Relatia Mediu Rural Mediu Urban In Cadrul Regiunii Nord Vest
Relatia mediu rural-mediu urban
in cadrul regiunii Nord-Vest
OBIECTIVE, TERMINOLOGIE, METODOLOGIE
Obiectivele lucrarii
Terminologie
Metode de lucru
Metode analitice
Metode grafice
Teorii, baze conceptuale ale cercetarii
STRUCTURA SISTEMULUI RURAL IN REGIUNEA NORD-VEST
Capital fizic
2.1.1 Modul de utilizare a terenurilor
2.1.2 Infrastructura de transport si accesibilitate
2.1.3 Infrastructura tehnico-edilitara
2.2 Capital social
2.2.1 Principalii indicatori demografici
2.2.2 Evolutia tendintelor fluxurilor migratorii
2.2.3 Evolutia pietei fortei de munca
2.2.4 Dezvoltare comunitara
2.3 Capital economic
2.3.1 Agricultura si silvicultura
2.3.2 Valorificarea resurselor tangibile si intangibile
2.3.3 Potentialul turistic
2.4 Delimitarea si individualizarea ariilor de studiu
3. RELATIA SPATIU RURAL- MEDIU URBAN
3.1 Servicii urbane ca element de atractie
3.2 Relatiile generate de economie
3.3 Relatiile generate de functia educationala
3.4 Relatiile generate de functia de sanatate
Accesibilitatea sistemului urban
POZITIA SI ROLUL CENTRELOR COMUNALE IN CADRUL SISTEMULUI DE ASEZARI
5. TENDINTE DE RESTRUCTURARE A SISTEMULUI RURAL IN VEDEREA DIMINUARII DISPARITAILOR CONFORM OBIECTIVELOR STRATEGIEI EUROPA 2020
5.1 Disparitati in dezvoltarea economica
6.1.1 Nivelul de ocupare si calificare a popolatiei
5.2 Disparitati demografice
5.2.1 Amploarea fluxului migrational al populatiei
5.3 Disparitati urban-rural
5.3.1. Accesibilitatea la infrastuctura educationala
5.3.2 Accesibiliatatea la infrastructura de sanatate
5.3.3. Dotari edilitare
6. TENDINTE DE RESTRUCTURARE A SISTEMULUI RURAL IN VEDEREA DIMINUARII DISPARITAILOR CONFORM OBIECTIVELOR STRATEGIEI EUROPA 2020
6.1 Dezvoltare rurala in plan economic
6.2 Dezvoltare rurala in plan ecologic
6.3 Dezvoltare rurala in plan social
6.4 Dezvoltare rurala durabil
7. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
1. OBIECTIVE, TERMINOLOGIE, METODOLOGIE
1.1 Obiectivele lucrarii
In ultimele decenii, lumea satului românesc s‐a aflat într‐un continuu proces de transformare care a dus la modificarea atât a specificului localităților rurale, cât și a coordonatelor demografice, ocupaționale și valorice ale populației. Satul tradițional a suferit primele modificări structurale importante odată cu instaurarea regimului communist ajungand pana la transformarile suferite ca urmare a procesului de globalizare. Toate aceste procese au modificat radical activitatea economică, demografia, stilurile de viață și obiceiurile din satele României.
Lucrarea de față își propune să studieze legaturile dintre mediul urban si cel rural in contextual procesul de globalizare in cadrul regiunii Nord-Vest. Sunt urmariti care sunt actorii si factorii dezvoltarii si a declinului, rolul și funcțiile pe care mediul urban si cel rural le pot îndeplini pentru atenuarea disparităților la nivel intraregional și promovarea unei dezvoltări echilibrate teritorial. Într-o perioadă în care fenomenul globalizării economiei, cu creșterea discrepanțele de dezvoltare economică și socială dintre diverse regiuni, precum și la nivel intraregional și concentrarea populației și activităților economice în marile centre urbane se manifestă din ce în ce mai pregnant, mediul rural pare a „pierde” din importanță și a fi condamnat la declin.
Regiunea Nord-Vest prezintă o distribuție demografică echilibrată între mediul rural și cel urban, 47,4% din populație trăind în mediul rural (la Recensământul din 2011. Structura populației rurale diferă de cea urbană în mai multe privințe: ponderea femeilor este mai scăzută în mediul rural decât în mediul urban (dar depășește 50%), la fel și ponderea populației cu vârstă activă (între 15 și 65 de ani), iar ponderea tinerilor (între 0 și 14 ani) și a vârstnicilor (peste 65 de ani) este mai ridicată în mediul rural. În consecință raportul general de dependență în mediul rural este mai ridicat, decât în mediul urban. Sporul natural în mediul rural este negativ la nivel regional în toate cele 6 județe.
Din perspectiva inegalității teritoriale, se observă diferențe importante în ratele de ocupare și nivelele de venit între mediul urban și mediul rural, de asemenea fiind diferențiat accesul la servicii de educație, sănătate sau culturale. Ratele de cuprindere în învățământ sunt net superioare în zonele urbane și majoritatea serviciilor medicale sunt de asemenea concentrate la nivel urban, unde se află și infrastructuri medicale mai bine dezvoltate. Rata de activitate a populației rurale din Regiunea Nord-Vest este mai scăzută, decât cea a populației urbane, în anumite perioade (anii 2008 și 2009) chiar scăzând sub 50%, ceea ce indică o pondere mare a populației inactive (elevi, studenți, casnice, pensionari etc.). Majoritatea populației rurale ocupată lucrează în agricultură, sectorul în care productivitatea muncii este cea mai scăzută.
Un obstacol pentru dezvoltarea activităților economice în mediul rural este inegala dezvoltare a infrastructurii de drumuri și de utilități publice. În ultimul deceniu infrastructura rurală din regiune s-a îmbunătățit, dar sunt foarte mari diferențe între localitățile rurale. Sistemele centralizate pentru aprovizionarea cu apă și rețeaua de canalizare sunt insuficiente în zona rurală.
Un aspect îngrijorător pentru protecția mediului și a sănătății este faptul că în doar 89 din cele 403 commune există canalizare publică (în anul 2011), ceea ce reprezintă 26,73% din comunele unde există rețea de distribuție a apei, respectiv 19,60% din totalul comunelor din regiune. Doar în 108 comune se distribuie gaze naturale (26,80% din total), dar și în acestea există multe gospodării neconectate. Distribuție centralizată de energie termică există doar într-o singură localitate rurală din regiune, față de 6 localități în anul 2005.
Dezvoltarea echilibrată a localităților rurale din Regiunea Nord-Vest este dificilă și datorită faptului că populația rurală din județ are o capacitate scăzută de a accesa fonduri europene pentru diversificarea activităților economice datorită gradului nivelului scăzut de educație, implicare și responsabilitate a locuitorilor.
Obiectivul acestui studiu este de a explora relația mediului urban si rural urmarind sa:
să identifice factorii și forțele care contribuie la dezvoltarea/declinul oraselor si a comunelor.
să identifice rolul și principalele funcții ale orașelor în atenuarea disparităților intraregionale și în promovarea unei dezvoltări echilibrate la nivel regional.
să identifice care este impactul fenomenului globalizării asupra mediului rural, precum și care sunt perspectivele de dezvoltare ale acestora.
să identifice influenta politicilor de dezvoltare regională asupra dezvoltarii mediului rurala
Relevanța pentru domeniu este dată de complexitatea și actualitatea problemelor abordate, precum și a temei de studiu în țara noastră. Prin aceasta lucrare s-a realizat o analiza a problematicii dezvoltarii spatiului rural in regiunea Nord-Vest prin evidentierea aspectelor specifice capitalului fizic, social si economic in relatie cu spatiul urban.
Observarea tendințelor de organizare teritoriala a comunitatilor rurale in relatie cu mediul urban conduc la definirea unor tendinte de restructurare a sistemului rural urmarindu-se diminuarea disparitatilor conform Strategiei Europa 2020.
"Consolidarea poziției în teritoriu și totodată amplificarea funcțiilor determină formarea de arii de convergenta social-economică, a căror întindere este influențata de mărimea demografică și importanța funcțiilor pe care le exercita orașele" (V. Cucu, Geografia orașului, 2001, pag. 148). Ca urmare, poziția geografică, mărimea demografică și structura poli-funcțională, asigură orașelor mari premisele necesare dezvoltări unor puternice relații de interdependență cu ariile lor înconjurătoare, fie ele rurale sau urbane. Aceste relații de interdependență se materializează în fluxuri de materie, energie și informație care sunt direcționate pe de-o parte dinspre oraș spre aria înconjurătoare, iar pe de altă parte dinspre aria înconjurătoare spre oraș. În funcție de distanța față de oraș, de caracteristicile particulare ale orașului și ale spațiului său înconjurător, aceste fluxuri au intensități mai mici sau mai mari și sunt mult sau mai puțin complexe.
Analiza și sistematizarea acestor fluxuri bi-direcționate și în special a celor dinspre oraș spre zona înconjurătoare, stau la baza determinării influenței orașelor mari asupra spațiului înconjurător.
În acest sens, categoriile și sub-categoriile de activități și servicii, care pe parcursul acestei lucrări vor sta la baza analizei influenței regionale a marilor orașe, sunt structurate astfel:
– categoria activităților și serviciilor economice (sub-categorii: agricole, industriale, comerciale, etc);
– sociale (sănătate, educație, asistență socială, etc);
– culturale (teatre, ziare, TV, radio, opera, târguri expoziționale, etc);
– administrative (politico-administrative, juridice, fiscale, etc);
Terminologie
Spațiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere și componentele sale.
Pentru a înțelege complexitatea acestui concept este necesară definirea, chiar și sumară a principalelor noțiuni specifice și componentele sale, cum ar fi:
– Ruralul cuprinde toate activitățile care se desfășoară în afara urbanului și cuprinde trei componente esențiale: comunitățile administrative constituite din membrii relativ puțin numeroși și care au relații mutuale; dispensarea pronunțată a populației și a serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii și silviculturii.
Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura și silvicultura dețin un loc important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic, aici fiind cuprinse și alte activități cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive privind producția agricolă și neproductive care privesc populația rurală.
– Spațiul rural este noțiune care, prin complexitatea sa a generat numeroase păreri, care diferă de la un autor la altul, dar în esență se ajunge aproape la aceleași concluzii.
După anumite păreri, se consideră că “spațiul rural” poate fi definit în funcție de noțiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban. Această definire generală creează, adesea, confuzii între noțiunea de rural și noțiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realității.
Spațiul rural nu este un spațiu concret și eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol și microclimat; al doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la mici așezăminte la mari aglomerări urbane.
O definire mai completă a spațiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural și funcțional (tip de activități și de relații).
Din această definiție a spațiului rural sunt evidențiate cel puțin următoarele elemente:
spațiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populației;
formele de stabilire umană sunt satele și comunele, caracterizându-se prin individualitatea și discontinuitatea spațiului construit;
activitatea productivă este predominant agricolă și silvică dar nu exclude industria de procesare și comerțul rural;
relațiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoașterea reciprocă din toate punctele de vedere;
mediul înconjurător este mult mai puțin poluat decât în mediul urban etc.
Forma definitivă a definitei spațiului rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spațiului rural în următoarea formă: expresia (noțiunea) de nspațiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conține satele și orașele mici, în care majoritatea părții terenului este utilizată pentr autor la altul, dar în esență se ajunge aproape la aceleași concluzii.
După anumite păreri, se consideră că “spațiul rural” poate fi definit în funcție de noțiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban. Această definire generală creează, adesea, confuzii între noțiunea de rural și noțiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realității.
Spațiul rural nu este un spațiu concret și eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol și microclimat; al doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la mici așezăminte la mari aglomerări urbane.
O definire mai completă a spațiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural și funcțional (tip de activități și de relații).
Din această definiție a spațiului rural sunt evidențiate cel puțin următoarele elemente:
spațiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populației;
formele de stabilire umană sunt satele și comunele, caracterizându-se prin individualitatea și discontinuitatea spațiului construit;
activitatea productivă este predominant agricolă și silvică dar nu exclude industria de procesare și comerțul rural;
relațiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoașterea reciprocă din toate punctele de vedere;
mediul înconjurător este mult mai puțin poluat decât în mediul urban etc.
Forma definitivă a definitei spațiului rural o întâlnim în Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spațiului rural în următoarea formă: expresia (noțiunea) de nspațiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conține satele și orașele mici, în care majoritatea părții terenului este utilizată pentru:
agricultură, silvicultură, acvacultura și pescuit;
activitățile economice și culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc);
amenajările de zone neurbane pentru timpul liber și distracții (sau de rezervații naturale);
alte folosințe (cu excepția celor de locuit) "
Localitate rurală (sat)
CF. L 351/ 2001: localitate în care:
majoritatea forței de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind un mod specific și viabil de viață locuitorilor săi, și care prin politicile de modernizare își va păstra și în perspectivă specificul rural;
majoritatea forței de muncă se afla în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca oraș și care, prin politicile de echipare și de modernizare, va putea evolua spre localitățile de tip urban.
Comuna
CF. LEGII 351 /2001, ANEXA NR. 1: unitate administrativ‐teritorială de bază care cuprinde populația rurală reunită prin comunitatea de interese și tradiții, alcătuita din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social‐culturale, geografice și demografice. Satele în care îsi au sediul autoritățile publice ale comunei sunt sate resedință.
Spațiul rural – expresia de spațiu rural se întinde de la o zonă interioară sau costieră, inclusiv satele și micile orașe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit; activitățile economice și culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc.); amenajarea zonelor neurbane pentru timpul liber și distracții (sau de rezervații naturale); alte folosințe, cum ar fi locuirea.
Părțile agricole (inclusiv silvicultura, acvacultura și pescuitul) și neagricole ale spațiului rural formează o entitate distinctă față de cea a spațiului urban, care se caracterizează prin puternica concentrare a locuitorilor și a structurilor verticale sau orizontale (Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare Consiliului Europei cu privire la Carta europeană a spațiului rural).
CF. OMAPDR 143/610/2005 PRIVIND DEFINIREA ȘI CARACTERIZAREA SPAȚIULUI RURAL [în vederea definirii și caracterizării spațiului rural în România în acord cu prevederile Reglementării Consiliului Europei nr. 1.296/1996 privind Carta Europeană a spațiului rural]
(art. 1). „Prin spațiu rural, în înțelesul prezentului ordin, sunt definite zonele aparținând comunelor, precum și zonele periurbane ale orașelor sau municipiilor, în care se desfășoară, cu respectarea prevederilor legislației în vigoare, activități încadrate în următoarele domenii economice: a) producție agricolă vegetală și/sau zootehnică, silvică, de pescuit și acvacultură; b) procesarea industrială a produselor agricole, silvice, piscicole și de acvacultură, precum și activități meșteșugărești, artizanale și de mică industrie; c) servicii de turism și de agrement rural.”
Metode de lucru
La realizarea acestei lucrari s-au folosit ca tehnici de cercetare: metode analitice, metode grafice si bazele teoretice.
De asemenea s-au folosit inferențe inductive și deductive în scopul dezvoltării unui model aplicativ de dezvoltare in spatiul rural, in scopul facilitării intelegerii mult mai rapide a proceselor de transformare si relationare a comunităților rurale.
Lucrarea este structurata in sase capitole principale, abordand problematica dezvoltarii capitalului teritorial in spatiul rural in cadrul regiunii Nord-Vest, delimitarea si individualizarea ariilor de studiu, relatia spatiu rural-spatiu urban si concluzionarea prin stabilirea unor linii directoare de dezvoltare rurala pentru diminuarea decalajelor intraregionale.
În elaborarea acestei lucrari de cercetare a fost consultata legislația europeană și a României privitoare la organizarea și funcționarea spatiului rural, PATN, PDR, Carta Verde a dezvoltării rurale din România
Metode analitice
Valoarea cognitivă a indicatorilor și criteriilor utilizate în studierea dezvoltării rurale in regiunea Nord- Vest este diferențiată. Acestea trebuie să se încheie cu un indice sintetic pentru întreg spațiul rural.
Astfel:
criteriile fizico-geografice, locativ, echipare, social, ecologic au aproape în exclusivitate o funcție în diagnosticarea stării de dezvoltare a spațiului rural. (indicatori de stare).
criteriile demografic și economic au o funcție în diagnosticare a stării de dezvoltare și o funcție în identificarea și relevarea factorilor cu rol important în dezvoltarea endogenă viitoare a zonelor (indicatori de resurse).
Cercetările efectuate privitoare la stabilirea ponderilor ce revin fiecărui indicator și respectiv criteriu, în algoritmul de calcul al indicatorilor agregați, conduce la stabilirea punctajului maxim pe comună de 100 puncte pentru cele șapte criterii utilizate astfel: 8 puncte – criteriul fizico-geografic; 30 puncte – criteriul demografic; 30 puncte – criteriul economic; 10 puncte – criteriul locuire; 10 puncte – criteriul echiparea tehnică a localității; 8 puncte – criteriul social; 4 puncte – criteriul ecologic. Cu aceste 100 puncte se ponderează în mod corespunzător valorilor criteriilor rezultate din însumarea valorilor subcriteriilor/indicatorilor componenți.
Efectuând astfel de calcule pentru fiecare comună în parte URBANP ROIECT a realizat hărți la nivelul întregii țări privitor la gruparea comunelor după valorile indicelui agregat privitor la: cadrul natural, demografic, economic, locuire, echipare, social, ecologic, gradul de dezvoltare rurală și o zonificare a spațiului rural fiind identificate 3 categorii mari de zone:
a) zone în care predomină factorii favorizanți ai dezvoltării;
b) zone în care predomină factorii restrictivi ai dezvoltării și
c) zone cu condiții medii ai dezvoltării.
Astfel, se poate face precizarea că oricât de slab dezvoltată ar fi o comună, prezintă unele elemente de potențial favorizante pentru dezvoltare, respectiv nu există comună, oricât de dezvoltată ar fi, care să nu prezinte unele disfuncționalități.
Valorile indicilor agregați sunt grupate pe intervale pentru a realiza o tipologie a comunelor, identificând cel puțin 3 categorii de comune la fiecare criteriu analizat, fiind prezentate în tabelul 1, după P.I. Otiman.
Tabelul 1
Valorile indicilor agreați sunt grupate pe intervale pentru a realiza o tipologie a comunelor, identificând cel puțin trei categorii de comune la fiecare criteriu:
comune cu stare și potențial bune și potențial propriu de dezvoltare;
comune cu condiții medii;
comune cu stare și potențial slabe care au nevoie de sprijin în dezvoltare prin URBAN PROIECT.
Corespunzător tipului majoritar de comune Otiman și colab au realizat o zonificare tipologică a caracteristicilor spațiului rural.
În consecință, pentru fiecare criteriu și pentru ansamblul criteriilor, s-a realizat o zonare cumulativă a teritoriului rural care a ținut seama de toate elementele analizate.
Principalii indicatori cantitativi si calitativi minimali de definire a localităților urbane în România
Sursa: Legea 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național
În prezent există municipii și orașe în care nu sunt încă atinși indicatoriicantității și calității minimali.
Dacă unele criterii precum: mărimea localității, activitatea preponderentă, densitatea, pot asigura o distincție între cele două medii, alte criterii, privind fondul de locuințe și dotările edilitare, serviciile, etc., complică situația, deoarece caracteristicile rurale și cele urbane se întrepătrund pe același spațiu, fără a se putea face o delimitare strictă.
Metode grafice
1.3.3 Teorii, baze conceptuale ale cercetarii
modelul interactiunii spatiale -> lipsa de utilitate generata de distanta si atractivitate
Teoria locurilor centrale -> AB- AS
-> raza bunului si pragul de productie
=> pricipalele principii pentru ierahizare
Reily Converse
Rang- Talie -> verificata de legea lui Zipf + TLC
2.2. Teorii de dezvoltarea regională
2.2.1. Fundamentele conceptuale ale Teoriei Dezvoltării Economice Regionale
Teoria dezvoltări regionale își are originea în câteva tradiții intelectuale diferite. Teoria neoclasică a comerțului și teoria creșteri constituie baza conceptuală pentru a înțelege dacă economiile regionale vor deveni tot mai apropiate sau tot mai diferite odată cu trecerea timpului.
2.2.1.1. Ipoteza convergenței interregionale
Majoritatea teoriilor inițiale de creștere economică regională reprezentau extinderi spațiale ale teoriilor economice neoclasice privind comerțul internațional și creșterea economică națională. Toate aceste teorii neoclasice inițiale susțineau că în timp, diferențele privind costul forței de muncă și alți factori de la o regiune la alta se vor diminua și vor tinde către convergență.
2.2.1.2. Teoria localizării
Teoria localizării a apărut ca un răspuns la ignorarea spațiului de către analiza economică tradițională. Elaborată inițial de Alfred Weber (1929) și dezvoltată ulterior de către Edgar Hoover (1937), Melvin Greenhut (1956) și Walter Isard (1956), teoria localizării s-a axat în principal pe dezvoltarea unor vechi modele matematice privind localizarea optimă a industriei, luând în considerare costurile de transport alemateriei prime și produselor finite.
2.2.1.3. Economiile externe
Una dintre problemele teoriei localizări a lui Weber este că avantajele costului generate de proximitatea spațială față de materia primă sau piața de desfacere sunt modelate în cadrul unei economii interne a costurilor de transport. Mai mulți economiști au arătat că industriile se pot grupa împreună din motive care nu țin de costurile interne. Astfel că firmele se pot grupa pentru a profita de economiile externe rezultate din proximitatea față de un număr mare de alte firme.
2.2.1.4. Modele de competiție spațială
Alt beneficiu al proximității spațiale din perspectiva unei firme îl reprezintă posibilitate de a încasa prețuri mai ridicate de la clienții care sunt localizați în apropierea unui punct de distribuție dat. Această observație a fost dezvoltată inițial de Harold Hotelling (1929) și a generat o literatură semnificativă asupra rolului spațiului asupra comportamentului firmelor vis-a-vis de prețuri. Esența argumentului lui Hotelling este că proximitatea spațială acordă firmelor puterea pe piață, deoarece clienții aflați în apropiere sunt dispuți să plătească mai mult pentru bunuri, pentru care altfel ar trebui să plătească un cost de transport mai mare pentru a le achiziționa din alt punct.
2.2.1.5. Teoria locurilor centrale
O primă încercare de a aduna aceste perspective la un singur loc într-o teorie mai generală a localizării spațiale a firmelor, o reprezintă teoria propusă de W. Christaller (1933) și Losch (1954). Christaller a formulat inițial teoria locurilor centrale pentru a descrie distribuția orașelor de diferite mărimi din sudul Germaniei. Losch a dezvoltat mai departe ideile lui Christaller și le plasează într-un context economic, introducând conceptul de „con al cererii” în cadrul ariei pieței hexagonale dezvoltate de Christaller.
2.2.2. Teorii alternative de dezvoltare Economică Regională
Conform ipotezei convergenței interregionale, comerțul interregional și investițiile regionale ar trebui să conducă în cele din urmă la egalizarea salariilor în regiune și la egalizarea venitului pe cap de locuitor în regiunile cu rate de participare a forței de muncă, nivel de pregătire și nivel al investițiilor egale.
2.2.2.1. Teorii privind convergența economică regională
2.2.2.1.1. Teoria bazei de export
Pe măsură ce regiunile cresc, economia lor devine tot mai diversificată, datorită pe de-o parte creșterii producției locale necesare pentru a satisface nevoile generate de creșterea locală a veniturilor pe cap de locuitor, iar pe de altă parte apariției unor noi industrii care deservesc piețele de export. În timp, regiunile vor tinde către „pierderea identității lor de regiuni” (North 1955, pag 258).
2.2.2.1.2. Teoria neoclasică a creșterii exogene
În contrast cu abordarea axată pe cerere a teoriei bazei de export, teoria neoclasică a creșterii modelează creșterea regională utilizând modele axate pe oferta investițiilor în capacitatea regională de producție. Versiunile inițiale ale acestei teorii sunt cunoscute sub denumirea de teoria creșterii exogene, întrucât ratele de economisire, rata de creștere a populației și parametrii progresului tehnologic sunt toți determinați în afara modelului.
2.2.2.2. Teorii privind divergență economică regională
Conceptul de convergență a fost criticat din mai multe puncte de vedere. Domeniul economiei dezvoltării s-a dezvoltat puternic în perioada de după cel de-al doilea război mondial ca urmare a creșterii disparităților economice dintre statele industrializate și statele cel mai puțin dezvoltate. Deși studiile empirice (Perloff și col. 1960; Williamson 1965) prevedeau o tendință de convergență economică la scară regională, criticii atrăgeau atenția că sărăcia persistentă din statele mai puțin dezvoltate reprezintă o dovadă a faptului că unele regiuni ale lumii nu evoluează conform predicțiilor modelelor neoclasice de creștere.
2.2.2.2.1. Teoria cauzalității cumulative
Gunnar Myrdal (1957) susține că creșterea randamentelor de scală va determina gruparea (clustering) activității economice în acele regiuni care au fost primele industrializate. Mai mult, procesul de creștere tinde să se auto alimenteze prin intermediul cauzalității cumulative. Deși regiunile subdezvoltate oferă avantajul unei forțe de muncă ieftine, aceste beneficii sunt compensate de economiile de aglomerare existente în regiunile industrializate.
2.2.2.2.2. Teoria polului de creștere
Teoria polului de creștere plasează teoria cauzalității cumulative a lui Myrdal într-un context spațial. Viziunea asupra interacțiunii spațiale „spațiul ca forță” a lui Francois Perroux (1950), care definește spațiul ca un tip de rețea ținută la un loc de forțe centripete, a stat la baza celor mai multe teorii ale polului de creștere. Cu toate că această viziune asupra spațiului nu este prea diferită de cea a celor care susțin teoria specializării/rețelei flexibile, cele două perspective teoretice s-au dezvoltat mult timp izolat una de alta.
2.2.2.3. Teorii structuraliste
Altă categorie de teorii tratează dezvoltarea economică regională ca proces de ajustare structurală atât în interiorul cât și în exteriorul regiunii. În loc să trateze creșterea economică regională din perspectiva factorilor care direcționează economiile regionale către sau cât mai departe de anumite rate de echilibru sau distribuție a creșterii, teoriile din această categorie tratează creșterea economică din perspectiva unei evoluții dependente de o anumită traiectorie pentru a cărei parcurgere este necesară trecerea prin diferite etape de maturitate economică.
2.2.2.3.1. Teoriile etapizate/sectoriale
2.2.2.3.2. Teoriile ciclului de profit/produs
2.2.2.3.3. Teoriile de restructurare industrială
2.2.2.3.4. Teoria specializării și rețelei flexibile
2.2.2.3.5. Teoria Marxistă
2.2.2.4. Instituțiile politice și dezvoltarea economică regională
În afara lui Markusen și a câtorva teorii marxiste, puține teorii au luat în considerare rolul politicii și a instituțiilor politice în dezvoltarea economică. Din moment ce politicienii și planificatorii locali tind să influențeze direct rata de creștere și localizarea industriei prin mixuri de facilități fiscale, regulamente privind utilizarea terenurilor și politici privind asigurarea infrastructurilor, ignorarea acestora este considerată ca o slăbiciune majoră a teoriei existente. Cele mai importante perspective asupra rolului politicii în dezvoltarea economică regională sunt reprezentate de teoria mașinii de creștere și noua economie instituțională.
2.2.2.5. Perspective neoclasice în apariție
Dintre perspectivele noi, în formare, care își propun să răspundă criticilor aduse teoriilor neoclasice ale creșterii exogene și comerțului, se remarcă două: teoria creșterii endogene și noua geografie economică.
2.2.2.5.1. Teoria creșterii endogene
Noile teorii ale creșterii endogene modifică presupunerile modelelor creșterii exogene pentru a genera o serie de predicții economice, dintre care unele tind către divergența economică dintre regiuni. Cel mai reprezentativ autor pentru teoria creșterii endogene este Paul Romer care introduce o nouă cateogorie de modele în care factorii deteminanți ai creșterii sunt parte integrată a modelului.
2.2.2.5.2. Noua Geografie Economică
„Noua geografie economică” a lui Paul Krugman deși nu reprezintă în mod explicit un model de creștere regională propriu-zis, oferă predicții statice referitoare la forțele care duc la apariția clusterelor industriale. Contribuția principală a lui Krugman este încorporarea economiilor de scară externe și a veniturilor în creștere în cadrul modelelor tradiționale de comerț interregional.
3.2.1. Delimitarea ariei de influență teoretică și tipurile de arii de influență
Datorită complexității ariilor de influență ale orașelor, de-a lungul timpului au existat foarte multe propuneri de metode, modele sau formule care să delimiteze cât mai clar și precis ariile de influență.
3.2.1.1. Teoria locurilor centrale
De mare importanță pentru dezvoltarea geografiei urbane și mai ales pentru determinarea ariilor de influență teoretică, a fost lucrarea lui Walter Christaller „Locurile centrale în Germania de sud” (1933), în care autorul prezintă cunoscuta teorie a locurilor centrale.
Această teorie se fundamentează pe cinci premise, trei idei de bază și pe studiile realizate de W. Christaller asupra sistemului urban al Germaniei de sud.
Cele cinci premise sunt:
– spațiul geografic este perfect omogen în privința trăsăturilor fizice și umane;
– fiecare urmărește să-și maximizeze profitul;
– prețurile sunt fixate de comun acord de toți agenții economici;
– orice consumator frecventează punctul de desfacere cel mai apropiat, întrucât prețul unui produs crește direct proporțional cu distanța;
– existența economiilor de scară în cazul bunurilor centrale.
Pe lângă acestea, teoria are ca punct de pornire și trei idei de bază:
– orașul reprezintă un loc central, datorită existenței unei populații care trebuie să fie aprovizionată;
– orașul furnizează bunuri și servicii centrale, atât populației proprii, cât și celei din regiunea rurală înconjurătoare;
– aceste locuri centrale sunt ierarhizate și formează o rețea.
3.2.1.2. Legea lui Reilly și derivatele sale
Ideea de bază a teoriei lui Reilly este următoarea: influența unui centru urban asupra spațiului înconjurător este cu atât mai intensă cu cât populația cu cât populația orașului este mai mare și este mai slabă pe măsură ce distanța față de oraș crește.
Plecând de la această idee, formată după analiza studiilor realizate până atunci asupra orașelor din SUA, Reilly încearcă în lucrarea sa din 1921 („The law of retail gravitation”) să arate că atracția comercială a centrelor urbane funcționează după lei asemănătoare cu cele ale atracției gravitaționale dintre planete (Legea lui Newton).
3.2.1.3 Modele din literatura românească
În aceeași linie poate fi înscris și articolul autorilor I. Muntele și Marinela Istrate, publicat în 2001. Aceștia au încercat delimitarea ariilor de influență teoretică ale orașelor care formează rețeaua urbană a provinciei istorice românești Moldova. În acest scop autorii s-au oprit asupra a trei tipuri de modele, cu grad tot mai ridicat de complexitate : un model pur teoretic, unul în care distanța dintre două orașe a fost calculată având la bază distanța reală, iar ultimul mai complex, având un puternic caracter interactiv.
2. STRUCTURA SISTEMULUI RURAL IN REGIUNEA NORD-VEST
2.1 Capital fizic
2.1.1 Modul de utilizare a terenurilor
2.1.2 Infrastructura de transport si accesibilitate
2.1.3 Infrastructura tehnico-edilitara
2.2 Capital social
2.2.1 Principalii indicatori demografici
2.2.2 Evolutia tendintelor fluxurilor migratorii
2.2.3 Evolutia pietei fortei de munca
2.2.4 Dezvoltare comunitara
2.3 Capital economic
2.3.1 Agricultura si silvicultura
2.3.2 Valorificarea resurselor tangibile si intangibile
2.3.3 Potentialul turistic
2.4 Delimitarea si individualizarea ariilor de studiu
3. RELATIA MEDIUL RURAL- MEDIU URBAN
3.1 Servicii urbane ca element de atractie
3.2 Relatiile generate de economie
3.3 Relatiile generate de functia educationala
3.4 Relatiile generate de functia de sanatate
3.5 Accesibilitatea sistemului urban
4. POZITIA SI ROLUL CENTRELOR COMUNALE IN CADRUL SISTEMULUI DE ASEZARI
5. TENDINTE DE RESTRUCTURARE A SISTEMULUI RURAL IN VEDEREA DIMINUARII DISPARITAILOR CONFORM OBIECTIVELOR STRATEGIEI EUROPA 2020
5.1 Disparitati in dezvoltarea economica
6.1.1 Nivelul de ocupare si calificare a popolatiei
5.2 Disparitati demografice
5.2.1 Amploarea fluxului migrational al populatiei
5.3 Disparitati urban-rural
Regiunea are o suprafață de 34 159 km2 (14,3% din suprafața țării), având în componență șase județe: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare, Sălaj, 13 municipii, 22 orașe, 392 de comune și 1823 de sate.
Este așezată în nord-vestul României, fiind mărginită în partea de nord-est de Carpații Orientali, iar în partea de sud-vest de Munții Apuseni, având graniță cu Ungaria la vest, iar la nord cu Ucraina (are șase puncte de trecere de frontieră cu Ungaria și Ucraina).
În Regiunea Nord-Vest există mari discrepanțe în dezvoltarea economică a celor șase județe. Județele Cluj, Bihor și Satu Mare (industria alimentară, ușoară, lemn, construcții de mașini) sunt industrializate și mai stabil dezvoltate economic comparativ cu județele din centru și est (Bistrița-Năsăud, Maramureș și Sălaj cu industrie a mobilei, metale neferoase și auro-argentifere, ușoară), unde evoluția din ultimii ani a dus la pierderea capacității concurențiale a multor ramuri. Conform analizelor economice și sociale efectuate, în județele Maramureș și Bistrița-Năsăud se află o altă mare pungă de sărăcie a României.
Zone în declin industrial se află în zona Munții Apuseni și zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii însemnate de pe teritoriul județelor Maramureș, Satu Mare și Bistrița-Năsăud. Acestea dețin, totuși, resurse naturale importante, dintre care sunt de menționat: minereuri complexe și auro-argentifere (Satu Mare, Maramureș), bauxită (Bihor), sare (Maramureș, Bihor), materiale de construcții (Bihor, Cluj, Bistrița-Năsăud), lemn (Maramureș, Bistrița-Năsăud). Restructurările din domeniul minier au afectat sectorul extractiv, ducând la disponibilizări masive și la declararea zonei defavorizate Baia Mare–Borșa–Vișeu. Sectorul industriei neferoase este amenințat în Baia Mare de rezultatul unui referendum local pentru interzicerea acelor tipuri de activități care poluează orașul. Pentru relansarea zonelor sunt necesare investiții masive, atât în infrastructură cât și în echipamentele de exploatare ecologică a resurselor.
În toate județele Regiunii Nord-Vest, o pondere importantă a populației active este ocupată încă în întreprinderi de stat. De aceea, este previzibilă o creștere a ratei șomajului în județele Sălaj, Satu-Mare, precum și în județul Maramureș, cauzată de restructurarea iminentă a întreprinderilor de stat cu pierderi, populația ocupată în aceste întreprinderi fiind încă destul de numeroasă. În zonă sunt necesare măsuri active de ocupare a populației disponibilizate, demersuri de reorientare și reconversie profesională, corespunzătoare cerințelor locale ale pieței muncii.
Deși economia forestieră reprezintă o ramură importantă a regiunii (30,2% din suprafața regiunii acoperită de păduri), defrișările insuficient controlate (Bistrița-Năsăud, Maramureș) și lipsa unui program coerent de reîmpăduriri și construcție de drumuri forestiere de exploatare către interiorul bazinelor, conduc la reducerea continuă a suprafețelor împădurite. Capitalizarea insuficientă, pierderea piețelor externe, neadaptarea la exigențele calitative ale acesteia, au determinat ca numeroase fabrici de mobilă să fie închise sau să funcționeze la parametri reduși.
Relieful diversificat a permis dezvoltarea unei agriculturi variate, creșterea animalelor deținând o pondere însemnată în producția animalieră a țării, creșterea ovinelor fiind preponderentă. Regiunea are un potențial agricol bun, terenuri de bună calitate, însă productivitatea este diminuată de acțiunea unor factori nefavorabili (eroziune, alunecări de teren, sărăturare, poluare chimică etc.) care au determinat scăderi ale producției agricole.
Pe ansamblul regiunii, infrastructura de transport, de protejare a mediului și energetică este mai bine dezvoltată comparativ cu alte regiuni, dar lipsa investițiilor timp de decenii a adus diferitele tipuri de echipare tehnică a teritoriului într-o situație precară. La nivelul Regiunii Nord-Vest, se remarcă discrepanțe între județe cu privire la alimentarea cu energie electrică. Există încă sate, cătune sau gospodării izolate neelectrificate, concentrate mai ales în zona Munților Apuseni și în zona montană din nord. Grave disfuncționalități în alimentarea cu energie electrică se înregistrează în județul Maramureș, atât în mediul rural cât și în mediul urban (Sighetu Marmației, Borșa, Seini, Târgu Lăpuș, și Vișeul de Sus), precum și în județul Bistrița-Năsăud și într-o anumită măsură chiar și în județele Satu Mare și Cluj (Satu Mare, Negrești-Oaș, Tășnad etc.).
Majoritatea județelor regiunii se confruntă cu probleme de alimentare cu apă potabilă. Rețeaua publică de alimentare cu apă potabilă este insuficient dezvoltată pentru a corespunde nevoilor populației, atât în mediul rural cât și în mediul urban, iar în județul Maramureș poluarea straturilor acvifere freatice, datorată infiltrărilor de reziduuri nemetalifere, periclitează grav sănătatea populației, iar în arealele cu rețele de apă instalațiile de tratare au debit redus sau sunt învechite tehnologic. În localitățile rurale din Podișul Transilvaniei resursele de apă sunt insuficiente și nepotabile din cauza domurilor gazeifere și a zăcămintelor saline, necesitând lucrări prioritare de alimentare cu apă în sistem centralizat.
Regiunea are un potențial turistic apreciabil format din vestigii arheologice, rezervații naturale, lacuri glaciare, lacuri în masive de sare și de acumulare, numeroase peșteri, stațiuni balneo-climaterice, condiții favorabile practicării turismului montan, sportiv, de cură, de agrement și de odihnă. Există, de asemenea, mai multe zone etnofolclorice care au permis dezvoltarea agroturismului, în Maramureș, Cluj și Bihor. Prin apropierea de Europa Centrală, având un relief de mare originalitate (peșteri, chei, defilee etc.), climă favorabilă, înălțimi accesibile, Munții Apuseni au șansa de a deveni o atracție pentru practicarea sporturilor de iarnă (Stâna de Vale, Borșa), turismul de drumeție, un punct de referință pentru cei care doresc natură curată în condiții de cazare simple accesibile, dar și de lux.
5.3.1. Accesibilitatea la infrastuctura educationala
5.3.2 Accesibiliatatea la infrastructura de sanatate
5.3.3. Dotari edilitare
6. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Subiectul cercetarii:
Intrebarea de cercetare:
Dezvoltarea urbană excesivă și necontrolată: Care sunt zonele din teritoriu în care se remarcă aceasta? Cum poate fi controlat acest proces? Care sunt consecințele dezvoltării urbane necontrolate?
Dezvoltarea rurală slabă: Care sunt consecințele acestei dezvoltări? Ce impact are asupra mediului economic, social, cultural? Care sunt zonele caracterizate de o dezvoltare rurală slabă?
Politica promovării administrative de orașe noi, politică fără rezultat în ceea ce privește coeziunea teritorială: Care a fost modalitatea de implementare a acestei politici? Cum se poate acționa in acest sens, în vederea dezvoltării coeziunii teritoriale?
Migrația populației din mediul urban in mediu rural: Care sunt principalele cauze ale migrației? Care sunt efectele asupra mediul economic?
Identificarea grupărilor teritoriale care au mare coeziune, bazată pe tradiția locuirii și folosirii resurselor: Care sunt aceste grupări? Unde sunt localizate grupările? Care este impactul asupra dezvoltării durabile?
Identificarea legăturilor administrative si tradiționale care funcționează în țară: Care sunt legăturile dintre administrație și tradiție?
Stabilirea zonelor în care trebuie mărită coeziunea socială : Care sunt zonele lipsite de coeziune socială? Care sunt direcțiile de acțiune pentru asigurarea coeziunii sociale?
Mărirea coeziunii cu teritoriile din țările vecine locuite de populație de etnie română: Care este impactul slabei coeziuni dintre România și populația română din teritoriile din țările vecine? Care sunt aceste teritorii? Care sunt modalitățile de consolidare a coeziunii?
Obiective și indicatori care să măsoare progresele înregistrate în ceea ce privește realizarea țintelor Europa 2020
Creștere favorabilă incluziunii
OS3. Promovarea unei societăți favorabile incluziunii prin creșterea ratei de ocupare cu T% și reducerea populației aflate în pragul sărăciei cu 580.000 persoane.
Indicatori de măsurare a disparităților regionale
Una dintre problemele centrale referitoare la dezvoltarea regională o constituie indicatorii de măsurare a acesteia. Cei mai utilizați sunt: outputul total al regiunii (măsurat în producția totală – brută a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii, etc), outputul pe persoană ocupată, outputul pe locuitor (Constantin L., 2004).
Utilizarea unuia sau altuia dintre acești indicatori de măsurare a dinamicii dezvoltării regionale este foarte importantă pentru că, pe de-o parte alegerea trebuie fie în concordanță cu scopul măsurării, iar pe de altă parte aceasta determină formularea unor concluzii diferite la situația reală a disparităților regionale. Spre exemplu, outputul total este utilizat ca indicator ce semnifică capacitatea productivă a unei regiuni, outputul pe persoană ocupată este un indicator care se referă la productivitatea regiunii ce determină competitivitatea unei regiuni, iar outputul per capita indică bunăstarea economică a unei regiuni (Constantin L., 2004). Se poate spune astfel că nu există un „cel mai bun” indicator, fiecare dintre aceștia fiind util în funcție de scopul măsurării.
Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparitățile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privința politicii de coeziune. O serie de autori consideră că și alți indicatori ar trebui luați în considerare în măsurarea disparităților de dezvoltare regională, condițiile de viață și facilitățile existente („amenities”) având o foarte mare importanță în ceea ce privește bunăstarea locuitorilor unei regiuni (Thisse J.F, 2000).
Folosirea unor indicatori arbitrari sau doar a anumitor indicatori este un demers care influențează elaborarea politicii de dezvoltare regională și poate exacerba sau micșora cerința pentru echitate spațială.
2.1.6. Convergența sau divergența nivelului de dezvoltare între regiuni?
O problemă mult dezbătută în legătură cu dezvoltarea regională se referă la perspectiva pe termen mediu și lung a evoluției disparităților de dezvoltare dintre regiuni.
În general, teoriile de dezvoltare regională susțin fie convergența nivelului de dezvoltare – nivelul de dezvoltare dintre regiunile unei țări/dintre țări/regiuni pe glob este tranzitoriu și provine din diferența cu care se propagă procesele de ajustare (ex. teoriile care susțin acest lucru – teoria comerțului internațional, teoria migrațiilor, creșterii regionale), fie divergența nivelului de dezvoltare dintre regiuni: nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni crește, convergența fiind imposibilă (teoria polilor de creștere, a cauzalității cumulative, teoria centru-periferie, etc.).
În literatura de specialitate se folosește mai multe noțiuni legate de convergență. Astfel vorbim de „convergență sigma” care se referă la convergența unui grup omogen de țări și „convergența beta” care exprimă convergența privind venitul per locuitor la nivel mondial.
Unii autori (Barro R. J. și Sala-i-Martin X., 1999 citat în Dawkins C. J., 2003) consideră că convergența între regiunile aceluiași stat sunt mult mai probabile decât convergența la nivel mondial.
Disparitățile în nivelul de dezvoltare între regiuni apar și sunt de obicei mai pronunțate în faza de început sau intermediară a dezvoltării economice a unei țări. Asta pentru că, așa cum menționează și Parr J. B., 1999 activitatea economică nu se localizează dispersat, ci doar în anumite puncte și regiuni care dispun de avantaje competitive: resurse, acces la piețe, proximitatea față de centrele politice și administrative, etc. Un ritm susținut de creștere economică a țării va conduce la un maxim al nivelului de disparitate dintre regiuni, după care aceste disparități scad.
1.4. Caracteristicile și funcțiile spațiului rural
1.4.1. Caracteristicile spațiului rural
Spațiul rural are anumite caracteristici distincte care îi dau individualitate, specificitate și autenticitate comparativ cu alte zone (spații sau teritorii).
În cartea „Dezvoltarea rurală în România”, prof. P.I. Otiman realizează o sinteză reușită a caracteristicilor spațiului rural. După părerea Domniei sale: „Spațiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere (structură economică, populație, ocupații, cultură, viața socială etc.) de spațiile urbane, industriale, miniere, zone portuare etc.”. Din aceste puncte de vedere caracteristicile spațiului rural pot fi prezentate astfel:
1. Referitor la structura economică, în spațiul rural activitățile agricole ocupă de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând „coloana vertebrală” a ruralului. Există unele zone cum sunt cele montane unde silvicultura, împreună cu activitățile conexe silviculturii, exploatații forestiere, prelucrarea lemnului, activități meșteșugărești, casnice, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii este predominantă atât din punct de vedere teritorial cât și ocupațional. În unele zone de munte, litoral sau de deltă, predominante pot să fie activitățile agroturistice, de agrement, de pescuit sau de vânătoare sportivă.
Deși există o diversitate economică în spațiul rural, totuși spațiul rural rămâne un spațiu preponderent agrar. Problema preponderenței agrare a spațiului rural rămâne de discutat deoarece pe măsură ce apar în spațiu rural o serie de elemente urbane (infrastructuri și activități economico-sociale și culturale) ponderea agriculturii scade din punct de vedere al locului pe care îl ocupă în totalul populației ocupate, în produsul brut și în valoarea adăugată din mediul rural. Nici chiar spațial nu mai rămâne o dominanță agricolă deoarece importante suprafețe agricole capătă alte destinații cum ar fi: construcții, plantații silvice, drumuri, șosele, terenuri sportive etc.
Treptat în toate țările dezvoltate, zonele rurale cu o predominanță spațială agricolă tind să se reducă.
2. Din punct de vedere ocupațional „spațiul rural este preponderent un spațiu de producție, în care activitățile sectoriale primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic. Sectoarele producției agroalimentare (culturi de câmp, pajiști, legumicultură, viticultură, pomicultură, creșterea animalelor), silvicultură și exploatarea pădurii, industrializarea lemnului, mineritul, industria conexă agriculturii, industria casnică și meșteșugurile dețin pondere în cadrul activității generale din spațiul rural. O mare parte din profesiunile practicate în spațiul rural sunt profesiuni practice, normale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. Prin natura activității fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent comparativ cu spațiu urban.
Populația ocupată în servicii, în activitățile sociale etc., este mai redusă ca pondere.
„În același timp, mare parte din populația care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv depune și o activitate productivă în agricultură și alte sectoare conexe acesteia în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie-agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în hobby-ferme. Este o caracteristică importantă a populației rurale de a lucra concomitent în sectoarele agricole și neagricole. Pluriactivitatea are consecințe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce privește autoconsumul alimentar.
3. În spațiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele urban-industriale, lumea rurală fiind, în esența sa, o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea publică și privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de regulă, la rezervații și parcuri naționale, terenuri limitrofe căilor de comunicații și rețelelor de transport, unele terenuri cu destinație specială.
Difuziunea proprietății private în spațiu rural, dezvoltarea simțului proprietății, cu excepția perioadei comuniste, a avut o serie de consecințe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali. Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la mulți din locuitorii satelor, având consecințe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc și asupra moralității populației rurale.
4. Spațiul rural, din punct de vedere al densității populației și al mărimii așezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunitățile rurale au unele caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetățeanului la problemele comunității este mai prezentă. Spațiul rural are o viață socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere.
5. Din punct de vedere peisagistic, spațiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul îngrijit și aerisit, prin flora și fauna sa, este incomparabil mai frumos și mai apreciat de mulți locuitori. Liniștea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniștitor, de calm social sunt caracteristici ale calității habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al umanității.
6. Viața în spațiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este așezată pe o serie de norme emanate din experiența de viață multiseculară, din tradițiile, obiceiurile și cultura locală. Modul de viață rurală, tradițiile și obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracție pentru viața la țară, pentru petrecerea unei anumite părți din timp la sat sau pentru turismul rural. Viață socială și culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat al umanității, element care, alături de economie și ecologie, dă adevărata dimensiune și valoare spațiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creșterea randamentelor agricole și a productivității muncii în agricultură, a determinat eliberarea unei importante părți din populația agricolă și ocuparea ei în activități industriale, de servicii, sociale etc. În țările unde s-au aplicat politici adecvate de menținere a populației (devenite) neagricole în spațiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activități neagricole, de tip industrial sau de servicii. Dacă implantarea acestor activități s-a făcut fără agresarea spațiului rural, dacă activitățile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reușit, în aceste cazuri, păstrarea autenticității acestuia.
7. Politica de dezvoltare a spațiului în țările vest-europene s-a axat pe principiul continuității și complementarității activităților agroalimentare. Activitățile neagricole, în special cele industriale și de service, s-au bazat pe complementaritatea față de agricultură.
8. Pornind de la inițiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare rurală acele activități agricole plasate în aval și amonte de agricultură precum și cele care prelucrează materii prime locale. În spațiul rural s-au implantat întreprinderi mici și mijlocii care au angajat forța de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populație rurală angajată în activități neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau service și cu timp parțial (part-time) în agricultură. În același timp, integrarea activităților agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale. Principiul după care mai ușor și mai economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primă agricolă ne conduce la ideea extinderii investițiilor agroalimentare în localitățile rurale. (P.I. Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre secolul XX – un secol al deznădejdii și secolul XXI – un secol al speranței, 2002)
1.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic
Ca orice acțiune și activitate desfășurată, dezvoltarea în plan economic trebuie să se desfășoare în condiții de rentabilitate și să acționeze pe toate căile pentru a avea exploatații și ferme viabile, deoarece agricultura este elementul determinant al dezvoltării rurale în majoritatea spațiilor rurale.
Tabelul 1.4.
Locul agriculturii în economia unor țări europene, SUA și Japonia (1997)
Sursa: Letiția Zahia, Anca Dachin – Politici agroalimentare comparate, Ed. Economică, București, 2001.
Acest lucru nu înseamnă însă că dezvoltarea rurală se rezumă doar la dezvoltarea agriculturii. În țările cu economie în curs de dezvoltare locul principal este deținut de agricultură.
În țările dezvoltate, agricultura ocupă o pondere redusă în Produsul Intern Brut (PIB) și în forța de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută de capital fix este superioară celor doi indicatori. În aceste țări dezvoltarea și eficientizarea agriculturii a contribuit la creșterea puterii de cumpărare a populației ca urmare a ieftinirii alimentelor, lucru care se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimente, băuturi și tutun în totalul cheltuielilor de consum (17,5% în UE, 15,5% în SUA, pe când în România ele reprezintă 58%).
Existența exploatațiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieții economice rurale.
1.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic
Principiile dezvoltării durabile a spațiului rural în plan ecologic, trebuie să vină în concordanță cu dezvoltarea în plan economic și social și să evite degradarea mediului. Protecția mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile și trebuie să fie în concordanță cu principiile practicării unei agriculturi durabile. (Șerban Mitrache, 2000)
În prezent marea majoritate a agricultorilor, în scopul creșterii productivității la hectar, utilizează îngrășăminte chimice și pesticide într-o oarecare doză. Cu cât dozele sunt mai ridicate cu atât efectele negative asupra mediului și ecosistemelor naturale sunt mai pronunțate.
În condițiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între tehnologiile cultivate, producțiile obținute și ecologie, care să asigure dezvoltarea economico-socială a comunităților rurale prin:
satisfacerea cerințelor alimentare și sociale;
îmbunătățirea calității mediului înconjurător și a bazei de resurse naturale;
utilizarea cu eficiență maximă a resurselor limitate și a celor neregenerabile;
îmbunătățirea calității vieții.
Practicarea unei agriculturi durabile are ca scop: menținerea calității solului și asigurarea unei corelații optime între cantitatea și calitatea alimentelor, sănătatea oamenilor și menținerea calității mediului înconjurător. Realizarea acestor corelații de echilibru pot fi asigurate prin practicarea unei agriculturi alternative a cărei funcție obiectiv este determinată de restricții ecologice și de producție. Ca direcții de acțiune sunt necesare desfășurarea următoarelor activități:
– rotația culturilor;
– reciclarea resturilor de culturi și a gunoiului de grajd;
– folosirea îngrășămintelor chimice, a pesticidelor și a altor substanțe chimice în doze restricționate;
– extinderea culturilor de protecție și ameliorare a solului inclusiv leguminoase fixatoare de azot (soia, mazăre, lucernă etc.);
– combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor.
Acționând în spiritul dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preț distrugerea solului din considerente economice, care au rezultate scontate pe termen scurt însă pe termen mediu și lung pot avea efecte cu implicații negative.
Dezvoltarea durabilă a spațiului rural nu reprezintă numai obținerea de produse agricole de bună calitate și nepoluate ci și asistarea procesului de prelucrare a produselor agricole în produse alimentare, pe baza procedurilor tehnologice de fabricație.
În general, procesatorii de materii prime urmăresc, în realizarea proiectelor de investiții, indicatorii de eficiență economică, rentabilitatea randamentelor de valorificare și a celor de extracție a substanței utile, urmărindu-se dezvoltarea în plan economic.
Strategiile de dezvoltare durabilă îi obligă pe procesatori să-și analizeze proiectele și din punct de vedere ecologic, care conduce de obicei la creșterea costurilor.
În concluzie menționăm că este necesar ca activitatea economică trebuie să fie analizată și din punct de vedere a efectelor sale în plan ecologic.
1.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social
Asigurarea condițiilor de viață la nivelul condiției umane, pentru toate localitățile și regiunile, unde este prezentă activitatea umană constituie de fapt dezvoltarea rurală durabilă în plan social. Nu toate regiunile oferă aceleași condiții de dezvoltare economico-socială.
Diferențele apar datorită condițiilor naturale și datorită nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere economic.
Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelație cu dezvoltarea economică a regiunii respective și se găsește în relație de dependență cu aceasta. Cu cât o regiune prosperă în plan economic cu atât mai puțin se înregistrează efecte negative, care să conducă la regres social.
În România, nivelul de dezvoltare economică și socială este diferențiat de la o regiune la alta și în cadrul acestora, de la o comunitate la alta. Discrepanțe mari apar și în cadrul aceleași comunități, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult sau mai puțin.
Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înțeleasă ca un mecanism logic care acționează în orientarea evoluției fenomenelor economico-sociale ale spațiului rural, spre o dezvoltare individuală și comunitară care să conducă la ameliorarea nivelului de „bunăstare rurală” și a menținerii echilibrului factorilor naturali. Creșterea bunăstării rurale se poate realiza prin:
– oprirea migrării populației de la sat la oraș, prin crearea de alternative care să-i motiveze existența și să-i stimuleze inițiativa de acțiune pentru asigurarea celor necesare traiului;
– combaterea sărăciei;
– stimularea și diversificarea serviciilor;
– asigurarea unor condiții minime de viață pentru populația rurală comparativ cu populația urbană;
– dreptul la o viață mai bună, la ocrotirea sănătății, educație și protecție socială.
Nu poate fi concepută o dezvoltare durabilă a regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de soluții viabile pentru multitudinea problemelor identificate în plan social, fără o infrastructură rurală care să permită și să contureze un minim de confort pentru membrii unei comunități.
1.6. Dezvoltarea rurală durabilă
Noțiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acțiunile îndreptate spre îmbunătățirea calității vieții populației care trăiește în spațiul rural, spre păstrarea peisajului natural și cultural și care asigură dezvoltarea durabilă a spațiilor rurale conform condițiilor și specificului acelor meleaguri.
Scopul final al dezvoltării rurale este ca spațiile rurale să fie apte, în mod durabil și să îndeplinească funcțiile care le revin în societate.
Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex și greu de definit. De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spre dezvoltarea socială sau umană.
1.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă
Dezvoltarea durabilă și interdependența dintre economie și mediu sunt subiecte importante pentru agenda de lucru a politicienilor, a societății civile și, nu în ultimul rând, a comunității științifice din întreaga lume. Interesul crescând pentru acest concept a sporit datorită revenirii în actualitate a preocupărilor pentru creșterea producției și a consumului pe termen lung, pe fondul resurselor limitate și a constrângerilor de mediu. De la începutul anilor ’70, s-a pus problema acordării unei atenții deosebite corelației dintre economie și mediu.
Noțiunea de durabilitate a căpătat înțelesuri multiple, datorită pătrunderii în sfera de preocupări a economiștilor, ecologiștilor, sociologilor, arhitecților, parlamentarilor, organelor locale ale administrației, organismelor internaționale etc., și de aceea, deși a fost acceptată în mare măsură, sensul ei precis este încă „alunecos”.
Banca Mondială definește dezvoltarea durabilă ca fiind: „creșterea economică, eradicarea sărăciei și managementul sănătos al mediului”. Conceptul de dezvoltare durabilă definește un anumit tip de creștere economică și de activitate umană care reunește considerații privind mediul înconjurător și principiul alocărilor și utilizărilor progresive de resurse în vederea realizării unei dezvoltări raționale.
Robert Allen, definește durabilitatea astfel: „Utilizarea durabilă este o idee simplă; trebuie să utilizăm speciile și ecosistemele la nivelele și în modurile care să le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic. Pentru o societate de subzistență, utilizarea durabilă a majorității, dacă nu a tuturor resurselor vitale, este esențială. Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor umane pe termen lung și îmbunătățește calitatea vieții”.
Dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în așa fel încât să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilizarea lor pentru generațiile viitoare. … Dezvoltarea durabilă implică, mai departe, utilizarea resurselor minerale neregenerabile într-o manieră care să nu excludă accesul ușor la ele pentru generațiile viitoare. … Dezvoltarea durabilă implică, de asemenea, epuizarea resurselor de energie neregenerabilă la o rată care să asigure o mare probabilitate tranziției spre sursele de energie regenerabile.
În concepția FAO, dezvoltarea durabilă presupune amenajarea și conservarea resurselor naturale și orientarea schimburilor tehnice și instituționale într-o manieră care să satisfacă nevoile generațiilor actuale și viitoare. Se referă, de asemenea, la conservarea terenurilor, apelor și patrimoniului fito și zootehnic și la utilizarea de materiale nepericuloase pentru mediu, bine adaptate tehnic, viabile economic și socialmente acceptabile.
Toate aceste accepțiuni nu se exclud, ci se suprapun și se completează pe orizonturi largi de timp. Aceasta înseamnă de fapt că, în creșterea economică, trebuie să se țină seama de o serie de concepte ecologice cu conotații temporale: incertitudine, prag de deteriorare, grad de epuizare, ireversibilitate, stabilitate, rezistența la șoc a mediului etc. Așadar, mediul se constituie într-o variabilă-cheie a dezvoltării durabile. Prin Acordul internațional exprimat asupra Declarației de la Rio și Agendei 21, dezvoltarea durabilă s-a constituit în alternativa strategică globală pentru secolul următor, nevoia de durabilitate a activității economice sprijinindu-se pe câteva argumente de ordin moral, ecologic și economic. Moral, pentru că generația prezentă nu trebuie să prejudicieze șansele generațiilor viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producție și nici al bunăstării; ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie să amenințe în vreun fel și cu atât mai puțin să reducă biodiversitatea, stabilitatea ecologică, integritatea sau capacitatea de regenerare biologică; economic, pentru că un comportament rațional constant, continuu este mai eficient decât unul inconstant, deoarece maximizează bunăstarea socială în timp.
De multe ori este folosit termenul de dezvoltare sustenabilă sau durabilă uneori în contexte potrivite alteori mai puțin. De aceea considerăm necesar a fi clarificată și această noțiune.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Națiunilor Unite se referă, în principal la:
dezvoltarea economică echitabilă și echilibrată;
un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale și al includerii;
asumarea răspunderii pentru folosirea resurselor naturale și protecția mediului;
politici coerente, deschise și transparente;
cooperare internațională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.
Cea mai des întâlnită definiție a sustenabilității este aceea a Comisiei Mondiale a Mediului și Dezvoltării. Comisia definește dezvoltarea sustenabilă ca și „dezvoltarea care găsește și are nevoie de prezent fără compromiterea abilității generațiilor viitoare care trebuie să-și satisfacă propriile lor nevoi”.
Dezvoltarea sustenabilă trebuie să permită o sporire a standardului de viață al oamenilor cu accent deosebit asupra bunăstării acestora, dar care să permită folosirea pe termen lung a mediului.
Conceptul de dezvoltare rurală durabilă sau sustenabilă (sustenable developement) a început să se contureze după Conferința ONU privind Mediul Înconjurător (Rio de Janeiro – 1972) și crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (1985).
„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acea dezvoltare care îndeplinește necesitățile prezentului fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare în a-și satisface necesitățile.”
La Conferința ONU asupra Mediului și Dezvoltării, care a avut loc în 1992 la Rio de Janeiro (Brazilia), unde au participat 178 de țări și peste 100 șefi de state și guverne s-a marcat o nouă etapă în raporturile de clarificare a conceptului și de transpunere a acestuia în practică (Letiția Zahiu, 2001). La această conferință s-a formulat concluzia că mediul și dezvoltarea economică și socială nu mai pot fi gândite ca domenii izolate. Astfel statele trebuie să-și fundamenteze viitoarele lor decizii și politici ale dezvoltării economice ținând cont de implicațiile lor asupra mediului.
Primele trei principii ale Declarației de la Rio (1992) arată că:
– popoarele au dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura;
– dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea și necesitățile de mediu ale generațiilor prezente și viitoare;
– națiunile au dreptul suveran de a-și exploata propriile lor resurse, dar fără a provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluțiile economice și ecologice și reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permit folosirea pe termen lung a mediului.
Coordonatele dezvoltării rurale durabile trebuie să pornească de la analiza tridimensională a spațiului rural: în plan economic, social și ecologic.
Relațiile spațiului tridimensional confirmă că orice acțiune sau fenomen care are loc într-un plan afectează și celelalte planuri. Spre exemplu o decizie de ordin economic considerată viabilă nu trebuie aplicată în practică fără a analiza influența efectelor în plan social și ecologic. Adoptarea unei decizii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative în plan social sau creșterea efectului în plan ecologic.
În vederea stabilirii anumitor strategii de dezvoltare se impune formarea unor colective mixte multidisciplinare în luarea deciziilor, pentru a evita producerea efectelor negative.
Un rol determinant în dezvoltarea rurală durabilă îl au deopotrivă fiecare membru al comunității, primarul și consilierii locali, guvernul, parlamentul și societatea civilă care trebuie să aibă în vedere la luarea deciziilor privind promovarea unor acțiuni și lucrări de investiții protecția mediului înconjurător.
În prezent conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă și are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:
dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltarea economică și echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale și al includerii și asumarea responsabilității pentru folosirea resurselor naturale și a protecției mediului;
dezvoltarea rurală multisectorială care se referă la crearea de rețele și parteneriate între organizații internaționale, agenții naționale sau organizații ale societății civile în vederea unei abordări multisectoriale;
dezvoltarea rurală integrată sau extensivă, se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare și informare și prin extinderea activităților din spațiul rural spre sectorul neagricol și promovarea agriculturii extensive a cărei coordonată esențială este transferul informațional.
1.2. Caracteristicile socio-economice ale spatiului rural românesc
Pe teritoriul delimitat ca spatiu rural traieste o populatie rurala care numara 10,14 milioane de locuitori (in anul1999).
In ultimii 30 de ani (dupa 1966) populatia rurala s-a redus cu 16%. In aceeasi perioada, populatia din mediul urban a crescut cu cca.70%.
Reducerea populatiei nu a avut aceeasi intensitate in intregul spatiu rural.
In jumatatea de vest a tarii, tendinta de scadere numerica a populatiei a fost aproape generalizata, aici inregistrandu-se si cele mai accentuate reduceri din tara, pana la mai putin de 50% din populatia anului 1966. Cauzele scaderilor demografice au fost diferite: fie migrarea spre orasele din zona, fie emigrarea etnicilor germani, fie un comportament demografic caracterizat printr-o natalitate foarte scazuta.
Cele mai multe dintre zonele in care s-au inregistrat cresteri demografice sunt concentrate cu precadere in zonele montane.
Si in actualul deceniu, in primii 7 ani, a continuat tendinta de scadere a populatiei rurale (cu 2,7%), in conditiile in care intreaga populatie a tarii a scazut.
In perioada 1992-1997, populatia rurala s-a diminuat cu cca. 280 mii de persoane, scazand de la 10.418 mii locuitori in anul 1992 la 10.141 mii in anul 1997.
Tabel nr. 1.1
Factorii de scadere a populatiei rurale in perioada 1991-1997
Sursa Comisia Nationala pentru Statistica” Anuarul Statistic al. Romaniei”, 1992,1998
In ultimii 2 ani (1998 si 1999) se constata reaparitia fenomenelor de crestere demografica sau de oprire a declinului in zone in care populatia rurala fusese in scadere mult timp.
Cauza care a contribuit la imprimarea tendintei de crestere a fost, in principal, incetarea migratiei spre orase si chiar cresterea migratiei spre rural. Intre 1991 si 1997 a crescut de 3 ori numarul persoanelor care au plecat din urban si s-au stabilit in rural. Dupa 1995, soldul a devenit pozitiv in favoarea ruralului .
Tabel nr. 1.2
Evolutia fluxurilor migratiei interne intre urban si rural, cu schimbarea domiciliului
Rate la 1000 locuitori
Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica ”Anuarul statistic al. Romaniei”,1998;
In general, este vorba de o intoarcere a populatiei urbane migrata initial din rural, care nu se datoreaza cresterii calitatii vietii in rural, ci este consecinta dificultatilor pe care le au persoanele disponibilizate prin restructurarea economiei urbane.
Grupa de varsta de 25-39 ani predomina intre cei ce migreaza spre rural fapt ce contribuie la cresterea si intinerirea resurselor de munca in rural, constituind o oportunitate pentru dezvoltarea economiei rurale. Este o categorie demo-economica relativ usor de format in spiritul antreprenorial si de orientat spre activitatile neagricole care trebuie dezvoltate in rural.
Densitatea populatiei in mediul rural este, in general, scazuta, nivelul mediu fiind in 1997 de 47,7 locuitori/kmp., de peste 10 ori mai redusa decat densitatea medie din urban (484,8 locuitori/kmp).
Exista insa mari diferente intre modul de distributie a populatiei in teritoriile rurale ale judetelor. In mare parte, densitatea populatiei este influentata de formele de relief.
Densitatea este foarte scazuta in comunele din perimetrul Muntilor Carpati, precum si din Dobrogea (sub 50 sau chiar sub 30 locuitori/kmp). In Delta Dunarii si in cateva zone montane traiesc sub 8 locuitori/kmp, fiind zone cu o retea slaba de localitati.
Judetele cele mai slab populate sunt Caras-Severin (20,7 loc/kmp) – judet de munte si cu probleme grave de depopulare ca urmare a unei natalitati foarte scazute – si Tulcea (17,4 loc/kmp) – cu conditii geografice speciale, datorate prezentei Deltei Dunarii pe circa o treime din teritoriul judetului .
In consecinta, criteriul densitatii nu este suficient de relevant pentru evidentierea dificultatilor cu care se confrunta un teritoriu.
Structura pe sexe a populatiei rurale este relativ echilibrata, numarul femeilor fiind aproape egal cu cel al barbatilor – 5,03 milioane sunt barbati (49,6%) si 5,10 milioane sunt femei (50,4%).
In 11 judete situate in regiunile in care procesele de migrare au fost cele mai intense in ultimii 10-20 de ani (Bacau, Iasi, Vaslui, Braila, Constanta, Galati, Alba, Bistrita-Nasaud, Covasna), numarul barbatilor este superior numarului femeilor (Anexa 30). Tendinta de migrare s-a manifestat mai intens in randul femeilor tinere decat in randul barbatilor, ca urmare, deficite semnificative de populatie feminina se inregistreaza in grupele de varsta 20-39 ani. Plecarea acestor tinere din sate se datoreaza lipsei locurilor de munca pentru femei si lipsa serviciilor si facilitatilor specifice varstei .
Dezechilibrul pe sexe, tocmai la varstele tinere, cand se formeaza familiile, pot antrena dereglari ale vietii sociale a comunitatilor si pot genera probleme legate de reproducerea populatiei, contribuind indirect la continuarea declinului demografic.
Structura pe varste a populatiei rurale este caracterizata printr-un relativ dezechilibru, procesul accentuat de imbatranire demografica fiind evident. Varsta medie a populatiei rurale este ridicata (cca. 38 de ani) si in continua crestere.
Populatia care a depasit varsta de 50 de ani este foarte numeroasa: 1 din 3 persoane din rural se incadreaza in aceasta categorie de varsta, fata de 1 din 5 in urban. Procesul de imbatranire a aparut pe masura scaderii numarul de persoane mature, ca urmare a migrarilor masive din ultimele 3 decenii, si s-a acentuat in ultimii 8-9 ani prin restrangerea numarului de nasteri.
Exista si un aspect pozitiv in structura pe varste, cu manifestare temporara. Contingentul numeros de tineri de 15-29 de ani, care nu au mai migrat din sate dupa 1990, a intrat in categoria resurselor de munca, contribuind la intinerirea semnificativa a fortei de munca din rural. Ordinul de marime al acestui fenomen este dat de raportul dintre segmentul de varsta 15-29 ani si actuala grupa de varsta 30-44 ani ( 1,64:1 in rural fata de numai 1,15:1 in urban)
In consecinta, ruralul dispune in prezent, in majoritatea regiunilor, de un continget relativ numeros de resurse de munca foarte tinere, cu disponibilitati pentru calificare, pentru pregatire profesionala si manageriala in domenii economice noi.
In intreaga regiune Nord-Est prezenta acestor tineri este foarte numeroasa (depasesc de 2 ori populatia de 30-44 ani) si ei pot reface potentialul demo-economic imbatranit, afectat de migratie in deceniile trecute. Tinerii constituie insa o presiune pe piata muncii si necesita crearea de locuri noi de munca. In aceste zone sunt necesare masuri speciale de dezvoltare si diversificare a activitatilor de instruire a tinerilor in domenii ce valorifica resursele locale.
In regiunea Vest, procesul de intinerire a fortei de munca este insesizabil, in unele parti ale judetelor Arad, Caras-Severin, Hunedoara fiind nevoie de masuri speciale de atragere a tineretului in spatiul rural.
Procesul de imbatranire demografica se manifesta relativ diferentiat in teritoriu.
Populatia din mediul rural participa la activitatea economica in proportie de peste 57% (anul 1997), in timp ce populatia urbana avea o rata a participarii de numai 47%. Rata medie de participare a populatiei Romaniei era de 52,2%, conform metodolgiei BIT.
Rata mare de activitate in rural este rezultatul prezentei agriculturii ca ramura economica predominanta, cu grad scazut de tehnicizare. Viata activa incepe devreme,aproape 2/3 din populatia in varsta de pana la 25 de ani fiind deja activa, fata de numai 1/3 in urban.
Nivelul scazut al veniturilor din agricultura si lipsa altor activitati neagricole nu au stimulat tinerii sa ramana in rural, batranii fiind nevoiti sa lucreze singuri terenurile. De aceea, o mare parte din locuitori prelungesc viata activa pana la varste inaintate – aproape 3/4 dintre locuitorii de 50-64 ani din rural sunt activi, iar dupa varsta de 65 de ani, jumatate din locuitori raman inca in activitate .
Aceasta face ca pe piata muncii sa fie prezente efective numeroase de persoane foarte tinere dar si un numar foarte mare de varstnici. Este cazul unor agricultori care sunt nevoiti sa lucreze in gospodariile personale deoarece nu exista alti membri de familie, tineri, care sa preia activitatea.
Cea mai mare rata de participare se inregistreaza in regiunile Nord-Est si Sud Vest, datorita gradului mare de imbatranire a populatiei si de predominanta a agriculturii.
Comparatia intre raportul de dependenta demografica si raportul de dependenta economica evidentiaza inca o data faptul ca multi varstnici trecuti de 65 de ani sunt inca activi. Acest fapt impiedica modernizarea agriculturii, pepretueaza practicarea unei agriculturi traditionale si mentine eficienta scazuta.
Regiunile care dispun de contingente numeroase de tineri sub 35 ani sunt, pe de o parte, cele care au un grad mai ridicat de dezvoltare economica (Nord-Vest, Centru si Bucuresti) si, pe de alta parte, Regiunea Moldovei, unde natalitatea ridicata asigura un spor de populatie tanara mai mare.
Gradul de activitate a populatiei rurale este destul de diferit intre regiunile tarii.
In economia tarii, agricultura reprezenta, in anul 1997, principala ramura din punct de vedere al ocuparii populatiei -36,8%.
In majoritatea regiunilor, agricultura si silvicultura domina intreaga economie regionala. Numai in trei regiuni (Vest, Centru si Bucuresti) agricultura este devansata de industrie si constructii.
In mediul rural, ramura agriculturii domina net ca activitate economica, ocupand circa 70% din forta de munca. Chiar si in urban, agricultura reprezinta cateva procente in forta de munca.
In ultimii ani, structura economica din rural a ramas aproape neschimbata, doar serviciile au crescut usor ca pondere din punct de vedere al ocuparii.
Intre regiunile tarii exista diferente in ceea ce priveste locul agriculturii in economia rurala.
Cea mai mare parte din populatia ocupata in agricultura isi desfasoara activitatea in cadrul gospodariilor proprii: 46,6% dintre agricultori sunt lucratori pe cont propriu (self-employeds), reprezentand sefii de exploatatie agricola individuala. O alta parte aproape la fel de mare – 43,8% din agricultori – este reprezentata de membrii de familie neremunerati (unpaid family workers). Se poate spune ca agricultura se practica aproape in totalitate (de catre 90,4% din agricultori) in gospodariile familiale, impreuna cu membrii familiei.
Lucratorii pe cont propriu (sefii de exploatatii) sunt in majoritatea lor varstnici, peste 2/3 dintre ei depasind varsta de 50 de ani, iar 1/3 au depasit chiar varsta de 65 de ani.
Printre membrii de familie, impreuna cu care se realizeaza activitatile agricole in gospodarii, o parte insemnata o constituie copiii pana in 25 ani. Acestia reprezinta peste 1/ 4 din totalul categoriei de lucratori familiali.
Cele mai numeroase contingente de tineri sub 25 de ani care lucreaza inca in gospodaria familiala a parintilor sau rudelor se gasesc in regiunile Nord-Est si Sud-Est, in aceasta categorie intrand 31-34% dintre toti lucratorii familiali.
Desi exista in prezent un contingent relativ semnificativ de tineri in rural, acest tineret nu are calitatea de proprietar, decat in mica proportie, astfel ca batranii sunt proprietarii si sefii de exploatatii.
Fata de aceasta situatie, este necesara crearea unui cadru adecvat care sa stimuleze transferul managementului fermei agricole de la persoanele varstnice spre cele tinere, prin crearea unor sisteme care sa asigure venituri alternative.
Numarul somerilor in Romania era estimat la 820 mii persoane, in trim. I anul 1998 (conform datelor obtinute de Comisia Nationala pentru Statistica prin anchete AMIGO), din care 458 mii barbati (55,9 %) si 362 mii femei (44,1 %).
Din totalul somerilor, 550 mii persoane se gaseau in urban (67 %) iar 270 mii erau in rural (33 %).
Rata somajului (BIM) la nivelul tarii era de 7,4%. Rata somajului in rural era de numai 5,0%, de 2 ori mai mica decat in urban, 9,6%.
În concluzie, prin componentele sale, spațiul rural se deosebește de toate celelalte spații existente pe un anumit teritoriu. Cele mai semnificative deosebiri între spațiul rural și celelalte spații pot fi semnalate în următoarele domenii: structura economică; densitatea populației; profesiile de bază dominante; cultură și edificii culturale; viața spirituală; relațiile interumane; cutumele etc.
Delimitările dintre spațiul rural și celelalte forme de spații au permis formularea sintetică a unor caracteristici specifice:
Din punct de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole dețin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existența și a altor activități, dimpotrivă, silvicultura și industria forestieră în zonele montane și colinare, au un rol esențial în economia spațiului rural, la care se adaugă turismul și agroturismul de agrement, serviciile pentru populație etc. Cu toate acestea, economia spațiului rural rămâne preponderent agricolă. Ponderea superioară a agriculturii în economia spațiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că tendința de “implementare” în spațiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităților culturale etc.), determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populației ocupate, în produsul brut și în valoarea adăugată etc. Tendințele de scădere a ponderii activităților agricole în economia spațiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantații forestiere, șosele, drumuri, spații pentru alte construcții cu scopuri turistice și de agrement.
Din punct de vedere ocupațional, spațiul rural este preponderent un spațiu de producție în care activitățile sectoarelor primare dețin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică, producția artizanală etc. vin să completeze economia spațiului rural. Serviciile productive legate de activitatea agricolă și silvică încep să prindă contur și să-și aducă un aport în acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii. Cu privire la profesiunile practicate în spațiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele necesitând un grad de calificare și chiar policalificare profesională. Populația ocupată în servicii neproductive, activități social – culturale deține o pondere redusă în numărul locuitorilor din comunitățile rurale. De asemenea, în decursul unui an o bună parte din populația care lucrează în activități neagricole cu contract de muncă nelimitat desfășoară activități agricole ajutându-și membrii familiei sau completându-și veniturile cu cele provenite din muncile agricole prestate la terți. Se poate afirma că este o caracteristică a muncii în spațiul rural ca o persoană să presteze munci neagricole și agricole. Această pluriactivitate are consecințe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce privește autoconsumul alimentar.
În ceea ce privește forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale proprietatea publică și privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din pășuni, izlazuri, parcuri și terenuri cu destinații speciale (rezervații, parcuri naționale etc.).
O caracteristică importantă a spațiului rural constă în densitatea redusă a populației și a mărimii așezămintelor bine aerisite și umane. Comunitățile umane din spațiul rural au unele caracteristici specifice și anume, raporturile interumane sunt mai bune și întrajutorarea este mai frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere și ierarhizarea lor se face ținând seama de comportamentul în familie și societate.
Din punct de vedere peisagistic, spațiul rural, prin structura sa naturală, prin flora și fauna sa, este incomparabil mai frumos și mai apreciat de mai mulți locuitori. Aerul mai curat, liniștea etc., guvernează majoritatea așezămintelor rurale.
Viața în spațiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este așezată pe o serie de norme emanate din experiența de viață, din tradiții, obiceiurile și cultura locală. Viața socială și culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanității, element care alături de economie și ecologie dă adevărata dimensiune a spațiului rural.
Activitățile neagricole, în special cele industriale și de servicii se bazează pe complementaritate față de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înființare a întreprinderilor mici și mijlocii din alte domenii. Și în acest caz, faptul că furnizează forța de muncă disponibilă vine în complementarea economiei spațiului rural.
Se apreciază că nu se poate pune semnul egalității între rural și rustic, pentru că și în domeniul rural acționează legile progresului care impun o evoluție în viața oamenilor din spațiul rural. Este greu să afirmăm că, involuțiile, în anumite perioade, pot avea efecte atât de grave încât să se ajungă la rusticizarea spațiului rural.
1.3. Structura spațiului rural
Spațiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural cât și din punct de vedere funcțional.
Structura spațiului rural, privită prin prisma economică și socială, este diferențiată de B. Kâyser în spațiu rural periurban (preorășenesc n.n.), intermediar și marginal sau periferic.
Spațiul rural periurban cuprinde zona limitrofa marilor orașe și centre industriale, având raza de lungime variabilă între 10 și 50 km, funcție de puterea economică și administrativă a polului industrial. Zonele rurale periurbane sunt, de regulă, cele mai vivace dar și cu cea mai puternică amprentă urbană. În aceste zone se manifestă, în paralel, atât fenomene de urbanizare cât și de ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban. Din punct de vedere edilitar și al echipării tehnice, aceste zone sunt mai evoluate, atât datorită influenței educaționale (cu privire la, modul de viață urban) cât și al veniturilor mai mari ale populației. În schimb, din punct de vedere arhitectural și cultural zonele rurale periurbane sumt puternic și, de cele mai multe ori, negativ influențate și chiar poluate de urban. Ruralul autentic este, din ce în ce mai absent, instalându-se fclemehte'ale'nttidului de viață și cultură urbană. Populația acestot localități este toiai heterogenăî în mare parte localitățile rurale periurbane au preponderent funcție de habitat (rezidențiale) pentru populația care lucrează în orașele – Contrei de tonă periurbană. Majoritatea locuitorilor acestor zone navetează zilnic, dimineața spre locurile de muncă, școală, piață etc, iar după amiaza naveta se face invers spre sat, spre case sau locuințe. în țările dezvoltate, dar și la noi în țară, în aceste perimetre rețelele de telecomunicații și de transport sunt dezvoltate (autostrăzi, drumuri de centură, șosele, linii de tren, tramvai, metrou etc).
În localitățile rurale periurbane mișcarea populației este mult mai puternică, fapt ce determină caracterul heterogen al localităților. Au apărut în multe localități "cartiere noi" în care locuitorii sunt proveniți din toate colțurile țării sau ale lumii în cazul unor țări de mare atracție economică (Germania, Elveția, Franța etc).
Din punct de vedere economic zonele periurbane sunt puternic și divers dezvoltate. Economia este mixtă: agricolă, industriala și de servicii, în zonele propice (munte, litoral, lacuri, puncte de atracție turistică) turismului rural și economia agrotusristică este preponderentă. Agricultura are o structură adecvată apropierii de marile pieți de desfacere, având, de regulă, caracter legumicol, pomicol, de creștere a animalelor, (vaci cu lapte). În fermele agricole se practică, în cele mai multe cazuri agricultură intensivă. Dată fiind densitatea populației și atracția zonelor periurbane, fermele au suprafețe mici spre mijlocii. În multe ferme se lucrează în part-time, salariații-navetiști muncind și în fermele agricole familiale. Multe gospodării rurale au caracter de hobby – fermă sau de casă-fermă de subsistență.
Dezvoltarea industriei în spațiu rural a impus în anii 1970 concepția dezvoltare rural-urbană a zonelor agricole (developpement rurban).
În țările cu populație densă sau în unele zone dense au apărut semne de urbanizare a satelor, acestea devenind niște vaste dormitoare orașelor neîncăpătoare pentru exodul sau migrația necontrolată. Pe lângă semne sociale multiple, au apărut conflicte de interese între populația din zonă și noii veniți. Creșterea populației în aceste cvartale "rurale" noi au împins investitorii spre implantarea de investiții mari, ducând la fenomenul de gigantism industrial și, prin consecință, la utilizarea acestor localități. Nu puține sunt localitățile Germaniei, Austriei, Olandei etc. care au resimțit din plin acest proces în anii 1970-1980.
În prezent, după circa 20 de ani, acest tip de dezvoltare rurală, este dintr-un alt punct de vedere. Conceptul nou de dezvoltare rurală a zonelor periurbane are în centrul său ideea autenticității rurale, printr-o ă de implantare de întreprinderi private mici și mijlocii situate în aval și amonte de agricultură prin intermediul cărora să se descurajeze navetismul și să se stabilizeze, pe cât este posibil, populația localnică. În același timp, autoritățile locale din zonele periurbane au început să aibă în centrul preocupărilor sale interesele ecologice, sociale și culturale și financiar-economice. Această politică conduce, implicit, la lupta satelor împotriva urbanizării și denaturării caracterului rural al acestora.
Spațiul rural intermediar cuprinde cea mai mare suprafață a ui rural unde preponderentă, din punct de vedere economic, este itura. Cu alte cuvinte spațiul rural intermediar, în înțelesul dat de B. este spațiul agricol sau zona agrară a spațiului rural. În principal, rural intermediar cuprinde zonele cerealiere, furajere și de creștere a elor, spațiile viticole și pomicole. Aici regăsim întreprinderile ie performante, fie că este cazul fermelor privat-familiale în țările din 3 că este cazul exploatațiilor de tip asociativ sau societar în țările cu nie agroalimentară în tranziție
Ideologia dezvoltării zonelor agrare din spațiul rural intermediar s-a bazat pe productivismul agricol și profitabilitatea exploatațiilor agricole. Introducerea metodelor intensive, cum este cazul tehnologiilor de tip industrial în creșterea animalelor fără sol la porci și păsări, specializarea excesivă a producției agricole, a determinat apariția unui nou tip de dezvoltare rurală după anii 1955-1960. Zone agricole întinse din Europa și America au devenit strict specializate. Sute de km, dacă străbați, în așa numitul cordon al porumbului din Iowa, Minnesota, Wisconsin, Ohio, vei vedea în stânga – dreapta drumurilor numai și numai porumb. Mai în sud, în preajma orașului Saint-Louis din Missouri peisajul se schimbă, în locul porumbului apărând soia. În Franța găsim, de asemenea, întinse suprafețe de sfeclă de zahăr și cartof, de cereale boabe sau suprafețe de pajiști cum este cazul în Bretania.
După expresia lui H. Lamarche, s-a trecut de la logica țărănească la logica productivistă în exploatațiile agricole vesteuropene, în general, și cele franceze, în special. Noul tip de dezvoltare rurală, cu agricultură productivistă, superintensivă, a avut efecte vizibile, producțiile medii de grâu s-au mărit de 4-5 ori, cele de porumb de 3-4 ori, cantitatea de carne sau ouă obținută pe metru pătrat construit a întrecut orice imaginație. într-un timp relativ scurt (20-25 de ani), s-a instalat supraproducția agricolă, au scăzut prețurile produselor agricole sub orice limită prevăzută, iar politicile agricole ale guvernelor vesteuropene și ale U.E au fost nevoite să ia o serie de măsuri de reglare a producției și veniturilor fermierilor. Astfel, fermele mici și mijlocii au dispărut, în mare parte fiind preluate de fermele competitive iar numărul fermierilor este în descreștere vizibilă de la an la an. în același timp, o serie de reglementări economice guvernamentale au început să limiteze producția agricolă la unele produse la un nivel dat prin contingentări, înghețarea (limitarea) suprafeței cultivate, întoarcerea la pârloagă (circa 10-15% în UE), scăderea subvențiilor etc.
În fostele țări socialiste alte fenomene economice și sociale au dominat agricultura zonelor rurale intermediare: pierderea proprietății funciare, colectivizarea, etatizarea producției agricole, dispariția exploatații-lor agricole familiale, transformarea țăranilor din agricultori în lucrători (ouvrieri) agricoli, proletari. în paralel, marile exploatații de tip I.A.S. sau C.A.P. trec, în multe cazuri, la agricultura de tip industrial, specializată și tehnologizată pentru performanțe ridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În același timp, datorită problemelor sociale, agrare multe unitați agricole sunt în pragul falimentului. Acumulările financiare și materiale sunt minime, cu mult sub standardele unei agriculturi intensive. Acum, prin decolectivizarea agriculturii acestor țări, s-a ajuns la o situație diametral opusă față de înainte de 1990. S-a realizat (parțial) reîmproprietărirea, dar pe fondul deteriorării exploatațiilor agricole. În mai toate țările foste socialiste, dar cu tendință mai evidentă în România, exploatațiile privat+familiale, cel puțin până la această dată, nu au fost și nu sunt susținute de guverne. Atât în plan legislativ cât și financiar a fost favorizată "marea agricultură" de tip asociativ (asociațiile și societățile agricole – foste C.A.P.) și societățile comerciale agricole cu capital majoritar de stat (fostele I.A.S).
În viitor problematica dezvoltării rurale în spațiul rural intermediar este una dintre cele mai complexe, atât pentru țările UE, cât și pentru cele asociate (tările în tranziție).
Spațiul rural periferic. Sensul noțiunii de "periferic" în cazul spațiului rural nu trebuie înțeles (cu precădere) din punct de vedere geografic, teritorial, ci, în primul rând, din perspectivă economică și socială. Această parte a spațiului rural se află la "periferia" economică, productivă și, în multe cazuri, la zona defavorizată social a sistemului agrar și silvic. Factorii care favorizează apariția unor zone periferice în spațiul rural sunt atât de natură agroecologică cât și de natură economică. Este cunoscut faptul că nu toate terenurile agricole au același poteiițial natural și tehnologic. De asemenea, poziția (distanța, accesibilitatea) terenurilor agricole față de centrele de aprovizionare – desfacere au mare influență asupra activității comerciale a întreprinzătorilor agricoli față de înființarea sat| continuarea exploatațiilor agricole în zonele rurale periferice.
În agricultură, mai mult ca în alte ramuri economice, legea randamentelor neproporționale, are acțiune concretă ca efect a unei alte legi (naturale): legea fertilității descrescînde a solurilor. Consecința economică a legii randamentelor neproporționale în agricultură (în producția vegetală) este renta funciară. Cum, în general, prețurile produselor agricole sunt unice, egalizarea acestora producându-se pe piață, iar recoltele medii la ha și costurile sunt diferențiate funcție de potențialul natural al solului și de tehnologii, rezultă profit inegal pe diferite terenuri, exploatații, zone agricole etc. Acest fenomen economic specific pământului ca principal factor de producție al agriculturii (și altor factori naturali) determină în spațiul rural diferențieri ale profitabilității producției agricole și a exploatațiilor. Astfel mai multe terenuri și implicit zone agricole, nefiind atractive pentru agricultori, acestea, devin, încet, încet zone periferice producției agricole și prin consecință, vieții rurale în ansamblul său.
În țările cu agricultură intensivă, un alt factor care conduce la periferizarea unor zone rurale este supraproducția agricolă. Intensificarea producției agricole determină ca o cantitate de produse, solicitată pe piață în momente succesive, să fie obținută de pe suprafețe din ce în ce mai mici ca urmare a creșterii succesive (anuale) a producțiilor medii la ha. Acest fenomen, specific țărilor performante economic, are puternice consecințe economice și sociale asupra exploatațiilor agricole aflate în zonele pedoclimatice mai nefavorabile.
în România din circa 9,74 milioane de ha teren arabil, circa 3,38 milioane ha (34,6%) reprezintă teren cu potențial inferior de producție. Întinse zone colinare sunt supuse unor intense procese de eroziune. Cea ma accentuată eroziune se întâlnește în zonele Vasluiului și Bârladului, Podișu Transilvaniei și Măcinului, Dealurile Vrancei și Olteniei etc. Spații defavorizate se întâlnesc în zona nisipurilor și exploatațiilor carbonifere din Oltenia, Delta Dunării, precum și multe suprafețe din zona montană.
Structurarea spațiului rural în periurban, intermediar și marginal nu este strict delimitată. În interiorul fiecărei categorii de spațiu se regăsesc zone (insule) mai reduse sau mai extinse din celelalte categorii. Delimitare între spații se face, de regulă, gradual, în zonele de confluență regăsindu-se elemente comune.
1.4. Funcțiile spațiului rural
Spațiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se instalează activitățile umane, cu condiția ca acestea să nu fie agresive și să promoveze degradarea lui. Revenirea populației spre activități agricole și neagricole în spațiul rural poate fi apreciat ca un factor de reechilibru biologic, pentru că se întoarce într-un mediu lipsit de toate aspectele nocive oferite de spațiul urban.
Multiplele activități economice, sociale, culturale etc., care se desfășoară în spațiul rural pot fi sintetizate în trei funcții principale: economică, ecologică și socio-culturală.
Funcția economică a spațiului rural este considerată funcția de bază, primară, care are ca obiectiv principal obținerea produselor agricole și a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte și din aval de agricultură, precum și silvicultura, industria forestieră, artizanatul etc. Obținerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spațiul rural condiții de viață satisfăcătoare.
Țările semnatare ale Cartei europene a spațiului rural se angajează să garanteze un sistem de producție menit să asigure:
necesarul de alimente al populației;
garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori și familiilor lor apropiate și comparabile cu a celorlalte profesiuni, cu un nivel de responsabilitate comparabil, asigurând o sursă de venit (profit) fundamental pentru populația rurală;
protejarea mediului înconjurător și asigurarea regenerării mijloacelor de producție, cum ar fi solul și apa freatică, pentru generațiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
producerea de materii prime reciclabile destinate industriei și producției de energie;
toate nevoile întreprinderilor mici și mijlocii agricole, artizanale sau comerciale și de prestări servicii;
o bază pentru recreație și turism;
conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii și biotehnologiei.
Din cele de mai sus rezultă că funcția economică este o funcție complexă care cuprinde un număr mare de activități (pluriactivități), în sensul că, spațiul rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu implicații sociale complexe care se referă, în principal la: posibilități de plasare a forței de muncă în activități agricole, stabilitatea populației și, în special, menținerea tineretului în spațiul rural prin oferta de activități neagricole dar conexe acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populația rurală; folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parțial) al salariaților în exploatațiile agricole.
Funcția ecologică a spațiului rural. Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor terenuri miniere, intensificarea și industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari aglomerații de animale pe spații agricole foarte reduse etc. au determinat apariția și intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, și anume “poluarea spațiului rural” (sol, aer, apă), deteriorarea peisajului agricol și silvic, reducerea alarmantă a florei și faunei și producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spațiului rural.
Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea unor măsuri care au menirea să limiteze și să înlăture efectele negative ale factorilor poluanți asupra spațiului rural.
În acest context sunt formulate măsuri și de Carta europeană, susținută de o legislație adaptată la condițiile concrete ale fiecărei țări să protejeze mediul natural. Prevederile acestui document se referă la următoarele aspecte:
eforturile susținute în exploatarea rațională și durabilitatea resurselor naturale și de a se prezerva spațiile de viață și biodiversitatea;
protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial inclusiv în cazul peisajelor seminaturale sau amenajate de om;
protejarea frumuseții și a particularităților spațiului rural, renovând satele și construcțiile, remediind pe cât posibil degradările naturii și ale peisajului;
înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de crescătorie, peisaje rurale tradiționale, tehnici tradiționale în agricultură etc.;
de a veghea ca dispozițiile juridice naționale și internaționale asupra protecției mediului să fie respectate cu strictețe etc.
Aceste precizări impun o anumită politică de protecție a mediului natural. Ea trebuie să cuprindă proiecte de amenajare a spațiului rural menite să asigure protecția și gestionarea solului, aerului și pentru conservarea florei, faunei și a habitatului lor.
De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la delimitarea zonelor în care construcțiile, echipamentele, circulația sau alte activități care sunt dăunătoare mediului să fie limitate la strictul necesar, iar cele cu o agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.
Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări internaționale științifice, tehnice și politice pentru asigurarea gestionării mediului rural continental.
Funcția social-culturală. Prin natura activităților umane, a relațiilor din interiorul comunităților și celor intercomunitare spațiul rural are un caracter social. Așa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităților, instituirea unor raporturi specifice între membrii comunităților, cunoașterea reciprocă și ierarhizarea socială sunt caracteristici ale relațiilor din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomerații urbane, unde este specific anonimatul omului, în spațiul rural toți oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele de vedere. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate a activității rurale, este total diferit de comportamentul omului – anonim din colectivitățile urbane. Acesta înseamnă că există diferențe și în ceea ce privește comportamentul între cele două comunități (rurală-urbană).
Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul colectivităților rurale. În comunitate toți oamenii se cunosc între ei de generații, cei care nu respectă normele de instruire din generație în generație se “autoelimină”, îngroșând, de regulă, rândurile din alte spații sociale. În același timp, “asimilarea” celor noi veniți în colectivitățile rurale se produce relativ greoi și numai după o anumită perioadă de timp.
Viața socială a localităților este intim legată de viața spirituală, culturală.
Cultura tradițională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al fiecărei localități, zone sau regiuni rurale. S-a constat că, dacă unele tradiții au dispărut ca efect al “modernizării, al producției de serie mare”, totuși în spațiul rural se mențin încă tezaure de etnografie și folclor,
meșteșuguri care constituie o mare bogăție.
Se depun eforturi mari din mai multe puncte de vedere pentru a se reabilita preocupările tradiționale în domeniul alimentar, meșteșugar etc.
Apreciem cu valoare prevederile din Carta europeană cu privire la dezvoltarea și protejarea culturii în spațiul rural, care are ca obiectiv esențial, menținerea, apărarea diversității și bogăția patrimoniului arheologic din zonele rurale și să promoveze o cultură dinamică, acționându-se în următoarele direcții:
inventarierea, punerea în valoare și promovarea patrimoniului istoric și cultural, inclusiv abilitățile vieții rurale;
proiectarea și dezvoltarea tradițiilor și a formelor de expresie culturală ca și dialectele locale;
întărirea identității culturale regionale a populațiilor rurale și promovarea vieții asociative;
promovarea patrimoniului gastronomic rural și local.
1.5. Agricultura și spațiul rural
Dintr-o suprafață de 23,8 milioane ha, suprafața agricolă utilizată (S.A.U.) reprezintă 14,8 milioane ha (62,1% din total). Este una dintre cele mai ridicate cote de pământ cultivat în rândul țărilor candidate dar Ți al membrilor UE; media UE-15 fiind de 40,6%, iar media UE-27 ar fi de 44%. 28% din teritoriul României sunt păduri.
Terenul arabil reprezintă aproximativ 63,4% din S.A.U., din care 3,1% culturi permanente și 33,5% pășuni. Suprafața agricolă a României reprezintă 25,2% din totalul țărilor candidate și ar putea contribui cu 7,8% la S.A.U. a UE-27 (tabelul nr. 1.1).
În timp ce pentru alinierea la acquis-ul agricol s-au făcut ceva progrese, restructurarea sectorului agricol este încă la început. Agricultura României în 2000 a adus 11,4% din PIB (media UE-15 a fost de 2%).
În agricultură, pescuit și silvicultură lucrează aprox. 4,9 miloane de persoane, corespunzând cu 42,8% din populația civilă activă; media CC-12 este de 22%, iar în UE-15 este de 4,3%. Angajații români din agricultură formează 54% din forța de muncă a CC-12, ea putând contribui cu 30,9% la populația ocupată în agricultură în cadrul UE-27.
Până în 1997 importurile agricole au avut o tendință de reducere iar exporturile de creștere. De atunci, exporturile agricole au stagnat iar importurile s-au dublat în acești patru ani, pentru a atinge aproape 1 mld € în 2000.
Statisticile românești amintesc că în procesul de tranziție, valoarea producției agricole a fost foarte stabilă și nu a prezentat tipicul declin experimentat de alte țări central-est-europene. Producția agricolă a scăzut de la 106,5% în 1988 la 103% în 2001 (1989-1991 = 100%). Recolta agricolă domină volumul producției cu o cotă de 50%-60% din total.
Situația sectorului agricol era deosebit de dificilă în 2000 și la începutul lui 2001, datorită secetei acute care a afectat întreaga țară. Declinul în producția vegetală a fost de ordinul a 20% în ciuda unei creșteri a suprafeței cultivate. De asemenea, scăderea producției de grâne a afectat negativ șeptelul, numărul de vite, oi și capre scăzând cu 6% iar numărul porcilor cu 18%.
Tabel nr. 1.1
Rolul sectorului agricol în România
(1): inclusiv silvicultură, vânătoare și pescuit;
(2): Suprafața agricolă utilizată;
(3): =1997
*: estimare
Surse: Eurostat, DG ECFIN, OCDE, FAOSTAT, DG AGRI G2
1.6. Industrializarea mediului rural
Este cunoscut faptul că majoritatea țărilor dezvoltate au avut o economie predominant agricolă cu caracteristicile sale specifice.
Dezvoltarea industriei, a serviciilor, a comerțului au condus la formarea unor aglomerări urbane, influențând într-un anumit mod spațiul rural.
Industrializarea, dezvoltarea serviciilor și a comerțului au influențat raporturile demografice dintre sat și urban, (în favoarea urbanului) dar, în același timp, spațiul rural și-a adus o contribuție la dezvoltarea industriei și a serviciilor.
Efectele industrializării asupra echilibrului geografic și demografic sunt semnificative mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că, dezvoltarea industriei se caracterizează printr-o concentrare puternică a activității economice și a populației mărind dotarea edilitară a aglomerațiilor umane.
Nevoia de forță de muncă, câștigurile mai mari și relativ mai sigure, confortul oferit de oraș a determinat o migrare puternică a populației rurale spre urban având drept consecință depopularea localităților rurale.
Dezvoltarea industriei prin însăși modul său de realizare are în vedere cel puțin următoarele elemente: alegerea zonelor de amplasare a noilor obiective, astfel ca acestea să devină cât mai atractive pentru investitori; delimitarea centrelor de industrializare; ameliorarea structurii și infrastructurii; acordul autorităților publice. Toate aceste elemente au efect direct asupra agriculturii, printre care putem aminti:
creșterea cererii de produse agricole formând adevărate piețe specifice cu mecanismele sale;
prin dotarea cu mijloace mecanice performante se asigură creșterea productivității muncii;
formarea unor exploatații agricole de dimensiuni mari menite să asigure exploatarea eficientă a mijloacelor mecanice;
asocierea lucrătorilor agricoli în vederea efectuării în comun a unor lucrări de combatere a eroziunii solului, hidroameliorative etc.
În același timp, agricultura are o influență pozitivă asupra industriei sub diferite forme. Cea mai puternică influență a agriculturii asupra industriei și a serviciilor constă în furnizarea forței de muncă necesară, cerere ce evoluează în funcție de ritmul de dezvoltare a activităților neagricole.
Dezvoltarea industriilor procesatoare de produse agricole stimulează creșterea producției agricole dar, în același timp, are o influență pozitivă asupra anumitor ramuri ale industriei producătoare de mijloace de producție necesare prelucrării materiei prime obținută de agricultori, realizându-se o integrare pe verticală.
Integrarea pe verticală are efecte benefice atât pentru agricultură cât și pentru industrie în ansamblul său.
Dezvoltarea și integrarea pe verticală este generată de cel puțin următorii factori:
creșterea volumului de capital destinat agriculturii în vederea sporirii potențialului productiv – agricol;
tendința întreprinderilor comerciale și furnizoare de factori de producție pentru agricultură care doresc să-și impună controlul și asupra producției agricole;
organizarea și specializarea unităților de comercializare a produselor agricole.
În perspectivă, soluția cea mai viabilă pentru dezvoltarea agriculturii o reprezintă expansiunea rapidă a industriei, serviciilor, reabilitarea infrastructurii rutiere și creșterea dotării edilitare în localitățile rurale.
Între agricultură și celelalte activități neagricole (industrie, servicii, transporturi) există o relație în dublu sens, adică succesul industrializării se resimte pozitiv și în dezvoltarea agriculturii. Dezvoltarea rapidă a industriei și a serviciilor este obligatorie pentru dezvoltarea agriculturii și implicit a spațiului rural.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Mediu Rural Mediu Urban In Cadrul Regiunii Nord Vest (ID: 145863)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.