Relatia Publicistica Literatura LA „convorbiri Literare”

RELAȚIA PUBLICISTICĂ – LITERATURĂ LA „CONVORBIRI LITERARE”

C U P R I N S

ARGUMENT

Nevoia de informație reprezintă una dintre datele fundamentale ale întregii vieți sociale. Astfel, preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente și de a descrie lumile străine a dat naștere unor opere care se înrudesc cu reportajele din zilele noastre.

Istoria presei reprezintă, în ansamblu, istoria societăților. Profilul social, economic, cultural al unei epoci poate fi reconstituit din „arhivele cotidianului”, ceea ce s-a dorit a fi și chiar a fost presa scrisă, la care putem adăugat și presa audio-vizuală.

Istoria presei plasează într-un sistem axiologic și unul evolutiv chiar viața presei. Noile necesități de informare, crearea serviciilor poștale moderne, apariția tiparului, știrile manuscris, foile volante imprimate, primele tipărituri periodice, îndelungata supraviețuire a formelor primare de jurnalism reprezintă doar câteva repere ce au contribuit la nașterea presei scrise.

Presa scrisă a devenit o permanență în spații culturale diferite prin intermediul ziarelor. Ea va păstra alura, principiile, scopul și se va individualiza prin tehnica jurnalistică, dar și prin originalitatea scriiturii, a discursului publicistic.

Presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare măsură, la stabilirea și la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunțare treptată și conștientă la elementele regionale și populare.

Istoria presei românești cunoaște perioade de căutări și chiar de opreliști datorate cenzurii, dar și perioade de efervescență care au impus apariția unor ziare de mare valoare și cu un impact neobișnuit asupra societății.

Revista „Convorbiri literare” a apărut în mod firesc în câmpul culturii naționale, ca o necesitate de afirmare a spiritualității românești în forme superioare.

Din perspectiva timpului prezent, publicația apare ca o tipăritură serioasă, modernă, de deschidere europeană, participantă la definirea literaturii române.

CAPITOLUL 1. STILUL PUBLICISTIC

Moto: „Stilul este omul însuși".

Georges Luis Leclerc de Buffon

1.1.Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.

Limbajul publicistic a penetrat puternic în zona cunoașterii umane, astfel încât nimeni nu-și mai poate concepe existența fără informația cotidiană tipărită (presa scrisă), electronică și audio-vizuală (radio, televiziune, internet).

Stilul publicistic (gazetăresc) s-a constituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă, și cuprinde în cadrul său un ansamblu de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care au rolul de a informa publicul în calitatea sa de receptor, cu privire la cele mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc. Ca urmare, putem afirma că îndeplinește astfel funcția de mediatizare, dar și de influențare a opiniei publice.

Textele publicistice recomandă o serie de trăsături specifice care provin din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive, convingătoare, datorită caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în același timp, un echilibru firesc între tradiție și inovație.

Stilul publicistic este folosit în mass-media, are rol propagandistic și urmărește ca publicul să fie informat, influențat, mobilizat și chiar manevrat într-o anumită direcție. Elementele intelectuale se îmbină cu elementele afective, iar materialele sunt luate din realitatea imediată fiind însoțite de materiale extralingvistice.

În cadrul stilului publicistic sunt valorificate toate sectoarele vocabularului. În aceste condiții, se folosesc termeni științifici, neologisme, regionalisme și forme populare, dar și cuvinte cu sensuri figurate, comparații, epitete și enumerări, interogații retorice, vorbire directă și indirectă. De asemenea, se pot folosi citate, iar stilul este ușor accesibil, neadresându-se numai elitelor sau numai unui anumit tip de public (deși există și reviste de specialitate care se adresează unui public restrâns, specializat).

Stilul publicistic se caracterizează prin intermediul relației permanente emițător-receptor, pentru că receptorul este permanent implicat în enunț, dintr-o anumită perspectivă ideologică, politică, culturală.

Stilul publicistic se prezintă în mai multe variante:

varianta didactică (are rol de popularizare a științei);

varianta textelor solemne (ne referim la discursuri, comunicate politice etc.);

varianta gazetărească (include toate compunerile specifice stilului publicistic, și anume articolul, reportajul, interviul, masa rotundă, interviul colectiv, recenzia, cronica, documentarul, foiletonul).

În vederea abordării unei tematici, folosindu-se stilul publicistic, trebuie să se țină cont, de asemenea, de faptul că trebuie respectate o serie de condiții impuse de spațiul tipografic restrâns (cazul presei scrise), de formatul și durata emisiunilor (cazul producțiilor de radio și televiziune).

Stilul publicistic va sta, probabil, indiferent de evoluția mijloacelor tehnice, la temelia multora dintre creațiile culturale ale omului. Perenitatea și prospețimea stilului publicistic sunt date și de rolul pe care mijloacele media îl joacă în evoluția societății.

1.2. Considerații asupra stilului publicistic

În cadrul fiecărui stil funcțional regăsim câteva limbaje distincte, dar în cazul stilului publicistic gama varietăților stilistice este foarte bogat reprezentată:

texte interdisciplinare (ce se situează la granița cu alte stiluri funcționale, precum cronica, grupajul cu caracter științific, pamfletul, parodia, texte cu aplicație juridică sau de popularizare a științei ș.a.);

interviuri;

reportaje;

anunțuri publicitare, reclame;

informații curente cotidiene (schimbarea rutei mijloacelor de transport, prețul diferitelor produse, campanii de vaccinare, obiective cultural-artistice nou apărute pe firmamentul vieții populației, dispariții, necrolog, aniversări);

editoriale;

mica publicitate;

știri (interne sau externe din lumea politică, financiară, sportivă, culturală);

articole de scandal (vizează viața și activitatea persoanelor publice, dar și aspecte ale vieții cetățenilor de rând);

anchete sociale;

evocări (ale personalităților social-politice sau cultural-științifice, portrete artistice, comemorări);

comunicate de presă;

corespondența deschisă (scrisori deschise către diferite personalități social-politice, scrisori ale cititorilor către redacție ori ale redacției către cititori);

revendicări sau articole-protest, luări de poziție pe plan socio-politic sau cultural față de o situație de fapt nemulțumitoare: apel, cuvântare, comentariu, manifest, declarație).

Această diversitate a formelor corespunde abundenței de teme abordate: tot ceea ce îl interesează pe om la un moment dat, tot ceea ce poate deștepta în mintea și sufletul acestuia reprezintă o temă pentru publicistică.

Materialul prezentat este recepționat din realitatea imediată și este însoțit frecvent de mijloace extralingvistice:

fotografii;

caricatură;

hărți;

tabele, statistice, diagrame;

De asemenea, tipurile de texte publicistice se caracterizează prin:

grad sporit de accesibilitate;

transparență;

deschidere către receptor;

accentuarea componenței perlocuționare a limbajului (adică definirea, pe cale persuasivă, a unui anumit act comportamental din partea receptorului).

Stilul publicistic folosește toate mijloacele de contactare emoțională a publicului: lexic figurat, comparații sugestive, epitete, perifraza, intonația exclamativă, interogați, digresiuni, inversiuni, enumerația și repetiția, paralelismul și antiteza, mijloace ale umorului și satirei, o surprinzătoare combinare a stilurilor vorbirii (stil direct, stil indirect, stil indirect liber și stil confesiv) pentru a-și îndeplini funcția mediatizantă. În general, normele limbii literare sunt respectate, dar se constată și situații de abatere sau de încălcare a acestora; circumstanțe create intenționat care sporesc valoarea expresivă a enunțului.

Cu ajutorul stilului publicistic se transmit termeni științifici, forme gramaticale corecte sau construcții colocviale în vogă (ca de exemplu: sintagma cu valoare superlativă – băieți de băieți, fete de fete, cu sensul băieți adevărați, fete deosebite, construcții atât de mult folosite în ultimul timp).

Stilul publicistic este foarte sensibil la modificările de expresie ale diferitelor categorii sociale sau inovație lingvistică, mai mult decât orice alt stil funcțional ce utilizează calea scrisă de comunicare, întrucât textele publicistice au rolul de a reflecta realitatea imediată.

Mijloacele curente de instigare și mobilizare a opiniei publice sunt formulările eliptice și mobilizatoare (lozincă, slogan, apel, chemare), titlurile incendiare care stârnesc interesul și atrag atenția, fotografiile sugestive, citatele și maximele. De asemenea, nota polemică este prezentă în majoritatea textelor publicistice, ea fiind o trăsătură caracteristică a stilului publicistic.

Stilul publicistic are și o latură tendențioasă. Dar asta se întâmplă, poate și datorită faptului că este limbajul cel mai adesea folosit pentru a rosti adevăruri dureroase!

Dacă stilul beletristic este supus schimbărilor într-o măsură mult mai mică, în schimb limbajul publicistic este cuprins de o adevărată frenezie a noului.

Însușirea specifică predominantă, proprie stilului publicistic este, probabil, aceea de universalitate, fiind un element esențial în structurarea unor comportamente umane. Stilul publicistic prezintă încă multe provocări pentru cercetătorii din domeniul lingvisticii, în ciuda aparenței de simplitate și de lejeritate a exprimării.

Nicolae Stanciu vorbește despre „eterogenitatea stilului publicistic”, ce se prezintă sub mai multe aspecte:

a. Varietatea mijloacelor de codare a mesajelor – a cărei țintă o constituie persuadarea cititorului/privitorului/ascultătorului. Mijloacele de persuasiune specifice folosite pentru atingerea acestui scop pot include mijloace tehnice (sunet, lumini, decoruri) sau instrumente ale limbajului publicistic: ancheta, știrea, anunțul, corespondența, interviul etc. În atingerea obiectivului de persuadare a publicului, un rol important îl are interviul, iar în sfera audio-vizualului, talk-show-ul.

Printre micile „artificii” se numără cele mai simple și întrebuințate tehnici de persuasiune și manipulare a publicului, cum ar fi: accentuarea unor segmente de mesaj, concentrarea subliminală a atenției publicului asupra elementelor ce se vor a fi evidențiate și toate acestea folosind pârghiile oferite de limbajul publicistic.

În cazul materialelor tipărite, scrierea cu majuscule, sublinierea sau îngroșarea unor pasaje; în cazul radioului, accentuarea sau schimbarea tonalității sau în cazul televiziunii, focalizarea, prim-planul, constituie tot atâtea mijloace de a imprima dacă nu o direcție, măcar un sens opiniei publicului.

b. Eterogenitatea stilului publicistic, așa cum este definită de Nicolae Stanciu, nu poate avea înțeles de funcție de canal fără studierea elementelor ce diferențiază modalitatea de transmitere a mesajului. Dacă în ceea ce privește presa scrisă, ne putem restrânge la considerații stilistice, în schimb când vine vorba de presa vorbită este nevoie de „actualizarea mesajului în contextul comunicativ, care presupune comprezența (măcar virtuală) a participanților la dialog, determină îmbinarea elementelor de limbaj verbal cu cele de limbaj non-verbal (gestică, mimică), spontaneitatea accentuată a unor specii: interviu, talk-show și intervenția necenzurată a factorului afectiv ce determină întreruperi, retușări, explicații”.

În funcție de aspectul caracterului mesajului transmis eterogenitatea stilului publicistic poate devine vizibilă: acesta poate fi elaborat sau neelaborat pentru că scrisul presupune formulări definitive ce îndepărtează aventurile semantice. Dar, există și Dar, există și excepții, și anume articolele cu nuanțe vădit ironice/peiorative (pamfletul, anecdota). De asemenea, la capitolul excepții putem menționa oralitatea limbajului publicistic, ce se caracterizează prin posibilitatea retușărilor, prin ezitări, rectificări sau reformulări, aspirând să formeze norme proprii, oglindite în structuri sintactice de sine stătătoare (tipare mnemotehnice, discontinuități, eclipse) sau într-o practică proprie (redundanță, valoare pragmatică a tăcerii etc.).

În general, limba folosește, pentru comunicare, codul sonor dar și codul grafic, la care limbajul publicistic adaugă un tip de comunicare aparte, axat pe imagistică și simbolistică. La toate acestea se adaugă oralitatea specifică limbajului publicistic, ce presupune atât mijlocul, cât și obiectul comunicării.

Limbajul publicistic, ca și în cazul limbajului popular, se distinge în mod deseobit prin diversitatea formelor de exprimare, prin eterogenitate. Deosebirile fonetice, lexicale, gramaticale caracterizează diferite tipologii de discursuri publicistice. Combinarea termenilor populari, a neologismelor, a termenilor din jargon sau argotici, dar și oralitatea sa fac din limbajul publicistic o veșnică „Terra nova” pentru lingviști.

Contururile stilului publicistic sunt neclare, codurile încă imprecis definite, fenomen care conduce adeseori la confuzii cu privire la cercetarea și analiza oralității sale care, de altfel, nu poate fi pusă la îndoială.

Un aspect caracteristic al stilului publicistic este acela că marchează constant și permanent inovații, chiar abateri, în raport cu normele fonetice, lexicale, gramaticale și textuale general acceptate. O altă trăsătură, deloc de neglijat, o reprezintă permanenta îmbogățire a vocabularului uzual, prin însușirea unor termeni, în principal de origine anglo-saxonă, dar și prin apariția unor structuri hibride din punct de vedere al organizării textului, care nu respectă caracteristicile fundamentale ale acestuia: coeziunea și coerența.

Calitățile stilului publicistic reprezintă tot atâtea provocări, cărora specialiștii lingviști au fost obligați să le răspundă. Grație calităților limbajului, valoarea stilului publicistic rezidă și în capacitatea de persuadare, oferind cititorului/ascultătorului/ privitorului explicații și convingeri pre-fabricate, dispoziție firească care are ca urmare „o simplificare a structurii frazei construite cu un număr redus de subordonate și în raporturi sintactice îndeosebi din sfera coordonării”.

Stilul publicistic are și câteva caracteristici unice, schițând bariere de neînvins între acesta și celelalte stiluri funcționale ale limbii române. Îi putem conferi câteva caracteristici ce-l fixează între anumite limite sau granițe de celelalte stiluri funcționale ale limbii române:

brevilocvența – număr minim de cuvinte și, ca o constantă, redundanța mesajului;

predilecția pentru subiectul nedeterminat, exprimată prin folosirea verbului la persoana a II-a;

verbe suport pentru clitice – circulație restrânsă la uzul popular sau argotic;

completarea aberantă a valențelor;

discontinuitatea – apare ca fenomen configurat, preexistând discursului publicistic. Acest tip de discontinuitate poate fi o opțiune de structurare a enunțurilor în raport cu o anumită intenție sau ca expresie a unei discontinuități de gândire.

discontinuitatea distribuțională – se manifestă, în principal, în interiorul părților de propoziție multiple și presupune separarea a două elemente din lanțul sintactic aflate în raport de interdependență sau subordonare;

anacolutul – greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construcție. În limbajul publicistic, anacolutul reprezintă un alt tip de discontinuitate. În cazuri speciale, anacolutul se realizează prin neglijarea caracterului corelativ al unor conjuncții sau a unor semiadverbe corelative.

dezacordurile – reprezintă un alt tip de discontinuitate sintactică, specific în primul rând limbajului publicistic, discontinuitate ce se realizează prin neconcordanța categoriilor gramaticale de persoană sau număr;

acordurile prin atracție – sunt determinate de distanța dintre constituenți și de neglijarea legăturilor instituite între centrul sintactic și determinanți;

elipsa – devine evidentă în suprimarea unor poziții sintactice recuperate în context. Acest fapt este vizibil în cazul: predicatului, verbului copulativ, verbului auxiliar. Elipsa se mai poate manifesta, în limbajul publicistic și prin neocuparea unor valențe obligatorii ale verbului centru.

O particularitate specifică limbajului publicistic este, printre altele, și priceperea de a forma o gramatică discursivă, de influență populară, prin:

continuitatea tematică – similară textelor dialectale, în care se renunță la prezentarea temei în discurs, din moment ce a fost anunțată;

întrebări care primesc imediat răspuns;

oscilația între registrul personal și cel impersonal al verbului.

Prezența unor structuri hibride – acestea sunt construite fie pe fals dialog, fie prin alternanța persoanelor gramaticale – au scopul de a sugera implicarea emoțională sau detașarea față de evenimentul prezentat.

Stilul publicistic, stil dinamic al limbii, analizat sub toate aspectele sale funcționale, „reprezintă un domeniu fertil pentru cercetarea lingvistică la toate nivelurile, prezentând o mare deschidere către variantele funcționale ale limbii și tinzând spre configurarea unei gramatici discursive proprii, subordonate gramaticii oralului”.

1.3. Funcțiile stilului publicistic

Presei (principalul beneficiar al stilului publicistic) i se atribuie cel puțin două funcții de reală importanță:

1. Funcția informativă reprezintă caracteristica principală a acestui stil, în schimb, ea se împletește și cu cea expresiv-retorică, astfel încât stilul publicistic se află la limita de interferență a limbajului științific cu cel beletristic. Enunțul are o dublă importanță în sine întrucât comunică date despre realitate, protagoniștii și, totodată, conștientizează destinatarul orientându-i interpretarea (probabil, din acest motiv se discută frecvent despre manipularea prin intermediul mass-media).

Funcția de informare – în conformitate cu terminologia anglo-saxonă se mai numește și funcție de supraveghere. Toate informațiile ce ne sunt oferite de către mass-media și care fac obiectul funcției de informare, fără a implica luarea unor decizii cotidiene, constituie, totuși, un repertoriu cultural distinct care se adaugă reprezentărilor simbolice și sistemelor de valori dobândite și din alte experiențe.

În ceea ce privește informațiile ce acced la lector, acestea pot fi dintre cele mai variate și, deși niciuna dintre ele nu are o înrâurire asupra existenței individului, în schimb toate la un loc concept premisele evoluției individului în spațiul public și ale comportamentului cetățeanului.

Astfel, informațiile pot fi:

generale – satisfac nevoile individului de a supraveghea lumea înconjurătoare, adresându-se prin excelență unor categorii largi de public; dar preocuparea pentru limbaj și stil, în cazul acestor informații, este minimă;

instrumentale – reprezintă genul de informații pentru elaborarea și transmiterea cărora se apelează la aproape toate stilurile funcționale ale limbii (de exemplu: pentru prezentarea unui jurnal științific se va apela la limbajul de specialitate, după cum știrile privind cotațiile bursiere sau prognoza meteo vor fi prezentate într-un limbaj adecvat);

de prevenire – prezintă o viziune prospectivă.

2. Funcția de interpretare. Produsul direct al utilizării stilului publicistic, știrea, conform părerii unanime, a încetat să fie doar o cantitate de informații eterogene: „O știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații”. Dacă plecăm de la definiția oferită de către Mihai Coman, vom constata că preocuparea în vederea cultivării stilului publicistic încă de la vârsta formării ca individ, este justificată. În definitiv, trăim într-o societate sufocată de informație.

Cea mai parte dintre caracteristicile stilului publicistic sunt determinate de nevoia de a furniza elemente noi, surprinzătoare, care urmăresc să trezească interesul cititorului și astfel să se continue comunicarea întruna amenințată de grabă, suprasolicitare și de cele mai multe ori chiar de plictiseală. Noutatea nu apare mereu în idei sau informații (care de cel multe ori sunt puține) și atunci se încearcă introducerea noutății la nivelul limbajului. În ceea ce privește pitorescul limbajului publicistic, în acest moment sunt considerate surse stabile limbajul popular, cel familiar și, mai ales, cel argotic, posedând printre trăsăturile lor esențiale tendința spre inovație, spre permanentă reîmprospătare.

„Trăsăturile cel mai des invocate (și criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui „folcloric“, afectiv, narativ și gnomic”.

„Între stilurile funcționale ale limbii române stilul publicistic se distinge prin tendenționism, caracter eterogen în plan formal și compozițional, relativa accesibilitate determinată de necesitatea informării impresionante a unei mase largi de cititori. Diferențele față de alte stiluri sau între variantele colocvială și elevată sunt evidente atât în varietatea mijloacelor de convingere sau de manipulare, cât și în deschiderile funcționale pe care acest limbaj le are".

Presa scrisă, radioul, televiziunea, comunicarea pe internet reprezintă elemente importante în organizarea timpului liber al omului modern. Acestea aparțin ca limbaj stilului publicistic, limbaj ce este caracterizat prin accesibilitate, prin nevoia de a informa un public cât mai larg și care are tendința de multe ori de a impune o normă, prezentând, atât în varianta scrisă cât și în cea audio-vizuală, o mare receptivitate spre elementele de limbă vorbită.

Cu toate că limbajul publicistic are faima de a fi hiperbolic și recurge prea des la superlative gramaticale, una din înclinațiile actuale o reprezintă moderația. Drept urmare, observăm încercarea autorilor de a-și prezenta mesajul în termeni moderați, deoarece doresc să evite eventualele acuzații de exagerare sau de fals. În cazul excesului superlativ poate exista riscul de a se nesocoti o regulă esențială de construcție, alunecându-se spre pleonasm.

O noutate interesantă o constituie pătrunderea în mass-media a registrului colocvial. Cel puțin în anunțurile scrise, limbajul publicistic românesc se pare că a acceptat-o cumva târziu, pentru că spoturile radiofonice și de televiziune sunt mai strâns legate de oralitate. O cauză poate fi nesiguranța de a distinge registrele, nesiguranță accentuată în special de perioada totalitară, când discursul politico-birocratic era apreciat ca un fel de „stil înalt” de comunicare.

O altă caracteristică a stilului jurnalistic actual o reprezintă titlurile. Ca urmare a unei analize strict lingvistice sau semiotice a titlurilor din presa românească actuală a rezultat o serie de lucruri interesante, și anume: titlurile sunt un reper al intențiilor și al competențelor de comunicare, apariția în titlurile articolelor a unor verbe care solicită un complement obligatoriu, care folosite fără complementul respectiv (de exemplu verbe cărora le lipsește complementul direct obligatoriu: a dezminți, a infirma, a dezvălui, a sfida etc., verbe fără complementul prepozițional sau subordonata corespunzătoare: a se delimita (de…), a insista (pentru…, să…) sau verbe la care două poziții sunt descompletate: a preveni, a avertiza etc.). Chiar dacă fenomenul apare ca o deviere lingvistică, nu poate fi considerat o greșeală, ci este, cel mai probabil, o strategie, o metodă folosită cu intenție, care urmărește atragerea cititorului, pentru a stârnii acestuia curiozitatea și interesul pentru a duce mai departe fraza (de obicei se folosesc verbe de declarație).

Inventarul de procedee retorice utilizate în limbajul publicistic este completat de un alt element – rima, care ajută la realizarea funcției poetice. La un moment dat, rimei i-au fost conferite prestigiu literar, performanță tehnică și conotații populare, în schimb, ea a generat și acuzații de facilitate. Din când în când, metodei eliptice descrisă mai sus îi sunt alăturate și jocuri de cuvinte sau calambururi. În ultimii ani, în titlurile articolelor a fost realizat un adevărat abuz de rime pentru că s-a urmărit atragerea atenției prin jocuri de cuvinte, calambururi sau prin parafraze glumețe etc. (de menționat este faptul că titlurile rimate sunt, de obicei, banale).

1.4. Stilul publicistic (gazetăresc) românesc (scurt istoric)

Stilul publicistic (gazetăresc) românesc și-a sculptat propria formă pe baza normelor limbii literare, fiind un aspirant de esență modernă, și își îmbogățește sfera sa printr-o gamă de mijloace și forme de comunicare orale și scrise, care sunt închinate informării publicului cu rolul său de receptor, vizând cele mai diverse evenimente cotidiene din viața socială, politică, economică, culturală, științifică, artistică, sportivă etc. Publicistica cuprinde trăsături specifice care derivă din nevoia unei informări cât mai rapide, exacte, expresive și convingătoare. Aceste trăsături, deși prin caracterul lor dinamic sunt deschise noutăților, reușesc să păstreze un echilibru între tradiție și inovație. Prin prisma raportării la inovație și datorită existenței unui conținut variat, începând cu apariția primelor ziare românești, stilul publicistic s-a desfășurat ca unul din fundamentalele instrumente în procesul de introducere și adaptare a neologismelor, având și un rol major în acțiunea de perfecționare, vizând corectitudinea și normele limbii literare din secolul al XIX-lea.

În anul 1840, odată cu apariția „Daciei literare”, luăm parte la o specializare a presei, prin editarea primelor reviste literare, care erau fondate și conduse de cunoscuți scriitori și oameni de cultură: „Dacia literară”, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, „România literară” (Iași, 1855), condusă de Vasile Alecsandri, „Convorbiri literare” (Iași, 1867-1944), revistă fondată de Societatea Junimea în frunte cu Titu Maiorescu, „Tribuna” (Sibiu,1884), editată de Ioan Slavici. La începuturile ei, presa literară nu cuprindea, doar publicații cu nuanță strict literară, ea a reprezentat în acea perioada mai mult o presă culturală și politică, cu o viziune largă, în domenii cum ar fi: istoria, filozofia, economia, medicina, arta, literatura, filologia etc.

Prin intermediul programelor lor, cele mai valoroase publicații literare din secolul al XIX-lea stabilesc principii și criterii de periodizare, de promovare a valorilor autentice, de combatere a exagerărilor, de sincronizare a culturii și a literaturii românești cu Occidentul, dar și de menținere a unui echilibru între factorul ce îl impune tradiția și cel de modernitate!

Presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, în urma circulației și influenței rapide asupra cititorilor, la care trebuie adăugat prestigiul redactorilor și al colaboratorilor (în general scriitori și oameni de cultură recunoscuți în epocă), a contribuit, destul de mult, la stabilirea și la impunerea unui model de factură scrisă, considerată literară, fapt ce a grăbit procesul de unificare a limbii de cultură, prin renunțarea treptată și conștientă la elementele de factură regională și populară.

Prin negarea existenței stilului publicistic și prin anexarea lui la stilul beletristic se surprinde indirect consecința faptului că majoritatea marilor scriitori, începând cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, urmați de Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu ș.a., au fost și mari gazetari.

Publicistica lui Mihai Eminescu este surprinsă între „zeificare” și „demitizare”. Anii 1999 și 2000 au dezvăluit un număr impresionant de articole, emisiuni radio și TV, apariții editoriale, care au redat cele mai diferite atitudini și ipoteze de lucru. La acestea se adaugă ediții din opera poetului, inclusiv ultimul eveniment legat de apariția corespondenței inedite cu Veronica Micle.

Întâlnirea cu opera lui Mihai Eminescu vizează și acceptarea activității lui publicistice. Evaluarea publicisticii eminesciene se prezintă ca o condiție pentru „asumarea” poetului, dar și ca o înțelegere a epocii în care se proiectează și se implică autorul.

Presa, ca modalitate de comunicare, prezintă și o altă categorie de argumente. Mihai Eminescu s-a afirmat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor și s-a exprimat în toate genurile publicistice, începând de la știre și până la articolul de opinie, acesta fiind un moment final în procesul de „profesionalizare” al gazetarilor. Activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu trebuie cunoscută deoarece are un rol important pentru poet și pentru opera sa, aceasta fiind una plină de semnificații pentru întregul traseu al presei, atât prin problematică, cât și prin atitudine: întâi ca măsură în care creația publicistică este iluminată de geniul poetului, dar și ilustrarea actului în care gestul poetic suferă acțiunea gazetarului.

În „Curierul de Iași” din data de 7 iulie 1876, Mihai Eminescu scrie cronica „Economia națională și D. A. Vlădescu. Doctor în drept și în medicină”. Acolo întâlnim următorul text: „Apoi Domnul să ne uite, că nu-i destul ca un bulgăraș ori un grecotei să se frizeze trei ani la Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoș”, ceea ce ne conduce ușor spre „Ai noștri tineri”. Această imagine mai poate fi regăsită în presa eminesciană.

În anul 1939, Șerban Cioculescu preciza: „a nesocoti această producție majoră a spiritului românesc care este activitatea ziaristică a lui Eminescu, înseamnă a trece cu vederea unul dintre modurile prin care ni se relevă geniul său”.

Între presă și literatură se situează și Ion Luca Caragiale: „Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Această formulă are o valoare emblematică și îi va marca atât publicistica, cât și literatura.

Timp de 40 de ani s-a dedicat presei, a colaborat la peste 30 de gazete, unele înființându-le pe cont propriu sau cu ajutorul unor colegi, iar pe lângă acestea a semnat sute de articole. În spațiul literaturii a fost o prezență consistentă a ziarului și a ziaristului și prin multiple interferențe și constante formează un câmp semantic atractiv, obligatoriu pentru înțelegerea autorului și a creației sale, cât și cunoașterea ideilor propuse de presa românească. Este o poartă spre a înțelege epoca de atunci, cât și epoca prezentă.

În ipostaza de ziarist, Ion Luca Caragiale a trecut prin mai multe stagii, de la corectură la directorat și a reușit să se exprime în toate genurile publicistice, începând de la știre, note, pastile, necroloage, la cronici teatrale și până la articole de opinie, trecând astfel printr-o problematică universală. Dorința de actualitate, unicitatea de a privi lucrurile, pasiunea pentru presă, verva neostoită, seriozitatea argumentației, mișcarea în spațiul comicului, de la umor și zeflemea și până la ironie și satiră au făcut ca întreaga artă a scriitorului să îl impună ca un „ziarist profesionist”. Este posibil să ajungem la Ion Luca Caragiale fără a studia presa lui? Răspunsul este evident: nu! Avem posibilitatea de a ne infiltra adânc în opera lui Ion Luca Caragiale fără a ști articolele lui? Sigur că nu. Dacă ne privăm de Ion Luca Caragiale, în general, cât și de publicistica lui, în particular, nici la noi nu putem ajunge și nici pe noi nu ne putem cunoaște cu adevărat; Ion Luca Caragiale: „Asta este datoria dumneavoastră de publiciști imparțiali, dacă sunteți cu adevărat la înălțimea misiunii dumneavoastră atât de frumoase; căci să nu uitați, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveți un ideal pentru țara asta care, altminteri, se prăpădește”.

Ioan Slavici este poate cel mai important jurnalist cu activitate în spațiul românesc, iar dintr-o scrisoare trimisă de el, de la închisoarea Vaț (Vác), în anul 1889, se preia: „După câte am trecut eu, am ajuns ca prin minune, acum, la vârsta de 40 de ani, să am nevasta ca mine și copii ca mine… Și-n loc de a mă bucura, eu, ani de zile de-a rândul, am stat câte 10 – 14 ceasuri cârcit la masă și m-am bălăbănit cu toți rătăciții…”.

El este și gazetarul care a utilizat la intesitate maximă ziaristica pentru a-și susține ideile. În mod cotidian a creat acest lucru asemeni unei arme. Publicistul ardelean a fost omul de presă capabil să sufere cel mai mult, asumându-și ceea ce a scris și nefiind descurajat de nimic. A continuat mereu hotărât, cu toate că drumul îi trecea prin celule de închisoare, iar opririle erau făcute în aresturi de ale poliției și jandarmeriei. Erau nelipsite încarcerările sau doar consemnările la domiciliu ori în clădiri speciale, la hotelurile Luvru sau Modern, spre exemplu. A fost presat la maxim, însă nu s-a învățat minte. A fost arestat în toate etapele vieții sale, atât de unguri, cât și de români. O viziune cât mai apropiată de adevăratul Ioan Slavici trebuie raportată la activitatea lui de publicist, autor de lucrări de etică, estetică și filosofie ori de luptător politic și cultural. El era omul care organiza gazeta, coordona munca ziariștilor, adică în esență făcea totul, de la obținerea de informații, procurarea de fonduri și abonamente până la relațiile cu tipografia și cu autoritățile.

Ziaristul ardelean meține un ritm ferm în privința gazetării, iar atunci când se retrage, se observă mereu o repliere strategică. Pleacă de la „Gura satului”, dând Aradul pe Iași. De la Iași merge la București, la „Timpul”, însă cu numeroase corespondențe către „Telegraful român”. De la București revine în Ardeal, dar la Sibiu de data aceasta, pentru a susține proiectul jurnalistic al vieții sale, publicația „Tribuna”, în anul 1884. Forțat, părăsește Sibiul și ajunge la închisoare. După, continuă să apară la multe publicații din Regat, însă se asociază intens la cele din Transilvania. Deține o geografie publicistică bogată, adunată în șase decenii de activitate.

În toate etapele de dezvoltare a societății românești din secolul al XIX-lea, presa constituia un atribut al unei lumii ce se îndrepta spre modernitate, și până în prezent, se poate descoperi o colaborare amplă și activă a scriitorilor, în primul rând, în paginile ziarelor sau a revistelor. Acest fenomenul nu este legat doar de spațiul cultural românesc, căci marii scriitori și-au canalizat creația printr-o colaborare (permanentă sau ocazională) la presa de atunci: Voltaire, Honoré de Balzac, Émile Zola, Victor Hugo, Albert Camus, Jean-Paul Sartre ș.a.

În vreme ce marii scriitori practicau ziaristica (unii dintre aceștia, cum ar fi Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Tudor Arghezi, au dat strălucire ambelor domenii), lucru ce avea drept rezultat interferențe stilistice între stilul publicistic și stilul beletristic, au produs și încă produc constant, efecte benefice, în primul rând, pentru stilul publicistic, dar și cu rezultate pozitive pentru evoluția literaturii.

Primele etape de dezvoltare a stilului publicistic au fost marcate de mari schimbări în ceea ce privește evoluția societății românești, în paginile ziarelor având loc dure campanii de clarificare ideologică.

Presa a propus rezolvări care vizau dezvoltarea, unificarea și îmbogățirea limbii literare, fiind publicate creații literare cu o valoare importantă, făcându-se o selecție mai riguroasă a acestora pe baza unor criterii estetice ferme.

Presa și literatura se întrepătrund, apropiindu-se, dar și separându-se din punct de vedere stilistic, căci prin scopul urmărit se impuneau jurnalistului mijloace de persuasiune specifice, marcate de oralitate în articolul gazetăresc. Pentru a folosi terminologia retoricii antice, literatura se îndrepta tot mai mult către un stil ales (,,înalt”), în vreme ce presa cultiva ,,stilul de jos”, în sensul unei comunicări extinse, fără excesele de vulgaritate din presa actuală.

CAPITOLUL 2 – ÎNCEPUTURI

2.1. Aspecte generale

O privire generală asupra trecutului presei, îmbină principiile lungii durate, a metamorfozei și a interferențelor. Acest lucru este urmarea faptului că presa a prevestit și a reflectat mișcările interne și externe ce-au privit societatea românească și lumea din afară, precum și nenumăratele fapte diverse care constituie cotidianul cititorului în bine și în rău, a promovat principii care s-au aflat în sensul mersului înainte al istoriei, al civilizației ce trebuie să cuprindă toate structurile țării noastre, în schimb a combătut formele strălucitoare, spectaculoase, care s-au dovedit lipsite de aderență cu fondul național.

Eterogenă sub aspectul conținutului și cu disponibilitate exagerată spre traduceri, atunci când nu exista încă o conștiință precisă a specificității faptului literar, presa literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea și-a deschis, în chip firesc, paginile celor mai diverse domenii ale culturii: istorie, filosofie, arheologie, ortografie, pedagogie etc. Pe măsura deosebirii fenomenului literar de fenomenul mai amplu al culturii, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut publicații reprezentantive, al căror profil s-a conturat în funcție de orientarea estetică a literaturii pe care au tipărit-o. Cele mai importante publicații literare din secolul al XIX-lea, prin intermediul articolelor-program, au încercat să impună principii și criterii de promovare a valorilor autentice, de sincronizare a culturii și a literaturii românești cu Occidentul, de combatere a exagerărilor, dar și de păstrare a unui echilibru între tradiție și modernitate.

Presa a dezvăluit tot ce a însemnat abatere de la normele morale, oricine ar fi fost autorul lor, dar s-a întâmplat (și nu o dată) ca din naivitate sau din interes să treacă de partea autorilor acestor fapte. A probat neînfricare în apărarea unor principii, înfruntând pericole, punând totul în joc, dar s-a și grăbit să îmbrățișeze și să accepte noile rânduieli, chiar și atunci când acestea erau la antipod una față de cealaltă, adică trecerea de la o zi la alta, de la democrație la dictatură și de la dictatură la democrație.

Presa a fost receptaculul vieții trepidante sau stagnante a societății românești, a jucat un rol esențial în informarea, dar și în dezinformarea cititorilor, a contribuit la formarea, dar și la manipularea opiniei publice. A fost un element colectiv de conștiință, în ciuda abaterilor de la normele morale a unora dintre reprezentanții ei, care clamau aceste principii. Dar mai presus de aceste sinuozități de atitudine, a schimbărilor de opinie în funcție de modificările puterii, a trecerilor dintr-o tabără în alta, în paginile presei a fost ținut treaz spiritul de veghe a unei societăți față de cei ce au avut în mâinile lor pârghiile de conducere esențiale, ca și față de cei care se aflau pe diferitele trepte ale îndeplinirii unui mandat temporar sau permanent.

O perspectivă asupra istoriei presei românești trebuie să aibă în vedere doi factori: reflectarea clipei, a evenimentului care s-a întâmplat odinioară sau se desfășoară în prezent, ce are în vedere existența cotidiană a cititorului sau răspunde curiozității sale – nu o dată nesănătoasă – și dezbaterea căilor pe care, pe termen imediat sau lung, mergea sau trebuia să meargă în societatea românească.

La noi, presa n-a avut doar menirea de a dezvălui și a cenzura relele sociale, de a smulge măștile ipocriziei, demagogiei, de a releva sordidul. Presa, în egală măsură, cotidiană, săptămânală ori lunară, culturală, socială ori politică, apărând în Capitală (două decenii în capitalele Țărilor Românești, București și Iași), în orașele de provincie sau în afara hotarelor administrative ale țării, până în 1918, a avut un rol constructiv covârșitor, de evidențiere a unor principii ce aveau în vedere viitorul, dezvoltarea ideilor menite să configureze structurile societății românești și dispariții, redând luptele partidelor politice sau dictatul unor regimuri totalitare.

Înainte de toate, istoria presei reprezintă o istorie a curentelor, a ideilor care s-au manifestat în societatea românească și i-au marcat mersul.

Încă de la începuturile ei, presa românească a fost modelată de prezența unor intelectuali precum cei doi ctitori, Gheorghe Asachi și Ion Heliade Rădulescu, și de personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, primul mare ziarist român. Acestor trei le-au urmat Bogdan P. Hașdeu, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru, George Călinescu, Nae Ionescu, alături de scriitori a căror operă a rămas o referință perenă, precum Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Perpessicius, etc. Din generația care s-a afirmat în perioada dintre cele două războaie, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu sunt doar câteva exemple ale unei pasiuni ziaristice prezente chiar de la începuturi, preludând sau însoțind în unele cazuri operele lor reprezentative.

Prezența acestor creatori a conferit presei o permanență și o altitudine intelectuală mai presus de faptul cotidian, înscriind-o pe spirala duratei. Multă vreme mentalul colectiv a fost dominat de efemeritatea actului ziaristic, eliminat repede de evenimentul apărut în următoarele ore.

Evoluția presei românești nu reprezintă o succesiune de nume și titluri, ci modul cum din paginile ei s-a constituit o viziune asupra societății românești. De aceea nu vom face o distincție între cotidian, săptămânal sau lunar, și nici între ceea ce se numește profilul publicației (ziar de informație, revistă culturală, artistică, etc.).

Progresul presei a fost strâns legat de introducerea noilor tehnologii care au îmbogățit și au micșorat distanța dintre consumarea unui fapt și transmiterea evenimentului, dar și a utilajelor de tipărire moderne care au redus timpul de imprimare și au atribuit o mai mare atractivitate publicațiilor respective, în special, datorită unei calități grafice superioare.

Presa reprezintă o putere în orice comunitate culturală, datorită rolurilor sale de formare, influențare și/sau manipulare a opiniei publice, deoarece, de multe ori, anumite decizii pot fi influențate de apariția unor informații în presă.

Presa românească a cunoscut un număr spectaculos de ziariști profesioniști, care s-au dedicat scrisului cotidian: George Barițiu, Alexandru Beldiman, Ioan Nădejde, Gh. Panu, C. Bacalbașa, Pamfil Șeicaru, C. Graur, B. Brănișteanu, Grigore Gafencu, N. Carandino, Romulus Șeișanu, Tudor Teodorescu-Braniște, Ghiță Ionescu, Dem Theodorescu, C. A. Rosetti etc.

Unii dintre ei aveau un temperament de luptător, înzestrări native; oameni pentru care arena publică era locul privilegiat al existenței lor. Cei mai mulți posedau o cultură generală care depășea cu mult orizontul studiilor lor superioare – în general facultatea de drept – prin lecturi îndreptate către toate orizonturile. De aceea comentariul, indiferent că era politic, social, intern sau extern capătă la noi, mai ales începând din primul deceniu al secolului XX, valențe care îl fac să se înscrie dincolo de fluxul cotidianului, să constituie o analiză pluridisciplinară, o explicare a fenomenelor care au generat faptele respective sau pe care acestea le-au provocat și le-au influențat.

Publicațiile periodice (ziare, reviste) autohtone au avut un rol decisiv în procesul de modernizare a limbii române literare, mai ales în secolul al XIX-lea, pagina de ziar fiind, de cele mai multe ori, locul de întâlnire a inovației lexicogramaticale și principalul canal de răspândire a acesteia.

Cercetările din ultima vreme, consacrate fenomenului publicistic românesc, confirmă că existența și viabilitatea stilului publicistic nu mai pot fi puse astăzi sub semnul contestării sau al reticienței. Analizarea principalelor tendințe din evoluția limbii literare, de ieri și de azi, nu poate fi concepută fără a ține seama și de limba presei. Constatările desprinse în urma studiilor recente, departe de a fi exhaustive, relevă oportunitatea studierii stilului publicistic, ca entitate autonomă cu multiple valențe expresive, cu particularități specifice și particularități comune cu unul sau mai multe din stilurile limbii române literare actuale.

Una dintre valorile la care jurnaliștii țin cel mai mult este libertatea presei. Ea reprezintă recunoașterea dreptului jurnalistului de a exprima opinii și de a căuta informații, fără a fi îngrădit de vreo autoritate, fie ea politică, administrativă, economică sau juridică, adica alta decât etica profesională.

Jurnaliști au dreptul să-și exprime opiniile, însă fără a distorsiona faptele. Istoria presei este istoria pentru promovarea și apărarea dreptului la exprimarea liberă a opiniilor, iar jurnaliștii sunt extrem de sensibili la orice încercare de a li se limita libertatea de opinie.

2.2. Scurt istoric al presei și jurnalismului

2.2.1. Context european

Istoria presei ar trebui să pună în legătură trei fenomene aparent distincte: evoluția sistemelor politice, evoluția tehnologiei de imprimare și transmitere a informației, evoluția sistemelor economice și a societății (aici în sens de societate civilă).

Studiile menționează existența, în Babilon și în Egipt, a unor cronici care consemnau, în mod regulat, cele mai importante întâmplări din viața comunității, „jour par jour”, la fel ca și „afișele” evreiești sau „efemeridele” grecești.

Majoritatea studiilor și lucrărilor ce marchează perioada de început a presei europene menționează că incursiunea în universul publicațiilor începe în anul 59 î. Hr., când Iulius Cezar, se ocupa cu redactarea organului de informare publică „Diurna Urbis Acta”. Pentru mulți dintre istorici, momentul presupune o atenție deosebită pentru că din punctul lor de vedere în vechea Romă s-a scris „un fel de jurnalism”. Din mai multe considerente ce fac trimitere la obiectivele presei, acest moment este demn de luat în considerație din următoarele motive: erau întocmite de actuari (scribi specializați); conțineau știri despre adunările senatului, extrase din discursuri, proiecte de legi, informații despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamități; se făceau copii care erau apoi difuzate în afara Romei, toți romanii având acces la el. Eugène Dubief menționează că aceste „Acta diurna” erau supuse „à la censure du pouvoir”, fenomen care va reveni paradigmatic de-a lungul istoriei.

Circulația orală a informației reprezintă cea mai ieftină difuzare, are un impact imediat, persuasiv în momentul emiterii și cu efect în timp scurt. „Cronica orală” reprezintă o primă manifestare, reținută de toți cercetătorii, care implică oamenii a căror misiune era aceea de a cutreiera și de a informa. Eugène Dubief îi numește „des journalist sans journal”, în Italia li se spunea „novellanti” sau „nouvellistes” în Franța.

„Novelle a mano” în Italia, „Nouvelles à la main” în Franța, „News-letters” în Anglia au apărut din nevoia scrierii „nouvelles” povestite de „nouvellistes”. Valoarea lor constă în caracterul informativ al „foii”, difuzarea aleatorie în funcție de evenimentele derulate și erau solicitate de către familiile nobiliare care doreau să cunoască ultimele informații.

Marile bibliotecii din lume, precum Biblioteca Universității din Leipzig, Biblioteca Vaticanului sau Biblioteca Națională din Viena, dețin colecții ale acestor foi manuscris ce se constituie în adevărate surse de cercetare privind istoria bătrânului nostru continent.

Un alt mijloc de transmitere a informațiilor sunt „foile volante imprimate” numite „Ocazionale”, „Occasionnels” (Franța), „Zeitungen” (Germania), „Gazzetas” sau „Corantas” (Italia), „Krant” (Olanda) și vor fi căutate datorită: formei, aspectului estetic și conținutului divers.

Importanța acestor foi manuscris nu este anulată de apariția în secolul al XV-lea a tiparului, care își vor continua destinul jurnalistic fiind sâmburele „formelor de tranziție”: almanahurile, povestirile istorice și publicațiile populare. Aceste „gazete” vor rezista mai bine de două secole, încât în secolul al XVI-lea vor atinge un prag extraordinar al succesului.

Evoluția presei este legată de modalitatea în care au evoluat reprezentările și mai ales normele juridice ce vizează libertatea conștiinței și a tiparului, sau de tehnologia de imprimare și de difuzare a informațiilor. Istoria presei scrise a fost favorizată, atât de existența unui public extins, alfabetizat și interesat de viața publică, cât și de introducerea rotativei. Pe această cale, presa poate fi definită ca o industrie a libertății: ea este produsul, agentul și măsura acesteia.

Ca instrument de informare și de interpretare a realității, presa are o poziție importantă, având ca rezultat gesturile și reacțiile cotidiene, simpatiile și antipatiile „curente“ pe care le poate dezvolta o comunitate.

O realitate o reprezintă nevoia de informare „de sus în jos” și invers, prin care cei care dețineau puterea urmăreau în principal să-și transmită măsurile, dispozițiile, actele de tot felul, pe o parte și pe altă parte doreau să obțină „știri” în legătură cu nivelul celor care erau conduși.

De-a lungul întregii vieți sociale nevoia de informare s-a adeverit a fi o constantă care a determinat formele primare ale jurnalismului și a sprijinit apariția simultană a modalităților dintre cele mai diversificate ale presei.

Apariția tiparului este legată de începutul presei în sensul modern al termenului, adevăr pe care nimeni nu-l pune la îndoială. Contextul afirmării tiparului este determinat de condițiile politice și economice din acea perioadă, încât, datorită sistemelor de difuzare și tipografilor, ziarelor le este asigurată o apariție contidiană, tiraje mari și difuzare promptă. Pentru a deveni un adevărat lider în domeniul tiparului, Europa avea nevoie de mai multe secole și de un inventator. John Gutenberg va deveni pentru o întreagă „eră” culturală și tehnică un nume-simbol, „…era scrierii fonetice-galaxia Gutenberg…”.

Beneficiile tehnicii imprimării și multiplicării constituie condițiile „exploziei” informaționale, iar gazetele nu s-au lăsat așteptate.

Despre numele de „gazetă” se tot discută. Etimologia ne conduce spre cuvântul ebraic „izgad”, la un etimon persan – „kazed”, „kagiz” sau la italianul „gazza”, care înfățișa o mică coțofană, cu sensul de femeie vorbăreață, bârfitoare. Trimiterea la o mică monedă venețiană de argint numită „gazzetta” cu care se putea cumpăra acele „foglietti d’avissi” (gazete manuscris) pare plauzibilă.

Ce se întâmplă, după 1631, cu presa, când dezvoltarea ei capătă un ritm și o forță extraordinară, de parcă ar confirma faptul că „pământul este prea mic!”, este spectaculoasă; periodicul devine o realitate, genurile publicistice se diversifică, încât ne oferă posibilitatea îmbinării celor două discursuri: publicistic și literar.

La Paris, își face apariția o publicație fanion „La Gazette” (care s-a bucurat de cele mai ample comentarii și reprezintă o imagine simbol pentru ideea de … gazetă), sub coordonarea lui Theophraste Renaudot. Numit un adevărat „om al timpului”, acesta avea la activ multe proiecte și încercări, și înființase, în strada Calandre, un Birou de adrese și intermediari „Au Grand Coq”, urmată de apariția foii volante „Feuil du Bureau d’adresse”. „La Gazette”, primul jurnal cu specific modern, includea informații politice și mondene și avea să reziste până la Revoluția Franceză din anul 1789. Într-o stampă a epocii întâlnim profilul publicației, ce înfățișează în mod sugestiv incinta unui tribunal. De aceea, personajul „La Gazette” poartă o rochie albă pe care sunt brodate perechi de urechi, ochi și limbi omenești, alături sunt reprezentate, în partea din față, „Adevărul nud” și în partea din spate, „Minciuna”, iar la o masă este însuși Renadout, pe postul de grefier, care-și plimbă privirea în căutarea adevărului.

În spațiile culturale, gazeta va deveni o permanență – va păstra alura, scopul, principiile, iar prin intermediul tehnicii jurnalistice, a discursului publicistic și prin scriitura originală se va individualiza.

Apariția unui val de ziare europene marchează secolul al XVII-lea, de exemplu: „Aviso-Relation Oder zeitung” pentru care, pe motivul cenzurii s-a evitat să se spună locul unde era tipărit; „Frankfurter Zeitung” în 1615, precum și multe publicații periodice în Berlin, Hamburg (1616), Stuttgart (1617), Koln, Amsterdam (1620), Florența (1636), Roma (1670), Stockholm (1675), Madrid (1661), Cracovia (1681), Petersburg (1703), Viena (1703).

Presa devine o veritabilă armă prin puterea ei de a influența cititorii, de a susține puncte de vedere, se implică în polemici dezvăluind detalii care pot favoriza sau defăima.

Presa culturală și presa de factură populară dublează presa informativă. Acest fenomen îl regăsim încă din „preistoria” presei și este valabil și astăzi. Pe lângă informațiile necesare preocupărilor socio-profesionale și politice este nevoie să existe și știri care să delecteze, incitând spiritul în abordarea cu detașare a cotidianului stresant, provocând imaginația sau declanșând defulări. Ca și presa informativă, ziarele cu tentă culturală vor fi receptate cu aceeași dorință, chiar dacă publicul-țintă este mai puțin numeros. Viața acestei prese este prelungită prin intermediul preocupărilor cotidiene ale lectorilor specializați deoarece ei sunt însiși multiplicatori de informație culturală.

Publicații care au avut drept model „Journal des savantes” se vor regăsi în toată Europa, drept urmare apare presa specializată care va fi locul de acumulare a tuturor opiniilor reprezentanților „secolului luminilor”.

„Secolul luminilor” este numit prin formula lui Jean Noel Jeanneney „conflictul dintre filozofi și ziariști”. Disputa dintre filozofi și ziariști urmărește să atragă atenția asupra naturii discursului jurnalistic veritabil, precum și asupra capcanelor unei profesii supuse în permanență tentațiilor și influențelor, încât afirmațiile marilor filozofi vor da naștere la reflecții asupra condiției ziaristului.

Mesajul poate fi înțeles fără dificultate, chiar dacă lectorul de ziar poate să nu aibă o cultură generală sau de specialitate, este o acuzație îndreptățită? Sau care va fi destinul cărții, dacă ziarul nu va putea fi înțeles fără dificultate? Este adevărat că filozofii iluminiști au manifestat o anume rezervă față de valoarea presei și a ziariștilor, încât întrebările sunt justificate.

Diversificarea presei ca forme de expresie jurnalistică și ca tehnică de realizare caracterizează secolele XVII – XVIII. Climatul politic și social determină o creștere semnificativă a tirajelor. Particularitățile fiecărei țări condiționează evoluția presei, astfel încât Anglia va cunoaște o presă în ascendență, Franța va avea momente de expansiune ale presei, dar și de temperare în urma cenzurării, iar în Europa centrală și meridională evoluția presei va fi una lentă.

Existența unor ziare bogate în conținut, cu forme variate, ce reflectă viața sub toate aspectele ei, satisfăcând gustul publicului divers este asigurată de climatul de concurență. Spațiul de manifestare a ziariștilor și scriitorilor a fost creat de existența în paralel și în concurență a presei informative, culturale și de divertisment. În paginile presei de informație vom regăsi dezbateri și articole fond, diverse informații datate și așezate cronologic într-o ierarhie a valorii impactului asupra contextului social și politic. Tipic pentru presa de informare este „Le Moniteur” condus de Panckoucke. Sub semnătura lui Daniel Defoe în „The Review” editorialul politic va căpăta forma de eseu moral, predică sau dialog. Presa morală va pleda pentru echilibru, moderație sub aura filozofiei și va fi un exemplu pentru jurnalismul de reflecție.

„Speciile de frontiere” – romanul foileton, reportajul, pamfletul – vor promova simbioza dintre discursul publicistic și discursul literar. Romanul foileton este o specie de frontieră revendicată atît de presă, cât și de literatură. Cele două forme de comunicare converg și oferă surpriza unui discurs apreciat de un public larg, iar istoria literaturii va consemna numele unor mari scriitori precum Dickens, Zola, Balzac, George Sand, Victor Hugo. Romanul de foileton, gen controversat, va atrage atenția și prin valențele estetice, arhitectura cu suspence, lejeritatea tramei și inevitabilele „dulcegării”, iar evoluția lui ulterioară va fi una spectaculoasă.

Imaginea-sinteză a presei secolului al XVIII-lea trebuie să includă următoarele repere: apariția unui ziar care va deveni emblematic pentru presa modernă – în 1785, Jonh Walter va crea „Daily Universal Register”, care va deveni, în 1788, „Times”; diversificarea presei; imaginea luptei dintre grupări sau imaginea războaielor; proclamarea libertății presei prin Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789, urmată de limitarea și instaurarea unei cenzuri excesive. Secolul care va impune presa modermă este, cu siguranță, secolul al XVIII-lea.

În anul 1831, Lamartine menționa în „Revue Europeene”: „înainte de sfârșitul acestui secol … jurnalismul va însemna o forță imensă, înglobând întreaga gândire omenească. Singura carte posibilă de acum înainte este ziarul”, încât putem afirma cu tărie că secolul al XIX-lea este secolul deplinei afirmări a presei. Pe fondul unor procese accentuate de urbanizare, de ridicare a nivelului cultural al maselor populare va continua procesul de diversificare a presei, de specializare a ziariștilor, presa provincială va lua amploare.

În anul 1853 piața de știri se află în continuă extindere. Charles Havas formează prima agenție de presă, devenită ulterior France Press, urmată în Germania, la Berlin, în anul 1848, de agenția Wolff, apoi de cea a lui Julius Reuter  în anul 1851 la Londra, după exemplul cărora, în anul 1848 apare și Associated Press în SUA. Este clar că un asemenea fenomen va oferi un alt nivel calitativ și cantitativ în circulația informației.

Progresele tehnice (cerneala de imprimerie, hârtia „de chiffon”, prima fotografie ce datează din 1823, telegraful aero-optic, diligența de poștă va fi înlocuită cu un vagon) sunt notabile și vor impulsiona dezvoltarea presei conferindu-i titlu de „putere”.

O caracteristică a secolului al XIX-lea este presa ieftină, presa populară. Presa ieftină a cucerit piața prin tehnica persuasivă a ilustrațiilor, prin informațiile de fapt divers, prin comentariile în limbaj accesibil cu adresabilitate către cititorii cu o cultură medie, pe scurt, o presă de „cod” slab.

Radiografierea presei secolului al XIX-lea evidențiază apariția unor noi genuri publicistice și a unor formate noi, dar și interesul ziariștilor în vederea profesionalizării domeniului. Astfel, reportajele au fost înlocuite de cronici și s-a realizat transferul de interes de la informația generală la știrea importantă.

Secolul al XIX-lea impune formula jurnalismului modern, dar și formula jurnalismului popular, iar promotorii celor două formule sunt Gordon Bennet și Joseph Pulitzer. Gordon Bennet va pleda pentru reportaje, subiecte confidențiale, fapte diverse; pe când Joseph Pulitzer va experimenta „jurnalismul popular al faptelor diverse și reportajele „umane”, participând curajos la luptele electorale, locale”.

Secolul XX va fi secolul celor două mari războaie în care presa va avea un rol informativ și va fi supusă unor mari dificultăți financiare, dar și cenzură.

În perioada primului război mondial, capitalul de încredere al presei a fost serios știrbit datorită condițiilor specifice de transmitere a informațiilor, dar și a multor slăbiciuni proprii. Cenzura, care a funcționat în timpul războiului, a pus, bineînțeles, probleme. Dar, poate, cea mai importantă pierdere a presei în timpul primului război mondial a fost a credibilității în ochii opiniei, ca urmare a exagerărilor propagandistice, dar și a insistenței în îndoctrinarea lipsită de nuanțe. Ca urmare, multe dintre publicațiile vinovate nu au mai apărut niciodată, după 1919. La fel se va întâmpla și după 1945, cu un număr mult mai mare de publicații. În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-au purtat bătălii de influențare a opiniei publice din țările aflate în conflict, iar mulți ziariști de profesie au fost chemați să încerce să perfecționeze aceste tehnici. Se spune că, la capitolul propagandei, al schimbărilor de atitudine și al eficienței strategiilor de influențare, pe timp de război, iluziile sunt mai numeroase decât reușitele, dar nimeni nu poate renunța la aceste tehnici.

Presa cotidiană, în continuare, este concurată de presa de tip magazin și chiar în structura aceluiași ziar, informația de actualitate este concurată de reportajele romanțate și paginile de monden. Tehnica tipografică cunoaște noi transformări, iar supraviețuirea ziarelor depinde de prezența redactorilor specializați.

Traseul narativ-istoric al traseului presei începe cu ceea ce am numit „o preistorie”, trecând apoi prin etapele copilăriei, urmate de o epocă a maturității care și-a propus să supună, ca aspirație, totul despre presă. Ies în evidență etape reprezentative, ca mijloc de comunicare, atât de importante de-a lungul istoriei și cel mai fundamental lucru fiind surprinderea stării lumii în fața arbitrului suprem: timpul.

Afirmația lui Theophraste Renaudot invită la reflecție: „istoria este obligată să spună adevărul; gazeta face suficient dacă împiedică minciuna”.

Parte a mass-mediei și a întregului sistem comunicațional, presa, așa cum s-a născut ea, așa cum a evoluat, oferă lumii provocări privind statutul ei viitor.

Istoria presei trebuie asociată ca un sinonim al istoriei fenomenului media. Ea cuprinde în prim plan toate formele principale de media, cu accentul vizând pe cea mai dominantă într-o epocă, surprinsă în interacțiunea sa cu societatea și fenomenul cultural în general. Pe lângă acestea trebuie să cuprindă toate practicile mediatice și formele de discurs. Totuși, nici o reevaluare a istoriei presei nu poate trece peste fenomenul mediatic în toate ipostazele sale: ca întreprindere, ca tehnologie, ca parte a comunicării publice și ca parte a fenomenului cultural și al sistemului politic.

2.2.2. Receptarea și evoluția în Țările Române

2.2.2.1. Începutul presei în Țările Române

Presa românească are o particularitate care o individualizează în peisajul universal, iar cel mai concludent exemplu vine din spațiul liricii: de la primele îngrădiri în versuri ale limbii române și până la Luceafărul poeziei românești au trecut doar 50 de ani. Dacă alte popoare au avut nevoie de mai multe secole, cultura românească a avut capacitatea de a arde etapele și de a asimila istoria lumii într-un timp record – fiind un fenomen unicat. Așezarea României într-un spațiu-punte între Occident și Orient, la răscrucea civilizațiilor și culturilor lumii, în „bătaia vânturilor”, nu a împiedicat cultura română să dea lumii tot atâtea nume mari de personalități câte au dat alte popoare a cărei existență istorică a fost una mult mai liniștită. Acest spațiu-punte este o citadelă de energii culturale, care așteaptă, momentul pentru manifestare cel mai propice, poate secole și atunci, ca urmare a unei explozii de energie creatoare se nasc marile nume ale culturii românești.

Întreaga desfășurare în timp a presei raportată la istoria presei în România prezintă un tablou oarecum atipic, particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, lucru perfect explicabil prin cauzele istorice în care a avut loc dezvoltarea societății românești.

Destinul presei românești va avea un parcurs frenetic, „începuturile” presei românești este cu mult mai târziu decât cel al „începuturilor” presei europene.

Ce înseamnă publicație sau ce înseamnă în epocă faptul de a fi românească? Este necesar mai întâi de toate să distingem între încercări și reușite, diferitele proiecte editoriale.

Drumurile presei pentru spațiul românesc se îndreaptă către secolul al XIX-lea, perioadă în care presa din Europa era deja puternic alcătuită în societate, și era impusă clar, atât cantitativ, cât și calitativ, în structuri moderne, ca o a patra putere în stat, aici este cazul să căutăm rădăcinile și în cultura noastră și să-i urmărim evoluția, în încercarea de a-i evidenția „ruperea de ritm”, care va permite în câteva decenii recuperarea decalajului.

Una din condițiile „sine qua non” pentru apariția presei o reprezintă cunoașterea tiparului care ne conduce către secolul al XVI-lea.

În anul 1508, tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care tipărește la Târgoviște, în limba slavonă, „Liturghierul”. Însă abia în anul 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un „Catehism luteran” (tipografia funcționa încă din 1528). Aici trebuie amintită activitatea părintelui limbii românești, Coresi, 1559-1583, atât de importantă pentru întreaga evoluție a culturii și limbii române. Tot în aceeași perioadă se tipăresc numeroase cărți, la Cluj și Sibiu, atât în limba maghiară cât și în limba germană, cărți de cult, codice de legi, texte laice, lucrări moralizatoare. Ziarul nu este adus în discuție.

Odată cu cea doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt tipărite tot mai multe cărți, într-o arie geografică vastă ce acoperă, practic, toate teritoriile locuite de români: Alba-Iulia (1567), București (1575), Govora (1675), apoi la Câmpulung și Târgoviște (1634), Iași (1640), Snagov (1690), Buzău (1694) etc.

Această perioadă a fost, cu siguranță, una plină de realizări memorabile în toate domeniile, oferind un cadru perfect dezvoltării tiparnițelor. Activitatea tipografiilor acelor timpuri, una deloc ușoară, a fost îmbogățită de operele unor cărturari care au răzbătut prin istorie: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino-Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir. În acest context putem cita afirmația doctorului Vasile Popp care, în 1838, scria: „Nici o măiestrie (afară de măiestria scrierii) nu a ajutat atât spre cultura sufletului minții omenești, precum și spre înaintarea științelor precât a ajutat aflarea măiestriei tipograficești”.

Originea presei se regăsește în anul 1731, cu apariția calendarului imprimat în Scheii Brașovului de Petre Șoanul, acest Calendar fiind considerat un deschizător al unei evoluții ce avea să conducă la apariția presei românești moderne.

Elementul de noutate în cultura românească o constituie tipărirea unor lucrări belestrice înaintea apariției ziarelor, iar acest aspect va influența evoluția presei pentru că pagini din scrierile belestrice devin veritabile pagini în care discursul publicistic și cel belestric se întâlnesc și anunță genurile specifice presei de mai târziu.

Unele relatări din cronici, precum celebra „năvălire a lăcustelor” (de Miron Costin), scrisă într-o manieră care anunță reportajul modern, sau anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, tonul pamfletar din „Istoria Ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din „Însemnări ale călătoriei mele”, precum și pamfletele lui Ionică Tăutu reprezintă repere de bază în dezvoltarea publicisticii autohtone.

Printre reperele specifice ar mai fi unul dintre primele documente care atestă cenzura impusă tipăriturilor de orice natură.

George Ionescu citează un pitac al domnitorului Mihai Șuțu, dat la 25 iulie 1784 care atestă tocmai acest sentiment: „Prea sfinția ta, părinte mitropolite, fiindcă se cuvine a ști Domnia mea cele ce se dau la tipar …, iată cu acest Pitac dăm prea sfinției tale în știre că de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea sfinția ta întâi de cu anafura și făr de a nu se da voia noastră, să nu cuteze tipografii, nici vreun vivlion, nici măcar altfel de scrisori sau hârtie vericum a da la tipar”. Atitudinea lui Vodă Șuțu nu este singura. Marian Petcu citează din „Pravila” lui Vasile Lupu (1646), care stabilea pedeapsa cu moartea pentru cei ce „suduiesc și ocărăsc pre știne cu scrisoarea”. „Pravila” surprindea toate formele de redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Chiar, „cel ce va găsi o scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva și de nu o va sparge sau să o arză, ci o va arăta prietenilor săi sau cui-ș va găsi, acesta se va certa ca și acela care o va fi făcut”. Interzicerea cărților, cât și interzicerea oricăror forme de înscrisuri, neaprobate de biserică sau de puterea laică, sunt regăsite ca nenumărate exemple în secolul al XVIII-lea.

Factori care să indice formele de presă din epocă sunt întâlnite des și sunt citate de Nicolae Iorga, precum și de cei care au studiat istoria presei românești. Raportat la aceste izvoare, la data de 25 noiembrie, în anul 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: „Rog să începi cu mine în viitor o corespondență deasă de scrisori și să-mi comunici vreo noutate particulară, despre știrile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena și din Mantova”. Din aceleași surse putem menționa existența unor cheltuieli, prinse în bugetele domnești, pentru promovarea unor „gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la „127 lei și 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe șase luni”. Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care, la 1778, era nemulțumit că primește doar gazete „Litteraires et politiques”, căci „sunt și alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.

Aceste aspecte reprezintă faptul că ideea de presă era cunoscută în spațiul românesc și se simțea nevoia unui astfel de model informativ. Vor apărea, pe de-o parte, asemenea publicații în spațiul românesc, însă, pe de altă parte și măsuri „de protecție” din partea autorităților.

În anul 1789, Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curții de la Viena autorizație pentru editarea unei gazete în limba română – „Foaia română pentru economie”; în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărți să fie tipărite, menționează „în afară de cele referitoare la firi și obiceiuri turcești și de gazeturi”. Procesul durează și nu este deloc unul ușor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru „folosul obștesc” o tipografie, în anul 1817, domnul încuviințează, dar subliniază: „gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări”.

În secolul al XIX-lea pe fondul luptei pentru deșteptarea conștiinței naționale, a promovării intereselor tinerei burghezii prin afirmarea ideilor iluminismului, a unor procese de destrămare a feudalismului și dezvoltare a capitalismului, caracterizate de amplificarea legăturilor comerciale cu străinătatea, fiind susținute de mari personalități ale culturii noastre, apar primele ziare românești.

2.2.2.2. Începutul presei periodice românești

Totuși pentru a putea vorbi, cu adevărat, despre presa românească, trebuie să ne oprim asupra anului 1829, an în care apare la București „Curierul Românesc” (8 aprilie), coordonat de Ion Heliade Rădulescu, și tot în același an, la 1 iunie, apare la Iași „Albina Românească”, sub redacția lui Gheorghe Asachi, iar la data de 12 martie 1838 apare la Brașov, „Gazeta de Transilvania” editată de George Barițiu.

În mod cert aceste trei ziare reprezintă începutul presei românești. Apariția acestora este consemnată în documentele epocii. „Folosul gazetei este de obște și de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături, și se adăugează în gândirile și combinările sale; aici liniștitul literat și filosof adună și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii, îndrăznețul și neastâmpăratul războinic se desăvârșește într-însa povățuindu-se din nenorocirile sau greșalele altor războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale; până când, în sfârșit, și asudătorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale. Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă”. Aceste cuvinte fiind regăsite în ziarul „Curierul Românesc”. Ele implică nivelul de înțelegere la care au ajuns cei care au realizat nașterea presei românești. Este menținută sublinierea relației dintre „plăcere și folos”, cât și deschiderea publicației ce vizează toate zonele vieții sociale, economice, politice și culturale, țintind astfel un public cu o extensie impresionantă.

În „argumentarea” pentru „Gazeta de Transilvania” este surprinsă o idee foarte interesantă prin care se justifică nevoia presei în limba română, și se spune: „Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puțin în duhul românesc; un străin de ar fi înțeleptul înțelepților … nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu știe prescrie mijloace ajutătoare”.

Publicațiile în limba română sunt puse, atât în relație cu tot ceea ce alcătuiau realitățile noastre, cât și prin raportarea la evenimentele din întreaga lume.

„Curierul Românesc” și Ion Heliade Rădulescu

În anul 1829, Ion Heliade Rădulescu a obținut autorizația de a scoate un ziar, ca rezultat al nevoilor ocupației rusești de a-și tipări circularele, dar și de a întreține o atmosferă favorabilă prin transmiterea veștilor.

Propagandist al ideilor predicate de dascălii ardeleni și autor al unei noi gramatici, Ion Heliade Rădulescu era destinat să devină ctitorul unei epoci în cultura noastră.

Primul ziar în limba română, cu apariție îndelungată și cu rol important în trezirea conștiinței naționale a românilor, apare la București, săptămânal sau bisăptămânal, iar primul număr este publicat la data de 8 aprilie 1829. Titlul ziarului era „Curierul Românesc” și era o publicație administrativă, comercială și politică, de informație curentă. Începând cu data de 3 ianuarie 1830 se adaugă subtitlul „Gazeta administrativă, comercială și literară”, iar de la data de 7 ianuarie 1830, cuvântul literară este înlocuit prin cuvântul politică.

Între anii 1830-1847, se editează următoarele suplimente: Adaos literar la „Curierul Românesc”, „Gazeta Teatrului Național”, „Muzeu Național”, „Curier de ambe sexe”. În luna decembrie a anului 1828, cu sprijinul lui Dinicu Golescu, se obține aprobarea pentru editarea unui ziar în limba română, conform programului Societății Literare. La începutul anului 1829, Ion Heliade Rădulescu tipărește o „Înștiințare”, în care se precizează scopul și conținutul publicației proiectate: „Într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutari; […] aici liniștitul literat și filosof aduce și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii”. Din „Înștiințare” rezultă că ziarul, denumit „Curierul Bucureștilor” urma să cuprindă: „1. O culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazeturile Europei; 2. Însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii românești; 3. Înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului; 4. Cele din lăuntru și slobode săvârșiri ale statului nostru, precum și judecăți însemnate, sfaturi și hotărâri ale Divanului pentru îmbunătățirea patriei: voinți ale Divanului pentru publicarea vreunei pricini”.

„Curierul Românesc” publică articole și note ce conțin noțiuni elementare de istorie, geografie, economie, comerț, industrie și administrație. Ion Heliade Rădulescu este autorul articolelor de îndrumare, al notelor critice și conducătorul efectiv al ziarului. Între anii 1830–1832, „Curierul Românesc” publică, la rubrica „Literatură”, articole de îndrumare, note, recenzii, iar între anii 1833-1834 o serie de articole intitulate „Pentru poezie, pentru stil”. Acțiunea de cultivare a limbii și de îmbogățire a literaturii române moderne este continuată în suplimentele ziarului. În paginile „Curierului Românesc” debutează scriitorii munteni Iancu Văcărescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu, I. Catina precum și alți poeți ai generației de la 1848. Ion Heliade Rădulescu scrie numeroase poezii, articole de critică literară, prelucrează texte din literatura franceză, pentru a servi ca model tinerilor scriitori și acordă traducerilor un rol important în dezvoltarea limbii și a literaturii române. În prefața „Asupra traducției lui Omer” de O. Aristia, redactorul susține traducerea în limba română, fără însă a neglija creația originală. Preocupat de îmbogățirea literaturii cu opere valoroase din literatura universală, el folosește în paginile ziarului „Curierul Românesc”, pentru prima dată termenul de „critică literară”.

Ion Heliade Rădulescu era convins că prin traduceri limba se îmbogățește și se „întinde în toate laturile orizontului științei și făcându-se capabilă a exprima orice cugetare, va deveni limba viitorului României și se va înfățișa splendită și radioasă literaturii naționale”.

„Curierul Românesc” cuprindea, până la apariția suplimentelor, pe lângă texte administrative (hotărâri oficiale, știri politice și militare) și articole de cultură, cu largă circulație în Muntenia, Moldova și Transilvania, articole despre limba română și literară, dar și despre rolul culturii în lupta pentru autonomie și progres social, toate semnate de Ion Heliade Rădulescu.

Datorită spiritului său activ, Ion Heliade Rădulescu a izbutit să determine masa tânără să facă traduceri din principalele opere ale literaturii mondiale. O asociație de teatru, Societatea filarmonică, a devenit centrul activității culturale. În anul 1835, apare „Gazeta Teatrului Național”, dar după 13 numere este nevoită să-și înceteze activitatea. În locul acestei publicații, Ion Heliade Rădulescu va edita „Curierul de ambe sexe”.

Anul 1837 marchează apariția primului număr al „Curierului de ambe sexe”, jurnal literar, supliment al ziarului „Curierul Românesc”, prima revistă literară din Țara Românescă, ce apare la București, bilunar, sub redacția lui Ion Heliade Rădulescu. Din anul 1845, apare cu subtitlul „Foaie literară”. Între anii 1862–1864, Ion Heliade Rădulescu retipărește cele cinci volume, numite perioduri, cu subtitlul „Jurnal literar”.

„Curierul de ambe sexe” își propune să cuprindă, pentru bărbați, articole din literatură și industrie și „oarecari povestiri”, iar pentru femei, „povestiri plăcute și morale”, articole asupra „credinței, economiei și bunei țineri a casei, asupra creșterii a copiilor, asupra grădinilor, asupra îmbrăcămintei”. Articolul-program mai preciza că suplimentul va conține gravuri de mode pentru ambele sexe.

Apărută cu trei ani înainte de „Dacia literară”, publicația își propune să continue programul iluminist al „Curierului Românesc”, punând accent pe problemele literaturii, moralei și artei. În ceea ce privește concepțiile lingvistive, Ion Heliade Rădulescu este nevoit să părăsească ideile avansate din prefața „Gramaticii românești” și din articolele apărute în „Curierul Românesc”. Scrierile publicate în cele cinci perioduri sunt clasificate, astfel: „Poezie”; „Morală”; „Literatură”; „Numele”; „Căsnicia”; „Varietăți”; „Educația”.

Costache Negruzzi își aduce aportul la „Curierul de ambe sexe” cu traduceri din Pușkin. De asemenea, în acest supliment vom regăsi „Melodii ebraice” ce aparțin Lordului Byron, dar și fragmente din „Gerusalemne Liberata” de Torquato Tasso.

Ion Heliade Rădulescu actualizează programul „Curierului de ambe sexe”. „Misia acestei scrieri periodice, după cum fiecare cititor se va putea convinge, a fost „spre a servi de arhivă la istoria literaturii și limbii noastre, cât și a recomanda românilor literele străbunilor lor, literele lor proprie naționali, a-i face a se deprinde, cu dânsele, ale unora și a le urma, a-i face a vedea și cunoaște într-însele limba națională și unitară în tot adevărul și în toată natura ei”.

„Albina românească” și Gheorghe Asachi

Cum rușii nu aveau niciun interes să se creeze o unitate de spirit, iar mijloacele de comunicație erau unele primitive, din necesitatea de a cunoaște ultimele știri trupele de ocupație a înlesnit apariția primului ziar moldovenesc.

Gheorghe Asachi, consemnat în istorie, drept un mare om de cultură și de bun-simț, înzestrat cu o excepțională putere de muncă și o profundă iubire pentru Moldova, al cărei măreț trecut îl întunecase o vitregă istorie, a fost ctitorul renașterii culturii românești în țara lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. La data de 17 aprilie 1829, Gheorghe Asachi redactează un apel care face referire la înscrierea abonaților la foaia pe care el o intitulase „Gazeta românească de Eși”; gazetă politico-literară, bihebdomadară, iar prețul abonamentului fiind patru galbeni pe an. În general, programul era același ca și cel propus de Ion Heliade Rădulescu. Ceea ce este interesant este că în preocupările lui Gheorghe Asachi intra și reforma limbii curente, stâlcită prin infiltrațiile grecești și prin care el dorea o reîntoarcere la originile frumoase ale graiului românesc pentru a putea începe o literatură nouă.

Încă de la începutul publicației regăsim o largă expunere asupra condițiilor presei de pretutindeni, o icoană a civilizației universale, totuși, tristețea lui Gheorghe Asachi era accea că numai la noi nu pătrunseseră încă razele culturii.

Ziarul, care fusese anunțat prin intermediul prospectului cu numele „Gazeta românească de Eși”, a apărut sub numele de „Albina”. Redenumirea ziarului a fost făcută ca să fie pe placul rușilor, prin traducerea titlul unuia din ziarele din Petersburg.

„Albina românească” a apărut de la început în condiții tehnice superioare, hârtie bună, tipar frumos, bună distribuție a materiei. Apare la Iași, bisăptămânal (1 iunie 1829 – 3 ianuarie 1835; 3 ianuarie 1937–2 ianuarie 1850). Totodată, ziarul publică și suplimentul ei literar „Alăuta românească”. Apariția „Albinei românești” este anunțată printr-o invitație-litografiată și printr-o „Înștiințare” tipărită la data de 17 aprilie 1829. Gheorghe Asachi evidenția importanța ziarului în viața modernă a fiecărui popor: „Nu se află astăzi în lumea politică neam, deși mai mic la număr decât românii, carele, întru alte ale sale folositoare instituții, să nu aibă în limba nației un jurnal periodic”.

În primii ani de apariție a ziarului, literatura este în centrul atenției lui Gheorghe Asachi. Între anii 1838-1839, Gheorghe Asachi publică poezii și foiletoane de interes cultural. Costache Negruzzi traduce 14 balade de Victor Hugo, iar G. Săulescu semnează „Observații gramaticești asupra limbii românești” și o lungă scrisoare de răspuns la problemele dezbătute în cadrul schimbului de idei asupra limbii literare între Costache Negruzzi și Ion Heliade Rădulescu, din „Muzeul Național”, iar Mihail Kogălniceanu este autorul a patru spirituale foiletoane. Un nou colaborator este poetul N. Nicoleanu. Între anii 1848-1849, preocupările pentru literatură scad, foiletonul fiind ca și suprimat.

„Alăuta Românească” este suplimentul literar al „Albinei românești” și apare la Iași, neregulat (14 martie 1837-3 februarie 1838), din inițiativa și sub redacția lui Gheorghe Asachi, ca mai apoi să apară bilunar sub redacția lui Mihail Kogălniceanu.

În primăvara anului 1837, Gheorghe Asachi editează un supliment literar, ca urmare a constatării că paginile „Albinei Românești” sunt insuficiente pentru stimularea creației literare din Moldova, așa cum procedase și Ion Heliade Rădulescu în Țara Românească. Cele opt numere apărute sub redacția lui Gheorghe Asachi conțin versuri și proză de Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi și C. Aristia, un foileton, un fragment din piesa „Zaira” de Voltaire, în traducerea lui M. Mana. Odată cu trecerea revistei sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, acesta depune eforturi susținute în direcția transformării „Alăutei Românești” dintr-o publicație ocazională și provincială într-o revistă modernă, cu menirea să-i informeze pe lectori în legătură cu mișcarea literară europeană și să stimuleze creația literară originală pe baza istoriei și a tradițiilor populare, creație pusă în slujba realizării idealului de redeșteptare națională. Cele cinci numere redactate de tânărul istoric și literat Mihail Kogălniceanu anticipează programul revistei „Dacia literară” (1840): „Alăuta, scrie Kogălniceanu, va cuprinde numai articole de literatură a limbii noastre și a altor străine, care unii din ai noștri tineri literatori au binevoit a giurui de a ni le împărtăși”.

În numărul doi al suplimentului literar, Mihail Kogălniceanu surprinde ideea de necesitate a cunoașterii profunde a trecutului, a obiceiurilor și tradițiilor din care „va trebui să înflorească o literatură originală”, pătrunsă de „duhul național”. Cu tot efortul tinerilor, în fruntea cărora se găseau Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, „Alăuta Românească” „se desprinde cu greu de sub tirania gustului neevoluat al cititorului epocii, care cerea în primul rând, traduceri ușoare, cu un vădit colorit de anecdotă”.

„Alăuta Românească” publică traduceri din Bürger și Schiller (Mihail Kogălniceanu), Martial (Gheorghe Asachi), proză din „Magasin für die Literatur des Auslandes” (Mihail Kogălniceanu). Semnează versuri: Gheorghe Asachi, M. Cuciureanu; biografii: inaugurându-se cu acest text un anumit gen de biografie literară în literatura noastră. Mihail Kogălniceanu, într-un articol filologic pe marginea „Catehismului” lui Neofit Scriban, propune înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. „Alăuta Românească” este suprimată de către domnitorul Mihail Sturza, ca urmare a publicării părții a 2-a din „Filosofia vistului”, care prin aluzia satirică adusă la adresa consulul țarist Karl von Katzebul a deranjat masele oficiale.

„Gazeta de Transilvania” și George Barițiu

În anul 1838, George Barițiu a scos „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, unde apare prima dată poezia „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, astăzi imnul național. Aceasta este o revistă de familie de modeste pretenții și fără niciun aport politic. În afară de îndrumări în domeniul școlar și moral, discuții cu privire la formele cele mai potrivite graiului românesc, foaia reproduce din literatura cea nouă din principate, adică din Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi. „Filozofia cea bună este aceea care dă cultură practică fiecăruia și care se inspiră de la originalitatea ca și de la nevoile fiecărei nații”. George Barițiu declară că nu așteaptă nimic de la cârmuire, nația având datoria de a se cultiva ea însăși, cu propriile ei mijloace. Cu acest spirit de independență nu e de mirare că a scos „Foaia de săptămână din Transilvania” fără să mai ceară autorizație, dar consecința a fost suspendarea ziarului.

George Barițiu obține autorizație și publică la 12 martie 1838, în frumoase condiții tehnice, „Gazeta Transilvaniei”. Explicând rostul publicației, el a scris: „Nu e tot una a ceti un ziar străin, oricât de bine ar fi făcut, și unul în propria limbă”.

„Gazeta de Transilvania” este bine redactată și reținută ca atitudine politică, oferea foilor din principate informații privind situația românilor din Monarhia habsburgică.

De la data de 3 ianuarie 1849 își face apariția cu titlul „Gazeta transilvană, iar de la data de 1 decembrie 1849 cu titlul de „Gazeta Transilvaniei”.

Ziar cu o îndelungată apariție, de peste o sută de ani, „Gazeta Transilvaniei” se situează de la început pe poziții democratice și iluministe, jucând un rol important în apărarea intereselor naționale și sociale ale românilor din Transilvania.

În articolul-program al primului număr, George Barițiu evidențiază, ca și Ion Heliade Rădulescu în „Curierul Românesc” și Gheorghe Asachi în „Albina Românescă”, importanța unui ziar în viața socială și culturală a poporului. Mijloacele pentru cultivarea limbii și dezvoltarea creației literare erau: traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului. În perioada de dinaintea revoluției de la 1848, ziarul militează pentru recunoașterea egalității în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naționalități, pentru înlăturarea privilegiilor feudale și pentru unirea românilor într-un singur stat. Ca urmare a atitudinii ferme a lui George Barițiu, exprimată printr-o serie de articole cu privire la revoluția de la 1848 și rolul lui Avram Iancu în revoluție, „Gazeta Transilvaniei” este suspendată în martie 1849. Conducerea ziarului este preluată de Iacob Mureșianu, care va tempera tonul articolelor, drept consecință a refuzului redactorului de a da o declarație prin care să își retragă afirmațiile făcute în unele articole și corespondențe, despre revoluția de la 1848.

În anul 1852 rubricile „Gazetei Transilvaniei” se intitulau: „Monarhia austriacă”; „Depeși telegrafice”; „Țara Românească”; „Moldova”; „Cronică străină” și „Foiletonul”. Partea literară fiind redusă în anii următorii.

„Foaie pentru minte, inimă și literatură” este suplimentul literar al „Gazetei Transilvaniei”, apare la Brașov, săptămânal (2 iulie 1838-1 martie 1849). În anul 1849, în locul suplimentului „Foaie pentru minte, inimă și literatură” și al „Gazetei Transilvaniei”, suspendate pentru conținutul lor revoluționar, apare „Expatriatul”, însă în anul 1850 este și acesta suspendat. Adăugarea în subtitlu a cuvintelor „pentru inimă”, după modelul publicației „Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde”, editată tot de I. Gött precum și înlocuirea cuvântului literară prin cuvântul literatură exprimă o legătură mai puternică cu ziarele și suplimentele lor literare din Țara Românească („Curierul Românesc” – „Curierul de ambe sexe”) și din Moldova („Albina Românească” – „Alăuta Românească”).

În articolul „Trecutul și viitorul acestei foi”, George Barițiu atrage atenția asupra faptului că „în țările vecine, de un sânge cu noi”, limba este cultivată și, de aceea, literatura se află într-un real progres și crede că românii din Transilvania au nevoie de o publicație care să pună în prim plan opere originale sau traduse, cu obligația de a fi scrise într-o limbă clară. În centrul preocupărilor lui George Barițiu stau problemele limbii literare și ale ortografiei. El însuși își desăvârșește opera pe înțelesul tuturor categoriilor de cititori, astfel contribuind, alături de Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi, la formarea stilului publicistic.

„Foaia pentru minte, inimă și literatură” publică articole de istorie, social-politice, filologice și lingvistice, versuri, proză, teatru, teorie și critică literară, folclor și etnografie, traduceri, note, recenzii, biblografii, jucând un rol important în dezvoltarea culturii românești. În rândurile scrise în spirit iluminist sunt surprinse problemele legate de emanciparea culturală și politică a poporului român, de afirmare a individualității prin limbă și cultură, de organizare a teatrului și învățământului românesc; publicația încurajând literatura originală, stimulând culegerea folclorului și astfel se realizează o legătură mai puternică între scriitorii români de pe întreg teritoriul țării.

Cele trei ziare reprezintă fundamentul presei românești pentru că au o adresabilitate largă, diversitate tematică, promovează ideile iluministe, luptă pentru unitatea națională și respectul pentru limba română.

2.2.2.3. Epoca modernă

Presa românescă având originea în climatul cultural va purta semnătura marilor personalități care au întemeiat-o sau care au colaborat cu articole în care discursul publicistic și discursul literar s-au contopit în mod fericit.

În prima jumătate a veacului XIX, la data de 1 ianuarie 1838, apare primul ziar românesc „România”, fiind motivat de Nicolae Iorga: „omul este curios din natura sa, voiește că cunoască întâmplările lumii; …dorește să cunoască orice aflare și născocire”; „dar omul este și nerăbdător”; „numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, poate să mulțumească curiozitatea și nerăbdarea”.

Publicațiile românești aveau probleme la toate capitolele, un format mic, cu 4 pagini, din care 2/3 cuprindeau informațiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ, iar paginația simplă, pe prima pagină găsindu-se două coloane. Erau publicate știri, reportaje, articole, poezie, dar și mici texte narative. Erau surprinse rubrici de tipul „înștiințării din lăuntru” și „înștiințării din afară”, sfaturi practice etc. Grafica este modestă datorită caracterului încă rudimentar al tipografiilor.

Oricum, începutul presei fusese făcut și se așeza sub semnul afirmării conștiinței naționale și al idealului unirii. Efortul nu poate fi înțeles decât cu condiția în care se militează pentru școala în limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific național.

Primele gesturi importante către profesionalizarea presei se fac în ajunul revoluției de la 1848. Într-o primă etapă sunt impuse câteva publicații care vor avea un rol important, nu doar în destinul presei, ci și pentru întreaga construcție a culturii naționale. Este vorba despre „Dacia literară” (1840), programul său a fost cel mai comentat din istoria literară, fiind esențial pentru spiritul epocii și pentru dezvoltarea culturii românești, „Arhiva românescă” (1840, 1845), „Propășirea” (1844), „Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei își fac apariția la Iași și sunt legate de numele lui Mihail Kogălniceanu, ultima apare la București și este opera lui Nicolae Bălcescu și August Treboniu Laurian. Preocuparea pentru viața poporului român era ținta acestor reviste culturale și se adresau românilor din toate provinciile.

Revoluția din anul 1848 marchează apariția unor publicații chiar la câteva luni după ea: „Pruncul Român” (12 iunie-11 septembrie 1848), „Poporul Suveran” (19 iunie-18 septembrie 1848, „gazetă politică și literară”, sub redacția lui Dimitrie Bolintineanu), „Monitorul Român”, care apare la 19 iunie, în anul 1848, ca oficial al guvernului revoluționar provizoriu (avea să apară până în septembrie, același an), „Constituționalul” (iulie 1848), „România” (6 august -10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacția lui George Baronzi etc.

Revoluționarii aflați în exil vor scoate noi publicații: „România Viitoare” (Paris, 1850), cu Nicolae Bălcescu, Dinicu Golescu și D. Brătianu, „Republica Română” (Paris, 1851 și apoi Bruxelles, 1853) editată de I. Brătianu și C. A. Rosetti, „Junimea Română” (Paris, 1851) scoasă de George Cretzianu și Alexandru Odobescu etc.

Optând pentru o literatură națională și pentru apelul la istorie, căci de aici „vom ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”, după cum spunea Mihail Kogălniceanu, recomandând întoarcerea la poezia populară și tradiții, promovând cultivarea limbii române, „limba maicii sale”, cum scria George Barițiu, făcând raportare în continuu la realitățile politice și sociale ale vremii, Nicolae Iorga surprindea faptul că „avem aici tot crezul acelei revoluții apropiate”, dorindu-și o descriere tematică din care nu lipsesc științele exacte, economia, dreptul, învățământul etc., propagând un spirit unionist. Aceste publicații în care au semnat Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, George Barițiu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Aron Pumnul, Cezar Bolliac și Ion Ghica etc., reprezintă ieșirea din „copilărie”, exprimarea fermă a unei adolescențe entuziaste ce poartă încă de pe acum nuanța maturității, care va apărea după puțin timp.

Publicistica științifică, economică, dedicată unei anumite categorii sociale va cunoaște o dezvoltare notabilă. Spiritele enciclopedice ale veacului al XIX-lea vor susține prin opera lor publicistică și literară apariția regulată a acestor reviste. Pentru crearea unei imagini persuasive sunt de ajuns doar câteva nume de reviste și nume de scriitori-publiciști: „Instituțiunea” (1860) – Al. Zane; „Foița de istorie și literatură” (1860) – Bogdan P. Hașdeu; „Revista Română pentru științe, litere și arte” (1861) – condusă de Alexandru Odobescu; apare prima revistă dedicată satului românesc: „Învățătorul satului”, al cărui scop era de „a da țăranului știință despre orice ar putea să-i îmbunătățească starea”, de asemenea, numărul revistelor dedicate universului rural va crește: „Vestitorul satelor”, „Șezătoarea”, „Gazeta țăranilor”; reviste economice: „Analele economice” (1860-1864) și „Analele statistice” (1860-1869) – Dionisie Pop Marțian; reviste științifice: „Agronomia” (1859-1861), „Natura” (1856-1865); publicații juridice: „Dreptul” (1862); publicații militare: „România militară” (1864).

Viața culturală a epocii era susținută printr-o varietate de publicații care găzduiau în coloanele lor opiniile marilor personalității ale vremii, astfel încât, publicistica devine o tribună de la care „vocile” rezonante ale acelei perioade se adresau poporului și Europei.

Odată cu perioada Unirii Principatelor au fost editate și publicații care au servit nemijlocit această cauză. Cu un început făcut, numărul gazetelor și al revistelor crește constant, acestea fiind cele mai importante metode de promovare a ideilor și idealurilor socio-politice ale românilor, din țară sau din afara granițelor, ajutând la „consolidarea bazelor democratice ale unui stat modern, la impunerea valorilor clasice ale literaturii române”. Putem preciza câteva exemple: „România Literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iași), publicație coordonată de Vasile Alecsandri, „Steaua Dunării” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iași), sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, „Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariții periodice până în 1905), „Timpul” (1876), „Adevărul” (1888), „Universul” (1884), care sunt câteva repere dintr-o impresionantă desfășurare de titluri într-un veac al presei de opinie și de informare.

Istoria presei românești cunoaște perioade de căutări și chiar de opreliști datorate cenzurii, dar și perioade de efervescență care au impus ziare de mare valoare și cu un impact neobișnuit asupra societății.

În luna martie a anului 1862, după Unire, presa se situează într-o zodie fastă, sub oblăduirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care decretă, „Legea presei”, o lege care oferă fiecărui om libertatea de a-și exprima ideile prin intermediul presei, fără cenzură și care redă oricărui cetățean român dreptul de a fonda un ziar. În Constituția din iulie 1866, în articolul 5 este precizat: „Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”, iar în articolul 24 se stabilea că: „nici un ziar sau publicațiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

De la ziarul de opinie și de la presa de informație la presa culturală, publicistica românească a cunoscut vârste care vor atinge cele mai înalte culme ale creație, precum și vârsta maturității prin creația marilor scriitori publiciști Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.

Sfârșitul secolului al XIX-lea va însemna „Timpul marilor publiciști”, timp care se impune prin nume ca Bogdan P. Hașdeu, Ioan Slavici, Octavian Goga, Pamfil Șeicaru, Mircea Eliade, George Călinescu, Camil Petrescu, Brunea Foz, Geo Bogza, Octavian Paler, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu etc.

Diversificarea presei românești, apariția presei culturale și umoristice, a ziarelor specializate și independente de format generalist va determina o cerere tot mai marte din partea unui public amestecat, astfel încât presa secolului al XX-lea se situează între „cerere” și „ofertă”.

În peisajul publicistic românesc din acea perioadă, „Universul” devine lider de piață datorită numărului mare de exemplare vândute, ca urmare a introducerii de către editorul Luigi Cazzavillan a rotativei, ce va permite obținerea într-un timp scurt a unor tiraje mari. Dacă „Românul” avea un tiraj de 1.900 – 2.700 exemplare, „Universul” ajunsese la un tiraj de 8.000 exemplare.

Lărgirea spațiului acordat reclamei, viziunea nouă, precum și folosirea unor mijloace de distribuire care vor așigura obținerea într-un timp scurt a celor mai importante informații ale momentului i se datorează tot lui Luigi Cazzavillan.

Diversificarea presei implică și diversificarea surselor de informații. Drept urmare, Bucureștiul găzduia sucursale ale unor agenții de presă străine, iar colaborarea cu acestea constituia o intervenție necesară și eficientă. Sucursala Agenției franceze „Haves” a fost primul colaborator, au urmat „Reuter” (agenție engleză), „Corrbureau” (agenție austriacă), „Wolf” (agenție germană). Însă era nevoie de o agenție românească, iar înființarea sa însemna performanță jurnalistică în strângerea informațiilor interne și externe. Acest lucru se va întâmpla în anul 1889, ca urmare a înființării agenției telegrafice „Agenția română”, care va funcționa până în anul 1916.

2.3.Relația presă – literatură în cultura românească

„Lungul drum” al presei de la începuturi până astăzi a fost marcat de prezența scriitorilor; pentru a susține afirmația de mai sus vom da doar câteva exemple Hașdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu, Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referință din literatura română.

Cum? Cât? De ce? Cu ce implicații se constituie această relație?

„Întâlnirea” celor două tipuri de discurs, cel publicistic și cel literar, acoperă doar un moment din viața unor mari scriitori, fie că ea se desfășoară de-a lungul întregii existențe, „fenomenul” se impune și merită să fie cercetat și aceasta nu numai pentru a înțelege mai bine creația unor scriitori, destinul lor uman, pe de-o parte, și presa ca realitate, pe de altă parte. Există specii „de frontieră”, există specii literare care s-au născut, într-o formă sau alta, sub semnul gazetăriei și s-au resimțit ca atare – de la schiță la romanul foileton, sau reportajul, sau tableta, sau pamfletul.

Se constată o firească influență a discursului literar asupra celui publicistic în aceeași măsură în care fenomenul se manifestă și în celălalt sens. Uneori consecințele au fost benefice, alteori nu.

Există de-a lungul secolelor nenumărate exemple, vizând nu o dată palierul celor mai înalte valori, care atestă “influențe” la nivelul unui scriitor-gazetar între cele două tipuri de discurs, „influențe” care depășesc cazul individual, cuprinzând generații, epoci, direcții. În acest sens, vom reda mai jos câteva exemple:

„Curierul Românesc” și Ion Heliade Rădulescu

Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii pașoptiști provin din clasele de sus, sunt educați în Apus, mai ales în Franța, și devin promotorii renașterii naționale atât prin mesajul creației literare, cât și prin implicarea lor activă în viața politică. Plini de elan, ei încearcă pentru prima dată o sincronizare cu Europa Occidentală.

Două personalități au avut rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar și astfel au contribuit, în etape distincte, la modernizarea literaturii noastre pașoptiste.

Într-o primă etapă, de efervescență creatoare, corespunzătoare primei generații pașoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu prin articolele din ziarul „Curierul românesc”, apărut la București, începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar „Curierul de ambe sexe”. Este faza entuziastă și oarecum „naivă" a romantismului pașoptist, când distincția între opera originală și prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea. Datorită îndemnurilor adresate tinerilor scriitori: „Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieți cât veți putea și cum veți putea”, a fost posibil debutul unei întregi generații, între 1830 și 1840: Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac ș.a. Prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie scrieri originale, presa îndeplinește o funcție culturală în toate provinciile române.

„Dacia literară” și Mihail Kogălniceanu

Revista „Dacia literară”, apărută la Iași, în 1840, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, într-o perioadă grea pentru publicațiile autohtone, care prezentau preponderent fapte politice, a fost pata de culoare din presa românească și a reprezentat o noutate a presei. „Dacia literară" este prima revistă literară, în jurul căreia s-a manifestat un curent național-popular și prin care s-au afirmat primii noștri scriitori moderni.

            În articolul-program „Introducție” s-au menționat circumstanțele politice ce au împiedicat dezvoltarea presei până la momentul respectiv, precum și realitățile vremii în privința publicațiilor naționale, care includeau prea multă politică fără să pună accent pe literatură.

„Dacia literară” este prima revista care a urmărit să publice doar lucrări literare, din toate zonele țării, în scopul unificării românilor în plan literar. De asemenea, se va cere originalitate în creațiile publicate, promovându-se cultura națională, eliminându-se treptat puternica influență a operelor străine, „o foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura națională, foaie care, făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească, și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară […]. Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei românești”.

Mihail Kogălniceanu anunță că obiectivul revistei este de a oferi țării ,,o limbă și o literatură națională”. Marile teme romantice ilustrate sunt: istoria, natura și obiceiurile românești, care trebuiau să reprezinte surse de inspirație autorilor: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuința să ne împrumutăm de la alte nații”. De aceea, revista „Dacia literară” a fost considerată „manifestul romantismului românesc”.

„Timpul”, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale

Alt ziar popular a fost, pe atunci, și „Timpul”, apărut la București ca organ al Partidului Conservator, în anul 1876, fondat de Grigore H. Grandea, a devenit rapid cel mai important ziar din România, având amprenta stilistică a unei reviste literare.

Întâlnirea lui Ion Luca Caragiale cu Mihai Eminescu reprezintă unul din cele mai frumoase episoade ale vieții literare din perioada Epocii Marilor Clașici.

În toamna anului 1877, adus de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu vine la ziarul „Timpul”. Mihai Eminescu se grăbește să-l cheme pe Ion Luca Caragiale, din nevoie de redactori, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși“. Acesta era crezul jurnalistic a lui Mihai Eminescu, de unde putem trage o concluzie cu privire la viziunea pe care poetul o avea despre gazetărie: nu muncă informativă, ci activitate de formator de opinie. Mihai Eminescu era lipsit de orice pregătire de jurnalist, dar modul în care el concepea și redacta materialele era mai degrabă inspirat din curentele filosofice ale epocii, în special cel creat de Arthur Schopenhauer.

Despre activitatea lui Mihai Eminescu la „Timpul” se spune că el nu scria, ci oficia. Mihail Paleologu, în memoriile sale, consemnează acest fapt: „La douăzeci și ceva de ani, Eminescu devine, în realitate, șeful unui ziar important, „Timpul”, poate cel mai important din epocă, pe care el îl făcea, în mare măsură”.

Ion Slavici descria atmosfera superba din acea redacție ca suprafirească, fiind onorată de trei mari clasici ai literaturii noastre, dar și ai presei naționale: „Eminescu ținea cont de critica mușcătoare a lui Caragiale, veșnic nemulțumit de forma unei fraze, iritat că nu află cuvântul potrivit, și, disperat de ceea ce realizase, renunța să scrie. Își citea articolele și era fericit când Caragiale nu găsea nimic de criticat. „A tăcut și hâtrul de Caragiale!”, exclama mulțumit Eminescu. Pentru el era dovada că articolul era impecabil și trecea la redactarea telegramelor și a celorlalte informații, care erau redactate cu aceeași atenție”.

Întemeiat ca organ central al Partidului Conservator, „Timpul” s-a transformat, începând cu luna aprilie a anului 1876, când la putere au venit liberalii, în ziar al opoziției conservatoare.

Mihai Eminescu, ca ziarist, era admirat chiar și de adversarii politici. Astfel, C. A. Rosetti, el însuși conducător al ziarului „Românul”, mărturisește că dimineața citea mai întâi „Timpul” și abia după aceea se ocupa de altele.

Mihai Eminescu elabora editorialele de orientare politică, lectura toate materialele și hotăra publicarea lor. De asemenea, el selecționa și lucrările pentru foiletonul ziarului și oferea coloanele acestuia nu doar scrierilor literare, cum era obiceiul în presa vremii, ci și unor studii științifice.

În cei trei ani de gazetărie la „Timpul”, Ion Luca Caragiale a făcut de toate: știri externe, reportaje parlamentare, câteva editoriale, traduceri literare din Poe și prea puține cronici teatrale. Ion Luca Caragiale își compunea articolele politice cu o conștiință profesională de artist care-și respectă scrisul, indiferent cât de măruntă era chestiunea zilei. Dacă Mihai Eminescu, vedea în gazetărie o misiune civică directă, Ion Luca Caragiale și-o asumă indirect, cu o pedagogie implicită a prezentării aspectului social sub forma ironiei pentru îndreptarea tuturor relelor, „asta este datoria dumneavoastră de publiciști imparțiali, dacă sunteți cu adevărat la înălțimea misiunii dumneavoastră atât de frumoase, căci să nu uitați, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă, prin urmare trebuie să aveți un ideal pentru țara asta care, altminteri, se prăpădește”.

Cei trei – Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, cel puțin în perioada cât au colaborat la „Timpul”, aveau obiceiul să discute mult atât înainte, cât și după ce erau scrise articolele. S-au influențat reciproc enorm. Există chiar mărturii în privința faptului că își completau unul altuia articolele, continuând de unde a lăsat celălalt. Apoi, multe dintre textele de gazetă nu au fost semnate. Cercetătorii au încercat (și au reușit, în parte) să stabilească paternități. Nu toate au fost acceptate. Alte zeci sau poate sute de articole au rămas neidentificate, niciodată regăsite sau cercetate…

„Sburătorul” și Eugen Lovinescu

Gruparea de la „Sburătorul” cuprinde revista și cenclul literar cu același nume. Revista a apărut la București, 1919-1922 și 1926-1927, sub conducerea lui Eugen Lovinescu.

Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Anton Holban, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu. Al doilea obiectiv a cunoscut un proces îndelungat de formare. La început, Eugen Lovinescu își propune să câștige de partea sa talente mai vechi sau să descopere altele noi, fără să formuleze un program ideologic și nu adoptă o formulă unică. Pe măsură ce-și încheagă sistemul teoretic, înrâurirea lui asupra tendinței de modernizare a literaturii se accentuează, stârnind un adevărat curent de idei.

Modernismul lovinescian pleacă de la ideea că există un spirit al veacului, ce poate fi explicat prin intermediul factorilor materiali și morali, ce imprimă un proces de omogenizare a civilizațiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. În condițiile în care există decalaje între civilizații, cele mai puțin dezvoltate suferă influența binefăcătoare a celor avansate. Influența se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitație, forme ale civilizației superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu.

Analizând faptele politice și culturale ale civilizației românești, Eugen Lovinescu consideră că modernizarea a pătruns în țările române, la începutul secolulul al XIX-lea, prin intermediul ideilor inovatoare din Europa. Astfel, societatea românească a întors spatele inerției orientale și a creat premisele dezvoltării unui fond modern, prin preluarea formelor occidentale.

Prin modernizare, Eugen Lovinescu înțelege depășirea unui spirit „provincial”, nu opoziție față de tradiție, de specificul național. Drept urmare, după părerea lui Eugen Lovinescu, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului” sunt necesare câteva mutații esențiale în plan tematic și estetic: trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură de inspirație urbană, cultivarea prozei obiective, evoluția poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei și poeziei, dezvoltarea romanului analitic.

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ

RELAȚIA PUBLICISTICĂ – LITERATURĂ

LA „CONVORBIRI LITERARE”

3.1. Primii pași

Epoca generației de la 1860 reprezintă cea dintâi mare deschidere spre universalitate. În afirmarea literaturii, filozofiei și a istoriei un rol important l-a avut Societatea Junimea, ce s-a înființat în anul 1863, avându-i ca membrii fondatori pe Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi, recent întorși de la studii din străinătate. Binecunoscute sunt împrejurările nașterii revistei „Convorbiri literare”. Întâmplări narate, de altfel, cu destul haz în „Amintiri din Junimea”, de către Iacob Negruzzi, cel care a diriguit-o aproape trei decenii.

La întâlnirile Societății erau prezentate și discutate atât traduceri, cât și pagini de literatură originală. În ani se cumulase suficientă literatură, care impunea (pentru a evita limitarea la sfera privată a Societății) publicarea în paginile unei reviste.

Societatea avea ca scop principal educarea și culturalizarea publicului larg, drept urmare membrii Junimii vor susține mai multe ședințe pentru susținerea acestei cauze. Programul Societații cuprindea, printre altele, următoarele: toți cetățenii interesați de răspândirea culturii în România puteau face parte din ea; Societatea urma să aibă câte un corespondent în toate marile orașe ale țării; orice carte de știință sau literatură, folositoare școlilor, să fie tipărite gratis.

De asemenea, o altă preocupare a Junimii era înființarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească operele cronicarilor mai vechi într-o nouă ediție, dar și publicarea unor manuale școlare; în același timp se mai dorea și publicarea unei reviste lunare.

În toamna anului 1865, Junimea începe să funcționeze săptămânal, având 28 de membri, urmând ca în anul 1875, aceasta să numere 111 membri. „Această societate eteroclită a izbutit performanța de a face epocă în istoria literaturii și a civilizației românești. Meritul principal – ca diriguitor spiritual – îl are, se știe, Maiorescu. Nu trebuie neglijat nici rolul – excepțional – al lui Vasile Pogor … Cultivat și erudit până la extravaganță, inteligent, spiritual, om de gust, sceptic prin temperament, Pogor este creatorul mitologiei Junimii, alcătuit din aceste mici tradiții și habtitudini intrate în legendă”.

La începutul lui ianuarie 1867, la o întrunire a Junimii care, după obicei, se desfășura în Casa Pogor, cu o numeroasă prezență, aflăm din „Amintirile” lui Negruzzi, în fața unei asistențe mai numeroase ca de obicei, „Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de câtăva vreme în mintea multora din noi și era foarte naturală în starea în care se găsea societatea. În adevăr, câteodată se citea la adunările Junimii vreo poezie originală sau tradusă, discuțiile noastre dăduse lui Maiorescu ocazia să scrie câteva studii și critici întinse pe care ni le comunicase – erau să rămâie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?.

De aceea, când Maiorescu își arătă părerea că ar fi bine să deschidem un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite și aprobate de societate, și în care să putem rezuma o parte din discuțiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa”.

În anul 1867, Titu Maiorescu propune deschiderea unui mic jurnal literar în care să fie publicate scrierile citite și discutate în cadrul Societății. Dar, Iacob Negruzzi intervine și propune ca revista să se numească „Convorbiri literare”, propunere cu care membri au fost de acord. Titu Maiorescu îl propune pe Iacob Negruzzi să fie redactor al revistei, motivând că: „Tu ai găsit numele, tu ești dator să conduci treaba, fii tu redactorul „Convorbirilor literare”! ”.

Astfel, la data de 1 martie 1867, ia naștere una dintre cele mai prestigioase reviste din istoria literaturii române, ce avea să marcheze decisiv viața culturală din acea vreme, și nu numai. Apărută în redacția lui Iacob Negruzzi, căruia îi aparține ,,botezul” publicației (titlul fusese ales, probabil, din tradiția periodicelor ieșene: „Dacia literară” și „România literară”), și sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista „Convorbiri literare”, va domina viața literară și publicistică româneasca. Revista a apărut, mai întâi, bilunar (1 martie 1871 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), perioada ieșeană; urmând ca la București să apară lunar (aprilie 1885; iulie – august 1916; ianuarie 1919 – februarie-martie 1944).

3.2. Perioada ieșeană

„Cel dintâi număr al „Convorbirilor” a apărut cu data de 1 martie 1867 și a fost expediat în toate părțile. El începe cu o introducere scrisă de Maiorescu în prezența mea la dânsul acasă; eu am adus numai scurtul aliniat final, și apoi am hotărât să iscălesc eu întreaga prefață în calitate de redactor. Îndată după aceasta vine studiul cetit de Maiorescu în Junimea, „Despre poesia română”, de care am vorbit, apoi o descriere de mine a galeriei de tablouri din Iași, și în sfârșit un apel al Societății către autorii români”.

Cei care și-au văzut textele și semnătura adunate întâia oară pe o pagină tipărită nu puteau să nu fie alături de redactorul „Convorbirilor literare”: „Este un sentiment straniu de a vedea pentru întâia oară scrierile sale tipărite și numele său publicat pe coperta unei cărți, și socot că oricine trebuie să aibă emoțiuni în momentul acela. Parcă îți vine să te crezi mai mult decât ai fost cu o zi înainte, mai înălțat, înzestrat cu merite mai mari. Când însă ești de 24 de ani și amorezat, atunci, pe lângă acel sentiment de mândrie, se mai adaugă și altul de dulce speranță care îți înveselește sufletul și te cufundă în visuri frumoase”.

Revista fondată de Junimea cuprindea informații interesante despre „prelecțiunile populare” („prelecțiunile populare” sau conferințele publice au fost susținute inițial de Titu Maiorescu și au contribuit la aproprierea junimiștilor, dar și la întemeierea Societății; devenind unul din mijloacele importante de manifestare). Titlurile celor zece prelecțiuni sunt: „1. Familia în stat și societate, educațiunea în familie; 2. Educațiunea fundată pe principii științifice, estetica și psihologia ca părți ale filozofiei; 3. Principii estetice. Frumosul, sublimul și plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică și opera italiană) și la literatură (clasică și romantică); 4. Importanța esteticii pentru educațiune. Principii psihologice. Idealismul și materialismul în psihologie; 5. Temperamentele; 6. Viața de zi și viața de noapte a sufletului, vis, viziuni, stahii; 7. Memoria și fantezia; 8. Voința și caracterul; 9. Voința și inteligența, talentul și geniul; 10. Recapitulare. Mijlocul justifică scopul”.

Prelecțiunile reprezintă un capitol de referință în istoria Junimii. Materialele publicate de revistă constituie un valoros fond documentar, care completează imaginea privind obiectivele culturale, ideologice și estetice ale junimiștilor.

Dacă prelecțiunile au avut un impact mai mic sau mai mare asupra publicului e greu de spus, în schimb, pentru junimiști au reprezentat un stimulent puternic pentru studiu și meditație. Prelecțiunile au fost un excelent exercițiu intelectual, existând o strânsă legătură între prelecțiuni și revistă. Aceasta preia, clarifică, dezvoltă și imprimă un caracter național multora din ideile enunțate în vestitele „prelecțiuni populare”.

„Prelecțiunile Junimii au fost cu adevărat o instituție. Și încă una respectată și temută. Chiar de adversari. A audia cu regularitate prelegerile Junimii era un semn de distincție. Ce să mai spunem de cei ce se produceau la tribuna acestor prelecțiuni ? Le aducea un invidiat spor de prestigiu, o aură de necontestată glorie cum nu mai cunoscuse viața Iașilor din perioada de renaștere a anilor patruzeci”.

Junimiștii au înțeles necesitatea unei acțiuni culturale cât mai organizate pentru România, prelecțiunile se adresau totuși, unui public restrâns. De aceea au întemeiat o tipografie. Membrii Societății cotizau pentru susținerea acestei, iar administrația era asigurată prin rotație de fiecare dintre ei.

În tipografie erau tipărite revista „Convorbiri literare”, manuale școlare și cărți traduse din literatura universală. Cărțile erau vândute prin intremediul unei librării. Cel care a investit sume mari în organizarea tipografiei și a librăriei a fost Vasile Pogor.

Tipografia Junimii, prin cărțile ce ieșeau de sub teascurile ei, contribuia la întregirea programului cultural al Societății. Manualele școlare ajutau la consolidarea școlii românești. Traducerile din literatura universală înlesneau cunoașterea unor mari creații. În aceeași clădire a tipografiei, junimiștii aveau o librărie. La deschiderea librăriei, prin intermediul revistei Convorbiri literare (nr.17, din 1 noiembrie 1868), se anunța „publicul amator de litere, științe și belle-arte” că va găsi „o colecție aleasă de autori francezi, germani, englezi și români”, dar și un „cabinet de lectură complect”.

Istoria revistei fondate de societatea Junimea din Iași este strâns legată de prefacerile ce au loc după actul Unirii de la 1859 și mai ales după reformele lui Alexandru Ioan Cuza. „Convorbiri literare” are în față o nouă istorie, cea a statului modern, la consolidarea căruia participă. Apariția revistei a fost impusă de evoluția culturii românești. Revista se anunța ca o publicație cu profil complex, de literatură, știință și critică. Spațiul ce urma să-l acopere era întregul câmp cultural-literar românesc, câutând să realizeze nu numai o „întâlnire”, ci și înfrățirea autorilor naționali. Sfera sa de manifestare devenea, de la bun început, națională.

Impresia generală este a unei reviste serioase până la severitate, care-și propunea să se prezinte publicului și să capteze atenția numai prin ideile susținute, înlăturând fanteziile de orice fel, menite de a încânta, de cele mai multe ori superficial, ochiul.

Primele numere au atins tirajul de 300 de exemplare, dar la scurt timp s-a impus tragerea lor într-o nouă ediție. Tirajul a fost ridicat la 500 și apoi la 800 de exemplare. Abonamentul pe un an în România era de un galben, în Austria, de 4 florini. Cele mai multe exemplare se trimiteau gratuit „pe la școli și biblioteci române fără mijloace din Austro-Ungaria”. Doi ani mai târziu, un anunț face cunoscut opiniei publice că s-a obținut aprobarea din partea guvernului rus pentru trecerea „Convorbirilor literare” și în Basarabia.

Unul dintre primele momente dificile prin care a trecut „Convorbirile literare” va fi cam la doi ani de la apariție: „Câțiva membri răzleți ai Junimii – însă nu Societatea – se pusese să facă politică cu multă activitate și a propus în una din întâlniri ca să contopim jurnalul literar cu unul politic ce erau pe cale să înființeze. Ei voiau prin aceasta să ușureze cheltuielile și să mărească interesul jurnalului politic. Unii propuneau ca foiletonul să fie destinat exclusiv literaturii, alții ca politica să ocupe întâile două pagini, iar literatura paginile din urmă. Aceștia mersese până întru a primi două direcțiuni cu totul separate una de alta, cea politică și cea literară, ba admiteau chiar ca partea literară să-și păstreze numele ei special de Convorbiri, numai și numai pentru a putea contopi ambele jurnale. Eu m-am opus cu toată energia la aceste propuneri, deși multora le păreau admisibile. Mi se zicea: de ce ți-e frică, ce-ți pasă de întâile două pagini, nu-ți rămân celelalte în deplină și liberă dispoziție? În seara întâia nu se luă nici o hotărîre. Eu plin de grijă m-am pus de-a doua zi să alerg pe la toți ca să cerc să-i conving în particular de primejdia acestei contopiri; simțeam instinctiv că admițându-se propunerea, Convorbirile se duc pentru totdeauna. În întrunirea următoare o discuție lungă a urmat iarăși până când în sfârșit ne-am învoit ca chestiunea să se hotărască printr-un vot în toată forma. Fără glasul lui Maiorescu care număra voturile, se ivi paritate între membrii prezenți. Deci de la dânsul atîrna soarta Convorbirilor și eu mă uitam în ochii lui cu strângere de inimă de vreme ce și el păruse a se apleca pentru propunerea contopirii, dar spre bucuria mea, el își schimbă părerea la urmă, poate sub influența energicilor mele protestări. El votă pentru statu quo și astfel Convorbirile scăpară cu majoritatea acestui singur vor. Mai târziu s-a văzut cât de mare dreptate am avut eu atunci. Foaia politică a încetat șase luni după deschiderea ei și cu ea negreșit s-ar fi stins și foaia literară, pe când Convorbirile au urmat a trăi atâția ani și trăiesc și astăzi” .

Următorul moment greu va fi când, în octombrie 1871, revista rămâne, prin vânzare, fără tipografie. Diriguitorul publicației povestește: „Am trebuit deci să tipăresc Convorbirile la Goldner, unde însă n-am găsit nici administrația pe care eram deprins s-o găsesc în tipografia Junimii, și unde îndeobște am fost primit cu răceală și rea-voință, deci m-am văzut silit să fac totul singur… Acolo am tipărit Convorbirile pe hârtie proastă, până când, cu începerea anului VI al revistei, Costachi Rosetti Solescu, Gane, Naum, ei și alții am înființat Tipografia Națională. Nemaiavând Junimea o administrație care să încaseze abonamentele m-am pus eu să fac treaba aceasta și mi-am înființat singur o contabilitate complectă. Acum eu cumpăram hârtia, eu plăteam tiparul, eu eram față la expediția jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcțiune, cumulam într-un cuvânt și partea administrativă și partea literară”.

Iacob Negruzzi spera să producă o frumoasă impresie unei persoanei, dar aceasta se va arăta destul de indiferentă, lăsând revista „netăiată pe masă”, în schimb va avea o surprinză plăcută în momentul în care o altă persoană va fi cu adevărat emoționată când va primi „întâia broșură a Convorbirilor”, aceasta fiiind părintele celui care a scris „Copii de pe natură”, Constantin Negruzzi, autorul celebrei nuvele „Alexandru Lăpușneanu”. „De la început, ne spune Iacob Negruzzi, m-am pus cu zel și inimă la treabă și am găsit plăcere întru conducerea acestei publicațiuni în numele Societății, căci pe atunci Convorbirile se socoteau a fi organul și proprietatea Junimii; mai târziu numai s-a schimbat această idee încetul cu încetul, până când de la sine Convorbirile s-au considerat de toată lumea ca fiind proprietatea directorului lor. Totuși lucrul nu era așa sigur în formă, încât să nu dea loc și la păreri contrare. Când peste 18 ani eu am hotărât să mă mut la București cu Convorbiri cu tot, Nicu Ganea era așa de furios de această hotărâre a mea, încât după multe și zadarnice încercări de a mă opri în Iași s-a pus cu ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de Convorbiri, susținând că jurnalul ar fi al Junimii și nu al meu personal. Negreșit că după discuția urmată în Societate, el a rămas singur de părerea aceasta și a trebuit să cedeze puterii argumentelor contrare, dar mânia și mâhnirea lui pentru plecarea mea din Iași a ținut încă o bucată de vreme până la sfârșit s-a liniștit”.

Prima perioadă (1863-1874) a avut un pronunțat caracter polemic și s-a manifestat în trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această perioadă, marcată de elaborarea principiilor sociale și estetice ale junimismului s-a urmărit educarea publicului, care să înțeleagă cultura ca pe un factor de progres și moralitate, prin așa-numitele „prelecțiuni populare”, ce aveau teme variate și erau ținute într-o formă academică. Interesul pentru literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru școlari. Cea de-a doua etapă, ce durează din 1874 până în 1885 (cu desfășurarea ședințelor Junimii la București, dar a activității revistei la Iași), este o etapă de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții „direcției noi” în poezia și proza română: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Este o perioadă în care se diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăților de valoare, iar Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne.

3.3. Perioada bucureșteană

Începând cu anul 1885, după 18 ani, revista se mută la București, unde va primi un format asemănător celui de astăzi și va fi editată în tipografia Socec și Tache.

În 1890, când pregătea pentru tipar amintirile privind revista „Convorbiri literare”, Iacob Negruzzi menționa: „Nu știu cât timp mai e dat să trăiască „Convorbirile literare” care, văd bine, nu mai sunt ceea ce erau odinioară. Mulți din vechii autori cu a căror prețioasă colaborare am dus-o ani îndelungați nu mai scriu astăzi – poate au îmbătrânit –, câțiva, alții m-au părăsit și s-au dus aiurea, unii, în sfârșit, au murit prea de timpuriu pentru literatura noastră.

De asemenea nu pot să-mi dau bine seama care va fi efectul definitiv ce „Convorbirile” vor fi avut asupra literaturii naționale. Însă, când compar colecțiunea întreagă, pe care am mai răsfoit-o încă o dată cu ocaziunea acestor notițe, cu colecțiunile altor foi române vechi și nouă, pe care le am aproape complecte la îndemână, nu pot, cu toată modestia, să nu văd limpede și să nu recunosc superioritatea mare în toate privințele a „Convorbirilor literare”.

Munca la publicația Junimii „…nu mi-a adus niciodată vreun profit material; nu știu chiar de mi-a adus vreun profit moral, căci laudele ce mi s-au făcut au fost puține, dar mustrările foarte multe, ceea ce știu însă este că „Convorbirile literare” în 23 de ani nu mi-au dat nici un moment de părere de rău, dar multe momente de mulțumire, și că adesa necazurile și supărările vieței le-am putut îndepărta lesne cu „Convorbirile literare”.

Cu inimă deschisă, dar tristă, își asumă destinul ce i s-a împletit timp îndelungat cu cel al „Convorbirilor literare”: „Astăzi de m-ar întreba cineva de vreau să încep a trăi încă o dată sfertul de secol ce a trecut, poate multe din cele ce am făcut nu le-aș mai face a doua oară, dar fără nici un moment de stânjenire și cu dragă inimă m-aș declara gata să reîncep a conduce „Convorbirile literare”.

Începea o nouă epocă, mai ales, pentru „Convorbiri literare”. Preocupările „Convorbirilor literare” erau prioritar literare, în timp ce cele științifice reducându-se în principal la studiul limbii, al ortografiei. În această serie, Titu Maiorescu impune direcția nouă, în care primează, în aprecierea operei literare, criteriul estetic și va aduna semnăturile și operele celor mai importanți autori români, poeți, prozatori, dramaturgi, istorici, filozofi.

Palidă și lipsită de vlagă, alimentată de cine și cum se putea, revista supraviețuia inerțial, fără strălucire și forță. Iacob Negruzzi era și el obosit, nu mai putea duce povara redacțională a unei reviste. Soluția era asocierea noii generații la conducerea revistei.

În numărul 12 al anului 1893, în textul de deschidere „Către cetitori”, Iacob Negruzzi, după prezentarea celor 18 ani de apariție neîntreruptă la Iași, urmată de alți 8 ani la București, constată că „astăzi, în sfârșit, o generație nouă este menită să ducă lucrarea noastră mai departe, poate cu mai puțin entuziasm, dar desigur cu mai multă știință și cu mai serioasă aprofundare decât în trecut… Câțiva dintre acești juni autori au și făcut în timpurile din urmă apariția lor în revista noastră și se cuvine ca ei să ia locul, la care îi îndreptățește activitatea și talentul lor”.

Drept urmare, directorul revistei decide, „cu începerea anului XXVII al „Convorbirilor literare” mi-am asociat la direcțiunea și redacțiunea revistei un număr de autori din generația tânără, despre care cred că au și focul sacru și statornicia muncii și dragostea pentru adevăr și frumos. Am încredințarea că prin o lucrare comună, ei se vor pregăti și deprinde să conducă cu succes în viitor ceea ce am făcut noi un timp îndelungat în trecut”.

În anul 1894, revista „Convorbiri literare” trece prin mari dificultăți materiale, astfel încât se decide transferarea direcțiunii în mâna noii echipe. În numărul 1, din 1 ianuarie 1895, într-un nou cuvânt „Către cetitori”, Iacob Negruzzi anunță retragerea: „Cu satisfacția datoriei împlinite, căreia nu-i lipsește un vag sentiment de melancolie, îmi pare că a venit momentul când e bine să las altora ducerea mai departe a unei lucrări începute de generația mea”. „După doi ani de împreună lucrare, am dobândit încredințarea că acei tineri vor ști să ducă înainte cu succes opera începută de generația precedentă și vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atâta dragoste timp de 28 ani”.

Renașterea întrezărită este una iluzorie, de fapt, situația revistei este mult mai dificilă decât la început. Viața literară, ideologică, precum și spiritul public sunt dominate de alte orientări decât cea junimistă, aici ar trebui amintită polemica de atunci cunoscută sub numele „arta pentru artă sau artă cu tendință”. Din motive personal-subiective sau pentru că agreau tendenționismul, scriitorii reprezentativi ai epocii erau ostili Junimii și, mai ales junimismului.

În acest peisaj complicat, îmbătrânitei reviste îi este din ce mai greu să urmeze un drum stabilit în 1867, se repeta aidoma situația din anul 1895. După multe tatonări se optează pentru modificări în Comitetul de redacție, dar și în structura „Convorbirilor literare”.

Cu formula și ținuta modificată, primul număr din 1900 are pe copertă mențiunea: „Apare sub conducerea d-lor: Gr. Antipa, T. Antonescu, Dr. V. Babeș, N. I. Basilescu, I. Bogdan, I.A. Bassarabescu, D. Bungețianu, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, C. Litzica, S. Mehedinți, P. Missir, L. Mrazec, A. Naum, P. P. Negulescu, D. Onciul, Șt. Orășanu, E. Pangratti, I. Paul, A. Philippide, I. A. Rădulescu, F. Robin, M. Săulescu, D. Voinov, N. Volenti”. Cu acest comitet, eterogen ca orientare și preocupări, se intenționa transformarea revistei într-o publicație științifică, dar rezistența vechilor convorbiriști a împiedicat recunoașterea în titlu a noii stări de fapt.

În perioada 1902-1906, director va fi slavistul Ioan Bogdan, care făcuse timp de doi ani parte din comitetul de redacție, sub conducerea căreia au loc modificări vizibile în structura revistei, în prim plan trecând, în locul literaturii, studiile de istorie.

Fenomen remarcat și recunoscut în articolul de deschidere „Către cetitori”, din numărul 1, din luna ianuarie 1907, când direcțiunea va fi preluată de către Simion Mehedinți. În articolul probabil scris de noul director, dar semnat „Redacția”, se consemna: „Azi, istoria nu mai lipsește. Avem opere în adevăr remarcabile, iar direcțiunea d-lui I. Bogdan a reprezentat în viața revistei noastre o epocă de reală înflorire a studiilor din această specialitate. Apoi, paralel cu publicațiunile Academiei și cu scrierile istoricilor ajunși la maturitate, au mai ieșit din seminariile d-lor D. Onciul și N. Iorga multe schițe și chiar câteva lucrări mai întinse, care dovedesc mai presus de orice îndoială că în istoriografie am intrat definitiv pe calea cea bună. „Convorbirile” au căpătat de pe urma acestor studii o însemnătate nouă, iar prețioasa colaborare a d-lui Bogdan și a celorlalți istorici e o garanție că revista va răsfrânge și de aici înainte această latură a mișcării noastre literare”.

Noua direcțiune își propune să prezinte mai mult partea literară, fără să renunțe la literatura științifică propriu-zisă; menținând vechiul criteriu în alegerea colaboratorilor: libertate desăvârșită în marginile talentului și onestității științifice. „Ca și în trecut, va putea scrie la această revistă oricine are ceva de spus și o poate spune cu demnitatea literară cuvenită. Talentului trebuie să-i acordăm prerogativa de a fi fără rezerve, totdeauna și către toți”.

Sub conducerea lui Simion Mehedinți, revista „Convorbiri literare” își propune să rămână deschisă tuturor scriitorilor de seamă, din toate hotarele pământului românesc: „După ce am trecut de timpurile naive, când scrisul oricui era considerat ca operă de preț literar, numai pentru bunele sale intenții cu privire la poporul românesc, am ajuns, cred, la destulă maturitate, spre a înțelege că literatura și politica sunt două sfere de activitate deosebită. E un adevăr câștigat, că literatura trebuie să fie liberă de orice amestec cu ale politicii; iar dacă unii mai vânează încă interesul politic sau alte interese personale îmbrăcându-se în haina literaturii, aceasta e o rătăcire, care se va pedepsi de la sine, ca orice atitudine dubioasă”.

În finalul articolului „Către cetitor”, noua direcțiune încheia cu: „Tradiția va fi deci urmată și întărită în toate direcțiile potrivit cu nevoile timpului. Acestea sunt speranțele noastre. Și cu acest gând, revista ale cărei începuturi de acum 40 de ani se depărtează tot mai mult de domeniul liniștit al istoriei, cu credința în viitor, adresează tuturor scriitorilor care nu atârnă de nimeni decât de talentul lor, îndemnul de a o sprijini printr-o colaborare dezinteresată și de a transmite astfel urmașilor nu numai un organ de o deplină libertate literară în marginea frumosului, dar și de o desăvârșită libertate a cugetării științifice, filosofice și politice în marginea adevărului”.

Prin instalarea lui Simion Mehedinți, „Convorbiri literare” primește o lovitură de o duritate neașteptată, deoarece în noul peisaj literar nu avea nici forța, nici fermitatea principială și nici creditul moral pentru a intra în competiție. Fără nicio îndoială acum nu mai puteau fi apărate principiile estetice de la 1870, iar pentru a învinge revista avea nevoie de o altă fizionomie. Dar apusul se profilează acum limpede și fără echivoc.

După 1907, Junimisul încetează să existe sub raport politic, ca orientare cu statut independent, va continua să trăiască mocnit, acoperit fiind de valurile triumfătoare ale orientărilor și curentelor timpului, iar „Convorbiri literare” devin o revistă prăfuită ocolită de oamenii de litere.

„Convorbiri literare” se va afla sub conducerea lui Simion Mehedinți (geograf, etnograf, pedagog și teoretician al culturii) timp de 16 ani, până la sfârșitul anului 1923, cu un hiatus datorat Război de Reîntregire, 1916-1918, perioadă când revista își întrerupe apariția.

„Convorbiri literare” își reia apariția în luna ianuarie 1919 și primul număr se deschide cu articolul „Spre altă jumătate de veac” – semnat tot Redacția și scris, probabil, tot de Simion Mehedinți. Articolul încearcă a răspunde la întrebarea: ce menire poate avea de aici înainte cea mai veche publicație literară a Românilor? După o trecere în revistă a mersului nostru prin istorie până la realizarea României întregite, se consideră necesar a se menține „cât mai viu spiritul critic în ordinea socială. După cenzura literară a lui Maiorescu, prin care am ajuns să deosebim talentul de mediocritate, e mare nevoie de o cenzură morală, care să ne ajute nu numai a despărți adevărul de eroare în măsurile de organizare socială, dar totdeauna de a distinge la timp pe oamenii care cugetă cinstit dintre cei fără cinste.

Atâta numai, că opera aceasta de verificare morală e neasemănat de grea. Pentru critica literară a fost de ajuns un singur om. Pentru cea socială, în lipsa unei mari personalități politice, munca de veghe necurmată va trebui să fie îndeplinită de toți oamenii corecți, care au o reală dragoste de binele obștesc. „Convorbirile” vor ține paginile lor deschise oricărei conștiințe drepte și luminate, care, strâmtorată de minciunile convenționale, va simți nevoia să caute scăpare în publicitate. Când răposatul Aurel Popovici a avut de spus un adevăr care nu plăcea tuturor, aici l-a spus. Când economistul Garoflid a simțit nevoia – deși era inspector general al agriculturii – să arate că chestia agrară e mai grea decât și-o închipuiau sferele oficiale în 1907, tot aici și-a publicat luminoasele sale studii… Singura noastră țintă e, pe cât se poate, afirmarea punctului de vedere științific în chestiile sociale și potențarea vieții poporului nostru pe căile drepte ale muncii și culturii”.

O altă preocupare a revistei o reprezintă viitorul națiunii despre care afirmă: „îl credem capabil de a trăi printre celelalte neamuri ale lumii, nu numai prin buna stare economică și știință, ceea ce este onorabil, dar și printr-o artă originală, ceea ce este nemurirea însăși. Pentru cei care au acest gând, poporul românesc nu e o plebe zoologică, gata de a fi plecată și îndemnată spre imitarea orișicui, adică a oricărei mode străine, ci e ființa tainică a viitorului, înaintea căreia se închină toată viața noastră de azi”.

Reîntregirea României aduce în atenție o altă prioritate a revistei, și anume, despre munca pentru unificarea limbii și păstrarea caracterului ei propriu … „Convorbirile literare”, după cum s-au împotrivit odinioară celor ce voiau să schimonosească limba, latinizând-o, tot așa vor căuta acum să îndrepte ochii tinerilor scriitori tot către graiul poporului, temperând pe cât se poate tendința de înnoire pripită.

Vom căuta deci, alături de unitatea formală a statului, să păstrăm și să întărim unitatea reală a cugetului și a simțirii prin răspândirea aceleiași limbi literare. Căci limba nu e numai un mijloc mecanic de a stabili legături de la om la om, ci e un organism viu și înviorător mai ales prin conținutul ei, adică prin operele care reprezintă sufletul unui popor. Iar în această privire, „Convorbirile literare” au o veche și bogată tradiție. Timp de o jumătate de veac, revista întemeiată de Junimea a fost mereu un organ de unificare națională. Alături de Alecsandri, Negruzzi, Eminescu, Creangă, Maiorescu și alți scriitori din țară, în paginile revistei au ieșit la lumină: „Popa Tanda” al lui Slavici, „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc, „În lume” a lui Popovici Bănățeanu, poeziile în dialect ale lui Vlad de la Marina, începuturile lui Șt. O. Iosif, studiile lui Aurel Popovici și Gheorghe Popovici (Bucovineanul) și ale altor scriitori „de peste hotare”, cum le ziceam până ieri. Am pomenit numai pe cei morți. De-am înșira și pe cei care sunt în viață, lista ar fi cu mult mai lungă.

Prin urmare, tradiția care ne-a adus pe toți la aceeași limbă literară și ne-a ținut în atingere cu limba și literatura poporului, trebuie mai mult decât orișicând păstrată și întărită”.

La finalul articolului ce marca 50 de ani de apariție neîntreruptă se putea citi: „Astfel, pășind pragul unei alte jumătăți de veac, colaboratorii „Convorbirilor” au temeinică nădejde că moștenirea primită de la generația trecută va fi mereu sporită.

Cu toată pornirea negustorească a timpurilor din urmă, care i-a făcut pe unii scriitori mai tineri să spună ubi et orbi că ei scriu „pentru bani și pentru slavă”, noi rămânem credincioși tot concepției senine a întemeietorilor și prietenilor acestei reviste care n-au scris nici pentru bani, nici pentru slavă, ci pentru adevăr și frumos.

Cu acest gând, lucrând împrejurul unui organ care prin vechimea lui a devenit bunul comun al tuturor iubitorilor de cultură românească, cei care îngrijesc azi revista au siguranța că scriitorii care înțeleg rostul vremurilor de azi, vor ajuta cu aceeași căldură, ca și în trecut, cea mai veche foaie literară a românilor. Ba nădăjduim într-o colaborare și mai vie, deoarece timpurile de apăsare au încetat, iar neamul nostru, intrat în faza maturității, e chemat să-și dea acum toată măsura puterilor ca factor în cultura Europei”.

În articolul de deschidere „Altă generație”, din numărul 1, a lunii ianuarie 1920, în care se realizează o scurtă prezentare a realizărilor publicației junimiste de-a lungul timpului, cel care semnează Redacția, sub anonimat (probabil Simion Mehedinți), scrie: „Fie ca în 1967, urmașii noștri să poată serba într-un stat românesc de cel puțin 40 de milioane, centenarul revistei întemeiată în Moldova ciuntită de la 1867. Dorim poeților și prozatorilor de atunci să fie mai senini decât Alecsandri, mai străluciți decât Eminescu, mai drepți decât Maiorescu, mai populari decât Creangă și mai artiști decât Caragiale”.

În perioada 1924 – 1939, conducerea va fi asigurată de istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș. Articolul de deschidere „Către cetitori”, din primul număr pe ianuarie-februarie 1924, este semnat de fostul director, Simion Mehedinți, nu ca până atunci Redacția, ci cu numele său. După o scurtă recapitulare a istoriei și a faptelor susținute în paginile revistei, Simion Mehedinți face câteva referiri privind „Convorbirile” care „nu se leagă nici de numele, nici de interesele vreunei persoane, și nu caută să ademenească pe nimeni cu vreo răsplată materială. Ele vor să trăiască numai atâta cât va putea trăi și idealul în sufletul celor ce reprezintă cultura poporului românesc. Iar, pe temeiul experienței din trecut, avem credința neclintită că bine va prisosi și în viitor asupra răului. Cei cu adevărat aleși din fiecare generație nu pot rătăci drumul”.

La predarea ștafetei noului director, vechiul conducător se confesează: „Cât despre noi, care am stat o zi – două lângă „Convorbiri”, vom fi deplin fericiți dacă urmașii noștri vor putea să transmită revista din mână în mână, până ce poporul românesc va dobândi în istoria culturii universale locul ce i se cuvine. Față de atâtea opere efemere, legate de vanitatea oamenilor, e o datorie de demnitate națională să punem în fața adversarilor culturii noastre opera impersonală a mai multor generații”.

În perioada ianuarie – aprilie 1927, Al. Tzigara-Samurcaș realizează un număr publicistic dedicat, așa cum reiese din „Precuvântarea sa”, celor „60 de ani de la apariția primului număr al „Convorbirilor literare” ce au servit și vor mai servi în viitor drept cel mai sigur izvor informativ al evoluției noastre intelectuale”, fiind „mai departe păstrat caracterul documentar al C.L., dându-se totodată o cât mai largă atenție recenziilor, cronicilor și informațiilor asupra activității literare, artistice și economice, îmbunătățind cât mai larg interesele diverse ale publicului”.

În articolul „Către cetitori”, din luna ianuarie 1939, ce deschide numărul 1, Al. Tzigara-Samurcaș predă ștafeta noului director, I. E. Torouțiu, specificând la final: „Cu conștiința împăcată a datoriei împlinite de-a lungul celor 15 ani de grele încercări, editoriale mai ales, pe care le-a străbătut revista, suntem fericiți a putea ura noii generații tot succesul cuvenit „Convorbirilor literare”, care, prin vechimea și rolul lor istoric, se clasează printre instituțiile naționale cele mai de seamă ale intelectualității românești”.

Textul de despărțire al fostului director este urmat de amplul articol al lui I. E. Torouțiu, „După 71 ani…”, format din două părți: „Însemnări din trecut” și „Încrustări pentru viitor”. În prima parte se punctează pașii revistei și descendenții ei, ca de exemplu „Convorbiri critice, Literatura și Arta Română”, în a doua parte sunt fixate direcțiile ce trebuie urmate. Când afirma „sunt la post”, între altele preciza: „Mijlocitori cumpătați întru lumea cetitorilor și parnasul creatorilor, vom apela mereu la intervenția legilor esteticii pentru apropierea extremelor; fără prejudecăți, abandonând simpatii personale și reprimând resentimente, ne vom spune cuvântul onest, fără cuvinte mari, față de critica doctă plină de menajamente, coterii și reciproce îndatoriri, care umflă baloane de eroi spirituali din personagii meschine și ridicole”. Tot aici afirmă intenția de a apela mereu la intervenția legilor estetice – recunoscând direcția nouă impusă de Titu Maiorescu, și anume, canonul estetic instaurat de revista „Convorbiri literare”.

Dacă preluarea conducerii s-a realizat amiabil, cu cele mai binevoitoare gânduri și urări de succes pentru cei care urmau, instaurarea noului regim a schimbat total această cutumă.

Cu toate încercările și eforturile depuse de S. Mehedinți și Al. Tzigara-Samurcaș, între 1907-1939, de revenire la coordonatele seriei inițiale a lui Iacob Negruzzi, în care preponderentă să fie literatura, paginile vor continua să fie acoperite de ample studii de filosofie și istoria artei, nu mai puțin, din păcate, de literatură mediocră. Marii scriitori ai epocii sunt prezenți doar sporadic în spațiul „Convorbirilor literare”. Situația nu se va schimba esențial nici sub direcția lui I. E. Torouțiu, preferate fiind studiile de istorie literară privind opera vechilor junimiști.

„Paradoxul a însoțit adesea destinul junimismului. S-a situat, prin ceea ce a reprezentat, mereu la dreapta spiritului public, datorită viziunii sale consevatoare. Dar vocația toleranței i-a îmblânzit conservatorismul funciar chiar dacă nu i-a anulat rigoarea în problemele esențiale – sociale și politice – privind evoluția structurilor românești. Așa se face că junimismul, care a debutat prin a blama intoleranța și xenofobia fracționiștilor ieșeni, avea să fie utilizat, de spirite liberal-democratice, în 1937 – 1940, împotriva intoleranței fasciste. E o simetrie legitimă, care merită să fie relevată. Se demonstra încă o dată că nu linearitatea simplicată i-a fost proprie junimismului, ci complexiatea contradictorie”.

Seria Torouțiu va înceta cu numărul pe martie 1944. Ocupantul sovietic va dispune interzicerea apariției „Convorbirilor literare” pe considerente ideologice, fiind apreciată drept „reacționară”.

Intervalul 1867-1944 poate fi considerat drept istoria veche a revistei, așa cum următorul, 1970 – până în prezent ține de istoria recentă.

3.4. Continuitate

În luna mai a anului 1970, după o întrerupere de un pătrar de secol, își reia apariția, revenind la Iași, revista „Convorbiri literare”. Va lua locul revistei „Iașul literar”, unde, pe ultima pagină a numărului din aprilie 1970 se menționa: „Începând cu numărul viitor revista noastră se va numi „Convorbiri literare”, iar articolul program, „Continuitate”, după cum se precizează încă din titlu, așază revista, cu unele amendamente ce țin de ideologia marxistă a epocii, pe linia continuării programului vechilor serii: „Convorbiri literare”, revista noastră își continuă apariția de pe treapta unei experiențe superioare și cu obligația certă a unei ținute care nu trebuie să dezmintă.

„Convorbiri literare”, moment de succesiune și totodată de început, se va manifesta ca o revistă a epocii, activă în atribuțiile ei social-artistice și, mai presus de orice, expresie a ideologiei Partidului Comunist. Literatura, căreia revista îi va acorda atenție, va fi o literatură a vieții, a realităților noastre socialiste, a problematicii contemporanului nostru, o literatură a poporului român, a destinului său luminos, profundă în sensuri umaniste și în specific național.

Servind cultura românească de azi, „Convorbiri literare” va păstra onoarea tradițiilor și spiritul critic pe care cu strălucire l-au impus respectații noștri înaintași”.

Următoarele editoriale pot fi considerate adevărate imnuri închinate partidului, și care, pe măsură ce cultul conducătorului suprem devine dominant, sunt transferate asupra acestuia. Numărul din aprilie 1971 se deschide cu articolul „Arhitect al conștiinței”, de unde aflăm că partidul este dătător de har inclusiv: „Și dacă el este geograful însuși și exploratorul noii cosmogonii, partidul i-a dat ochii și minții înțelepciunea, fierbintele sens”, ca, spre final, să aflăm că „dragostea și respectul pentru partid ating inefabila muzică”.

În același stil, peste câteva numere, editorialul semnat „Convorbiri literare, Arta cuvîntului în slujba patriei” citim: „Orice scriitor, pe măsura talentului său, aspiră ca scrisul, gândurile închise în paginile cărților sale să aducă un plus de frumusețe contemporanilor și urmașilor, să dea glas epocii sale. Noi avem datoria sacră să spunem după forța talentului nostru, fiecare în felul său propriu, ce înseamnă astăzi România, cum sunt, în continuă devenire, minunații ei fii. Numai astfel ne justificăm condiția noastră de scriitori, numai în acest fel putem sluji patria de astăzi, lăsându-le urmașilor ceva din semenii noștri și din noi.

Spre acest scop ne îndeamnă mereu Partidul Comunist Român, aceasta este voința amplului program sintetizat de secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Să concretizăm prin cele mai măiastre împerecheri de gânduri și cuvinte îndemnul partidului nostru. Prin forme și stiluri variate de expresie, arta trebuie să servească poporul, patria, societatea socialistă”.

  Cu singuranță, influența comunismului a fost una profundă. Un prim stadiu al acestei influențe este determinat de faptul că autorul trebuia să accepte noua formulă a actului literar, a actului artistic în general, aceea de „inginerie a sufletelor", al cărui unic rol era acela de a contribui prin intermediul mijloacelor specifice la formarea omului nou, la educarea acestuia în spiritul  noilor realități, pentru ca astfel să poată publica. Realismul socialist, care însemna să scrii nu ce vezi în realitate, ci ce ar trebui să fie realitatea, devine doctrină unică și nu se putea publica dacă nu te supuneai ei. Dacă scriitorul opta să nu i se supună, totul devenea reper polemic și de aici s-a născut literatura disidentă, influențată și ea de regim, prin chiar această necesitate de a dialoga polemic. O altă posibilitate de a se raporta la doctrină o constituie eludarea ei, prin intermediul unei literaturii evazioniste, de cele mai multe ori minoră, prin tematică și abordare. O varietate a scrisului aluziv, parabolic, era desigur influențată de doctrină prin grija de a ocoli ceea ce nu trebuia spus direct.

         Oricare  dintre aceste posibilități  uita să ia în seamă condiția esențială a actului artistic, care este deplina lui autonomie în alegerea și tratarea temelor. Pe parcursul anilor de comunism, această noțiune aproape că se refugiază în străfundurile subconștientului individual și colectiv și ea se regăsește cu greu și azi.

„Convorbirile literare” își asumă o tradiție marcată prin precizările de pe frontispiciu: „Revistă literară fondată de societatea „Junimea” din Iași, la 1 martie 1867, editată de Uniunea scriitorilor din R.S.R.”, dar schimbarea titlului din „Iașul literar” în „Convorbiri literare” nu a însemnat și o schimbare a structurii revistei. Se discută probleme de teorie a educației și de sociologie a literaturii, apar obișnuitele interviuri și anchete cu scriitori, în schimb, belestrica e mai puțin interesantă, iar ultima pagină a revistei e consacrată literaturii străine: traduceri și prezentări.

„Convorbirile literare” de astăzi vor fi o revistă a prezentului pentru prezent. Numai astfel credem că se poate scruta cu folos atât trecutul, cât și viitorul.

Prestigiul de atunci în nici un fel nu-i va putea aduce revistei prestigiul de astăzi, dacă ea se va dovedi incapabilă să-l câștige. Cu ceea ce va fi acum i se va măsura și prestigiul.

Formele fără fond știm ce aduc. „Convorbirile literare” de astăzi apar într-o lume calitativ nouă – cea socialistă – și trebuie să slujească acestei lumi. Sub ilustrul ei nume ce l-am păstrat, avem datoria să așezăm crezul acestei lumi socialiste, cel al partidului și poporului nostru” (…) „Continuitatea „Convorbirilor literare” la Iași, adică editarea ei aici, nu trebuie nici un moment să însemne restrângerea provincială (tendință care nu ține numai de provincie), ci dimpotrivă, o generoasă cuprindere a valorilor, indiferent din ce colț al țării vor veni ele.

Valoarea nu se măsoară cu vârsta. Fiecare generație a dat și va da valori și nonvalori. Pe primele le vom susține cu sinceră bucurie; ultimele, cu aceeași sinceritate, vom încerca să le spunem pe nume.

O revistă nu-i nici o cutie poștală în care orice trecător își poate strecura scrisoarea, și nici un colaj de texte mai mult sau mai puțin interesante. Despre ea trebuie să se răspundă la un moment dat: ce scop a urmărit și cum l-a concretizat? Ce valori a promovat și a adunat în jurul ei? Cu câtă eficiență s-a opus la tot ce este nociv literaturii noastre socialiste?

Ce se va putea spune, peste ani, despre noua serie a „Convorbirilor literare”? Nu știm. Știm în schimb că astăzi, mai mult ca oricând, cititorul a învățat să aleagă din mulțimea publicațiilor. Dacă fiecare număr al „Convorbirilor literare” va fi astfel ales, atunci va avea temei și speranța noastră că în ceea ce se va spune despre publicația de la Iași vor fi și vorbe de bine”.

Supuse presiunilor ideologice, seriile publicate în perioada comunistă s-au străduit să publice și pagini de autentică literatură atâta timp cât le-a fost cu putință. În fapt, ele sunt singurele care argumentează și justifică continuitatea asumată sub emblema publicației junimiste.

Pentru presă instaurarea comunismului a reprezentat acceptarea și promovarea unui tip de discurs total neadaptat societății civile și nevoilor sale de informație, de cunoaștere. Funcțiile sociale, educative – informative, în esență – au fost substituite de tendința tot mai formativă, mai ideologizantă a noului regim. Jurnaliștii se transformă în propagandiști, iar presa „funcționează ca o mașină de mobilizare a maselor”. Situația nu e profund diferită de cea interbelică, la nivelul profesionalismului jurnalistic, aceleași patimi manifestându-se și în comunism: partizanatul ia locul obiectivității, articolele de idei, de comentariu prevalează în dauna celor pur informative, stilul personal câștigă în fața impersonalității.

În acest context, a vorbi de rolul presei în declanșarea revoluției s-au scris numeroase pagini, care, aproape toate, au căzut de acord asupra inexistenței acestuia. Meritul unic al presei românești în vâltoarea evenimentelor din ’89 nu este unul de natură profesională jurnalistică și nu ține prin urmare nici de deontologie, ci poate fi sesizat strict la nivelul performanței.

3.5. O nouă revistă

Anul 1989 a însemnat o nouă renaștere pentru „Convorbirile literare”. Ediția specială, postrevoluționară, ce se deschidea cu un „Argument”, consemna: „Dictatura, pulverizată prin solidaritatea întregului popor român, a încurajat și protejat oportunismul și minciuna. Destui dintre noi au cedat presiunilor de tot felul ori s-au lăsat ademeniți de mizerabile avantaje lumești, îngropându-și convingerile sub maldăre de cuvinte goale. Paginile „Convorbirilor literare” au fost și ele mânjite cu minciuni și oportunisme, veritabile sfidări la adresa înaintașilor ce au sfințit numele publicației. Ne cerem scuze cititorilor pentru neadevărurile și tăcerile la care am fost părtași. Ne cerem scuze pentru maculatura cu care le-am jignit bunul simț și bunul gust. Inutil să facem promisiuni pentru viitor. Suntem noi înșine sătui de promisiuni ce au ținut, atâta amar de vreme, locul faptelor. Ce și cum vom face, veți vedea și veți judeca singuri. Ținem, totuși, să se știe că ne vom implica în toate problemele vieții economice, sociale, politice și culturale, spunâdu-ne cuvântul fără înconjur. Facem apel la toți scriitorii de bună credință, la toți intelectualii români să ne sprijine”.

„Dictatura comunistă n-avea nevoie de literatură. Îi trebuiau numai cântăreți de curte. Și i-a găsit. Au răspuns la apel toți mediocrii și veleitarii, din păcate și destui scriitori de talent corigenți la morală, securiști transformați peste noapte în poeți și prozatori pe linie, activiști ce-și plăteau cu devotate stereotipii căldura fotoliilor. O uriașă producție paraliterară a invadat paginile revistelor, inclusiv ale „Convorbirilor literare”, făcându-le ilizibile. Nu era o întâmplare, ci efectul unei politici bine puse la punct, ce urmărea restrângerea până la anulare a spațiului destinat literaturii adevărate. În ultimul timp, publicarea unui text literar ajunsese o performanță”.

La începuturile ei, revista „Convorbiri literare” mai trecuse printr-o astfel de încercare, dar datorită înțelepciunii lui Titu Maiorescu și prin stăruința lui Iacob Negruzzi se salvează în ultimul moment, dar nu același lucru se va întâmpla în 1990: „Vom da absolută prioritate tuturor temelor și problemelor fierbinți ale momentului, poate că fără legătură imediat vizibilă cu literatura, dar fără de a căror dreaptă soluționare e de neconceput o viață literară normală. Înainte de a examina pe îndelete situația literaturii, ne simțim obligați de propria-ne conștiință a delibera asupra condițiilor indispensabile bunei funcționări a instituției literaturii. Adică asupra cadrului politic pe cale să se contureze în țara noastră. Abia când ne vom convinge că există toate garanțiile constituționale ale democrației, când pericolul instalării unei noi dictaturi va fi definitiv înlăturat, ne vom întoarce liniștiți la uneltele noastre”.

Principiile estetice impuse de corifeul Junimii prin direcția nouă au fost principala grilă axiologică a revistei, la care se adaugă principile etice, atât de necesare în vremuri în care apelul la resurecția morală este, mai mult ca oricând, un imperativ național.

De-a lungul istoriei, publicația n-a dus lipsă de laude, dar în același timp a fost supusă unor atacuri periodice, de cele mai multe ori furibunde, nu de puține ori neîntemeiate sau fără minime argumente de susținere a gravelor acuzații, multe din ele calomnioase.

Istoria „Convorbirilor literare” se confundă cu însăși istoria culturii moderne, în mare parte. Revista a publicat numeroase texte polemice, texte de critică literară, studii de filozofie și estetică, articole și conferințe pe teme dintre cele mai diverse, literatură și traduceri, cu scopul de a scoate în evidență profilul ideologic al revistei, ideologie relevabilă într-o serie de atitudini caracteristice față de problemele culturii și societății românești în general, dar evidențiind fidelitatea față de ideea originară.

Revista de azi are în spate moștenirea muncii și a reputației câștigate în ani de corifeii Junimii și de generațiile care le-au urmat preluând revista din mâinile lor.

„Convorbirile literare“ este „o publicație culturală totală“, deschisă dialogului cultural, permeabilă controverselor, echilibrată în lupta dintre contrariile actualității, o actualitate, azi mai contondentă ca oricând și în forme nicicând întâlnite. Cum izbutește revista să reziste este probabil un secret datorat celor ce-i asigură buna apariție pe câmpul literar. Cert este ca revista strălucește printr-un echilibru general foarte bine menținut în condițiile în care revista a cunoscut o adevarată restaurație. „Convorbirile literare” a reluat deschis și viguros linia strămoșilor și inițiatorilor revistei, linia junimistă, cea a unui conservatorism luminat, și nu se teme de „incorectitudinea politică“. Revista își autoimpune o anume ținută, anumite maniere, încearcă să găsească un echilibru între științific vs. intelectual și literar vs. imagistic, nu caută să fie spectaculoasă, ci „solidă, substanțială, demnă și serioasă“.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

Prin comunicare, omul modern se analizează pe sine, îi analizează pe cei cu care se află în interacțiune și chiar poate stabili un mod propriu de investigare a lumii care-l înconjoară. Pentru a avea o comunicarea eficientă este nevoie de înțelegerea comună a mesajului, iar acest lucru este valabil în orice situație. Comunicarea este definită ca un proces de transmitere a informațiilor prin intermediul căreia ideile și sentimentele se transmit de la individ la individ, devenind posibilă în acest fel interacțiunea socială. În ceea ce privește activitățile ce presupun relaționarea directă cu oamenii, comunicarea joacă un rol central.

Ce înseamnă a comunica? A comunica înseamnă transmiterea unor informații de către o sursă (emițător) unuia sau mai multor destinatari (receptori), cu ajutorul unor canale și mijloace de comunicare sub forma mesajelor simbolice (codificate) și retransmiterea unui mesaj (răspuns) de la receptor către emitator, aceasta fiind definiția dată din punct de vedere terminologic. Dar o bună comunicare presupune crearea unui sistem de colaborare reciprocă care va favoriza dezvoltarea activității spre înfăptuirea obiectivelor propuse, determinând astfel un climat uman generator de eficiență și satisfacții, de a-i conferi o personalitate recunoscută și o identitate distinctă.

O formă de comunicare o reprezintă presa, respectiv publicistica.

Stilul publicistic este propriu ziarelor și revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este informat, influențat și mobilizat într-o anumită direcție în legatură cu evenimentele sociale și politice, economice, artistice etc. Caracteristicile stilului publicistic sunt: influențarea opiniei publice (discurs persuasiv); are o funcție de mediatizare a evenimentelor; în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa rațiunii sau afectivității; strategia persuasivă se bazează pe argumente; conține informații economice, politice, sociale; uneori, exprimarea recurge la un lexic bogat, variat, cu virtuți expresive, menit să convingă și să determine, în același timp stări efective.

Faptul că presa scrisă are o vastă rază de acțiune, a avut drept finalitate rolul decisiv al publicațiilor periodice (ziare, reviste) autohtone în procesul de modernizare a limbii române literare, deoarece pagina de ziar a fost, dincolo de mesajul propriu-zis, locul de întâlnire a inovației lexico-gramaticale și principalul canal de răspândire a acesteia.

Stilul publicistic s-a instituit pe baza normelor limbii literare. Textele publicistice prezintă trăsături specifice care decurg din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive și convingătoare, din caracterul lor dinamic, deschis înnoirilor, dar păstrând, în general, un echilibru firesc între tradiție și inovație.

Presa din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea a contribuit, în mare măsură, la stabilirea și la impunerea unui model de normă scrisă, considerată literară, grăbind astfel procesul de unificare a limbii de cultură, printr-o renunțare treptată și conștientă la elementele regionale și populare.

O viziune importantă asupra a diferitelor etape de dezvoltare ale ansamblului fenomenului românesc și-a prelungit concepția asupra conștiinței sociale într-o direcție cu un statut relativ autonom. Junimea și junimismul concentrează perfect caracteristicile fizionomiei tuturor curentelor românești. Junimismul reprezintă în esența sa un complex literar, ideologic, cultural, politic, care a deschis o nouă orientare nu numai în literatura și cultura epocii, dar și în spiritul public. Acesta a constat în tolerarea celor mai variate tendințe și semnificații, chiar și îmbinarea contrariilor. Revista grupării, ca și cenaclul ei, au acceptat deopotrivă: idealismul obiectiv, cel subiectiv, raționalismul, iraționalismul (cel schopenhauerian), evoluționismul darwiniano-spencerian, pozitivismul comteian (agreat de Titu Maiorescu, P. Carp, V. Pogor, Panu, N. Xenopol), materialismul de tip Buchner.

Publicația Junimii nu este alcătuită doar din punct de vedere literar, stimulându-se creația științifică (în sfera umanistă), cea sociologică, filozofică, general culturală. Junimea și junimismul oferă în istoria culturii române un punct de referință al colaborării în armonie fără însă a se renunța la propria opinie. „Viziunea asupra lumii” a reprezentat scopul comun, cât și armonizarea contrariilor, stimularizarea și utilizarea energiilor creatoare spre un țel care aparținea tuturor. Junimismul trebuie considerat și o stare de spirit, întrucât s-a inaugurat o mișcare în spiritul public. Această stare de spirit a fost conturată de trăsături precum: adevărul, rigoarea, luciditatea, aprecierea valorii, elanul creatorului original. Junimismul cu această stare a fost expresia unei colectivități cu o specifică logică interioară, coordonată de Titu Maiorescu și cu un aport al personalității sale.

Societatea Junimea este înființată în octombrie, în anul 1863 de către niște studenți, întorși de la studii din străinătate. Toți junimiștii sunt precizați în ordinea intrării în societate, în „Albumul Societății Junimea”, întocmit în aprilie 1878. Membrii fondatori sunt poziționați pe primele cinci locuri, precizându-se în dreptul lor perioada de realizare a Junimii (P. P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu).

Societatea Junimea a desfășurat o activitate pe mai multe etape: din anul 1863 până în anul 1874 regăsim perioada ieșeană, întrunirile având loc în casa lui Titu Maiorescu sau în casa lui Vasile Pogor, etapă în care au fost susținute prelecțiuni populare și ia naștere revista publicată cu o tipografie proprie: „Convorbiri literare”. Ținute la „mica Junime”, atât la Iași, cât și la București au loc ședințele duble care aveau ca scop, consolidarea unei noi direcții în poezie și proză, între anii 1874 și 1885: paginile Junimii lansează operele marilor clasici. După anul 1885, aceste întruniri se vor rări, iar revista va primi un nou aer universitar prin publicarea unor articole de specialitate din diferite domenii.

Organizarea se află în puterea lui Titu Maiorescu, un om cu o mare implicare în proiecte, atât politice, cât și culturale. Este considerat un întemeietor al criticii literare estetice în cultura și literatura română. În aceasta epocă, în care cultura română suferă o tranziție și în care își caută o identitate proprie, marele critic este un adevărat mentor.

Principal nucleu de iradiere a tot ce a luat viață în Epoca de aur a literaturii române, Junimii trebuie să i se ofere un loc corespunzător într-o încercare de refacere a faptelor de atunci. Junimiștii s-au dovedit a fi oameni lucizi, de bun simț, înzestrați, instruiți urmărindu-și strict ideile. Titu Maiorescu, cel mai înzestrat, mai lucid, mai departe văzător ideolog junimist își exprimă părerea despre poziția morală a poporului român. Din perspectiva maioresciană, cât și a Junimii întregi se punea accentul pe găsirea rezolvării problemelor din acea perioadă.

Titu Maiorescu va veni cu un orizont nou ce viza domeniile culturii în diferite ipostaze, iar primul semn distinctiv al Junimii îl reprezintă tendința spre specializare. Temelia marelui nostru clasicism național este redată de elementul cel mai rațional prin sine integrat în viața noastră culturală, literară, științifică. Junimea este pentru literatura română o evoluție către o conștiință estetică de sine. Ea surprinde în prim plan expresia existenței și adresată prin numărul din 15 ianuarie, anul 1872 al „Convorbirilor literare". Istoria Junimii, studiată în detaliu este în prezent simplu de reconstituit. Îndrumătorul necontestat în treburile literare s-a impus clar încă de la început: Titu Maiorescu care i-a dat Junimii substanța consistentă de care avea nevoie. Studiile în străinătate îi oferă lui Titu Maiorescu doar satisfacție și la o apropiere de Vasile Pogor și P. P. Carp, alături de care purta discuții literaro-culturale.

Pentru Titu Maiorescu, activitatea din anul 1863 este una de elan și continuă dezvoltare. Chiar cu primul număr al „Convorbirilor literare”, acesta publică studiul „Despre poezia română”, iar acestea reușesc să se impună serios de la primele numere.

Anul 1871 a fost unul critic în viața lui Titu Maiorescu prin esențialul său act de desăvârșire a propriei creații în studiul „Direcția nouă în proza română”, din revista „Convorbiri literare”.

La marele critic întâlnim forța supremă de sintetizare a lucrărilor sale și folosirea elementelor originare care devin de nerecunoscut în sinteza din care fac parte în opera maioresciană. În centru se află conștiința teoretico-profesională a lui Titu Maiorescu. Lucrarea filosofico-științifică asupra „Relației” este o premiză de identificare a teoriei despre cultură a ctitorului Junimii. El considera că „relația” este o necesitate prin toate fenomenele obiective. Teoria maioresciană a culturii se construiește diferit, iar opera marelui critic se asociază, în prim plan cu „regula negativă”, exemplificată în studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română” și după cu „regula pozitivă”, surprinsă în „Direcția nouă în poezia și proza română”. Prin modalitatea de început maioresciană, cultura română este în relație cu activitatea critică, cu rol de sensibilizare a cât mai multor cunoștințe asuprea problemelor discutate, o psihologie colectivă.

Titu Maiorescu nu dorește o umilire în presa scrisă a problemelor, ci o îndreptate a acestora. Premisa majoră a studiului „În contra direcției de astăzi în cultura română” ia formă prin modernizarea unei culturi, prin aducerea de idei, probleme, forme de organizare pentru un succes real, pe care Titu Maiorescu îl numea „fundamentul dinăuntru”. Acest concept este pentru Titu Maiorescu tradiția vie, cât și dinamismul acesteia. El se situează sub gândirea totală pe baza principiilor, considerând ca o primă greșeală ar fi expunerea tinerilor în fața încurajării mediocrității.

În continuare, Titu Maiorescu adoptă un stil polemico-retoric bazat pe o coliziune între principii și transpunerea lor în viață. De aici se poate produce și ipostaza formei fără fond care să afecteze cultura. Totuși, teoria maioresciană formulată în anul 1868 nu trebuie transformată într-o dogmă, atâta timp cât nici cel care a formulat-o nu a văzut-o așa. Tot în același an, Maiorescu își exprimă neplăcerea față de sistem, însă nu îl evită în totalitate deoarece formulează un silogism cu privire la partea strict rațională a culturii românești moderne. Ca și teoretician el implică o maximă de luciditate alături de un spirit critic viu, fără o implicare a non-valorilor și cu o mare capacitate de muncă. Influența formelor se realizează asupra fondurilor. Cenaclul Junimii s-a consolidat simțitor.

Titu Maiorescu își asumă rolul de a îndruma scriitorii, dar și publicul larg prin studiile sale. Acesta formează o bază a culturii în care să fie anulată orice formă de viciu, neadevăr, superficialitate, imitație, venind în schimb cu exemple din domeniul lingvistic sau literar, cât și din istorie. Existența unei realități lipsite de originalitate este o adevărată formă lipsită de fond. Prin cunoașterea operei lui Aristotel, cât și pe cea a lui Arthur Schopenhauer se acceptă o artă în care există vulgaritate, rău; deoarece este considerată o detașare din contingent și o eliberare a sufletului, un catharsis aristotelic.

Titu Maiorescu formează imaginea unui intelectual convins de nevoia schimbării urgente într-o epocă în care mediocritatea devenea critică. Acesta a pregătit, prin scrierile sale un cadru pentru viioare personalități precum George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu și mulți alții. Ca îndrumător al junimiștilor, nu i se aduce doar meritul pentru realizarea noilor direcții de dezvoltare a tot ce înseamnă popor și structura acestuia, ci și pentru descoperirea geniilor, cum ar fi Mihai Eminescu, dar și susținerea și promovarea valorilor.

Prin intermediul organului lor de presă, rolul junimiștilor a fost unul sanitar, iar în paginile „Convorbirilor literare” s-a făcut operă de pedagogie națională, reușind să impună criterii minime care să permită exercitarea unui discurs cu pretenții de normalitate. Maturizarea literaturii naționale se datorează lui Titu Maiorescu și colaboratorilor săi, sub acțiunea justițiară, ba chiar vindicativă a acestora s-a ajuns la maturitatea necesară, cu deschidere către marea cultură europeană, fără a renunța la ceea ce ne e specific.

Este unică poziția morală a poporului român în istorie, mai ales ca mișcare literară. În principiu, tot ce este astăzi, reprezintă o formă goală în mișcarea noastră și deoarece am introdus noi influențe europene, trebuie să ridicăm propriul popor până la o organizare superioară. Acest lucru este posibil datorită spiritului junimist de eliminare a mediocrităților.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie generală

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, 2002

Antip, Constantin, Istoria presei românești, București, 1974

Bălănescu, Olga, Considerații asupra stilului publicistic, București, Editura Universității București, 2001

Cartea Românească de învățătură, Editura Academiei, 1960

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 1999

Dicționarul presei românești, 1731 – 1918, Editura Științifică, 1995

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Iași, Editura Polirom, 1999

Hangiu, Ion, Dicționarul Presei literare românești, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996

Petcu, Marian, (coord.), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2012

Petcu, Marian, Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, capitolul Regimul cenzurii în România, Editura Polirom, Iași

Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității București, 2001

Bibliografie selectivă

Boca, Mariana, cursul Istoria literaturii române, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava (data accesării: 10 martie 2013, http://litere.usv.ro/departamentul-de-limba-si-literatura-romana-si-stiintele-comunicarii)

Bulgăr, George, Despre limba și stilul primelor periodice românești, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura Academiei (data accesării: 1 martie 2013, ro.scribd.com › Research › History‎)

Grünberg-Matache, Arié, cursul Introducere în istoria presei. Relația presă – literatură în cultura românească, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (data accesării: 15 decembrie 2012, ro.scribd.com/doc/)

Ilincan, Vasile, cursul Istoria presei literare românești. Secolul al XIX-lea, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava (data accesării: 3 februarie 2013, www.scribd.com/doc/121666893/Curs-optional-Istoria-Presei)

Negruzzi, Iacob, Amintiri de Junimea, Editura Humanitas, București, 2011

Popa, Dorin, cursul Media tipărite, Departamentul de Jurnalistică și Științele Comunicării, Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași (data accesării: 15 decembrie 2012, dorin-popa.blogspot.com)

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare în stilul publicistic în volumul Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române, Editura Universității București, 2002

Zigu, Ornea, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978

Periodice

Convorbiri literare, I, nr.1, 1 martie 1867

Convorbiri literare, II, nr. 24, 15 februarie 1869

Convorbiri literare. Corpus de texte illustrative. Vol. I, Partea I, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2009

Gazeta de Transilvania, An I, nr.1, 12 martie 1838

Negruzzi, Iacob, Convorbiri literare, 1 ianuarie 1895, nr. 1, an XXIX

Site-ografie

http://convorbiri-literare.dntis.ro

http://litere.usv.ro/departamentul-de-limba-si-literatura-romana-si-stiintele-comunicarii.php

ro.scribd.com › Research › History‎

www.comunicare.ro

www.scribd.com/doc/121666893/Curs-optional-Istoria-Presei‎

dorin-popa.blogspot.com

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie generală

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, 2002

Antip, Constantin, Istoria presei românești, București, 1974

Bălănescu, Olga, Considerații asupra stilului publicistic, București, Editura Universității București, 2001

Cartea Românească de învățătură, Editura Academiei, 1960

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași, 1999

Dicționarul presei românești, 1731 – 1918, Editura Științifică, 1995

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Iași, Editura Polirom, 1999

Hangiu, Ion, Dicționarul Presei literare românești, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996

Petcu, Marian, (coord.), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2012

Petcu, Marian, Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, capitolul Regimul cenzurii în România, Editura Polirom, Iași

Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității București, 2001

Bibliografie selectivă

Boca, Mariana, cursul Istoria literaturii române, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava (data accesării: 10 martie 2013, http://litere.usv.ro/departamentul-de-limba-si-literatura-romana-si-stiintele-comunicarii)

Bulgăr, George, Despre limba și stilul primelor periodice românești, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura Academiei (data accesării: 1 martie 2013, ro.scribd.com › Research › History‎)

Grünberg-Matache, Arié, cursul Introducere în istoria presei. Relația presă – literatură în cultura românească, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy”, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (data accesării: 15 decembrie 2012, ro.scribd.com/doc/)

Ilincan, Vasile, cursul Istoria presei literare românești. Secolul al XIX-lea, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava (data accesării: 3 februarie 2013, www.scribd.com/doc/121666893/Curs-optional-Istoria-Presei)

Negruzzi, Iacob, Amintiri de Junimea, Editura Humanitas, București, 2011

Popa, Dorin, cursul Media tipărite, Departamentul de Jurnalistică și Științele Comunicării, Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași (data accesării: 15 decembrie 2012, dorin-popa.blogspot.com)

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare în stilul publicistic în volumul Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române, Editura Universității București, 2002

Zigu, Ornea, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978

Periodice

Convorbiri literare, I, nr.1, 1 martie 1867

Convorbiri literare, II, nr. 24, 15 februarie 1869

Convorbiri literare. Corpus de texte illustrative. Vol. I, Partea I, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2009

Gazeta de Transilvania, An I, nr.1, 12 martie 1838

Negruzzi, Iacob, Convorbiri literare, 1 ianuarie 1895, nr. 1, an XXIX

Site-ografie

http://convorbiri-literare.dntis.ro

http://litere.usv.ro/departamentul-de-limba-si-literatura-romana-si-stiintele-comunicarii.php

ro.scribd.com › Research › History‎

www.comunicare.ro

www.scribd.com/doc/121666893/Curs-optional-Istoria-Presei‎

dorin-popa.blogspot.com