. Relatia Intre Calitatea Produselor Si Protectia Consumatorului (s.c. Xyz S.a.)

1.CALITATEA PRODUSELOR

1.1.CONCEPTUL CALITĂȚII

Conceptul general de „calitate” se utilizează în diverse domenii, printre care se află și cel al producției de mărfuri. Sensurile acestui concept sunt de natură filozofică, tehnică, economică și socială. Calitatea, în sensul cel mai general, este o categorie filozofică și exprimă însușirile esențiale ale unui obiect, care-l fac să se distingă de toate celelalte produse similare, care au aceeași destinație, respectiv utilitate.

Calitatea este strâns legată de noțiunea de cantitate, între care există o strânsă interdependență. Legătura reciprocă dintre ele se exprimă prin noțiunea de măsură, aceasta constituind limita cantitativă, dincolo de care se schimbă calitatea obiectului.

Plecând de la sensul filozofic al conceptului formulăm următoarea definiție: „Calitatea produselor și serviciilor este conferită de sinteza principalelor proprietăți, care exprimă gradul de utilitate în satisfacerea nevoilor exprimate sau implicite”.

Conținutul social al conceptului de calitate rezultă din caracterul complex și dinamic al acesteia.

Caracterul complex

Un produs, pentru a-și îndeplini misiunea pentru care a fost creat, deci ca să aibă o anumită calitate, un grad de utilitate, trebuie să îndeplinească un „complex” de condiții tehnico-funcționale, economice, psiho-senzoriale, ergonomice și ecologice.

Multitudinea caracteristicilor de calitate, de naturi diferite, determină necesitatea clasificării lor astfel ca în figura 1.1.

Fig. 1.1. Clasificarea caracteristicilor de calitate

Între aceste grupe de caracteristici există relații de interdependență, de aceea evaluarea calității se face printr-o sinteză a principalelor caracteristici din fiecare grupă sau numai a unora dintre ele, în funcție de destinația produsului.

Caracterul dinamic

Acesta derivă din caracterul dinamic al nevoilor și al utilității.

Factorii care determină caracterul dinamic sunt:

progresul tehnico – științific;

exigențele crescânde ale consumatorilor;

competitivitatea tehnică.

Ridicarea continuă a calității produselor, respectiv modernizarea și adaptarea cât mai fidel posibil la cerințele pieței, se realizează folosind una sau două căi:

extensivă – concretizată prin creșterea în timp a numărului de caracteristici utile ale produsului;

intensivă – prin îmbunătățirea nivelului unor caracteristici de calitate.

Cunoscând caracterul complex și dinamic al calității, putem afirma că, în evaluarea nivelului calitativ al produselor, trebuie să se ia în calcul mărimea caracteristicilor din mai multe grupe, ponderate după importanța pe care o au la un moment dat.

Caracterul dinamic al calității produselor este dat nu numai de nivelul proiectat și realizat, determinat de acțiunea conjugată a celor trei factori de mai sus, ci și de evoluția în timp a nivelului principalelor caracteristici, de constanța lor pe circuitul tehnic al produselor de la furnizor – comerț – consumator. Pe acest trasee, calitatea proiectată și realizată se poate modifica, de regulă în sens negativ, datorită acțiunii unor factori specifici circulației mărfurilor: ambalare, transport, manipulare, păstrare.

1.2.RELAȚIA CALITATE – NEVOI – UTILITATE

Calitatea are un conținut social datorită implicațiilor unor proprietăți ale mărfurilor și serviciilor asupra nevoilor, a calității vieții oamenilor și a mediului înconjurător.

Studiul nevoilor reprezintă comanda socială a pieței, căreia trebuie să-i răspundă producția de mărfuri, printr-o structură sortimentală adecvată și de-o calitate corespunzătoare, față de cerințele formulate de beneficiari.

Nevoile sociale reprezintă punctele de pornire în realizarea bunurilor, dar, în același timp, și de raportare, de referință, de apreciere a gradului de satisfacere a nevoilor, prin intermediul calității. Nevoile oamenilor au un caracter dinamic, determinat de dezvoltarea producției, a științei și a tehnicii, a gradului de cultură și civilizație. Acest caracter se imprimă și celorlalte categorii „de utilitate”, între care există o strânsă interdependență. (figura 1.2.)

NEVOI CALITATEA

VIEȚII

(segment) (segment)

INDICATOR

SINTETIC

STUDIEREA

PIEȚEI

PRODUCȚIE CONSUM

Fig. 1.2. Relațiile dintre nevoi – utilitate – calitatea produselor și calitatea vieții

Relația calitate – utilitate

Calitatea este o categorie tehnico – economică, datorită legăturii sale cu utilitatea mărfurilor, precum și datorită implicațiilor economice la producător și beneficiar.

Utilitatea produselor este determinată de totalitatea proprietăților, a însușirilor menite să satisfacă o anumită nevoie a consumatorilor. Utilitatea diferențiază produsele între ele, în grupe și subgrupe, după destinație, respectiv după necesitățile diferite pe care le acoperă, dar fără să indice în ce măsură, în ce grad satisfac o anumită nevoie. Această măsură a utilității produselor care au aceeași destinație și urmează să satisfacă o nevoie este exprimată prin calitate. Deci, produsele cu aceeași destinație, din aceeași grupă sau subgrupă, sunt diferențiate între ele prin anumite proprietăți, ceea ce determină, de fapt, un grad mai mare sau mai mic de satisfacere a aceleiași categorii de nevoi.

Aceasta stă la baza aprecierii și împărțirii pe clase, categorii de calitate, etc.

Între „calitate” și „utilitate” este un raport ca de la parte la întreg, în sensul că „utilitatea” unei mărfi este dată de totalitatea însușirilor, proprietăților, iar „calitatea” – de principalele proprietăți, care permit diferențierea produselor cu aceeași destinație, dar cu grade diferite de satisfacere a nevoii.

1.3.FACTORII CARE DETERMINĂ ȘI INFLUENȚEAZĂ CALITATEA

Calitatea produselor și serviciilor se realizează prin participarea unor factori principali, care acționează în procesul de producție, precum și a factorilor secundari, care acționează în sfera circulației mărfurilor (producător – comerț – consumator).

Clasificarea factorilor în cele două categorii este redată în schema din figura 1.3.

Fig. 1.3. Factorii calității

Contribuția acestor factori este ilustrată grafic în mai multe variante, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirile: „spirala calității” (a lui JURAN); „triunghiul calității” (Ishikawa).

Relația calitatea producției – calitatea produselor și serviciilor

Reprezentarea grafică a relațiilor de interdependență dintre calitatea producției și calitatea produsului este ilustrată de „triunghiul calității”, în vârfurile căruia se află cerințele calitative ale pieței (ale beneficiarilor), calitatea omologată și calitatea produsului finit (figura 1.4.).

AMBALARE CONCEPȚIE

PĂSTRARE PROIECTARE

CALITATEA

FABRICAȚIEI

Fig. 1.4. Triunghiul calității

Din figura 1.4. rezultă că cerințele beneficiarului determină o anumită concepție – proiectare, care se concretizează în caracteristicile din documentația tehnică de omologare.

Acestea vor reclama un anumit tip de proces tehnologic și materii prime și auxiliare, ce se vor reflecta într-o anumită proporție în calitatea produsului finit, reprezentând o anumită sinteză, o rezultantă a acestor factori, legați în mod direct cu necesitatea satisfacerii, într-un anumit grad, a unor nevoi.

În sfera circulației acționează factori specifici ai acestora, ca: transportul, ambalajul și păstrarea, care pot și ei influența, de regulă, calitatea produsului finit.

1.4.FUNCȚIILE CALITĂȚII ȘI IMPLICAȚIILE LOR

1.4.1.FUNCȚIA TEHNICĂ A CALITĂȚII

Funcția tehnică a calității este conferită de grupa caracteristicilor tehnico – funcționale, respectiv de proprietățile intrinseci fizice, chimice, mecanice, fiabilitate etc. și exprimă gradul de utilitate, de satisfacere a unor nevoi sau a unor segmente importante ale acestora.

Caracteristicile care stau la baza acestei funcții se pot împărți în două subgrupe: tehnice și funcționale. Ele sunt într-o relație de interdependență, mai ales în cazul produselor de folosință îndelungată, unde funcționalitatea în timp depinde de caracteristicile tehnice (rezistență, duritate etc.).

1.4.2.FUNCȚIA ECONOMICĂ A CALITĂȚII

În concepția modernă a calității, produsele sunt apreciate prin prisma serviciului adus beneficiarului, raportat la costul global.

Așadar, calitatea optimă exprimă gradul în care un produs îndeplinește serviciul specificat, misiunea pentru care a fost realizat, în condiții de cost global minim.

În cadrul acestei funcții, eficiența economică constă în stabilirea unui raport optim între efortul producătorului pentru asigurarea calității, la care se adaugă cheltuielile în utilizare și nivelul serviciului adus, exprimat prin gradul de satisfacere a nevoii.

Calitatea unui produs este apreciată de beneficiar cu atât mai mult cu cât aceleași caracteristici calitative – concretizate prin serviciul adus – sunt realizate la un cost global mai redus.

1.4.3.FUNCȚIA SOCIALĂ A CALITĂȚII

Funcția socială a calității derivă din influența pe care o exercită calitatea produselor și serviciilor asupra condițiilor de muncă, de trai, ca și asupra mediului înconjurător. Sau, mai sintetic exprimat, asupra calității vieții în segmentele acesteia, unde se regăsesc produsele și serviciile într-o proporție ridicată.

Importanța acestei funcții este deosebit de mare astăzi, din cauza accentuării caracterului de masă al producției și consumului. Pe de o parte, produsele și serviciile se realizează de colective de oameni cu însușiri și calificări profesionale diverse, cu un anumit nivel de conștiință, ceea ce se răsfrânge asupra calității la un moment dat, iar pe de altă parte, ele se adresează beneficiarilor, consumatorilor care au cerințe, preferințe foarte variate, ca structură și nivel calitativ.

În cadrul acestei funcții, un loc important îl ocupă caracteristicile psihosenzoriale, ergonomice și ecologice.

Caracteristicile psihosenzoriale se referă la aspectele exterioare determinate de stil, desen, formă, culoare, mod de prezentare și ambalare, în general la aspectele subiective, de ordin emoțional, influențate de preferințele consumatorilor care sunt din ce în ce mai exigente și mai diversificate.

Ponderea acestor caracteristici a crescut în mod considerabil în aprecierea calității produselor, mai ales a celor de vestimentație, mobilă, produse decorative, de uz personal, autoturisme etc.

Pentru asemenea produse, caracteristicile estetice sunt hotărâtoare în luarea deciziei de cumpărare, ele pot asigura sau nu succesul lor pe piață, în lupta concurențială.

În cazul produselor alimentare, caracteristicile psihosenzoriale se referă la acele însușiri care pot fi percepute cu ajutorul organelor de simț (olfactive, gustative).

Ponderea acestor caracteristici în aprecierea calității produselor alimentare este ridicată, de multe ori este hotărâtoare în lansarea lor pe piață.

Tehnicile de apreciere organoleptică, care au o încărcătură mare de subiectivism, s-au perfecționat continuu și tind să se grupeze într-o disciplină de sine stătătoare, numită „senzorică”.

Caracteristicile ergonomice și ecologice. Din această categorie fac parte caracteristicile care se manifestă la utilizator și post – consum. Ele sută la utilizator și post – consum. Ele sunt diferite, în funcție de natura produselor, și anume: comoditate, ușurința de folosire, gradul de confort etc., precum și acele caracteristici care influențează calitatea mediului înconjurător după utilizare și care se repercutează, mai devreme sau mai târziu, asupra sănătății oamenilor.

Ponderea acestor caracteristici a crescut foarte mult în ultima perioadă de timp, fiind hotărâtoare în lansarea produselor pe piață și mai ales pe cele externe, unde sunt reglementări foarte stricte.

1.5.CADRUL INSTITUȚIONAL PRIVIND PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎN ROMÂNIA

Necesitatea protejării consumatorilor s-a născut în societățile democratice, cu o economie concurențială, capabile să ofere produse și servicii într-un ritm și de o varietate a soluțiilor, care să preceadă cererea pieței. Principiul înlocuirii produsului uzat fizic a cedat locul mentalității că produsul trebuie schimbat datorită uzurii sale morale.

Permanenta înnoire a soluțiilor constructive și tehnologice, perfecționarea tehnicilor de promovare, prezentare și distribuție a produselor și a serviciilor au ajuns să agreseze psihic, să genereze derută și să escaladeze nivelul mediu de cunoștințe al consumatorului.

În România, din motive de conjunctură politico – economică, nu a fost posibil, decât relativ recent, ca preocupările pentru edificarea unui sistem de protecție a consumatorilor să devină manifeste și operaționale.

În anul 1992 s-a emis Ordonanța Guvernului nr.21, aprobată ulterior prin Legea nr. 11/1994. Această reglementare a devenit legea – cadru pentru protecția consumatorilor, stabilind drepturile fundamentale ale acestora și obligațiile operatorilor economici.

Legiuitorul a recunoscut necesitatea participării societății civile la edificarea sistemului, astfel încât un întreg capitol al legii cadru a fost consacrat modului în care cetățenii se pot organiza în grupuri reprezentative.

Structurile din care sistemul se compune actualmente în România, la fel ca în majoritatea țărilor dezvoltate, provin din două zone ale societății. Astfel:

Administrația contribuie la formarea cadrului instituțional, central sau local, printr-un număr de 19 organisme cu rol precizat în protecția consumatorilor.

Societatea civilă trebuie să echilibreze sistemul prin formarea cadrului organizațional propriu, realizând forme asociative, structurate în asociații, federații și confederații neguvernamentale, cu scop de protejare a intereselor membrilor și a consumatorilor, în general.

Bivalența sistemului îi conferă acestuia stabilitate în funcționare. În România, această stabilitate este, deocamdată mai mult un țel care trebuie atins, decât o realitate și aceasta din motive obiective cum ar fi: timpul relativ scurt de la înființare, slăbiciunea financiară a asociațiilor sau lipsa de exercițiu a întregii societăți românești, în adoptarea opiniilor comune.

Prin HGR nr.484/92, s-a înființat Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea guvernului, care are ca principală sarcină realizarea obiectivelor, strategiei și politicii guvernamentale în domeniul protecției vieții, sănătății, securității și intereselor legitime ale consumatorilor.

Dintre celelalte organisme ale statului, cu rol precizat în protecția consumatorilor, cele mai des citate sunt următoarele:

Biroul Român de Metrologie Legală;

Garda Financiară;

Direcția Generală a Vămilor;

Inspectoratul General de Poliție;

Direcția Medicinei Preventive;

Direcția Farmaceutică și Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentelor;

Direcția Generală Sanitar – Veterinară;

Agenția pentru Protecția Mediului;

Registrul Auto Român – R.A.R.;

Consiliile județene și primarii municipiilor etc.

Rolul acestor organisme este de a proteja consumatorii pe domenii strict delimitate, prin limitele de competență, acordate de legi proprii de înființare.

În general, cadrul legislativ existent a reușit să evite paralelismele sau interferențele nedorite în desfășurarea activității acestor organisme.

Interferențele dintre Oficiu și celelalte organisme de control sunt reale, deoarece natura sarcinilor date în competența primului obligă la desfășurarea unor acțiuni și în zone de influență ale altor instituții cu rol de protecție. Totuși, trebuie arătat că aceste paralelisme se cantonează în zona limitată a constatărilor organoleptice, adică acele cazuri în care prezumția de vinovăție necesită probe și verificări de laborator, Oficiul declanșează, pe baza procedurilor de colaborare din HGR nr. 757/92, acțiuni comune cu instituțiile specializate.

Din anul 1993 a început înființarea unor asociații pentru protecția consumatorilor, inițial în municipii sau orașe mari. Acțiunea de înființare a organizațiilor neguvernamentale, în acest domeniu, a fost sprijinită de Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, care în unele cazuri, a înțeles să se implice chiar cu personalul propriu, în calitate de membrii fondatori. Această depășire a limitelor normale a fost necesară, fiind justificată de pasivitatea societății civile față de un subiect despre care, la acea vreme, se cunoștea prea puțin. Din anul 1994, după înființarea primelor asociații, Oficiul a renunțat la implicarea excesivă și chiar nerecomandabilă, pe termen lung, rezumându-se la sprijinirea logistică sau colaborarea în acțiuni inițiate de asociații.

Din anul 1995, Guvernul României a prevăzut în fila de buget a Oficiului o sumă anuală, din care se finanțează orice acțiune de interes pentru consumatori. Desigur, din acest fond nu se pot aloca sume pentru cheltuieli de personal, regii sau dotări cu birotică ale organizațiilor existente. Asociațiile pot primi sume din fond pentru acțiuni de informare sau educare a consumatorilor, prin realizarea de teste comparative, publicarea de pliante sau broșuri și altele asemenea.

În prezent există în țară peste 100 de asociații pentru protecția drepturilor și intereselor consumatorilor, iar numărul lor continuă să crească. Aceste asociații s-au grupat pe zone geografice în federații și confederații și prin numărul lor de membri încep să devină reprezentative, ca parteneri de discuție.

În anul 1994, când sistemul devenise operațional, s-a emis Hotărârea de Guvern nr.251, privind stabilirea componenței, atribuțiilor și modului de organizare a Consiliului Consultativ pentru Protecția Consumatorilor. În acest mod s-a constituit cadrul instituțional adecvat dialogului cu societatea civilă. Din conducerea consiliilor și birourilor executive ale acestora face parte, în calitate de vicepreședinte, un reprezentant al asociațiilor.

Nivelul ales este suficient de înalt pentru a da autoritate cerințelor exprimate de către reprezentantul societății civile în dialogul cu organismele instituționale.

Pentru a înțelege mai bine care este rolul organizațiilor neguvernamentale, cu scop de protecție a consumatorilor, trebuie precizate sferele de influență, competențele și interesele participanților, precum și participanții înșiși. Astfel:

Organismele sistemului instituțional aparțin administrației publice centrale și locale și au ca principală funcție supravegherea păstrării legalității, iar sfera lor de influență este plasată în domeniul coercitiv și punitiv al reglementărilor specifice. Principala lor slăbiciune se manifestă atunci când constată disfuncții pentru a căror existență se fac vinovate chiar nivelele decizionale din administrație. Acestea sunt situații ale conflictului de interese, deoarece o instituție ajunge în poziția de a ataca din interior nivele superioare ale structurii din care face parte. Este unul din motivele pentru care sunt necesare organizații independente instituțional și financiar.

Organizațiile profesionale, patronale sau meșteșugărești aparțin societății civile și se constituie, de regulă, pentru a apăra interesele specifice de grup. Sfera lor de influență se îndreaptă asupra centrelor de putere (parlament, consilii locale, ministere și alte instituții centrale), pe care încearcă să le determine, prin acțiuni de susținere, să adopte hotărâri și decizii conforme intereselor lor. Principala caracteristică a acestor organizații, din punctul de vedere care ne interesează, este aceea că, în majoritate, susțin cauze și interese în contradicție cu interesele și drepturile consumatorilor.

Un exemplu teoretic (ipotetic) ar fi situația în care patronatul din industria textilă dorește promovarea unei reglementări care, pentru a o proteja de concurență, să interzică importul sau să mărească taxele vamale la importul textilelor „second hand”. Consecința apariției unei astfel de reglementări ar fi însă, fie îngustarea ofertei pe piața textilelor, fie o majorare excesivă a prețurilor la produsele „second hand”, ceea ce le-ar face necompetitive și ar avea, implicit, același efect asupra pieței. Prin efecte, o astfel de reglementare, ar împieta asupra unui drept fundamental al consumatorilor – acela de a avea acces la o piață liberă, cât mai diversificată (dreptul de a alege).

Este un alt motiv pentru care sunt necesare organizații independente, puternice, spre a fi capabile să acționeze în direcția opusă.

Organizațiile de protecția a consumatorilor, aparțin societății civile și se constituie pentru a apăra drepturile și interesele consumatorilor, cu tăria pe care le-o conferă independența lor. Ca și în cazul organizațiilor patronale, profesionale sau meșteșugărești ele fac eforturi de influențare a centrelor de putere (mai ales decizională), uzând, totodată, de mijloacele de informare în masă, pentru a face publice cauzele proprii.

Principalele preocupări ale asociațiilor pentru protecția consumatorilor sunt:

susținerea intereselor consumatorilor pe lângă centrele de putere decizională, pentru a se reglementa în concordanță cu aceste interese;

formularea unor proiecte de reglementări, propunerea lor spre aprobare și susținerea în fața centrelor de putere;

informarea consumatorilor asupra calității unor produse sau servicii, prin publicarea rezultatelor testelor comparative;

informarea consumatorilor privind drepturile lor și educarea acestora pentru a-i familiariza cu practicile operatorilor economici;

oferă consultanță și asistență tehnică sau juridică, gratuite, cel puțin membrilor lor;

inițiază acțiuni în justiție, în interesul unor grupuri mai largi de consumatori, pentru cauze comune.

Desigur, cele descrise anterior au nevoie, pentru a se manifesta, de existența unui cadru legislativ, capabil să fixeze cât de clar cu putință, regulile. Acest cadru nu este complet nici în țările Europei estice.

În România cadrul legislativ de bază în domeniul protecției consumatorilor cuprinde, în prezent, 14 reglementări (legi, hotărâri și ordine). Pe lângă acestea mai există aproximativ alte 50 de acte normative specifice, care se ocupă de același domeniu.

Recent, cadrul legislativ de bază a fost completat cu o nouă reglementare privind etichetarea produselor alimentare și unele reguli de comercializare a alimentelor în vrac.

Pentru a crea o imagine de ansamblu asupra stării cadrului legislativ din România, în acest domeniu, trebuie arătate și principalele reglementări de bază care mai lipsesc:

legea importurilor;

legea răspunderii producătorilor/importatorilor pentru produsele puse pe piață;

legea reclamei și publicității;

legea contractului standard (cadru);

legea comerțului;

legea laptelui și a produselor lactate;

legea viței și vinului;

legea berii și a băuturilor alcoolice;

legea ambalajelor.

Cu toate acestea sistemul de protecție a consumatorilor din România este, comparativ cu cel din țările învecinate, cel mai avansat și coerent în funcționare, fiind inspirat din modelele vest – europene. Direcția în care trebuie acționat în viitor este cea de consolidare a asociațiilor neguvernamentale, care în prezent nu au încă forța necesară pentru a acționa în toate domeniile de preocupare enumerate.

1.6.UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND PROTECȚIA

CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA, ÎN RELAȚIE CU CERTIFICAREA PRODUSELOR

Între cele două domenii de activitate – protecția consumatorilor și certificarea produselor – cu preocupări distincte există zone de interes comun, chiar și interferențe, pe care ne propunem să le obiectivăm.

Este clar că aceste activități au un factor comun și anume consumatorul de produse și servicii.

În raport cu definiția dată, de legislația română actuală, consumatorului, ca fiind persoana fizică în calitatea sa de ultim beneficiar al unui produs sau serviciu, găsim explicația pentru care în jurul unui subiect străvechi s-au construit relativ recent teorii, sisteme, chiar filozofii și respectiv mecanisme, structuri sau chiar foruri internaționale.

Înainte să devină o „instituție”, consumatorul a existat anonim și nebăgat în seamă în toate tipurile de sociatate cunoscute. Ceea ce i-a conferit importanța actuală a fost neîndoielnic mecanismul economic dezvoltat în cadrul societății capitaliste.

Pe când feudalismul mai coexista, deloc pașnic, cu noua societate în formare Adam Smith a arătat că satisfacerea nevoilor consumatorilor este „unicul sens și scop al producerii de bunuri”, iar interesele producătorilor ar trebui luate în considerare „numai dacă promovează interesele consumatorilor”.

Aceste idei, emise de părintele economiei politice au devenit astăzi aspecte comune în declarațiile de politică a calității, făcute de managerii firmelor. Când cererea și oferta erau încă relativ echilibrate, iar concurența nu se manifesta, producătorii se mulțumeau să asigure calitatea bunurilor manufacturate prin autocontrolul meșteșugarului sau muncitorului, iar consumatorul era încă un spectator căruia i de acorda puțină atenție.

Când, în aceleași condiții, complexitatea bunurilor a crescut, producătorii au simțit nevoia unei structuri specializate capabile să preia sarcinile specifice ale operațiilor de control. A apărut controlul tehnic de calitate, ca structură subordonată procesului de fabricație, s-au dezvoltat metode, tehnici și proceduri de control, toate într-o continuă evoluție, determinată de evoluția economică, științifică și tehnologică.

Către sfârșitul acestei perioade (anii’50-60), în condițiile unei creșteri spectaculoase a ofertei de bunuri, apoi de servicii și confruntați cu o exacerbare a concurenței, producătorii au fost obligați să obiectiveze faptul că rămânerea lor în competiție depinde numai de numărul consumatorilor atrași. Acesta a fost momentul când, la scară largă, s-a recunoscut și declarat în mod explicit suveranitatea consumatorului pe piața de produse și servicii.

Fără a părăsi domeniile clasice de atragere, cum ar fi reclama sub toate formele fără a abandona structurile specializate în controlul tehnic al calității, s-a constatat, în această escaladare a competiției, necesitatea formării unor mecanisme capabile să ridice nivelul de încredere al cumpărătorilor potențiali în calitatea produselor.

S-a declanșat, de fapt, competiția pentru câștigarea consumatorilor la nivel individual.

În acest fel s-a ajuns la conceptul de sistem de asigurare a calității, ca instrument persuasiv de creștere a nivelului de încredere într-o anumită marcă, într-un anumit produs, proces sau serviciu.

S-au creat organisme neutre, cu funcții specializate, au apărut instituții suprastatale cu rol de legiferare tehnică și juridică, s-au reglementat legal domenii de activitate economică, iar tot acest efort se face în mod declarat și neechivoc pentru binele și confortul consumatorului.

Toate aceste preocupări, reale și incontestabile, se petrec în sfera producătorului, care singur recunoaște că este intens preocupat de satisfacerea deplină a cerințelor exprimate și specificate, cu scopul ca produsul sau serviciul său să se apropie cât mai mult, dacă se poate chiar să satisfacă integral, așteptările consumatorului.

Atunci de ce mai este necesar ca acest puternic suveran consumatorul, să fie protejat când achiziționează un produs sau un serviciu de pe piață?

De ce președintele G.F. Kennedy s-a adresat, la vremea sa, Congresului SUA, definind „Cartea drepturilor consumatorilor”? De ce în anul 1985 ONU a adoptat rezoluția nr.39/248, având ca obiect de preocupare „principiile directoare pentru protecția consumatorilor”?

De ce la nivelul Uniunii Europene, Consiliul a emis o multitudine de directive, privind același subiect al protecției consumatorului?

În fine, de ce marea majoritate a statelor europene – și nu numai – s-au creat organisme neguvernamentale și guvernamentale în acest scop?

O enumerare a cauzelor nu urmărește epuizarea lor ci, doar, o ierarhizare, fie și subiectivă, a importanței acestora.

Producătorii de bunuri și servicii nu sunt juridic obligați să adopte soluția implementării unui sistem de asigurare a calității în organizațiile lor, decât dacă acționează într-un domeniu reglementat legal, care, în țările vest – europene cele mai dezvoltate economic, reprezintă doar între 5-10% din activitatea economică, tendința fiind de creștere. Chiar dacă există și alte motivații de a adopta un sistem de asigurare a calității decât cel impus pe căi administrativ – juridice, raportul între producătorii care au optat pentru noul sistem și cei care încă asigură calitatea la nivel clasic este, încă, net în favoarea celor din urmă.

În asemenea condiții este clar că o seamă de produse sau servicii, provenite chiar din țările în care noul sistem este adoptat, sunt realizate la un nivel de încredere – cu privire la calitatea lor – suficient de scăzut pentru a justifica necesitatea protejării consumatorilor.

La aceasta se adaugă faptul că foarte multe țări nu și-au manifestat voința politică, juridică și tehnică de a edifica sisteme proprii, naționale, pentru certificarea produselor și sistemelor sau pentru acreditarea laboratoarelor.

În contextul liberalizării internaționale a comerțului și al diminuării restricțiilor de toate felurile, puse în calea circulației libere a mărfurilor, devine și mai evidentă necesitatea protecției consumatorilor.

Indiferent de contextul economic, legislativ, sau de oricare altă natură, din orice țară, există o disproporție evidență de forță între un consumator, mai ales persoană fizică – cum este definit în România – și organizațiile economice cu care ar putea ajunge într-un conflict de interese.

Pentru a tempera tendința oricărei organizații economice, conștiente de forța sa, de a abuza, în relațiile cu consumatorii, de acest avantaj este necesară o definire cât mai amănunțită a regulilor, prin stabilirea drepturilor fundamentale ale consumatorilor și obligațiilor agenților economici, reglementând acest domeniu.

Dacă toate acestea sunt necesare, atunci se impune supravegherea modului în care regulile fixate se respectă.

Supravegherea poate fi asigurată de societatea civilă prin organizarea în structuri adecvate, ceea ce reclamă sprijin financiar din partea statului, cel puțin în fazele incipiente. Acest scop poate fi atins și prin înființarea de organisme guvernamentale cu rol de protecțe.

Soluția concretă este, ca în atâtea alte situații, aceea de a se utiliza împreună alternativele. Proporția în care se folosesc cele două căi, într-o țară sau alta, depinde de multe condiții specifice, cum ar fi gradul de civilizație, forța societății civile de a se manifesta prin opinie publică, tipul de cultură sau măsura democratizării societății.

În România, la edificarea sistemului de protecție a consumatorilor a trebuit să se țină seamă de o serie de factori reali, care influențează viața socio – economică.

După o lungă perioadă istorică în care opinia individuală și cu atât mai mult cea colectivă nu s-au putut manifesta decât condiționat sau la comandă, nu este de așteptat o modificare esențială de concepție într-un timp scurt. Din acest motiv asociațiile de protecție a consumatorilor, caz particular de manifestare a opiniei publice, sunt încă slabe și nu pot produce efecte spectaculoase, chiar dacă începând cu anul 1995 Guvernul a alocat 100 milioane lei de la buget pentru susținerea acțiunilor acestora.

Deși numeric asociațiile, federațiile și confederațiile pentru protecția consumatorilor asigură un echilibru cu organismele statului având același rol, deși în Consiliile consultative pentru protecția consumatorilor, reprezentanții lor au calitatea unora dintre vicepreședinții birourilor executive, putând influența acțiunile și activitățile organismelor guvernamentale, totuși, în planul practic, al efectelor și atingerii scopului, există încă o disproporție care le defavorizează.

Sistemul instituțional actual în domeniul protecției consumatorilor cuprinde la nivelul administrației publice locale, centrale și a ministerelor un număr de 19 organisme cu răspunderi în acest sens.

În contextul temei supuse considerațiilor, două sunt organismele care interesează și anume:

Institutul Român de Standardizare, care este organismul guvernamental abilitat de statul român să edifice sistemul național de certificare a produselor și sistemelor calității și pe cel de acreditare a laboratoarelor, acțiune din care ar fi urmat să apară o serie de organisme neutre de certificare, acreditare, evaluare, auditare sau pregătire auditori, acreditate la rândul lor și notificate de către IRS ca organisme neutre care au întrunit criteriile impuse de normele metodologice ISO/EN, specifice;

Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, instituție guvernamentală, având ca obiect de activitate realizarea strategiei și obiectivelor guvernamentale în domeniul protecției vieții, sănătății, securității și intereselor legitime ale consumatorilor.

Una din principalele căi legale prin care Oficiul pentru Protecția Consumatorilor poate concretiza în planul operativ, al acțiunii, sarcina de coordonare al politicilor de protecție, o reprezintă HGR nr.757/1995, care cuprinde procedurile de declanșare a colaborării oficiului cu oricare din celelalte organisme cu funcție de protecție a consumatorilor.

Cadrul legislativ al domeniului de protecție al consumatorilor este numai în linii generale trasat și necesită încă reglementări specifice, dintre care unele se află în stadiul de proiect, iar altele mai necesită timp pentru a fi schițate (de exemplu legile viei și vinului, berii și băuturilor alcoolice, legea laptelui și produselor lactate ori, legea răspunderii producătorului și importatorului pentru produsele puse în circulație pe piață).

În prezent, Oficiul pentru Protecția Consumatorilor resimte în activitatea proprie o serie de efecte negative, care se datorează întârzierii înregistrate în edificarea sistemului național de certificare și acreditare. Astfel, o importantă prevedere din legea cadru pentru protecția consumatorilor – OG 21/1992, aprobată prin Legea nr.11/1994 – și anume obligația agenților economici de a comercializa numai produse atestate conform normelor legale sau însoțite de declarație de conformitate, rămâne fără aplicare practică. După cum se știe, Legea nr.7/1977, abrogată prin Legea nr.4/1989, care la rândul său nu a apucat să fie aplicată lipsind regulamentul de aplicare, nu mai sunt în vigoare, astfel că noțiunea de certificat de calitate, însoțitor al produselor, a dispărut, în timp ce documentul înlocuitor, care în intenția legiuitorului trebuia să devină „declarația de conformitate” sau „certificatul de conformitate”, nu a fost oficial implementat, deoarece sistemul național de certificare produse, servicii și sisteme de calitate nu a evoluat în ritmul și la termenele prevăzute.

În consecință, operatorii economici profită, în dauna intereselor consumatorilor, de situația astfel creată și se sustrag, fără posibilitate de sancționare, de la asumarea formală a obligațiilor ce le revin.

Iată un important domeniu de interferență între structurile care asigură protecția pe piață a consumatorilor și cele care trebuie să facă același lucru, dar la nivelul organizațiilor economice.

O altă zonă de interes comun o reprezintă normarea tehnică a activităților economice, mai exact problema standardelor române obligatorii, a căror prelucrare, elaborare și editare se face sub egida Institutului Român de Standardizare, prin comitetele tehnice de specialitate.

Deși, în prezent, din punct de vedere formal, situația este mulțumitoare, existând suficiente domenii economice, de interes pentru produsele de consum, care sunt reglementate și prin standardele obligatorii, din punct de vedere calitativ, adică al conținutului armonizat cu standardele obligatorii din țările comunitare, starea de fapt este aceea de fază incipientă.

Oficiul pentru Protecția Consumatorilor resimte negativ situația actuală, deoarece îi lipsește un important instrument de lucru, reprezentat de valorile limită, minime sau maxime admisibile, pentru o serie de parametri, substanțe sau compuși a căror depășire devine periculoasă pentru viață, sănătate sau securitate și care ar trebui să fie indicați în standardele române obligatorii, acoperind astfel o bună parte dintr-o zonă importantă a ariei de preocupări față de protecția consumatorilor.

În fine, o a treia interferență și legătură este aceea că organismele angrenate în protejarea consumatorului pe piață, primesc un ajutor incontestabil și direct de la organizațiile neutre din cadrul sistemului național de certificare și acreditare, întrucât nivelul crescut de încredere, într-un produs certificat de o terță parte sau față de un raport de încercări emise de un laborator acreditat, se reflectă nu numai în conștiința consumatorului, ci este perceput ca atare și de organismele abilitate să supravegheze pe piață calitatea produselor și serviciilor.

În pofida unor disfuncționalități sau întârzieri de moment, dintre care câteva au fost arătate, se conturează de la sine concluzia că cele două structuri instituționale, cea a sistemelor de asigurare a calității în sfera producției a bunurilor și serviciilor și cea de protecție a consumatorilor, în sfera comercializării pe piață, au de fapt un țel comun, față de un subiect comun, fiecare urmărind atingerea scopului pe căi specifice.

Poate, ca exerciții de predicție, ar fi interesant de răspuns la o întrebare.

Va dispare necesitatea structurilor pentru protecția consumatorilor atunci când marea majoritate a producătorilor de bunuri și servicii vor lucra în sistem de asigurare a calității sau în sistemul managementului total al calității?

Deși este riscant să se exprime judecăți tranșante asupra viitorului, răspunsul nu poate fi decât negativ. Există domenii, ca cel al sănătății publice, al igienei produsului sau spațiilor de producție, al prevenirii transmiterii de boli de la animale la om, al securității fizice sau altele, în care nu se poate renunța la supraveghere și protecție deoarece, nici cel mai sigur sistem nu poate fi suficient de sigur, în raport de consecințele posibile.

1.7.CĂI ȘI MIJLOACE DE INFLUENȚARE A OPINIEI CONSUMATORILOR DIN ROMÂNIA

Consumatorii sunt, de fapt, cumpărătorii de produse și servicii.

În raport cu această definiție pot fi considerați consumatori și persoanele juridice (firmele) angrenate în acțiuni de producție sau comerț, care utilizează în propriile lor activități organizate, mai ales produse, dar și servicii sau procese, ca materii prime, piese și subansamble, know how, logistică etc. pe care le integrează în produse, servicii sau procese mai complexe.

În legislația română definiția dată consumatorului restrânge sfera de aplicabilitate numai la persoana fizică, în calitatea sa de ultim beneficiar al unui produs sau serviciu.

Adoptând sensul mai restrâns al definiției, legiuitorul a avut în vedere câteva considerente corecte și anume:

protecția urma să se realizeze preponderent prin instituții ale statului, susținute financiar din bugetul public, care niciodată nu este suficient de mare pentru a permite cheltuieli excesive;

agenții economici au la dispoziție alte căi de protecție, cum sunt clauzele contractuale, prevederile codului comercial și civil pentru acte și fapte de comerț, precum și putere financiară proprie pentru a declanșa și susține acțiuni legale de autoprotecție.

Totuși, această abordare are și puncte slabe, deoarece excluzând persoanele juridice pot apare factori perturbatori ai calității produselor sau serviciilor, realizate într-un lanț al relațiilor economice, în care calitatea unei materii prime influențează produsul finit, realizat spre a fi oferit tocmai consumatorului definit ca ultim beneficiar. Prin aceasta toate consecințele negative, cumulate în produs sau serviciu, pe parcursul realizării lui, se vor manifesta la ultimul beneficiar – cel care trebuie protejat.

Aceste aspecte nu sunt, pe termen mediu și lung, atât de grave cum par, deoarece într-o economie sănătoasă și stabilă se manifestă o serie de factori corectivi importanți – și anume:

concurența, care îi determină fundamental pe producători să acorde atenție calității materiilor prime, materialelor, pieselor aprovizionate, ca și produselor sau serviciilor ce rezultă;

sistemele de asigurare a calității și de certificare a produselor/serviciilor contribuie substanțial la creșterea performanței și a nivelului de încredere din partea consumatorilor;

raportul stabil între preț și calitate, influențat de concurența liberă și raportul cerere-ofertă, devine un element principal de orientare a consumatorilor pe piață.

De aceea definiția consumatorului, așa cum a fost ea adoptată în România, este corectă și comportă un grad mărit de risc numai pe termen scurt, până ce mecanismele descrise vor începe să funcționeze.

Chiar dacă piața românească de produse și servicii nu este la fel de bogată și dezvoltată ca piețele altor țări, căile prin care producătorii, importatorii și vânzătorii încearcă să influențeze opinia consumatorilor sunt aceleași.

Reclama

Reclama este o tehnică de promovare a produsului/serviciului, care în decursul timpului a evoluat și a fost permanent îmbunătățită. Reclama nu are scopul de a informa consumatorul, ci de a vinde produsul/serviciul. De aceea reclama trebuie să fie ultimul considerent care să stea la baza alegerii unui anumit produs sau serviciu. Pentru a deveni conștienți de acest fapt trebuie cunoscute o serie de realități.

Astfel:

În toate țările dezvoltate s-a adoptat o lege împotriva reclamei înșelătoare și a publicității mincinoase.

Realizarea unei reclame înseamnă lucrul în echipă. Oamenii din aceste echipe sunt specialiști ai unor domenii complementare (juriști, filologi, sociologi, psihologi, tehnicieni), care concep texte și imagini ce nu trebuie să contravină legii din țara respectivă, dar trebuie totuși, să atragă, să promită, să suscite interesul, să determine și să influențeze opinia privitorilor – potențialii cumpărători.

De exemplu:

O firmă face reclamă pentru vânzarea unor obiecte de podoabă, placate cu aur, la un preț, realmente tentant. În acest exemplu, cheia succesului o reprezenta cuvântul „placat”. Dacă echipa de experți ar fi folosit cuvântul „suflat”, mai aproape de realitate și de informația corect furnizată, reclama ar fi pierdut din eficiență și nu și-ar mai fi atins scopul. Pe de altă parte, dacă în țara în care această reclamă este folosită, legea nu conține prevederi exprese cu privire la obligația de a folosi în reclame termenii cei mai adecvați pentru a descrie produsul sau serviciul, conform cu realitatea, împotriva unei asemenea ambiguități nu se pot lua măsuri.

Majoritatea privitorilor de reclame cad pradă tocmai subtilităților studiate ale imaginii sau textului, care au de fapt rolul de a determina și influența, uneori din subconștient, opinia adresanților.

Există și reclame cărora nu li se poate reproșa nimic sub aspectul corectitudinii informației transmise. De obicei, aceste reclame încearcă să promoveze produse, aparent special dezvoltate, pentru combaterea unui fenomen, proces etc., când de fapt fenomenul sau procesul are remedii clasice, simple, eventual mai bune.

De exemplu:

Guma de mestecat care scade aciditatea din gură, după administrarea hranei, nu conține nimic deosebit și se bazează, în efectele sale, pe bunul obicei de a consuma, după masă, un măr.

Tehnici de distribuție

Consumatorul român a fost obișnuit cu ideea că produsul sau serviciul se vinde în magazin.

De fapt există – și între timp le cunoaștem din practică – alte forme, mai evoluate și agresive, de distribuire.

Distribuția „de la ușă la ușă” (door – in – door)

Este sistemul de vânzare prin reprezentanți (comis-voiajori) care aduc produsul acasă și încearcă să convingă potențialele cumpărătoare că este esențial pentru ele să cumpere produsul. Vânzarea se face prin semnarea unui contract standard, elaborat de firmă, în termeni cât mai defavorabili consumatorilor, fără asumarea de obligații clare, în sarcina vânzătorului. Dealtfel, ca și în cazul reclamelor, la elaborarea unor astfel contracte standard lucrează specialiști capabili să aleagă și să folosească termeni neangajanți, formulări ambigue și condiționări inacceptabile. După semnarea unui astfel de contract devine greu, sau imposibil, pentru consumatorul înșelat, să fie despăgubit, deoarece actul pe care și-a pus semnătura devine un act juridic, lege între părți.

O variantă a acestui sistem este vânzarea produselor unor amatori prezenți la o demonstrație făcută de vânzător, în casa pusă la dispoziție, în acest scop, de către unul din aceștia. Vânzătorul are sarcina să găsească persoanele dornice să-și pună casa la dispoziție și să invite persoane din cercul propriu de cunoștințe, pentru a asista la demonstrație. Această tehnică exploatează o caracteristică psihologică a grupurilor mici de persoane, cunoscute între ele. Asemenea grupuri funcționează cu un leader de opinie, care într-o astfel de situație, se comportă, statistic vorbind, în sensul dorit de vânzător, din motive de orgoliu. După exprimarea dorinței de a cumpăra, din partea unui membru al grupului, alți membrii vor supralicita, spre a nu fi mai prejos. De multe ori se achiziționează astfel de obiecte, care apoi nu-și găsesc locul în casă dar este prea târziu, deoarece contractul a fost semnat.

Distribuția prin poștă

În acest sistem vânzătorul publică, în general în jurnale și reviste, (alteori prin reclamă la televiziune) fotografia (de proastă calitate) a produsului, însoțită de informații incomplete, ambigue și inexacte, precum și un talon de comandă prin poștă, indicând, în acest scop, numărul unei căsuțe poștale dintr-un oraș. În general, se promite returnarea sumei, mai puțin costurile transportului poștal, în cazul în care produsul nu dă satisfacție.

Acei care completează și transmit talonul la „adresa” indicată primesc produsul în colet, achită suma și intră în posesia produsului. Uneori, produsul este însoțit de instrucțiuni de utilizare, în care, de data aceasta, informațiile sunt cele corecte.

Cel puțin în România, în prezent, majoritatea produselor astfel comercializate sunt de calitate inferioară, lipsite de utilitatea promisă, de multe ori chiar lucruri bune de aruncat.

Principiul de funcționare al acestui sistem este prețul cerut. Acesta este suficient de scăzut pentru a incita, dar este suficient de ridicat pentru a produce câștiguri substanțiale vânzătorului, care nu are cheltuieli deosebite (cu depozitarea, transportul, manipularea, vânzarea, chiria etc.). Oferta se adresează practic tuturor, fiind publicată în ziare importante sau televizată. Se găsesc mereu suficienți amatori care să facă afacerea rentabilă. Cu privire la returnarea contravalorii, în caz de insatisfacție, trebuie spus că aceasta este un fapt real, deoarece vânzătorul nu are interesul să stârnească un scandal. Totuși, volumul acestor returnări este mic (10-15% din cifra de vânzări), tocmai datorită prețului fixat. Nivelul prețului este ales astfel încât cumpărătorul să renunțe la returnare, deoarece suma este mică comparativ cu efortul, timpul pierdut și costul suportat pentru refacerea și returnarea prin poștă a coletului. Exemple: ceaiurile pentru slăbit, inelul cu diamant, antena power etc.

Marca de conformitate

Aceasta este o tehnică serioasă de influențare a opiniei cumpărătorului potențial. Ea se bazează pe întreținerea unui sistem de asigurare a calității în firmă, pe certificarea produsului de către o terță parte, cu un nivel suficient de încredere. De obicei terța parte (un organism neutru de certificare a produselor/serviciilor) permite producătorului să utilizeze semnul (marca) de conformitate (aparținând organismului neutru) pe etichetele, pliantele sau instrucțiunile însoțitoare ale produsului certificat. Existența acestui semn este o dovadă că produsul sau serviciul se realizează (prestează) în anumite condiții, care garantează un nivel ridicat al calității.

Marca de conformitate este un semn care, aplicat pe un produs, mărește considerabil nivelul de încredere al potențialilor cumpărători în produs. Pentru a nu știrbi din credibilitatea acestui sistem există un interes comun din partea producătorului și al organismelor neutre ca el să funcționeze corect.

Testele comparative

Sunt o modalitate corectă de informare și influențare a opiniei, dacă sunt făcute profesional și cu bună credință. În general, acest sistem este utilizat de organizațiile și instituțiile pentru protecția consumatorilor, în colaborare cu laboratoare neutre, de preferință acreditate. O problemă a acestei modalități de informare o reprezintă costurile destul de mari, cel puțin pentru puterea financiară a organizațiilor sau chiar a instituțiilor pentru protecția consumatorilor din România.

Tehnicilor de influențare a opiniei, descrise mai înainte li se poate opune cu succes nivelul ridicat de educație și informare, din surse corecte, a oricărui consumator. În lipsa acestor doi factori, consumatorii devin pradă ușoară în fața tehnicilor din ce în ce mai subtile și complicate, chiar agresive, ale reclamei, publicității și distribuției. De aceea, în acest domeniu revine organizațiilor neguvernamentale pentru protecția consumatorilor un rol important. Ele pot juca acest rol cu succes, numai dacă se bucură de independență financiară, mai ales față de organizațiile neguvernamentale de tip patronal, profesional sau meșteșugăresc. Motivul este evident.

Pentru a rămâne în limitele adevărului, trebuie arătat că există și publicitate corectă, aceasta fiind făcută în general de firmele de prestigiu, în scopul lansării produselor și modelelor noi.

Indiferent de câtă bună credință, față de consumator, conțin în sine sistemele perfecționate de promovare și distribuție a bunurilor și serviciilor, ele au evoluat în mod cert spre o depersonalizare a relației tradiționale dintre vânzător și cumpărător, părăsindu-l pe acesta din urmă într-o stare de profundă dezorientare. Aliatul său rămâne mișcarea consumatoristă, cu structurile sale organizaționale, care militează, pentru întregirea cadrului legislativ al dreptului consumatorist, pentru justa orientare a opiniilor și alegerii în cunoștință de cauză.

2.SITUAȚIA ECONOMICĂ A FIRMEI S.C.LIPOMIN S.A.

2.1.ISTORICUL FIRMEI

Primele mențiuni atestate documentar, în documentele vremii, privind existența la Lipova a unor izvoare de ape minerale, datează din anul 1818, dar exploatarea industrială a acestui zăcământ se organizează abia din anul 1948.

În anul 1854, profesorul doctor Dedtenbainher, de la Universitatea din Viena, a efectuat prima analiză chimică a apei minerale provenite din această sursă, caracterizând-o ca fiind carbogazoasă, feruginoasă, cu conținut scăzut de sulfați și săruri.

După o perioadă de regresie, ca urmare a reducerii debitului sursei, are loc descoperirea, în anul 1897, a altui izvor, care a permis reamenajarea băilor și a exploatării. În perioada anilor 1906-1925 au fost efectuate cinci foraje, la adâncimi cuprinse între 26 și 74 de metri, întâlnindu-se ape minerale în intervalul de adâncime de 25-35 metri.

În perioada anilor 1961-1962, pentru mărirea debitului de apă minerală, Institutul de Balneologie și Hidroterapie din București a forat încă șase sonde, la adâncimi de 50-60 metri, patru dintre acestea atingând zăcământul.

Între anii 1963 și 1964 se execută noi foraje, numărul total de sonde forate ajungând la 13, dispersate una de alta la distanțe de 200-300 de metri.

După cel de-al doilea război mondial, odată cu reorganizarea activității, îmbutelierea apei s-a realizat în cadrul secției Lipova a Întreprinderii industriale de stat „APEMINBUZIAȘ”.

Secția a fost preluată, începând cu anul 1963, de Fabrica de Bere Timișoara, iar din anul 1967 s-a desprins de aceasta și a fost atașată de Fabrica de Spirt și Drojdie Arad, până în anul 1971. Din anul 1971 până în anul 1977 aparține de industria locală, în cadrul I.J.I.L. „MUREȘUL”, iar din anii 1977 și 1985 revine la Întreprinderea de Spirt și Drojdie Arad.

În această perioadă a avut loc ultima retehnologizare a secției, prin dotarea cu o linie de îmbuteliere de tipul B.F.-60, cu o capacitate de 9.000 de sticle de litru pe oră.

În perioada anilor 1985-1990, unitatea a funcționat din nou ca secție, de data aceasta a Unității Agro-Industriale Arad (Gospodăria de Partid).

În anul 1990, prin fuzionarea secțiilor de îmbuteliere „Buziaș” și „Lipova”, a luat ființă Întreprinderea de Extracție a Apelor Minerale „MUREȘ-BANAT” Buziaș, care s-a transformat ulterior în Societatea comercială „PHOENIX” S.A. Buziaș.

Din anul 1994, secția din Lipova devine societate comercială independentă, cu statut și personalitate juridică.

Calitatea apelor minerale a făcut ca aceasta să fie tot mai căutată. Lipova a fost furnizorul de apă minerală al Casei Regale.

2.2.STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

În figura 2.1 este prezentată organigrama societății comerciale „Lipomin”. Salarizarea personalului se face pe baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr.307/1992 și a Hotărârii Guvernului nr.22/1992, cu completările și modificările ulterioare.

Promovarea personalului angajat se face pe baza prevederilor Legii 40/1991 și a Hotărârii Guvernului nr.307/1991, cu completările și modificările ulterioare.

Orele prestate peste durata normală a timpului de lucru se plătesc cu 50% mai mult decât orele normale.

ORGANIGRAMA S.C.LIPOMIN S.A.

(VARIANTĂ FINALĂ)

Fig. 2.1. Organigrama societății S.C.LIPOMIN S.A.

2.3.ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

A S.C.LIPOMIN S.A.

Analiza economico-financiară a fost efectuată pe o perioadă de trei ani (1999, 2000, 2001), urmărind analiza ratelor de rentabilitate ale societății.

Situația rezultatelor economice a societății comerciale „LIPOMIN” S.A., la finele celor rei ani este prezentată în tabelul 2.1 și 2.2.

Tabelul 2.1

BILANȚ CONTABIL

Tabelul 2.2

CONTUL DE PROFIT

ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE

Fructificarea capitalului investit, a capitalului propriu sau a capitalului permanent se materializează în capacitatea exploatării lor de a degaja venit net. Starea de profitabilitate este confirmată de obținerea unor venituri superioare cheltuielilor de exploatare și comercializare, respectiv de obținerea de profit. Măsurarea rentabilității se realizează printr-un sistem de rate de rentabilitate (raport între rezultate și capitaluri) și de rate de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri).

2.3.1.ANALIZA RATEI DE RENTABILITATE ECONOMICĂ

Dintre modelele de determinare a ratei de rentabilitate economică amintesc următoarele:

1)

Re = rentabilitate economică

Pc = rezultatul curent al exercițiului

At = activ total

2)

Cp = capital permanent

Tabelul 2.3

Indicatorii necesari calculării rentabilității economice

După primul model de determinare, rata de rentabilitate economică are următoarele valori:

în anul 1999

în anul 2000

în anul 2001

Evoluția rentabilității economice, după primul model de determinare este prezentată în figura 2.2.

Fig. 2.2. Evoluția ratei de rentabilitate economică

După al doilea model de determinare, rata de rentabilitate economică are următoarele valori :

în anul 1999

în anul 2000

în anul 2001

Grafic, evoluția rentabilității economice, după al doilea model de determinare, este redată în figura 2.3.

Fig. 2.3. Evoluția ratei de rentabilitate economică (a doua modalitate)

Se observă că, pe întreaga perioadă analizată, indicatorul manifestă o tendință de creștere, reflectând atât o sporire a capacității capitalurilor proprii de a degaja profit brut, cât și o mai bună remunarare a capitalurilor proprii pe seama profitului brut. Nivelul din ultimul an de analiză a ratei de rentabilitate economică arată că, la 100 lei capitaluri proprii, au revenit 79 lei profit brut.

După primul model, rata rentabilității economice se poate diagnostica „tip factorial” astfel:

pentru anul 2000

Δ Re = Re1 – Re0 = 20,77 – 24,84 = -4,07

Influența activului total :

Influența rezultatului curent al exercițiului

pentru anul 2001

ΔRe = Re1 – Re0 = 23,48 – 20,77 = 2,71

Influența activului total:

Influența rezultatului curent al exercițiului:

După al doilea model, rata rentabilității economice se poate diagnostica „tip factorial” astfel:

pentru anul 2000

ΔRe = Re1 – Re0 = 75,96 – 54,94 = 21,02

Influența activului total

Influența rezultatului curent al exercițiului

pentru anul 2001

ΔRe = Re1 – Re0 = 79,01 – 75,96 = 4,05

Influența activului total

Influența rezultatului curent al exercițiului

2.3.2.ANALIZA RATEI DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Rentabilitatea financiară reprezintă remunerarea netă a capitalurilor proprii, adică cât profit net revine capitalurilor proprii. Practic arată raportul dintre un efect și un efort depus pentru obținerea lui.

Dintre modelele de determinare a ratei de rentabilitate financiară amintesc următoarele:

1)

Rf = rentabilitate financiară

Pn = profit net

Cpr = capital propriu

2)

Cp = capital permanent

Tabel 2.4.

Indicatorii necesari calculării rentabilității financiare

După modelul „1”, rata de rentabilitate financiară este:

în anul 1999

în anul 2000

Rf =

în anul 2001

Evoluția rentabilității financiare, după primul model de determinare, este reprezentată grafic în figura 2.4.

Fig. 2.4. Evoluția ratei de rentabilitate financiară

După modelul „2”, rata de rentabiltate financiară înregistrează următoarele valori:

în anul 1999

Rf =

în anul 2000

Rf =

în anul 2001

Grafic, evoluția rentabilității financiare după al doilea model de determinare, este redată în figura 2.5.

Fig. 2.5. Evoluția ratei de rentabilitate financiară (a doua modalitate)

Se observă că, pe întreaga perioadă analizată, indicatorul manifestă o tendință de creștere, ceea ce echivalează cu o mai bună remunerare prin câștig net a resurselor proprii, respectiv sporirea capacității capitalurilor, pe seama profitului net. Această tendință se datorează creșterii vitezei de rotație a capitalurilor proprii prin cifra de afaceri, lucru confirmat pein creșterea într-un ritm mai rapid a profitului net față de dinamica capitalurilor proprii. Nivelul întegistrat în ultimul an arată că, la 100 lei capitaluri proprii, au revenit 39 lei profit net.

După primul model, rata rentabilității financiare se poate diagnostica „tip factorial” astfel:

pentru anul 2000

ΔRf = Rf1 – Rf0 = 35,32 – 29,33 = 5,99

Influența capitalului propriu

Influența profitului net

pentru anul 2001

Influența capitalului propriu

Influența profitului net

După al doilea model, rata rentabilității financiare se poate diagnostica „tip factorial” astfel:

pentru anul 2000

ΔRf = Rf1 – Rf0 = 54,81 – 42,77 = 12,04

Influența capitalului propriu

Influența profitului net

pentru anul 2001

ΔRf = Rf1 – Rf0 = 57,01 – 54,81 = 2,20

Influența capitalului propriu

Influența profitului net

2.3.3.ANALIZA RATEI DE RENTABILITATE COMERCIALĂ

Rata rentabilității comerciale se determină ca raport între rezultatul brut din exploatare și cifra de afaceri.

Indicatorul exprimă eficiența politicii comerciale și a politicii de prețuri a firmei.

Tabelul 2.5.

Indicatorii necesari calculării rentabilității comerciale

RC = rentabilitate comercială

Pe = rezultatul din exploatare

CA = cifra de afaceri

Cht = cheltuieli totale

în anul 1999

în anul 2000

în anul 2001

Evoluția rentabilității comerciale este redată grafic în figura 2.6.

Fig. 2.6. Evoluția ratei de rentabilitate comercială

Se observă că, în ultimul an de analiză, indicatorul a înregistrat un nivel de 11,09%, ceea ce înseamnă că, la 100 lei cifră de afaceri, se obțin 11 lei profit ; față de anul precedent nivelul indicatorului a crescut cu 0,92%.

Rata rentabilității comerciale se poate diagnostica „tip factorial” astfel :

pentru anul 2000

ΔRC = RC1 – RC0 = 10,17 – 13,91 = -3,74

Influența cifrei de afaceri

Influența profitului din exploatare

pentru anul 2001

ΔRC = RC1 – RC0 = 11,09 – 10,71 = -0,92

Influența cifrei de afaceri

Influența profitului din exploatare

Rata rentabilității economice, după o ușoară tendință de scădere în anul 2000, a înregistrat din nou o creștere în anul 2001, datorită sporirii ratei de rentabilitate comercială și accelerării vitezei de rotație a capitalului investit.

Rata rentabilității financiare manifestă o tendință de creștere pe întreaga perioadă analizată, ceea ce echivalează cu sporirea capacității capitalurilor pe seama profitului net. Această tendință se datorează creșterii vitezei de rotație a capitalurilor proprii prin cifra de afaceri.

Rata rentabilității comerciale a înregistrat o scădere în anul 2000, dar în anul 2001 a crescut din nou cu 0,92%. Această situație s-a datorat creșterii cifrei de afaceri într-un ritm mai rapid decât profitul societății.

3.STUDIU PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR OFERITE DE S.C. „LIPOMIN” S.A.

3.1.RESURSE DE APĂ MINERALĂ DIN ROMÂNIA

3.1.1.PRECIZAREA NOȚIUNII DE „APĂ MINERALĂ”

Se numesc ape minerale acele ape subterane sau superficiale care, datorită calităților fizice sau chimice pe care le au, pot fi utilizate în tratamente balneare sau prin valorificare industrială.

Din punct de vedere al calităților fizice, în funcție de temperatura la sursă, diferențiază apele termominerale de cele minerale.

Din punct de vedere chimic o mare varietate a compoziției, dată de prezența în proporții diferite a diverse substanțe minerale, ceea ce determină dificultăți de clasificare, preferându-se o definire a lor.

În general, se consideră că apele minerale cu o cantitate mai mare de 1000mg/l de CO2 sunt ape carbogazoase, cele cu fier mai mult de 10 mg/l sunt feruginoase, cele cu sulf titrabil mai mult de 1 mg/l sunt sulfuroase. În cazul în care cantitatea de CO2, fier și sulf este sub limitele menționate, apele minerale au fost denumite după ionul predominant: bicarbonat, clorurat, sulfurat, iodurat, magnezian.

Din punct de vedere al utilizării, apele minerale se diferențiază în: ape pentru tratamente balneare și ape valorificate industrial. Apelor destinate tratamentelor balneare li s-a dat denumirea de ape curative. Apele valorificate industrial se diferențiază în: ape industriale propriu-zise și ape îmbuteliate pentru indicații medicale și pentru consum alimentar. Pentru apele minerale cu indicații medicale expresive se utilizează termenul de ape medicinale. Apele minerale îmbuteliate pentru consumul alimentar, chiar dacă au și efecte terapeutice, se numesc în mod uzual ape minerale de masă.

CURATIVE – pentru tratament balnear

APE MINERALE

INDUSTRIALE – materie primă pt. extracție de elemente

PROPRIU ZISE

INDUSTRIALE MEDICINALE

pentru tratamente medicale

ÎMBUTELIERE

DE MASĂ

pentru consum alimentar

Apele minerale mai pot fi clasificate după:

temperatură:

ape minerale reci (t<200C);

ape hipotermale (20<t<300C)

ape mezotermale (35<t<500C)

ape hipertermale (t>500C)

ionii care determină și le imprimă caracterul respectiv:

ape alcaline – în care predomină bicarbonații alcalini (de sodiu, potasiu, litiu) cum sunt apele de la Slănic, Căciulata, Siriu (Buzău);

ape clorurate – abundente în cloruri alcaline ca: Bălțătești, Amara, Oglinzi, Slănic și Lacul Sărat;

ape carbonice – în care predomină acidul carbonic și carbonații de sodiu, calciu și fier, cum sunt apele de la Borsec, Buziaș, Slănic, Sângeorz, Covasna;

ape bromate și iodate: Vulcana, Govora, Lacul Sărat, Vizantea, Techirghiol;

ape sulfuroase – caracterizate prin abundența acidului sulfuros, a sulfurilor și sulfhidraților alcalini, printre care: Govora, Vizantea, Pucioasa, Strunga, Olănești, Iași, Călimănești și Herculane;

ape sulfatate (purgative și laxative), datorită sulfaților de sodiu și magneziu pe care-i conțin, printre care: Breazu, Cozla; Bălțătești;

ape fosfatate – care conțin în soluție fosfați de calciu;

ape feruginoase – care conțin, în cantități apreciabile, hidrați, carbonați și sulfați de fier, cum sunt apele de la: Slănic, Strunga, Tușnad, Borsec, Buziaș, Lipova;

ape arsenicale – bogate în săruri de arsen, cum este apa de la Dorna.

3.1.2.ZĂCĂMINTE MINERALE ÎN EXPLOATARE

Se impune, inițial, precizarea că România dispune de o mare bogăție de zăcăminte hidrominerale, aflându-se pe primul loc în Europa, cu cele 3.000 de izvoare naturale, de care dispune, fiind urmată la mare distanță de Ungaria – cu 447 izvoare, Italia – 264, Germania – 105, Franța – cu 116, Suedia – cu 7 izvoare.

De remarcat este, de asemenea, existența celor mai apreciate ape carbogazoase cu bioxid de carbon peste 2.500 mg/l, depășind cu mult apele similare din alte țări, ca Franța și Germania, cu 1.600 mg7l.

Varietatea structurală a teritoriului țării oferă condiții diferite de zăcăminte, iar constituția petrochimică a rocilor, nu mai puțin diversă, determinând o gamă foarte largă de ape minerale.

Marea varietate a compoziției chimice a apelor de adâncime a dus la stabilirea unor zone. Astfel:

Zona A (cu ape dulci, carbonate) cuprinde ape de adâncime mai redusă și corespunde ariilor situate îndeosebi la marginile marilor depresiuni intra și extracarpatice;

Zona B (cu ape dulci și sulfate, alcaline sau sărate) cuprinde ape localizate sub nivelul celor din zona A, au un caracter fosil, fiind cantonate în sedimentele marine din Dealurile Vestice, Podișul Transilvaniei, nordul Podișului Moldovenesc etc.;

Zona C include ape de cea mai mare adâncime, situate mai ales în straturile unităților de fundament, sunt clorurate – sulfate și sunt utilizate, împreună cu cele din zona B, în scopuri curative.

Din acest imens potențial de apă minerală sunt valorificate, prin îmbuteliere, 27 de zăcăminte de ape minerale de masă și medicinale.

Zăcămintele hidrominerale în exploatare, cu principalele lor caracteristici și producția medie, în perioada 1985 – 1990 sunt următoarele:

Județul Arad

zăcământul Lipova – apă minerală bicarbonată, sodică, calcică, magneziană, hipotonă, carbogazoasă; mineralizare totală 1.300 mg/l, CO2 3.044 mg/l; producție 5 – 10 mil.l/an;

Județul Bacău

zăcământul Slănic – Moldova – apă minerală medicinală, clorurată, bicarbonată, sodică, slab carbogazoasă și sulfurică; mineralizare totală 14.391 mg/l; producție 400 – 500 mil.l/an;

Județul Bistrița – Năsăud

zăcământul Sângeorz – Băi (apa Hebe) – apă minerală clorurată, bicarbonată, sodică, calcică, magneziană, slab carbogazoasă și bromurată; mineralizare totală 8.539 mg/l din care 1.108 mg/l CO2; producție 1 – 3 mil.l/an;

Județul Brașov

zăcământul Zizin – apă minerală clorurată, bicarbonată, sodică, calcică, magneziană, slab carbogazoasă și bromurată; mineralizare totală 2.733 mg/l; producție 5 mil.l/an;

Județul Covasna

zăcământul Malnaș – apă minerală carbogazoasă, alcalină; mineralizare redusă, sub 1.000 mg/l și debit redus de 4m3/24 ore;

zăcământul Bodoc – apă minerală carbogazoasă, bicarbonată, sodică, calcică, magneziană, bromiodurată; mineralizare totală 7.500 mg/l di care CO2 1.500 mg/l, debit 1 l/sec;

zăcământul Vâlcele – apă minerală bicarbonată, calcică sodică, magneziană, carbogazoasă; mineralizare 6.338 mg/l, din care CO2 379 mg/l; producție 3 milioane l/an:

zăcământul Biborțeni – apă minerală bicarbonată, calcică sodică, magneziană, feruginoasă și carbogazoasă; mineralizare 2.000 mg/l CO2; producție 10 mil. l/an;

zăcământul Virghiș – apă minerală bicarbonată, calcică sodică, puternic feruginoasă și carbogazoasă; mineralizare 4.714 mg/l, din care CO2 1.772 mg/l, producție 18 mil. l/an;

zăcământul Poian (apa Nemere) – apă minerală bicarbonată, calcică clorosodică, magneziană și carbogazoasă; mineralizare totală 6.816 mg/l, din care CO2 2.555 mg/l; producție 1,3 mil. l/an;

zăcământul Covasna – apă minerală bicarbonată, clorosodică, bromurată, carbogazoasă; mineralizare 8.500 mg/l, din care CO2 1.700 mg/l; producție 1,14 mil. l/an.

Județul Harghita

zăcământul Borsec – apă minerală carbogazoasă, bicarbonată, calcică, magneziană; mineralizare totală 6.873 mg/l, cu CO2>2.000 mg/l; producție 30 mil. l/an;

zăcământul Tușnad – apă minerală, bicarbonată, calcică, magneziană, clorosodică, potasică, feruginoasă, carbogazoasă; mineralizare totală 2.500 mg/l, din care CO2 1.140 mg/l; producție 30 mil. l/an;

zăcământul Sâncrăieni (apă Perla Harghitei) – apă minerală, bicarbonată, calcică, magneziană, sodică, carbogazoasă; mineralizare totală 3.048 mg/l, din care CO2 1.665 mg/l; debit 200.000 l/zi;

zăcământul Cașin (apă Perla Cașinului) – apă minerală bicarbonată, slab clorurată, calcică, magneziană, sodică, carbogazoasă; mineralizare totală 7.211 mg/l, din care CO2 200 mg/l; producție 500.000 mil. l/an.

Județul Hunedoara

zăcământul Boholt – apă minerală bicarbonată, sulfatică, calcică, magneziană, sodică, carbogazoasă; mineralizare totală 2.743 mg/l, din care CO2 1.800-2.000 mg/l; producție 8 mil. l/an;

zăcământul Băcâia – apă minerală bicarbonată, calcică, clorosodică, magneziană, potasică, feruginoasă și carbogazoasă; mineralizare totală 5.000 mg/l, din care CO2 1.000-2.000 mg/l; producție 16 mil. l/an;

Județul Maramureș

zăcământul Săpânța – apă minerală carbogazoasă, bicarbonată, calcică, magneziană, clorosodică; mineralizare totală 7.129 mg/l, din care CO2 1.000 mg/l; debit 2.000 l/sec;

zăcământul Stoiceni – apă minerală bicarbonată, calcică, magneziană, potasică, clorosodică, feruginoasă, carbogazoasă; mineralizare totală 10 g/l, din care CO2 1.900 mg/l; debit 1,1 l/sec.

Județul Mureș

zăcământul Stânceni – apă minerală bicarbonată, calcică, magneziană, carbogazoasă; mineralizare totală 1.800 g/l, din care CO2 200 mg/l; debit 0,8 l/sec.

Județul Suceava

zăcământul Poiana Negri – apă minerală puternic bicarbonată, calcică, feruginoasă și carbogazoasă; mineralizare totală 4.700 mg/l, din care CO2 1.800-2.000 mg/l; producție 25 mil. l/an:

zăcământul Șarul Dornei – apă minerală bicarbonată, sodică, feruginoasă, slab arsenicală; mineralizare totală 4.000 mg/l, din care CO2 2.657 mg/l; debit 55.000 l/zi;

zăcământul Poiana Cesnei – apă minerală carbogazoasă, producție 3 mil.l/an;

zăcământul Cesna – apă minerală carbogazoasă, bicarbonată, feruginoasă, clorurată; mineralizare totală 4.713 mg/l, din care CO2 2.941 mg/l; producție 14 mil. l/an;

zăcământul Dorna Cândrenilor – apă minerală carbogazoasă, bicarbonată, calcică, magneziană, feruginoasă; mineralizare totală 11.558 mg/l, din care CO2 100-1.600 ml/l; producție 6 mil. l/an.

Județul Timiș

zăcământul Buziaș – apă minerală bicarbonată, calcică, bromiodurată, feruginoasă; mineralizare totală 3.600 mg/l; producție 1.300.000 l/zi.

Județul Vâlcea

zăcământul Căciulata – apă minerală clorurată, slab bicarbonată, sodică, calcică, magneziană; mineralizare totală 3.195 mg/l, hidrogen sulfurat 7,5 mg/l; producție 500-600 l/zi.

Această prezentare a zăcămintelor în exploatare evidențiază calitatea deosebită a apelor minerale cu conținut în CO2 natural foarte bogat, deci oferta globală de ape poate satisface o cerere diversificată.

Este interesantă o imagine în ansamblu, privind localizarea pe județe a zăcămintelor hidrominerale în exploatare, prin întreprinderile de îmbuteliere a apei minerale. Se remarcă o concentrare mare a exploatării de apă minerală într-o zonă, pornind din nordul țării, cu extindere spre centru și o zonă mai restrânsă, în vest. Cele 12 județe cu zăcăminte în exploatare, reprezentând procentual 29,2% din județele țării, se constituie, în mod cert, în piețe efective, pentru unitățile de îmbuteliere a apei minerale.

Concluzia imediată este că toate celelalte județe, reprezentând 70,8%, se constituie în piețe potențiale pentru întreprinderile de îmbuteliere a apei minerale.

3.1.3.ASPECTE GENERALE ALE VALORIFICĂRII APEI MINERALE

Studiile hidrologice apreciază că zăcămintele cunoscute din România ar putea da 3,5 miliarde de litri anual. Capacitățile de producție existente sunt utilizate doar în proporție de 30 – 40%, liniile de îmbuteliere ar putea realiza peste 500 mil l/an.

Potențialul existent, ca zăcământ, și capacitatea de producție sunt valorificate într-o foarte mică măsură; concret, în 1998 s-au îmbuteliat 200 mil. litri.

Urmărind evoluția producției din 1989 este evidențiată, inițial, o scădere bruscă și mare, urmată de o redresare progresivă, însă fără a atinge decât 69,9% din producția anului 1989.

În aceste condiții de scădere a producției, trebuie semnalată însă existența cererii, care depășește oferta. Chiar dacă nu este înregistrată cantitativ, cererea este reală, dovadă fiind consumul mare de false ape minerale – sifon, în lipsa existenței pe piață a apelor adevărate.

Un alt aspect contradictoriu al valorificării apelor minerale este dat de situația exportului. În condițiile în care România ocupă primul loc în Europa în domeniul apelor minerale, ca potențial calitativ, exportul românesc de ape minerale este în faza tatonărilor timide, practic nesemnificativ, apele minerale românești nefiind cunoscute și omologate de instituțiile de specialitate europene.

3.1.4.ZĂCĂMÂNTUL HIDROMINERAL LIPOVA,

JUDEȚUL ARAD

Istoric

Primele cercetări geologice au fost întreprinse în zonă între anii 1875 – 1918, abordând probleme variate, legate de șisturile cristaline, rocile magmatice, depozitele și erupțiile mezozoice, depozitele pannoniene și cuaternare. Primul foraj executat în zona Lipova datează de la 1906. în perioada 1906 – 1925 au fost săpate cinci foraje pentru ape minerale I1 – I5, iar în perioada 1962 – 1964 se execută alte șase foraje S1 – S6. începând din 1965 și până în 1981 s-au efectuat numeroase studii și cercetări hidrogeologice pe bază de foraje și prospecțiuni geofizice. În 1965 – 1968, au fost executate forajele F1 – F6, dintre care: F1, F2, F5 au fost folosite la stația de îmbuteliere a apei minerale. În cursul anului 1973 au fost executate forajele F10, F11, F12, F14, F15. în urma studiilor efectuate în zonă, Institutul de Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare constată că numeroasele foraje din zonă conduc la degradarea zăcământului (scăderea conținutului de CO2) și propune cimentarea surselor degradate. Cimentările s-au făcut în mai multe etape: în 1972 s-au cimentat I2 – I5, S1 – S5, F7, F9, în 1979 s-au cimentat F3, F4, F2, I1, iar forajele S4, S6 și F5 au fost propuse pentru cimentare.

3.1.5.CONSIDERAȚII MORFOLOGICE

Morfologic, zona lipova se află la contactul Câmpiei de Vest cu Dealurile Lipovei, pe terasa inferioară a râului Mureș, în estul Câmpiei Aradului. Relieful dealurilor este domol până la altitudini de 240 m. La sud de culoarul Mureșului se dezvoltă un relief colinar puțin accentuat, care se pierde în întinsurile joase ale Câmpiei Pannonice. Rețeaua hidrografică are un regim torențial și este tributară râului Mureș. Mai importante, pâraiele Șiștarovăț și Drauț au bazine hidrografice reduse, debitele fiind în funcție de regimul precipitațiilor. Poziția geografică și morfologică a terenului determină, pentru zona Lipova, un climat de trecere de la continental la mediteranean, caracterizat prin temperaturi medii multianuale de 10 – 120C și precipitații medii de 500 – 700 mm.

Geologic, la alcătuirea zonei iau parte formațiuni cretacice, pannoniene și cuaternare, dispuse peste fundamentul cristalin.

Din punct de vedere tectonic, zona Lipova a fost afectată de mișcările laramice, care au generat și definitivat depresiunea Pannonică, caracteristicile fiind căderile în trepte ale fundamentului cristalin, din sectoarele nordice către cele sudice. Contactul dintre cristalin și formațiunile sedimentare este tectonic, fiind reprezentat prin falii majore. Se constată că jocul faliilor a determinat un stil de fracturi cu sărituri compensatoare, fapt ce a condus ca depozitele sedimentare să nu aibă aceeași grosime.

3.1.6.CONSIDERAȚII HIDROLOGICE

În zona Lipova, din punct de vedere hidrogeologic, au fost identificate trei acvifere:

acviferul freatic de mică adâncime, cantonat în depozitele cuaternare alcătuite din nisipuri, pietrișuri și bolovănișuri. Alimentarea acestui acvifer se face prin infiltrațiile din precipitații. Local este mineralizat, prin amestecul cu apă minerală din forajele degradate;

acviferul de medie adâncime de tip multistrat este cantonat în depozitele pannoniene, constituite din alternanțe de nisipuri fine și medii cu matrice marnoasă și aglomerate vulcanice, parțial alterate. Acest acvifer nu este continuu, deoarece depozitele pannoniene au stratificație încrucișată cu lentile impermeabile la diferite niveluri. Alimentarea acviferului se realizează, în special, din precipitații în zonele de aflorare a nivelurilor permeabile. Apa are un conținut ridicat de CO2, fiind caracterizată ca apă alcalină, sodică, calcică, magneziană, hipotonă. Mineralizarea apelor din acest acvifer se datorează dizolvării în apele subterane a CO2, post-vulcanic, migrat din profunzime de-a lungul liniilor de fracturi care afectează fundamentul. Dioxidul de carbon mărește agresivitatea și puterea de dizolvare a apelor ce spală aglomeratele vulcanice alterate. Prezența la suprafața orizonturilor hidrominerale de o grosime de până la 20 metri a unor depozite cu permeabilitate redusă (argile, nisipuri prăfoase, argiloase), precum și prezența dioxidului de carbon justifică tipul captativ al zăcământului hidromineral de la Lipova. Apele se află sub presiune. Nivelul apei în foraje variază între 0,48 m și 3,60 m de la sol, iar debitele obținute prin pompare sunt cuprinse între q = 2 l/s și q = 6,2 l/s pentru denivelări de 14 – 31 m;

acviferul de adâncime, cantonat în formațiuni cretacice, este format din mai multe orizonturi, constituite din nisipuri fine, conglomerate, gresii și bolovănișuri. Alimentarea acestui acvifer se face din precipitații pe la capetele de strat.

3.1.7.CONSIDERAȚII HIDROCHIMICE

În vederea stabilirii compoziției chimice a surselor de apă minerală din zona Lipova s-au prelevat și analizat probe de apă (balanța ionică și analize tip IMFBRM). Rezultatele obținute sunt prezentate în buletinele de analiză 1629 – 1630/anul 1999.

Apa este minerală, carbogazoasă, bicarbonată, slab calcică, magneziană, sodică, hipotonă, principalii indicatori având valori cuprinse între:

CO2: 2508 mg/l (F12) – 3500 mg/l (F9)

HCO3: 1811,7 mg/l (F12) – 835,2 mg/l (F9)

Ca: 322,1 mg/l (S6) – 108,8 mg/l (F9)

Mg: 123,8 mg/l (S6) – 63,3 mg/l (F9)

Mineralizația totală variază între 837,1 mg/l (S2) – 1300 mg/l (F9) – 4152 mg/l (F12).

3.1.8.TIPURI DE APE MINERALE

Apa minerală este o apă din sursă naturală, a cărei utilizare produce modificări asupra organismului uman ce pot fi exploatate favorabil. Apele minerale reprezintă un caz particular al apelor subterane. Ele sunt de obicei de origine juvenilă și nu rezultă din circuitul natural al apei.

Apa de ploaie căzând pe pământ, o parte se infiltrează în acesta formând apele subterane care în anumite împrejurări ies la suprafață sub formă de fântâni arteziene sau de izvoare. Acestea conțin dizolvate cantități mai mari din sărurile rocilor prin care au trecut, formând așa numitele „ape minerale” care, pe lângă sărurile minerale de obicei depășind 1g/mie, mai conțin adesea și o serie de gaze și substanțe radioactive. Apele minerale care conțin sub 2 g substanțe minerale la litru sunt denumite „oligominerale” și ele devin importante nu prin gradul de mineralizare ci prin prezența anumitor elemente rare; este de remarcat faptul că multe ape minerale termale se încadrează ca ape oligominerale.

Gradul de mineralizare nu este un factor determinant al efectului terapeutic. Acesta depinde de temperatură, de prezența gazelor dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, metan, azot, gaze rare), radioactivitate, pH, prezența unor substanțe de natură oligominerală (compuși ai unor elemente cu acțiune catalitică sau terapeutică) sau organică (hormoni, microdezinfectanți). Conținutul în CO2 și H2S este deosebit de important.

Apele minerale se pot clasifica după efectul asupra organismului uman în:

ape medicale, au o mineralizație ridicată până la 15 g/l conținut redus de CO2, miros și gust specifice imprimate de substanțele conținute (hidrogen sulfurat, ioduri, bromuri);

ape minerale de masă, care se caracterizează printr-o mineralizare scăzută (6 g/l), conținut mare de CO2 și caracteristici organoleptice care le fac consumabile și chiar superioare apei potabile.

În vederea menținerii stabilității îndelungate, înainte de îmbuteliere apele minerale trebuie să sufere adesea o serie de tratamente, autorizate din punct de vedere sanitar, precum și deferizarea – demanganizarea, eliminarea și/sau reimpregnarea cu dioxid de carbon.

Eliminarea fierului și manganului se poate efectua în condiții foarte bune printr-unul din procedeele ce fac apel la materialele cu caracter de schimbători de ioni. Apele cu dioxid de carbon liber din zăcământ, tratate în contracurent pe astfel de filtre, păstrează cea mai mare parte a conținutului inițial, astfel încât cheltuielile de recuperare a CO2 și cele de reimpregnare ulterioară, se reduc considerabil.

În tabelul 3.1 sunt redate unele caracteristici ale apelor minerale din țara noastră.

Tabelul 3.1

Principalele caracteristici ale unor ape minerale

Pentru exemplificare se redă în tabelul 3.2 compoziția chimică a apei naturale minerale tip Buziaș, respectiv a apei minerale tip Lipova.

Apa minerală este ambalată în butelii de sticlă de 250 ml, 500 ml și un litru, sau butelii de plastic tip PET, de diferite dimensiuni, cele mai uzuale sunt de jumătate de litru sau de un litru și jumătate.

Stabilitatea apelor minerale depinde de compoziția chimică și variază între 3 și 6 luni prin păstrarea în spații adecvate la temperaturi de 5 – 150C.

Tabelul 3.2

Compoziția chimică a apei minerale

3.2.ACTIVITATEA DE PRODUCȚIE

Procesul de obținere a apei minerale

Schema procesului tehnologic pentru îmbutelierea apei minerale este prezentată în figura 3.1.

Etapele tehnologice în procesul de industrializare a apelor minerale

Pomparea

Decantarea

Deferizarea

Filtrarea

Împregnarea

Spălarea sticlelor

Îmbutelierea propriu – zisă

Capsularea

Etichetarea

Controlul (C.T.C.)

Descrierea etapelor tehnologice în procesul de industrializare a apelor

minerale

1. POMPAREA – în foarte multe situații, apa minerală aflată în stratul hidrologic nu ajunge la suprafață, fie datorită presiunii reduse din strat, fie datorită altor cauze. Pentru a o aduce la suprafață se folosesc sisteme de pompare care se bazează pe introducerea unei energii din afară, obligând astfel apa să iasă la suprafață.

RAMIN 9BIS

Fig. 3.1. Schema procesului tehnologic pentru îmbutelierea apei minerale

Un tip de pompe sunt pompele cu aer comprimat, denumite pompe gaz-lift. Aerul comprimat, odată introdus în bazinul de apă, produce un amestec cu apa, cu care formează o emulsie. În acest fel, apei îi scade densitatea (greutatea specifică), o face mai ușoară și, datorită presiunii aerului introdus, apa se ridică la suprafață. Această ridicare la suprafață se datorează tendinței aerului comprimat care încearcă să revină în sus, antrenând în același timp și apa.

Aerul comprimat introdus trebuie să se găsească întotdeauna într-o cantitate suficientă, pentru ca să se asigure aducerea apei la suprafață și de a coborî densitatea apei în așa măsură încât apa să ajungă la lumina zilei în cantități necesare celorlalte procese pe care le va suporta. În cazul în care aerul comprimat introdus în bazin este în cantitate insuficientă, apa va veni la suprafață în jeturi discontinue, fapt care este total contraindicat.

Utilizarea pompelor cu aer comprimat prezintă unele avantaje, dar prezintă un dezavantaj important, acela de a degazeifica apa, de a goni CO2 existent în apă. Degazeificarea apei poate atrage valori foarte mari, ca de exemplu: o dată cu inconvenientul de degazeificare, apa suportă un dezechilibru brutal, deoarece echilibrul natural, care era în sol, se modifică; bicarbonații trec sub formă de carbonați.

Un alt tip de pompe sunt pompele centrifugare. Pompele centrifugare sunt pompe submersibile și concepute pentru a transporta apa potabilă. Aceste tipuri de pompe nu pot fi utilizate în toate situațiile, deoarece ele nu pot fi introduse în sonde ale căror dimensiuni sunt foarte variate. Dar pompele centrifugare prezintă avantajul în exploatări, deoarece au dimensiuni diferite pentru aceeași capacitate de apă, ocupă spații mai reduse, nu necesită supraveghere continuă, permit o reglare a debitului pompei, pentru că, la conducta de refulare, se poate monta o vană ce poate fi deschisă mai mult sau mai puțin, fără ca pompa să sufere.

Pompele centrifugare permit automatizarea, în sensul că, în funcție de nivelul bazinului care aduce apa, pompa poate fi pornită și oprită automat, reglând astfel procesul tehnologic în totalitatea lui. Pompele centrifugare au debit continuu, și nu în jeturi, fapt de importanță mare în procesul de degazeificare.

Agresivitatea unei ape asupra pompei este legată și de gradul de duritate a apei, și apa este cu atât mai agresivă cu cât duritatea ei este mai mare. Duritatea unei ape se exprimă prin conținutul în acid de calciu, în trei feluri:

duritate temporară;

duritate permanentă;

duritate totală.

De asemenea, cu cât o apă are un grad de mineralizare mai mare, cu atât este mai agresivă – pompele se vor strica mai repede și se vor schimba mai des.

2. DECANTAREA

Prin procesul de decantare se înțelege separarea cât mai cantitativă a particulelor solide, aflate în suspensie în apă. Această separare se realizează în bazinele de decantare și se bazează pe un proces de adsorbție, prin care particulele aflate în apă sunt adsorbite de suprafața acesteia și reținute prin forțe de atracție fizice, foarte slabe, denumite forțe electrostatice. Odată cu procesul de separare a particulelor solide de faza lichidă, are loc și o îndepărtare a mirosului, dacă apa îl are, și procesul de decantare va fi cu atât mai mare cu cât particulele solide, în comparație cu aceea a apei, este mai mică, cu atât particulele se vor depune mai greu, iar procesul de decantare va fi mai redus. De asemenea, încărcătura electrică a particulei joacă un rol determinant, deoarece particulele încărcate cu electricitate de semn contrar se atrag, au tendința de a se uni între ele, de a-și mări volumul și greutatea specifică și de a se depune.

Într-un decantor există întotdeauna un echilibru. Între cantitățile de substanță aflată în suspensie, cantitatea depusă și cantitatea fixată pe o particulă de apă, pentru a asigura un randament de decantare necesar, acest echilibru trebuie modificat, astfel încât să se creeze posibilitatea ca pulberile să se depună cât mai repede. Acest lucru se realizează printr-un calcul care reglementează suprafața decantorului, adâncimea lui și curgerea lichidului în decantor, care totdeauna trebuie să fie o curgere cât mai liniară, să nu producă turbulențe în decantor, deoarece mișcarea turbulentă împiedică procesul de sedimentare a particulelor.

Din acest motiv, de la caz la caz, apa care provine din pompă este trecută într-un bazin de liniștire și, numai după aceea, în bazinul de decantare propriu – zis.

În cazul apelor minerale, un factor negativ, care conduce la scăderea eficacității decantorului, îl constituie prezența gazelor în apă, care, prin natura lor, crează curenți ascensionali, care se opun căderii gravitaționale.

Pentru a îmbunătăți procesul de decantare se folosesc sistemele de decantare în cascadă.

3. DEFERIZAREA

Fierul, în apele minerale subterane, se poate găsi și în straturile nisipoase aflate, de asemenea, în subterane, precum și în rocile pe care apa le străbate. El poate să aibă două surse(origini) – una minerală și una organică.

Fierul de origine minerală se află în apă sub formă de hidrosol, soluție Fe2+ și, în această stare, el nu este reținut prin filtrare pe hârtie de filtru. Prezența fierului în această stare, el nu este reținut prin filtrare pe hârtie de filtru. Prezența fierului bivelent în apă se poate constata prin metode chimice care se bazează pe trecerea în formă trivalentă și dozarea ca atare sau prin faptul că apele minerale care conțin fier bivalent în soluție difractă lumina și produc prin aceasta o ușoară opalescență. Opușii feroși, carbonații și bicarbonații de fier bivalenți apar în apele minerale lipsite de oxigen.

Fierul de origine organică are ca sursă microorganisme posibile, care există în apele minerale, microorganisme care se dezvoltă în apele feruginoase, în mod preferențial la un pH cuprins între 6 – 10, la o temperatură între 6 – 170C. aceste microorganisme au capacitatea de a concentra Fe în ape și de asemenea și manganul.

Procesul de deferizare a apelor se realizează industrial, în principal, prin trei procedee:

prin aerare – barbotare

prin aerare în sistem de ploaie

prin adausuri de substanțe chimice care formează cu fierul produși insolizi

1. Are ca principiu introducerea unei cantități de aer, suficient pentru a oxida fe bivelent la Fe trivalent și se realizează prin difuziunea pe o suprafață cât mai mare a aerului introdus. Se trimite aer comprimat purificat, care să nu conțină urme de ulei de la compresor și se asigură astfel cantitatea de oxigen necesară trecerii Fe bivalent în Fe trivalent.

Din bazinul de deferizare, apa este trecută în al doilea bazin, de liniștire, care să aibă la fund un strat de nisip fin, care să rețină flacoanele de hidroxod feric aflat în suspensie.

2. Cel de-al doilea procedeu are la bază aceleași principii, imprimând apei minerale o dispersie cât mai fină, pentru ca ea să ia contact cât mai mare cu aerul atmosferic care circulă în contracurent cu apa.

De preferat este ca aerul introdus să fie încălzit până la o anumită temperatură, fapt care se realizează prin aerotermie. Ambele sisteme au randamente bune de deferizare, dar produc o degazeificare mai mare a apei.

3. Cel de-al treilea procedeu se bazează pe producerea de substanțe cu potențial oxidoreducător cunoscut (acid ascorbic, care formează cu fierul ascorbinați insolubili, sau acid fosforic, care formează fosfatul feric, cu ascorbitate extrem de redusă).

Procedeul folosit în unele instalații în funcțiune în România, prin care apa este obligată să treacă peste un strat de pietriș și de cărbune, are randamente scăzute de deferizare, din cauză că, după un timp de exploatare destul de scurt, mai ales la apele bogate în fier, suprafața pietrișului se acoperă cu un strat de hidroxid feric care împiedică depuneri interesante (interioare) de alt hidroxid, care se formează între timp.

În cazul apelor minerale, procesul de deferizare este împiedicat să se desfășoare cantitativ, din cauză că, în apa minerală, mai rămân cantități variabile de CO2, care fac ca hidroxidul feric format prin oxidare să treacă din nou sub formă de hidroxid feros solubil, scăzând astfel randamentul de îndepărtare a fierului.

4. FILTRAREA

Îndepărtarea fierului sub formă de hidroxid feric, aflat în suspensie în apă, se realizează prin sisteme de filtrare. Filtrarea, în industria de îmbuteliere a apelor minerale, folosește un sistem de filtre care, în cea mai mare parte, se bazează pe reținerea hidroxidului feric și a celorlalte suspensii, care pot fi formate din carbonat de calciu, bioxid de siliciu, argile etc., pe suprafețe mari, plăci de azbest impregnat sau de celuloză impregnată cu azbest, numărul plăcilor fiind anume ales, astfel ca să poată reține cât mai calificativ cantitatea de hidroxid feric sau de substanțe aflate în suspensie.

Un factor important la filtrare este pH-ul, cel mai ridicat nivel fiind cuprins între 6,2 – 6,8.

Procesul de reținere a hidroxidului feric pe filtru este un proces de absorbție și este direct proporțional cu presiunea, cu timpul de staționare în filtru, cu starea de hidrosol a fierului și cu dimensiunea porilor filtranți.

În procesul de reținere pe filtru a fierului, un rol important îl joacă tendința de trecere a hidroxidului feric din hidroxid în hidrosol, deoarece forma gelatinoasă a hidroxidului feric îngreunează mult filtrarea.

În procesul de filtrare, un factor important îl constituie și prezența carbonatului de calciu care se află în apă și care provine din descompunerea bicarbonaților.

Carbonatul de calciu aflat în suspensie în apă, în cantități mai mari decât fierul, în unele ape, se depune pe porii filtranți ai plăcilor de azbest, le schimbă capacitatea de filtrare, modifică presiunea diferențiată între cele două momente și, în cazul în care hidroxidul feric rămâne sub formă de hidrosol, carbonatul de calciu depus nu mai împiedică trecerea fierului chimic de bariera de filtrare.

5. IMPREGNAREA APEI

Principiul procesului de impregnare a apei minerale cu CO2 gazos se realizează în instalații închise, care lucrează sub presiune și în care apa minerală supusă procesului de impregnare intră pe la partea superioară a instalației împinsă de o pompă și răspândită printr-un sistem de diuze fine, asigurându-se astfel o ploaie foarte fină, care mărește mult suprafața de contact a lichidului cu gazul introdus aproximativ la jumătate din înălțimea instalației.

Impregnarea se desfășoară pe principiul contracurentului, deoarece astfel se realizează un contact intim între lichid și gaz, iar fixarea gazului pe particulele de apă este corelată de temperatura apei și de presiunea existentă în mașina de impregnare.

Randamentul de impregnare este direct proporțional cu scăderea temperaturii apei și cu creșterea presiunii. Cu cât apa va fi mai rece, cu atât apa se va impregna mai ușor.

Acest proces este un proces de absorbție; gazul introdus în apă se leagă de aceasta în două moduri:

sub formă de gaz dizolvat, în care acesta este legat chimic;

sub formă de gaz absorbit, în care între gaz și apă se stabilesc legături fizice slabe și care se pot desface și reface continuu.

Procesul de absorbție (dizolvare a gazului) este reglementat de legea lui Henry, care spune că:

k = t · p

k = cantitatea de gaz dizolvat

t = temperatura apei

p = presiunea gazului

Instalațiile în funcțiune nu folosesc procesul de răcire a apei, deși acest lucru ar fi indicat.

Cantitatea de CO2 posibil a fi reținută în procesul de impregnare mai este strâns legată și de gradul de mineralizare al apei. O apă puternic mineralizată primește, în general, mai greu CO2 și, în acest caz, se impune răcirea ei înainte de impregnare sau în timpul impregnării.

Răcirea apei se poate realiza fie în instalații frigorifice, fie în instalații care folosesc amestecuri refrigerente, denumite sole.

6. SPĂLAREA STICLELOR

Itinerariul buteliilor, în procesul tehnologic de spălare, la S.C. „LIPOMIN” S.A. este următorul:

Transportul buteliilor pe masa de alimentare se face prin intermediul transportorului de alimentare, unde sunt așezate pe 14 rânduri.

Introducerea automată a buteliilor în casete.

Înmuierea preliminară interioară și exterioară a buteliilor, cu apă caldă, la 35 – 400C, prin scufundare.

Înmuierea interioară și exterioară a buteliilor cu leșie caldă, la temperatura de 60 – 650C, prin scufundare.

Spălarea interioară și exterioară a buteliilor cu:

leșie, la temperatura de 70 – 750C;

apă caldă, la temperatura de 40 – 450C;

apă rece, la temperatura de 20 – 250C;

clătirea cu apă prospătă de la rețea, la temperatura de 5 – 150C.

Scoaterea automată a buteliilor din caseta metalică și așezarea lor pe trasportorul de evacuare.

7. ÎMBUTELIEREA PROPRIU – ZISĂ se realizează cu dispozitive automatizate, efectuându-se în flux continuu.

8. CAPSULAREA se realizează automat.

9. ETICHETAREA este penultima fază a procesului tehnologic de producție, efectuându-se automatizat.

10. CONTROLUL (C.T.C.)

Ultima fază a procesului tehnologic de producție este realizarea controlului tehnic de calitate. Sticlele sunt trecute pe o bandă rulantă, unde aparatele de analiză optică măsoară turbiditatea apei minerale.

3.3.PRODUSUL FINIT

Caracterizarea apei

Apa minerală Lipova este bicarbonată, sodică, calcică, magneziană, hipotonă, carbogazoasă.

Indicații terapeutice

Apa minerală analizată, fără pesticide, poate fi utilizată în cura internă, în următoarele afecțiuni:

gastroduodenite cronice nespecifice;

afecțiuni hepato – biliare (hepatite cronice, diskenezii biliare, colecistite cronice);

afecțiuni care necesită cură de diureză.

Compoziția chimică a apei:

anioni:

clor 43,7 mg/l;

nitric 19,3 mg/l;

sulfuric 58,6 mg/l;

bicarbonic 835,2 mg/l.

cationi:

sodiu 119,9 mg/l;

potasiu 4,5 mg/l;

amoniu 1,4 mg/l;

calciu 108,8 mg/l;

magneziu 63,3 mg/l;

acid metasilicic 31,7 mg/l;

acid metaboric 1,6 mg/l;

amidogen 0,6 mg/l.

substanțe organice 2,3 mg/l;

mineralizare 1300,4 mg/l;

dioxid de carbon 3044 mg/l.

Analiza bacteriologică:

bacterii coliforme / cms = 0;

pH 5,2;

rezistivitate electrică 725,625;

densitate 1,001 g/cmc;

temperatura apei 100C, recoltată la temperatura aerului 160;

debit folosit 1,8 l/s;

debit potențial 3,6 l/s.

Aceste date sunt emise de Institutul de Medicină Fizică, Balneoclimatologie și Recuperare Medicală București, în 1997, cu o valabilitate de cinci ani, prin Buletinul de analiză pentru izvorul F9bis – produs finit.

3.4.PRODUCȚIA

Evoluția cifrică a producției pe ultimii cinci ani pentru apa ambalată în butelii de sticlă returnabile de un litru este prezentată în figura 3.2.

Fig. 3.2. Evoluția producției pentru butelii de sticlă returnabile

Evoluția cifrică a producției de apă minerală îmbuteliată în flacoane din plastic de 1,5 litri nereturnabile este prezentată în figura 3.3.

Fig. 3.3. Evoluția producției de apă minerală îmbuteliată în flacoane de plastic de 1,5 l nereturnabile

Începând cu anul 1998 societatea a început să îmbutelieze apa minerală produsă și în flacoane de plastic de 0,5 litri nereturnabile iar producția a crescut, în medie, an de an. Evoluția cifrică a producției în ultimii cinci ani este prezentată în figura 3.4.

Fig. 3.4. Evoluția producției de apă minerală îmbuteliată în flacoane de 0,5 l

În ceea ce privește producția lunară de apă minerală a anului 2001, situația este prezentată în figura 3.5.

Fig. 3.5. Evoluția cifrică a producției lunare a anului 2001

Este de remarcat o mare variație de la 880.000 flacoane/lună la aproape 2.000.000 flacoane/lună. Motivația acestei situații este variația cererii în funcție de anotimp ți dificultățile de manipulare, stocare în sezonul rece. La o analiză atentă, aceată motivație este acceptabilă numai parțial, deoarece cererea reală nu este explorată activ, iar manipularea și stocarea pot fi îmbunătățite.

3.5.STUDIU PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR OFERITE DE S.C. LIPOMIN S.A.

În acest studiu s-a urmărit aprecierea, de către persoanele interesate, a calității produselor oferite de S.C. LIPOMIN S.A.

Obiectivele cercetării au fost:

aprecierea de către clienți a gamei sortimentale oferite de această firmă;

imaginea pe care o au clienții față de unitatea analizată și față de produsele oferite de aceasta;

analizarea clientului în funcție de ocupația acestora, vârstă și venit.

Ancheta cu privire la cercetarea calității produselor s-a făcut pe un eșantion de 100 de persoane, iar durata de investigare a fost de 10 zile.

Centralizarea din chestionarul întocmit în municipiul Timișoara, privind produsele oferite de S.C. LIPOMIN S.A.

Pentru a cunoaște cât mai exact părerile persoanelor chestionate, am realizat o cercetare de marketing. Rezultatele cercetărilor, cât și corelațiile care există între întrebările privind calitatea sunt prezentate în tabelele următoare.

Tabelul 3.3.

Corelația dintre calitatea produselor (1) și prețul acestora (2)

Dacă analizăm corelația dintre calitatea și prețul produselor, 52,5% dintre persoanele chestionate consideră că prețurile corespund calității, iar 47,5% consideră că prețurile nu sunt corespunzătoare.

Calitatea produselor este apreciată astfel:

foarte bună 36,77%

bună 30,75%

necorespunzătoare 32,5%

Tabelul 3.4

Corelația dintre calitate și preț (%)

Tabelul 3.5

Corelația dintre calitatea produsului (1) și vârsta persoanelor chestionate (8)

Tabelul 3.6

Corelația dintre calitatea produselor (1) și sexul persoanelor chestionate (9)

Tabelul 3.7

Corelația dintre prețurile practicate (2) și ocupația persoanelor chestionate (10)

Tabelul 3.8

Raportul dintre calitatea ambalajului și cel al produsului (6) este apreciată în funcție de vârsta persoanelor (8)

Tabelul 3.9

Aprecierea calității în funcție de sex

Tabelul 3.10

Aprecierea calității după vârstă

Tabel 3.11

Aprecierea calității după vârstă (%)

Din acest tabel se poate observa că cel mai mare procentaj obținut în urma cercetării este cel al părerii persoanelor de sex feminin, care consideră calitatea acestor produse foarte bună (ponderea fiind de 78,87%), iar cel al sexului masculin consideră calitatea bună (ponderea fiind de 72,29%). Per total aprecieri, calitatea este considerată foarte bună (având o pondere de 66%).

Din tabelul de corelație între calitate și vârstă se poate observa că cea mai mare pondere a aprecierii calității este de 92,45% (pentru persoanele peste 60 de ani), iar pe total este o pondere de 62,5%.

Referitor la tabelul de corelație între calitate și preț se poate constata că 52,5% sunt de acord cu prețurile practicate, iar restul le consideră că nu sunt corespunzătoare calității.

În urma efectuării unei cercetări merceologice, la trei tipuri de ape minerale, s-a utilizat metoda de scalare complexă, folosind modelul Fishbein – Rosenberg. Acest model face parte din metodele și tehnicile de culegere și analiză a informațiilor utilizate pentru evaluarea atitudinii unui consumator (specialist) față de un produs, când are de ales între mai multe variante posibile.

Factorii care pot determina modificarea atitudinii unei persoane pentru achiziționarea sau nu a unui produs (serviciu) sunt:

informațiile și stările afective rezultate din satisfacerea unor nevoi recente;

apartenența la un grup social și legăturile cu membrii acestia, adoptarea de către persoana în cauză a convingerilor, normenlor și valorilor membrilor semnificativi ai grupului;

accesul la noi informații privind produsul (serviciul) destinat satisfacerii nevoii sale;

experiențe anterioare privind satisfacerea nevoii cu produse/servicii similare.

Atitudinile privind un produs sunt dependente de anumite caracteristici ale produsului respectiv, care satisfac nevoile individului.

Atitudinea unui individ față de un produs nu este înnăscută, ea se formează și se modelează prin procesul îndelungat al învățării și experiențelor, rămânând deschisă la influențele externe.

În conformitate cu acest model liniar aditiv, atitudinea unui individ față de un stimul (de exemplu, apa minerală) se poate determina cu ajutorul următoarei relații:

Pjk =

unde:

Pjk – atitudinea individuală „k” pentru stimulul „j”;

Wik – importanța acordată de individul „k” atributului „i” (se consideră „k” atribute apreciate ca importante pentru formarea atitudinii, suma importanței ce le este atașată fiind egală cu 1);

Oij – măsura pe o scală de la 0 la 1, în care stimulul „j” îl satisface pe individ în privința atributului „i”;

Modelul Fishbein – Rosenberg se aplică atât specialiștilor, cât și consumatorilor, cu condiția ca acestora din urmă să li se explice semnificația unor caracteristici necunoscute.

Avantajele aplicării acestui model:

se identifică acele caracteristici care sunt importante pentru consumator, producătorul acționând asupra acestora, pentru a satisface și chiar depăși așteptările clienților săi;

stabilește poziția unei firme față de concurență, fapt deosebit de important într-o economie de piață.

Dezavantaje:

poate fi implicat numai de persoane ce posedă cunoștințe solide de merceologie și marketing.

În cercetarea de marketing efectuată la produsul apă minerală, furnizat de firme diferite, s-au obținut datele prezentate în tabelul 3.12.

Tabelul 3.12

Pentru aplicarea modelului Fishbein – Rosenberg, suma importanței atribuite fiecărei caracteristici trebuie să fie egală cu 1. De aceea se vor normaliza rezultatele obținute:

3,74 + 2,43 + 1,92 + 3,95 + 3,76 = 15,8

1. Dioxid de carbon 3,74/15,8 = 0,24

2. Mineralizație totală 2,43/15,8 = 0,15

3. Calciu 1,92/15,8 = 0,12

4. Ambalaj 3,95/15,8 = 0,25

5. Valabilitate 3,76/15,8 = 0,24

Termen de garanție

Aprecierile referitoare la cele trei produse trebuie situate pe o scală de la 0 la 1, deci se vor împărți modulele obținute la 10. valorile obținute sunt prezentate în tabelul 3.13. Coloana Wi reprezintă importanța acordată fiecărei caracteristici, iar celelalte coloane conțin aprecierile pentru firmele luate în considerare.

Tabelul 3.13

ΣWi = 1

Aprecierea globală în legătură cu fiecare dintre cele trei firme se calculează cu formula:

Pjk = ΣWjk

Lipova: 0,24×0,325+0,15×0,314+0,12×0,257+0,25×0,394+0,24×0,340=0,33604

Dorna: 0,24×0,315+0,25×0,312+0,12×0,256+0,25×0,393+0,24×0,335=0,33177

Buziaș: 0,24×0,304+0,15×0,370+0,12×0,207+0,25×0,302+0,24×0,260=0,2820

Ierarhia celor trei firme va fi:

I Lipova

II Dorna

III Buziaș

Pentru ca suma expresiilor globale să fie unitară se vor normaliza rezultatele:

0,33604+0,3317+0,2820=0,95001

I LIPOVA: 0,33604/0,95001 = 0,353

II DORNA: 0,33177/0,95001 = 0,349

III BUZIAȘ: 0,28220/0,95001 = 0,298

Rezultă de aici că atitudinea favorabilă se manifestă față de produsul comercializat de LIPOMIN S.A.

Dintre cele două analize, atât cea merceologică, cât și cea de marketing, rezultă aceeași ierarhizare.

3.6.CERTIFICAREA PRODUSELOR OFERITE DE S.C.LIPOMIN S.A.

În România cadrul legislativ de bază în domeniul protecției consumatorilor cuprinde, în prezent, 14 reglementări (legi, hotărâri și ordine). Pe lângă acestea mai există aproximativ alte 50 de acte normative specifice, care se ocupă de același domeniu.

Recent, cadrul legislativ de bază a fost completat cu o nouă reglementare privind etichetarea produselor alimentare și unele reguli de comercializare a alimentelor în vrac.

Între cele două domenii de activitate – protecția consumatorilor și certificarea produselor – cu preocupări distincte există zone de interes comun, chiar și interferențe, pe care ne propunem să le obiectivăm în cadrul S.C. LIPOMIN S.A.

Este clar că aceste activități au un factor comun și anume consumatorul de produse și servicii.

Oficiul pentru Protecția Consumatorilor, instituție guvernamentală, are ca obiect de activitate realizarea strategiei și obiectivelor guvernamentale în domeniul protecției vieții, sănătății, securității și intereselor legitime ale consumatorilor.

Aceste aspecte nu sunt, pe termen mediu și lung, atât de grave cum par, deoarece într-o economie sănătoasă și stabilă se manifestă o serie de factori corectivi importanți – și anume:

concurența, care îi determină fundamental pe producători să acorde atenție calității materiilor prime, materialelor, pieselor aprovizionate, ca și produselor sau serviciilor ce rezultă;

sistemele de asigurare a calității și de certificare a produselor/serviciilor contribuie substanțial la creșterea performanței și a nivelului de încredere din partea consumatorilor;

raportul stabil între preț și calitate, influențat de concurența liberă și raportul cerere-ofertă, devine un element principal de orientare a consumatorilor pe piață.

Marca de conformitate este o tehnică serioasă de influențare a opiniei cumpărătorului potențial. Ea se bazează pe întreținerea unui sistem de asigurare a calității în firmă, pe certificarea produsului de către o terță parte, cu un nivel suficient de încredere. De obicei terța parte (un organism neutru de certificare a produselor/serviciilor) permite producătorului să utilizeze semnul (marca) de conformitate (aparținând organismului neutru) pe etichetele, pliantele sau instrucțiunile însoțitoare ale produsului certificat. Existența acestui semn este o dovadă că produsul sau serviciul se realizează (prestează) în anumite condiții, care garantează un nivel ridicat al calității.

În cazul produselor livrate de S.C.LIPOMIN S.A., certificarea produselor este ilustrată pe ambalajul fiecărui produs. Toate ambalajele sunt reciclabile, fapt menționat pe fiecare etichetă. În figura 3.6.este prezentată spre exemplificare eticheta produselor „LIPOVA Apă minerală naturală carbogazoasă”.

Din analiza acestei figuri rezultă următoarele considerații:

Certificarea de către o terță persoană este prezentată prin medalionul care atestă puritatea și calitatea, analiză efectuată de laboratoarele Zurich, Elveția, jurnal de analiză nr.991039/1.

Prezentarea ionilor caracteristici principali, și anume:

Cl- 30

SO4- 48,1

HCO3- 854

Na+ 138

K+ 4,48

Ca++ 156,31

Mg++ 48,64

SiO2 32,1

CO2 min. 2500

Fe2+ 0,1

Mineralizare 823;

Se menționează sursa de prelevare prin înscrisul „FORAJ F9 BIS”.

Siguranța microbiană a produsului ambalat este relevată prin caracteristicile „PRODUS MICROBIOLOGIC PUR”.

Tradiția izvoarelor din care se prelevează materia primă este prezentată în medalionul în care se specifică „LIPOMIN FONDAT 1897”.

Fiecare ambalaj prezintă specificația datei de fabricație, condițiile de păstrare (5 – 250C), termenul de valabilitate.

Nu în ultimul rând pe etichetă apare într-o manieră de certificare sub forma unui sigiliu marca înregistrată a produsului.

4.CONCLUZII

S.C. LIPOMIN S.A. funcționează ca societate comercială independentă, cu statut și personalitate juridică din anul 1994, însă ea a fost fondată după cel de-al doilea război mondial, funcționând ca secție a altor întreprinderi.

Producția la S.C. LIPOMIN S.A. se realizează cu utilaje moderne, cu linii automatizate de îmbuteliere, capsulare și etichetare.

Materia primă folosită este apa minerală, carbogazoasă, bicarbonată, slab calcică, magneziană, sodică, hipotonă, principalii indicatori având valori cuprinse între:

CO2: 2508 mg/l (F12) – 3500 mg/l (F9)

HCO3: 1811,7 mg/l (F12) – 835,2 mg/l (F9)

Ca: 322,1 mg/l (S6) – 108,8 mg/l (F9)

Mg: 123,8 mg/l (S6) – 63,3 mg/l (F9)

Mineralizația totală variază între 837,1 mg/l (S2) – 1300 mg/l (F9) – 4152 mg/l (F12).

Rezultatele prezentate sunt confirmate în buletinele de analiză 1629 – 1630/anul 1999.

Analiza economico – financiară a S.C. LIPOMIN S.A. a fost realizată pe o perioadă de trei ani (1999, 2000 și 2001) și a fost urmată de analiza ratelor de rentabilitate economică, financiară și comercială. S-au desprins următoarele concluzii:

rata rentabilității economice, după o ușoară tendință de scădere în anul 2000, a înregistrat din nou o creștere în anul 2001, datorită sporirii ratei de rentabilitate comercială și accelerării vitezei de rotație a capitalului investit.

rata rentabilității financiare manifestă o tendință de creștere pe întreaga perioadă analizată, ceea ce echivalează cu sporirea capacității capitalurilor pe seama profitului net. Această tendință se datorează creșterii vitezei de rotație a capitalurilor proprii prin cifra de afaceri.

rata rentabilității comerciale a înregistrat o scădere în anul 2000, dar în anul 2001 a crescut din nou cu 0,92%. Această situație s-a datorat creșterii cifrei de afaceri într-un ritm mai rapid decât profitul societății.

Din studiul de marketing efectuat rezultă clar preferința consumatorilor pentru apa minerală oferită de S.C. LIPOMIN S.A. în raport cu alte produse de același tip.

Calitatea produselor oferite de S.C. LIPOMIN S.A. în relație cu protecția consumatorului este certificată prin marca de calitate pe care o au produsele oferite de S.C. LIPOMIN S.A.

BIBLIOGRAFIE