Relația limbă -limbaj -vorbire este un pilon esențial al lingvisticii. Pentru a înțelege cum funcționează fiecare și ce denumesc mai exact, acestea… [630698]

1. Limba -limbaj -vorbire
Relația limbă -limbaj -vorbire este un pilon esențial al lingvisticii. Pentru a înțelege cum
funcționează fiecare și ce denumesc mai exact, acestea trebuie privite în relație de interdependență.
Eugen Coșeriu explică acești trei termeni și dovedește faptul că trebuie priviți ca un întreg, și nu ca
individualități.
Limba este un ,,sistem de acte lingvistice comune ce pot fi constatate în mod concret sau sistem de
acte lingvistice virtuale, existente în memorie, ca ansamblu de reprezentări în conștiința vorbitorilor".
(Coseriu p2) Limba, deci, reprezintă codul cu ajutorul căruia comunicăm și care diferă de la o țară la
alta. Fiecare limbă are propriile -i particularități, structuri, reguli, lexic, morfologie, sintaxă ș.a.m.d.
Astfel, pentru a putea comunica într -o limbă anume, trebuie să cunoaștem codul acelei limbi, în
special structurile gramaticale cu ajutorul cărora se pot construi propoziții și fraze. Așadar, limba
apelează la memoria vorbitorilor, după cum susține E. Coșeriu, și are un caracter comun.
,,(…) celălalt aspect, nesistematic, însă „real” și concret, vorbirea (totalitatea actelor lingvistice
concrete), ar ține exclusiv de domeniul individului." (Coseriu p3) Dacă limba trimite la partea
teoretică, în cazul vorbirii acest fa pt se schimbă. Vorbirea presupune folosirea propriu -zisă a limbii. În
DEX, verbul ,,a vorbi " este explicat ca ,,a avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte
gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi." Faptul că vorbirea înse amnă ,,realizarea concretă
individuală" (Coseriu p3), stabilește diferența dintre limbă, care este un ,,sistem de acte lingvistice
comune " (Coseriu p2) și vorbire, care are un caracter individual.
Deși diferite, C oșeriu susține ideea conform căreia limba și vorbirea nu reprezintă două realități
distincte, ci două perspective diferite: „limbă” și „vorbire” nu sunt momente succesive, ci simultane și
inseparabile ale aceleiași realități pe care o numim limbaj." ( Coseriu p3) În timpul vorbirii ne folosim
de limbaj, iar limbajul se creează, evoluează prin intermediul vorbirii, între acestea, existând astfel, un
raport de interdependență.
,, (…)limbajul este în mod esențial activitate cognitivă : activitate de cunoaștere care se realizează
prin simboluri (sau semne simbolice )." Sintagma cea mai cunoscută pentru a descrie limbajul, este,
probabil, ,,sistem de semne." E. Coșeriu afirmă că limba este o ,,instituție socială ", vorbirea este o
,,instituție individuală", iar limbajul este o ,,insituție culturală". Limb ajul este numit de E. Coșeriu
,,energeia ", iar pentru a evita confuzia vorbire -limbaj, susține că vorbirea este activitatea în s ine, iar
limbajul este produsul rezultat în urma vorbirii. Limbajul este cel mai complex fenomen dintre cele

trei, și poate cel mai discutat. Așadar, limba, limbajul și vorbirea nu sunt fenomene independe nte, ci
depind unul de celălalt.

2. Încadrarea sindromului Tourette în patologia limbajului
2.1 Ce este sindromul Tourette
Sindromul Tourette este denumit după doctorul francez, Georges de la Tourette, acesta fiind cel
care a descris pentru prima dată acest sindrom și simptomele sale, în seoculul al XIX -lea.
(http://www.nhs.uk/Conditions/Tourette -syndrome/Pages/Introduction ). Sindromul Tourette
este(https://www.merriam webster.com/dictio nary/Tourette%27s%20syndrome) o afecțiune
neurologică , ale cărei particularități sunt ticurile involuntare, mișcări (cum ar fi clipitul sau
strâmbătura) și vocalizarea (de exemplu mormăitul, grohăitul sau ros tirea unor cuvinte inadecvate).
Sindromul Touret te este mai răspândit în rândul bărbaților decât în rândul femeilor, iar de multe ori își
are rădăcinile în copilărie și se ameliorează în perioada adultă.
Ticurile ( idem ) se împart în: ticuri vocale (tuse, grohăit sau zbierăt), ticuri fizice (convulsii sa u
sărituri), iar o altă clasificare face distingerea între ticuri simple (mișcări scurte sau rostirea unui singur
cuvânt) și ticuri complexe (implică o serie de mișcări și rostirea frazelor lungi). Desigur, ticurile
depind de gradul de afectare al persoane i, dar și de alti factori. Acestea ( 10.1007 -s40474… ) rareori
sunt separate de discurs, ci în majoritatea cazurilor sunt inserate în discurs în momente cum ar fi
pauzele impuse de punctuație sau schimbările de intonație.
Cauzele ( http://www.nhs.uk/Condit ions/Tourette -syndrome/Pages/Introduction.aspx ) Sindromului
Tourette sunt necunoscute. Totuși, se crede că au legătură cu regiunea creierului cunoscută sub
denumirea de ,,ganglionul bazal ". Acesta reprezintă un grup de celule localizate adând în creierul
uman care ajută la regularea mișcărilor. Cercetările sugerează că aceste celule au un rol important în
alte funcții ale creierului, cum ar fi motivația sau luarea deciziilor. La persoanele care suferă de
Sindromul Tourette, se crede că ticurile apar în urma unei probleme temporare care are loc în această
zonă a creierului, care întrerupe procesul de decizie. Persoana respectivă dezvoltă astfel un impuls, o
dorință de a face o acțiune (ticul), pe care conștientul o percepe ca fiind nedorită și inexplicabilă.
Totuși, nu se știe ce se întâmplă mai exact în ganglionul bazal. O teorie amintită în acest articol este
aceea că dopamina, un neurotransmițător care poate avea efecte substanțiale asupra creierului, ar putea
fi cauza. Anumite imagini pot demonstra faptul că structura ganglionului bazal este diferită la

persoanele cu sindromul Tourette. Totusi, este incert dacă aceste schimbări sunt cauzate de acest
dezechilibru al dopaminei sau de sensibilitate, iar cauzele sunt necunoscute.
În același articol, se spune că posibilii factori declanșatori ar fi infecțiile apărute în copilărie sau
genetica. Dacă în copilărie persoana a fost infectată cu bacteria streptococ, funcționalitatea creierului
se poate să fi fost afectată, din cauza anticorpilor pe care îi produce corp ul pentru a înlătura infecția. În
urma acestei infecții a gâtului, unii copii dezvoltă ceea ce numim sindromul Tourette sau tulburarea
obsesiv -compulsivă. Totuși, această infecție reprezintă cauza pentru puține cazuri.
În ceea ce priveșt e tratamentul, ace eași cercetători enumeră și explică tipurile de tratament: cel
care nu implică administrarea medicamentelor, mai exact terapia behavioristă; apoi tratamentul
medicamentos și în ultimă instanță, operația, la care se apelează în cazuri foarte severe și rare. Pentru
început, se explică terapia behavioristă , care presupune o inversare a obișnuințelor, a
comportamentului. Principiile pe care se bazează sunt acelea că persoanele cu sindromul Tourette sunt
de multe ori inconștiente de comportamentul lor; și de ase menea ticurile apar pentru descărcarea de
sentimente care aduc discomfort, numite senzații premonitorii, care apar înaintea ticurilor. Primul pas
îl reprezintă monitorizarea ticurilor, pentru a se observa intervalul la care apar și felul lor. De
asemenea s e urmărește aflarea a orice senzație sau sentiment care le declanșează. Apoi, se încearcă
găsirea unor metode subtile pentru descărcarea de acele senzații premonitorii, care să înlocuiască
ticurile. Pentru a exemplifica această metodă, se dă următorul exem plu: ,,(…) copilul tău simte o
senzație neplăcută în gât care îl face să grohăie. Așadar, data viitoare când acesta simte acea senzație
neplăcută, li se spune să inspire adânc pentru a se descărca de acea senzație. " (idem ) De multe ori
această inversare a obiceiurilor este acompaniată de terapie de relaxare, cum ar fi exerciții de respirație
sau gânditul la ceva plăcut, relaxant. Acestea ajută la prevenirea stresului sau a anxietății, care de
multe ori înrăutățesc situația.
Tratamentul medicamentos inclu de trei tipuri de medicamente: alpha2 -agoniști adrenergici, care
controlează nivelul de noradrenalină din creier. Acesta ar scădea posibilitatea ca ganglionii bazali să
declanșeze ticuri. Al doilea tip de medicament sunt cele de relaxare a mușchilor, care au efect în ceea
ce privește ticurile de mișcare, iar ultimul tip de medicament sunt antagoniștii dopaminergici, care
aduc cele mai bune rezultate în cazul prevenirii ticurilor.