul des, tot patru elevi au ales cuvântul de obicei, iar trei elevi au ales mai tot timpul. Aici, răspunsurile sunt împărțite, și anume, majorității elevilor nu le place singurătatea, dar un sfert dintre elevi se simt comozi atunci când sunt singuri. Un al treilea grup de elevi se simt singuri câteodată, depinzând de circumstanțele în care aceștia se află. Putem observa faptul că răspunsurile sunt firești, deoarece copilul are nevoie de persoane în jurul său, cu care să relaționeze, dar este benefic și să se joace singur, să își facă temele și să reflecteze. Uneori agitația îl poate obosi, iar echilibrul este cel mai important în viața unui copil.
La a treia întrebare a chestionarului, „Nu îmi place să stau în compania unor oameni necunoscuți.”, șapte elevi au ales cuvântul niciodată, patru elevi au ales cuvântul ocazional, patru elevi au ales cuvântul des, alți patru elevi au optat pentru varianta de obicei, iar trei elevi au bifat mai tot timpul. Așadar, aproape toți elevii evită însoțirea cu persoanele străine, fiind educați în acest spirit de către părinții acestora. Acest răspuns denotă faptul că elevii sunt prietenoși și dornici să stabilească relații sociale, dar au nevoie de timp pentru a cunoaște mai bine oamenii din jurul lor. Probabil că ei se simt intimidați atunci când se află numai în prezența unor oameni necunoscuți, dar este posibil să fie mai relaxați atunci când au în jur și persoane străine, dar și persoane apropiate. Orice interacțiune este mai stângace la început, dar cu timpul lucrurile evoluează, iar relațiile devin armonioase și mai puternice.
La a patra întrebare a chestionarului, „Îmi place să fiu mereu înconjurat de oameni.”, nouă elevi au optat pentru varianta mai tot timpul, șase dintre ei au ales cuvântul des, patru elevi au bifat ocazional, iar trei elevi au optat pentru varianta de obicei. Astfel că, elevii se simt confortabil în preajma oamenilor și sunt dornici să interacționeze cu aceștia. Acest răspuns prezintă gradul crescut de sociabilitate al acestor elevi de clasa a II-a, care îi acceptă ușor pe oamenii din jurul lor și care sunt capabili să comunice cu aceștia.
La a cincea întrebare a chestionarului, „Când sunt singur, mă feresc să vorbesc cu persoanele necunoscute din jurul meu, oricât m-aș plictisi.”, zece elevi au optat pentru varianta de răspuns mai tot timpul, cinci elevi au ales cuvântul ocazional, patru elevi au preferat cuvântul de obicei, doi elevi au ales cuvântul des, iar un singur elev a ales varianta niciodată. Așadar, acești elevi din clasa a II-a nu socializează cu oamenii atunci când sunt singuri, având motive variate, precum lipsa curajului, rușinea, inferioritatea numerică, etc. De asemenea, părinții îi educă în acest mod, deoarece se tem pentru siguranța propriului copil. Este adevărat că în zilele noastre, mulți copii sunt răpiți, abuzați fizic, etc., iar acești părinți sunt preventivi.
La a șasea întrebare a chestionarului, ”Mă consider o persoană tăcută și rezervată.”, zece elevi au ales varianta niciodată, șapte elevi au răspuns ocazional, trei elevi au bifat de obicei, iar doi elevi au ales cuvântul des. Astfel că, un număr ridicat de elevi cred despre sine că sunt prietenoși și deschiși, câțiva dintre ei au răspuns că pot fi tăcuți, dar depinde de situație, iar cinci persoane s-au evaluat ca fiind timide. Așadar, celor care sunt timizi le-aș sugera să încerce să facă ei primul pas în întemeierea de noi relații și să își învingă frica. La început este mai dificil, deoarece nu sunt obișnuiți, dar repetând, situația se va schimba în bine și vor realiza cât este de ușor să îți faci prieteni.
La a șaptea întrebare a chestionarului, „În timpul liber prefer să mă joc singur, decât cu copiii din parc.“, unsprezece elevi au răspunsul ocazional, cinci elevi au preferat varianta niciodată, trei elevi au optat pentru cuvântul des, doi elevi au ales cuvântul de obicei și un elev a bifat mai tot timpul. La această întrebare a chestionarului, un număr ridicat de elevi au optat pentru jocul individual decât pentru cel în grup, dar în mod ocazional, iar un număr de cinci elevi au ales jocul cu alți copii. Așadar, majoritatea copiilor preferă să se joace individual decât cu alți copii de la locul de joacă, iar acest fapt poate fi datorat comodității sau a nevoii de singurătate, care uneori apare. Totuși, cinci elevi au răspuns contrar celor unsprezece elevi, și anume, au accentuat importanța jocului în colectiv, care pentru ei este singura cale spre fericire. Suntem de acord cu acești cinci elevi și credem că jocul cu alți copii dezvoltă sociabilitatea copiilor, deoarece aceștia își împărtășesc trăirile în mod regulat.
La a opta întrebare a chestionarului, „Atunci când am o problemă, știu că am prieteni care să îmi sară în ajutor.“, nouă elevi au ales varianta mai tot timpul, șapte elevi au bifat de obicei și șase elevi au ales varianta des. Așadar, întreaga clasă de elevi consideră că are prieteni adevărați, care sunt dispuși să îi sprijine atunci când aceștia au o problemă. Este important să ai cu cine discuta atunci când ai nevoie, care să se sacrifice și să îți fie un sprijin pe parcursul acestei vieți. Pentru copii este relevant grupul de joacă, deoarece în cadrul acestuia, el se simte acceptat și în largul lui, iar bucuriile și tristețile sunt împărtășite. Mai mult decât adulții, copiii au nevoie de cineva care să simtă cu ei în orice împrejurare, să se simtă în siguranță, ascultați, încurajați și iubiți.
La a noua întrebare a chestionarului, „Prefer compania celor dragi decât să îmi petrec timpul singur/ă.“, șaisprezece elevi au ales cuvântul mai tot timpul, cinci elevi au optat pentru varianta des și un elev a preferat varianta de răspuns de obicei. La această întrebare, elevii optează pentru prezența celor apropiați în detrimentul singurătății, ieșind la iveală faptul că ei nu sunt introvertiți, ci sunt dornici să comunice, mai ales cu persoanele familiare. Copiii se simt bine în compania familiei și a prietenilor, deoarece ei sunt oameni pe care aceștia îi cunosc și nu se simt intimidați de aceștia, comunicarea dintre ei fiind eficientă. Câteodată însă, copiii pot avea nevoie și de momente de singurătate, de liniște, în care să comunice cu vocea lor interioară.
La a zecea întrebare a chestionarului „Cum îți alegi prietenii?”, majoritatea elevilor au afirmat importanța prietenului adevărat, ghidându-se după caracteristici precum bunătatea, simplitatea, sinceritatea, buna-cuviință și corectitudinea. Pentru a evidenția aceste trăsături, vă vom oferi câteva exemple:
„Eu îmi aleg prietenii: îl aleg după comportare, să mă ajute, să nu ne despărțim niciodată, să nu mintă, dacă e responsabil și dacă fac o greșeală, să mă ierte.” – Sorana, 8 ani
„Eu îmi aleg prietenii: să nu mă mintă, să îmi fie alături și la bine, și la rău, să nu îmi facă rău cu bună știință și cum nu mai am ceva lucruri, să mă arunce la gunoi.” – Ana, 8 ani și 9 luni
„Eu îmi aleg prietenii: după cum se comportă, trebuie să mă ajute la nevoie, să nu se ia după culoarea pielii sau dacă sunt sărac.” – Sara, 8 ani
„Eu îmi aleg prietenii: văzând care este mai bun, care învață bine și cei care nu te trădează. Ci, nu aceia care sunt bogați.” – Luca, 8 ani
„Eu îmi aleg prietenii astfel: să am încredere în el, să mă ajute la nevoie, să păstreze un secret, să se joace cu mine și să fie de partea mea, când mă acuză cineva.” – Irina, 9 ani
Pentru aplicarea de chestionare părinților elevilor a avut loc o întâlnire în cadrul Liceului Teoretic Onisifor Ghibu, cu scopul de a afla modul în aceștia se implică în dezvoltarea sociabilității propriului copil. Noi am chestionat 22 de părinți dintre care două perechi de părinți nu au dorit să răspundă chestionarului, fiind divorțați. Părinții copiilor au fost cooperanți, majoritatea acestora au înțeles întrebările, dar au existat și persoane care doreau clarificări cu privire la chestionar. Asemănător aplicării chestionarului pentru copii, cadrul didactic, Luca A., ne-a sprijinit în acordarea de exemple și explicații suplimentare părinților, cunoscându-i mai bine decât noi.
La elaborarea chestionarului pentru părinți am optat pentru cincisprezece întrebări, deschise și închise. Am redactat și întrebări deschise, deoarece am considerat că este mai potrivit ca fiecare părinte să își exprime părerea, cu privire la modul în care propriul copil este implicat în activități sociale și referitor la influența familiei asupra creșterii sociabilității acestuia.
Chestionarul adresat părinților
La prima întrebare a chestionarului, „Câți membri sunteți în familie?“, nouă familii fac parte dintr-o familie cu trei membri, nouă familii fac parte dintr-o familie cu patru membri, o familie are cinci membri și o altă familie are doi membri. Astfel că, putem observa o creștere a familiilor cu trei membri și a familiilor cu patru membri, în timp ce, familiile cu cinci membri și cu doi membri sunt puține la număr. Așadar, realitatea ne atestă faptul că, în general, familiile dețin un copil sau doi; iar familiile cu mai mulți copii sau care au doar doi membri sunt cazuri izolate.
La a doua întrebare a chestionarului, „Care este ocupația ambilor pǎrinți?“, majoritatea părinților sunt ingineri, tipografi, referenți, electricieni, șoferi, asistenți sociali și consultanți. Așadar, putem observa din grafic că în această clasă de elevi, ocupațiile părinților sunt diverse. Astfel că, cei mai mulți părinți sunt ingineri, iar cei mai puțini la număr sunt bucătari, medici, vânzători, farmaciști, etc.
La a treia întrebare a chestionarului, „Cum vă înțelegeți cu vecinii?“, 17 părinți au răspuns că se înțeleg bine cu vecinii acestora, dar că interacționează mai rar cu aceștia; în timp ce, trei părinții au afirmat că vecinii sunt amicii lor. Acest răspuns denotă faptul că părinții elevilor nu prea se implică emoțional, psihic și fizic în relația cu vecinii lor. Astfel că, părinții sunt interesați să se înțeleagă bine cu vecinii lor, dar nu sunt dornici să închege relații sociale apropiate.
La a patra întrebare, „Cum interacționează copilul cu frații lui?“, putem observa din grafic că zece elevi nu au frați, șase elevi interacționează bine cu frații lor, iar patru elevi interacționează foarte bine cu frații lor. Așadar, putem afirma că unii elevi se înțeleg normal cu frații lor, având propriile lor neînțelegeri; în timp ce, doar câțiva elevi ajung să aibă o relație ideală cu frații lor, depășind cu ușurință aceste momente. De asemenea, părerea părinților în conflictele dintre frați este importantă, deoarece mulți părinți greșesc, fiind de partea unuia sau altuia. Adulții ar trebui să fie imparțiali în relațiile cu proprii copii, deoarece aceștia se pot desconsidera și vor imita comportamentul fratelui preferat de către părinți, doar pentru a fi pe placul acestora.
La a cincea întrebare, „Cum interacționează copilul cu bunicii săi?“, 12 elevi interacționează foarte bine cu proprii bunici, șase elevi se înțeleg bine cu aceștia, iar doi elevi relaționează rar cu bunicii lor. Așadar, putem afirma că majoritatea elevilor au o relație apropiată cu bunicii lor, aceștia din urmă răsfățându-i și arătându-și afecțiunea față de ei. Această afecțiune completează afecțiunea primită din partea părinților și relația apropiată cu bunicii le dezvoltă elevilor spiritul comunicativ.
La a șasea întrebare, „Cât de des vin prietenii dumneavoastră în vizită?“, zece părinți au bifat de sărbători, zile de naștere, etc., nouă părinți au ales varianta de răspuns săptămânal și un părinte a optat pentru cuvântul lunar. Așadar, o mare parte dintre părinți au o relație distantă cu prietenii lor, întâlnindu-se ocazional, iar altă parte a părinților au o relație apropiată cu amicii lor, având întâlniri săptămânale. Mulți adulți fac greșeala de a nu se mai implica în relațiile cu prietenii, deoarece aceștia au familia și copiii lor. Acest lucru nu este de ajuns, deoarece mereu vei avea nevoie de prieteni cu care să îți discuți dezamăgirile, cu care să ieși în oraș și care să fie un suport emoțional pentru tine. Considerăm că vizitele între prieteni sunt benefice, în sensul că te eliberează de stres, de rutină și te fac să gândești mai pozitiv.
La a șaptea întrebare, „Cât de des aveți vizitatori copii?“, opt părinți au optat pentru cuvântul săptămânal, șase părinți au ales varianta de răspuns lunar, iar șase părinți au bifat de sărbători, zile de naștere, etc.. După cum puteți observa, părerile sunt împărțite, majoritatea părinților au ocazional și lunar vizitatori copii, iar o mică parte dintre părinți îi invită la ei acasă pe tovarășii de joacă a propriului copil, în fiecare săptămână. Este dificil să ai vizitatori copii, deoarece aceștia fac gălăgie în casă și dezordine, iar ca părinte, trebuie mereu să fi atent la ei, ca să nu se accidenteze sau să nu li se întâmple ceva negativ. De aceea, mulți părinți preferă să nu aibă acest tip de vizitatori, dar ei omit faptul că pentru copii lor acest lucru este necesar, deoarece ei interacționează și doar astfel, își pot arăta jucăriile și casa. Acest gen de vizită îi apropie și mai mult decât înainte, fiindcă își descoperă intimitatea unii altora.
La a opta întrebare, „Ce relație aveți cu rudele dumneavoastră?“, 16 părinți au afirmat că relația lor cu rudele este una apropiată, în timp ce, patru părinți sunt de părere că relația lor cu rudele este nici apropiată, nici îndepărtată. Astfel că, pentru majoritatea părinților, legătura de rudenie constituie un factor major în dezvoltarea sociabilității copilului. Pentru creșterea sociabilității copiilor este indicată păstrarea relațiilor cu rudele, deoarece copilul învață de la acești, modul în care ar trebui să se comporte în societate. De obicei, bunicii sunt cei care, în lipsa părinților, au grijă de copii, îi conduc la școală, care oferă dragoste, atenție și sfaturi înțelepte. De asemenea, relația cu unchii, mătușele și verișorii poate îmbunătăți competența de a comunica a copilului și îi oferă o deschidere spre închegarea de noi relații în viitor. Aceste relații oferă coeziune și unitate familiei, deoarece în cadrul acestora sentimentul de apartenență se dezvoltă, iar copilul se simte fericit.
La a noua întrebare, „Cum vă petreceți timpul liber cu copilul vostru?“, șase părinții au afirmat că, în timp ce copilul întreprinde activități singur, ei își îndeplinesc sarcinile casnice; alți șase părinți vizitează muzee împreună cu copilul lor; șapte părinți sunt implicați în diverse activități împreună cu copilul acestora, precum mersul la țară, schiatul, mersul pe role și pe bicicletă, înotul, lectura, joaca și mersul la cumpărături alături de copilul lor. De asemenea, 13 părinți merg în excursii cu copilul acestora, 14 părinți merg la picnic în familie, iar 15 părinți merg cu copilul lor în parc. Această întrebare a avut mai multe variante de răspuns, astfel că, sunt părinți care practică mai multe activități împreună cu copilul lor. Așadar, putem observa că sociabilitatea copilului poate fi dezvoltată în urma participării la numeroase și diverse activități.
La a zecea întrebare, „Vă implicați în socializarea copilului?“, 18 părinți au optat pentru cuvântul da, iar doi părinții au afirmat că nu. Așadar, putem observa interesul manifestat de părinți pentru creșterea sociabilității propriului copil și antrenarea lui în activități ce presupun relaționarea cu alți copii sau chiar cu adulți. Pentru părinții care nu se implică în dezvoltarea spiritului social al propriului copil, le putem recomanda vizita la familii cu copii, ieșiri la spații de joacă special amenajate pentru copii și la teatru sau cinema, și nu în utimul rând, optarea pentru activități extracurriculare. Acest tip de interacțiuni facilitează comunicarea copilului cu proprii părinți, cu alți copii de vârsta lui, cu colegi de clasă și chiar cu necunoscuți. Copilului i se lărgește perspectiva de viață, deoarece acesta acumulează numeroase informații în timpul interacțiunii sociale, informații pe care nu le-ar putea obține prin alte mijloace.
La a unsprezecea întrebare, „În ce mod vă implicați în socializarea copilului?“, majoritatea părinților au optat pentru înscrierea copilului la activități extrașcolare, joaca cu prietenii de vârsta lui la locuri de joacă special amenajate, vizite la familii cu copii și la zilelele de naștere ale acestora, vizionarea unor piese de teatru, invitarea colegilor copilului acasă.
„Îl înscriu la activități extrașcolare, îl las să meargă la joacă cu prietenii.“ Gabriela, 33 ani
„Vizite la familii cu copii, locuri de joacă, zile de naștere, diverse activități extrașcolare.“ Codruța, 42 ani
„Invităm colegi acasă, merge și ea în vizită la colege, onomastice, vizionăm împreună piese de teatru, balet, operete pentru copii.“ Iulia, 39 ani
„Activități interactive, jocuri, ieșim împreună la activități, o duc peste tot cu mine.“ Andreea, 35 ani
„Da, dar destul de puțin datorită timpului limitat.“ Monica, 45 ani
„Ieșiri în colectivitate cu sau fără prieteni, îi permit să participe la zilele de naștere ale prietenilor.“ Ioana, 30 ani
La a douăsprezecea întrebare, „Să zicem că propriul copil are neînțelegeri cu partenerii de joacă, ați încerca să îl ajutați, ca să rezolve conflictul? Sau l-ați lăsa să se descurce singur?“, 17 părinți au răspuns pozitiv, iar trei părinți sunt de părere că propriul copil nu ar trebui ajutat în soluționarea conflictelor. Așadar, majoritatea părinților sunt dispuși să îi ofere copilului sfaturi și indicații referitoare la gestionarea conflictelor pe care aceștia le au cu prietenii sau colegii lor. Putem afirma că, este important ca părintele să îl ghideze pe copil în relațiile cu prietenii și să îl ajute să și le îmbunătățească. Doi părinți care au răspuns negativ la această întrebare consideră că interacțiunile propriului copil cu alți copii nu sunt importante, de aceea, aceștia nu își alocă timp pentru discutarea unor astfel de chestiuni. Acești doi părinți ar avea nevoie de consilierea învățătoarei sau a unui specialist, pentru discutarea problemelor familiale, care îi împiedică să întrețină o relație deschisă și afectuoasă cu copilul lor. Al treilea părinte care nu se implică în socializarea propriului copil a afirmat că este bine ca un copil să se descurce singur în conflictele cu tovarășii de joacă, considerându-și copilul destul de deștept și capabil de a lua decizii bune.
La a treisprezecea întrebare, „Considerați că propriul copil este sociabil?“, 16 părinți au optat pentru varianta de răspuns da, doi părinți au ales așa și așa și alți doi părinți au răspuns mai degrabă nu decât da. Așadar, în general, elevii aleși pentru cercetare sunt comunicativi și prietenoși, doar patru dintre aceștia sunt mai puțin sociabili. Este adevărat faptul că și moștenirea genetică infuențează gradul de sociabilitate a unui copil, dar aceasta se poate și dobândi. Chiar dacă un copil este introvertit, dar de mic este expus unor factori, care îl obligă să comunice și să lege relații, acest copil își va automatiza un comportament deschis. Acest comportament îl va ajuta să trăiască în relații permanente cu semenii săi, în societate, facilitându-i viața. Afirm acest lucru, deoarece copilul va avea mereu nevoie de oameni în jurul său și este important să aibă la cine să apeleze atunci când este trist, are o problemă sau dorește doar să iasă în oraș. Pe măsură ce acesta crește relațiile vor evolua, dar este important ca dânsul să aibă un punct de start bun, care să îi îmbunătățească imaginea de sine.
La a paisprezecea întrebare, „Credeți că este important ca el să fie sociabil? De ce?“, părinții au recunoscut importanța sociabilității propriului copil, deoarece cu ajutorul acesteia, el va stabili relații interumane ulterioare și se va putea descurca în diferite situații pe parcursul vieții.
„Da, deoarece dacă socializează cu alte persoane va fi un om mai bun și se va putea descurca în viață.“ Gabriela, 33 ani
„Da, pentru aș petrece timpul împreună cu prieteni, pentru a nu trăi singur, închis în lumea lui.“ Iulia, 39 ani
„Da, îl ajută să își facă prieteni, să-i înțeleagă pe ceilalți și să se descurce în diferite situații.“ Ileana, 36 ani
„Da, este important, pentru că îi va folosi în toate domeniile în care se va implica în viitor.“ Andreea, 35 ani
„Da, pentru că omul este un ‹‹animal›› social.“ Teodora, 38 ani
„Da, deoarece trăim în comunitate, iar sociabilitatea este necesară pentru o dezvoltare psihică corespunzătoare. În viitor este vitală o rețea de suport, atunci când părinții sunt pe plan secund. “ Alina, 37 ani
La a cincisprezecea întrebare, „Cum îl ajutați pe copilul dumneavoastră în sensul dezvoltării lui sociale?“, 12 părinții au afirmat că îl lasă pe copil să se joace în spațiul de joacă din apropierea locuinței acestora; alți 12 părinți îi cheamă pe prietenii copilului la ei acasă; 15 părinți le permite copiilor să participe la zilele de naștere ale colegilor lor; alți 15 părinți îi înscriu pe copii la diverse activități, care includ copii de aceeași vârstă; iar 16 părinți merg în vizită la cunoștințe care au copii de aceeași vârstă cu copilul lor. Această întrebare a avut mai multe variante de răspuns, astfel că, sunt părinți care îi implică pe copilul lor în mai multe activități, care includ copii de aceeași vârstă. Astfel că, în urma implicării copiilor în aceste tipuri de activități, sociabilitatea acestora va evolua și vor avea în viitor, relații sociale solide și armonioase. Acești părinți sunt de apreciat, deoarece gradul de sociabilitate al copiilor este influențat de măsura în care aceștia se implică în viața propriului copil. De asemenea, în această clasă de elevi, relația părinte-învățător este apropiată, fapt care îi ajută pe părinți să își îmbunătățească în mod permanent statutul de părinte și relația de prietenie cu copilul lor.
Pentru a afla mai multe informații despre nivelul de sociabilitate al clasei de elevi, despre modul în care interacționează elevii între ei, dacă există copii dificili în clasă, cu care este mai greu de comunicat, am interveviat-o pe învățătoarea acestei clase de elevi. Acest cadru didactic este în vârstă de 58 ani, iar o parte din cariera ei a predat la clasele din Câmpia Turzii. Dânsa afirmă că și la sat a avut elevi deștepți în clasă, care mergeau la olimpiadă și că ambiția și munca sunt cele care te duc departe, nu neapărat inteligența nativă sau talentul. Ea predă momentan la Liceul Teoretic Onisifor Ghibu din orașul Cluj-Napoca, deoarece s-a mutat în acest oraș din Câmpia Turzii. Acest cadru didactic are multă experiență în domeniu și este o plăcere să întreprinzi o convorbire cu dânsa.
Nume: Ana, L.
Vârstă: 58 ani
Clasa: a II-a D
Interviul acordat învățătoarei
Vi se pare că aveți o clasă sociabilă sau nu? Argumentați. (E mai mult sociabilă decât nesociabilă?)
Da, în activitățile școlare pe care le desfășurăm, dar mai ales cele extrașcolare, elevii intră ușor în contact cu persoanele noi care vin în fața clasei, comunică cu multă ușurință, pun întrebări cu multă dezinvoltură, intrând repede în jocul sau activitățile noi care se desfășoară. Curiozitatea, dorința de a afla lucruri noi, de a citi, de a vedea filme, piese de teatru de păpuși îi caracterizează în mare parte.
Cum se înțeleg copiii între ei?
Copiii între ei se înțeleg foarte bine, excepție fac doi elevi care vor să fie dominanți și vor să dicteze ei regulile jocului sau a prieteniilor ce se fac, dar ceilalți iau atitudine și de multe ori sunt lăsați pe dinafară.
Câte prietenii aveți ca număr în clasă? Descrieți-le.
Între fete 9 la număr s-au legat prietenii frumoase, exceptând ultima fetiță venită din Gilău care este mai introvertită, dar fetele fac totul ca să o atragă în grupul lor. Se joacă frumos, colaborează la activitățile unde pot ajuta, nu sunt invidioase, nu se pârăsc, exceptând o elevă care dorește să fie ea întotdeauna liderul, să impună regulile jocului și care mai rămâne pe dinafară din când în când. Băieții (15) se grupează după înclinații sportive, cei care joacă șah, care citesc mult, care au simțul umorului, care fac parte din echipe de baschet, fotbal, etc.
Sunt elevi care nu se înțeleg bine cu colegii lor? Ce fel de comportament au acești elevi?
Da, sunt foarte puțini, cei care au un temperament mai impulsive, care au de comentat tot timpul, care vor să fie tot timpul în central atenției, care jignesc, au un limbaj mai indecent (3 la număr) și unul care este mai mic, cu gândul la joacă tot timpul, mai plinuț și mai copilăros, nu prea este acceptat de ceilalți colegi.
Cum îi văd colegii pe elevii dificili? Cum se raportează la aceștia?
Colegii încearcă să-i implice în activitățile lor, le fac observații, îi mai ajută în pause când nu-și termină de efectuat teme sau alte sarcini, îi împrumută cu ceea ce au nevoie, îi ajută chiar și material.
Ce fel de activități întreprindeți, de obicei, pentru a crește nivelul de sociabilitate al clasei?
În pause îi mai supraveghez, intervin când se iscă unele conflicte între ei, cu cei de la seminternat cu care petrec mai mult timp (16) relațiile sunt mult mai bune, mâncăm împreună, ne jucăm împreună, facem teme împreună. Cu toată clasa participăm la activități în care vin și părinți, vizite la muzee, vizionări de piese de teatru, filme, activități la Biblioteca Județeană „Octavian Goga“, unde elevii interacționează în altfel de situații și iau legătura cu alte persoane.
Cu ce fel de conflicte de ale clasei aveți de-a face?
Conflictele se ivesc mai ales în timpul pauzei, în timpul orei de sport când e vorba de atenție și întrecere, la fete când organizează jocuri și activități în care nu sunt de acord toate.
Cum le gestionați?
Conflictele se aplanează prin interogarea martorilor, cei care nu au comportament și limbaj adecvat sunt puși să-și ceară iertare, sunt lămuriți că dacă mai continuă așa vor fi excluși din grup, sunt puși să mediteze la ceea ce au făcut, sunt anunțați și părinții în particular, îi avertizez pe cei în cauză că nu vor participa la următoarele activități extrașcolare.
Ce fel de comportament aveți față de clasă? Vă văd elevii ca pe un prieten?
Cred că am o relație bună cu clasa, deduc asta din faptul că vin cu plăcere la școală, nu vin stresați sau cu frică, în special cei care stau și la semiinternat, vin părinți, bunici după ei și nu vor să plece acasă. Mă consider și un prieten, discutăm orice problemă, cer sfaturi, încerc să cobor la nivelul lor de înțelegere și să îi ajut.
Aveți de făcut recomandări specific elevilor, pentru a le crește nivelul de sociabilitate?
Da, sunt unii elevi care acasă sunt ținuți într-o prea mare disciplină, părintele, în special tatăl, este mai autoritar și atunci copilul se manifestă mai violent, gălăgios, la școală. Mulți sunt singuri la părinți (15) și obișnuiți să facă ce vor și să obțină totul pe tavă. Foarte mult am lucrat la educația acestora (salutul, să roage frumos, să mulțumească, să-și ceară iertare, să ofere, să ajute, etc.). Acum, în al treilea an de muncă împreună, mă declar mulțumită de relațiile ce s-au stabilit între ei, între mine și ei.
Ce ați schimba, pentru a crește nivelul sociabilității clasei? Ce fel de metode noi ați folosi?
Pentru a crește nivelul sociabilității clasei aș recomanda ca pe viitor numărul elevilor să fie cel mult 15, copiii are fi bine să provină din aceeași grupă de la grădiniță, să se cunoască deja între ei, la fel și părinții, ar fi bine să aibă frați și surori, părinții să petreacă mai mult timp cu copiii lor, clasele să fie dotate cu mai multe materiale didactice, audio-vizuale, inspectoratul să ne susțină în organizarea activităților extrașcolare, să ne asigure mijloace de transport. Aici se dezvoltă cel mai bine relațiile de socializare atât între copii, copii și părinte, cadre didactice și copii. Recomand ore de consiliere cu psihologul școlii, atât cu părinții, cât și cu copiii care creează probleme de integrare în colectivul clasei.
Învățătoarea clasei a II-a D a Liceului Teoretic „Onisifor Ghibu“ este o doamnă drăguță, cu care a fost o plăcere să discut, deoarece a fost foarte deschisă și a răspuns la întrebări cu ușurință. Modul de acordare a interviului a fost unul mai puțin formal, de aceea, având în vedere faptul că am avut deschidere din partea acesteia, interviul a fost o plăcere. Aceasta ne-a oferit și viitoare sfaturi pentru cariera de cadru didactic și ne-a dezvăluit câteva secrete care stau la baza acestei cariere. Unul dintre secrete este dedicarea totală, fără de care, spune dânsa, această carieră este lipsită de esență. Mi-a plăcut faptul că învățătoarei acestui eșantion de subiecți se implică în viața clasei, organizând vizite la muzee, la spectacole, la teatru de păpuși, ieșiri în aer liber și chiar excursii. Ea este un exemplu demn de urmat, deoarece atunci când apar conflicte între elevi, știe cum să le rezolve eficient, fără a avea urmări grave. Dânsa știe relaționa eficace cu colectivul de elevi și acest fapt se reflectă și din atitudinea pe care aceasta o are față de ei. Acest fapt este datorat experienței dânsei în domeniu, deoarece aceasta deține o vechime de peste 30 ani. Așadar, cadrul didactic poate influența gradul de sociabilitate al copiilor, întreprinzând diverse activități împreună cu aceștia sau coborând la nivelul lor de înțelegere și fiindu-le un prieten adevărat.
III.3.2. Etapa experimentală
Etapa experimentală constă în realizarea unui proiect de cercetare privind experimentul pedagogic privind relația școală-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic. Acest proiect de cercetare este destinat dezvoltării nivelului de sociabilitate al elevilor clasei a II-a D a Liceului Teoretic Onisifor Ghibu, din orașul Cluj-Napoca. În etapa preexperimentală, acestui eșantion de subiecți i-au fost aplicate chestionare elaborate cu scopul de a analiza modul acestora de a relaționa în societate. Pentru a crește modul de a interacționa al elevilor cu persoanele din jur, în perioada de cercetare ar putea avea loc paisprezece întâlniri, adică timp de un semestru ar putea fi implementat câte un joc pe săptâmână în cadrul disciplinei de învățământ Consiliere și orientare. Jocurile alese vor fi cele de grup în care copiii relaționează unii cu alții și învață reguli de conduită, cu ajutorul cărora, aceștia, se integrează fără dificultate în societate. Aceste jocuri sociale au fost preluate din Marea carte a jocurilor, scrisă de Iosif Moldovanu, editată cu suportul financiar al Reprezentației UNICEF, Moldova, în anul 2005.
Săptămâna întâia: Jocul social Cutia cu surprize
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: întâi
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să se prezinte în fața colegilor, folosind intonația potrivită
– să numească corect persoanele din stânga sa, cu ajutorul memoriei de lungă durată
– să se așeze la loc persoanele numite, în funcție de ordinea în care au fost prezentate
– să respecte ordinea în care au fost prezentate, valorificând ideea unei cutii cu surprize
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: frontal
Descriere: Tot grupul se așează în cerc. Un elev se ridică și își spune numele, de exemplu „Sunt Mihai!”. Apoi prezintă patru colegi ce stau în stânga sa, începând cu cel mai îndepărtat: „Vasilică, Ionel, Maria, Gheorghe”. După ordinea în care au fost prezentate, persoanele numite se ridică rapid și se așează la loc, deodată, creând impresia unei cutii cu surprize. Apoi persoana din dreapta lui Mihai face același lucru (Moldovanu, pg. 9).
Concluzie: Cutia cu surprize este un joc de introducere, în care elevii fac cunoștință unii cu alții și memorează numele persoanelor de alături. Acest joc destinde atmosfera încărcată de sfială sau de frica de a greși regulile jocului. În același timp, este și un joc distractiv, deoarece elevii trebuie să își schimbe locul inițial, simultan și într-un interval scurt de timp.
Săptămâna a doua: Jocul social Lămâie-lămâiță
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să aleagă un animator al grupului, pornind de la personalitatea acestuia
– să exprime corect și comprehensiv formulele jocului, utilizând o intonație adecvată
– să schimbe locul cu persoana din centru, în cazul în care cineva greșește
– să enunțe formula „coș cu fructe”, atunci când toți trebuie să își schimbe locurile
– să ocupe unul dintre locurile libere, persoana din centru, atunci când toți trebuie să își schimbe locurile
– să spună numele vecinilor săi, după ce toți s-au așezat, în urma rostirii formulei „coș cu fructe”
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: frontal
Descriere: Toți elevii se așează, formând un cerc. Un elev este ales drept animator. Acesta, fără scaun, începe jocul, apropiindu-se foarte repede de fiecare și spunând:
-„lămâie-lămâiță”, iar persoana spune numele vecinului din dreapta
-„cireașă-cireșică”, iar persoana spune numele vecinului din stânga
-„zahăr-zăhărel”, iar persoana își spune propriul nume.
Dacă cineva greșește, se schimbă locul cu persoana din centru și jocul continuă. Există posibilitatea de a spune „coș cu fructe”, atunci când toți trebuie să își schimbe locurile, iar persoana din centru să ocupe unul dintre locurile temporar libere. După ce toți s-au așezat, fiecare spune numele vecinilor săi (Moldovanu, pg. 13).
Concluzie: Jocul social Lămâie-lămâiță este un joc de amuzament, care poate binedispune întreaga clasă de elevi. Este un joc complex, datorită numeroaselor sarcini pe care le conține și, tocmai de aceea, memoria și atenția sunt antrenate de către elev. În general, copiilor li se pare distractiv acest joc, deoarece mulți dintre participanți greșesc regulile jocului și are loc o dezorganizare care produce râsete celor mici.
Săptămâna a treia: Jocul social Să construim numerele și literele
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să propună ideile pentru construirea caracterelor, având acces la imaginație și creativitate
– să execute figurile cu corpul în mod corect, valorificând comunicarea nonverbală
– să se implice activ și cu interes în timpul derulării jocului
– să asculte și să dea dovadă de respect pentru opiniile celorlalți, chiar dacă nu sunt în concordanță cu propriile păreri
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: în pereche sau în grup
Descriere: Jocul trebuie realizat în două forme, și anume, comunicare verbală și nonverbală. Se propun ideile pentru construirea caracterelor, apoi fiecare, fie în pereche, fie în grup execută diferite figuri cu corpul (Moldovanu, pg. 149).
Concluzie: Acest joc social este benefic școlarilor mici, deoarece stimulează imaginația și impune cooperarea. După cum știm, copiii au un spirit egocentric proeminent, iar aceste tipuri de jocuri sunt indicate, deoarece dezvoltă spiritul de echipă. În cadrul acestui joc, vor observa că fără ajutorul coechipierilor, aceștia nu pot câștiga, iar în cazul victoriei, vor simți că au muncit pentru o cauză comună.
Săptămâna a patra: Jocul social Oglinda
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să copieze gesturile făcute de parteneri în mod corect, valorificând comunicarea nonverbală
– să se ofere semnalul de început și de sfârșit de către animator
– să se schimbe rolurile între parteneri, după ce s-a încheiat o rundă
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: în grup
Descriere: Participanții formează două rânduri, la doi metri distanță între ele. Participanții dintr-un rând încep să facă o serie de gesturi, care sunt copiate ca într-o oglindă, simultan, de parteneri. Animatorul dă semnalul de începere și de sfârșit. Apoi se schimbă rolurile (Moldovanu, pg. 104).
Concluzie: Jocul Oglinda dezvoltă sociabilitatea elevilor, deoarece implică deschidere între parteneri și cooperare. Fără aceste elemente, jocul nu poate avea succes. Animatorul, de asemenea, are un rol important, deoarece cu ajutorul semnalului său, jocul începe și se termină. Dacă acesta nu este atent în a da semnalul, jocul stagnează. În plus, schimbarea rolurilor este un punct forte al jocului, deoarece fiecare participant va fi pus în aceiași postură, fie de a imita gesturile, fie de a le copia. Și nu în ultimul rând, ca orice joc, acesta este o activitate recreațională, care creează amuzament elevilor.
Săptămâna a cincea: Dansul în perechi
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să se împartă colectivul de elevi în perechi, pe baza indicațiilor primite de către studentă
– să se lipească spate în spate perechile, respectând indicațiile primite anterior
– să se miște prin sală perechile lipite, ținând cont de ritmul melodiei
– să își caute un nou partener, atunci când melodia se oprește
– să se alcătuiască perechi diferite, ținând cont de faptul că acestea nu trebuie să se repete
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: în perechi
Descriere: Toți participanții se împart pe perechi și se lipesc spate în spate. În cazul unui număr impar de participanți, cel care nu are pereche, cântă. În acest timp, ceilalți se mișcă prin sală, lipiți. Când melodia se oprește, fiecare își caută un nou partener. Perechile nu trebuie să se repete (Moldovanu, pg. 218).
Concluzie: Dansul în perechi este un joc distractiv, mai degrabă decât unul complex. Acesta are sarcini puține și ușoare, care îl ajută pe participant să se relaxeze, deoarece nu este necesar să se concentreze prea mult pe sarcinile jocului.
Săptămâna a șasea: Jocul emoțiilor
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să identifice emoțiile de teamă, bucurie, supărare și tristețe, utilizând zarul și cardurile de joc
– să formeze perechi de carduri care conțin aceiași emoție, întorcând câte două carduri la rând
– să memoreze locul cardului de joc, ce conține o anumită emoție
– să strângă cât mai multe perechi de carduri ce conțin o anumită emoție
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: în grup
Descriere: Înainte de a începe jocul, elevii sunt rugați să prezinte o situație când au simțit teamă, bucurie, supărare sau tristețe. Aceasta îi ajută pe copii să identifice emoțiile. Jocul poate fi jucat de 2 până la 6 copii. Fiecare copil primește o planșă de joc. Apoi, un pachet de carduri libere este împărțit între copii. Pentru fiecare copil sunt date cardurile libere care aparțin planșei de joc aflat la el. Pe rând, fiecare copil aruncă cu zarul. Dacă zarul arată o imagine cu o emoție, cardul corespunzător este luat. Dacă zarul arată culoarea roșie, copilul stă o tură. Dacă zarul arată culoarea verde, copilul poate să dea încă o dată. Jocul emoțiilor poate fi jucat și ca un joc de memorie. Toate cardurile libere sunt în pereche. Se amestecă și se pun cu fața în jos, pe masă. Pe rând, copiii întorc câte două carduri la rând. Dacă emoțiile de pe card sunt identice, copilul poate să păstreze cardurile și să continue să întoarcă carduri. Copilul care strânge cele mai multe carduri este învingătorul. Acest joc este format din 6 planșe de joc, 48 carduri libere cu emoții, un zar cu emoții, un ghid de utilizare și este produs de către firma de materiale Educo, din Olanda.
Concluzie: Jocul emoțiilor încurajează copiii în identificarea diferitelor emoții, precum bucuria, supărarea, tristețea și teama. De asemenea, acesta poate fi jucat și ca un joc de memorie. Astfel, prin intermediul acestui joc, copilul își poate dezvolta inteligența emoțională, dar și pe cea cognitivă.
Săptămâna a șaptea: Exercițiul rețelei sociale
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să scrie propriul nume în interiorul primului cerc
– să completeze al doilea cerc cu persoanele cele mai apropiate copilului
– să precizeze în interiorul cercurilor trei și patru, persoanele mai puțin importante din viața acestuia
Descriere: Densitatea rețelei sociale a copiilor ar putea fi măsurată cu ajutorul unui joc, pe care l-am putea numi „exercițiul rețelei sociale” (Colliard & Baggio, 2007). În cadrul acestuia, elevul primește un desen cu patru cercuri concentrice: primul cerc reprezintă copilul însuși, al doilea cerc conține persoanele cele mai apropiate și mai dragi lui, în timp ce cercurile trei și patru conțin persoanele importante în ordine descrescătoare. Copilul completează desenul după cum dorește. Pentru analiză, se pot aduna persoanele din fiecare dintre cercuri, obținându-se astfel un punctaj de sociabilitate, de la o rețea socială cu o densitate redusă la una foarte densă.
Concluzie: Conform studiilor anterioare întreprinse, în medie, copiii menționează 13,6 persoane ca aparținând rețelei lor sociale. Este vorba de familie, cu precădere tată, mamă, frați, bunici, verișori; copii de vârsta lor, prieteni, colegi de clasă sau din anturajul lor, vecini și persoane care locuiesc în cartier. Acest joc a fost aplicat în cadrul proiectului Move din România, dezvoltat si implementat de către Fundația Terre des hommes și preluat de noi în cadrul activităților ce vor fi desfășurate.
Așadar, în cadrul proiectului Move, a existat o diferență între grupuri: copiii din grupul experimental menționează un număr semnificativ mai mic de persoane ca aparținând rețelei lor sociale, comparativ cu copiii din grupurile fără instruire și de control. Una dintre explicațiile posibile ale acestui fenomen este că elevii din grupul experimental prezentau mai multe dificultăți de învățare decât cei din alte grupuri și că, de fapt, le era mai greu să scrie. Această diferență nu corespunde obiectivului vizat de către propunătorii proiectului, având în vedere că se așteptau ca elevii să fie comparabili din punct de vedere al ansamblului de indicatori de bunăstare psihosocială și mai ales că, elevii din grupul experimental sunt aceia care prezintă o rețea socială mai puțin densă. Dacă ar exista o diferență între copii, ea ar trebui să se situeze între copiii din grupul experimental, care au beneficiat de prezența unui animator instruit în cadrul proiectului Move și copiii din grupul de control, care nu au primit instruire.
Săptămâna a opta: Trenul numerelor
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să se enunțe cifre diferite, pentru a se forma grupuri
– să se formeze grupuri din numărul de persoane enunțat de către animator
– să își spună numele în cadrul grupurilor formate, respectând ordinea crescătoare a acestora
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, exercițiul, observația
b) Forme de organizare: frontal, în grup
Descriere: Jocul trebuie să se desfășoare rapid. Toți elevii se plimbă prin sală până când animatorul strigă o cifră. Trebuie să se formeze grupuri din numărul respectiv de persoane și acestea să își spună numele în cadrul grupurilor formate. Apoi persoanele se separă și se plimbă din nou. Acțiunile se repetă (Moldovanu, pg. 12).
Concluzie: Acest joc implică concentrare din partea participanților, deoarece aceștia trebuie să fie atenți și rapizi atunci când formează grupul. Este și un joc de cunoaștere, datorită faptului că fiecare coechipier își rostește numele. Astfel, participanții își memorează numele reciproc, acesta fiind primul pas în formarea relațiilor sociale.
Săptămâna a noua: Măgărușul
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să formeze două grupuri, pe baza indicațiilor primite de către studentă
– să precizeze regulile jocului, având acces la ajutorul participanților
– să aplice regulile învățate, valorificând spiritul de echipă
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, exercițiul, observația
b) Forme de organizare: în grup
Descriere: Se împart participanții în două grupuri, grupul măgărușilor și grupul celor care conduc măgărușii. Regulile sunt comunicate separat, pe grupuri. Măgărușilor li se indică faptul că ei pot merge înainte, doar atunci când sunt mângâiați și lăudați. Celălalt grup nu are voie să împingă sau să tragă măgărușii. Acesta primește hățurile și misiunea lui este să aducă măgărușul la linia indicată, cât mai repede posibil (Moldovanu, pg. 146).
Concluzie: Acest joc implică disciplinarea pozitivă din partea participanților, deoarece măgărușul va ajunge la linia de sosire cât mai repede, doar în cazul în care va fi alintat și binedispus de către elevii din celălalt grup. În situația în care măgărușul va fi împins sau i se vor adresa cuvinte jignitoare, acesta nu va înainta. Astfel, copiii vor învăța să se comporte politicos cu oamenii din jurul lor, iar șansa de a avea relații sociale armonioase va crește.
Săptămâna a zecea: Podul
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să deseneze un râu lat, folosindu-se de numărul participanților
– să traverseze râul fără a se uda, cu ajutorul coechipierilor
– să ajungă pe celălalt mal al râului, utilizând bucățile de carton
– să dețină toate bucățile de carton, după traversarea râului
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, explicația, observația, exercițiul, problematizarea
b) Forme de organizare: în grup
Descriere: Se desenează un râu destul de lat, în funcție de numărul participanților. Jucătorii trebuie să traverseze râul fără a se uda. Pentru aceasta li se va oferi bucăți de carton, care simbolizează pietrele, cu una mai puțin decât numărul de participanți. Participanții trebuie să ajungă pe celălalt mal, având cu ei toate pietrele (Moldovanu, pg. 156).
Concluzia: Jocul Podul este unul strategic. Pentru început, participanții trebuie să își stabilească tehnica de traversare a râului și să o utilizeze eficient. Este important să se desemneze un lider, de care întreaga echipă va asculta și care va lua deciziile. De asemenea, este necesar ca fiecare coechipier să fie atent, pentru a nu cădea în râu și pentru a nu o lua iar de la început. În plus, competiția nu este benefică în cadrul acestui joc, ci doar spiritul de colegialitate, care va ușura munca întregii echipe.
Săptămâna a unsprezecea: Atenție!
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să formeze un cerc, pe baza informațiilor primite de la animatorul grupului
– să transfere un balon în interiorul cercului, respectând indicațiile oferite de către studentă
– să respecte regulile jocului, valorificând spiritul de echipă
– să se implice activ și cu interes în cadrul jocului
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: conversația, observația, exercițiul
b) Forme de organizare: frontal
Descriere: Se formează un cerc din grupul de elevi. Un balon trebuie transmis în interiorul cercului, fără ca acesta să cadă sau să se întoarcă de unde a venit. Astfel că, participantul nu poate transmite balonul, jucătorului de la care l-a primit. În prima fază, transmiterea se face cu mâinile, apoi cu capul și în cele din urmă, cu degetul (Moldovanu, pg. 158).
Concluzie: În cadrul acestui joc, dexteritatea manuală și cea a trupului sunt exersate, deoarece balonul nu are voie să cadă în timpul transmiterii lui. Este necesară și focalizarea atenției, deoarece balonul nu poate fi transmis în aceiași direcție. Suntem de părere că această activitate produce amuzament în cazul în care unul dintre participanți greșește, deoarece regulile se încalcă, producând dezorganizarea. Astfel, buna dispoziția va acapara întregul grup.
Săptămâna a doisprezecea: Floricele de porumb
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să sară încontinuu cu mâinile lipite de corp, respectând indicațiile oferite de către studentă
– să se atingă de alt participant, pentru a se „lipi“ de el
– să se țină de mână cu alt participant, în timp ce sar împreună
– să formeze o aglomerare, conform informațiilor primite de la studentă
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: observația, exercițiul
b) Forme de organizare: frontal
Descriere: Participanții trebuie să își imagineze că sunt niște floricele de porumb care sar încontinuu pe o tigaie, cu mâinile lipite de corp. Toți trebuie să sară prin încăpere, dar dacă sărind, se ating de cineva, se „lipesc”. Astfel, aceștia vor sări mai departe împreună, ținându-se de mână. Jocul se termină odată cu formarea unei „aglomerări” imense de floricele (Moldovanu, pg. 219).
Concluzie: Acest joc nu este unul dificil, deoarece conține sarcini ușor de reținut. Mai mult decât atât, este distractiv, deoarece copiii, de obicei, se amuză atunci când trebuie să își imagineze că ei sunt un personaj anume. Ei intră foarte ușor în lumea fantastică cu ajutorul creativității, care le permite acest lucru. De aceea, considerăm că acest joc ar trebui implementat în cadrul orei de consiliere și orientare, datorită faptului că sociabilitatea copiilor ar crește.
Săptămâna a treisprezecea: Sculpturi
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să se comunice non-verbal, folosind mimica feței și mișcările trupului
– să interpreteze rolul de model, respectiv de sculptor, pe baza indicațiilor primite de către propunătoarea jocului
– să dea dovadă de colegialitate și de deschidere față de coechipier, valorificând spiritul de echipă
– să se construiască o sculptură de către fiecare pereche, conform preferințelor celor doi coechipieri
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: observația, exercițiul
b) Forme de organizare: în perechi
Descriere: Jocul decurge în liniște și se derulează în perechi. Jocul se desfășoară astfel: un participant este lutul, adică modelul și celălalt coechipier este sculptorul. Modelul îl lasă pe sculptor să-i miște mâinile, picioarele și capul, pentru a construi sculptura. Comunicarea este non-verbală. Se realizează „expoziția”, după care rolurile se inversează (Moldovanu, pg. 65).
Concluzie: Acest joc este benefic creșterii sociale a copiilor. În primul rând, pentru faptul că este permisă doar comunicarea non-verbală, ceea ce face ca partenerii să fie mai atenți unii la alții și mai deschiși. În al doilea rând, pentru ca jocul să evolueze, este necesar spiritul de echipă, care se dezvoltă inevitabil între cei doi coechipieri. Și în al treilea rând, participanții acestui joc vor deveni mai empatici, deoarece fiecare dintre aceștia vor fi puși în postura de model, respectiv de sculptor.
Săptămâna a paisprezecea: Zoo
Propunător: Maria Golban
Învățătoare: Ana Luca
Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu“
Săptămâna: a doua
Clasa: a II-a
Aria Curriculară: Consiliere și orientare
Disciplina: Dezvoltare personală
Tipul activității: Formarea de abilități și atitudini
Obiectiv fundamental: Dezvoltarea unei exprimări emoționale deschise, autentice, spontane; a abilităților empatice și antrenarea conduitelor prosociale și sociale.
Obiective operaționale:
– să imite sunetul animalului de pe cartonașul extras, valorificând informațiile primite de către studentă
– să găsească persoana care imită același sunet, folosindu-se de analizatorul auditiv
– să se implice activ și cu interes în activitatea ludică
– să respecte regulile jocului, valorificând buna dispoziție și colegialitatea
Strategia didactică:
a) Resurse procedurale: observația, problematizarea, exercițiul
b) Forme de organizare: frontal, în perechi
Descriere: Jocul se poate desfășura fie în întuneric, fie cu ochii legați. Fiecărui participant i se oferă un cartonaș, care conține numele unui animal al cărui sunet trebuie să îl imite. Jocul constă în găsirea perechii de către participant, adică persoana care imită același sunet, deoarece există două cartonașe pentru fiecare animal. Este permisă căutarea doar prin intermediul sunetului, fără a pune întrebări. În situația în care un participant nu respectă regulile jocului, mai ales cel de a nu pune întrebări, acesta nu mai are voie să se joace (Moldovanu, pg. 102).
Concluzie: Jocul social Zoo este, în general, pe placul copiilor. Facem această afirmație, deoarece celor mici li se pare palpitant orice joc în care, aceștia, trebuie să fie legați la ochi. Apoi, imitarea sunetelor animalelor de către elevi este altă parte care li se pare interesantă și distractivă în același timp. De obicei, după acest episod, urmează râsete. Găsirea perechii de către participant nu este o sarcină ușoară din cauza zgomotelor din jur, dar, tocmai de aceea, copiii se vor motiva reciproc și vor persevera în ghicirea persoanei care produce același sunet ca și dânșii. Regula cea mai importantă este că nu au voie să pună întrebări, iar acest fapt îi va frustra, dar în cazul în care nu respectă regulile jocului, vor fi scoși afară din joc. Astfel că, participanții acestui joc preferă să le respecte, pentru a avea libertatea de a se juca.
III.3.3. Etapa postexperimentală
Prin implementarea jocurilor sociale, sociabilitatea clasei de elevi a II-a D a Liceului Teoretic Onisifor Ghibu, din orașul Cluj-Napoca, județul Cluj ar crește. De asemenea, cercetarea propriu-zisă se poate desfășura în condiții perfect normale, în cazul în care studentul va da dovadă de profesionalism și va exista o bună cooperare între student-elevi, student-cadrul didactic al elevilor și student-părinții elevilor. În perioada postexperimentală se va aplica din nou chestionarul destinat elevilor, pentru a analiza dacă prin implementarea jocurilor de grup, nivelul de socializare al eșantionului de subiecți a crescut față de etapa preexperimentală. Aplicarea chestionarelor nu ar trebuie să fie o activitate dificilă din cadrul proiectului de cercetare, având în vedere faptul că doamna învățătoare este deschisă și drăguță, iar elevii sunt disciplinați. Noi considerăm că nu am întâmpina probleme în cadrul acestei etape al proiectului, având în vedere faptul că am mai aplicat încă o dată acest chestionar în perioada preexperimentală. De asemenea, în timpul acestei activități de aplicare a chestionarelor din cadrul disciplinei de învățământ Consiliere și orientare, există posibilitatea de a observa comportamentul elevilor și modul acestora de a relaționa între ei. Astfel, putem analiza efectele implementării programului de jocuri sociale la școlarii mici și modul în care comportamentul social al elevilor s-a schimbat.
Chestionarul aplicat elevilor în etapa postexperimentală
La prima întrebare a chestionarului pentru elevi, Îmi place să întâlnesc persoane noi și să leg prietenii., jocurile aplicate pot influența spiritul social al elevilor, așteptându-ne ca majoritatea elevilor să bifeze mai tot timpul. Dacă în partea de cercetare, elevii au optat pentru variantele de răspuns de obicei, des și ocazional, iar doar cinci elevi au ales cuvântul mai tot timpul, după creșterea nivelului de comunicare și deschidere față de oameni prin participarea la jocurile sociale, elevii nu s-ar mai intimida în preajma persoanelor străine, ci ar relaționa eficient cu acestea. Estimăm că varianta de răspuns niciodată nu ar fi aleasă de către niciun elev, deoarece nici în perioada de cercetare nu a fost bifată. Mai mult decât atât, elevii ar putea deveni atât de prietenoși, încât să interacționeze cu alți copii de vârsta lor în cadrul unor activități diverse.
La a doua întrebare a chestionarului pentru elevi, Devin trist atunci când sunt singur., după perioada de implementare a jocurilor sociale, răspunsul așteptat din partea elevilor este mai tot timpul. Înainte de perioada de cercetare, șapte elevi au ales cuvântul niciodată, patru elevi au ales cuvântul ocazional, alți patru elevi au ales cuvântul des, tot patru elevi au ales cuvântul de obicei, iar trei elevi au ales mai tot timpul. Chiar dacă doar trei elevi au optat pentru varianta de răspuns mai tot timpul, prin creșterea sociabilității elevilor prin jocurile sociale desfășurate în fiecare săptămână, în sala de clasă; estimăm că majoritatea elevilor vor bifa răspunsul mai tot timpul. Afirmăm aceasta, deoarece elevii vor dori să fie înconjurați de oameni, cu care să interacționeze; singurătatea aducându-le tristețe, melancolie și o stare de plictiseală. Cele 14 jocuri aplicate vor trezi în elevi dorința de a-și căuta prieteni noi, de a discuta mai mult cu părinții, buncii, frații lor, de a schimba câteva vorbe cu străinii atunci când așteaptă rândul la cumpărături și de a fi și ei, la rândul lor, prieteni. Nu ne așteptam ca răspunsul niciodată să fie optat de către elevi, deoarece nicio persoană rațională nu ar agreea atât de mult singurătatea. De asemenea, cei care se simt bine în mod ocazional atunci când sunt singuri, este posibil să aibă nevoie de un timp și un spațiu în care să reflecteze și să evadeze de agitație. Acest fapt nu înseamnă că ei sunt mai puțin sociabili, ci doar că organismul lor le cere odihnă și un timp pentru sine. Așadar, majoritatea elevilor ar fi supărați atunci când ar avea parte de singurătate și ar fi bine dispuși doar atunci când ar fi în compania persoanelor dragi din familie, tovarășilor de joacă, rudelor sau colegilor de clasă.
La a treia întrebare a chestionarului destinat elevilor, Nu îmi place să stau în compania unor oameni necunoscuți., înainte de cercetare, șapte elevi au ales cuvântul niciodată, patru elevi au ales cuvântul ocazional, patru elevi au ales cuvântul des, alți patru elevi au optat pentru varianta de obicei, iar trei elevi au bifat mai tot timpul. Prin intermediul jocurilor sociale, gradul de interacțiune al elevilor din clasa a II-a D cu oamenii necunoscuți întâlniți ar crește implicit. Dacă înainte de cercetare, elevii evitau însoțirea cu persoanele străine, fiind educați în acest spirit de către părinții lor; după perioada de inovare a jocurilor de grup, estimăm că elevii vor agreea prezența persoanelor necunoscute. Afirmăm acest fapt, deoarece în cadrul jocurilor aplicate am învățat copiii cum să interacționeze cu persoanele străine, mai precis, modul în care să se prezinte sau să facă cunoștință, importanța memorării prenumelor persoanelor din jurul lor și cum să comunice eficient. Astfel că, după perioada de cercetare, ne așteptăm ca varianta de răspuns niciodată a chestionarului pentru elevi să nu mai fie bifată, iar pentru răspunsul ocazional să opteze doar o persoană sau două, care sunt de obicei, mai timide.
Înainte de cercetare, la a patra întrebare a chestionarului pentru elevi, Îmi place să fiu mereu înconjurat de oameni., nouă elevi au optat pentru varianta de răspuns mai tot timpul, șase dintre ei au ales cuvântul des, patru elevi au bifat ocazional, iar trei elevi au optat pentru varianta de răspuns de obicei. După implementarea jocurilor de grup, nivelul de socializare al clasei ar crește, iar noi ne așteptăm ca majoritatea elevilor să opteze pentru răspunsul mai tot timpul. Jocurile aplicate i-ar influența atât de mult pe copii încât aceștia ar agreea mai mult prezența persoanelor fie străine, fie apropiate. Elevii vor deveni mai prietenoși, își vor dezvolta latura comunicativă, esențială într-o relație socială, vor accepta mai ușor oamenii din jurul lor și vor fi dornici să interacționeze cu aceștia. În plus, estimăm că varianta de răspuns niciodată nu ar fi aleasă de către niciun elev, deoarece gradul de sociabilitate al copiilor este mare, iar acest răspuns nu este compatibil cu realitatea. Pentru răspunsul ocazional este posibil să opteze unul sau doi elevi, care se simt, uneori, ușor intimidați de prezența oamenilor. În plus, ne așteptăm ca variantele de răspuns des și de obicei să fie bifate de către câțiva elevi, puțini la număr, care sunt sociabili, dar nu în măsura în care să dorească întotdeauna să interacționeze cu alți oameni.
La a cincea întrebare a chestionarului destinat elevilor, înainte de partea de cercetare, Când sunt singur, mă feresc să vorbesc cu persoanele necunoscute din jurul meu, oricât m-aș plictisi., zece elevi au optat pentru varianta de răspuns mai tot timpul, cinci elevi au ales cuvântul ocazional, patru elevi au preferat cuvântul de obicei, doi elevi au ales cuvântul des, iar un singur elev a ales varianta de răspuns niciodată. Estimăm că la această întrebare, elevii vor răspunde niciodată, deoarece prin partea de cercetare, copiii ar deveni mai sociabili și ar interacționa cu persoanele din jurul lor, chiar dacă acestea sunt străine. Răspunsul așteptat pentru persoanele mai tăcute din clasa de elevi a II-a D, care sunt puține la număr, este ocazional. Ne așteptăm ca elevii să nu mai bifeze mai tot timpul, de obicei și des, deoarece lor nu le va mai plăcea singurătatea și se vor plictisi atunci când sunt singuri, dorind să comunice cu persoanele din jurul lor. A avea o conversație cu persoanele străine denotă ușurință în comunicare, plăcere în a asculta părerile altor oameni, deschidere către idei noi și dorință de a cunoaște oameni diverși. Cu ajutorul jocurilor de grup, dorim să dezvoltăm aceste competențe clasei de elevi pe care am cercetat-o, pentru ca aceștia să devină viitori adulți, capabili de a se integra în societate.
La a șasea întrebare a chestionarului pentru elevi, Mă consider o persoană tăcută și rezervată., înainte de perioada de cercetare, zece elevi au ales varianta de răspuns niciodată, șapte elevi au răspuns ocazional, trei elevi au bifat de obicei, iar doi elevi au ales cuvântul des. Înainte de implementarea jocurilor de grup, un număr ridicat de elevi credeau despre sine că sunt sociabili, câțiva dintre ei au răspuns că pot fi tăcuți, dar depinde de situație, iar cinci persoane s-au evaluat ca fiind timide. După perioada de cercetare ne așteptăm ca aproape toți elevii din clasa a II-a D să bifeze răspunsul niciodată, deoarece aceștia vor deveni mai prietenoși și mai deschiși. Estimăm că elevii care au optat pentru varianta de răspuns ocazional, după perioada de cercetare nivelul acestora de socializare va crește și vor deveni ființe mai îndrăznețe, care vor interacționa mai mult cu persoanele din jur. Ne așteptăm ca răspunsul acestora să fie niciodată, deoarece ei nu vor mai fi tăcuți uneori, ci vor dori să își exprime mereu propria părere cu privire la diferite aspecte care îi interesează. Considerăm că cei cinci elevi care s-au evaluat drept timizi, după implementarea jocurilor de grup în fiecare săptămână în cadrul disciplinei școlare Consiliere și orientare, nu vor mai opta pentru variantele de răspuns des și de obicei. Estimăm că acești elevi vor alege varianta de răspuns mai tot timpul, fiindcă cu ajutorul jocurilor de grup realizate, elevii se vor dezinhiba și treptat, vor deveni mai sociabili și mai puțin tăcuți. Creșterea sociabilității acestor copii este un proces, de aceea, este necesară răbdarea atunci când se lucrează cu aceștia, timpul și implicarea totală din partea propunătorului proiectului.
La a șaptea întrebare a chestionarului, „În timpul liber prefer să mă joc singur, decât cu copiii din parc.“, unsprezece elevi au răspunsul ocazional, cinci elevi au preferat varianta niciodată, trei elevi au optat pentru cuvântul des, doi elevi au ales cuvântul de obicei și un elev a bifat mai tot timpul. Înainte de aplicarea jocurilor, un număr ridicat de elevi au optat pentru jocul individual decât pentru cel în grup, dar în mod ocazional, iar un număr de cinci elevi au ales jocul cu alți copii. Astfel că, majoritatea copiilor preferau să se joace individual decât cu alți copii de la locul de joacă, iar acest fapt poate fi datorat comodității sau a nevoii de singurătate, care apare uneori. După implementarea programului de jocuri sociale, estimăm că majoritatea elevilor vor opta pentru varianta de răspuns niciodată, deoarece nivelul acestora de socializare va fi mai ridicat. În perioada preexperimentală, cinci elevi au accentuat importanța jocului în colectiv, care pentru ei este singura cale spre fericire. Noi dorim ca toți elevii să fie de părerea celor cinci elevi, și anume, să afirme și ei importanța jocului în grup. Dorim acest rezultat, deoarece credem că jocul cu alți copii dezvoltă sociabilitatea copiilor, datorită faptului că aceștia își împărtășesc trăirile în mod regulat. Așadar, ne așteptăm ca variantele de răspuns ocazional, des și de obicei să nu mai fie bifate, deoarece jocul în colectivitate li se va părea mult mai atractiv elevilor decât jocul individual.
La a opta întrebare a chestionarului, „Atunci când am o problemă, știu că am prieteni care să îmi sară în ajutor.“, nouă elevi au ales varianta mai tot timpul, șapte elevi au bifat de obicei și șase elevi au ales varianta des. Așadar, în partea preexperimentală întreaga clasă de elevi a considerat că are prieteni adevărați, care sunt dispuși să îi sprijine atunci când aceștia au o problemă. După aplicarea jocurilor de grup, estimăm că nivelul de socializare al elevilor va crește și că aceștia vor interacționa mai mult cu oamenii din jurul lor. În urma acestor interacțiuni, elevii din clasa a II-a D vor întreține mai multe relații de prietenie decât înainte de implementarea jocurilor sociale. Astfel că, estimăm că acești elevi vor avea mai mulți prieteni adevărați, care să îi sprijine în orice împrejurare. După perioada experimentală ne așteptăm ca majoritatea elevilor să opteze pentru varianta de răspuns mai tot timpul, deoarece aceștia vor avea relații solide de prietenie, în caracteristica majoră este sacrificiul. Ne așteptăm ca elevii care au ales în perioada prexperimentală variantele de răspuns de obicei și des, după aplicarea jocurilor de grup, nivelul lor de deschidere față de oameni să crească și să opteze pentru varianta de răspuns mai tot timpul. Estimăm că răspunsurile niciodată și ocazional nu vor fi bifate de către niciun elev, deoarece nici în perioada preexperimentală nu au fost alese. Mai mult decât atât, după integrarea programului de jocuri sociale la disciplina de învățământ Consiliere și orientare, acest eșantion de elevi va deveni mai comunicativ, mai sociabil și va avea o mai mare deschidere față de oameni.
La a noua întrebare a chestionarului, „Prefer compania celor dragi decât să îmi petrec timpul singur/ă.“, șaisprezece elevi au ales cuvântul mai tot timpul, cinci elevi au optat pentru varianta des și un elev a preferat varianta de răspuns de obicei. Astfel că, în perioada preexperimentală elevii optează pentru prezența celor apropiați în detrimentul singurătății, ieșind la iveală faptul că ei nu sunt introvertiți, ci sunt dornici să comunice, mai ales cu persoanele familiare. După aplicarea programului de jocuri sociale estimăm că răspunsul la această întrebare de către toți elevii va fi mai tot timpul. Astfel că, variantele de răspuns des și de obicei nu vor mai fi bifate de către elevi, deoarece nivelul lor de comunicare va crește atât de mult, încât aceștia nu vor mai simți nevoia de a fi singuri uneori. De asemenea, noi considerăm că răspunsurile niciodată și ocazional la această întrebare nu vor fi alese de către nici un elev, deoarece nici înainte de perioada implementării jocurilor sociale nu au fost bifate. Acest aspect se datorează faptului că elevii clasei a II-a D se simt bine în compania familiei și a prietenilor, deoarece ei sunt oameni pe care aceștia îi cunosc și nu se simt intimidați de ei, comunicarea dintre ei fiind eficientă. În perioada preexperimentală, copiii aveau nevoie ocazional și de momente de singurătate, de liniște, în care să comunice cu vocea lor interioară. Estimăm că, după perioada experimentală, elevii vor dobândi suficiente competențe sociale, necesare comunicării eficiente cu persoanele din jurul acestora și nu vor mai simți nevoia de singurătate atât de pregnant precum înaintea perioadei de implementare a jocurilor de grup.
La a zecea întrebare a chestionarului „Cum îți alegi prietenii?”, în perioada preexperimentală, majoritatea elevilor au afirmat importanța prietenului adevărat, ghidându-se după caracteristici precum bunătatea, simplitatea, sinceritatea, buna-cuviință și corectitudinea. Vă vom oferi câteva răspunsuri ale elevilor, pentru a vă face o părere referitor la trăsăturile principale pe care un prieten adevărat este necesar să le aibă, în viziunea acestui eșantion de copii:
„Eu îmi aleg prietenii: îl aleg după comportare, să mă ajute, să nu ne despărțim niciodată, să nu mintă, dacă e responsabil și dacă fac o greșeală, să mă ierte.” – Sorana, 8 ani
„Eu îmi aleg prietenii: să nu mă mintă, să îmi fie alături și la bine, și la rău, să nu îmi facă rău cu bună știință și cum nu mai am ceva lucruri, să mă arunce la gunoi.” – Ana, 8 ani și 9 luni
„Eu îmi aleg prietenii: după cum se comportă, trebuie să mă ajute la nevoie, să nu se ia după culoarea pielii sau dacă sunt sărac.” – Sara, 8 ani
Această întrebare este una deschisă, așadar permite exprimarea propriei păreri de către eșantionul de elevi ai clasei a II-a D cu privire la subiectul ales de către propunătorul proiectului de cercetare. De asemenea, aceasta este și o întrebare subiectivă, existând mai multe variante de răspuns, deoarece fiecare elev are modul său de a gândi și de a acționa. Estimăm că în perioada experimentală elevii vor opta pentru răspunsuri diferite față de cele din perioada preexperimentală, deoarece nivelul lor de socializare va crește. Astfel, având mai multă experiență în relaționarea socială decât înainte de perioada aplicării jocurilor de grup, estimăm că răspunsurile lor vor fi mai riguroase și vor avea mai multe așteptări de la un prieten. Așadar, aceștia vor avea mai multe informații despre modul în care trebuie să se comporte un prieten adevărat și găsirea unuia va fi mai facilă. Ne așteptăm ca trăsăturile pe care trebuie să le dețină un prieten adevărat, alese de către elevi în timpul chestionării postexperimentale să fie onestitatea, sinceritatea, altruismul, empatia, asumarea de responsabilități, sârguința, spiritul de sacrificiu, etc.
Analizând chestionarele vom putea observa o dezvoltare a modului de interacțiune al elevilor cu persoanele din jurul lor. După perioada experimentală, observăm dobândirea unor suficiente competențe sociale, necesare comunicării eficiente cu colegii de clasă, cu familia sau cu tovarășii de joacă. Afirmăm aceasta, deoarece elevii vor dori să fie înconjurați de oameni, cu care să interacționeze; singurătatea aducându-le tristețe, melancolie și o stare de plictiseală. Estimăm că, după perioada experimentală, elevii vor dobândi suficiente competențe sociale, necesare comunicării eficiente cu persoanele din jurul acestora și nu vor mai simți nevoia de singurătate atât de pregnant precum înaintea perioadei de implementare a jocurilor de grup.
Astfel, având mai multă experiență în relaționarea socială decât înainte de perioada aplicării jocurilor de grup, considerăm că elevii vor fi mai riguroși în analizarea oamenilor din jur. În plus, aceștia vor avea mai multe informații despre modul în care trebuie să se comporte un prieten adevărat și găsirea unuia va fi mai facilă. Așadar, prin implementarea jocurilor de grup, ne așteptăm să dezvoltăm competențele sociale ale clasei de elevi pe care am cercetat-o, pentru ca aceștia să devină viitori adulți, capabili de a se integra în societate.
Concluzii
Proiectul de cercetare redactat se numește Relația școala-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic și conține două etape importante și anume, etapa teoretică și cea experimentală. În acest proiect sunt incluse capitolele Familia, Abilitățile sociale și Experiment pedagogic privind relația școala-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic.
Primul subcapitol al capitolului Familia se referă la caracteristicile generale ale mediului familial, care accentuează faptul că familia este o instituție, deoarece în cadrul acesteia se întemeiază relații, cum ar fi relațiile dintre părinți și copil, relațiile dintre frați, dintre bunici și nepoți. În plus, ea are ca și scop, producerea, reproducerea și consumul, iar fiecare mediu familial este organizat în mod diferit.
Al doilea subcapitol al capitolului Familia descrie efectele pe care mediul familial îl are asupra copilului, deoarece noi considerăm că familia este punctul de plecare prin care copilul este inițiat în lume. De asemenea, părinții trebuie să îi ofere copilului posibilități de a explora lumea..
Al treilea subcapitol al capitolului Familia investighează importanța satisfacerii nevoilor de bază a copiilor de către părinți. Maslow clasifică cele cinci tipuri de nevoi umane, care, satisfăcute, duc la o bună dezvoltare și la o funcționare normală a individului: nevoi fiziologice, nevoia de siguranță și securitate, nevoia de apartenență și dragoste, nevoia de respect și stimă de sine, nevoia de autodezvoltare.
Al patrulea subcapitol al capitolului Familia analizează afecțiunea, care este o nevoie esențială pentru dezvoltarea normală a copilului. Așadar, cea mai importantă trebuință descrisă de Maslow este cea de dragoste, căci doar cu ajutorul dragostei, copilul se dezvoltă armonios.
Ultimul subcapitol al capitolului Familia prezintă modul în care ar trebui să se comporte familia cu copilul său. Noi înțelegem că fiecare copil este unic, iar tehnica educațională trebuie să i se potrivească. Profilul emoțional și stadiul de dezvoltare al copilului au o importanță majoră în ceea ce privește tehnicile de disciplinare a copilului, iar tehnicile vor trebui mereu adaptate.
Al doilea capitol al proiectului de cercetare se numește Abilitățile sociale și cuprinde patru subcapitole, și anume, Comunicarea – aspecte de bază, Sociabilitatea – influențată de familie, Interacțiunile dintre frați în cadrul familiei și Socializarea prin cei de o vârstă cu copilul.
Primul subcapitol al celui de-al doilea capitol ne spune că ne naștem cu abilitatea de a comunica, dar învățăm să comunicăm de la persoanele din jur, copiindu-le. Acest subcapitol ne învață faptul că, pentru îmbunătățirea abilităților sociale este necesar să îți îmbunătățești propriul stil de comunicare.
Al doilea subcapitol ne dezvăluie că familia este un mediu social, datorită faptului că abilitățile sociale ale copilului se formează după caracterul relațiilor trăite de copil în cadrul familiei, indiferent dacă acesta este implicat sau nu în anumite situații date
Al treilea subcapitol afirmă faptul că așa cum copiii sunt influențați de către părinți, așa sunt ei influențați și de către frații și surorile acestora. Însă, este mult mai greu a studia influența grupului de frați și de surori asupra copilului, decât a părinților asupra acestuia.
Al patrulea subcapitol este fragmentat în trei părți denumite Specificul socializării în perioada preșcolarității, Specificul socializării în perioada școlarității mici și Modalități de socializare prin joc. În prima etapă a subcapitolului punem accentul pe socializarea copilului, care este un aspect esențial al vieții acestuia, grădinița fiind un cadru în care copilul are prilejul de a și-o dezvolta. În a doua parte a subcapitolului Socializarea prin cei de o vârstă cu copilul este descrisă o nouă etapă în existența copilului, care apare în jurul vârstei de șase ani. În a treia etapă a subcapitolului sunt prezentate jocurile sociale, care sunt acele jocuri în care copiii interacționează între ei în diferite grade. Cu cât copilul crește, cu atât acesta tinde să devină tot mai sociabil și mai cooperant..
Al treilea capitol al proiectului de cercetare include un experiment pedagogic privind relația școală-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic. Acest capitol include trei subcapitole denumite astfel, Formularea ipotezei generale și a variabilelor cercetării, Metodologia cercetării și Desfășurarea cercetării.
În primul subcapitol al ultimului capitol sunt enunțate ipoteza generală a cercetării și variabilele acesteia. Ipoteza proiectului de cercetare se referă la implicarea constantă a familiei în mod direct și indirect în activitățile desfășurate cu elevii din clasele primare contribuie la dezvoltarea în context formal a abilităților sociale ale elevilor. Variabilele folosite în cercetare sunt variabila independentă și cea dependentă. Astfel că, variabila independentă vizează setul de activități desfășurate în vederea dezvoltării abilităților sociale, iar variabilele dependente prezintă nivelul de socializare al elevului și gradul de implicare al părintelui.
Al doilea subcapitol al aceluiași capitol prezintă instrumentele utilizate în cercetare, și anume, observația, chestionarul și interviul. Așadar, observația poate oferi informații relevante cu privire la stările emoționale și efectele lor asupra muncii școlare a elevilor, evidențiind, de asemenea, o serie de caracteristici care influențează performanța elevilor, precum încrederea în sine, timiditatea, anxietatea, neîncrederea în forțele proprii, adaptabilitatea. Chestionarul produce o cunoaștere științifică, dar și teoretică. Acesta presupune o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise care determină din partea celui anchetat, un comportament verbal și nonverbal, care este apoi, înregistrat în scris. Și nu în ultimul rând, interviul este una dintre cele mai importante metode de cercetare și este utilizat în științele sociale, științele socio-umane, dar și în desfășurarea diverselor activități profesionale.
Ultimul subcapitol al capitolului denumit Desfășurarea cercetării include trei părți, și anume, Etapa preexperimentală, Etapa experimentală și Etapa postexperimentală. Pentru cercetarea propriu-zisă am ales o clasă din învățământul primar, și anume, clasa a II-a D a Liceului Teoretic ”Onisifor Ghibu”, din localitatea Cluj-Napoca, din județul Cluj, condusă de către cadrul didactic Ana L. Pentru început, am chestionat 22 de elevi din clasa a II-a D, cu scopul de a le afla nivelul sociabilității.
În etapa preexperimentală a avut loc o întâlnire în care am aplicat chestionare eșantionului de subiecți din clasa a II-a D. În primul rând, le-am explicat elevilor toate întrebările chestionarului, rând pe rând, pentru a le înțelege mai bine. În al doilea rând, i-am rugat să rezolve fiecare întrebare și le-am asigurat cooperare în cazul în care vor exista nelămuriri cu privire la completarea chestionarului. În al treilea rând, le-am oferit câteva exemple de răspunsuri la unele întrebări pe care elevii nu le înțelegeau, pentru ca munca acestora să fie mai facilă.
De asemenea, pentru aplicarea de chestionare părinților elevilor a avut loc o întâlnire în cadrul Liceului Teoretic Onisifor Ghibu, cu scopul de a afla modul în aceștia se implică în dezvoltarea sociabilității propriului copil. Noi am chestionat 22 de părinți dintre care două perechi de părinți nu au dorit să răspundă chestionarului, fiind divorțați. Părinții copiilor au fost cooperanți, majoritatea acestora au înțeles întrebările, dar au existat și persoane care doreau clarificări cu privire la chestionar.
Pentru a afla mai multe informații despre nivelul de sociabilitate al clasei de elevi, despre modul în care interacționează elevii între ei, dacă există copii dificili în clasă, cu care este mai greu de comunicat, am interveviat-o pe învățătoarea acestei clase de elevi. Modul de acordare a interviului a fost unul mai puțin formal, de aceea, având în vedere faptul că am avut deschidere din partea acesteia, interviul a fost o plăcere. Mi-a plăcut faptul că învățătoarea acestui eșantion de subiecți se implică în viața clasei, organizând vizite la muzee, la spectacole, la teatru de păpuși, ieșiri în aer liber și chiar excursii. Ea este un exemplu demn de urmat, deoarece atunci când apar conflicte între elevi, știe cum să le rezolve eficient, fără a avea urmări grave.
Etapa experimentală constă în realizarea unui proiect de cercetare privind experimentul pedagogic privind relația școală-familie și rolul ei în dezvoltarea abilităților sociale ale școlarului mic. Acest proiect de cercetare este destinat dezvoltării nivelului de sociabilitate al eșantionului de subiecți ales. Pentru a crește modul de a interacționa al elevilor cu persoanele din jur, în perioada de cercetare ar putea avea loc paisprezece întâlniri, adică timp de un semestru ar putea fi implementat câte un joc pe săptâmână în cadrul disciplinei de învățământ Consiliere și orientare. Jocurile alese vor fi cele de grup în care copiii relaționează unii cu alții și învață reguli de conduită, cu ajutorul cărora, aceștia, se integrează fără dificultate în societate.
În perioada postexperimentală se va aplica din nou chestionarul destinat elevilor, pentru a analiza dacă prin implementarea jocurilor de grup, nivelul de socializare al eșantionului de subiecți a crescut față de etapa preexperimentală. Aplicarea chestionarelor nu ar trebuie să fie o activitate dificilă din cadrul proiectului de cercetare, având în vedere faptul că doamna învățătoare este deschisă și sociabilă, iar elevii sunt disciplinați. Noi considerăm că nu am întâmpina probleme în cadrul acestei etape al proiectului, având în vedere faptul că am mai aplicat încă o dată acest chestionar în perioada preexperimentală. Astfel, putem analiza efectele implementării programului de jocuri sociale la școlarii mici și modul în care comportamentul social al elevilor s-a schimbat.
Așadar, prin implementarea jocurilor de grup, ne așteptăm să dezvoltăm competențele sociale ale clasei de elevi pe care am cercetat-o, pentru ca aceștia să devină viitori adulți, capabili de a se integra în societate.
Anexa 1
Chestionarul pentru elevi
Citește fiecare propoziție cu atenție. Răspunde sincer la întrebările următoare, încercuind răspunsul care se apropie cel mai mult de felul tău de a gândi și de a acționa. Nu există răspunsuri corecte sau greșite!
1. Îmi place să întâlnesc persoane noi și să leg prietenii.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
2. Devin trist atunci când sunt singur.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
3. Nu îmi place să stau în compania unor oameni necunoscuți.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
4. Îmi place să fiu mereu înconjurat de oameni.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
5. Când sunt singur, mă feresc să vorbesc cu persoanele necunoscute din jurul meu, oricât m-aș plictisi.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
6. Mă consider o persoană tăcută și rezervată.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
7. În timpul liber prefer să mă joc singur, decât cu copiii din parc.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
8. Atunci când am o problemă, știu că am prieteni care să îmi sară în ajutor.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
9. Prefer compania celor dragi decât să îmi petrec timpul singur/ă.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
10. Cum îți alegi prietenii?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Anexa 2
Chestionarul pentru părinți
Citește fiecare propoziție cu atenție. Răspunde sincer la întrebările următoare, încercuind răspunsul care se apropie cel mai mult de felul dumneavoastră de a gândi și de a acționa. Nu există răspunsuri corecte sau greșite! (Întrebările cu spații libere trebuie completate, iar întrebările cu mai multe variante de răspuns trebuie încercuite. Puteți opta pentru una sau mai multe variante de răspuns.)
Câți membrii sunteți în familie?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
2. Prezentați fiecare membru al familiei (părinți, bunici, frați). Care este ocupația ambilor pǎrinți?……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
3. Cum vă înțelegeți cu vecinii?
a) ei sunt prietenii mei
b) mă înțeleg bine cu ei, dar nu interacționăm prea des
c) îmi sunt indiferenți
d) nu îi agreez
4. Cum interacționează copilul cu frații lui? (Răspundeți în cazul în care copilul are frați, în cazul în care nu are, treceți la următoarea întrebare.)
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
5. Dar cu bunicii săi? (Răspundeți în cazul în care copilul are bunici, în cazul în care nu are, treceți la următoarea întrebare.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
6. Cât de des vin prietenii dumneavoastră în vizită?
a) săptămânal
b) lunar
c) de sărbători, zile de naștere, etc.
7. Cât de des aveți vizitatori copii?
a) săptămânal
b) lunar
c) de sărbători, zile de naștere, etc.
8. Ce relație aveți cu rudele dumneavoastă?
a) apropiată
b) îndepărtată
c) nici apropiată, nici îndepărtată
9. Cum vă petreceți timpul liber cu copilul vostru?
a) stăm în casă: copilul întreprinde activități singur, iar eu îmi îndeplinesc sarcinile casnice
b) facem excursii
c) merg cu copilul în parc
d) vizităm muzee
e) facem picnic în familie
f) alte situatii:……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
10. Vă implicați în socializarea copilului?
a) Da
b) Nu
11. Dacă da, in ce mod? Explicați. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
12. Să zicem că propriul copil are neînțelegeri cu partenerii de joacă, ați încerca să îl ajutați, ca să rezolve conflictul? Sau l-ați lăsa să se descurce singur?
a) Da, l-aș ajuta.
b) Nu, nu l-aș ajuta.
13. Considerați că propriul copil este sociabil:
a) Da
b) Așa și așa
c) Mai degrabă nu decât da
d) Nu
14. Credeți că este important ca el să fie sociabil? De ce?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
15. Cum îl ajutați pe copilul dumneavoastră în sensul dezvoltarii lui sociale?
a) merg în vizită la cunoștințe care au copii de aceeași vârstă
b) îl las să se joace în spațiul de joacă din apropierea locuinței noastre
c) îi permit să participe la zilele de naștere ale colegilor lui
d) chem prietenii lui la noi acasă
e) îl înscriu în activități diverse, care includ copii de aceeași vârstă
f) altele………………………………………………………………
Anexa 1
Chestionarul pentru elevi
Citește fiecare propoziție cu atenție. Răspunde sincer la întrebările următoare, încercuind răspunsul care se apropie cel mai mult de felul tău de a gândi și de a acționa. Nu există răspunsuri corecte sau greșite!
1. Îmi place să întâlnesc persoane noi și să leg prietenii.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
2. Devin trist atunci când sunt singur.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
3. Nu îmi place să stau în compania unor oameni necunoscuți.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
4. Îmi place să fiu mereu înconjurat de oameni.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
5. Când sunt singur, mă feresc să vorbesc cu persoanele necunoscute din jurul meu, oricât m-aș plictisi.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
6. Mă consider o persoană tăcută și rezervată.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
7. În timpul liber prefer să mă joc singur, decât cu copiii din parc.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
8. Atunci când am o problemă, știu că am prieteni care să îmi sară în ajutor.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
9. Prefer compania celor dragi decât să îmi petrec timpul singur/ă.
a) niciodată
b) ocazional
c) des
d) de obicei
e) mai tot timpul
10. Cum îți alegi prietenii?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Anexa 2
Chestionarul pentru părinți
Citește fiecare propoziție cu atenție. Răspunde sincer la întrebările următoare, încercuind răspunsul care se apropie cel mai mult de felul dumneavoastră de a gândi și de a acționa. Nu există răspunsuri corecte sau greșite! (Întrebările cu spații libere trebuie completate, iar întrebările cu mai multe variante de răspuns trebuie încercuite. Puteți opta pentru una sau mai multe variante de răspuns.)
Câți membrii sunteți în familie?…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
2. Prezentați fiecare membru al familiei (părinți, bunici, frați). Care este ocupația ambilor pǎrinți?……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
3. Cum vă înțelegeți cu vecinii?
a) ei sunt prietenii mei
b) mă înțeleg bine cu ei, dar nu interacționăm prea des
c) îmi sunt indiferenți
d) nu îi agreez
4. Cum interacționează copilul cu frații lui? (Răspundeți în cazul în care copilul are frați, în cazul în care nu are, treceți la următoarea întrebare.)
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
5. Dar cu bunicii săi? (Răspundeți în cazul în care copilul are bunici, în cazul în care nu are, treceți la următoarea întrebare.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
6. Cât de des vin prietenii dumneavoastră în vizită?
a) săptămânal
b) lunar
c) de sărbători, zile de naștere, etc.
7. Cât de des aveți vizitatori copii?
a) săptămânal
b) lunar
c) de sărbători, zile de naștere, etc.
8. Ce relație aveți cu rudele dumneavoastă?
a) apropiată
b) îndepărtată
c) nici apropiată, nici îndepărtată
9. Cum vă petreceți timpul liber cu copilul vostru?
a) stăm în casă: copilul întreprinde activități singur, iar eu îmi îndeplinesc sarcinile casnice
b) facem excursii
c) merg cu copilul în parc
d) vizităm muzee
e) facem picnic în familie
f) alte situatii:……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
10. Vă implicați în socializarea copilului?
a) Da
b) Nu
11. Dacă da, in ce mod? Explicați. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
12. Să zicem că propriul copil are neînțelegeri cu partenerii de joacă, ați încerca să îl ajutați, ca să rezolve conflictul? Sau l-ați lăsa să se descurce singur?
a) Da, l-aș ajuta.
b) Nu, nu l-aș ajuta.
13. Considerați că propriul copil este sociabil:
a) Da
b) Așa și așa
c) Mai degrabă nu decât da
d) Nu
14. Credeți că este important ca el să fie sociabil? De ce?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
15. Cum îl ajutați pe copilul dumneavoastră în sensul dezvoltarii lui sociale?
a) merg în vizită la cunoștințe care au copii de aceeași vârstă
b) îl las să se joace în spațiul de joacă din apropierea locuinței noastre
c) îi permit să participe la zilele de naștere ale colegilor lui
d) chem prietenii lui la noi acasă
e) îl înscriu în activități diverse, care includ copii de aceeași vârstă
f) altele………………………………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Scoala Familie Si Rolul Ei In Dezvoltarea Abilitatilor Sociale ALE Scolarului Mic (ID: 160435)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.