Relatia Presedintelui Romaniei CU Guvernul Si Alte Autoritati ALE Administratiei Publice
RELAȚIA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI CU GUVERNUL ȘI ALTE AUTORITĂȚI ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
CAPITOLUL I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I. Concept și elemente definitorii
Secțiunea II. Autoritățile administrației publice
CAPITOLULII
INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI
Secțiunea I. Evoluția în timp a instituției șefului statului
Secțiunea II. Alegerea Președintelui României
Sectiunea III.Locul șefului de stat în cadrul autorităților reprezentative
CAPITOLUL II
MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE A ȘEFULUI DE STAT ÎN ACTIVITATEA DE LEGIFERARE
Secțiunea I Inițiativa legislativă
Secțiunea a Il-a Verificarea constituționalității legilor la inițiativa șefului statului
Secțiunea a IlI-a Modalități și condiții de dizolvare a Parlamentului
Secțiunea a IV-a. Colaborarea la numiri în funcții publice
Secțiunea a V-a. Colaborarea privind formarea, investirea, modificarea structurii și revocarea ori demiterea Guvernului
CAPITOLUL III
ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI. RAPORTURI LE CU GUVERNUL ȘI CU ALTE AUTORITĂȚI ADMINISTRATIVE
Secțiunea I. Atribuțiile, actele și răspunderea Președintelui României
Secțiunea II. Atribuțiile Președintelui în raporturile cu Guvernul și cu alte autorități administrative
CONCLUZII
CAPITOLUL I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea I. Concept și elemente definitorii.
Atât în sistemele democratice, cât și în cele în curs de democratizare, guvernarea îndeplinește funcțiuni ca menținerea securității, furnizarea serviciilor publice și asigurarea unui tratament egal în fața legii. Lxistă o participare a cetățenilor la guvernare care se realizează prin definirea contractului, dar și prin punerea în aplicare și monitorizarea respectării drepturilor și obligațiilor stabilite prin acest contract. România se înscrie și ea în această categorie. In acest proces de transformare se pot identifica anumite aspecte comune care sugerează un model comun al schimbării sociale și politice.
Printre aceste caracteristici putem enumera: tranziția de la sistemul unipartidist la unul pluripartidist, abandonarea principiului centralismului în favoarea descentralizării, adoptarea principiului separării puterilor în stat. Are loc o mutare a controlului administrației de stat pentru a crește motivația corpului ales democratic; se resimte nevoia de a legitima actele publice. Mai mult, există un acord în ceea ce privește necesitatea creșterii eficienței, eficacității și Hexibilității administrației publice.
Reforma statului, în statele central și est europene, este susținută de reforma administrativă în cadrul căreia este reevaluat rolul instituțiilor publice. Are loc o modificare a funcționării sistemului administrativ asa cum era el desenat în perioada anterioară, schimbare ce corespunde noilor standarde de performanță pe care trebuie să le îndeplinească acest sistem. în acest cadru, accentul cade pe instituțiile locale care beneficiază de noi responsabilități de piață. Această opțiune determină schimbarea relațiilor dintre cetățeni și autorități în sensul unei participări a cetățenilor la viața societății. în plus hotărârile care se adoptă trebuie să beneficieze de suport din partea acestora, ceea ce face cu atât mai necesară o consultare a populației. Populația este capabilă să-și exprime opiniile prin vot și să sancționeze diverse hotărâri care afectează negative sau sunt percepute ca afectând negativ anumite grupuri sociale. Constituția, ca formă de contract social,permite o mai largă implicare a cetățenilor în viața comunității și prevede consultarea cetățenilor cu privire la hotărârile importante care privesc populația.
Administrația publică, atât la nivel central, cât și la nivel local este cea care pune în practică acest contract social. Având în vedere că România a optat pentru un stat descentralizat, administrația publică locală capătă tot mai multe responsabilități și pentru a beneficia de sprijinul populației în punerea în aplicare a hotărârilor adoptate, este absolut necesară nu doar consultarea cetățenilor, ci și implicarea acestora în procesul luării deciziilor și al aplicării acestora.
Etimologic, termenul de administrație își arc originea în limba latină rezultând din compunerea prepoziției ad cu substantivul minister, cuvântul rezultat, administer, însemnând într-o traducere – slujitor, executant.
Astfel, în limba latină prima semnificație a cuvântului administrație era aceea de activitate subordonată, activitate a celui supus.
Într-o opinie administrația era înțeleasă ca llind „acțiunea de a administra, de a conduce afacerile publice sau private, de a gestiona bunurile" sau „putere administrativă" ori „știință și artă de a guverna în stat”. În același context administrația publică reprezenta „ansamblul puterilor însărcinate cu executarea legilor"
Termenul administrație într-o altă opinie este definit prin "totalitatea organelor administrative ale unui stat" sau „secție a unei instituții însărcinată cu administrarea acelei instituții" . Cu toate că definiția este cuprinsă într-un dicționar apărut în Editura Academiei, sintagma „administrație publică" nu este definită, ci singura noțiune căreia i se încearcă o definire este aceea de „administrație de stat". Prin acest concept dicționarul recomanda cititorilor să înțeleagă o „formă de activitate (executivă și de dispoziție) a statului pentru realizarea funcțiilor sale" sau „totalitatea organelor de stat prin care se desfășoară această activitate".
În ceea ce privește noțiunea de administrație publică, se impune precizat că în ambele accepțiuni aceasta este mai cuprinzătoare și nu se confundă cu „administrația de stat" întrucât conceptul de administrație publică se referă nu numai la guvern și ministere, respectiv la activitatea lor în domeniul aplicării legii,ci și la activitatea respectiv la structura organizatorică prin intermediul căreia se organizează aplicarea și se aplică legea la nivelul unităților administrată –teritoriale în conformitate cu principiul autonomiei locale și al descentralizării administrative, aplicabile într-un stat de drept.
Astfel, s-a apreciat că administrația constituie ansamblul organismelor care sub autoritatea Guvernului sunt chemate să asigure multiplele cerințe ale interesului general, care incumbă statului.
Mai sunt întâlnite și alte accepțiuni ale noțiunii de administrație publică:
-activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor și a celorlalte acte ale organelor statului, îndeplinită de acestea, prin realizarea puterii de stat, în scopul dezvoltării societății ;
-ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc ia îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice .
Noțiunea de administrație publică este analizată și prin raportarea la alte noțiuni, cum ar fi: autoritate administrativă, putere publică, serviciu public, organ administrativ.
Constatăm că profesorul Anibal Teodorescu folosește conceptul de putere publică, pe care îl definește a ii puterea pe care o are statul de a comanda tuturor indivizilor ce intră în compunerea populației sale, unită cu aceea de a nu recunoaște pe teritoriul său nici o altă voință venită din afară.
De asemenea profesorul Constantin Rădulescu utilizează noțiunea de funcție administrativă, despre care apreciază că înseamnă asigurarea funcționăriicontinue și regulate a serviciilor publice administrative, care constituie, în totalitatea lor, administrația unui stat. În ceea ce ne privește subscriem la definiția formulată de profesoral Antonie Iorgovan, care alăturând cele două accepțiuni ale noțiunii de asministrație publică (cea formal-organică și cea material-funcțională) redă trei elemente fundamentale ale administrației publice:
-subiectele care realizează administrația publică din sfera autorităților publice;
-conținutul administrației publice;
-scopul administrației publice.
S-ar putea spune că „a administra" se poate confunda eu ,.a organiza", „a conduce", plecând și de la faptul că se folosesc concepte caf'administrarea justiției" sau „organizarea activității de legiferare" .
Principalele caracteristici ale administrației publice sunt:
administrația constituie un corp intermediar creat în vederea acțiunii;
Administrația este subordonată dreptului, legii care îi stabilește
obiectivele și limitele. Administrația posedă prerogative pe care cetățenii nu le au. cum ar fi: puterea de rechiziție asupra bunurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobile prin expropierc pentru utilitate publică.
administrația este ierarhizată si ordonată.
Ierarhizarea este pe verticală și pe orizontală, organul ierarhie superior exercitând o autoritate asupra celor situate la nivel superior. Ierarhia administrativă are rolul de a asigura coeziunea și disciplina administrației.
Teoria dreptului definește noțiunea de principiu în domeniul dreptului ca fiind un fundament al sistemului de drept, o modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unei idei călăuzitoare, iar literatura de drept constituțional departajează principiile cuprinse în legea fundamentală – principii constituționale – de cele cuprinse în legi organice sau ordinare – principii legale.
Administrația publică, în accepțiunea de acti\ itate de organizare a executării și de executare în concret a legii, este guvernată de câteva principii fundamentale:
-principiul legalității;
-principiul ierarhiei;
-principiul continuității;
-principiul operativității;
-principiul oportunității;
-principiul revocabilității;
-principiul autonomiei locale aplicat pentru administrația publică:
-principiul descentralizării serviciilor publice;
-principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Secțiunea II. Autoritățile administrației publice.
Administrația constă intr-o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare, în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime. Doctrina de specialitate consideră că în conținutul complex al administrației sunt cuprinse următoarele imperative: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona și a controla. Administrația publică are ea obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele generale ale societății, interese care sunt formulate prin lege. Ca activitate statală, administrația publică este strâns legată de puterea executivă a statului. Doctrina de specialitate și practica arată că administrația publică poate fi exercitată și de colectivitățile locale, prin instituții publice proprii, constituite în acest scop, în acest caz fnd vorba de un drept derivat, iar activitatea purtând denumirea de administrație publică locală. Astfel, la nivelul administrației publice centrale este promovat interesul public național, iar la nivelul administrațiilor publice locale sunt promovate interesele publice locale.
Din sistemul administrației publice lac parte o scrie de autorități, de instituții care prezintă particulariți de organizare, de denumire, de natură juridică dar care au în comun activitatea de organizare a executării legii, activitate ce exprimă specificul administrației publice în statul de drept.
Prin sistem al administrației publice se înțelege totalitatea autorităților care realizează administrația publică înțeleasă ca activitate de organizare a executării, de executare în concret și de garantare a executării a legii, autorități între care există legături prin care se asigură funcționarea sistemului .
Autoritatea publică administrativă reprezintă acea componentă a unei instituții publice, de tip unipersonal sau colegial, în a cărei competență intră atribuții cu caracter perponderent decizional și dreptul de comandă cu privire la respectarea și executarea deciziilor, decizii privind punerea atea purtând denumirea de administrație publică locală. Astfel, la nivelul administrației publice centrale este promovat interesul public național, iar la nivelul administrațiilor publice locale sunt promovate interesele publice locale.
Din sistemul administrației publice lac parte o scrie de autorități, de instituții care prezintă particulariți de organizare, de denumire, de natură juridică dar care au în comun activitatea de organizare a executării legii, activitate ce exprimă specificul administrației publice în statul de drept.
Prin sistem al administrației publice se înțelege totalitatea autorităților care realizează administrația publică înțeleasă ca activitate de organizare a executării, de executare în concret și de garantare a executării a legii, autorități între care există legături prin care se asigură funcționarea sistemului .
Autoritatea publică administrativă reprezintă acea componentă a unei instituții publice, de tip unipersonal sau colegial, în a cărei competență intră atribuții cu caracter perponderent decizional și dreptul de comandă cu privire la respectarea și executarea deciziilor, decizii privind punerea în executarea legii, în scopul satisfacerii interesului general. Astfel regimul de putere publică reprezintă competențele cu care sunt investite, prin lege, instituțiile publice, în vederea realizării atribuțiilor care le revin, prin intermediul cărora promovează interesul public în fața celui particular.
Autoritățile administrației publice acționează fie direct, pe baza legii, prin acte juridice individuale și fapte materiale, fie prin intermediul actelor normative pe care sunt competente să le emită pe baza și în executarea legii.
Autoritățile administrației publice își concentrează activitatea în mai multe categorii de acte juridice apreciate de majoritatea autorilor dintr-o perspectivă dihotonică. Astfel, unii autori consideră că actele juridice adoptate de către autoritățile administrației publice pot li actele administrative și actele contractuale".
În conformitate cu prevederile constituționale sistemul administrației publice cuprinde:
administrația centrală:
-autoritățile supreme ale administrației publice: Președintele României și Guvernul;
-autoritățile centrale de specialitate: ministerele și alte autorități subordonate Guvernului,respectiv autoritățile autonome;
-instituții centrale subordonate ministerelor sau autorităților autonome.
administrația de stat din teritoriu:
-prefectul;
-comisia județeană consultativă;
-serviciile ministerelor si ale celorlalte autorități centrale.
3. administrația locală:
-consiliul local și primarul;
-consiliul județean.
Din punctul de vedere al statutului lor, al raporturilor cu alte autorități administrative, administrația centrală de specialitate cuprinde două categorii de organe :
organe subordonate, fiind vorba despre o subordonare față de Guvern sau față de ministere;
organe autonome centrale, care nu se allă în suborciinea nici unei alte autorități administrative.
Din punctul de vedere al denumirii lor, identificăm o varietate de denumiri, și anume:
– ministerele, noțiune prin care se evocă autoritățile centrale de specialitate subordonate exclusiv Guvernului ;
– alte organe centrale de specialitate, care poartă denumiri diferite și anume comisii, consilii, agenții, secretariate de stat, oficii etc. " Acestea, la rândul lor, pot li în subordinea Guvernului, a ministerelor sau autonome.
Constituția României, atât în forma din 1991, cât și în forma revizuită, prevede în Titlul III "Autoritățile Publice", Capitolul V. Secțiunea 1 (art. 116)"Administrația publică centrală de specialitate" că "Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului și a ministerelor sau ca autorități administrative autonome”. Din acest text rezultă că administrația centrală de specialitate este o administrație statală, care se organizează și funcționează sub forma ministerelor, în subordinea Guvernului.
În categoria administrației centrale de specialitate, identificăm din prevederile constituționale, trei categorii de autorități: nunis.erele, organele de specialitate aliate în subordinea Guvernului și a ministerelor și autorităților centrale autonome. Din definiția "ministerele se organizează numai in subordinea Guvernului", rezultă că ministerul este un organ de specialitate al administrației centrale care urmărește realizarea, într-un domeniu sau altul, a politicii interne și externe a Guvernului.
CAPITOLULII
INSTITUȚIA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI.
Secțiunea I. Evoluția în timp a instituției șefului statului.
Pe parcursul evoluției sale , instituția a avut fie o organizare unipersonală, fie o organizare colegială. Privind retrospectiv evoluția României elin punct de vedere constituțional, de la Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. până la Revoluția română din 16-22 ianuarie 1989, se conturează patru perioade distincte.
Astfel, o primă perioadă, cea de fundamentare a instituțiilor constituționale în țara noastră precedată de lucrările ad-hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 și ca punct final Constituția din 1 iulie 1866. O a doua perioadă, care începe cu Constituția de la 1 iulie 1 866 și se încheie cu lovitura de stat a lui Carol al 11-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuități constituționale a României. Ea coincide, din punct de vedere istoric, cu marile realizări politice, independența națională de la 10 mai 1877 și întregirea neamului dc la 1 decembrie 1918 și totodată coincide cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale și culturale. Altă perioadă , cea mai l'rămâniaiă din punct de vedere politic, cu dese schimbări politice structurale, s-ar putea numi "perioada loviturilor de stat". Ea debutează cu instaurarea dictaturii lui Carol al 11- lea, la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947.
Perioada dictaturii comuniste începe cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947 și se încheie cu evenimentele din decembrie 1989. Este perioada în care până în 1964 s-a observat o aservire totală a țării față de Uniunea Sovietica, după această dată aservirea lîind mai nuanțată, caracterizată printr-o represiune internă continuă și o desconsiderare totală a normelor constituționale și a drepturilor omului.
Desigur, de la 22 decembrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei contituționale a României modeme, ale cărei trăsături au caracter tranzitoriu, acțiunile puterii instalate putând fi apreciate prin prisma concordanței lor cu regulile stalului de drept.
Secțiunea II. Alegerea Președintelui României
Noțiuni introductive
Modalitatea de desemnare a șefului statului în forma de guvernare republicană are o importanță majoră pentru definirea regimului politie ai unei țări. în dreptul public contemporan, regimurile politice au fost calificate în patru mari categorii: prezidențial, parlamentar, semi-prezidențial și de adunare.
În România, Președintele statului este ales prin vot universal, egal. direct, secret și liber exprimat, în două tururi de scrutin, însă rolul politie al acestuia este mult diminuat, toate atribuțiile sale majore fiind supuse unui sistem de îngrădiri șl condiționări, specifice regimurilor parlamentare, uneori chiar mai excesixe.
Ca urmare a acestor caracteristici, regimul politic românesc poate 11 caracterizat ea un regim semi-prezidențial „atenuat" sau ..parlamentizat" în sensul că sporirii aportului celorlatți factori de putere, în principal, a Parlamentului în viața politică a țării
Potrivit unei opinii din literatura de specialitate a care achiesăm, considerentele de ordin constituțional care definesc regimul semi-prezidențial din România sunt :
a) Președintele și Parlamentul se aleg prin vot universal;
b) Dreptul Președintelui de a dizolva Parlamentul se poale exercita numai cu respectarea unor condiții;
c)Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politică aPreședintele României, în sensul că poate recurge la suspendarea acestuia din funcție, care se finalizează cu organizarea unui referendum pentru demiterea Președintelui
d) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare;
e)Președintele poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național numai după consulterea Parlamentului;
f)Președintele desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
g)Guvernul, în întregul său, și fiecare membru al acestuia, solidar cu ceilalți membri, răspund politic numai în fața Parlamentului;
h) Președintele României, dar și fiecare Cameră în parte au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor;
i)Președintele nu are drept de inițiativă legislativă:
j)Președintele poate refuza promulgarea legii o singură dată:
k)Decretele Președintelui emise în exccitarea celor mai importante atribuții sunt contrasemnate de primul-ministru;
1. În domeniul politicii extrene, al apărării și în cazul stărilor excepționale, atribuțiile Președintelui României sunt condiționate, fie de Guvern, fie de Parlament, astfel:
– Președintele încheie în numele României numai tratatele negociate de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului;
– Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
– Președintele declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate;
– în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele are obligația de a lua măsuri pentru respingerea agresiunii și de a informa neîntârziat, printr-un mesaj,Parlamentul;
– Președintele instituie starea de asediu sau starea de urgență, dar are obligația de a solicita Parlamentului încuviințarea aeestei măsuri, în cel mult 5 zile de la luarea deciziei.
Secțiunea III Locul șefului de stat în cadrul autorităților reprezentative.
Examinare de drept comparat
Instituția șefului de stat își are izvorul în chiar istoria sistemelor statale, astfel cum aceste sisteme s-au dezvoltat și evoluat în decursul timpului. Ca atare, explicarea locului instituției șefului de stat presupune înțelegerea corectă a relației popor (națiune) – organizarea statală a puterii, relație care se exprimă cel mai corect în forma de guvernământ, adică în „modul în care sunt constituite și funcționează organele prin care se exercită puterea politică într-un stat”.
Cu ocazia analizei formelor de guvernământ s-a observat că acestea sunt clasificate de obicei, în două categorii: monarhii și republici, monarhia fiind acea formă de guvernământ, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare de regulă pe viață, în timp ce, în republică, autoritatea care exercită funcția de șef al statului este aleasă pe termen determinat, fie de popor prin vot direct sau indirect, fie de Parlament
Monarhia absolută se exprimă în cunoscutele formule „L’etat c’est moi” și „Apres moi le deluge”. Aceste exprimări înfățișează întreaga viziune asupra monarhiei absolute, respectiv, personificarea puterii statului în persoana regelui.
Monarhia limitată (constituțională), așa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin Legea fundamentală a statului (Constituția). Cu toate aceste limitări, monarhul are un mare rol, atribuțiile Parlamentului fiind reduse.
În monarhia contemporană monarhul păstrează unele prerogative precum dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de numiri în funcții superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.
În sistemul politic britanic monarhia ocupă un important rol reprezentativ. Deși atribuțiile monarhului sunt limitate, el exercită totuși unele prerogative în cadrul unui anumit organism politic, care face din Marea Britanie o țară „parlamentară prin excelență”.
Statutul politic și juridic al Monarhului britanic ilustrează în modul cel mai fidel maxima potrivit căreia „Regele domnește dar nu guvernează”.
Practic, Monarhul Angliei este „un simbol tradițional, doar aparent implicat în jocul politic”.
Trebuie constatat că în multe privințe monarhia britanică îndeplinește funcții asemănătoare acelora pe care le îndeplinesc președinții în Germania și Italia. Deși puterea Reginei britanice este foarte limitată, ea continuă să rămână un simbol al națiunii. „Monarhul este un simbol mai personificat și mai atrăgător al unității naționale decât vagul concept de stat, drapelul sau chiar un Președinte, iar sistemul ereditar rezolvă cel puțin problema succesiunii” .
Sigur că această simetrie se fondează în principal pe raporturile existente între șeful de stat și Parlament, criteriu utilizat în literatura de specialitate și pentru a caracteriza sistemul constituțional „de tip parlamentar”
În cadrul formelor de guvernământ monarhice, șeful de stat, în perosana monarhului, prințului, ducelui, șahului sau emirului, dispune de o serie de prerogative ca, de pildă, numirea prim-ministrului. In trecut, au existat cazuri în care monarhii au exercitat un rol decisiv în desemnarea persoanelor care urmau să îndeplinească funcția de prim-ministru. Astfel, în 1834, William al IV-lea l-a demis pe lordul Melboume și l-a însărcinat pe Sir Robert Pell să formeze Cabinetul, deși acesta nu se bucura decât de sprijinul unei pătrimi din numărul deputaților. In 1839, tânăra regină Victoria l-a demis pe Pell (care se bucura de sprijinul unei jumătăți din Cameră), numindu-1 din nou pe lordul Melboume, aflat în minoritate.
De pildă, în situația în care prim-ministrul moare în timpul mandatului și nu există un lider recunoscut în cadrul partidului din care face parte pentru a fi desemnat în locul său. În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a evita situații de criză, Churchill a recomandat doi potențiali succesori ai săi: Eden, urmat de John Andersen, care ar fi trebuit să devină lider dacă atât el cât și Eden ar fi fost uciși. Există și posibilitatea când primul-ministru dorește să transfere prerogativele sale altei persoane – din motive de boală sau vârstă înaintată. în anul 1963, când Harold Macmillan a demisionat din motive de sănătate, punctul său de vedere fiind atât de important, Regina l-a vizitat la sanatoriu și a acceptat părerea lui Macmillan de a-1 desemna pe Lord Home ca succesor al său.
Monarhul exercită o anumită influență în ceea ce privește numirea miniștrilor, deși aceasta nu este hotărâtoare. El poate demite Guvernul în mod implicit, prin demiterea prim-ministrului, principiul responsabilității colective impunând într-o asemenea situație, ca toți miniștrii să demisioneze în mod solidar. în practică, un astfel de caz nu s-a mai produs încă din anul 1834. Doctrina britanică nu este unanimă în a aprecia dacă suveranul poate să demită un guvern care acționează într-un mod neconstituțional.
Monarhul poate să dizolve Parlamentul, „dar această măsură nu se poate efectua fără aviz, respectiv un ordin al consiliului privat, condus de lordul prezident și o Proclamație pentru care lordul cancelar își asumă responsabilitățile,,.
Alte modalități prin care monarhia își poate manifesta influența în viața politică sunt: crearea pairilor, cu avizul prim-ministrului; exercitarea dreptului de veto în cazul unor legi (prerogativă ce nu a mai fost folosită de pe timpul lui George al IV-lea, 1762-1820) și grațierile.
În prezent, în exercițiul puterilor care îi rămân, Regina îndeplinește totuși unele funcții executive importante, în anumite situații precis limitate cum ar fi, de pildă, cazul demisiei unui prim-ministru.
Dar, după cum se arată în literatura de specialitate, „măsura în care un ministru se pleacă dorințelor suveranului va depinde de personalitatea sa și de cât de puternic se simte în această materie”. Plasându-se pe ea însăși deasupra politicii de partide, Regina reprezintă totuși o forță unificatoare. Prin contactele sale personale cu conducătorii altor națiuni, Regina este în situația de a influența și raporturile internaționale. Indeplinindu-și atribuțiile ceremoniale, Regina conferă demnitate și încredere guvernului. Ca șef de stat și exemplu demn de urmat în viața religioasă, morală și de familie, Regina unește de fapt întreaga națiune. Ca șef al „Commonwealth”-ului, ea întărește legăturile cu celelalte popoare ce fac parte din comunitatea britanică de națiuni.
Fiind în afara legăturilor politice, monarhia are, mai presus de orice, o reputație de imparțialitate. Aceasta conduce spre o foarte largă acceptare a reginei atât ca un simbolic șef de stat cât și ca șef al Commonwealth-ului. Comparând instituțiile politice din S.U.A. și Marea Britanie, Richard Crossman consideră că țara sa ar fi de fapt o monarhie deghizată, arătând că singurul rival al republicii deghizate britanice ar fi instituțiile republicane deschise ale S.U.A.”.
În general, monarhul nu răspunde politic și se bucură de o reală imunitate în materie penală și civilă, potrivit principiului „regele nu poate face nimic rău” . Astfel, s-a statuat că actele Parlamentului nu creează obligații pentru Coroană decât dacă prevăd acest lucru în mod expres („Lord Avocat vs. Dumberton District Council 2AC 580/1990,,). În 1990, pentru publicarea Cartei Cetățenești (Citizen’s Charter), „Guvernul a semnalat anacronismul imunității tradiționale de care se bucură în mod tradițional guvernământul central, dar și Coroana Britanică”.
Și în Constituția Olandei, la art. 42 alin. (2), se enunță inviolabilitatea persoanei regelui și responsabilitatea miniștrilor. Astfel, „miniștrii sunt responsabili și pentru comportamentul personal al regelui”. Această imunitate se extinde asupra fiecărui act al regelui, în orice calitate ar fi făcut, de șef al statului sau parte a Guvernului. Totuși, regele nu este exonerat de răspunderea civilă în legătură cu cheltuielile legate de domeniile sale (conform art. 4 alin. 6 din Codul de procedură civilă olandez).
Spre deosebire de formele de guvernământ monarhice, unde șeful statului este desemnat pe cale ereditară, potrivit unor reguli cutumiare sau constituționale, în cadrul formelor de guvernământ republicane Președintele este ales, conturându-se astfel „trei moduri de alegere a acestuia” : prin vot universal de către Parlament și indirect, prin alegerea de către un colegiu electoral.
În ce privește reflectarea constituțională instituției șefului de stat în contextul Constituțiilor României, vom observa că potrivit art. 4 din „Convențiune pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahiei din 7/19 august 1859”, puterea executivă era încredințată Domnului, ales pe viață (art. 10) și trebuia să fie pământean (art. 13).
Ca atare, forma de guvernământ instituită era monarhia electivă, Domnul fiind ales de către Adunarea Electivă.
În discordanță totală cu Convenția de la Paris, Constituția României din anul 1866, instituie ca formă de guvernământ monarhia ereditară. Astfel, la 11/23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Alexandru Ioan I (cum se intitula în actele oficiale) este „obligat să abdice” , constituindu-se o locotenență domnească ce reia vechea doleanță a Adunării ad-hoc de a duce pe tron un prinț străin dintr-o dinastie domnitoare în Europa Apuseană (se evita un stat vecin cu România).
Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat, locotenență domnească adresează propunerea de a-1 urca pe tronul României pe contele de Flandra din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care „Adunarea Electivă îl și proclama domn sub numele de Filip I” . Deoarece oferta este declinată, locotenență domnească propune prin „Decretul nr. 569 din 30 martie 1866 pe principele Carol Ludovic de Hohenzollem și cheamă națiunea să-și exprime adeziunea printr-un plebiscit”.
Potrivit art. 35 din Constituția de la 1866, puterea executivă era încredințată domnului, iar puterea legislativă se realiza în mod colectiv de către domn și Reprezentanța Națională [art. 32 alin (1)].
Constituția din anul 1923 integrează instituția șefului de stat în cadrul puterii executive (art. 39), în timp ce Constituția din anul 1938, în art. 38, stabilește că „regele este capul Statului”, puterea executivă fiind încredințată acestuia (art. 32), iar puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentanța Națională (art. 31). începând cu adoptarea acestei Constituții, în mod paradoxal, s-a reușit instaurarea dictaturii regale și ulterior a dictaturii fasciste, iar după abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, statul, din punct de vedere al formei de guvernământ a fost calificat Republică.
Din analiza dispozițiilor referitoare la instituția șefului de stat, astfel cum acestă instituție este reflectată în conținutul Constituțiilor din 1948, 1952 și 1965 rezultă următoarele:
Puterile statului român erau organizate pe principiul unicității puterii, iar până în anul 1974, atribuțiile șefului de stat erau încredințate unui organ colegial precum Prezidiul Marii Adunări Naționale și Consiliul de Stat.
Ceea ce trebuie subliniat se referă la faptul că instituția șefului de stat facea parte din categoria organelor supreme ale puterii de stat.
Astfel, potrivit art. 39 alin (l) din Constituția anului 1948 și art. 24 lit. a) din Constituția anului 1952, Marea Adunare Națională are în componența sa directă Prezidiul Marii Adunări Naționale. Situația s-a menținut și în contextul Constituție din anul 1965, până la adoptarea de către Marea Adunare Națională a Legii nr. 1 din 28 martie 1974.
Ca atare se poate observa că, până la această dată, Constituțiile României la care ne referim au creat un organ colegial ca șef de stat, ales de către și din interiorul Marii Adunări Naționale, fiind caracterizat ca organ suprem al puterii de stat.
Prin adoptarea de către Marea Adunare Națională a Legii nr. 1/1974 privind modificarea Constituției din anul 1965, s-a instituit funcția de Președinte al Republicii. Pentru determinarea naturii juridice a acestei instituții și a poziției Președintelui, edificatoare sunt dispozițiile art. 71 din Constituția anului 1965 potrivit cărora Președintele Republicii este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale.
De altfel, instituția Președintelui, în contextul Constituției din 1965, este integrată în sistemul acelei categorii de organe ale statului pe care textul constituțional le definește ca fiind organe supreme ale puterii de stat.
Precizările de ordin constituțional ne permit să subliniem că activitățile desfășurate de către Președintele Republicii nu se constituie într-o formă distinctă de atribuții desfășurate de celelalte organe statale, ci se integrează în mod organic în activitatea de exercitare a puterii de stat la nivelul cel mai înalt.
De altfel, această poziție a șefului de stat, în cadrul sistemului organelor puterii de stat, este configurată și de raporturile în care acesta se înscrie cu celelalte organe ale statului.
Semnificația deosebită a funcției de Președinte al Republicii rezultă și din aceea că Președintele este în același timp comandantul suprem al forțelor armate și Președintele Consiliului Apărării. De asemenea, Președintele Republicii îndeplinește și funcția de Președinte al Consiliului de Stat.
Pentru a identifica poziția actuală a șefului statului în România vom pleca de la tezele Proiectului de Constituție, respectiv de la textul Capitolului II din Titlul III, intitulat „Președintele României”, care la punctul 1 și 2 stabilește că:
1. Președintele României reprezintă statul român în relațiile internaționale și este garantul independenței naționale, al integrității teritoriale și al respectării tratatelor internaționale. El asigură, prin exercițiul atribuțiilor sale, buna funcționare a autorităților publice și aplicarea principiilor democrației, libertății și demnității umane, inviolabilității și inalienabilității drepturilor fundamentale ale omului.
2. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe o perioadă de 4 ani, din rândul cetățenilor cu drept de vot având cel puțin 35 de ani. Candidații la funcția de Președinte al României trebuie să aibă numai cetățenia română”.
Explicând poziția șefului de stat în cadrul sistemului constituțional, Raportorul Comisiei de redactare a precizat „Desigur că poziția Președintelui nu poate fi aceeași în cazul în care el nu este ales direct de popor, cum este în republicile parlamentare. Acest lucru se repercutează în mod direct asupra competențelor ce revin Președintelui de republică”.
Concluzionând, se desprinde ideea potrivit căreia Președintele Republicii, în calitate de organ suprem al puterii de stat, este investit prin
Constituție cu importante atribuții ce-i definesc calitatea și poziția în sistemul organelor statului.
În prezent, instituția șefului de stat este conturată de textul „articolului 80 din Constituția României,,, care definește locul și rolul șefului statului român în sistemul constituțional al țării. Din analiza textului constituțional se poate observa că Președintele României îndeplinește o serie de atribuții pentru care nu este nevoie de îndeplinirea niciunei condiții prealabile, cum este de exemplu atribuția de a emite decrete pentru care este nevoie de contrasemnarea lor de către primul-ministru.
Șeful statului are atribuții importante în procesul de constituire a Parlamentului, a Guvernului și a altor autorități publice, în procesul legislativ, în domeniul politicii externe, în domeniul apărării naționale, de garantare a independenței justiției. Totodată, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituție, Președintele României este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, iar potrivit alin. (2) al acestui articol, are rolul de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice și exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
În temeiul dispozițiilor constituționale, Președintele României are o serie de atribuții care îi conferă un rol important în domeniul politicii de apărare și în domeniul politicii externe a statului. Potrivit art. 80 din Constituția României, Președintele „apare într-o triplă situație: a) șef de stat, b)șef al executivului (fiind unul din cei doi șefi ai executivului alături de prim-ministru) și c) garant al Constituției și mediator între puterile statului”.
După modificarea Constituției în anul 2003 și integrarea României în Uniunea Europeană, credem că se impune a adăuga o a patra atribuție pe care o are Președintele României, aceea de garant al îndeplinirii obligațiilor asumate de România față de Uniunea Europeană, așa cum prevede art. 148 alin. (4) din Constituție: „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”. .
CAPITOLUL II MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE A ȘEFULUI DE STAT ÎN ACTIVITATEA DE LEGIFERARE
Secțiunea I Inițiativa legislativă
În literatura de specialitate se precizează că, „inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau asupra propunerii legislative”.
Cu privire la dreptul de a beneficia de inițiativă legislativă, vom observa că în majoritatea statelor democratice această prerogativă este rezervată în mod prioritar Guvernului și decurge din necesitatea de a guverna țara, potrivit programului asumat la investire, de către Parlament.
Dacă în sens formal, dreptul la inițiativă legislativă se manifestă prin sesizarea Parlamentului cu un proiect de lege, din punct de vedere material, „acest drept dă expresie obiectivelor cuprinse în planul de guvernare și izvorăsc din prioritățile cuprinse în acest program” .
Regulile constituționale, deși diversificate din punct de vedere procedural, obligă Guvernul să decidă asupra destinatarului inițial al proiectului de lege. Acesta poate fi trimis Camerei Deputaților sau Senatului, în conformitate cu competențele partajate ale celor două Camere, cealaltă Cameră fiind informată asupra sesizării, fară a se da curs procedurii legislative.
Spre deosebire de alte state cu Parlament bicameral, cum ar fi Statele Unite ale Americii, în care un proiect de lege poate fi dezbătut concomitent în Camera Reprezentanților și în Senat, în Parlamentul României nu pot fi examinate proiecte de legi în același timp, ci în mod succesiv, astfel cum se prevede în art. 75 alin. (1) din Constituție. Potrivit „art. 74 din Constituția României” , inițiativa legislativă aparține unor subiecte de drept calificate, strict determinate de norma constituțională, Președintele României nefiind nominalizat printre subiectele care pot exercita acest drept.
În ce privește restrângerea exercițiului dreptului Președintelui României la inițiativă legislativă, reținem opinia exprimată deja în literatura de specialitate, potrivit căreia, „În virtutea Constituției României, Președintele Republicii nu figurează printre factorii înzestrați cu dreptul la inițiativă în domeniul legilor organice și ordinare, fapt pentru care ne-am găsi într-o omisiune a legiuitorului constituant care poate fi interpretată în două sesiuni diferite. într-o primă accepțiune, refuzul constituțional al dreptului la inițiativă legislativă a Președintelui României ar izvorî dintr-o înțeleaptă fundamentare a rolului său de arbitru suprem în luptele politice, care nu se implică în activitatea curentă de legiferare” . Pe de altă parte, se apreciază că „dacă se pleacă de la prevederea constituțională potrivit căreia Președintele are dreptul de a adresa mesaje sau cereri Parlamentului, el ar putea să dea acestora forma unor proiecte de lege”. Această opinie, nu a fost lipsită de critici, exprimate deja și în literatura de specialitate. Astfel, se arată că „ambele ipoteze sunt îndepărtate de principiile de azi ale sistemului de guvernare”, iar din punct de vedere istoric, „ea poate fi regăsită la români în Constituția din anul 1923 ori în Constituția din anul 1938, legi fundamentale care proclamau prezența concomitentă a șefului de stat în sânul puterii legiuitoare și a celei executive”. În continuare, susține autorul citat, „de această perspectivă istorică, lumea modernă inclusiv cea a dreptului constituțional, s-a îndepărtat cu pași repezi, pentru a face loc principiului separației puterilor în stat, în angajarea funcțiilor sale. Ca atare, șeful statului a devenit un participant la procesul legislativ numai în faza finală a acestuia, lui revenindu-i doar atribuții post-parlamentare, legate de reexaminarea legii sau promulgarea acesteia”. În rest, „prezența șefului statului în procesul legislativ se limitează la a sugera Guvernului titlurile unor viitoare acte de expresie parlamentară sau unele amendamente în procesul de reexaminarea legii” . Apoi, se susține că, întrucât „exercitarea inițiativei legislative este un drept de sine stătător, subiectele de drept care îl exercită nu pot să-l convertească în alte manopere juridice, după cum nici cel care are dreptul de a adresa mesaje ori cereri parlamentului nu poate transforma acest drept într-un deplin drept de inițiativă legislativă”.Sigur că, autorul citat abordând o asemenea linie, aparent de inconsecvență juridică, precizează că „cu toate acestea, un drept subsidiar de inițiativă legislativă i-a fost recunoscut Președintelui României care, cu prilejul unei cereri de reexaminare a unei legi, poate cere parlamentului să ia în discuție obiecțiile sale, inclusiv modul de redactare a unor texte”, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate regulile de sesizare a Parlamentului cu privire la exercitarea dreptului la inițiativă legislativă ori de propunere legislativă.
Mai mult, din cuprinsul dispozițiilor art. 74 din Constituția României, rezultă foarte clar care sunt subiectele de drept care pot exercita acest drept, iar distincția dintre proiecte de legi și propuneri legislative pe de o parte și solicitarea de reexaminare a legii de către șeful statului prevăzută de art. 77 alin. (2) din Constituție, există deosebiri evidente atât de conținut cât și de procedură.
Prin urmare, aceste solicitări lăsate de către constituantul român la îndemâna șefului statului, reprezintă prerogative de care Președintele României poate uza sau nu, pentru a opri procesul legislativ, intervenții care, în opinia noastră, nu reprezintă un veritabil drept la inițiativă legislativă, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate.
În altă ordine de idei, apreciem că analiza și distincția dintre proiecte de lege și propuneri legislative, concepte identificate în cuprinsul art. 74 din Constituție, va oferi suficiente argumente care să confirme, odată în plus, faptul că reexaminarea legii este departe de a fi considerată un drept la inițiativă legislativă.
În literatura de specialitate s-a formulat părerea că divizarea inițiativelor legislative în proiecte de lege (emise de Guvern) și în propuneri legislative (provenite de la parlamentari ori de la cetățeni) este lipsită de sens, în condițiile în care ambele trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege. S-a arătat cu această ocazie că această clasificare a inițiativelor legislative reprezintă un mimetism inacceptabil, „un mod mecanic” de preluare a unor dispoziții ale Constituției franceze de la 1958, unde nu există o cerință expresă privitoare la redactarea propunerilor legislative sub forma unor proiecte de lege. Dacă este adevărat că în legislația franceză nu există o cerință expresă ca o propunere legislativă să fie redactată în forma unui proiect de lege, aceasta se datorează faptului că, în acest Parlament, nu s-a întâmplat niciodată ca o propunere legislativă să nu respecte regulile impuse pentru redactarea unui proiect de lege. Constituantul român, în definirea formelor de manifestare a inițiativei legislative, a ținut seama nu numai de concepția franceză, ci și de cea engleză, unde se operează o evidentă distincție între public bills și private bills. Primele sunt promovate de Guvern iar cele din urmă de către unii membri ai Parlamentului, fie de Camera Comunelor fie de Camera Lorzilor. Distincția dintre proiectele de lege prezentate de Guvern și propunerile legislative, înfățișate sub forma unor proiecte de lege, are proiecții politice (ele pun în evidență originea guvernamentală sau parlamentară a acestora), care se răsfrâng asupra procedurii parlamentare în materii care privesc prioritatea ce le este acordată și care este diferită în cazul proiectelor guvernamentale față de cele parlamentare, în această ultimă situație făcându-se distincții care nu sunt lipsite de sens între proiectele opoziției și cele ale majorității parlamentare. Cu alte cuvinte, distincția dintre propuneri legislative și proiecte de lege este o regulă larg răspândită în materie de proceduri parlamentare, pe care Adunarea Constituantă a României a recepționat-o, cu amendamente, în virtutea raționalității sale, fără a prelua „mecanic”, după cum cred o serie de „politologi români”, dispoziții sau chiar capitole din diverse constituții străine.
În democrațiile actuale, dreptul la inițiativă legislativă, exercitat de șeful statului singur sau împreună cu celălalt reprezentant al executivului, Guvernul (în cazul executivului dualist), este consacrat constituțional.
Astfel, „monarhul olandez are inițiativă legislativă” , ca parte a Guvernului alături de a doua Cameră a Parlamentului: „proiectele de lege pot fi promovate de sau în numele Regelui sau de a doua Cameră a Parlamentului” – art. 82 alin. (1) din Constituție, în realitate acest drept fiind exercitat de Guvern.
În Polonia, Președintele are drept de inițiativă legislativă (la fel ca deputații, Senatul și Consiliul de Miniștri), proiectele sale legislative nefiind supuse contrasemnării de către Președintele Consiliului de Miniștri.
Și Președintele Rusiei are drept de inițiativă legislativă, putând sesiza Duma de Stat cu proiecte și acte normative, potrivit art. 84 alin. (1) lit. d) din Constituția Rusiei.
Și executivul monocefal al Statelor Unite poate redacta de facto proiecte de acte normative, dar proiectele sale de legi sunt introduse în Congres de un membru al legislativului din partea partidului politic al Președintelui.
În România, Președintele nu are drept de inițiativă legislativă ordinară, ci poate iniția numai legi de revizuire a Constituției, la propunerea Guvernului, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, în egală măsură ca și o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Acest drept se fundamentează și pe dispozițiile art. 2 din Legea fundamentală, fapt pentru care inițiativa de revizuire a Constituției a fost dată fie în competența organelor reprezentative însărcinate cu executarea suveranității naționale, fie direct cetățenilor.
Secțiunea a Il-a Verificarea constituționalității legilor la inițiativa șefului statului
De regulă, șeful statului are dreptul ca, înainte de a promulga o lege, în cazul în care consideră că aceasta conține dispoziții neconstituționale, să declanșeze procedura de control privind constituționalitatea legii, prin sesizarea instanței de contencios constituțional, care va verifica actul normativ, în legătură cu aspectele sesizate. În cazul în care autoritatea de control constituțional apreciază că legea este constituțională, șeful statului este obligat să o promulge. în cazul constatării neconstituționalității legii, Parlamentul va fi obligat să reexamineze legea și să își însușească considerentele de neconstituționalitate, fie va trebui să revoteze legea cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Această din urmă soluție promovată de constituantul român, până la revizuirea Constituției din anul 2003, a fost aspru criticată în doctrină, deoarece permite adoptarea unor acte declarate neconstituționale de organul investit de Constituție cu asigurarea supremației ei. Prin urmare, Președintele era obligat să promulge legea adoptată în aceste împrejurări, fără a mai putea uza de dreptul de a cere reexaminarea legii, consacrat prin art. 77 alin. (2) din Constituție, în forma sa inițială. Pentru a se înlătura acest obstacol, aceste aspecte au format obiectul „Legii de revizuire a Constituției în 2003”, Parlamentul fiind obligat, să pună de acord cu Constituția textele declarate neconstituționale.
Dreptul de a cere verificarea legilor adoptate de Parlament este exercitat de Șeful statului alternativ sau cumulativ cu dreptul de veto (care poate îmbrăca mai multe forme, așa după cum se va observa în Secțiunea a III – a din acest Capitol). Astfel, în timp ce „Președintele francez și cel român sau rus cumulează aceste drepturi, cel al Poloniei le poate exercita doar alternativ (potrivit art. 122 din Constituția Poloniei). Președintele Finlandei poate cere Curții Supreme sau Curții Administrative Supreme un aviz asupra legii (art. 77 alin. 1 teza finală din Constituție)” .
Referitor la verificarea constituționalității legilor la inițiativa șefului de stat, vom observa că Președintele României, „potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (1) lit. a) și ale art. 77 alin (3) din Constituția României”, face parte din categoria subiectelor care pot sesiza Curtea Constituțională numai înainte de promulgarea acestora (control a priori).
În aplicarea dispozițiilor constituționale indicate, art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, menționează: „Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. In vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de 2 zile”.
Dreptul de sesizare a Curții, prin invocarea unei obiecții de neconstituționalitate, este afectată de un termen incert cu efect extinctiv: data promulgării legii. Termenul nu e susceptibil nici de întrerupere, nici de suspendare. La rândul său, promulgarea este afectată de un termen de decădere, prevăzut de art. 77 din Constituție, la împlinirea căruia se stinge dreptul Președintelui de a promulga legea, „aceasta intrând în vigoare chiar în lipsa promulgării”, deoarece altminteri ar însemna ca legea să rămână neoperantă prin amânarea promulgării sine die.
Dreptul Președintelui României de a sesiza Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit. a) din Constituție curge de la data primirii legii adoptate de Parlament spre promulgare, indiferent care ar fi termenul de promulgare – de 20 de zile sau de 10 zile. Dacă s-ar fi dorit restrângerea posibilității Președintelui de a-și exercita dreptul de veto, nu s-ar mai fi stabilit în art. 70 alin (3) din Constituție termenul de 10 zile, ci s-ar fi prevăzut un termen foarte scurt, necesar operațiunii tehnice de emitere a decretului de promulgare. Rezultă că Legiuitorul Constituant a recunoscut Președintelui României un termen de reflecție în vederea exercitării dreptului de veto, numai că termenul respectiv este mai redus decât cel prevăzut la art. 77 alin.1 din Constituție. Și în opinia noastră, Președintele României ar putea să sesizeze în termen de 10 zile Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unor prevederi din legea reexaminată anterior de Parlament, ca urmare a unei decizii de neconstituționalitate pronunțată de Curte, cu condiția însă, ca prevederea respectivă să fie alta decât cea care a făcut obiectul sesizării inițiale.
Din cele arătate rezultă că Președintele României poate formula o obiecție numai după ce legea i-a fost comunicată spre promulgare, pe când ceilalți subiecți care au dreptul de a sesiza Curtea o pot invoca și anterior, înăuntrul termenului de protecție, de 5 sau de 2 zile, după caz. Obiecția poate fi formulată chiar dacă, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituție, Președintele României a cerut reexaminarea legii. în acest caz, dacă dispozițiile ce fac obiectul cererii de reexaminare sunt diferite de cele care fac obiectul sesizării de neconstituționalitate, cele două proceduri se pot desfășura paralel, neavând un caracter concurențial. Dacă însă coincid, desfășurarea paralelă a celor două proceduri – parlamentară, în ceea ce privește reexaminarea și de control al constituționalității legii, în ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate – este nerațională. Dacă ar admite obiecția, s-ar putea ca decizia Curții să rămână fără obiect în cazul în care, în cadrul reexaminării, legea a fost modificată. În orice caz, o lege pentru care s-a deschis procedura de reexaminare nu este definitiv adoptată. Ea era definitiv adoptată când Curtea a fost sesizată, de aceea sesizarea este legală, dar în același timp prin efectul reexaminării, procedura de adoptare s-a reluat, ca urmare a cererii Președintelui României. Astfel, considerăm că „procedura de control ar trebui suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de reexaminare când, dacă legea a fost modificată, s-ar putea ca obiecția de neconstituționalitate să rămână fără obiect” . Dacă însă, chiar într-o altă formulare, soluția legislativă ce face obiectul sesizării a fost menținută de legea rezultată din reexaminare, întrucât conținutul obiecției îl constituie îndeosebi legea în sens material, nu formal, considerăm că „nu mai este necesară o nouă sesizare, ci Curtea urmează a se pronunța în temeiul sesizării inițiale”
Termenul de promulgare este cel prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție, adică de 10 zile de la primirea de către Președintele României a legii reexaminate.
Procedura de reexaminare este o procedură legislativă complementară celei obișnuite și ca orice procedură parlamentară, nu este facultativă, cu atât mai mult cu cât este instituită de Constituție. Textul art. 147 alin. (2) din Constituție prevede că legea declarată neconstituțională se trimite la Parlament „spre reexaminare”, care este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Odată sesizat, prin exercitarea inițiativei legislative, Parlamentul este obligat să se pronunțe asupra proiectului de lege sau propunerii legislative cu care a fost investit. Tocmai în aceasta constă deosebirea dintre inițiativă legislativă și dreptul de petiționare adresat Parlamentului. Fiind sesizat, ca orice autoritate publică, Parlamentul este obligat să-și exercite competența sa constituțională. Prin trimiterea legii spre reexaminare Parlamentului, care se desesizase ca urmare a adoptării legii, este din nou sesizat, astfel încât sesizarea inițială, al cărei scop este adoptarea legii, se reactivează. Aceasta nu înseamnă că Parlamentul nu-și păstrează intact dreptul său de dispoziție cu privire la fixarea priorităților legislative care însă, nu poate fi de altă natură decât în cadrul procedurii legislative obișnuite. Cu alte cuvinte, competența Parlamentului de a adopta, cu sau fără modificări, sau de a respinge inițiativa legislativă prezentată nu se transformă, în cadrul procedurii de reexaminare, în facultatea de a nu se pronunța; dacă ar face-o „ar însemna să nege, printr-o omisiune, votul celor care au adoptat legea, obligativitatea acelui vot, să nege însuși principiul constituțional al majorității în adoptarea legilor, prevăzut de art. 76 din Constituție” .
S-a mai arătat că „procedura de reexaminare este contrară calității Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională. Este adevărat că prin procedura de reexaminare controlul constituționalității legii declarat de Curte ca fiind neconstituțional este partajat de aceasta cu Parlamentul.
Reexaminarea are semnificația realizării consecvente a principiului constituțional al art. 61 alin. (1) din Constituție potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Legea, după reexaminare, este expresia voinței exclusive a legiuitorului, dar acesta are obligația constituțională de a pune de acord dispozițiile legii cu decizia Curții Constituționale. De aceea, decizia Curții privind neconstituționalitatea legii are semnificația unui veto suspensiv. Dacă nu ar fi existat procedura de reexaminare, ea ar fi avut semnificația unui veto definitiv. Oricum decizia Curții are semnificația unui veto, deoarece, în cadrul controlului preventiv, anterior promulgării, această decizie intervine în procesul legislativ, întrucât,legea nefiind publicată, acesta nu este încheiat”.
Legea astfel adoptată „se caracterizează prin următoarele aspecte:
poate fi adoptată numai în cadrul procedurii de reexaminare, instituite de art. 147 alin. (2) din Constituție;
majoritatea necesară pentru adoptarea legii este aceea prevăzută de Constituție, după cum legea este organică sau ordinară ;
poate fi ulterior modificată sau abrogată după procedura legislativă obișnuită”.
Prin urmare, decizia Curții prin care s-a constatat neconstituționalitatea legii are caracter obligatoriu, nu numai în sensul declanșării procedurii complementare de reexaminare a legii, ci și în sensul îndatoririi legiuitorului de a se conforma deciziei. în consecință, procedura de reexaminare nu este contrară obligativității deciziei pronunțate de Curte, ea nu mai afectează întinderea acestei obligativități, limitând-o în funcție de posibilitatea adoptării din nou a legii în condițiile arătate. Avantajul sistemului constă în aceea că „el exclude orice conflict posibil între Parlament și Curte, ce ar rezulta din rolul de co-legiuitor al Curții în procesul legislativ, în toate cazurile legea fiind expresia voinței legiuitorului, fie că a achiesat la soluția pronunțată prin decizie” .
În sistemul justiției constituționale din țara noastră, sesizarea de neconstituționalitate reprezintă actul necesar pentru declanșarea controlului de constituționalitate în limitele stabilite de acesta, iar nu un prilej pentru efectuarea controlului de constituționalitate și de extindere a obiectului judecății de constituționalitate dincolo de limitele stabilite prin sesizare. In consecință, chiar atunci când Curtea Constituțională ar fi constatat neconstituționalitatea altor dispoziții decât cele arătate în sesizare, ea nu s-ar putea pronunța asupra acestora, deoarece ar depăși limitele competenței sale stabilite prin Constituție. Curtea Constituțională este autoritatea creată pentru soluționarea problemelor de contencios constituțional, iar nu de control tehnic al conformității legilor cu Constituția, control efectuat în orice condiții și cu orice prilej, inclusiv ca urmare a unei sesizări din oficiu. Ori, a se pronunța și asupra altor dispoziții legale decât cele arătate în sesizare înseamnă a se autosesiza, deși, așa cum a statuat în jurisprudența sa, „Curtea nu are dreptul să se sesizeze din oficiu în legătură cu neconstituționalitatea unui text de lege”.
Dizolvarea este un act prin care „guvemul-creatură distruge parlamentul creator”, fiind un mijloc de control foarte sever, „un control prin eliminare, dar nu prin substituție”, acesta putându-se întoarce împotriva celui ce o dispune. Astfel, cum s-a arătat în doctrină, în Franța “din 1833 dizolvarea s-a soldat de 27 de ori din 31 cu eliminarea prim-ministrului care o dispusese. Din același an, s-a întâmplat ca doar de patru ori prim-ministrul să-și întărească poziția prin dizolvare, în timp ce patru parlamentari din cinci in și-au reluat locurile după dizolvare” .
Secțiunea a III-a Modalități și condiții de dizolvare a Parlamentului
Dizolvarea poate fi totală (când este dizolvat parlamentul în integralitatea sa) sau parțială (când poate fi dizolvată numai una din Camere).
În monarhiile constituționale, prerogativa dizolvării Parlamentului aparține tradițional monarhului, potrivit cutumei. In realitate, în prezent, inițiativa dizolvării aparține prim-ministrului, monarhul conformându-se acestei cereri, la încheierea mandatului acesta dând publicității o proclamație prin care se constată acest fapt și se convoacă noul Parlament. Măsura dizolvării Camerei Comunelor este luată de monarhul britanic cu aviz, respectiv un „Ordin al Consiliului privat și o Proclamație prin care lordul cancelar își asumă responsabilitățile”. O dizolvare din inițiativa monarhului, prin utilizarea dreptului său discreționar, nu s-a mai produs din anul 1834.
Monarhul olandez poate dizolva „fiecare din cele două camere” prin decret, fiind obligat ca prin același act să convoace noi alegeri pentru Camera pe care o dizolvă (art. 64 din Constituția Olandei); ultima dată monarhul olandez a dizolvat parlamentul în 1953, iar cel din Danemarca în 1920, „în Belgia nu este prevăzut de Constituție un astfel de mecanism” .
Și regele spaniol, potrivit art. 62 din Constituție, are dreptul să „dizolve Cortesurile generale Parlamentul spaniol” .
Una din cele mai importante atribuții ale Președinților de Republici, care îi califică drept veritabili deținători de putere, este dreptul de a dizolva Parlamentul. în Franța dizolvarea se „face după consultarea prim-ministrului și a președinților celor două camere, a căror opinie este obligatoriu de cerut, dar, evident, poate fi nesocotită la luarea deciziei”. Această atribuție este cea care nu se regăsește în Constituția României, căci Parlamentul României poate fi dizolvat numai dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și doar după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. De aceea, asemănările regimului politic al României din punctul de vedere al organizării puterii cu cel al Franței nu sunt nici pe departe atât de mari cum ar părea la prima vedere.
Un drept de dizolvare asemănător cu cel al Președintelui României îl are și Președintele Poloniei, care poate, în cazurile prevăzute de Constituție (neacordarea votului de investitură pentru Guvern) să dizolve Sejm-ul, cu avizul președinților celor două Camere, dizolvare ce atrage și dizolvarea Senatului.
Președintele Rusiei are puteri extrem de largi în acest domeniu, căci el poate dizolva Camerele Parlamentului dacă acestea nu reușesc să acorde votul de investitură prim-ministrului după trei desemnări de prim-ministru „care poate fi aceeași persoană de fiecare dată” sau dacă își exprimă încrederea în prim-ministru pe parcursul mandatului său (art. 109 alin. 1, raportat la art. 111 și 117 din Constituția Rusiei).
În Finlanda, șeful statului, la propunerea motivată a prim-ministrului și după audierea grupurilor parlamentare poate să declare alegeri anticipate (art. 26 din Constituție), ceea ce înseamnă că Parlamentul va fi dizolvat.
Dacă în cadrul regimurilor monarhice, monarhul este cel care, formal, dispune dizolvarea legislativului, decizia și inițiativa fiind apanajul exclusiv al guvernului, în republici, dizolvarea legislativului poate fi dispusă:
exclusiv de Președinte;
exclusiv de Guvern;
fie de Președinte, fie de Guvern, în funcție de motivele pentru care se dispune;
în mod colectiv de Președinte și de Guvern;
se produce de drept, automat, la îndeplinirea anumitor condiții.
În cazul în care decizia de dizolvare aparține exclusiv Președintelui, acesta va lua singur decizia, pentru a soluționa conflictul apărut între Guvern și Parlament sau chiar în absența unui astfel de conflict. El este nevoit să aștepte cererea Guvernului sau să primească aprobarea acestuia. Desigur, poate fi instituită obligația de a consulta președinții Camerelor sau chiar Guvernul, avizul acestora având însă caracter consultativ. Exemplul clasic pentru o astfel de dizolvare este Franța, în Constituția celei de-a V-a Republici, Președintele având atribuții sporite, inclusiv dreptul exclusiv de a dizolva Parlamentul. Și pentru acest motiv regimul francez a fost considerat ca fiind unul contrar principiilor celui parlamentar, sistemul francez (denumit semi-prezidențial) apropiindu-se foarte mult de unul prezidențial.
În cazul dizolvării exclusiv de către Guvern, rolul Președintelui este pur formal, acela de a semna decretul de dizolvare, inițiativa și decizia aparținând Guvernului, Președintele fiind obligat să semneze actul de decizie al prim-ministrului. Acest sistem este „reglementat în Franța de Constituția celei de-a IV-a Republici”.
În ce privește exercitarea dreptului de a dizolva Parlamentul, în comun de Președinte și Guvern, această procedură este instituită pentru a se încerca asigurarea unei stabilități guvernamentale și parlamentare sporite, dar și pentru a se evita derapajele dictatoriale ale unuia sau altuia dintre componenții puterii executive. Un astfel de mecanism este utilizat în Italia, Irlanda și Islanda.
Potrivit art. 88 din Constituția Italiei: „Președintele poate, după consultarea cu Președinții Camerelor, să dizolve una sau ambele Camere”. De remarcat că, deși Italia este o veritabilă republică parlamentară, Șeful statului poate în același timp să dizolve anticipat Camerele sau una dinte ele, cu avizul facultativ al Președinților Camerelor, dar nu în ultimele 6 luni ale mandatului său sau al Camerelor. Dacă un Guvern este demis de Parlament, Președintele poate să dizolve camera dacă nu mai poate forma un Guvern cu o majoritate clară sau poate să nu o facă, dacă apreciază că acest lucru nu ar fi posibil nici prin dizolvare (astfel s-a întâmplat când primul Guvern Berlusconi a fost demis, în 1995, iar Președintele a preferat să numească un
Guvern de tehnocrați, nu să dizolve Parlamentul). Totuși potrivit art. 89 din aceeași Lege fundamentală, actul de dizolvare trebuie contrasemnat de miniștri responsabili, Președintele putând totodată, să refuze o cerere a prim-ministrului de dizolvare a Camerelor. Astfel cum s-a apreciat în doctrină: „In eventualitatea unui conflict între Adunări și Guvern, Președintele poate adera la propunerea Guvernului privind dizolvarea uneia sau ambelor Adunări, dar el poate, de asemenea, urmând propria apreciere a situației politice, să nu adere la aceasta, obligând prin aceasta Guvernul chiar să-și dea demisia”.
Există sisteme constituționale în care decizia dizolvării aparține în mod diferit, Președintelui sau Guvernului, în funcție de motivele care o provoacă. Astfel, potrivit art. 63 din Legea fundamentală a Germaniei, „Cancelarul federal este ales fără dezbateri de către Bundestag, la propunerea Președintelui Federației. Candidatul propus este ales dacă întrunește votul majorității membrilor Bundestagului. Președintele trebuie să îl numească pe candidatul ales”. Președintele Germaniei, în cazul în care Bundestagul, respingând candidatul propus de Președinte, nu poate alege un Cancelar cu majoritatea de voturi, poate fie să numească în funcția de Cancelar pe cel care a întrunit cel mai mare număr de voturi, fie să dizolve Camera.
Deși dreptul Președintelui Germaniei este opțional, el având posibilitatea dizolvării Camerei care nu reușește să formeze o majoritate pentru a susține un Cancelar, scopul acestui tip de dizolvare este diferit de al celei din parlamentarismul clasic, apropiindu-se foarte mult de procedura autodizolvării.
Pe de altă parte, potrivit art. 68 din Legea fundamentală a Germaniei: „dacă o moțiune de încredere (PMI – procedeu asemănător cu asumarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului din Constituția României) propusă de Cancelarul federal nu obține aprobarea majorității membrilor Bundestagului, Președintele federal poate, la propunerea Cancelarului federal, să dizolve Bundestagului în 21 de zile. Dreptul de dizolvare se stinge din momentul în care Bundestagul a ales un alt Cancelar federal cu majoritatea membrilor săi”. Aceste dispoziții reglementează de fapt veritabilul drept de dizolvare pentru stingerea conflictului dintre puteri, el fiind exercitat exclusiv la inițiativa Cancelarului, în cazul în care Parlamentul refuză să îi acorde încrederea, dar decizia se ia de comun acord cu Președintele Republicii, care nu poate iniția procedura, dar o poate anihila, prin refuzul dizolvării. Mai mult decât atât, decretul de dizolvare emis de Președinte trebuie semnat în mod obligatoriu de Cancelar, astfel că până la semnarea decretului efectele dizolvării nu se produc, Cancelarul având inclusiv posibilitatea să își schimbe decizia.
În privința auto-dizolvării sau a dizolvării automate, în realitate aceste modalități asigură funcționarea unui Guvern de legislatură, numai termenul folosit fiind identic cu cel care este folosit pentru stingerea conflictelor constituționale. Amenințarea care planează asupra legislativului face ca aceasta să procedeze într-un anumit fel astfel încât să nu fie dizolvat, asigurându-se în acest fel o stabilitate guvernamentală sporită și pe cale de consecință, un Guvern de legislatură. În acest caz nicio altă autoritate nu intervine pentru a regla raporturile funcționale dintre puteri, ci legiuitorul stabilește că atunci când sunt întrunite anumite condiții (moțiune de cenzură, refuzul de a acorda încrederea la cererea Guvernului), Parlamentul este dizolvat de drept. în realitate, este vorba despre exprimarea explicită a voinței parlamentarilor care, atunci când lasă să se producă evenimentul ce determină autodizolvarea consideră că este preferabilă declanșarea unei noi proceduri de desemnare a reprezentanților Adunării de către corpul electoral.
Acest sistem comportă mai multe modalități. Varianta clasică este cea în care „Adunarea se dizolvă automat atunci când refuză acordarea încrederii Guvernului” , pe parcursul mandatului acestuia (o dată sau de un anumit număr de ori), pomindu-se de la premisa că Parlamentul, odată ce a investit un anumit Guvern cu încrederea sa, devine solidar răspunzător de buna guvernare a statului, astfel că ori de câte ori acesta își pierde încrederea, va trebui să plece împreună cu acesta, căci executivul a încercat să ducă la îndeplinire programul trasat de forul reprezentativ. Acest sistem a fost criticat, pe bună dreptate, căci este considerat a nega o instituție importantă a regimului parlamentar, dar și dreptul constituțional, răspunderea ministerială.
O altă variantă de autodizolvare propusă de M. Duverger, este cea care „combină alegerea prin vot universal direct a șefului statului cu dizolvarea automată a Adunării naționale, sistem numit neoparlamentar”. În această variantă, șeful statului, deși ales direct, rămâne responsabil în fața Parlamentului, fiind ales în acest timp, votul de neîncredere acordat de Parlament Președintelui, conducând automat la dizolvarea legislativului.
În opinia noastră, sistemul politic astfel imaginat nu este unul funcțional, deoarece s-ar deforma grav principiile regimului prezidențial, care a luat naștere și funcționează în Statele Unite tocmai datorită acestei stricte separații a puterilor, cu eliminarea răspunderii Președintelui în fața legislativului. Situația imaginată ar putea degenera într-un sistem dictatorial, dat fiind că Președintele, investit cu plenitudinea atribuțiilor executive, nu ar putea răspunde politic în fața Parlamentului, căci prin demiterea sa Parlamentul ar fi de drept dizolvat, singura limită a autocratismului fiind limitarea perioadei și a numerelor mandatelor Președintelui. Funcționarea sistemului american are la bază un democratism accentuat dar, în același timp și o șansă istorică, excesul de autoritate putând fi diminuat de un sistem jurisdicțional puternic și cu trăsături specifice, care nu se regăsește pe continentul european.
În România, potrivit art. 89 din Constituția României:
(1) După consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.
Din analiza textului constituțional, se desprind următoarele:
– pentru a putea dispune dizolvarea nu trebuie să existe un conflict între Parlament și executiv, căci nu este format încă un guvern;
-dizolvarea se poate dispune dacă s-au făcut două solicitări de investitură (care se pot referi la aceleași persoane), fără a se acorda votul de încredere în termen de 60 de zile de la prima solicitare;
-Președintele este obligat să ceară avizul Președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, dar nu este obligat să țină cont de conținutul avizului;
– dizolvarea nu poate fi făcută de două ori într-un an și nici în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui ori în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență;
Astfel cum este formulat, textul constituțional indicat comportă o serie de discuții.
În primul rând, instituția dizolvării astfel cum este ea reglementată în Constituție este lipsită de scopul pentru care a fost creată și utilizată în sistemele constituționale modeme: rezolvarea conflictelor între Guvern și Parlament prin supunerea chestiunii medierii populare dă naștere unui dezechilibru între puteri – în timp ce Parlamentul poate răsturna Guvernul, executivul prin intermediul șefului statului nu are nici o pârghie pentru a reacționa, fiind create în acest fel premisele unui regim de Adunare.
În al doilea rând, în cazul în care Parlamentul refuză să dea curs celor două solicitări de investitură, există o posibilitate acordată șefului de stat de a dizolva Parlamentul. Însă nu se menționează ce se va întâmpla dacă Președintele nu va recurge la această posibilitate și nu va proceda la dizolvarea forului legislativ. în acest context, poate fi imaginată următoarea situație: Președintele în funcție (al cărui mandat nu se încheie odată cu cel al Parlamentului) propune Parlamentului nou ales un Guvern fară susținere parlamentară (format din membrii fostului Guvern, al cărui partid ar suferi o înfrângere dramatică în alegeri, fară ca vreun partid să fi obținut majoritatea) și care nu se poate bucura de susținerea Parlamentului. Cele două solicitări de investitură sunt respinse, iar Președintele refuză dizolvarea Parlamentului pentru a evita obținerea unei majorități absolute.
Situația va putea fi soluționată prin invocarea dispozițiilor „art. 110 din Constituția României de către Președinte”, dacă nu va reuși să impună același Guvern parlamentar, astfel că el va continua să guverneze, sub pretextul că îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la finalul mandatului prezidențial, cu fostul Guvern susținut de un partid cu reprezentare foarte slabă în Parlament.
În raport cu aceste dispoziții constituționale, puterea efectivă a Președintelui poate spori considerabil, astfel că ar fi fost preferabilă formularea textului constituțional încât să rezulte eventual o autodizolvare a Parlamentului în cazul neacordări votului de învestitură, urmând ca Președintele să fie obligat, prin votul de la următoarele alegeri, să propună candidatul partidului ce va obține majoritatea absolută în alegeri sau cel puțin “în urma” consultării acestui partid (potrivit art. 103 alin. 1 din Constituție).
În al treilea rând, cele două alineate finale ale textului art. 89 din Constituție vin în contradicție cu orice principiu pe care ar putea funcționa construcția guvernamentală și raporturile dintre puteri.
Astfel, ele sunt probabil preluate din Constituțiile în care Președintele are un drept „real de dizolvare”, unde sunt introduse pentru a împiedica abuzurile Președintelui care ar putea împiedica buna funcționare a instituțiilor statului prin dizolvări repetate, ori dorește declanșarea alegerilor anticipate pentru a putea susține, din funcția pe care o are, partidul, cu puțin înainte de a o părăsi.
Or, dreptul Președintelui României nu este unul discreționar și nu rămâne la latitudinea sa să dizolve forul legislativ, fiind o condiție impusă de un blocaj: Parlamentul răstoarnă Guvernul de două ori într-un an sau în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui, situații în aceeași măsură posibile, dar și probabile, dat fiind că sistemul reprezentării proporționale din România face dificilă identificarea majorității parlamentare solide.
În acest caz să ne imaginăm situația unui Parlament speculativ, cu puțin înainte de finalul mandatului, care are o configurație politică majoritară în conflict cu Președintele și Guvernul (care se bucură încă de susținerea populară) și care demite Guvernul prin moțiune, refuzând acordarea încrederii tocmai pentru a fi dizolvat. În aceste condiții Președintele, care prin ipoteză nu se bucură de susținerea parlamentară, dizolvă Parlamentul în speranța că va reuși să impună premierul său noului Parlament, dar desemnează un premier care nu primește votul de învestitură. Președintele nu va mai putea dizolva legislativul nou ales timp de un an, iar acesta, profitând de aceste dispoziții nu va învesti un nou Guvern, în detrimentul funcționării normale a instituțiilor statului și implicit al guvernaților. Soluția oferită și de această dată de legiuitorul constituant este „administrarea treburilor publice” de către Guvernul interimar „răsturnat” deja de Parlament pentru o perioadă de aproape 1 an, când Președintele va putea să dizolve din nou Parlamentul.
Secțiunea a IV-a. Colaborarea la numiri în funcții publice
Potrivit dispozițiilor „art. 94 lit. c) din Constituție” , în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea fundamentală, Președintele României numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege.
De la început trebuie făcută următoarea precizare: nu este vorba de numirea în toate funcțiile publice în general, ci numai în anumite funcții publice de mare responsabilitate. In cadrul acestei atribuții, putem face o clasificare a numirilor, în funcție de mai multe criterii:
Astfel, în funcție de necesitatea contrasemnării decretelor de numire în funcții publice avem: a) numirea în funcții publice pentru care se cere contrasemnătura prim-ministrului și b) numirea în funcții publice pentru care nu este necesară contrasemnătura prim-ministrului.
În funcție de modul de numire avem: a) numiri în funcție la propunerea prim-ministrului, a Guvernului sau a altor autorități statale și b) numiri în funcție care sunt lăsate la latitudinea Președintelui;
În funcție de forța juridică a actului care reglementează numirea în funcție avem: a) numiri în funcție reglementate de Constituție și b) numiri în funcție conform altor legi;
În funcție de instituția în cadrul căreia Președintele României numește în funcții publice avem: a) numiri în funcție în cadrul Guvernului, b) numiri în funcție a magistraților, c) numiri în funcție în cadrul altor instituții publice.
Încercând o îmbinare a acestor criterii, vom face o analiză a atribuției de numire în funcții publice utilizând drept criteriu forța juridică a actelor juridice care reglementează această atribuție, astfel:
a) în temeiul art. 85 din Constituție, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Decretul de desemnare a unui candidat pentru funcția de prim-ministru nu se contrasemnează de prim-ministru. De altfel, ar fi ilogic ca desemnarea unui candidat la funcția de prim-ministru să poată fi condiționată prin contrasemnarea de prim-ministrul în funcție, care urmează să fie înlocuit. Tot în baza art. 85 din Constituție, Președintele numește și revocă din funcție membrii Guvernului, la propunerea prim-ministrului. Decretele de numire și revocare a membrilor Guvernului nu necesită contrasemnarea prim- ministrului, deoarece însuși prim-ministrul este cel care face propunerile Președintelui.
b) în baza art. 107 din Constituție, Președintele va desemna (va numi) prin decret un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. Tot în baza aceluiași articol, Președintele numește ca ministru interimar un alt membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pe o perioadă de cel mult 45 de zile. Nici aceste decrete nu necesită contrasemnătura prim- ministrului.
În baza art. 142 alin. (3) din Constituție și a art. 5 alin.(l) din Legea Curții Constituționale nr.47/1992, Președintele numește 3 dintre cei 9 judecători ai Curții Constituționale, câte unul o dată la 3 ani. Decretul nu necesită contrasemnarea.
d) Conform art. 91 alin. (2) din Constituție, Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României în străinătate și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice române în alte țări. Decretul necesită contrasemnătura prim-ministrului.
e)În temeiul „Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată” și al „Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată”, Președintele la propunerea CSM, numește și revocă judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari. Prin efectul numirii, doar judecătorii devin inamovibili, „procurorii nu sunt inamovibili, fiindcă inamovibilitatea nu decurge din actul de numire, ci din norma constituțională. Or, legiuitorul constituant a stabilit prin art. 125 din legea fundamentală că sunt inamovibili numai judecătorii, iar nu și procurorii .
Tot în temeiul acelorași legi, Președintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numește și revocă în/din funcțiile de conducere ale înaltei Curți de Casație și Justiție și ale parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tot în privința justiției, conform Legii nr. 58/2006 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre România și Eurojust, Președintele României, la propunerea ministrului justiției, numește pe o perioadă de 3 ani și revocă magistratul de legătură și pe asistentul acestuia la Eurojust. Decretele Președintelui nu se contrasemnează.
Ceea ce trebuie remarcat ca un specific aparte în privința numirii judecătorilor de către Președinte este faptul că, odată numiți, Președintele nu îi poate revoca deoarece ei beneficiază de inamovibilitate, revocarea neputându-se face decât în baza deciziei unui organ jurisdicțional.
f)Conform Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, Președintele României numește și revocă pe unul dintre cei doi vicepreședinți ai Autorității Electorale Permanente, pentru un termen de 8 ani. Decretul nu se contrasemnează de prim-ministru.
g)Conform „Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății”, Președintele numește și revocă un membru în consiliul de administrație al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și doi membri în Adunarea reprezentanților a CNAS. Decretele nu se contrasemnează.
h)Conform „Legii concurenței nr. 21/1996 republicată”, Președintele României la propunerea Guvernului, numește și revocă Președintele, 2 vicepreședinți și 4 consilieri de concurență ai Consiliului Concurenței pentru un mandat de 5 ani. Decretele nu se contrasemnează.
i)În baza „Legii nr. 129/1998 privind înființarea, organizarea și funcționarea Fondului Român de Dezvoltare Socială, republicată”,
Președintele numește patru dintre membrii consiliului director al FRDS, pe o perioadă de 4 ani. Decretele nu se contrasemnează.
j)Conform „Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații”, Președintele la propunerea directorului Serviciului Român de Informații, numește în funcție prim-adjunctul și cei 3 adjuncți ai directorului Serviciului. Decretele nu necesită contrasemnarea.
k)Conform „Legii nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază”, Președintele la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, numește și revocă directorul Serviciului de Protecție și Pază, iar la propunerea directorului Serviciului de Protecție și Pază, numește și revocă prim-adjunctul și adjunctul SPP. Decretele nu se contrasemnează.
l)În baza „Legii nr. 45/1994 privind apărarea națională a României”, Președintele, la propunerea ministrului apărării, numește și revocă pe Șeful Statului Major General. Decretul nu se contrasemnează.
m) În temeiul „Legii nr. 356/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Institutului Cultural Român”, Președintele numește și revocă Președintele Institutului Cultural Român, numește și revocă un membru în Consiliul de conducere al Institutului Cultural Român și 14 membri în Consiliul de conducere al Institutului Cultural Român, dintre care 7 la propunerea asociațiilor și uniunilor de creatori și 7 membri la propunerea Președintelui Institutului.
Secțiunea a Vl-a
Colaborarea privind formarea, investirea, modificarea structurii și revocarea ori demiterea Guvernului
Desemnarea candidatului pentru funcția de șef al Guvernului aparține de regulă șefului statului, propunerea fiind supusă Parlamentului, care urmează a investi Guvernul, în urma votului exprimat. Tot șeful de stat este cel care numește membrii Guvernului inițial, dar și pe ai celui remaniat, la schimbarea configurației politice, după ce în prealabil, este acordat votul de Parlament.
Pentru a examina aceste probleme, temeiul constituțional la care ne raportăm îl reprezintă „textul art. 85 din Constituția României”. Textul supus analizei, enumeră trei situații distincte, care sunt detaliate în art. 103 și art. 104 din Constituție.
Referitor la modalitatea de desemnare a prim-ministrului și la numirea Guvernului, Președintele României este cel care desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Din conținutul textului constituțional rezultă că șeful statului desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, nu îl numește pe prim-ministru. Președintele numește întregul Guvernul, nu doar pe prim- ministru, dar după ce Parlamentul acordă votul de învestitură întregii echipe guvernamentale. Așadar, Parlamentul votează structura sau compoziția Guvernului și programul său politic, nu persoane, după cum șeful statului numește întreaga echipă guvernamentală și nu persoane individuale . De aici rezultă și responsabilitatea politică a Guvernului care este una colectivă și nu individuală, fiecare membru al Guvernului răspunzând politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia, așa cum prevede art. 109 din Constituție.
Textul constituțional nu impune șefului de stat obligativitatea desemnării pentru funcția de prim-ministru a unei persoane implicate politic sau care este membru al Parlamentului. Președintele poate propune pentru această funcție orice persoană, însă trebuie să țină cont că acesta are nevoie de sprijinul larg al partidelor parlamentare care dau vot de învestitură Guvernului. Este o condiție obligatorie de care trebuie să se țină cont. De aceea, în unele țări, „deși nu s-a impus condiția ca șeful Guvernului să fie implicat politic, practica demonstrează că persoana desemnată să formeze Guvernul este implicată politic, ba chiar este șeful partidului care a câștigat alegerile (exemplul Marii Britanii)”.
Parlamentul acordă votul de încredere întregii echipe guvernamentale, inclusiv prim-ministrului și nu fiecărui membru al său. Pe de altă parte, Parlamentul votează nu doar compoziția Guvernului, ci și programul său politic, astfel că în cazul unei răspunderi politice în fața Parlamentului, Guvernul răspunde colectiv și nu individual pentru activitatea fiecărui ministru în parte.
Pentru acordarea votului de încredere, Parlamentul verifică fiecare candidat propus de prim-ministru pentru funcția de ministru, având posibilitatea respingerii anumitor candidați. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că: „În situația învestirii Guvernului și aprobării Programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candidații pentru funcția de ministru și apoi dezbate și aprobă prin hotărâre, în ședință comună a Camerelor Parlamentului, cu votul majorității deputaților și senatorilor, Programul de guvernare și lista completă a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de Președinții Camerelor, se înaintează de către aceștia de îndată Președintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului. Numirea Guvernului de către Președintele României nu se face la sesizarea prim-ministrului, ci la sesizarea Președinților celor două Camere ale Parlamentului și în baza hotărârii Parlamentului de aprobare a Programului de guvernare și a listei complete a membrilor Guvernului. Obligația constituțională a Președintelui României se fundamentează pe hotărârea Parlamentului și, în executarea acesteia, Președintele emite decretele de numire în funcție a membrilor Guvernului, urmată de depunerea jurământului de credință cerut de lege.
Hotărârile Parlamentului au la bază constatările făcute de comisiile permanente parlamentare privind corespunderea pe funcție a candidaților propuși și, în temeiul acestor garanții, urmează învestirea în funcție de către Președintele României, depunerea jurământului și intrarea în exercițiul funcțiunii. Acesta este cadrul juridic obligatoriu pentru situațiile prevăzute de art.85 alin.(l) și (3) și art.103 din Constituție, dispoziții dezvoltate în prevederile Regulamentului ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului”.
Alineatul (2) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală sau vacanța funcției de membru al Guvernului.
Remanierea poate interveni ca o sancțiune față de activitatea pe care un ministru a desfașurat-o în cadrul Guvernului sau ca urmare a intervenirii unor situații de incompatibilitate cu funcția de ministru. Situația reglementată la alin. (2) are în vedere doar remanierea care nu are ca urmare schimbarea structurii sau a compoziției politice, ci doar situația schimbării membrilor Guvernului post pe post. Remanierea înseamnă, în acest caz, o înlocuire a unuia sau a mai multor membri ai Guvernului cu alții. În caz de remaniere, Președintele României este cel care revocă și numește unii membrii ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului. Această atribuție explică și celelalte prerogative prezidențiale față de Guvern: înlocuirea temporară a prim-ministrului sau a altui membru al Guvernului, în condițiile art. 107 alin. (2) din Constituție; consultarea de către Președinte a Guvernului – „art. 86 din Constituție”; participarea Președintelui la ședințele Guvernului – „art. 87 din Constituție”; cererea de punere sub urmărire penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor și posibilitatea suspendării acestora din funcție (art. 109 din Constituție).
Remanierea prevăzută de alin. (2) al art. 85 din Constituție despre care face vorbire acest articol se referă la schimbarea din funcție a unor membri ai Guvernului, nu și la schimbarea prim-ministrului, deoarece schimbarea din funcție a prim-ministrului echivalează cu schimbarea Guvernului. Mai mult, din interpretarea logică a textului rezultă că toate remanierile și numirile unor membri ai Guvernului se fac la propunerea prim-ministrului. A se propune pe sine să fie remaniat echivalează cu demisia prim- ministrului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 107 din Constituție potrivit cărora „Președintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru” .
Constituția României prevede în art. 85 alin. (2) că „în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului”, iar art. 10 din „Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor” prevede că „numirea în funcția de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, se face de Președintele României, la propunerea prim-ministrului”.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale ale art. 85 alin. (2) și (3), „art. 106” și „art. 107” rezultă că prim-ministrul și Președintele României au obligația de a propune, respectiv de a numi, prin decret, un nou ministru titular, pe postul rămas vacant.
Având în vedere faptul că funcția de ministru este una politică, iar cei doi șefi ai executivului, Președintele României și prim-ministrul, pot avea uneori divergențe în ceea ce privește numirea unei persoane sau alta pe această funcție, constituantul a luat în calcul acest lucru și a instituit un termen de cel mult 45 de zile în care un minister să poată fi gestionat de către un ministru interimar. în toată această perioadă de 45 de zile, Președintele și prim-ministrul trebuie să găsească o soluție de numire a unui ministru pentru a nu se ajunge la un conflict juridic de natură constituțională între cele două autorități și chiar la o criză instituțională.
Dreptul Președintelui României de a numi miniștri nu poate fi unul strict formal, dar nici nu poate fi interpretat ca un drept de veto în numirea membrilor Guvernului, pentru că responsabilitatea pentru activitatea Guvernului revine prim-ministrului și nu Președintelui. Președintele României este singurul exponent al puterii excesive ales în mod direct, prin vot universal, de către popor. Așadar, legitimitatea pe care Președintele României a primit-o direct de la popor, îi dă acestuia un drept propriu de apreciere politică asupra competențelor unei persoane de a fi membru în Guvern și nu mai mult. De altfel, Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, că „alin. (2) al art. 85 din Constituție, care se referă la una din formele remanierii guvernamentale, nu poate să se abată de la regimul constituțional al învestirii și al modificărilor în componența Guvernului, deoarece art. 85 are în întregime aceeași concepție de bază, una și aceeași fundamentare constituțională.
În structura sa, art. 85 are trei ipoteze, în cele trei alineate, dar toate au la bază aceeași concepție și aceeași fundamentare, precum și aceleași garanții privind învestirea Guvernului și modificările ulterioare ale componenței acestuia.
În toate cele trei ipoteze ale art. 85, prim-ministrul face propunerea de candidat pentru funcția de ministru și rezolvarea acesteia se face în condițiile menționate anterior.
După cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o activitate de verificare a îndeplinirii condițiilor de corespundere în funcție, tot astfel nici Președintele României nu are drept de veto față de propunerea prim- ministrului, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcție a candidatului și poate cere prim-ministrului o altă propunere de candidat la funcție. În toate cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată” .
În privința regulilor procedurale de desemnare a unui ministru pentru un post vacant sau al cărui titular a fost remaniat, atât Președintele României cât și prim-ministrul trebuie să se manifeste, „în spiritul normelor constituționale referitoare la loialitatea constituțională, fondată cel puțin pe colaborarea și controlul reciproc între instituțiile statului”. Comportamentul loial este o prelungire a principiului separației/echilibrului puterilor în stat. Acest principiu al cooperării loiale între instituții, pe care îl întâlnim și în „viața statelor Uniunii Europene, presupune atitudini din care să rezulte că fiecare autoritate publică își cunoaște clar competențele, dar cunoaște și competențele celorlalte autorități, mai ales ale acelora din sfera raporturilor constituționale în care este implicată”.
Propunerea unui nou membru al Guvernului trebuie, în mod obligatoriu, precedată de anumite consultări și informări reciproce între prim-ministru și Președinte. Constituția stipulează principiul colaborării puterilor statului, iar acest principiu reprezintă doar o latură a principiului general al colaborării autorităților publice în realizarea unei bune alcătuiri a statului. În caz contrar, s-ar ajunge la un blocaj instituțional în măsură să nască un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și prim- ministru.
Confruntată cu o asemenea situație, Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, că „în aplicarea art. 85 alin.(2) din Constituție, Președintele României, neavând drept de veto, poate să ceară prim- ministrului o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numire a altei persoane în funcția de ministru. Motivele cererii Președintelui României nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art.85 alin.(2) din Constituție, nu are decât dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru, iar nu și competență decizională. Ca și în cazul exercitării celorlalte atribuții prevăzute în Constituție, Președintele rămâne răspunzător politic, în fața electoratului, pentru modul în care a motivat refuzul de a da curs propunerii prim-ministrului, după cum prim-ministrul și Guvernul rămân răspunzători politic în fața Parlamentului. În ceea ce privește posibilitatea prim-ministrului de a reitera prima propunere, Curtea urmează să constate că această posibilitate este exclusă prin chiar faptul neînsușirii propunerii de către Președintele României. Așadar, prim- ministrul are obligația să propună pentru funcția de ministru o altă persoana.
Este însă o soluție de compromis menită să deblocheze activitatea instituțională, dar și dialogul și consultarea reciprocă a celor care au atribuții în domeniul formării Guvernului trebuie să primeze.
În jurisprudența Curții Constituționale s-a considerat, de asemenea, că adoptarea unei moțiuni simple de către Parlament față de activitatea unui membru al Guvernului nu obligă prim-ministrul la revocarea din funcție a ministrului respectiv. „Potrivit alin. (2) al art. 112, prin adoptarea unei moțiuni simple, Camera Deputaților sau Senatul își exprimă poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Textul constituțional menționat nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea moțiune, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată cu exprimarea poziției sale, să dispună și luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcție a unui ministru, și nici nu abilitează Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate. În sistemul constituțional al României, ca și în majoritatea celorlalte țări, controlul parlamentar, în general, este fără sancțiune. Unica excepție când controlul parlamentar are și sancțiune este cea în care acest control se exercită prin moțiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului. Noțiunea de moțiune simplă a fost introdusă în Constituție cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2), s-a lărgit și conținutul moțiunii, Camera care o adoptă putând să-și exprime poziția nu numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci și cu privire la alte probleme ale politicii interne sau externe. Prin moțiunea simplă s-a pus la dispoziția parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcției de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moțiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moțiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forțelor politice care au inițiat-o și susținut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Așadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moțiunii simple nu atrage consecința anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situația în care executivul ignoră moțiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moțiunea de cenzură. Sub aspectul efectelor asupra Guvernului și a membrilor săi, există deosebiri substanțiale între cele două tipuri de moțiune. Astfel, învestirea Guvernului are loc, potrivit art. 103 alin. (3) din Constituție, prin acordarea încrederii Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor, în urma dezbaterii, în ședința comună a celor două Camere, a programului și listei Guvernului. Retragerea încrederii acordate Guvernului se face, potrivit art. 113 alin. (1) din Constituție, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, în ședința comună a celor două Camere, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Spre deosebire de moțiunea simplă, adoptarea moțiunii de cenzură are ca efect juridic direct demiterea Guvernului în întregul său. Cel de al treilea tip de moțiune, cunoscut în legislația și practica mai multor țări, respectiv, moțiunea individuală, nu este prevăzut de Constituția României. Moțiunea individuală are efecte juridice similare celor ale moțiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai asupra unor membri ai acestuia, individualizați. Ca atare, introducerea unei cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moțiune simplă nu poate crea obligații juridice pentru Guvern, prim-ministru sau alte persoane. în ceea ce privește, însă, revocarea unui membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 85 alin. (2) din Constituție, acesta poate fi revocat sau numit exclusiv de Președintele României, la propunerea prim-ministrului. Articolul 106 din Constituție prevede, printre situațiile în care încetează funcția de membru al Guvernului și alte cazuri prevăzute de lege. Nici Constituția și nici o altă lege nu prevede încetarea funcției de membru al Guvernului prin revocarea obligatorie pe baza unei moțiuni simple. Moțiunea simplă este un act juridic dar nu produce un astfel de efect. Este incontestabil că moțiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea moțiune, Camera care o adoptă își exprimă poziția asupra unor probleme importante ale politicii interne și externe și poate să constate deficiențe în diverse domenii ale activității Guvernului, a organelor administrației publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul și organele administrației publice sunt obligate să țină seama de conținutul moțiunii și să acționeze în sensul poziției exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficiențelor semnalate. Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul sau vreun alt organ al administrației publice ar fi obligat să execute dispoziții cuprinse în moțiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea și eliberarea din funcție, care prin Constituție sau prin alte legi sunt date în competența lor exclusivă”.
Alineatul (3) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală ce are drept consecință schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului. Este situația în care, fie se mărește, fie se micșorează numărul membrilor Guvernului, precum și situația în care fie mai este cooptat la guvernare unul sau mai multe partide, fie este scos de la guvernare un partid sau mai multe. În acest caz, este necesar un control parlamentar exercitat printr-un vot de aprobare a noului Guvern.
Aprobarea Parlamentului este necesară pentru ca Președintele să poată remania și numi alți membri ai Guvernului în funcție. Propunerea de remaniere aparține prim-ministrului și este făcută de către Parlament. După ce Parlamentul aprobă propunerea prim-ministrului, acesta, transmite sub semnătura Președinților Camerelor, hotărârea de aprobare a noii structuri guvernamentale. În baza hotărârii Parlamentului, Președintele României emite decretul sau decretele de numire a noilor membri ai Guvernului. Deci, acordarea votului de încredere a Parlamentului nu are ca efect imediat numirea Guvernului, care se face de o altă autoritate publică, Președintele României. Această competență a Președintelui este însă „o competență legată, pe care el este obligat să o exercite, cu respectarea întocmai a votului de încredere acordat. Potrivit exclusiv acestui punct de vedere, numirea are un caracter îndeosebi solemn, ea nu implică posibilitatea unei aprecieri, de oportunitate sau de alt fel. Caracterul solemn este important însă, pentru că reflectă unitatea de esență a executivului, cu toată structura sa bicefală”.
Textul constituțional nu face nicio referire pentru cazul în care Guvernul își schimbă programul politic votat de Parlament la învestirea sa.
CAPITOLUL III
ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI. RAPORTURI LE CU GUVERNUL ȘI CU ALTE AUTORITĂȚI ADMINISTRATIVE
Secțiunea I. Atribuțiile, actele și răspunderea Președintelui României.
Exercitând atribuțiile stabilite de Constituție, Președintele României acționează ca autoritate statală, reprezentând statul român, atât pe pian imern, cât și pe plan extern. Unii autori clasifică atribuțiile șefului statului în funcție de regimul lor juridic, identificând atribuții pentru exercitarea cărora Președintele cooperează cu alte autorități publice și atribuții pentru exercitarea cărora Președintele nu solicită concursul altor autorități publice
Pentru a desemna acțiunile sau inacțiunile pe care Constiiuția și legile le conferă Președintelui României în exercitarea acestei funcții publice, in literatura de specialitate sunt folosite mai multe noțiuni: sarcini, funcții, atribuții, prerogative, atribuții, rol, fară a fi făcută însă vreo disticție semnificativă între acestea. Considerăm însă, că cea mai potrivită este expresia de "atribuții ale Președintelui României", utilizată chiar de Constituție în ari. 91. 92 i 94.
Putem clasifica atribuțiile Președintelui României după următoarele criterii:
Din punct de vedere al funcțiilor, distingem cele trei mari categorii:
atribuții specifice șefului de stat (pe plan intern și extern):
atribuții de realizare a funcției de șef al executivului;
atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice (sesizarea Curții Constituționale, înainte de promulgarea unei legi, atunci când apreciază că o dispoziție a acesteia este necomlituțională:
Din punct de vedere al subiectelor față de care se exercita, distingem:
atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul (adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune, promulgarea legii):
atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului);
atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice. în realizarea unor servicii publice național (în domeniul apărării, în domeniul relațiilor externe);
atribuții în raporturile cu puterea judecătorească (numirea judecătorilor și procurorilor, acordarea grațirii individuale);
atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională (numirea unor judecători, sesizarea Curții);
atribuții în raporturile cu poporul (referendumul).
Din punct de vedere al frecvenței, deosebim două mari categorii:
atribuții obișnuite, curente activități de stat (marea majoritate; și
atribuții în situații ieșite din comun (declararea mobilizării, declararea stării de urgență, declararea stării de asediu, atc).
Din punct de vedere al procedurii, reținem, de asemenea, două mari categorii:
atribuții care se exercită fară condiționări și restricții (de exemplu acordarea grațierii individuale) și
atribuții care sunt condiționate de termene de propuneri .le Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului.
Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează reținem trei mari categorii:
atribuții care se realizează prin acte juridice -decrete (în majoritatea lor contrasemnate de primul-ministru);
atribuții care se realizează prin acțiuni administrative (de exemplu semnarea în numele României a tratatelor internaționale, primirea unor scrisori de acreditare, acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate, de multe ori, cu lapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare etc);
atribuții care se relizează prin acte exclusive politice (ele exemplu mesajul, declarația ).
În ceea ceea privește decretul, acesta este un act administrativ, adică o manifestare de voință cu caracter unilateral, făcut cu scopul ele a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.
Pentru că decretele emise de Președintele României să poată produce efecte juridice, Constituția reglementează două condiții:
obligativitatea publicării lor în Monitorul Oficial al României'
contrasemnarea unora dintre ele de către prinuil-ministm.
Nepublicarea decretului în Monitorul Oficial atrage inexistența acestuia, și
deci, lipsa efectelor sale juridice.
Cerința contrasemnării nu privește toate decretele, ci numai acelea expres prevăzute de Constituție. In legătură cu necesitatea contrasemnării actelor Președintelui României și semnificația juridică a acestei opreați tini, s-a susținut fie că aceasta ar constitui un mijloc tehnic de asociere a Președintelui la activitatea specifică Guvernului, fie ar reprezenta un 'transfer" al unor prerogative ale Președintelui către Guvern ori "partajarea" exercitații unor atribuții intra Președinte și Guvern. Profesorul I. Deleanu12 este de părere că operațiunea contrasemnării ar li un procedeu tehnieo-juridic potrivii căruia exercitarea unor atribuții este "negociată", actul emis fiind podusul acordului de voință intre Președinte și Guvern, cu concursul primului-ministru.
Din situațiile ce sunt supuse regulii contrasemnării de Primul-ministru, fac parte și decretele emise pentru: instituirea stării de asediu sau a celei de urgență jart.93 alin.țl)], conferirea de decorații și titluri de onoare [art.94 Iit.a;j; acordarea gradelor militare cele mai înalte [mareșal, general, amiral altă -1 lit.b)|; acordarea grațieiii individuale [art. 94 lit.d)]. Fără contrasemnătura Pri.nului-ministru decretul prezidențial este lovit de nulitate, Primul-ministru asumăndu-și o răspundere politică față de Parlament de fiecare dată când le semnează, aspect ce apropie regimul nostru politic de unul parlamentar. Alunei când Președintelui ii revin atribuții stabilite printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse regulii contrasemnării.
Contrasemnarea derivă, cum s-a arătat în literatura de specialitate, din lipse de răspundere a Președintelui în fața Parlamentului, spre deosebire de Guvern care răspunde politie numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al Guvernului, deci și primul-ministru, răspunde politie solidar pentru activitatea Guvernului și a actelor sale. Astfel, prin contrusemnare, se exercită un control indirect de către Parlament asupra activității Președintelui, iar primul-ministru va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care le-a contrasemnat.
În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va 11 lovit de nulitate absolută.
Deci, ca principiu, decretele prezidențiale, cum s-a arătat, suni supuse regulă contrasemnăm; fac excepție doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui (de exemplu desemnarea candidatului la funcția de Prim-minislru, dizolvarea Parlamentului numirea în funcții publice). Liste necesară, însă, și o altă precizare: Constituția prevede în art.100 alin.(2) că și decretele emise în realizarea atribuțiilor cuprinse la art.91 alin.(l) (încheierea tratatelor), cât și cele emise în realizarea atribuțiilor prevăzute de ari.92 alin.(3) (respingerea agresiunii armate) trebuie contrasemnate de Primul-ministru, dar aceste dispoziții nu trebuie să ducă la concluzia că realizarea respectivelor atribuții presupune, cu necesitate, emiterea de decrete.
În calitate de instituție politică și autoritate publică a puterii executive. Președintele României emite și acte politice. In categoria actelor politice. Constituția reglementează expres mesajul, pe care Președintele României î! adresează Parlamentului. Mesajul are ca suport constituțional, fie art. 88, potrivii căruia Președintele României adreseză Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, fie art. 92 alin.(3), conform căruia, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr-un mesaj. Mesajul constituie principalul act politic al Președintelui României. În afară de acesta, Președintele României mai poale face declarații, poate transmite comunicări, poate adresa apeluri, scrisori, care prin natura și efectele lor sunt tot acte politice.Suportul constituțional al răspunderii politice a Președintelui României îl reprezintă dispozițiile art. 95 alin.(l) din Constituție, care statuează că, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camerea Deputaților și de Senat. în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale.
Măsura suspendării din funcție a Președintelui României este consecința unor încălcări grave a prevederilor constituționale, nu a săvârșirii unei singure lapte, ori a mai multor fapte, dar cu consecințe minore. Aprecierea asupra gravității acestor fapte aparține Camerelor reunite ale Parlamentului. Prin Constituție se recunoaște dreptul Președintelui României de a da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută, explicații care pot li verbale sau scrise.
Președintele care conduce ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului, după prezentarea propunerii de suspendare din funcție și ascultarea explicațiilor Președintelui României, consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea Constituțională, sau dacă este necesară constituirea unei comisii comune de anchetă. Motărârea se ia cu majoritatea voturilor din numărul total al deputaților și senatorilor.
Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, în termen de 24 de ore de la primirea avizului Curții Constituționale, Camerele Parlamentului se întrunesc în ședință comună, pentru a hotărî asupra propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.
Dacă propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României a fost aprobată, urmează să se declanșeze procedura de instituire a interimat,dai funcției prezidențiale. Hotărârea Parlamentului se trimite și Guvernului în vederea inițierii proiectului de lege privind organizarea și defașurarea referendumului pentru demiterea Președintelui României.
În cel mult 30 de zile de la data suspendării din funcție, Guvernul trebuie să organizeze referendumul pentru demiterea Președintelui României, la care populația este chemată să se pronunțe cu „DA" sau „NI " asupra demiterii acestuia, în acest caz organizarea referendumului și rezultatul acestuia au caracter obligatoriu.Dacă în urma referendumului suspendarea din funcție a Președintelui României a fost respinsă de electorat, acesta își va relua exercițiul drepturilor și obligațiilor constituționale. Dacă însă, în urma referendumului, Președintele este demis, se instituie vacanța funcției și se continuă interimatul funcției, urmând ea în termen de trei luni de la instituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou președinte.
Demiterea din funcție este o sancțiune politică severă, deoarece ea are drept consecință pierderea calității de Președinte al României.Dacă sancțiunea suspendării din funcție înseamnă încetarea provizorie, pe o perioadă determinată, numai a exercițiului drepturilor și obligațiilor ce decurg din această fun eție publică, demiterea are ca rezultat pierderea definitivă a funcției de Președinte al României și. implicit, a drepturilor și obligațiilor ce țin de aceasta.
Dacă electoratul nu votează demiterea Preșeedintelui României, acesta reintră în toate prerogativele funcției, de la data la care s-a publicat în Monitorul Oficial hotărârea Curții Constituționale de confirmare a rezultatului referendumului. Dacă însă, ca urmare a referendumului, electoratul a decis demiterea din funcție a Președintelui României, atunci interimatul acestei funcții., început încă la data hotărârii Parlamentului de suspendare din funcție, va continua până la depunerea jurământului de către noul Președinte al României care va li ales.
Potrivit art. 96 alin.(l) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî pumerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.
Dacă se hotărăște punerea sub acuzare a Președintelui României, Parlamentului, sub semnătura președinților celor două Camere, sesizează de îndată Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție.
Constituția nu definește în nici un fel în ce constă fapta de înaltă trădare. Pste însă de înțeles că o asemenea faptă nu poate li confudantă cu mfranețiunen de „trădare", prevăzută în toate codurile penale, deoarece ea are un caracter mult mai complex. Legiuitorul constituant nu a calificat fapta de 'înaltă trădare" ca infracțiune, pur și simplu, tocmai pentru a sublinia și conotațiile sale politice, alături de cele juridice
Legat de procedura punerii sub acuzare a Președintelui României, foarte importantă este și soluția suspendării de drept din funcție a acestuia de la dala punerii sub acuzare până la data demiterii, ca urmare a condamnării.
Această soluție nu a fost consacrată inițial de Constituția adoptată în anul 1991, ci a fost introdusă prin Legea de revizuire a Constituției. în acest fel s-a reglementat în mod unitar, atât răspunderea politică, cât și răspunderea juridică. în forma inițială, era nefiresc ca, în caz de "abateri politice", Constituția să prevadă suspendarea din funcție a Președintelui României, iar în cazuri mai grave, de "înaltă trădare", această soluție să nu se regăsească în nu d expres în legea fundamentală a țării.
Pa baza probelor administrate, Secția Penală a înaltei Curți de Casație și Justiție poate să pronunțe achitarea inculpatului, în cazul în care se ajunge la concluzia că nu este vorba de săvârșirea vreunei infracțiuni, sau condamnarea acestuia. Hotărârea pronunțată este supusă recursului care se judecă la secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție. Hotărârea pronunțată de Secția Penală, neatacată cu recurs, sau, după caz, hotărârea pronunțată în recurs este definitivă și executorie.
Dacă Președintele-inculpat a fost achitat, el își va relua exercițiu! drepturilor și îndatoririlor constituționale, suspendarea sa de drept din funcție încetând pe dala la care hotărârea instanței a rămas definitivă.
Dacă Președintele-inculpat a fost condamnat, el este demis de drept din funcție pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. In această situație funcția devine vacantă, se instituie interimatul funcției, iar Guvernul ,sv obligația să organizeze alegeri pentru un nou Președinte al României, în termen c.e trei luni de la data la care funcție a devenit vacantă.
Secțiunea II. Atribuțiile Președintelui în raporturile cu Guvernul și cu alte autorități administrative.
Sistemul constituțional românesc a consacrat un executiv bieela. compus clin Președintele României, pe de-o parte, și Guvern, având în frunte primu -ministru, pe de altă parte. într- o altă opinie18, Președintele ar face parte din ambele puteri, atât legislativă cât și executivă, fiind în același timp deasupra acestora Președintele României face parte din puterea executivă și. în această calitate, îndeplinește prerogativele esențiale ale acestei puteri, având o serie de atribuții administrative, dar și unele cu caracter politic. într-o formulare generică, în doctrina românească s-a apreciat că toate atribuțiile Președintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului și, respectiv, de „mediere între puterile stalului. între stat și societate” sunt atribuții din sfera executivului.
Potrivit art.l 10 alin.(2), Președintele se află printre subiectele de drept care au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru lapte pe care aceștia le-au efectuat în exercițiul funcției lor. Articolul 110 alin.(2) recunoaște pentru Președinte și posibilitatea de a dispune suspendarea din funcție a membrului Guvernului în cazul căruia s-a început urmărirea penală. Aceasta reprezintă o facultate a Președintelui, nu o obligație a lui. In cazul în care persoana respectivă a fost trimisă în judecată, intervine suspendarea de drept a acesteia.
Potrivit Constituției atribuțiile Președintelui în raport eu (iuvcrnul și. implicit, cu primul-ministru, care poate fi om politic sau o personalitate neutră față de partidele politice, sunt limitate , respectiv :
– desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru și numirea. Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art.85 alin.ț 1) și nit. 103;
– revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz, de vacanță a postului său sau de remaniere guvernamentală, la propunerea prim-ministruiui [art.85 alin.(2) și (3)];
-consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (ari.86 din Constituție);
– participarea la ședințele Guvernului (ari.87).
Între Președinte și Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual liind caracterizat ca un regim semi-prezidențial atenuat sau parlamentari/al. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar.
Procedura de formare a Guvernului are un caracter complex, în cadrul căreia intervin mai multe etape:
desemnarea candidatului pentru funcția ele prim-ministru;
solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;
acordarea votului de încredere de către Parlament și
numirea Guvernului prin decret al președintelui finalizată prin depunerea jurământului de credință.
Președintele României inițiază și finalizează procedura de învestitură a Guvernului, exercitând următoarele două atribuții în acest scop:
-desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru și
– numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este o atribuție a Președintelui României, reglementată la art.85 alin.(l) coroborat cu an. 103 din Constituția României, republicată. Astfel, potrivit art.85 alinai) din Constituție: „Președintele României desemnează un candidai pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament„. În istoria noastră recentă, desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru ti reprezentat un moment – politic și juridic – ce nu a suscitat probleme deosebite până în anul 2008. După anul 2008 însă, în practică s-au înregistrat mai multe situații care, individual analizate, se pot constitui în adevărate premiere în ceea ce privește desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru.
În cadrul procedurii de învestitură a Guvernului, după desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, urmează solicitarea de către candidatul hi funcția de prim-ministru a votului de încredere, acordarea votului de încredere de către parlament și numirea guvernului de către șeful statului Potrivit art.103 alin.(2) din Constituție, republicată: Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zi/e de la desemnai'c. voiul r/c încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a guvernului Procedura de învestitură are semnificația formării guvernului ca expresie a voinței celor două autorități publice alcătuite pe baza votului acordat de corpul electoral. Parlamentul și Președintele României, în care rolul hotărâtor îl arc Parlamentul.
Această procedură are drept consecință și formarea unui raport constituțional complex între Guvern, pe de o parte, și Parlament sau Președintele României, pe de altă parte. Față de Parlament, Guvernul beneficiază de un vot de încredere, acordat prin efectul votului de învestitură, iar față de Președintele României, Guvernul fiind numit de către acesta , conlucrează cu Președintele în îndeplinirea unor atribuții. Sintetizând, aceste raporturi care se stabilesc între cele trei autorități sunt următoarele: Președintele numește Guvernul așa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de învestitură și nu cum i-1 propune Primul – ministru.
Potrivit art.85 alin.(2) și (3) din Constituție, republicată: ,(2) În caz dc remaniere guvernamentală sau de vacantă a postului. Președintele evocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. (3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului. Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la al in. (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului- ministru". Astfel, așa cum s-a subliniat în doctrină, remanierea guvernamentală reprezintă o modificare în componența Guvernului, deja aprobat de Parlament Remanierea poate interveni ca o sancțiune față de activitatea pe care un ministru a desfășurat-o în cadrul Guvernului sau ca urmare a unor situații de incompatibilitate cu funcția de ministru. Situația reglementată la alin.(2) are în vedere doar remanierea care nu are ca urmare schimbarea structurii sau a compoziției politice, ci doar situația înlocuirii unuia sau mai multor membri ai Guvernului.
În caz de remaniere, Președintele României este cel care revocă și numește pe unii membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului. Această atribuție explică și celelalte prerogative prezidențiale față de Guvern: înlocuirea temporară a prim-ministrului sau a altui membru al Guvernului, în condițiile art .107 alin.(2) din C onstituție; consultarea de către Președinte a Guvernului (ari.26 din Constituție); participarea Președintelui la ședințele Guvernului (art.87 din Constituție); cererea de punere sub urmărire penală a membrilor Guvernului pentru lapte săvârșite în exercițiul funcției lor și posibilitatea suspendării acestora din funcție (art.109 din Constituție).
Alineatul (3) al art.85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală ce are drept consecință schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului. Acest text a fost introdus în Constituție la revizuirea acesteia în 2003, cu scopul de a înlătura disputele dintre opoziția parlamentară și majoritatea parlamentară, apărute în cazul remanierii guvernamentale ce are drept consecință schimbarea structurii stai a compoziției politice a Guvernului. Este situația în care, fie se mărește, lîe se micșorează numărul membrilor Guvernului, precum și situația în care, fie mai este cooptat la guvernare unul sau mai multe partide, lîe este scos de la guvernare, un partid sau mai multe. în acest caz, este necesar un control parlamentar exercitat printr-un vot de aprobare a noului Guvern.
Situațiile în care Președintele participă la ședințele Guvernului sunt practic de două categorii, și anume:
când se discută probleme de genul celor prevăzute de ari.87 alin.(1):
la solicitarea primului ministru.
Potrivit dispozițiilor constituționale prevăzute la ari. 102, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, conform programului de guvernare prezentat spre aprobare și acceptat de Parlament. El poartă răspunderea politică pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă țara. Pentru adoptarea celor mai bune și adecvate măsuri ori luarea unor hotărâri importante este nevoie și de asigurarea unui cadru juridic. Acesta este oferit și de reglementările ari.86 din Constituție, potrivit cărora Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită.
Potrivit art.91 alin.(l) din Constituția republicată: '' Președintele încheie tratate internaționale in numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, intr-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică pătrimi procedurii stabilite prin lege''. La acest articol, față de varianta inițială din 1991, cu ocazia revizuirii s-ati efectuat două modificări esențiale. În primul rând, termenul fix de 60 de zile, în care Președintele trebuia să trimită tratatul spre ratificare Parlamentului, a fost înlocuit cu sintagma „termen rezonabil”, sintagma liind consacrată și prii: Convenția europeană a drepturilor omului. În al doilea rând, textul constituțional, așa cum a fost completat, permite o delimitare clară între tratatele internaționale, negociate de Guvern și semnate de Președinte, și celelalte tratate și acorduri internaționale, care se negociază de experți ai diferitelor ministere, fiind semnate de miniștrii de resort sau, după caz, de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. Semnătura Președintelui nu va avea nicio relevanță dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Președintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într- un termen rezonabil.
Președintele aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Ca și precedenta atribuție, și aceasta se exercită tot la propunerea Guvernului și se concretizează prin decrete, care sunt contrasemnate de primul-ministru.
Ca sef al executivului , Președintele Romanici , conduce activitatea unoi autoritati ale administrației publice care sunt autonome fala de Guvern. Astfel Președintele este si Președinte al Consiliului Suprem de Aparare a Țării , avand dreptul sa convoace lucrările acestuia, sa-i coordoneze si sa-i indrume activitatea acestuia. Aceasta reprezintă mai mult o calitate pe care Președintele o exercită în virtutea atribuției sale de a fi comandant al forțelor armate.
Potrivit ari.119 din Constituție, C.S.A.T. organizează si coordonează unitar activ itatile care privesc apararea tarii si securitatea, participarea la menținerea securității internaționale si la apararea colectiva si in sistemele de alianța militara precum si la acțiuni de restabilire si menținere a păcii.
Se pune problema de a ști ce regim juridic au actele Președintelui României în raport cu actele Consiliului Suprem de Apărare a Țării fiind neîndoielnic că. față de sarcina prevăzută de art.l 18 din Constituție, precum și față de atribuțiile din Legea sa organică, Consiliul Suprem de Apărare a Țării adoptă acte cu caracter normativ. De vreme ce Președintele României nu poate emite decrete cu caracter normativ, este de la sine înțeles că și decretele sale ce an la bază hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Tării nu pot avea decât caracter individual. În spiritul exigențelor impuse de Constituție pentru decretele prezidențiale și hotărârile de Guvern, este de reținut că hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării trebuie publicate în Monitorul Oficial, sub semnătura președintelui acestuia și contrasemnate de Primul ministru (care este și vicepreședinte al Consiliului), cu excepția hotărârilor cu caracter militar care se comunică numai instituțiilor interesate.
Președintele propune Parlamentului numirea unor importanți funcționari ai administrației publice sau numește el în funcții publice administrative persoane pentru funcții de conducere ale unor autoritati administrative , respectiv directorii serviciilor de informații (S.R.I. ori STIE ). În analiza acestui tip de atribuție trebuie pornit de la art.94 lit.c) din Constituție , care dispune a Președintele numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege. Această atribuție se realizează prin decrete care, potrivit art.100 alin.(2) nu sunt contrasemnate de primul ministru.
Președintele României numește membrii Plenului Consiliului Concurentei, la propunera Guvernului. Consiliul Concurenței este autoritatea administrativ autonomă carea are drept scop protejarea și stimularea concurenței pentru asigurarea unui mediu concurențial normal, în vederea promovării ¡merselor consumatorilor Membrii Plenului Consiliului Concurenței nu reprezintă însă autoritatea care i-a numit și sunt independenți in luarea deciizilor.
Președintele României propune Parlamentului numirea a doi membrii ai Consiliul Național al Audiovizualului , care reprezintă o autoritate publicăautonomă ce îsi exercită atribuțiile sub controlul Parlamentului si este în același timp garantul intersului public în domeniul comunicării audiovizuale.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității reprezintă în sistemul român de drept o autoritate administrativă autonomă al cărei cadru normativ este reprezentat de Ordonanța de urgență nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității" .Această autoritate este condusă de un Colegiu format din 11 membrii , din care unul este numit de Președinte .
Potrivit art.142 din Constituție, Președintele României numește o treime dii. judecătorii Curții Constituționale, iar potrivit ari. 146 lit.a) poate sesiza Curții neconstituțional itatea unei legi.
Mai poate, fi reținută în această "sferă tematica și atribuția Președintelui României de a numi judecătorii financiari (pe o perioadă de șase ani), atribuție prevăzută, în principiu, de art.94 lit.c) din Conștituție ('‘numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege") și, în concret, de Legea nr.94/1992 (ari.46). care prevede că numirea se face la propunerea plenului Curții de Conturi. 61 Deasemenea, Președintele României numește procurorul general financiar și procurorii financiari, pe o perioadă de 6 ani, lot la propunerea plenului Curții de Conturi.
CONCLUZII
Administrația constă intr-o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare, în scopul obținerii unor rc/.uluue maxime cu eforturi minime. Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele generale ale societății, interese care sunt formulate prin lege. Ca activitate statală, administrația publică este strâns legată de puterea executivă a statului.
Din sistemul administrației publice fac parte o serie de autorități, de instituții care prezintă particulariți de organizare, de denumire, de natură juridică dar care au în comun activitatea de organizare a executării legii, activitate ce exprimă specificul administrației publice în statul de drept.
Din punct de vedere juridic administrația publică este a activitate sau un ansamblu de autorități investite cu o anumită competență care îndeplinesc o anumită activitate. Prin sistem al administrației publice se înțelege totalitatea autorităților care realizează administrația publică înțeleasă ca activitate de organizare a executării, de executare în concret și de garantare a executării a legii, autorități între care există legături prin care se asigură funcționarea sistemului .
Autoritățile administrației publice acționează lîe direct, pe baza legii, prin acte juridice individuale și fapte materiale, lîe prin intermediul actelor normative pe care sunt competente să le emită pe baza și în executarea legii.
Instituția șefului statului a apărut o dată cu statul și a cunoscut o evoluție continuă în ceea ce privește forma, structura și atribuțiile sale. Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute ca mari colecti\ități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin puțin întinse, delimitate prin fontiere, au cuprins în sistemul organizațiilor politice și instituția șefului de stat
Potrivit art.80, alin. 1, Președintele României reprezintă statul român . personificând autoritatea statală în relațiile interne, cât și în cele internaționale. Președintele României, în calitatea sa de șef al statului., este garantul independenței, unității și integrității teritoriale ale țării, ceea ce înseamnă că, în această calitate, el dispune de posibilități constituționale pentru a preveni afectarea lor.
Cât privește prerogativa de a veghea la respectarea Constituției, ea nu trebuie privită doar într-un sens pasiv, detașat, ci ca o atribuție efectivă, care implică direct pe Președinte , el putându-se adresa Curții Constituționale, înainte de promulgarea unei legi, atunci când o consideră neconstituțională. Prin mesajele adresate Parlamentului sau prin prezența sa la unele ședințe de Guvern, el poate asigura respectarea normelor constituționale, dacă se ivesc pericole în corecta lor aplicare, și în ultimă instanță, poate recurge la consultarea populară prin referendum. Din cuprinsul prevederilor din art.80 din Constituția României , precum și din economia celorlalte dispoziții constituționale, pot 11 conturate trei funcții prezidențiale: funcția de reprezentare, funcția de garant și funcția de mediere.
Sistemul constituțional românesc a consacrat un executiv bicefal compus din Președintele României, pe de-o parte, și Guvern, având în frunte primui-ministru, pe de altă parte . Președintele României face parte din puterea executivă și. în această calitate, îndeplinește prerogativele esențiale ale acestei puteri, având o serie de atribuții administrative, dar și unele cu caracter politic.
Președintele României este și unul din șefii puterii executive. In baza sistemului nostru constituțional, nu putem vorbi despre raporturi de subordonare între Președinte și Guvern și nici despre organe ale administrației ministeriale aflate în raporturi de subordonare, în sensul strici al tcmenului, față de Președinte, ceea ce nu înseamnă că Președintelui îi poate 11 indiferentă activitatea Guvernului și a celorlalte autorități ale administrației publice.
Potrivit art. 110 alin.(2), Președintele se allă printre subiectele de drept care au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte pe care aceștia le-au efectuat în exercițiul funcției lor. Articolul 1 10 alin.(2) recunoaște pentru Președinte și posibilitatea de a dispune suspendarea din funcție a membrului Guvernului în cazul căruia s-a început urmărirea penală. Aceasta reprezintă o facultate a Președintelui, nu o obligație a lui.
Potrivit Constituției atribuțiile Președintelui în raport eu Guvernul șt. implicit, cu primul-ministru, care poate 11 om politic sau o personalitate neutră lăță de partidele politice, sunt limitate , respectiv :
-desemnarea candidatului la funcția de prim-minislru și numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament |art.85 alin.ț 1) și art. 103
revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz. de vacanță a postului său sau de remaniere guvernamentală, la propunerea prim-ministrului [art.85 alin.(2) și (3)],
-consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (art.86 din Constituție)
participarea la ședințele Guvernului (art.87).
Intre Președinte și Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual lîind caracterizat ca un regim semi-prezidențial atenuat sau parlamentari/al. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar.
BIBLIOGRAFIE
Aurelian Bondrea, Opinia publică, democrația și statul de drept, Editura Fundației „România de Mâine" București. 1996;
A. Iorgovan, Tratat de drept administrative, Vol I-II, Introducere. Organizare Administrativa.Functia publica, Editia 4, Editura All Beck, Bucuresti, 2005;
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, București, 1935 ;
Alina Livia Nicu Drept administrati, Editura Didactica si Pedagogica, R.A. Bucuresti,2007 ;
Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional, – Tratat- Editura All Back, Bucuresti, 2007;
Gheorghe Zaharia Drept administrative roman, Editura Ankarom, Iasi,1998;
Ioan Alexandru Mihaela Carausan, Sorin Bucur – Drept administrative, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2005;
Ioan Alexandru- Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic București 2008;
Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999, p. 34-40, preluând punctul de vedere al lui Henry Puget din lucrarea „Les institutions administratives etrangeres", 1969;
Ion Dogaru- Drept civil român , Partea generală vol. 1, Ed. Europa , 1996 ;
Ion Dogaru- Bazele dreptului civil vol. IV –Contracte Speciale. Ed. CH Beck 2009;
Ion Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994
Ioan Lazăr-Jurisdicții administrative în materie financiară,Universul juridic,București 2011;
Ioan Muraru, Simina Elena Tanasescu, Drept constitutional si institutii publice, Editura All Back, Bucuresti, 2003 ;
Iulian Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Editura Oltenia, Craiova, 1994,
Iulian Nedelcu, Manopere dolosive și frauda legii în dreptul public și privat, Editura Universitaria, Craiova, 1995,
Iulian Nedelcu Drept administrativ și elemente de știința administrației, Editura Universul Juridic, București, 2009 ;
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, voi. I, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 1998 ;
Mihai T Oroveanu Tratat de drept administrativ, , Editia a II-a, Editura Cerna, Bucuresti, 1998 ;
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, ed. a Ill-a, Cartea 1, Tipografiile Române Unite, București, 1925 ;
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol I , editia a IV-a, Editura Marvan ,Bucuresti, 1934
Henry Berthelemy, Trăite elementaire de droit administrați/, 10 edition, Librairie Arthur Ronsseau,Paris, 1923 ;
Hartmut Maurer, Droit administratif allemand (traduit par, Michel Fremont), Librairie Generale de droit et jurisprudence, Paris 1994 ;
Jean Rivero, Marcel Waline, Droit administratif, 3 edition, Dalloz, Paris, 1934 ;
Roger Bonnard, Precis elementaire de droit public, 3 edition, Librairie du Recueil Sirey, Paris. 1934 ;
Verginia Vedinaș- Drept Administrativ, editia aVII-a, Universul Juridic, București 2000 ;
Legi :
Legea nr. 90/2001 ;
Legea nr. 161/2003 ;
Legea nr. 117/2005
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2004 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 221/2008 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2009 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2007
Constituția României, 1991 republicată;
BIBLIOGRAFIE
Aurelian Bondrea, Opinia publică, democrația și statul de drept, Editura Fundației „România de Mâine" București. 1996;
A. Iorgovan, Tratat de drept administrative, Vol I-II, Introducere. Organizare Administrativa.Functia publica, Editia 4, Editura All Beck, Bucuresti, 2005;
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, București, 1935 ;
Alina Livia Nicu Drept administrati, Editura Didactica si Pedagogica, R.A. Bucuresti,2007 ;
Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional, – Tratat- Editura All Back, Bucuresti, 2007;
Gheorghe Zaharia Drept administrative roman, Editura Ankarom, Iasi,1998;
Ioan Alexandru Mihaela Carausan, Sorin Bucur – Drept administrative, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2005;
Ioan Alexandru- Tratat de administrație publică, Ed. Universul Juridic București 2008;
Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999, p. 34-40, preluând punctul de vedere al lui Henry Puget din lucrarea „Les institutions administratives etrangeres", 1969;
Ion Dogaru- Drept civil român , Partea generală vol. 1, Ed. Europa , 1996 ;
Ion Dogaru- Bazele dreptului civil vol. IV –Contracte Speciale. Ed. CH Beck 2009;
Ion Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994
Ioan Lazăr-Jurisdicții administrative în materie financiară,Universul juridic,București 2011;
Ioan Muraru, Simina Elena Tanasescu, Drept constitutional si institutii publice, Editura All Back, Bucuresti, 2003 ;
Iulian Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Editura Oltenia, Craiova, 1994,
Iulian Nedelcu, Manopere dolosive și frauda legii în dreptul public și privat, Editura Universitaria, Craiova, 1995,
Iulian Nedelcu Drept administrativ și elemente de știința administrației, Editura Universul Juridic, București, 2009 ;
Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, voi. I, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 1998 ;
Mihai T Oroveanu Tratat de drept administrativ, , Editia a II-a, Editura Cerna, Bucuresti, 1998 ;
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, ed. a Ill-a, Cartea 1, Tipografiile Române Unite, București, 1925 ;
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol I , editia a IV-a, Editura Marvan ,Bucuresti, 1934
Henry Berthelemy, Trăite elementaire de droit administrați/, 10 edition, Librairie Arthur Ronsseau,Paris, 1923 ;
Hartmut Maurer, Droit administratif allemand (traduit par, Michel Fremont), Librairie Generale de droit et jurisprudence, Paris 1994 ;
Jean Rivero, Marcel Waline, Droit administratif, 3 edition, Dalloz, Paris, 1934 ;
Roger Bonnard, Precis elementaire de droit public, 3 edition, Librairie du Recueil Sirey, Paris. 1934 ;
Verginia Vedinaș- Drept Administrativ, editia aVII-a, Universul Juridic, București 2000 ;
Legi :
Legea nr. 90/2001 ;
Legea nr. 161/2003 ;
Legea nr. 117/2005
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2004 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 221/2008 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2009 ;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2007
Constituția României, 1991 republicată;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Presedintelui Romaniei CU Guvernul Si Alte Autoritati ALE Administratiei Publice (ID: 129610)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.