Relatia Psihoterapeutica

Relația psihoterapeutică este considerată un factor fundamental în toate formele de psihoterapie .Studiile recente ( Lamvert et al. 2000 ) au aratat ca relația psihoterapeutică justifică aproximativ 30% din beneficiile obținute în urma intervenției psihoterapeutice ,fiind astfel factorul psihoterapeutic cel mai important (David ,2006).

Relația terapeutică este caracterizată ca o alianță de lucru si este descrisă ca o atitudine colaborativă și de încredere a pacientului fata de terapeut ,determinata de speranța pacientului ca simptomatologia va fi eliminată si de acceptarea necondiționată a pacientului de catre terapeut .

Ea poate reduce anxietatea pacientului ,ceea ce la randul sau ,reduce simptopatologia ,furnizând clientului o noua experiență emoțională și oportunitatea de a deosebi între trecut si prezent (Bergin si Garfield ,1994).

Modelul cognitiv-comportamental consideră problemele psihologice ca fiind răspunsuri dezadaptative învățate, susținute de cogniții disfuncționale (David , 2014) .

Relația terapeutica în cadrul abordarii cognitiv comportamentale se caracterizata prin : empatice , acceptare necondiționată ,congruența si colaborare .

Empatia se refera la faptul ca terapeutul înțelege cele comunicate ca și cum ar fi în locul acestuia , "ca si cum ar fi el " , fară a se identifica cu pacientul .Odată ințelese cele comunicate de pacient , ele trebuie explicate acestuia într-o forma empatică.Reflectarea terapeutică empatică lasă sa tranpară cele spuse de pacient într-o forma structurata ( de exemplu ,evenimentul X generează comportamentul Y ,producand in acest fel trairea subiectivă Z ) (David ,2006).

Acceptarea necondiționată se referă la acceptarea pacientului cu toate problemele sale , acceptarea lui ca întreg , ca om , fara ca acesta sa însemne faptul ca suntem de acord cu ceea ce face sau gandește , îl acceptăm ca persoana care are nevoie de ajutor ,nu pentru a fi de acord cu el .Văzând că este acceptat necondiționat ,prin modelare ,pacientul începe să se accepte si el necondiționat ,să fie mai tot timpul el însuși , reducându-se astfel gradul de vinovăție (David ,2006).

Congruența se refera la gradul de suprapunere între comportamentul terapeutului și comportamentul interior al pacientului.

Colaborarea se refera la faptul ca demersul terapeutic este bine structurat și acest lucru se face dupa o agendă comună ,negociată si convenită cu pacientul ,iar apoi acesta verifica mereu daca obiectivele terapeutului și ale pacientului coincid .Bilanțurile periodice si feedback-ul oferit și cerut pacientului sunt activitați fregvente pe tot parcursul sedinței terapeutice , care întăresc colaborarea . Acest proces întăreste constat relația terapeutică ,păstrand-o la parametri care asigura eficiență pentru procesul psihoterapeutic .Atunci cand apar probleme în cadrul relației terapeutice ca urmare a procesului de colaborare ,acestea se pun pe agenda terapeutică fiind abordate imediat si folosite ca oportunități de învățare ce pot fi transferate asupra problemei actuale ale pacientului (David ,2006).

Transferul care se realizează în abordarea dinamic-psihoanalitică , înterpretat prin prisma terapiei cognitiv comportamentale ,mecanismul determinat al transferului este cel al generalizarii stimulului ,cunoscut din psihologia behaviorista ca fiind un raspuns condiționat clasic sau operant la un stimul X tinde sa producă și în prezența altor stimuli XX ,asemănatori stimulului X. În cazul nostru ,răspunsul condiționat (reacțiile infantile ale pacientului )determinat de stimulul X ( o persoana semnificativă din copilarie ) se produce și în cazul stimului XX (terapeutului ) datorită asemanarilor dintre X si XX (David ,2006).

În abordarea cognitiv-comportamentală ,daca se utilizeaza cu profesionalism componentele relației terapeutice (empatie , acceptare necondiționată ,congruența ), fenomenele transferențiale si contratransferențiale nu apar sau apar cu o intensitate care nu afectează demersul terapeutic (David ,2006).

Abordarea dinamic – psihanalitică se centrează în special pe impactul inconștientului asupra tulburărilor emoționale și psihice (David , 2014).

Relația terapeutică în cadrul abordarii dinamic psihoanalitice are ca factori principali transferul și contratransferul.

Transferul în sens larg se referă la totalitatea trăirilor afective si a patternurilor psihocomportamentale pe care le experiențiază pacientul față de terapeut în cursul terapiei. În sens restrâns, transferul se referă numai la acele trăiri afective pe care le experiențează pacientul față de terapeut și care reprezintă o repetare a trăirilor afective pe care acesta le-a avut față de persoane semnificative din trecutul său, mai ales din prima copilărie (David , 2006).

Atunci cand transferul devine atat de intens ,acesta poate bloca demersul terapeutic ,insemnand ca s-a instalat nevroza ,element deziderabil in terapia dinamic- psihanalitica deoarece ,pornind de la aceasta se va iniția procesul terapeutic ( interpretarea) (David ,2006).

Contratransferul se referă, în sens larg, la totalitatea trăirilor afective si a patternurilor psihocomportamentale pe care le experiențiază terapeutul față de pacient. În sens restrâns, contratransferul se referă numai la acele trăiri afective si patternurilor psihocomportamentale pe care terapeutul le experiențează față de pacient și care reprezintă o repetare a trăirilor afective pe care terapeutul le-a avut față de persoane semnificative în cursul istoriei sale de viață (cu accent pe prima copilarie) sau care reprezintă o reacție inconștientă la transferul pacientului. În general, se recomandă ca, pe cât posibil, contratransferul să nu apară, acest lucru fiind posibil printr-o pregătire prealabilă a terapeuților, pregătire în cursul căreia să se rezolve propriile conflicte. (David , 2014) .

Neconștientizarea contratransferului duce la ceea ce se numește nevroză în doi. Transferul pacientului stimulează contratransferul iar contratransferul stimulează transferul pacientului, menținându-se astfel simptomatologia. Ieșirea din cercul vicios se realizează prin conștientizarea și spargerea mecanismului fie de către terapeut (cel mai frecvent – datorită pregătirii sale), fie de către pacient, stimulând astfel terapia (David , 2014) .

În cazul terapiei dinamic –psihanalitice ,relatia terapeutică generează si nevroză de transfer ,care este stimulata de comportamentul terapeutului si este foarte importantă pentru urmatoarea etapa a tratamentului dinamic – psihanalitice si anume interpretarea , pe cand in terapia cognitiv comportamentală relația terapeutică nu genereaza nevoia de transfer ,pentru ca terapeutul mentine aceasta "relație" printr-un comportament empatic ,congruent si colaborativ fată de pacient .

O altă deosebire foarte importantă în cadrul acestor doua tipuri de abordări psihoterapeutice este că , în abordarea cognitiv – comportamentală ,nevoia de raționalizare face ca terapeutul sa adopte o atitudine colaborativă ,de adult/model , însa in abodarea dinamic –psihanalitice ,nevoia de revenire la conflictele bazale din copilarie duce la o atitudine de neutralitate binevoitoare si infamilizare a pacientului ,generand în final o relație de tip transferential.

În cadrul terapiei dinamic- psihanlitice transferul si contrasferul afectează foarte mult demersul terapeutic ,pe cand în cadrul terapiei cognitiv comportamentale transferul sau constrasferul nu apar sau apar cu o intensitate care nu afectează demersul terapeutic.

Bibliografie :

1. David, D (2006). Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente. Iași: Editura Polirom .

2. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Iași: Editura Polirom.

3. David, D. (2014) .Psihologia clinica si psihoterapie- suport de curs .Cluj – Napoca : Universitatea "Babes Bolyai " Cluj Napoca