Relația Marii Britanii CU Uniunea Europeanădocx
=== RELAŢIA MARII BRITANII CU UNIUNEA EUROPEANĂ ===
UNIVERSITATEA ,,PETRU MAIOR’’ DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Specializarea: MPEAP
RELAȚIA MARII BRITANII CU UNIUNEA EUROPEANĂ
PREZENT TRECUT SI VIITOR
Coordonator științific:
Prof.univ.dr.Chilea Dragoș Absolvent : Deneșan Luciana
Tȋrgu Mureș
2016
Listă de abrevieri
AELS (EFTA) – Asociația Europeană a Liberului Schimb;
BCE – Banca Centrală Europeană;
CAER – Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc;
CE – Comunitatea Europeană;
CECO – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului;
CEE – Comunitatea Economică Europeană;
CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperrare în Europa;
ECU – unitate monetară europeană;
EURATOM – Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică;
GATT – Organizația Mondială a Comerțului;
NATO – Organizația Tratatul Atlanticului de Nord;
OECE – Organizația Europeană de Cooperare Economică
PAC – Politica Agrară Comună;
PESC – Politica Externă și de Securitate Comună;
UE – Uniunea Europeană;
UEM – Uniunea Economică și Monetară;
RELAȚIA MARII BRITANII CU UNIUNEA EUROPEANĂ
PREZENT TRECUT SI VIITOR
INTRODUCERE
Subiectul ales de mine presupune pe lângă o cercetare amanuntita si o motivație solidă a acestui demers, totodata cu o abordare multiplă privind maniera de studiu pentru scopul atingerii obiectivului pe care mi l-am propus. Ideea tratării unui subiect care să analizeze din toate unghiurile posibile relația Marii Britanii in relatie cu Uniunea Europeana pare suficient de ampla la prima vedere. Dar, disecarea multiplelor aspecte care includ un astfel de subiect implică, în final, o cercetare minuțioasă și foarte complexă ce reiese tocmai din existent numeroșilor factori implicați într-un proces la fel de complex și nu lipsit de contradicții și animozități, la toate nivelele. Cercetarea relației Marii Britanii cu UE, în contextul construcției europene, nu este un proces care să aibă stablit din start un punct final pentru că însăși construcția europeană, la început de mileniu trei, nu și-a propus o finalizare în termeni cronologici, fiind caracterizată mai degrabă de complexitatea deosebită a întregului ansamblu european. Statele europene care fac parte din UE au ca principală caracteristică relații multiple din toate punctele de vedere.
În această idee consider faptul că lucrarea mea, se înscrie în sfera relațiilor internaționale contemporane. Mai mult, subiectul în sine este ancorat puternic în actualitate pentru că relația Marii Britanii cu UE este încă una atipică în comparație cu celelalte state europene. Această relație, deși în ansamblu previzibilă, este complexă și mereu schimbătoare prin maniera în care guvernul britanic tratează relația cu partenerii europeni din UE. In demersul meu am conferit acestui aspect importanța cuvenită, deoarece au fost incluse comentarii despre evenimente care se derulează in prezentul controversat cu privire la Uniunea Europeana.Ținând seama de aceste aspecte, in demersul meu, mi-am fixat scopul și obiectivele acestei lucrari. Acestea pleacă de la constatarea unor realități care sunt în plină desfășurare la nivelul UE. În cadrul acesteia, Marea Britanie are realmente un rol special, fiind un membru care se distinge prin multe aspecte care s-au remarcat pe parcursul evoluției UE. Ceea ce trebuie precizat este ca britanici au avut suficientă influență asupra Comunității Europene încă din perioada incipientă, atunci când nu făceau parte din structurile europene fondate de cei șase membri. Acest fapt arată recunoașterea importanței Regatului Unit la nivel european, în etapa de preaderare. Încă de pe atunci, britanicii își exprimau mai vizibil, mai direct sau nu, nu numai intențiile de aderare dar și căile prin care concepeau realizarea acestui pas atât de important și cu efecte majore pe termen lung.
Capitolul I
CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ
SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii '50 sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spațiului, lansând primul satelit spațial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”.
La 9 mai 1950 Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor instituții comune.
La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană(CEE) bazată pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii.
Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu , iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).
În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.
În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.
Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985 când Comisia Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.
Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană care a fost adoptat în decembrie 1991, la Maastricht , de către Consiliul European format din șefi de stat și de guvern,. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.
Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.
Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice . Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA. Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări, atât pe plan social, cât și cultural. În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale. În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită presiune asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.
Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent . La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta).
au început să bată la ușa uniunii.UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre cele 12 țări candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.
Tratatul de la Paris (CECA/CECO)
Șase state – Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda – au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. A intrat în vigoare la 23 iulie 1952 și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 iulie 2002. Tratatul CECA instituie următoarele instituții: Înalta Autoritate; Consiliul de Miniștri; Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
1.1.2 Tratatele de la Roma – CEE, CEEA/Euratom
La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea economică europeană și, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda.
În Tratatul de la Roma instituind CEE se arată la Art. 2: „Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”. Tratatul privind instituirea CEE prevede: armonizarea politicilor economice ale statelor membre; stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relațiilor comerciale externe.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a „industriilor nucleare”, urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (art. 1). Toate competențele privesc în mod exclusiv aplicarea „civilă a atomului” (art. 2).
Tratatul de la Bruxelles – de fuziune
Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituțiilor de structură a comunităților europene. Astfel, la nivel decizional rezultă un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezultă o singură instituție – Comisia europeană.
Actul Unic European – AUE
Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferinței Interguvernamentale desfășurată în perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986. Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12 membre și, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca și Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European relanseazã construcția europeanã, atât economic (desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European…), cât și instituțional (extinderea votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spațiu social…).
Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene
Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua revizuire fundamentală. Se pot distinge trei „piloni”:
primul, comunitar;
al doilea, Politica Externă și de Securitate Comună;
al treilea, Justiție și Afaceri Interne.
Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam îl modifică și îl completează pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte:
– locul cuvenit muncii și drepturilor cetățenilor;
– eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;
– posibilitatea acordată UE de a-și face mai bine auzită vocea în cadrul instanțelor internaționale;
– crearea unor instituții sau proceduri capabile să asigure buna funcționare a unei Uniunii extinse.
Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Trebuie menționat că, practic, schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa vor avea loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European ales în iunie 2004 avea 732 de membri, iar noua Comisie, care își va începe mandatul în noiembrie 2004, avea 25 de membri. Tot din noiembrie 2004 avea loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului. Modul în care este ales Președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor ce vor intra în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul:
„ Art. 214 (2). Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească Președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu Președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Președintele și ceilalți membri ai Comisiei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, Președintele și ceilalți membri ai Comisiei vor fi investiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată.”
Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statuează:
1. De la 1 ianuarie 2005 și cu efect din momentul când prima Comisie de după această dată își va începe mandatul, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următoarele:
„ Membrii Comisiei vor fi aleși pe baza competenței lor generale și care oferă toate garanțiile de independență. Comisia trebuie să includă câte un cetățean al fiecărui stat membru. Numărul membrilor Comisie poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim.”
2. Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următorul:
„ Membrii Comisiei vor fi aleși pe baza competenței lor generale și care oferă toate garanțiile de independență. Numărul membrilor Comisiei este mai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalității, aranjamentele necesare fiind adoptate de Consiliu prin vot unanim. Numărul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot unanim”. Acest amendament se va aplica de la data de la care își începe mandatul prima Comisie de după aderarea celui de-al douăzeci și șaptelea stat membru.
3. Consiliul, hotărând în unanimitate, după semnarea tratatului de aderare de către cel de-al douăzeci și șaptelea stat al Uniunii, va adopta:
– numărul de membrii ai Comisiei;
– implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalitătii, conținând toate criteriile și regulile necesare pentru determinarea compoziției colegiilor succesive în mod automat pe baza următoarelor principii:
a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea și timpul petrecut de cetățenii lor ca membri ai Comisiei, în consecință, diferența dintre numărul total de perioade în funcție deținute de cetățenii a oricăror două state membre să nu poată fi mai mare de una;
b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie să fie compus în așa fel încât să reflecte în mod satisfăcător aria demografică și geografică a tuturor statelor membre ale Uniunii.
4. Orice stat care aderă la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii sale, să aibă unul din cetățenii săi ca membru al Comisiei, până la aplicarea paragrafului 2.
Conform "Protocolului asupra lãrgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie sã voteze cu majoritate calificatã, voturile membrilor sãi vor fi dupã cum urmeazã: Franta, Italia, Germania si Marea Britanie câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia si Portugalia câte 12, Suedia si Austria câte 10, Danemarca, Irlanda si Finlanda câte 7 si Luxemburg cu 4. Actele Consiliului trebuie sa fie adoptate cu cel putin 169 de voturi în favoarea majoritãtii membrilor acolo unde Tratatul prevede ca actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel putin 169 de voturi în favoare, adunate de la douã treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificatã, un membru al Consiliului poate cere sã se verifice dacã statele membre care sustin decizia constituind majoritatea calificatã reprezintã cel putin 62% din totalul populatiei Uniunii. Dacã se dovedeste cã aceastã conditie nu este îndeplinitã, decizia respectiva nu va fi adoptatã
Tratatul de la Lisabona – în curs de ratificare
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, cunoscut sub numele de „Constituția europeana”, a fost semnat în anul 2004 însă procesul său de ratificare a intrat în blocaj în primăvara lui 2005 când francezii și olandezii au votat împotriva lui în cadrul unor referendumuri. Timp de mai mulți ani a urmat o perioadă în care s-au propus mai multe soluții pentru deblocarea Constituției europene sau găsirea unei soluții alternative la acest Tratat. Abia la sfârșitul lui 2007 – la Lisabona pe 13 decembrie – a fost semnat un nou Tratat. Principalele dispoziții ale Tratatului de la Lisabona sunt:
Consolidarea puterii legislative și bugetare a Parlamentului European.
Investirea parlamentelor naționale cu competențe pentru a se asigura respectarea principiului subsidiarității.
Creșterea numărului de domenii în care se aplică votul cu majoritate calificată în Consiliul UE.
Definirea mai clară a repartizării competențelor și responsabilităților între Uniunea Europeană și țările membre.
Includerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale obligatorie din punct de vedere juridic, care garantează libertățile și drepturile cetățenilor europeni.
Alegerea unui președinte al Consiliului European cu un mandat de doi ani și jumătate, reînnoibil o singură dată.
Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate pentru a se consolida impactul, coerența și vizibilitatea acțiunilor externe ale UE.
4. Istoria monedei unice europene
În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar și prețul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, țările UE decid să reducă la 2,25% marjele de fluctuație între monedele europene prin intervenție concertată la nivelul pieței valutare. Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
monedă de referință denumită ecu: un „coș monetar” format din monedele tuturor statelor membre;
un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuație de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;
mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize și aur într-un fond comun.
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME decid să mărească temporar șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuații importante de schimb valutar între monedele europene și în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil și să introducă o monedă unică. În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice și monetare . Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.
Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
– libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare);
– sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);
– convergență economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre.
A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:
– înființarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt, IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre UE;
– independența băncilor centrale naționale;- reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.
A treia etapă reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită și pusă în aplicare în euro. La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în aceste 12 țări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naționale sunt retrase din circulație. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacțiile bancare și operațiunile cu numerar, în cadrul țărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populația UE.
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergență pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:
stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflație;
rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflație;
deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3% din PNB;
datoria publică: nu poate depăși 60% din PNB;
stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.
Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate și de Creștere în iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permițând sancționarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005. Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro, precum și reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.
Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este primul dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru și care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007, fiind urmată, un an mai târziu, de Cipru și Malta.
Europa ȋn contextual celor 2 de state membre
Uniunea Europeană a cunoscut în ultimele două decenii o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce privește expansiunea către noi arii geografice cât și cea a creșterii nivelului integraționist. Cea mai exemplificativă în acest sens este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvență de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proiectul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa și, acum, Tratatul de la Lisabona. Mai multe motive au stat la baza ritmului accelerat de schimbare prin care a trecut construcția europeană în ultimii douăzeci de ani. Ele au fost atât de natură internă, comunitară, dar și de natură externă, respectiv legate de noutățile petrecute pe scena mondială. În acest ultim caz, este pentru oricine evident că evenimente precum căderea sistemului comunist în Europa de Est sau apariția unor provocări precum momentul 11 septembrie nu puteau să nu aducă schimbări în modul în care eșafodajul comunitar este construit și funcționează.
Modificările ultimilor ani a adus o modificare a raportului de forțe în bătălia veșnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea națională a statelor membre și nivelul comunitar de reglementare și acțiune. Dacă până în anii `80, primul nivel era preponderant iar al doilea axat mai ales pe latura economică, dezvoltările actuale l-au extins pe ultimul și în arii noi, precum politica externă, cetățenia, justiția. O astfel de schimbare a adus după sine un mare entuziasm de partea celor care doresc o Uniune apropiată ca model de statele federale, însă a declanșat și o reacție de respingere din ce în ce mai puternică din partea celor care se tem de o astfel de perspectivă.
Tendințele de mai sus s-au relevat cu tărie de curând, odată cu lupta din jurul proiectului de Constituție europeană. Ce s-a întâmplat ? Factorii de decizie comunitari au decis ca după Tratatul de la Nisa să se producă o schimbare profundă în modul de organizare și funcționare a Uniunii, schimbare pe care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar. Pentru a-i da acestuia și o valoare simbolică s-a decis ca să poarte numele de Tratat instituind o Constituție pentru Europa. Era clară direcția: înainte către un stat federal european, o constituție fiind specifică statelor. Pentru a se ajunge la documentul ce avea să fie cunoscut ulterior în limbajul comun drept „constituția europeană”, s-a apelat la un proces lung și complicat, proces care s-a dorit a oferi noului act fundamental o legitimare democratică. Astfel, a fost convocată o așa-numită Convenție Europeană, instituție europeană temporară, în cadrul căreia s-au reunit atât reprezentanți din fiecare țară membră ba chiar și din cele candidate, dar și reprezentanți direcția ai instituțiilor UE. Lucrările acesteia s-au deschis la Bruxelles pe 28 februarie 2002, ea reușind să definitiveze proiectul de Tratat în prima jumătate a anului 2003, astfel încât acesta a fost adoptat prin consens de Convenție în vara lui 2003. Cu toate acestea, procesul de implementare a proiectului s-a blocat pentru încă un an de zile, în fața unor nemulțumiri a o parte din statele membre cu privire la unele chestiuni conținute de el. Astfel că, Tratatul a fost semnat la Roma abia pe data de 29 octombrie 2004. Relativ rapid s-a putut observa că următorii pași, cei de ratificare de către fiecare țară membră a UE, s-au dovedit imposibil de făcut în totalitate. Franța și Olanda, în primăvara lui 2005, au convocat fiecare câte un referendum cu privire la acest text legal comunitar, rezultatul fiind respingerea ratificării sale. Campania „nu” din ambele state au profitat exact pe sentimentul de frică al populației față de o federalizare prea accentuată a proiectului european ce fusese declanșat de schimbările profunde prin care a trecut proiectul european în ultimele două decenii.
Uniunea s-a mai confruntat cu blocaje în cadrul proceselor de ratificare de către țările membre a textelor sale de bază. Se mai întâmplase în cazul Tratatului de la Maastricht cu Danemarca și în cel de la Nisa cu Irlanda. De fiecare dată s-a putut trece peste problemele apărute convocându-se noi consultări, după oferirea, în cazul Danemarcei, a unui regim special garantat printr-o anexă la Tratat, iar în cazul Irlandei de aplicare a unei campanii extrem de puternice în favoarea unui răspuns „Da”. Această soluție însă nu mai putea fi aplicată și acum pentru că Franța și Olanda aveau cu totul altă pondere atât la nivel politic și economic cât și moral în Uniune decât Irlanda și Danemarca, țări care nu erau membre fondatoare, iar, pe de altă parte, obstacole de aceeași natură se prefigurau aproape cu siguranță și în cazul Marii Britanii sau Poloniei.
Anii 2005 și 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare la problema Constituției Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o soluție de compromis pe care factorii de decizie comunitari o speră viabilă. Ea s-a concretizat în apariția unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de șefii de state și de guverne pe 13 decembrie 2007. Noul Tratat este clădit în general pe conținutul Constituției Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și, în primul rând, titlul de „Constituție”, care speria populația europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toți cei 27 de membrii ai Uniunii, însă, și acest proces de ratificare s-a împotmolit într-un loc devenit se pare „tradițional” pentru aceasta, Irlanda. În această țară un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. Cum însă la începutul anului 2009 semnalele dinspre Dublin arată o creștere în popularitate puternică a Tratatului, se speră că o nouă consultare ce va fi convocată să ducă la aprobarea noului act european.
Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile din Africa, tendințele unilaterale în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze asupra propriei dezvoltări, dar în același timp trebuie să ia parte la procesul de globalizare.
Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul instituțional european să continue să
funcționeze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și respectul diferențelor ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic și juridic echilibrat și fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcționa.
Capitolul II
MAREA BRITANIE IN UNIUNEA EUROEANA
2.1.ÎNCEPUTURILE UE ȘI ATITUDINEA MARII BRITANII
Consider că este oportună, pentru început, prezentarea sintetică a evoluției UE de la momentele incipiente, de fondare până la începutul secolului XXI, dar incluzând și raportarea Marii Britanii la procesul construcției europene, urmând ca dezvoltarea propriu-zisă a subiectului să fie realizată în celelalte capitole. Construcția europeană, concretizată ca o realitate dominantă și cunoscută, la început de mileniu III, sub numele de Uniunea Europeană, este cu certitudine unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Europei, în a doua jumătate a secolului XX. Sunt mai multe aspecte pentru care o considerăm astfel:complexitatea sa din punct de vedere politic, economic, social, cultural;
a durat câteva decenii și procesul nu s-a încheiat încă;
procesul s-a derulat exclusiv pe cale pașnică, deși au fost permanent tensiuni între unele state europene privind modalitățile de creare a acestui organism european;
constituirea Uniunii Europene este, până în prezent, singura etapă din lunga istorie europeană în care mai multe state europene se aliază nu împotriva unui inamic comun, ci pentru o cauză comună; aceasta, în pofida unor aluzii că UE se dorea o contrapondere față de expansiunea și influența unor puteri din vest și din est.
Unii istorici au accentuat chiar acest aspect, considerându-l fundamental din mai multe puncte de vedere. În primul rând, se remarcă faptul că Europa a avut parte de două mari conflicte care au unificat-o temporar și parțial, cel puțin din necesitate, trecând chiar peste ideologiile diferite, în mare parte pentru primul caz, respectiv rezistența opusă de către aproape tot continentul dictaturii lui Hitler, pentru al doilea caz. În alt conflict, în premieră pentru Europa, Războiul Rece, atunci când politica lui Stalin a determinat, în mare măsură, procesul de unificare europeană spre constituirea unor adevărate instituții durabile și cu caracter supranațional. Analizând restrospectiv toată evoluția sentimentului de solidaritate al europenilor, începând de la bătălia de la Salamis (480 î.e.n.) până în zilele noastre, găsim o explicație pe cât de simplă pe atât de concludentă: ,,Europa nu s-a aliat niciodată pentru ceva, ci împotriva a ceva. Unitatea Europei se face simțită mai ales în defensivă comună contra unui pericol comun, imaginar sau real, iar dacă primejdia dispare, dispare și unitatea”.1
Inițierea acestui proiect foarte amplu și ambițios, datorită dimensiunilor sale politice, economice și geografice a fost considerată un act fundamental, mai ales dacă este raportat lavalorile și identitatea europeană, la spațiul european, la spiritul epocii de sfârșit de secol XX.Privind retrospectiv, ideea unei Europe unite nu este o noutate, pentru a doua jumătate a veacului XX, pentru că visul lui Napoleon a fost acela de a face din popoarele europene unul singur, acest deziderat fiind un adevărat punct de convergență al politicii împăratului francez. Victor Hugo a avut o adevărată viziune privind viitorul european, atunci când vedea o Europă în care nu războaiele vor decide marile evenimente, ci un fel de ,,senat suveran”, asemănător legislativului Franței din vremea sa Proiectul de declarație a rezistențelor europene (din Franța și Italia), elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generații, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existența a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene. Pacea europeană este cheia de boltă a păcii mondiale. Doar o Uniune federală va permite participarea poporului german la viața europeană fără ca el să fie un pericol pentru alte popoare”.2 Așadar, se inducea ideea că simpla existență a mai multor popoare și națiuni din Europa ar fi una din cauzele care au generat atâtea conflicte grave pe acest continent. Or, pentru a evita conflictele pe viitor, aducerea acestor state la un numitor comun, într-o Uniune Europeană, ar duce în mod firesc la o pace perpetuă.Cu toate acestea, pentru ideea unei Europe unite, considerăm că mai semnificativ este discursul lui Winston Churchill în aula Universității din Zürich, în 19 septembrie 1946. Început cu celebrele fraze ,,Doresc să vă vorbesc astăzi despre tragedia Europei. Acest nobil continent cuprinde cele mai frumoase și mai cultivate regiuni ale lumii […[ Este fântâna credinței creștine și a eticii creștine”, emblematicul politician britanic oferă și soluția pentru ca Europa, în perspectivă ,,să fie la fel de liberă și fericită cum e Elveția”. În opinia sa, aceasta era catalogată astfel: ,,Trebuie să construim un fel de Statele Unite aleEuropei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor”.3 Considera că aceasta era singura cale prin care cetățenii Europei puteau să-și recâștige ,,simplele plăceri și speranțe care fac viața să merite a fi trăită”. Procesul creării acestei Europe unite este descris altfel de Winston Churchill: ,,Tot ce trebuie e ca sute de milioane de bărbați și femei să facă bine în loc de rău și să primească drept răsplată, binecuvântări în loc de blesteme.” Mai suprinzător a fost faptul că propunea un parteneriat între Franța și Germania deoarece ,,nu poate exista o reînviere a Europei fără oFranță puternică spiritual și o Germanie puternică spiritual”.
2.2 MARGARET THATCHER ȘI RELAȚIILE MARII BRITANII CU COMUNITATEA
EUROPEANĂ (1979-1990)
Referitor la poziția față de procesul de unificare a Europei, despre Margaret Thatcher s-ar putea spune pur și simplu: ,,A fost împotrivă!”5 Dar nu există ceva mai mult de această afirmație. Doamna Thatcher face parte din generația care a trăit al doilea război mondial ca adolescentă. Nu poate fi acuzată de naționalism pentru că păstrează cu mândrie memoria pentru Marea Britanie, care a stat singură vreme de un an în fața lui Hitler (din iunie 1940 până în 22 iunie 1941 când Hitler și-a arătat intențiile și împotriva Uniunii Sovietice). ,,Războiul rece”, existența ,,Cortinei de fier” în Europa, confruntarea tacită dar evidentă dintre NATO și Tratatul de la Varșovia erau prezențe prea vizibile ca să poată fi ignorate. Acestea erau realitățile europene la preluarea primului mandat de premier de către Margaret Thatcher.Paralel cu preluarea funcției de prim ministru al guvernului britanic, MargaretThatcher a preluat și problemele cu care se confrunta în relația cu Comunitatea Europeană, aflată în plină construcție. Două dintre aceste probleme erau stringente și de actualitate: constituirea Sistemului Monetar European și contribuția Marii Britanii la bugetul comunitar.
În perioada primului său mandat, Margaret Thatcher moștenește apartenența Marii Britanii la structurile europene constituite până în acel moment. Cu aceste structuri europene Marea Britanie va duce o politică selectivă, diferențiată, dar permanent în acord cu numitorul comun care se chema apărarea intereselor economice, mai ales piața britanicilor. Unii autori consideră că Margaret Thatcher trata Europa ca pe o ,,afacere”.6 Nu întâmplător, consilerul șef al premierului Margaret Thatcher pe probleme economice (Alan Walters) avea mai multă influență decât ministrul de finanțe. Și pe acest plan, principiile și pragmatismul caracteristice premierului Margaret Thatcher se transpun în liniile principale ale politicii externe dusă de Marea Britanie în această perioadă.
Astfel, la momentul preluării guvernului, în 1979, Margaret Thatcher era împotriva aderării Marii Britanii la Sistemul Monetar European, înființat în același an de către Comsia Jenkins.Integrarea în Comunitatea Europeană, pentru un stat cu tradiții atât de conservatoare nu a fost ușoară. Aceasta în primul rând pentru că procesul era interactiv, în timp, cerând multe compromisuri și reajustări dar, în esență, Marea Britanie a știut să negocieze mai totdeauna în avantajul ei, al britanicilor în general. În această manieră a reușit prin politicienii ei, de data aceasta prin cel mai reprezentativ, primul ministru Margaret Thatcher, să evite ca procesul de integrare să fie unul sinonim cu unul de dispariție a identității, cu o uniformizare în cadrul sistemului european. De aceea, unul dintre prim miniștrii cei mai consecvenți și mai aspri critici ai Comunității Economice Europene a fost cel britanic. A continuat să facă această critică, constructivă de altfel, inclusiv la adresa Uniunii Europene, după ce nu a mai fost în funcția de premier al guvernului britanic. Nu i se poate reproșa că nu a sprijinit aderarea și integrarea Marii Britanii la marele proiect european, dimpotrivă. Însă criticile veneau din temerea că reformele care le realizase cu greutate pe parcursul anilor din cele trei mandate vor fi compromise de către Comunitatea Europeană prin ceea ce se prognoza a fi o conducere de tip centralizat european de la Bruxelles. Acestea sunt motivele pentru care Margaret Thatcher a semnalat continuu atenționări de alarmă ori de câte ori i se părea că sunt pericole reale sau chiar simple inconveniente din partea unei guvernări coordonate exclusiv de la Bruxelles. Adeptă declarată a autonomiei locale, a descentralizării, Margaret Thatcher nu putea să accepte fără nici o condiție revenirea la o astfel de situație, chiar dacă aceasta venea fie și din partea conducerii centralizate europene de la Bruxelles. Mai mult, îngrădirile europene veneau exact în domeniile monetar și de liber schimb, adică cele care au fost cel mai mult în atenția guvernului conservator britanic în epoca Thatcher. Referitor la aceste situații, premierul britanic declara: ,,Nu am limitat cu succes influența statului în Marea Britanie doar ca să vedem reimpusă la nivel european, prin intermediul unui super – stat exercitând o nouă dominație de la Bruxelles”.7 Pentru ca să fie și mai convingătoare în această afirmație, premierul britanic dădea exemplul care i se părea a fi cel mai concludent, cel al UniuniiSovietice, care încercase ani în șir să uniformizeze economia și politica statelor satelit din Europa de Est, din sfera sa de influență, și în final nu a dat rezultatele dorite, dimpotrivă, a capotat. Redăm opinia ei în acest sens: ,,Într-adevăr este ironic că exact acum, când țări precum Uniunea Sovietică, care au încercat să conducă totul de la centru, învață că succesul depinde tocmai de dispersarea puterii și a deciziilor de la centru, există țări în Comunitate care se pare că vor să meargă exact în aceeași direcție opusă”.8
2.3 RELAȚIILE MARII BRITANII CU UE ÎN PERIOADA PRIMILOR MINIȘTRI
JOHN MAJOR ȘI TONY BLAIR
2.3.1 Marea Britanie și construcția europeană în perioada primului ministru John Major
Demisia doamnei Margaret Thatcher din funcțiile de prim ministru și lider al conservatorilor l-a adus ca succesor pe John Major, în 29 noiembrie 1990. Acesta prelua o sarcină dificilă, cel puțin din două motive: era foarte greu, chiar imposibil (în opinia multor istorici și politicieni) ca noul premier să se ridice la nivelul la care a ajuns Margaret Thatcher atât pe plan intern dar mai ales extern, cu referire specială la relația Marii Britanii cu partenerii europeni. Sub alt aspect, John Major trebuia măcar să mențină, dacă nu să consolideze mai mult, poziția câștigată de Marea Britanie în rândul țărilor vest europene.
Startul guvernării John Major se deschide practic cu o încercare de a realiza un nou început, mai ales în relațiile cu restul statelor europene din C.E. Trebuia să accepte opiniile tot mai predominante ale conservatorilor britanici privind însăși natura marelui proiect european, în contextul relațiilor și mai ales intereselor Marii Britanii în raporturile cu
Comunitatea Europeană.
La momentul preluării mandatului de prim ministru al guvernului britanic, John Major se afla într-o poziție aproape favorabilă pentru că Marea Britanie, respectiv guvernul ei, era poziționat în centrul dezbaterilor marilor probleme ale Comunității Europene. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare, pe plan intern și extern vor duce la pierderea poziției favorabile și a influenței britanicilor chiar în primele luni ale mandatului John Major.Pe parcursul construcției europene s-au semnat mai multe tratate și acorduri între statele membre. Unul dintre cele mai importante a fost categoric cel de la Maastricht. Prezentarea acordului s-a făcut în 11 decembrie 1991 și apoi în 18 decembrie 1991 au avut loc dezbaterile în Parlamentul britanic, ocazie cu care primul ministru John Major a prezentat măsurile pe care guvernul britanic nu le-a acceptat. În principal acestea au fost cele referitoare la politica externă și capitolul cu problemele sociale. Acest fapt a determinat pe majoritatea parlamentarilor conservatori să accepte acordurile.
Primul ministru a mai explicat faptul că prevederile din tratat referitoare la extinderea C.E. cu noi membri este de natură pozitivă pentru că ar servi în primul rând intereselor britanicilor, care erau contra ideilor de federalism în C.E., or venirea altor noi state ar dilua tot mai mult această idee. Este de înțeles că Marea Britanie considera că într-o C.E. cu mai mulți membri, votul și punctele ei de vedere ar putea cântări mai greu în fața marilor rivali Franța și Germania. Marea Britanie a mai câștigat un punct prin principiul subsidiarității. Această chestiune a fost introdusă ca un principiu cu caracter juridic.9
Concluziile referitoare la Tratatul de la Maastricht au fost relativ diferite în mediile politice din Franța și Marea Britanie. Astfel, chiar unii membri ai guvernului britanic au subliniat că tratatul este un document destul de limitat, în timp ce la Paris era altă opinie. Jacques Delors a afirmat, în Parlamentul European, că tratatul relansează practic viitorul C.E. și reia importanța deciziei care trebuie luată pentru realizarea Uniunii Monetare și, în consecință, promovarea integrării se poate face mai repede și mai eficient.10 Faptul că a atins ideea despre federalism nu numai în Parlamentul European, dar și în dialogul cu mass media europeană a fost considerat un derapaj din punct de verere politic, chiar o greșeală. Sondajele de opinie au dat un adevărat semnal de alarmă și au scos în evidență serioase îndoieli mai ales în Irlanda, Danemarca, Germania (unde ideea Uniunii Monetare era foarte nepopulară) și chiar în Franța.Considerăm că aceste diferențe de prezentare au fost mai ales pentru publicul larg din cele două state, public care, periodic, este electoratul propriu-zis și înseamnă totul pentru politicieni. În altă ordine de idei, aceste diferențe nu au dispărut realmente niciodată, doar că s-au manifestat la grade diferite de exprimare. Acestea vin dintr-o poziție majoră, dintr-un interes care își are rădăcinile în relațiile franco – americane și respectiv ale britanicilor cu americanii, din a doua jumătate a secolului XX. Aceste poziții nu au fost subliniate foarte vocal niciodată, dar s-au simțit permanent. Ne referim la următoarele fapte: Franța dorea o Europă occidentală cât mai puternică și independentă, din toate punctele de vedere, pentru a-și întări poziția față de SUA. Acest lucru era posibil numai printr-o structură organizată compact și complex, pentru că Franța singură nu-și putea permite o astfel de poziție. De cealaltă parte, Marea Britanie a încercat permanent să contrabalanseze pozițiile de lideri din partea Franței și apoi a Germaniei, prin relațiile speciale care le promova cu SUA. Prin urmare, britanicii erau siguri că parteneriatul tradițional cu SUA funcționa ca o lege nescrisă, dar care periodic, în momentele de criză mai ales, ieșea pregnant în evidență.
Concluzia certă care se poate trage după Tratatul de la Maastricht (semnat la începutul anului 1992) este că a fost în final un compromis, dar unul pozitiv și cu largi posibilități de a-l face cât mai acceptabil din toate punctele de vedere și de către toate statele semnatare.Din mai 1992, guvernul britanic începe să se pregătească pentru preluarea președinției europene. În acest sens începe o adevărată ofensivă pentru a-și îmbunătăți imaginea, pentru a-și demonstra fermitatea privind punerea în practică a acordurilor de la Maastricht. Startul acestei adevărate ofensive l-a dat ministrul însărcinat cu afaceri externe pentru Europa, Tristan Garel – Jones. Acesta a ținut un discurs, la Bonn, în mai 1992, în care a afirmat cu multă fermitate că guvernul britanic susține în totalitate acordurile de la Maastricht și avertizează, în același timp, că sunt reale pericole în cazul în care nu este ratificat de către toate statele.11 Mai mult decât intervenția lui Tristan Garel – Jones, regina Marii Britanii, Elizabeta a II –a, va rosti, în mai 1992, primul ei discurs la Parlamentul european. Pe lângă semnificația simbolică a gestului ei, discursul a vrut să sublinieze seriozitatea cu care Marea Britanie tratează C.E. și Parlamentul European. În țara sa, însă, euroscepticii au criticat această inițiativă, fiind chiar enervați de gestul reginei.12 Discursul și conținutul său au dus la o polemică aprinsă între euroscepticii britanici și regaliștii conservatori.
Premierul britanic John Major a considerat că dezbaterile din Parlament privind Tratatul de la Maastricht reprezintă o adevărată cotitură importantă pentru descentralizarea C.E. și un mare pas spre extinderea C.E., pe care o considera iminentă, de la 12 la 20 de state membre. El știa că destui de mulți politicieni se temeau de crearea unui
guvern central puternic la Bruxelles, lăsând, în acest mod, mai puține competențe guvernelor naționale. Guvernul britanic a profitat și a speculat din plin lipsa de popularitate a tratatului în unele țări și mai ales ideea ,,federalismului”, propagată de Jacques Delors atunci când a obținut concesiile solicitate. Respingerea prin referendum a Tratatului de la Maastricht de către danezi (în 2 iunie 1992) a consolidat practic poziția guvernului britanic, mai ales în postura sa de la 1 iulie, când va prelua președinția la C.E. În celelalte state din C.E., rezultatul referendumului din Danemarca (respingerea tratatului cu 50,7% față de 49,3%) s-a transmis ca o adevărată undă de șoc negativă.13
2.3.2 Marea Britanie și construcția europeană în perioada primului ministru
Tony Blair (2 mai 1997 – 27 iunie 2007)
La sfârșitul secolului XX și începutul mileniului trei, în Marea Britanie a activat un politician care și-a lăsat amprenta nu numai în viața politică britanică, dar și la nivel internațional. Acesta a fost Anthony Charles Lynton Blair, cunoscut sub numele de Tony Blair. El a reușit să aducă pentru Partidul Laburist un prestigiu deosebit nu numai prin longevitatea carierei politice, dar și prin ce a făcut în perioada cât a fost liderul acestui partid și la conducerea guvernului britanic.
La scurt timp după terminarea studiilor a intrat în politică alăturându-se Partidului Laburist, în anul 1975. În anii care au urmat s-a implicat din ce în ce mai mult în politică alături de laburiști și s-a făcut remarcat. O oportunitate deosebită se ivește pentru el după data de 12 mai 1994 când liderul laburist John Smith moare în urma unui atac de cord. Interimatul la conducerea partidului este asigurat de Margaret Beckett, până la organizarea alegerilor. La 30 mai 1994, Tony Blair și Gordon Brown se întâlnesc în restaurantul Granita din Islington și realizează o înțelegere politică. Urmarea acestui aranjament se vede la 21 iulie 1994 când Tony Blair îi învinge pe John Prescott și Margaret Beckett, obținând 57 de voturi și ajunge liderul Partidului Laburist.14 .Este începutul unei cariere politice de excepție pentru gruparea laburistă reprezentată la cel mai înalt nivel de Tony Blair. Acesta își ține discursul oficia,l ca lider, la conferința Partidului Laburist din 4 octombrie 1994. Începe o activitate politică intensă ca partid de opoziție.
La Conferința partidului Laburist din octombrie 1996, începe o altă linie politică. Aceasta îl va avea ca promotor pe Tony Blair. Este vorba despre Noul Laburism (New Labour.La lozinca devenită aproape clasică) ,,New Labour”, proaspătul premier mai adugă două cuvinte: ,,New Britain”, cu tenta clară spre un nou început pentru Marea Britanie sub guvernarea laburiștilor conduși de el.Imediat după victorie, cu lozinca ,,New Labour, New Britain”,16 Tony Blair promite unitate și hotărâre, eficiență pentru viitor: ,,Unity and purpose for the future”. Liderul laburist își începe cariera ca prim ministru în 2 mai 1997, având o majoritate de 179 locuri înParlament. Era, la vremea respectivă, cel mai tânăr prim ministru din 1812. În această calitate începe din start să promoveze politica New Labour (Noul laburism) care se axa pe reformele de ordin social în Marea Britanie și deschiderea spre Uniunea Europeană.
Alte chestiuni pe care John Major le-a atins în relație directă cu celelalte state partenere din UE au fost legate de afacerile interne, justiție și apărare. La acest ultim capitol a subliniat faptul că la momentul perioadei ultimului deceniu din secolul XX, ,,apărarea
Europei nu este pentru noi un lux, ci o necesitate”. De data aceasta însă, amenințarea nu mai vine din partea comunismului din estul Europei, ca în perioada ,,Cortinei de fier”, ci sunt alte provocări pentru generația următoare căreia îi revin alte sarcini. Aceasta trebuie să se asigure că barierele dintre est și vest nu se vor mai ridica din nou sub nicio formă. Pentru a se putea evita acest pericol sunt necesare schimbări de ambele părți, dar, evident, mai cu seamă în țările din estul continentului.
John Major a explicat fără echivoc care este opinia sa și a guvernului britanic în această problemă de perspectivă pentru continentul european: ,,Țările din est vor trebui să întruchipeze standardele noastre de democrație, de drept, precum și drepturile omului. Ele trebuie să adopte o economie de piață liberă. Cu toate acestea, schimbarea nu poate fi făcută numai de o parte. Dacă ne așteptăm ca est europenii să facă modificări pentru a ni se alătura, atunci trebuie să facem și noi schimbări pentru a-i ajuta să o facă. Noi de exemplu, trebuie să fim pregătiți pentru a le oferi perioade de tranziție în anumite domenii. Trebuie să ne așteptăm că nici UE nu va funcționa la fel cu mai mulți membri ca înainte de aderarea acestor state. […] Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că aceste schimbări vor fi controversate, chiar foarte dureroase pentru unii. […] Statele membre din UE nu trebuie să admită noii membri cu un statut inferior, pentru că noii veniți trebuie să beneficieze de același statut, de aceleași opțiuni într-o UE flexibilă, cu cooperare economică deschisă, cu comerț liber. Avem responsabilitatea de a ajuta la dezvoltarea economică a vecinilor noștri din est pentru că este și în interesul nostru acest lucru. Trebuie să fim deschiși pentru a le întinde mâna. Aceste state trebuie să aibă acces la piețele noastre și nu să le ținem în șah prin mecanismele economice și de apărare. Nu vrem să construim un continent care să se întoarcă la fantomele barierelor politice dinainte de 1989. […..] Sfârșitul comunismului în estul Europei a fost cea mai mare schimbare pe timp de pace pe continentul nostru de peste 100 de ani. Este o oportunitate pe care am dorit-o, dar la care am sperat doar. Acum avemșansa ca să consfințim democrația în Europa întreagă și nu cred că istoria ne va ierta dacă am risipi această șansă”. 17
Aprecierile făcute de John Major în discursul său de la Leiden, s-au dovedit a fi, cel puțin parțial, pertinente pentru viitorul apropiat al UE. Astfel, în perioada anilor 1996-1997, activitatea UE s-a axat pe conferințe inter-guvernamentale. Acestea aveau ca scop, potrivit unor părți din Tratatul de la Maastricht, să revizuiască acest acord după cinci ani. Dar, la acel moment nimeni nu a putut anticipa întârzierile privind ratificarea tratatului precum și intrarea lui în vigoare deabia după doi ani.Guvernul britanic a abordat conferința ce viza extinderea UE spre estul Europei cu multă atenție. Astfel, s-a elaborat o Cartă albă în care sunt stabilite foarte clar obiectivele Marii Britanii în această problemă importantă.18
RELAȚIILE MARII BRITANII CU UNIUNEA EUROPEANĂ DIN 2001-2013
PERSPECTIVA CONSTRUCȚIEI EUROPENE
2.3.3 Marea Britanie și Tratatul de la Nisa.
Marea Britanie participă alături de celelalte state membre ale UE la toate marile evenimente care s-au finalizat prin încheierea unor tratate sau declarații comune, cu toate că a avut părerile sale, uneori distincte față de ale celorlalți parteneri. La început de secol XXI, guvernul laburist condus de Tony Blair a încercat să răspundă așteptărilor atât de la partenerii europeni cât și de la cei interni.Prima provocare pentru Marea Britanie în perioada menționată a fost Tratatul de la Nisa. În esență, acesta era consacrat reminiscențelor de la Amsterdam și anume problemelor de natură instituțională privind extinderea, deoarece acestea nu au fot soluționate în 1997. În principal este vorba despre componența Comisiei, ponderarea voturilor în Consiliu și despre extinderea domeniilor supuse procedurii de vot cu majoritate calificată. Guvernul britanic a avut o poziție foarte pragmatică, afirmând din nou faptul că instituțiile europene, respectiv reforma instituțională trebuie puse pe planul secundar în raport cu partea economică. Este reactualizată opinia lui Tony Blair, în acest sens: ,,[Avem..] propuneri concrete de reformă a UE. Acestea se referă la un sistem de impozitare și cheltuieli mai raționale, în cazul în care noi cheltuim mai puțin cu privire la bunăstare și mai mult pe investiții pentru viitor; Sunt conștient că putem tăia din impozitare”.19
În ceea ce privește politica externă și de securitate comună a UE, Marea Britanie era foarte sensibilă, cel puțin din două puncte de vedere: în primul rând voia să-și păstreze relația specială cu SUA; în al doilea rând trebuiau atenuate asperitățile dintre Franța și Marea Britanie deoarece Franța vedea mereu în Marea Britanie așa numitul ,,cal troian” al SUA în UE. Era încă în memoria ambelor țări poziția diferită care au avut-o cu ocazia războiului din Irak (1990-1991) când Marea Britanie a fost favorabilă folosirii forței și a pus la dispoziție, sub comanda SUA, forțe militare semnificative. În contrast cu pozția guvernului britanic, Franța era mai favorabilă folosirii diplomației.Conform proiectului de Constituție europeană și apoi Constituției propriu-zise, se acordă o mare importanță politicii militare, respectiv politicii externe și de securitate comună a UE (PESC). Evident că în aceasta intra și politica comună de apărare. Spre deosebire de alte domenii, prevăzute în Constituție, referințele normative ale politicii militare sunt foarte concrete și bifate cu numeroase constrângeri. În primul rând, Tratatul constituțional va înlocui toate tratatele de până atunci pe linia PESC. Acest fapt se va realiza prin reformularea dispozițiilor referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție și va permite statelor membre să-și amelioreze capacitatea de acțiune într-un cadru comun.
Astfel, UE găsește motivația necesară pentru o politică externă eficientă după ce s-a observat relativa inerție cu prilejul crizei balcanice și apoi imposibilitatea de a se impune în criza din Golf. Așadar, o agendă comună de acțiuni și măsuri pe plan extern a UE lipsea totuși după Delclarația de la Laeken. Strategiile statelor membre puteau să corespundă sau să se coordoneze, dar și să nu fie acceptate, să se contrazică sau chiar să se opună, însă niciodată nu fomau în mod efectiv o politică unică. UE era realmente o mare putere economică unificată, cu mare greutate pe plan mondial, dar avea în paralel acele mici, dar mândre politici externe ale statelor membre, deși în mod singular nu dădeau greutate, cu rare excepții (vezi cazul Marii Britanii când participă masiv alături de americani la intervențiile militare externe). De fapt, pentru politica externă britanică, în special pentru premierul Tony Blair, s-a pus o adevărată dilemă, chiar provocare. După 11 septembrie 2001 toate statele europene din UE s-au încolonat după SUA în lupta contra terorismului. Evident, în frunte era Marea Britanie reprezentată de Tony Blair, cu vechea motivație: relația specială cu SUA. Dar, după declarația lui George W. Bush, din 29 ianuarie 2002, când a numit cele trei state asiatice (Iran, Irak și Coreea de Nord) ca o ,,axă a răului” , Tony Blair a fost nevoit să se decidă în care tabără va fi, având în vedere reacția negativă a liderilor europeni la această declarație. Pericolul ca SUA să acționze unilateral era iminent. Chiar și așa, comisarul britanic european pentru Relații Externe, Chris Patten, a considerat că formula de ,,axa răului” este o,expresie simplistă și nefolositoare”. Alegerea premierului britanic avea să se concretizeze curând, afectând sensibil relațiile cu partenerii europeni din UE care nu doreau o implicare alor într-o intervenție în Asia.
Cu toată această vulnerabilitate delicată, considerăm că Uniunea Europeană avea, totuși, un mare ascendent pe planul apărării și securității. Acesta pleca, e adevărat, de la faptul că toate statele membre erau democrații liberale, adică ,,societăți deschise”. Din principiu, acest tip de stat presupune împotrivirea față de folosirea forței în relațiile externe, mai ales față de alte state similare. Este un concept care s-a autodefinit cu supranumele de,,pace democratică”.20 Acest concept pleacă de la o constatare de tip istoric, în sensul că trecutul arată că niciodată, sau foarte rar, democrațiile liberale au conflicte armate între ele. De aceea, este o adevărată cutumă, parte din așa numitele legi nescrise chiar, ca între statele din UE războiul să fie de neconceput. La aceasta, toate guvernele Marii Britanii au subscris necondiționat. Este poate singurul aspect cu care britanicii au fost permanent și necondiționat de acord cu UE. Mai mult de atât, statele membre UE nu concep niciun fel de război nici cu celelalte state nemembre ale UE.Aceste realități percepute ca certitudine de fiecare membru UE, anume că nu există temere că vreodată forța va fi folosită contra lor, face mult mai posibil procesul de integrare, în ce privește gradul de cooperare. Mai mult de atât, s-a remarcat faptul că și dacă se ajunge la măsuri aspre, gen folosirea forței cu implicații militare contra altor state din afara spațiului Europei, atunci apar dispute între statele membre UE care nu sunt ușor rezolvate consensual. Pentru această siguranță a securității, statele din UE plătesc într-o oarecare măsură prin restituirea voluntară a unei părți din suveranitatea lor către UE. Din partea Marii Britanii, cel care a sesizat primul acest aspect a fost consilierul premierului Tony Blair, Robert Cooper.21Opozanții acestei idei consideră că nu este nevoie de această cedare din propria suveranitate pentru că este suficientă umbrela protectoare a SUA, prin intermediul NATO, aceasta oferind suficient adăpost de protecție pentru Europa. Situația aceasta vizează o posibilă amenințare a UE pe plan intercontinental. Din această ecuație rezultă și o întrebare ce se referă tocmai la faptul că UE se simte protejată: nepunând în prim plan apărarea și securitatea, contând prea mult pe scutul NATO, nu se expune unui risc prea mare? Mai exact, dacă UE poate să-și permită nefolosirea forței în situația în care alte părți ale lumii refuză acest lucru?.22 Deocamdată soluția oferită este o deplină unitate, o politică comună în sfera apărării și securității, pentru că astfel se poate ajunge la o descurajare față de posibilele agresiuni contra vreunui stat membru al UE. Este ceea ce se urmărește prin tratatele la nivelul Uniunii Europene. Se sugerează chiar constituirea unei structuri europene proprii, pe planul politicii externe, care să fie paralelă cu ONU. Dar aceasta trebuie constituită ca una nouă. În acest sens, Pierre Manent preciza: ,,Se poate spune că principiul democratic, după ce a utilizat din plin națiunea ca pe un instrument sau vehicul, o abandonează pe marginea drumului. Acest lucru nu ar fi îngrijorător dacă un nou vehicul ar fi disponibil în mod clar sau în construcție. Dar, deocamdată această nouă formă politică nu este nicăieri în vedere”.23
Pornind de la aceste realități, UE a reușit să dezvolte propriile proiecte de politică externă comună. Deși nu dispunea de o veritabilă politică externă comună, mai ales în fața provocărilor internaționale, UE își propune, deși într-o măsură relativă, acțiuni externe și paralel mecanisme de cooperare prin intermediul diverselor sale instituții. Pentru că în această situație apăreau diverse probleme de coerență, de coordonare, se impunea, în mod foarte clar, necesitatea aprofundării mai accelerate a procesului de integrare europeană. La acest proces, noul tratat constituțional era chemat să aibă o contribuție majoră, iar Marea Britanie, prin intermediul guvernului ei, era dispusă să-și aducă propria concepție în materie de politică externă și de securitate comună a UE. Guvernul britanic se considera de drept să fie luat în calcul în această problemă majoră, cel puțin din următoarele motive: Regatul Unit face parte din Consiliul de Securitate al ONU, din NATO, din Commonwealth, din UE, plus istoria participării sale din poziție justă la marile conflagrații mondiale.
IV. 2. Marea Britanie și Convenția pentru o Constituție a Europei
Relațiile Marii Britanii cu UE, la început de secol XXI, erau diferite parțial, cel puțin față de 1997 când Tony Blair cu laburiștii au venit la putere, cu o largă majoritate. Al doilea mandat l-a început fără ca să fie realizate principalele promisiuni, în frunte fiind cele cinci teste economice propuse de Gordon Brown. Ambițiile lui Tony Blair de a așeza Marea Britanie chiar în ,,inima Europei” au rămas doar ca bune și frumoase intenții, iar popularitatea sa, ca și proiectele, s-au erodat repede. Unele măsuri cu caracter european, deși păreau nesemnificative ca urmări, au avut totuși un impact negativ asupra viziunii populației în raport cu UE. De la noile pașapoarte până la interzicerea vechilor unități de măsură imperiale (sistemul de măsuri și greutăți), de la interzicerea pesticidelor în agricultură până la anularea tradiționalei practici britanice de a nu impozita comercializarea îmbrăcăminții pentru copii, toate acestea determinau pe britanicii de rând să creadă că țara lor pierde repede și sigur din propria identitate națională. Aceasta cu atât mai mult cu cât noile măsuri impuse de la Bruxelles aveau prea mult miros franco-german. În aceste condiții, nu este nimic surpinzător în sondajul care arăta, în 2000, că 70% dintre britanici erau contra monedei unice, iar alți 46% voiau să părăsească UE. La aceste procente trebuie adăugați cei 11% nehotărâți.24
Erau și unele opinii referitoare la viitorul UE în perspectiva procesului de integrare. Acesta era pus într-un relativ raport de egalitate cu un viitor super – stat sau o nouă piață economică. Erau prezentate și argumentele pentru o viitoare neîmplinire a țintelor pe care și le-a propus UE:
în cazul extinderii cu noi state membre, UE va deveni și mai diversificată, din toate punctele de vedere, or, în această situație, procesul de integrare va fi mai dificil și mai îndelungat;
nici o țară mare, cu excepția Germaniei, nu este de acord cu federalizarea;
puține progrese au fost realizate la nivelul instituționalizării competențelor poliției din cadrul UE;
politica de apărare și securitate comună nu va ajunge nicăieri câtă vreme cetățenii contribuabili din UE nu vor fi dispuși să plătească pentru aceasta;
încetinirea procesului de luare a deciziilor duce în mod invariabil ca acquis – ul comunitar să nu mai crească.
În aceste situații, rămânea părerea lui Tony Blair referitoare la o UE ,,cu multi-viteze și cu geometrie variabilă.” Euroscepticii din Marea Britanie semnalau un alt pericol pentru britanici: transformarea, de către birocrații și judecătorii de la Bruxelles, prin intermediul legislației, a națiunilor europene într-un ,,Euroland” de tip sovietic. Se considera, în 28 ianuarie 2002, că programul UE este ,,unul pur comunist, în stil sovietic colectivist, motiv pentru care îi dădea dreptate lui Mihail Gorbaciov, care atunci când a vizitat Londra (martie 2000) a spus că UE este ,,noul spațiu european-sovietic”.26 Se considera că spectrul unui super-stat centralizat la Bruxelles nu este de dorit pentru că în asemenea condiții vor ieși la suprafață suficienți naționaliști zeloși, din toate statele membre UE.
Considerăm că, la o analiză mai atentă a actului de ratificare de către britanici, guvernul britanic a acționat din nou în clasicul spirit al pragmatismului, în condițiile unei reale conjuncturi favorabile, în sensul că actul în sine avea mai mult o valoare de simbol deoarece, datorită votului negativ al irlandezilor, în mod practic miza era nulă, fiind nevoie de unanimitate. În schimb, Marea Britanie a câștigat mult la capitolul imagine în UE, diminuându-și substanțial percepția negativă de până atunci.
În perioada imediat următoare, Marea Britanie va rămâne acel stat membru foarte reticient atunci când era vorba de compromisuri pe teme europene (spațiul Schengen, moneda unică, piața, imigrația etc), dar cu mare disponibilitate de ambivalență dacă erau în joc interesele sale. Cu toate că a ratificat Tratatul de la Lisabona, executivul britanic nu era convins că reforma instituțională a Uniunii Europene este esențială, opinând
că aderarea a noi state și susținerea alegerilor europarlamentare sunt posibile și sub configurația de la momentul respectiv.27
Atunci când, la Bruxelles, reprezentanții Marii Britanii vor face disonanță puternică față de unele decizii și proiecte ale UE, vor fi voci singulare, este adevărat, care flutură steagul pe care scrie ,,excludere”. În reallitate, scenariul excluderii Marii Britanii din
Uniune, cu acceptul tacit al aliaților sãi doctrinari sau strategici, este considerat de analistul britanic Charles Grant ca fiind unul extrem. Acesta crede cã o astfel de ostracizare a britanicilor n-ar putea fi acceptatã chiar atât de ușor de țãrile care împãrtãșesc viziunea atlanticistã a Marii Britanii în planul politicii externe și de securitate sau abordarea liberalã de tip market-oriented promovatã de aceasta sub aspect economic.28
2.3.4 Marea Britanie – extinderea spre Est și problema imigranților
În ceea ce privește lărgirea UE, toți erau de acord asupra unui fapt: extinderea UE cu noi membri va avea cu certitudine câștigători și perdanți. Cu acceptarea acestei situații se întărea percepția că UE este un proiect foarte elitist care se desfășoară în afara consimțământului cetățenilor și, prin urmare, nedemocratic. De aceea se contura tot mai puternic tendința că toate modificările majore ale tratatelor, precum și lărgirea UE, să fie supuse obligatoriu referendum-rilor naționale, fapt greu de realizat în practică.
Din momentul în care pentru UE se pune problema lărgirii cu noi membri, evident că britanicii aveau propria lor viziune relativ la această situație. Poziția guvernelor britanice din perioada de după 1973 a fost inflențată de cel puțin doi factori: evoluția politică a statelor europene din Europa de Est (mai ales după momentul istoric al căderii ,,Cortinei de fier”) și schimbările din interiorul UE, cu trimitere specială la ponderea voturilor noilor state în UE.
Din aceste perspective, britanicii și-au exprimat pozițiile referitoare la extinderea UE cu noi membri. Deși pe parcursul anilor poziția guvernelor britanice a avut și schimbări de atitudine, totuși acestea au fost mai mult de nuanță și nu de fond. Aceasta pentru că, în mod permanent, au fost de acord cu intrarea altor noi membri, din principiu cel puțin.
Nimeni dintre istorici și oameni politici nu au prevăzut evenimentele din anii 1989 și 1991, mai ales rapiditatea și amploarea cu care acestea s-au desfășurat. De aceea, statele vest europene s-au văzut puse brusc în fața unei realități politicce de importanță covârșitoare. Căderea ,,Cortinei de fier” a schimbat Europa prin desființarea și modificarea granițelor ideologice, prin apariția unor noi frontiere, a unor state noi, dar și tensiuni și provocări pe care nimeni nu le-a putut anticipa înainte de anul 1990. Pentru Marea Britanie, evenimentele din anii 1989-1990 nu au fost o surpriză în totalitate, ci doar amploarea lor, modul de desfășurare. De aceea, perspectiva lărgirii UE cu noi membri din estul Europei era o oportunitate care nu trebuia ratată. De aceea, în Conferința din iunie 1993, de la Copenhaga, s-a luat o decizie foarte importantă pentru viitorul UE: s-a dat undă verde pentru expansiunea spre est.Marea Britanie punea problema unor măsuri mai eficiente pentru blocarea fluxului de imigranți, în primul rând a rețelelor de traficanți cu imigranți. Pentru aceasta,
având în vedere amploarea fenomenului, era necesar să se formeze un corp suplimentar de polițiști de frontieră la granițele UE. Era preferabilă această măsură, care implica costuri mai mici decât aplicarea politicii de repatriere a imigranților deja veniți în țară. Comisia Europeană a acceptat aceste propuneri din partea britanicilor.29Principiul returnării sau repatrierii imigranților era destul de dificil de aplicat, mai ales în condițiile în care țările de origine refuzau repatrierea, la fel ca și țările de tranzit. Marea Britanie, la fel ca Germania și Italia, era interesată în eficientizarea măsurilor pentru rezolvarea acestei probleme legate de imigranți. În acest sens, Marea Britanie a început preparativele pentru mecanismele prin care să se poată face apeluri fără drept de refuz din partea țărilor de origine sau cele de tranzit pentru a accepta repatrierea imigranților. Aceștia nu mai puteau avea statutul de refugiați. Aceste chestiuni s-au pus cu ocazia reuniuniiConsiliului European de la Sevilla, din 2002. În timp ce Franța și Suedia au propus principiul folosirii stimulentelor pentru dezvoltare în țările care produc imigrație ilegală de forță de muncă, Marea Britanie, prin premierul său Tony Blair, cerea sancțiuni pentru acele țări care refuză repatrierea imigranților. Se prevalează de articolul 36, din rezoluția Consiliului European de la Sevilla care prevede că în cazul în care Consiliul identifică ,,o lipsă nejustificată de cooperare, poate, în conformitate cu normele prevăzute în tratate, să adopte măsuri sau poziții conform politicii externe și de securitate comună ale UE, dar fără a pune în pericol obiectivele cooperării pentru dezvoltare”.30 Cu această ultimă formulare, Tony Blair a trebuit să admită că obiectivul său de a da puteri sporite Consiliului European în problema combaterii imigrației ilegale nu a fost atins în totalitate și că, de fapt, înțelegerea de la Sevilla a fost în final un compromis.
Cu toate acestea, Consiliul European a preferat măsuri care să limiteze fluxul imigrației decît cele care să ducă la eradicarea cauzelor care îi determină pe imigranți să vină în țările din UE: sărăcia, suprapopularea, instabilitatea plitică. O circumstanță ar fi, inclusiv pentru Marea Britanie, declinul demografic cu care se confruntă precum și îmbătrânireapopulației apte de muncă. Dar, referitor la această problemă, un articol din The Economist a avut un titlu intitulat sugestiv: ,,Go away, we need you”.32Mai radical a fost punctul de vedere al liderului BNP, Nick Griffin, cu privire la imigranți. Mai întâi el amintește câtă dreptate a avut fostul politician britanic conservator,Enoch Powel, când a ținut faimosul său discurs, în 1968, intitulat Râuri de sânge. Atunci el critica politica imigraționistă a Marii Britanii și făcea previziuni care s-au adeverit după 40 de ani, o adevărată problemă socială pentru britanici. Nick Griffin propunea măsuri drastice, radicale chiar, de genul scufundării vaselor folosite de imigranți în drumul lor spre Europa. În anul 2008, mai mult de 67.000 de persoane au trecut Marea Mediterană pentru a încerca să intre în Europa, iar din aceștia, jumătate au ajuns în Europa prin Malta și Italia. El declara:
,,Mai devreme sau mai târziu, singura măsură care va opri imigrația – și va impiedica numeroase persoane originare din Africa subsahariană să moară pe calea spre Europa – este să fii dur cu cei care vin”. Sincer, ar trebui [funcționarii UE implicați în combaterea imigrației ilegale n.n.] să scufunde câteva ambarcațiuni. Mai devreme sau mai târziu, Europa va trebui să-și inchidă frontierele, altfel va fi copleșită de Lumea a treia”.33În același timp însă, puteau fi trase concluziile din trecutul nu prea îndepărtat al unei Europe care a avut experiențe tragice în tratarea problemei străinilor, mai ales din punct de vedere rasial. Un anume grad sau nivel de toleranță trebuia stabilit, cel puțin din considerente morale și practice. Weiler invocă această necesitate din următorul considerent: ,,Europa a fost construită pe cenușa rezultată după al doilea război mondial, conflict care a generat înstrăinarea cea mai oribilă față de cei considerați străini [din punct de vedere rasial n.n.]. A fost o alienare care a devenit anihilare”.34
Realitățile din Marea Britanie, cu referire directă la imigranți, îngrijorau populația și o făceau să arate cu degetul în mod acuzator și dezabrobator spre UE. De aceea, politicienii și guvernul trebuiau să ducă o politică similară echilibristicii între doleanțele electoratului britanic, de care depindeau vital în campaniile elctorale, și obligațiile asumate față de organismele europene. În această perspectivă abordau evenimentele care vor veni pe plan european la nivelul UE.
Pentru toate guvernele britanice, cele două probleme, extinderea spre estul Europei și imigranții, erau inerent legate, nu puteau fi disociate din simplul motiv că intrarea unor noi state din răsăritul continentului european, aducea automat un val mai mic sau mai mare de imigranți. În aceste condiții, totuși, problema numărul unu rămânea cea legată de extindere, pentru că în proporție covârșitoare o aducea și pe cea a imigranților. Însăși construcția europeană la început de secol XXI, din perspectiva Marii Britanii, nu putea continua fără a include aceste două mari provocări: extinderea și imigrația.
2.3.5 Marea Britanie și Tratatul de la Lisabona
O etapă importantă pentru construcția europeană a fost Tratatul reformat sau de reformă de la Lisabona, din 2007. Acesta a apărut ca o continuare firească a celui de la Roma. Au fost destule voci care considerau că un tratat de reformă nu este încă oportun și, prin urmare, acesta este de fapt un tratat prea îndepărtat în timp ca să fie luat în considerare încă din anul 2005.35 Deoarece reforma instituțională realizată prin Tratatul de la Nisa nu a fost considerată, la vremea ei, suficient de curajoasă pentru a răspunde așteptărilor legate de noua extindere a Uniunii Europene, debutul de mileniu a coincis și chiar a stimulat decizia elaborării și negocierii unui nou tratat. Cu toate acestea, printre cele mai importante „inovații” aduse de Tratatul de la Nisa pot fi amintite redistribuirea numarului de voturi în Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comitetul Regiunilor,Comitetul Economic și Social și reconfigurarea Comisiei, pe fondul extinderii Uniunii de la 15 la 25/27 membri. Procesul de reformă constituțională, lansat prin ambițioasa Declarație de la Laeken, din decembrie 2001, urma să permită construirea unei noi Uniuni Europene „mai democratice, mai transparente și mai eficiente”, capabile să-i aducă pe „cetățenii europeni, și în primul rând pe tineri, mai aproape de designul și instituțiile europene”. Pentru aceasta, Declarația menționa nevoia organizării unor dezbateri largi privind viitorul Europei, care să implice nu doar actori interguvernamentali, ca până acum, ci și actori non-guvernamentali, cetățeni etc. și care să ducă la redactarea unui nou proiect constituțional. Ca atare, cel puțin în aparență, negocierile nu s-au mai desfășurat în „spatele ușilor închise”, ci dimpotrivă. Convenția Europeană privind Viitorul Europei a reunit peste 100 de participanți, reprezentanți ai diferitelor structuri instituționale.
După un parcurs destul de dificil și sinuos, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, la 1 decembrie 2009. Era însă o mare diferență între așteptările generoase formulate la Laeken (decembrie 2001), firești la un asemenea document, și realitățile din decembrie 2009. Au fost autori care au afirmat chiar că, în realitate, tratatul este considerat un contrariu a ceea ce s-a vrut necesar la momentul declarației de la Laeken.36 Reproșurile se făceau, în mod explicit, la următoarele aspecte: principiile menționate în documentul de la Laeken referitoare la simplificarea, transparentizarea și dezbaterea publică au fost repede uitate, iar textul oferit este unul care nu dă dovadă nici de simplitate, nici de transparență, ci mai degrabă ,,unul dificil de înțeles de către cetățenii europeni cărora li se adresa în mod direct”.37 În plus, documentul nu a fost supus unui referendum decât într-un singur stat membru UE, Irlanda. În această situație, tratatul a fost salvat, ca și în alte situații precedente, printr-un compromis. De data aceasta s-a produs ,,un compromis între oponenții și suporterii fostului Tratat Constituțional”, și unii și alții fiind convinși că au obținut ceea ce doreau, respectiv, oponenții (în general britanicii) că și-au impus punctul de vedere privind forma, iar susținătorii că nu au permis realizarea unor modificări substanțiale referitoare la conținut.38
Noul Tratat de la Lisabona, cunoscut și sub numele de „Tratatul de Reformă”, oferă doar o amendare a tratatelor considerate a fi fundamentale (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), așa cum au făcut, la vremea lor și Tratatele de la Amsterdam și Nisa. În plus, în principal pentru a răspunde obiecțiilor venite din partea acelor state membre UE îngrijorate de un eventual avans federal al Uniunii, din noul Tratat au fost suprimate toate indiciile care ar fi putut conduce la ideea că UE s-ar putea transforma într-un astfel de super – stat. De aceea au dispărut termenul de „constituție”, precum și secțiunea consacrată simbolurilor UE (steag, imn, motto). Cu toate acestea, noul Tratat a preluat cea mai mare parte a inovațiilor incluse în Tratatul
2.3.6. Marea Britanie și criza economică a Uniunii Europene
Începând cu anul 2010 Marea Britanie este confruntată nu numai cu criza globală însăși, dar și cu relația ei dificilă cu statele membre din UE, mai ales cele din zona monedei euro. Pe deoparte guvernul condus de David Cameron ar fi dorit să fie un actor principal în UE, în rezolvarea crizei euro, dar pe de altă parte nu dorea implicarea cu sprijin financiar. În primul rând, Regatul Unit se confruntă cu una dintre cele mai grele perioade în sistemul financiar propriu, deși nu face parte din zona euro. Astfel, are povara unei datorii publice uriașe, respectiv de 920,9 miliarde lire, reprezentând 60,6% din PIB. În plus, deși a luat măsuri de austeritate, totuși deficitul bugetar a crescut în primele luni ale anului 2011.39
În aceste condiții, David Cameron a anunțat în mod oficial la summitul UE din 23 iunie 2011, că nu va contribui la noul pachet de 120 miliarde euro pentru ajutorarea Greciei. Explicația pare simplă și argumentată: Marea Britanie nu face parte din zona euro, deci numai celelalte 16 state membre UE să contribuie, fiind în joc moneda lor. Această declarație oficială a fost făcută în pofida faptului că Germania anunțase, prin cancelarul Angela Merkel, înainea Summit-ului, că aștepta toate statele să participe prin partajare la salvarea Greciei. Acest fapt trebuia să se întâmple prin Mecanismul European de Stabilizare Europeană, de 60 de miliarde euro, la care s-a angajat și Marea Britanie, alături de celelalte state membre UE. Cu tot refuzul de participare financiară, David Cameron afirma permanent că își dorește o monedă euro puternică și în ascensiune, cel puțin dintr-un motiv: 40% din exporturile britanice se îndreaptă spre zona euro. Contradicția relativ paradoxală dintre ce afirma premierul britanic și ce dorea sau era în realitate, se poate parafraza, adaptat la realitatea europeană, din ce a afirmat, în 1971, Secretarul de stat al Trezoreriei americane,John Connaly, către europeni (,,dolarul este moneda noastră, dar problema voastră”), adică ,,euro este moneda voastră, dar problema noastră”.40
Premierul britanic a trebuit, și în mare parte a reușit, să ducă o adevărată politică de echilibristică între cerințele tot mai insistente și chiar amenințătoare de la Bruxelles, pe de o parte, și dezideratele ce veneau cu obstinență din interiorul Marii Britanii. Astfel, învreme ce reprezentanții de la Bruxelles erau tot mai iritați de poziția premierului David Cameron, în Marea Britanie a fost primit chiar cu aplauze de către conservatorii eurosceptici pentru că nu a semnat noul tratat. Aceasta în pofida faptului că David Cameron s-a angajat să lucreze constructiv cu cele 26 de state ale UE, pentru utilizarea instituțiilor europene în realizarea unor acorduri interguvernamentale.
Premierul britanic le-a declarat colegilor conservatori că a negociat ,,cu bună credință” interesele Marii Britanii, mai ales ale City of London. El a mai adăugat: ,,Alegerea a fost între a semna un tratat fără garanții adecvate, sau a nu semna tratatul. S-a luat decizia de a nu semna, nu a fost un lucru ușor, dar a fost unul bun”. Liderul Partidului Independenților, Nigel Farage, a fost mai radical în aprecieri: ,,Avem de gând să ieșim din această uniune, astfel ca Marea Britanie să fie prima țară din UE care își obține libertatea înapoi”.41
David Cameron a evitat rapid sugestiile referitoare la un viitor referendum privind ieșirea Marii Britanii din UE, declarând fără echivoc: ,,Apartenența noastră la UE este vitală pentru interesele noastre naționale. Suntem o națiune de comercianți și avem nevoie de o piață unică pentru comerț, investiții și locuri de muncă”
Poziția liderilor laburiști a fost realmente de critică dură la adresa premierului Cameron, atenționâd încă o dată că pozția Marii Britanii în UE ridică riscul de izolare a acesteia și mai ales, poate avea efecte negative pe planul ocupării forței de muncă și al creșterii economice în general. Astfel, liderul laburist Ed Miliband a declarat că David Cameron a făcut un ,,lucru rău pentru interesele Marii Britanii” și l-a acuzat că a abandonat interesul Marii Britanii în favoarea unei împăcări cu conservatorii euroseptici. Făcând o referire directă la poziția divergentă dintre Nick Clegg și David Cameron, Ed Miliband a mai adăugat: ,,Cum te poți aștepta să convingi pe oricine altcineva că a fost un rezultat bun, când nu poți convinge pe adjunctul tău?”. Pe același ton critic ascuțit, secretarul în domeniul energiei a amintit de zicala care circulă la Bruxelles: ,,Cine nu este invitat la masă, este pemeniu”.43 Era o referire la faptul că dacă Marea Britanie mai procedează așa, riscă izolarea față de UE.
S-a mai specificat faptul că David Cameron nu a fost sprijinit la Bruxelles decât de o mână de deputați și de liderul ceh Jan Zahadril. Liderul de centru dreapta al Partidului Popular European, Joseph Daul, a spus depsre David Cameron că a acționat fără nici o considerație față de solidaritatea UE, iar fostul premier belgian, europarlamentarul liberal Guy Verhofstadt a refuzat, în semn de protest, să vorbească în limba engleză în discursul său la Summit, explicând astfel gestul: ,,Voi vorbi în limba mea maternă pentru că astăzi nu cred că limba engleză este o limbă foarte oportună să se utilizeze". La sfârșitul discursului a revenit la limba engleză doar pentru a-l atenționa pe premierul britanic: "Eu cred că, după câteva nopți, David Cameron va ajunge la concluzia că a făcut o greșeală de o viață”.44A fost și o poziție de mijloc în această dispută politică. Astfel, conservatorul britanicJohn Baron i-a cerut primului ministru David Cameron renegocierea relația Marii Britanii cu UE. Mai mult, el a oferit și o soluție prin declarația făcută pentru postul public de radio BBC:,,Eu cred că, în mod fundamental veto-ul britanic nu ar trebui să fie sfârșitul problemei, ci începutul unui proces de a recalibra relația noastră cu UE."45Problemele care au cuprins UE la începutul primului deceniu din secolul XXI s-au reflectat mai ales în plan economic. Volens nolens, acestea afectau și planul politic, însă guvernele britanice au fost din totdeauna cel mai sensibile la partea economică. În toată această perioadă, Marea Britanie a insistat mai puțin pe construcția europeană din perspectiva instituțională, prevalând partea legată de politici, mai ales cele economice.
Criza financiară din ultimii ani din statele UE a fost folosită de guvernanții britanici ca o oportunitate în plan electoral local ca să justifice poziția Londrei în raporturile cu Bruxelles. Neadoptarea monedei euro, atitudinea de frondă în anumite perioade față de statele partenere din UE, mai ales față de Germania și Franța, au adus unele justificări politice, atât guvernanților cât și opoziției, în fața electoratului care, și așa este divizat ca atitudine față de UE, cu trimitere directă la legislația acesteia. Cu toate acestea, Marea
Britanie are locul ei bine stabilit în UE, din toate punctele de vedere, pentru că este suficient de legată de tot ce înseamnă construcția europeană în perspectivă. În aceste condiții, în
demersul de participare al Regatului Unit la construcția europeană, la începutul secolului XXI, guvernul britanic va avea, în mod cert, aportul său substanțial, dar cu aceleași rezerve și propriile acțiuni la nivelul UE pentru a putea să-și apere și să reprezinte interesele sale în buna tradiție a politicii britanice.
“Noua ințelegere”
Nu ar avea rost să vorbim despre Brexit, însă, dacă o a treia cale – a negocierii – s-ar dovedi viabilă. David Cameron, un conservator care nu vrea să ridice ancora, ci să mulțumească sentimentele eurosceptice care au crescut masiv baza de votanți a UKIP, a ales să lucreze împreună cu instituțiile europene în vederea obținerii unor concesii pentru britanici. Așa cum unii comentatori au atras atenția, Marea Britanie și Uniunea Europeană se afla într-o poziție dificilă; acestea trebuie să găsească o cale de mijloc între pacificarea vocilor eurosceptice prin obținerea unor prevederi cât mai favorabile pentru Regatul Unit și respectarea principiilor constitutive ale Uniunii, astfel încât să nu acorde Marii Britanii genul de tratament preferențial care să trezească ostilitatea altor state membre. Pe 2 februarie a.c., președintele Consiliului European, Donald Tusk, prezintă o variantă brută a unei înțelegeri cu Marea Britanie, structurată în 4 capitole de negociere – guvernanță economică, competitivitate, suveranitate, precum și prestații sociale și libera circulație.
În secțiunea legată de guvernanța economică se reiterează angajamentul Uniunii pentru creșterea integrării economice a statelor membre. La punctul 3 se stipulează că țările care nu au adoptat moneda euro nu sunt responsabile pentru acoperirea costurilor generate de destabilizări ale zonei euro. “Măsurile de urgență și de criză pentru asigurarea stabilității financiare a zonei euro nu vor presupune responsabilități bugetare pentru statele membre a căror monedă nu este euro, sau, după caz, pentru cele care nu participă la uniunea bancară. În cazurile în care costurile, cu excepția celor administrative, care derivă din măsurile de urgență și de criză menționate la primul paragraf sunt suportate din bugetul general al Uniunii, vor fi instituite mecanisme corespunzătoare pentru a asigura rambursarea integrală”.
Al doilea capitol este competitivitatea, pe tema căreia se ia un angajament foarte general în direcția debirocratizării: “instituțiile UE relevante și statele membre vor lua măsuri concrete către o mai bună reglementare… Acest lucru înseamnă reducerea sarcinilor administrative și a costurilor de conformare pentru operatorii economici, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, precum și abrogarea legislației inutile”.
A treia secțiune pune în discuție suveranitatea. De-a lungul istoriei construcției europene postbelice apar numeroase tensiuni între viziunile diferite asupra viitorului Europei, acestea putând fi împărțite în două principale modalități de raportare la binomul “unitate-diversitate”: tabăra federalistă și tabăra inter-guvernamentalistă. Aceste două direcții rămân până astăzi în opoziție, deoarece reprezintă o expresie a tensiunii perene între respectarea libertăților individuale și asigurarea bunăstării comune. David Cameron spunea anul trecut că „Angajamentul din Tratat pentru o uniune mai strânsă nu este un angajament care ar trebui să se mai aplice Marii Britanii. Nu credem în el, nu-i subscriem”. În urma negocierii cu Marea Britanie, Consiliul European asigură că “trimiterile la o uniune tot mai strânsă între națiunile europene nu reprezintă un temei pentru extinderea domeniului de aplicare al niciuneia dintre dispozițiile tratatelor sau ale legislației secundare a UE. Aceste trimiteri nu ar trebui să fie utilizate pentru a sprijini o interpretare extinsă a competențelor Uniunii sau a atribuțiilor instituțiilor acesteia”. În plus, documentul dă asigurări că extinderea competențelor Uniunii pot fi modificate doar printr-o revizuire girată de toate statele membre.
Documentul continuă: “Este recunoscut faptul că Regatul Unit, având în vedere situația specifică în care se află în temeiul tratatelor, nu este angajat pe calea continuării integrării politice în Uniunea Europeană. [Acest conținut va fi inclus în tratate în timpul următoarei lor revizuiri, în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor și cu cerințele constituționale respective ale statelor membre.]” Euroscepticii ar fi dorit eliminarea definitivă a ideii de uniune mai strânsă ca deziderat.
A patra secțiune, denumită “prestațiile sociale și libera circulație” se referă la tema migrației. Tensiunile generate în trecut de migrația intra-comunitară (dispre țările est-europene, parte a noilor valuri de aderare) au fost exacerbate în ultimii doi ani de “criza refugiaților” extra-europeni. Partide ultra-conservatoare de tipul UKIP invocă două dificultăți majore în procesul de integrare al imigranților – economică și culturală. Se propun un mecanism de protecție care să limiteze accesul imigranților la servicii de asistență socială până la 4 ani de la momentul intrării pe piața forței de muncă și acordarea de puteri crescute de a opri imigrarea unor persoane considerate a fi periculoase pentru securitatea statului.
Documentul include “o propunere de modificare a Regulamentului (CE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii, care va prevedea un mecanism de alertă și de salvgardare ca răspuns la situațiile în care se înregistrează un aflux de lucrători din alte state membre de proporții excepționale pe parcursul unei perioade extinse de timp. Un stat membru care dorește să recurgă la acest mecanism ar urma să notifice Comisia și Consiliul de faptul că există o astfel de situație excepțională, de o anvergură care afectează aspecte fundamentale ale sistemului său de securitate socială, inclusiv obiectivul principal al sistemului său de prestații condiționate de încadrarea în muncă, sau care dă naștere unor dificultăți serioase și care sunt de natură să persiste pe piața muncii sau exercită o presiune prea mare asupra bunei funcționări a serviciilor sale publice. Pe baza unei propuneri prezentate de Comisie în urma examinării notificării, Consiliul ar putea, prin intermediul unui act de punere în aplicare, să autorizeze statul membru în cauză să restricționeze accesul la prestațiile condiționate de încadrarea în muncă, în măsura în care este necesar.” Faptul că statul ar necesita o autorizație din partea Consiliului pentru a impune anumite restricții scade în mare măsură puterea acestei prevederi.
Secretarul de stat britanic pe probleme de politică externă, Philip Hammond, spune că negocierea este “un important pas înainte”, dar atât el cât și Cameron admit că nu rezolvă complet problemele cu care se confruntă în viziunea lor Marea Britanie. Eurosceptici precum Nigel Farage, liderul partidului UKIP și al grupului europarlamentar EFDD (Europe of Freedom and Direct Democracy) au fost nemulțumiți de această înțelegere, iar ziarele britanice cu politică editorială conservatoare cum ar fi The Sun, Daily Mail și Daily Express resping rezultatul negocierii pe prima pagină: negocierile cu Donald Tusk ar fi o “glumă” și “o înșelătorie”. Pe de altă parte, în luna noiembrie a anului trecut Margaritis Schinas, purtător de cuvânt în cadrul Comisiei Europene, declara că unele dintre propunerile lui Cameron nu sunt compatibile cu principiile Uniunii; refuzarea unor beneficii sociale migranților ar fi egală cu “discriminarea directă”.
Înțelegerea a fost numită de mai multe ori “un început de negociere”. Rămâne de văzut cât de mult poate Marea Britanie să se îndepărteze de mal până să fie purtată de curenți în larg.
AVERY Graham., CAMERON Fraser, The Enlargement of the European Union, Sheffield, Sheffield Academic Press, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relația Marii Britanii CU Uniunea Europeanădocx (ID: 119781)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.