Relatia Insurgenta Terorism Si Efectele Acesteia Asupra Securitaatii Euro Atlantice la Inceputul Secolului Xxi

„Lumea are de suferit foarte mult.

Nu din cauza violenței oamenilor răi,

ci din cauza tăcerii oamenilor buni. ”

Napoleon Bonaparte

INTRODUCERE

Transformările majore și profunde ale mediului de securitate de la debutul mileniului trei au făcut ca lumea să devină tot mai complexă și nesigură. Cauza fundamentală a mișcărilor de rezistență pe scară largă rezultă din nemulțumirea populației, fie ea reală sau instigată, datorată condițiilor politice, sociale sau economice. Fenomenul globalizării grăbit de revoluțiile tehnologice, de progresul tehnico-științific, de dezvoltarea comunicațiilor și de economiile tot mai interdependente constituie un avantaj pentru societatea modernă, din păcate de efectele benefice ale acestui proces se bucură de cele mai multe ori statele puternic industrializate sau dezvoltate financiar în ciuda faptului că milioane de oameni au o situație care s-a înrăutățit, locurile lor de muncă fiind desființate iar traiul devenind mai nesigur. Mediul internațional modern geopolitic și geostrategic este caracterizat atât de îndepărtarea barierelor din majoritatea domeniilor vieții sociale, cât și de anarhie, lipsa unui guvern central care să impună comportamente ale actorilor statali. Astfel, evenientele care au loc într-o parte a globului au repercursiuni tot mai ample asupra societăților din alte părți ale globului. Înțelegerea amplului și complexului platou de securitate internațională devine o necesitate, în special în rândul nostru, al militarilor.

Mișcările de rezistență încep să se formeze atunci când nemulțumirea apare printre persoane puternic motivate care nu-și mai pot continua cauza prin mijloace pașnice și legale. În condiții adecvate, atitudinile și convingerile acestor persoane se răspândesc și în grupurile familiale și printre apropiați. Nemulțumirea populației se poate răspândi în curând asupra întregii zone. Când recursul legal este refuzat, nemulțumirea se transformă în atitudine ostilă, și membrii populației încep să participe la activități insurgente sau chiar teroriste.

Am ales această temă pentru a sublinia rolul important pe care îl constituie relația dintre insurgență și terorism, atât în contextul geopolitic și geostrategic modern, cât și în prezervarea păcii și securității statelor.

În acest scop în primul capitol sunt prezentate delimitările conceptuale ale fenomenului de insurgență și ale celui de terorism, atât de necesare pentru o înțelegere amplă, complexă, comprehensivă și știentizată a locului și rolului acestora ca parte a realității actuale. Studiind caracteristicile insurgenței și terorismului, consider că se impune o abordare graduală a evoluției în timp și spațiu a terorismului, de la simplu la complex, de la caracterul național la cel internațional; a evoluției insurgenței de la lupta pentru eliberare a unui popor până la coexistența a două sau mai multe insurgențe în același spațiu și în același timp, cu același scop declarat-răsturnarea uni regim instalat- dar fără a fi în măsură să ofere o alternativa comuna la guvernare.

Pentru o înțelegere facilă a efectelor insurgenței și terorismului asupra securității euro-atlantice prezente, am analizat câteva aspecte ale crizelor cu care se confruntă anul 2015, și anume crearea Califatului Islamic din Irak si Levant (ISIS) și criza din Ucraina.

În capitolul doi am analizat cele mai importante organizații teroriste și structuri insurgente active la ora actuală în mediul internețional, am arătat interdependența dintre acestea într-un mediu complex dinamic și coflictual ce a suferit mutații esențiale odată cu apariția actorilor non-statali și datorită riscurilor neconvenționale ce au afectat profund logica păcii și securității statelor. Am căutat să evidențiez conexiunile dintre structurile insurgente și organizațiile teroriste, similitudinile dintre modurile lor de acțiune precum și modul conjugat de acțiune al structurilor insurgente cu cel al organizațiilor teroriste și efectele acestora asupra securității euro-atlantice actuale.

Capitolul trei l-am dedicat cercetării eforturilor de prevenire și combatere a terorismului. Am analizat măsurile ce trebuiesc luate pentru protecția împotriva amenințării teroriste atât pe plan intern cât și pe plan internațional pentru identificărea și eliminărea vulnerabilităților și factorilor de risc, dejucarea intențiilor și planurilor entităților teroriste și, nu în ultimul rând, împiedicarea importului de terorism din zonele active de conflict către țara noastră și spațiul european, în scopul asigurării securității euro-atlantice.

Am pus un accent deosebit pe cooperarea între instituțiile și organismele naționale cu atribuții în domeniu dar mai ales pe cooperarea cu organismele europene și euroatlantice,militare sau civile, desemnate sau special constituite pentru lupta împotriva terorismului de orice fel.

Au rezultat astfel două dimensiuni ale luptei de prevenire și combatere a terorismului: o dimensiune internă și o dimensiune externă care au, practic, același scop final – eradicarea fenomenului terorist.

Capitolul patru l-am rezervat unui studiu de caz, unde am analizat misiunea cea mai importantă și cu cea mai mare amploare a NATO din întreaga as existență. Practic, misiunea ISAF a fost um test pentru NATO și pentru partenerii săi, și care, în același timp, a modificat arhitectura de securitate mondială.

Tot în acest capitol am considerat necesar să tratez participarea României atât la campania antiteroristă cât și la următoarea etapa, la fel de importante, reconstrucția post-conflict.

Contribuția României în Afganistan se fundamentează pe multiple rațiuni: angajamentul țării noastre de a contribui la reușita celei mai ample operații a NATO; asigurarea unui mediu stabil în Afganistan –condiție esentială pentru ca poporul afgan să trăiască în pace și să poată decide singur asupra propriului viitor; securitatea euro-atlantică și internațională strâns legată de stabilitatea din Asia Centrală și de Sud, în asigurarea căreia Afganistanul joaca un rol-cheie.

Din cele prezentate în această lucrare, relația insurgență – terorism pare a fi foarte ampla și, în același timp, indispensabilă celor doua tipuri de structuri.

Instituțiile internaționale de securitate împreună cu statele și organizațiile militare ale acestora reprezintă cei mai importanți actori ai noului mediu de securitate diferit de cele precedente, iar lumea de mâine va fi caracterizată de felul în care popoarele și liderii lumii vor adera la idealurile și valorile comune și vor crea acele instituții care să promoveze și să apere aceste valori de noile amenințări pe care le cunoaște secolul nostru sau de noii actori ai mediului de securitate.

Evoluțiile politico-economice și militare din ultima perioadă, îndeosebi după deciziile istorice din lunile aprilie și mai 2004, prin care cele două instituții integratoare NATO și UE au făcut pași decisivi spre o nouă configurare a dimensiunii lor, prin primirea de noi membri, au marcat sfârșitul divizărilor, începutul unei noi ere în care Europa se unifică și devine mai stabilă, iar relațiile acesteia cu celelalte organizații, forțe și centre de putere, devin esențiale pentru stabilitatea mediului de securitate actual.

Principalele obiective propuse au fost: cunoașterea mediului de securitate euroatlantic, conștientizarea riscurilor la care acesta este supus datorită amenințărilor reprezentate de catre fenomenul insurgenței secolului XXI conjugat cu terorismul modern în continua ascensiune și identificarea modalităților de prevenire și/sau contracarare a efectelor pandemice ale acțiunilor acestora.

Pentru întocmirea lucrării am folosit ca metode de cercetare observația, analiza datelor și studiul de caz.

Studiul de caz, sau dimensiunea practică a lucrării, se referă la relația insurgență-terorism în Afganistan și reprezintă partea cea mai atractivă a cercetării. Informațiile referitoare la această regiune sunt de actualitate si sunt privite cu interes și datorită participării României cu forțe la efortul comun de înfrângere a insurgenței și înlăturare a pericolului terorist în regiune și implicit în plan european și euroatlantic.

CAPITOLUL 1

INSURGENȚĂ ȘI TERORISM

1.1 Delimitări conceptuale ale fenomenului de insurgență

Neputința și lipsa de interes a guvernelor de a rezolva nevoile legitime ale propriilor popoare poate fi cauza nemulțumirilor și frustrărilor în masă. Poporul își poate pierde astfel încrederea în propriul guvern, ceea ce duce la pierderea legitimității acestuia. O mișcare de rezistență reprezintă un efort organizat de o parte a populației civile pentru a se opune sau a răsturna guvernul în exercițiu sau a cauza retragerea unei puteri de ocupație. Centrul de putere în orice mișcare de rezistență constă în voința popurului.

Sun Tzu, marele filozof chinez al războiului, spunea că "dacă iți cunoști inamicul și te cunoști pe tine însuți nu trebuie să te temi de rezultatul a o sută de bătălii". Lipsa acestor cunoștinte esnțiale duce adesea la eșecuri catastrofale. Această afirmație este ,desigur, aplicabilă și conflictelor prezente la începutul mileniului trei, unde ințelegerea insurgenților este pe cât de crucială, pe atât de dificilă.

Putem vorbi de um conflict în care adversarii luptă unul împotriva celuilalt și în același timp transmit mesaje către larga masă a populației. Sprijinul de orice natura al populației, sau lipsa lui, va determina rezultatul final al conflictului.

Termenul de insurgență este definit în Dicționarul universal al limbii române prin două sinonime: “insurecție, răscoală (din fr. insurgence)” iar insurgentul este un participant la o astfel de acțiune.

Potrivit dicționarului de neologisme, insurgentul este “participant la o insurecție, răsculat, nume dat coloniștilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în sec XVIII”,

Contextul strategic al insurgenței s-a modificat odata cu trecerea timpului și evoluția societații. Astfel, în secolul al XX-lea, superputerile sprijineau insurgențele și contra-insurgentele ca pe un tip de conflict prin procură. Astăzi, ele sunt văzute ca niște conflicte individuale generate de extremism și sunt asociate, cel mai adesea, cu terorismul.

Într-o accepțiune mai veche, insurgența (insurecția) era văzută ca o formă de luptă armată, organizată, a forțelor progresiste, patriotice, revoluționare, cu sprijinul maselor populare, având ca scop înlăturarea unui regim politic reacționar sau izgonirea de pe teritoriul național a unei armate ocupante.

Bard O’Neill definește insurgența ca o luptă între un grup care nu deține puterea și autoritățile de la putere, în care grupul care nu deține puterea folosește în mod conștient resursele politice și violența pentru a distruge, reformula și susține baza de legitimitate a uneia sau mai multor aspecte ale politicii.

Catalogarea organizațiilor precum IRA sau ETA în categoria grupărilor teroriste poate fi contestată, în virtutea faptului că acțiunile lor, deși violente, ar fi, în esență, legitime. Organizațiile de acest gen sunt numite ,,teroriste” de către cei ostili scopurilor lor, ,,de eliberare națională” de către susținători, iar sintagma ,, mișcare de gherilă” are un caracter mai neutru. Toate cele trei concepte presupun utilizarea violenței – care, în practica organizațiilor internaționale, poate obține legitimitate în cazul în care adversarul (guvernul) adoptă politici opresive și închide orice canal de comunicare pașnică a revendicărilor. Chiar și în acest caz, violența trebuie să fie îndreptată exclusiv asupra ,,țintelor militare”, iar nu împotriva civililor.

De exemplu, organizații precum Congresul Național African, condus de Nelson Mandela (republica Africa de Sud), sau Organizația Poporului din Africa de Sud – Vest, actualmente Namibia (SWAPO), au beneficiat, în anii ’80, de o bază considerabilă de legitimitate pe plan internațional, în lupta lor împotriva politicii de apartheid din Africa de Sud.

Insurgenții sunt recunoscuți de comunitatea internațională în măsura în care fac dovada exercitării unor drepturi care sunt în mod tipic statale. Statutul lor este temporar, deoarece prin lupta pe care o desfășoară ajung în timp să se constituie într-un stat sau dispar de pe scena internațională.

Astfel, spre exemplu, țările musulmane și arabe au susținut pentru mult timp cauza palestiniană folosindu-și influența în diverse scopuri: pentru a câștiga bani ca ajutor pentru refugiați, pentru a presa alte țări să boicoteze Israelul, pentru a încuraja recunoașterea OEP ca purtător de cuvânt al poporului palestinian și astfel să plaseze cerințele palestiniene în agenda internațională. Astfel, cauza palestiniană a angajat superputeri în timpul războiului rece, rămânând apoi o trăsătură a politicilor regionale, deși mișcarea palestiniană însăși era slabă din punct de vedere militar.

Prin opoziție, deși succesele militare ale talibanilor au dus la dominația a peste 90% din teritoriul afgan, opoziția combinată a Rusiei, SUA, Israelului, Chinei și a altor adversari ai mișcării au privat-o de recunoașterea ca guvern legitim al Afganistanului și au făcut zadarnice eforturile talibanilor de a obține locuri în organizațiile internațonale.

Conflictele secolului nostru sunt unele în care insurgenții comit acte oribile pentru a intimida publicul, scot în evidență lipsa de capacitate a autorităților guvernamentale și fortează regimul să ia măsuri care să întoarcă publicul împotriva lui. Insurgența actuală diferă substanțial de cele anterioare. Contextele culturale diferă de insurgențele secolului al XX lea, mai ales în ceea ce priveste folosirea unei ideologii radicale deviate din religie. În secolul XX, insurgențele erau de obicei laice, bazate pe clase economice, diferende sectare, sau diferende politice adânci. Amestecul religiei și radicalismului politic au făcut ca insurgența să devină acum deosebit de periculoasă și dificil de eliminat.

Istoria a demonstrat că din momentul în care o insurgență ajunge la intensitatea maximă, durează un deceniu sau mai mult pentru stingerea definitivă sau intrarea ei în “inactivitate”.

Organizarea și metodele insurgenței diferă de cele de la sfârșitul secolului al XX-lea în sensul că mai multe insurgențe pot coexista în imp și în același spatiu, fiecare având tactici și obiective diferite.

Astfel, în aprilie 2013, Abu Bakr al-Bagdadi anunța că Statul Islamic în Irak (ISI, organizația Al-Qaida din Irak) și Frontul al-Nusra (grupare jihadistă activă în Siria) ar fuziona pentru a forma Statul Islamic în Irak și Levant. SIIL nu pare să beneficieze de susținerea deschisă a vreunui stat și, potrivit analiștilor, gruparea primește majoritatea spriinului din partea unor donatori individuali, cei mai mulți din Golful Persic. În Irak, gruparea depinde de personalități tribale locale. Aceasta reprezintă cea mai nouă amenințare teroristă cu care se confruntă în momentul de față omenirea. Astfel, conflictul irakian are trei componente.

O componentă reprezentată de jihadiști, unii dintre ei străini, alții locali, care au legături directe cu Al Qaida, sau cel puțin simpatizează cu concepția acestei rețele, care par să-și dorească un Irak de tip taliban, care as fie ulterior fundamentul pentru o insurgență islamică globală.

O a doua componentă este alcatuită din foști oficiali ai partidului Baas care doresc să reia puterea. Având acces la resurse financiare, aceasta pare să sub-contracteze multe dintre operațiunile sale crimei organizate, insurgenților "de ocazie" sau teroriștilor, motivați mai mult de bani decat de ideologie.

O a treia componentă este reprezentată de naționaliștii sunniți însă acesta este un nume fals, deoarece membrii acestui grup sunt mai puțin preocupați de națiunea irakiană și mai mult de dominația sunnită în Irakul de după Saddam Hussein, ca și de raspunsul față de ceea ce ei consideră a fi abuzuri sau nedreptăți. Acest grup pare să se bazeze mai mult pe structurile tribale, pe relațiile de rudenie și pe alte tipuri de afiliații locale.

În cncluzie, insurgența irakiană, în ansamblu, rămâne concentrată asupra distrugerii noului guvern și a sistemului economic și politic pe cale să se dezvolte, în loc să se concentreze asupra oferirii unei alternative coerente de guvernare. Din multe puncte de vedere, insurgența irakiană este analogă găștilor de cartier: toate componentele au puncte similare de comportament și organizare, însa fiecare iși urmarește propria viziune și întreprinde operațiuni autonome, în loc să urmarească un plan sau o strategie comună.

Identificăm astfel trei căi posibile de evluție: evoluția într-o insurgență mai serioasă, păstrarea violenței la nivelul actual sau rezolvarea insurgenței.

Cel putin trei factori vor determina calea pe care o va lua aceasta natiune afectata:

primul factor este voința noului govern – mișcările de insurgență au succes doar când dispare voința guvernului;

un al doilea factor este reținerea din partea comunității – există semnale că predominanța unui grup s-ar putea sfârși iar dacă se intampla așa ceva, insurgența ar putea fi înlocuită de un mult mai periculos război civil.

al treilea factor este dorința actorilor externi, atât state cât și grupuri non-statale, de a prelungi tensiunea prin sprijinirea insurgenței, fie direct, fie prin inacțiune. Până când statele nu vor intrerupe fluxul de resurse (oameni și bani) care susțin insurgența, statele unde este prezentă insurgența nu vor deveni stabile, democratice și prospere.

Insurgențele de succes parcurg, în evoluția lor firească, trei faze de desfășurare astfel:

faza I: insurgența incipientă (latentă);

faza II: războiul de gherilă propriu zis;

faza III: războiul mobil (de mișcare);

În faza I, conducerea rezistenței dezvoltă mișcarea aducând-o la nivelul de organizare clandestină eficientă. Organizația de rezistență folosește o mare varietate de tehnici subversive care pregătesc din punct de vedere psihologic populația pentru a rezista, printre care: propaganda, demonstrațiile, boicoturile și sabotajul. Activitățile subversive cele mai frecvent utilizate constau în răbufniri de violență armată după un anumit tipar, dar fără o amploare prea mare.

În părțile avansate ale acestei faze organizate de rezistență, se poate organiza un guvern secundar, din umbră, care să funcționeze în paralel cu cel în funcție. De asemenea, pe durata acestei faze, conducerea rezistenței: recruteză, organizează și pregătește cadre pe care le infiltrează în organizații guvernamentale cheie și grupuri civile, stabilește rețeaua de celule de informații, operaționale și de spirijin, organizează și dezvoltă relații de cooperare cu grupările de acțiune politică legitime, solicită și obține fonduri (administrația talibană paralelă din Afganistan)

Faza a II-a debuteză cu un război de gherilă mascat, desfășurat în principal în mediul rural, dar și în cel urban.

Gherila insurgentă cu bază în mediul rural, în mod normal, va acționa inițial într-un mediu cunoscut, relativ sigur, ulterior mutându-și domeniul într-un teritoriu controlat de insurgenți.

Gherila insurgentă cu bază în mediul rural, va acționa clandestin folosind o organizare pe celule operative. Acțiunile acestora pot lua forma transmisiilor radio clandestine, editarea ziarelor, care provoacă într-un mod deschis autoritatea dar și monitorizarea acțiunilor autorității legitime. Eforturile de recrutare se extind pe măsură ce populația începe să își piardă încrederea în puterea legitimă și decide să se opună în mod activ.

Faza a III-a începe o dată cu trecerea de la războiul de gherilă la războiul convențional. Probabil cel mai bun exemplu îl constituie situația degenerată din Ucraina unde separatiștii proruși sunt în conflict direct cu forțele armate ale Kiev-ului. Fără o intervenție directă, insurgența în faza a III-a capătă caracteristicile unui război civil.

Succesul insurgențelor depinde de o eșalonare corectă în timp a activităților. Datorită sprijinului limitat, insurgenții trebuie să genereze cât mai rapid slăbirea legitimității guvernului pentru a-i spori ineficiența și a exploata oportunitățile preluării puterii, deoarece în momentul în care insurgenții urmăresc preluarea puterii, își expun de fapt și organizația în sine.

În opinia mea, insurgența este o extensie organizată a luptei politico-militare destinată slăbirii guvernului și subminării legitimității unui guvern ales prin încercarea de preluare a puterii. Cei mai mulți dintre specialiștii care au studiat fenomenul de insurgență au identificat existența unor factori comuni care pot asigura un cadru suficiet de detaliat pentru identificarea și analizarea punctelor tari și puntelor slabe ale celor mai multe dintre insurgențe. Chiar dacă acești factori pot fi analizați și separat, studierea detaliată a interacțiunilor pe care le generează, precum și a dinamicii lor, sunt două elemente esențiale necesare pentru ințelegerea ansamblului acestui fenomen social-politic deosebit de complex și imprevizibil.

1.2 Delimitări conceptuale ale terorismului

Acțiunea de terorism este suportata de catre omenire de la începutul istoriei dar, în istorie acest termen a apărut după revoluția franceză din 1789.

Terorismul contemporan internațional săvârșit în timp de pace a devenit amenințarea majoră a democrației sec. XXI, „cel mai mare rău al lumii contemporane” sau „Bing Bangul unei noi ere istorice a omenirii”. Definit de Vladimir Putin, „drept boala secolului XXI”, un pol al noii ordini mondiale, terorismul este caracterizat de Bill Clinton drept „partea întunecată a globalizării care divide lumea în bogați și săraci, promovează competiția, dar și conflictele, alimentează sentimentele de ură, alienare, durere, concomitent cu crearea de noi relații și interacțiuni de noi conglomerate sociale, politice și economice”.

Agresiunea religioasă, fragmentarea spirituală, teama de sclavie și neosclavie, teama de globalizare, accentuarea hărțuirii culturale și economice, radicalizarea societății, tendințe vechi și noi de autodeterminare și autoguvernare a unor minorități etnico-religioase, nemulțumirile față de sistemul politic, social și economic, exercitarea unor presiuni față de minoritate, războaie de eliberare națională, conflicte armate frontaliere, mișcări de gherilă și eliberare națională, rivalități din conflicte anterioare, exportul de ideologii “revoluționare” și modele democratice, criza forțelor armate în curs de modernizare, violarea drepturilor omului, toate acestea reprezintă cauze care favorizează apariția și dezvoltarea terorismului.

La o primă vedere se observă că terorismul este adânc înrădăcinat în istorie, fenomenul actual fiind prins între credințe religioase, constrângeri politice și determinări economico-finaciare.

Există multe definiții ale terorismului date de către diferiți autori. În toate, sub o formă sau alta se întâlnesc următoarele elemente:

– actele sunt comise pentru a crea teamă (teroare);

– au un scop ideologic;

– aleg deliberat țintele și neglijează siguranța noncombatanților;

– includ acte de violență ilegală și fac război.

Terorismul reprezintă folosirea sistematică a terorii, în special în calitate de mijloc de coerciție și este o formă de război puțin uzuală sau de război psihologic.

Indiferent de denumire, răspândire sau culoare locală, terorismul este un fenomen ce lasă loc de interpretare. Urmărind fenomenul terorist, în desfășurarea sa, se poate înțelege că dificultatea definirii provine atât din complexitate, cât și dintr-o largă divergență de poziții ale persoanelor, organizațiilor sau statelor implicate în lupta antiteroristă. În acest context, dacă Oficiul pentru Protecția Constituției Germaniei Federale definea, în 1983, terorismul drept „lupta de lungă durată pentru atingerea unor obiective politice… prin atacuri împotriva vieții și proprietății altor persoane, prin delicte extrem de grave sau prin alte acțiuni violente, care pregătesc acțiunile criminale menționate”. Departamentul de Stat al Statelor Unite apreciază terorismul drept „folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice” Potrivit accepțiunilor privind prevenirea și combaterea terorismului, terorismul reprezintă „ansamblul de acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională”, având următoarele caracteristici:

• sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;

• au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

• vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau al oricărui alt segment aparținând acestora;

• produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite.

Terorismul este o metodă de luptă în care victime întâmplătoare sau simbolice devin ținte cheie ale violenței. Aceste victime cheie împărtășesc caracteristici de grup sau clasă care formează baza pentru selectarea lor ca și victime. Prin violențe anterioare sau prin amenințări verosimile cu violența, alți membrii din acel grup sau clasă sunt induși într-o stare de frică cronică (teroare). Acest grup sau clasă, ai carei membrii sunt intenționat amenințați, este ținta terorii.

Nerespectarea regulilor si legilor razboiului duce la apariția unei audiențe atente, pe lângă țintele terorii, părți din această audiență formand principalul subiect al manipulării. Motivul pentru care este adoptată această metodă indirectă de luptă este fie pentru a imobiliza ținta terorii și a produce confuzie și/sau supunere, fie pentru a mobiliza alte ținte ale revendicărilor (de exemplu guvernul) sau ținte ale atenției (cum ar fi opinia publică) în vederea schimbării atitudinii sau acțiunilor în favoarea intereselor pe termen scurt ale celor care folosesc această metodă de luptă. Ulrike Meinhoff, întemeietoarea fostei organizații teroriste germane „Baader-Meinhoff” scria că: „atentatele nu sunt destinate doar să semene teroarea. De asemenea, ele au drept scop să provoace o puternică reacție…”.

Terorismul constă într-o varietate de acte și fapte ilegale, inumane, dar ceea ce îl caracterizează este utilizarea constantă a violenței pentru atingerea scopurilor, precum și dorința manifestată de a aduce rezultatele acțiunilor sale la cunoștința opiniei publice.

Acțiunile teroriste sunt săvârșite în mod frecvent cu mijloace care pot provoca o primejdie comună și care lezează, prin efectele lor morale, interesele unor grupuri mari de oameni, ale unor state sau chiar ale întregii umanități. O populație poate fi terorizată prin asasinarea unor persoane, fără ca populația sa fie în pericol nemijlocit.

O caracteristică a terorismului o constituie lovirea prin surprindere și fără nici o discriminare a victimelor.

Alături de proliferarea armelor de nimicire în masă, crima organizată și traficul de armament, terorismul constituie una din principalele amenințări la adresa securității naționale și internaționale.

În acest contex, scopul actelor teroriste reprezintă paralizarea vieții sociale și mediatizarea acțiunilor lor de către mass-media internațională, pentru a se realiza un impact covârșitor asupra populației și a guvernanților. Eșecul prevenirii și combaterii terorismului decurge din faptul că nu există o înțelegere limpede și totală a complexității cauzelor care conduc la acte de terorism, ceea ce face din terorism principala provocare la adresa securității statelor și o amenințare cât se poate de reală la valorile fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.

Terorismul este o formă de război asimetric, fapt evidențiat de strategia forțelor și mijloacelor folosite: avioane comerciale și bombe umane dirijate împotriva unor obiective sociale-economice sau culturale. Asimetria se manifestă și în plan ideologic, în domeniul gândirii și culturii opozanților. În timp ce teroriștii nu au nici un fel de remușcare față de moartea occidentalilor, de propria viață sau de distrugerea unor valori ale civilizației mondiale, cei din urmă caută să ajungă la o eradicare a violenței din peisajul lor mental.

”Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor obiective-simbol ale civilizației și puterii americane, ca și acțiunile de aceeași natură ce le-au urmat în Europa și în alte regiuni ale lumii dovedesc faptul că terorismul, în general, și terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere, în special, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.”

Principalele caracteristici care definesc terorismul sunt:

premeditarea acțiunii;

planificarea sistematizată pentru inducerea fricii, terorii;

organizarea minuțioasă dar simplă;

modul deliberat de acțiune;

caracterul imprevizibil și surprinzător;

efectele calculate și coordonate;

acțiunile acoperite, de regulă, clandestine;

transferul de violență în mâna adversarului de regulă prin manipularea maselor;

transferul de obiective politice către imperative morale;

spectrul nelimitat de forme și procedee de acțiune;

costuri scăzute;

actiunile acoperite si nesupuse dreputului umanitar internațional;

impact mediatic psihologic mare prin utilizarea de elemente periculoase sau violente;

lovituri neselective care de cele mai multe ori includ persoane civile nevinovate;

extensibilitate mare cu scopul de a paraliza sistemul sau autoritatea legitimă;

propaganda justificată;

După cum afirmam anterior, pentru ca teroriștii să poată instala frica, ei trebuie să-și facă publicitate pentru acțiunile lor. Este la fel de important ca ei să fie capabili să păstreze secretul absolut asupra planificării și desfășurării unui atac, pe cât de esențial este ca post-factum, după atentat să focalizeze atenția opiniei publice asupra lor. Victimele primare, alegerea locului de desfășurare, momentul actului terorist, toate acestea sunt stabilite având mereu în minte captarea atenției publice. Deoarece publicitatea este atât de importantă, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a influențat terorismul modern mai mult decât progresele înregistrate în domeniul tehnologiei armamentului. Apariția teroriștilor „în direct" în fața opiniei publice, le dă posibilitatea de a-și expune cererile, prin intermediul mass-mediei , în fața unei audiențe mondiale, crează presiune asupra întregii comunități internaționale oferind senzația că amenințarea se află ”peste tot și foarte aproape” dar, creând în același timp și simpatii, atrăgând noi adepți și sponsori care le dau posibilitatea să-ți extindă atât aria de influență/acțiune, cât și tehnicile (de exemplu execuțiile filmate de ISIS și preluate de către televiziunile din întreaga lume).

Oricât de oribilă ar fi o faptă, ea nu se încadrează în terorism dacă lipsește amenințarea npremeditată cu violența. Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie – în sine – acte de terorism dacă nu conțin elemente de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru recompensă în vederea finanțării unei acțiuni teroriste reprezintă un act terorist deoarece acest fapt implică folosirea violenței și a amenințării cu violența. Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizații teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu săvârșite de o organizație teroristă.

Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi neafiliați la nici un grup, organizație sau confrerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului. Chiar daca unele acte teroriste (atentate teroriste) au parut a fi doar acte de razbunare sau actiunile unor indivizi fanatici sau inconstienti, ele au fost, mai devreme sau mai tarziu, revendicate de o grupare terorista.

Așadar, rezultă că terorismul este violent, criminal și clandestin. La aceste trăsături ale naturii terorismului trebuie adăugat și faptul că adepții săi sunt „necombatanți" după accepțiunea clasică a legilor războiului, caracteristică care distinge terorismul de conflictele de mică intensitate și de alte forme de ducere a războiului neconvențional care presupun existența purtătorilor de uniformă.

Prețul scăzut al terorismului, disponibilitatea financiară îl transformă într-o opțiune pentru organizațiile sau țările cu disponibilități scăzute sau care consideră că „ieftinătatea" acestei căi de realizare a scopurilor politice merită riscul și oprobriul internațional.

Cele mai utilizate procedee în atentatele teroriste sunt:

explozii, distrugeri masive de bunuri publice;

incendieri ale elementelor de infrastructură ori a obiectivelor economico-financiare;

acte de piraterie aeriană sau navală;

infectări chimice, bacteorologice sau radioactive;

omucideri, răniri grave, răpiri luare de ostateci, acte de barbarie;

provocarea de catastrofe în comunicațiile naționale sau internaționale;

atacuri armate împotriva unor obiective publice;

deteriorarea sau distrugerea unor sisteme de telecomunicații naționale sau internaționale.

Forme de manifestare a terorismului:

”Terorismul transnațional: Astăzi, inamicul principal cu care se confruntă statele lumii este o mișcare transnațională a unor organizații, rețele și indivizi extremiști – și apărătorii lor din unele state și de catre actori non statali – care au în comun exploatarea Islamului și folosirea terorismului pentru extremism ideologic”.

La 29 iunie 2014 omenirea asista la declararea fondarii a Califatului Islamic, grupare sunită insurgentă  ce controlează parti din Siria, Irak, Turcia și Liban.

Multe dintre procedeele utilizate în fenomenul terorist se regăsesc în acțiunile savârșite de militanții SIIL. Situația rămâne deosebit de tensionată, și reprezintă cea mai mare amenințare teroristă cu care s-a confruntat omenirea pănă în prezent, după ce forțele guvernamentale dar și SUA și partenerii europeni nu au reușit să înfrângă mișcarea teroristă. SIIL se situează în rândul multiplelor organizații jihadiste din Orientul Mijlociu, însă de data aceasta este mai mult decât o mișcare teroristă și se înscrie în rândul organizațiilor din Orientul Mijlociu precum Jamaat al-Tawhid, Jihad, Al-Qaeda din Irak și Consiliul Shura al Mujahedinilor.

Această mișcare transnațională nu este monolitică. Deși Al Qaida funcționează ca o avangardă a mișcării, manifestarea actuală este cea mai periculoasă. Ceea ce unește mișcarea este o viziune comună, un ansamblu comun de idei în legătură cu natura și destinul lumii, și un scop comun al declanșării regulii totalitare. Ceea ce este cel mai unit în această mișcare este ideologia opresiunii,a violenței și a urii. Există și alte grupuri și indivizi care folosesc teroarea și violența împotriva civililor inocenți pentru a-și atinge obiectivele politice. Tactica lor teroristă îi fac inamici ai umanității independent de scopurile lor și de modul în care funcționează.

”Narco-terorismul este o altă formă de manifestare a terorismului ce își alimentează resursele prin vânzarea narcoticelor în întreaga lume. Cu acces la miliarde de dolari obținuți din vânzarea drogurilor, narco-teroriștii au resurse pentru a-și procura echipament militar de ultimă generație, astfel depășind ca posibilități guvernele unor țări si provocand violente de proportii pentru a-si atinge scopurile.

Agresiunea statelor națiune: dacă statele națiuni posedă arme de distrugere în masă sau caută să le procure, ele amenință ordinea mondiala și sunt prin definiție agresive. În prezent, există state care își amenință sau chiar agresează statele vecine. De asemenea, există state care fac comerț cu narcotice, spală bani, înarmează ilegal unele grupuri, interferează liberul schimb al vecinilor. Folosirea de către state a ADM poate deteriora mediul înconjurător și produce victime umane”.

Unele state dezvoltă relații cu acele organizații ale căror scopuri, simpatii și interese sunt aceleași cu cele ale statului. Astfel, statul poate încuraja și sprijini material organizațiile criminale, cărora le cere să execute acțiuni menite să contribuie la dezorganizarea controlului asupra civililor dintr-o țară alăturată, poate asigura sprijin în ceea ce privește distribuirea și comercializarea drogurilor în rândul militarilor, fapt ce creează probleme de disciplină și diminuare a moralului, sau poate colabora cu teroriștii și sprijini în vederea atacării conducătorilor politici și militari și executării sabotajelor împotriva infrastructurii cheie ( un exemplu elocven este implicarea Iranului în sprijinul insurgenților din Irak).

”Ciberterorismul: se află la convergența terorismului cu spațiul cibernetic. El semnifică atacul și amenințări ilegale împotriva calculatoarelor, rețelelor informatice, bazelor de date stocate atât pentru a intimida, cât și pentru a constrânge un guvern sau persoane să cedeze în plan social sau politic. De altfel, pentru a califica drept ciberterorism un atac, acesta ar trebui să aibă drept consecință violența împotriva persoanelor sau proprietăților sau să producă destul rău prin teama semănată. Atacurile care duc la moartea sau contaminarea corporală generează daune, explozii, accidente de avion, întrerup alimentarea cu apă, energie electrică sau alimente a unor localități. Atacurile serioase împotriva infrastructurilor critice pot fi socotite acte de ciberterorism conform impactului lor.

Terorismul nuclear: constă in folosirea sau amenințarea cu folosirea armelor nucleare sau radiologice în actele de terorism, inclusiv atacurile împotriva echipamentelor și materialelor radioactive. În termeni legali, terorismul nuclear este o ofensă comisă dacă o persoană, în mod ilegal și intenționat, folosește în orice mod material radioactiv cu intenția de a cauza moartea sau daune corporale.

În ultimii asistăm la creșterea proporțiilor de contrabandă cu materiale radioactive cu plutoniu, cesiul și uraniu care pot fi folosite de organizațiile sau grupările teroriste, pe care le pot procura sau fura de la țările care le poseda ori le produc. Este binecunoscut faptul ca dupa destramarea URSS au existat scurgeri serioase de material radioactive si componente nucleare care au ajuns pe piata neagra putand forte usor ajunge in mainile teroristilor. În prezent, comunitatea internaționala este obligată, mai ales în situațiile de incălcare gravă și masivă a drepturilor omului, situații ce pun în pericol pacea și securitatea internațională, să adopte măsuri concrete ce ar depăsi faza unor “declarații”.    

Hartă cu țările care dețin armament nuclar

Bioterorism: un atac bioterorist consta în degajarea deliberată a unor agenți patogeni sau toxine pentru a cauza boală sau moarte persoanelor si animalelor. Acești agenți se găsesc în natură, dar ei pot fi schimbați pentru a le crește capacitatea de a cauza boli, de a fi rezistenți la medicamentele curente, sau de a se împrăștia în mediul ambiant. Agenții biologici pot fi răspândiți prin aer, de la o persoană la alta sau prin intermediul insectelor, prin apă sau hrană. Teroriștii pot să folosească agenți biologici care pot fi extrem de dificil de detectat și care nu cauzează boli decât peste câteva ore sau zile.

1.3 Relația insurgență – terrorism

Conceptul de terorism asociat cu alte concepte specifice violenței, cum ar fi insurgența, crima sau o acțiune militară în timp de război, poate fi totuși definit în termeni calificați în mod rezonabil ca obiectivi.

Insurgența și terorismul, respectiv, contrainsurgența și contraterorismul sunt tipurile perfecte de războaie asimetrice care, în zilele noastre, afectează întregul mediu planetar. Și una, și cealaltă sunt războaie asimetrice continue, cu desfășurări imprevizibile, de la acțiuni de mare amploare, cum a fost, spre exemplu, bombardarea Afganistanului, considerat a fi o bază teroristă, până la gherila irakiană sau la acțiunile sinucigașe ale palestinienilor și fundamentaliștilor islamici, cu efecte multiple asupra oamenilor și a tot ceea ce ne înconjoară.

În literatura contemporană sunt multe definiții ale termenului de insurgență,

cum ar fi revoluție, război de gherilă, luptă pentru libertate sau chiar este confundată cu terorismul.

Termenii de „terorism ” și „gherilă” se înlocuiesc de multe ori reciproc, deși ele sunt forme de insurgență diferite.

Una dintre definițiile cele mai larg acceptate descrie că: o insurgență este o mișcare organizată care țintește să răstoarne un guvern constituit prin utilizarea subversiunii sau conflictului armat.

Tot mai multe țări percep terorismul ca pe o amenințare internațională care sprijină insurgența din țară lovind în interesele lor oriunde în lume. Din acest motiv, măsurile luate pe plan intern nu mai par a fi capabile să rezolve o problemă transnațională și internațională.

Pe de altă parte, grupările teroriste nefiind, în mod obișnuit, organizate sau sponsorizate de stat, au nevoie de sprijin din exterior. Organizațiile teroriste nu pot continua să opereze într-un mediu total ostil. Ele au nevoie de baze de pregătire sigure, de libertate de acțiune și manevră, de adăposturi (save heavens), de sprijin logistic și financiar, precum și de posibilitatea de a recruta noi membri. În majoritatea cazurilor, aceste nevoi sunt satisfăcute de cele mai multe ori de către insurgenți care se opun autorității guvernamentale. Indiferent dacă sprijinul este direct sau indirect, el este esențial pentru orice grupare teroristă. Adesea, ajutorul poate veni clin partea unor state care împărtășesc aceleași țeluri politice cu organizația teroristă. Un număr important de țări care, în mod oficial, iau poziție contra terorismului, au acordat în mod tacit sprijin activ sau pasiv. Motivul poziției lor nu rezidă numai din împărtășirea acelorași idealuri care animă unele grupări teroriste ci și din frica unor răzbunări din partea acestor organizații în cazul în care ar adopta o poziție mai fermă contra lor. Astfel, unele state au permis intrarea și tranzitarea teritoriului național de către suspecți sau chiar teroriști cunoscuți, în schimbul acceptării tacite de către aceste organizații a obligației de a nu organiza acțiuni pe teritoriul statelor respective.

La rândul lor, insurgenții se folosesc de serviciile organizațiilor teroriste pentru a lovi în forțele coalițiilor care sprijină guvernul legitim, la ei în țară sau în zonele în care au interese, în încercarea de a-i determina să renunțe la desfășurarea de forțe sau orice alt sprijin acordat guvernului.

Insurgențele preferă în general o abordare strategică particulară. Astfel de abordări strategice pot fi implementate utilizând mijloace violente sau non-violente sau o combinație a celor două, așa cum se arată mai jos:

Mijlocele insurgenților

După cum se poate observa și în tabelul de mai sus, terorismul se întrepătrunde în fenomenul de insurgență ca tactică de utilizare a violenței. Acestea sunt deseori însoțite de o serie de tactiti non-violente. Această metodă, folosită împreună cu propaganda în sprijinul lor, poate să ajute în recrutarea și câștigarea sprijinului popular.

Insurgenții folosesc deseori terorsimul și tacticile de gherilă, să-și atingă obiectivele , deoarece aceștia nu dețin capabilitățile de a lupta împotriva guvernului sau a forțelor contrainsurgente în operații convenționale.

Insurgența și terorismul vor cere, cu siguranță, din ce în ce mai mult și mai presant, noi forțe, noi mijloace și noi tipuri de acțiuni, noi spații, noi sisteme de angajare. Unele vor duce, inevitabil, la fragmentarea marilor entități și a marilor acțiuni strategice, altele, dimpotrivă, le vor amplifica și, poate, le vor unifica. Toate vor acționa, însă, fragmentar, în mozaic și extrem de diversificat, asupra mediului de securitate.

CAPITOLUL 2

STRUCTURI INSURGENTE ȘI ORGANIZAȚII TERORISTE

Într-o lume complet schimbată față de cea născută imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, mediul de securitate a devenit unul complex, dinamic și coflictual ce a suferit mutații esențiale o dată cu apariția actorilor non-statali și datorită riscurilor neconvenționale ce au afectat profund logica păcii și securității statelor. În contextul tot mai adâncit al interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale.

În contextul evolutiv al mediului internațional de securitate se observă o trecere de la securitatea clasică unde obiectul de referință era statul cu responsabilitatea de a proteja integritatea statului, la securitatea umană unde obiectul de referintă este ființă umană iar responsabilitatea securității umane este de a proteja ființa umană de amenințări precum: sărăcie, boli, violență, catastrofe naturale sau chiar violarea drepturilor omului, însă fenomenul de terorism internațional constituie ȋn momentul actual una dintre principalele amenințări la adresa omenirii dar și a siguranței naționale a statelor lumii.

Conform opiniilor lui Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american pentru studierea conflictelor, grupările teroriste se pot împărți, în următoarele categorii:

1. Grupări etnice, religioase, naționaliste;

2. Grupări care se autointitulează drept revoluționare;

3. Grupări anarhiste care se remarcă prin absența unor scopuri clare și precise, ideologia lor fiind confuză și eclectică;

4. Grupări patologice sau individuale care nu revendică scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivația lor constând în lipsa de acomodare într-o anumită societate, organizare socială, familie;

f). Girupări neofasciste de extremă dreapta (așa cum au fost cele italiene denumite „Ordine Nero", „Rosa del Venti") si care în unele țări acționează cu acordul tacit și sprijinul guvernelor (Ojo per ojo (Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele morții – Brazilia ș. a.);

6. Mercenarii ideologici, pe care îi intâlnim cel mai frecvent în grupările cu câmp de acțiune transnațională (Ex. Rengo Segikun – Japonia) .

Acțiunile insurgenților sunt de obicei de natură paramilitară sau de gherilă, operând în limitele granițelor naționale. Forțele insurgente au adeseori o componentă teroristă menită să erodeze credibilitatea guvernului, legitimitatea și sprijinul politic prin terorizarea civililor.

2.1. Conexiuni între structuri insurgente și organizațiile teroriste

În urma schimbărilor care au avut loc domeniul politic și militar pe plan mondial și ca urmare analizării desfășurării conflictelor militare din ultimii ani din Europa și Asia, insurgența și terorismul cunosc un reviriment fără precedent, privit, mai ales ca mișcare de rezistență vizând importante scopuri politice, economice și militare.

Din punct de vedere politic, gherila insurgentă își propune să demaște agresorul în fața opiniei publice mondiale, să arăte scopurile politice urmărite de acesta și caracterul infracțional al războiului pe care l-a declanșat.

Pe plan economic, gherila își propune să împiedice ”agresorul” să exploateze în proopriul scop materiile prime, instalațiile de energie, producția întreprinderilor etc., prin sabotaje, distrugeri, capturări etc.

” Pe plan militar, gherila insurgentă asigură condițiile necesare ducerii luptei în spatele dispozitivului inamicului, avînd ca misiune angajarea forțelor agresoare în nenumărate
ciocniri locale, pe spații cît mai întinse, pentru a le produce pierderi în personal, armament și alte materiale, obligându-le să treacă la un război de durată și de uzură, care creează condiții pentru schimbarea treptată a raportului de forțe în favoarea insurgenței. Insurgența trece la o manifestare violentă prin războiul de gherilă. Războiul de gherilă este războiul celui slab împotriva celui puternic – o campanie de hărțuire și istovire dusă de niște forțe inferioare, slab înzestrate, împotriva unor trupe convenționale. Potrivit studiilor, gherila insurgentă are un nivel de insurgență scăzut, un număr de participanți mediu, o durată a luptei lungă, un grad de violență mare, o amenințare la adresa regimului medie, cu multe victime produse în timp.”

Primele legături, și cele mai statornice, între gherilă și terorism au fost făcute, în special, la nivelul organizațiilor și formațiunilor politico-militare ce acționează în Orientul Mijlociu (Irgun, OEP, Hezbollah), dar și atunci cînd se discută de evoluția IRA. Se vorbește, încă, de o gherilă clasică ce acționează, mai ales în America Centrală (FARC, EZLN) și de grupări teroriste clasice (ETA, Organizația Revoluționară 17 noiembrie – Grecia). După alungarea talibanilor din Afganistan, tot mai multe grupări de gherilă îmbrățișează tehnicile teroriste, crescînd nivelul de insurgență de la scăzut la înalt, gradul de violență de la mare la extrem de mare, numărul de victime într-o unitate mică de timp și scurtînd durata luptei. Exemple ar putea fi mai multe formațiuni paramilitare din Iraq (Brigăzile Badr – brațul armat al SCIRI, Armata Mahdi condusă de clericul radical șiit Muqtada Al-Sadr, sau gruparea Tawhid wal Jihad, condusă de Abou Mussab Al-Zarqawi).

Vom detalia în continuare câteva aspecte legate de principalele organizatii insurgente relaționate cu organizații teroriste sau care recurg la acte teroriste.

"Noua Armată Populară", aripa militară a Partidului Comunist din Filipine care activează de aproximativ 40 de ani și are între 5000 și 7000 de membri, recurge la terorism – în plus față de acțiunile insurgente – pentru a demonstra că guvernul legal din Filipine nu este capabil să asigure protecția populației, mai ales după ce guvernul filipinez a refuzat să solicite SUA și EU să scoată organizația de pe listele lor cu organizații teroriste.

Teroriștii cu tenul alb.

După finalizarea războiului civil interetnic din Bosnia-Herțegovina, guvernarea bosniacă, contrar Acordului de la Dayton din 1995, a acordat tuturor mujahedinilor Al-Qaida cetățenie bosniacă. Astfel, a prins contur organizația Al-Qaida Albă (teroriștii cu tenul alb). Numărul aderenților la Al-Qaida Albă s-a dublat din 1995 până astăzi, aproximându-se peste 800 de susținători bosniaci, racolarea lor fiind întreținută și facilitată de criza economică în care se află țara. Un risc anticipat de către Poliția bosniacă este dat de mujahedinii care au venit pentru a lupta în războiul din 1992 – 1995 și care au rămas și după încheierea conflictului fiind sfătuiți de liderii bosniaci să se însoare cu localnice, ca să poată rămâne ca civili în țară. Scopul Al-Qaidei Albe este dat de extinderea Al-Qaida în Europa și de împlinirea „Califatului pan – islamic” în întreaga lume.

Purtătoarea de sabie Gruparea Abu Sayyaf (A.S.G.) este cea mai mică organizație islamistă care luptă pentru crearea unui stat islamic de tip iranian în Mindanao, o insulă din sudul Filipinelor. Purtătoarea de Sabie, cum mai este cunoscută, s-a desprins în 1991 din Frontul Național de Eliberare Moro. Deși își are bazele aproape în exclusivitate în Insulele Sudului, gruparea Abu Sayyaf are legături cu mai multe organizații teroriste islamice din întreaga lume, inclusiv cu Al-Qaida. Abu Sayyaf are câteva sute de membri, tineri extremiști islamici, dintre care mulți au fost recrutați din universități și licee. Printre activitățile teroriste ale organizației Abu Sayyaf se numără atacurile cu bombă, asasinatele, răpirile și estorcările de fonduri de la companii și oameni de afaceri prosperi.

Martirii Brigăzilor Al Aqsa fondată sub îndrumarea religioasă a șeicului Asad Bayyud Al-Tamimi, în Iordania, în 1982, cu sprijinul activiștilor Fatah, gruparea a desfășurat prima acțiune teroristă în octombrie 1983, ucigând un cetățean israelian, în Hebron. Facțiunea a încercat să desfășoare și alte operațiuni în cursul anilor ’80, acestea însă fiind sortite eșecului. În decursul Intifadei, Martirii Brigăzilor Al Aqsa a devenit activă sub denumirea Organizația Islamică Jihad – Brigăzile Al Aqsa. Unele dintre activitățile grupării vizează întreținerea relațiilor bune deopotrivă cu Iranul și Sudanul. Liderul său religios, Asada Bayyud Al-Tamimi este, de asemenea, un susținător al revoluției iraniene, fiind arestat și anchetat de mai multe ori de autoritățile iordaniene

Grupul Islamic Armat a luat ființă în anul 1992, prin desprinderea din Armata Islamică a Salvării, localizarea geografică fiind ăn Algeria dar cu adepți și în Franța, Belgia și Marea Britanie. Conducerea centrală, împreună cu o parte din cartierul său general, este situată în zona muntoasă Chrea din Algeria. Scopul G.I.A. este dat de intentia de răsturnarea regimului algerian laic și instaurarea statului islamic. G.I.A. Și-a început activitățile violente în 1992, în Alger, fiind practi componenta teroristă a Frontului de Salvare Islamic (F.I.S.). Gruparea a desfășurat o adevărată campanie teroristă împotriva străinilor din Algeria. Din septembrie 1993, G.I.A. a ucis mai mult de 100 de expatriați, bărbați și femei, în majoritate europeni.

Harakat-ul Mujahedin (Harakat-ul Ansar) cunoscut sub numele Harakat-ul Ansar, H.U.M. este un grup militant islamic cu baza în Pakistan, acțiunile sale desfășurându-se în special în Kashmir. La origine a fost o grupare insurgentă care lupta în Afganistan împotriva ocupației sovietice. Cu timpul, a devenit o adevărată rețea internațională de luptători pentru cauza islamică, rețea răspândită în întreaga lume. Cartierul general de află în Raiwind, Punjab, unde se țin conferințele anuale. Activitatea teroristă a grupului este îndreptată asupra trupelor indiene și a civililor din Kashmir, dar și asupra turiștilor străini care se încumetă să pătrundă în zona lor de operațiuni. H.U.M. este identificată ca luptând în cadrul Frontului Internațional de Luptă împotriva Evreilor și Cruciaților.

Organizație Separatistă Bască E.T.A. a fost înființată în anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, în nordul Spaniei (provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava și Navara) și în sud-vestul Franței (departamentele Labourd, Basse-Navarra și Soule), care să aibă la bază principiile marxiste. Activitățile teroriste desfășurate de organizație vizează bombardarea și asasinarea oficialilor Guvernului spaniol, în special a forțelor militare și de securitate, Poliție și Justiție. E.T.A. își finanțează activitățile prin acțiuni de răpire, furturi și estorcări. De la începutul anilor ’60, gruparea a omorât mai mult de 800 de persoane. Organizația numără mai multe sute de membri și susținători. Inițial, aria ei de operare a cuprins regiunile autonome basce din nordul Spaniei și sud-vestul Franței, dar acțiunile teroriste au vizat și obiective ale Spaniei și Franței din alte zone ale lumii. În diferite perioade de timp, E.T.A. a primit ajutoare din partea Libiei, Libanului și din partea statului Nicaragua. În 26 august 2002, judecătorul spaniol pe probleme antiteroriste, Baltasar Garzon, a decis suspendarea pe o perioadă de trei ani a Partidului Separatist Basc (Batasuna), acuzat că sprijină gruparea armată E.T.A. Tot la aceeași dată, Camera Inferioară a Parlamentului spaniol a votat, cu o largă majoritate, scoaterea în afara legii a acestei formațiuni, după un șir de atentate ale E.T.A. care au zguduit Spania. Astfel, Partidul Separatist Basc ar putea deveni prima formațiune politică scoasă în afara legii în Spania, după dictatura generalului Francisco Franco, Batasuna fiind acuzat de complicitate cu E.T.A. la comiterea de crime împotriva umanității. Din aprilie 2006, reprezentanți ai E.T.A. s-au angajat să nu mai folosească tehnici teroriste ca mijloace de presiune pentru câștigarea drepturilor revendicate.

Secta A.U.M. înființată în anul 1987 de Shoko Asahara. Scopul sectei A.U.M. este de a stăpâni toată Japonia și apoi întreaga lume. Aprobată în 1989 să funcționeze ca o entitate religioasă conform legislației japoneze, gruparea a candidat la alegerile parlamentare din Japonia, din 1990. Cu trecerea timpului, a început să facă preziceri referitoare la sfârșitul lumii, declarând că Statele Unite vor începe cel de-al III-lea Război Mondial cu Japonia. În octombrie 1995, Guvernul japonez a revocat recunoașterea A.U.M., ca organizație religioasă. . La 20 martie 1995, membrii A.U.M. au întreprins, simultan, un atac chimic cu sarin în mai multe stații de metrou din Tokyo, ucigând 12 persoane și rănind peste 6.000. Cu toate acestea, în 1997, Executivul a decis să nu invoce Legea Anti-subversivă împotriva grupului. În anul 2000, Fumihiro Joyo a preluat controlul sectei, după ce ispășise o pedeapsă de trei ani de temniță. Sub conducerea sa, A.U.M. și-a schimbat numele în Aleph, liderul Joyo declarând că este împotriva violenței și a viziunilor apocaliptice ale lui Shoko Asahara

Al Fatah – Consiliul Revoluționar. Cunoscută drept Organizația Abu Nidal, Brigăzile Revoluționare Arabe, Septembrie Negru sau Organizația Revoluționară a Musulmanilor Socialiști, Al Fatah – CR a fost fondată în 1974, ca o consecință a desprinderii lui Abu Nidal (Sabri al-Banna) din organizația Fatah. Scindarea care a dus la crearea noii organizații a fost rezultatul influenței jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal (Sabri al-Banna) să lanseze operațiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. La începutul anilor ’80, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între irakieni și Al Fatah – CR, referitor la independența organizației sale și, pe de altă parte, interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în îmbunătățirea relațiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal și susținătorii săi au fost expulzați din Irak și s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia. Noul mod de operare și activitățile desfășurate în taberele din sudul Libanului au produs o gravă scindare în cadrul organizației, soldată cu plecarea, în 1989, a doi lideri : Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central, și Abdel Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de teama unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanți. Încercarea de reconciliere cu Fatah și liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată și ea cu eșec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată Organizația este formată dintr-o serie de comitete funcționale, inclusiv politice, militare și financiare, fiind considerată cea mai activă și mai periculoasă organizație teroristă palestiniană, cu numeroase victime la active.

Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică) reprezintă acronimul arab de la Mișcarea de Rezistență Islamică (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya). În cadrul Hamas se poate sesiza influența organizatorică și ideologică a organizației Frații Musulmani (Muslim Brotherhood – MB), înființată în Egipt, care și-a întărit activitatea în anii ’60 – ’70 în lumea arabă – în special, în Iordania și Egipt. Mișcarea Hamas (în arabă „curaj”) a fost înregistrată legal în Israel, în 1978, de către șeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociații islamice denumite Al-Mujamma Al Islami. Organizația a câștigat o multime de suporteri și simpatizanți prin intermediul propagandei religioase și a muncii sociale. O mare parte a succesului înregistrat de Hamas se datorează influenței câștigate în Fâșia Gaza. Hamas este considerată de specialiștii în infromații o organizație extremistă islamică. A jucat un rol important în acte subversive violente și în operațiuni teroriste extreme atât împotriva Israelului, cât și împotriva arabilor. În perioada initială a fost condusă de persoane identificate ca aparținând organizației Frații Musulmani, din teritorii. În timpul Intifadei, Hamas a exploatat momentul pentru dezvoltarea activității în Cisiordania, în scopul de a deveni organizația fundamentalistă islamică dominantă.

În august 1988, Hamas și-a publicat Declarația Islamică, „crezul său ideologic”, care prezenta politica sa la toate nivelurile de luptă, atât împotriva Israelului, cât și împotriva mișcării naționaliste a O.E.P. Această declarație reprezenta o provocare la adresa O.E.P. și a opiniei acesteia, conform căreia este singurul reprezentant legitim al poporului Palestinian

Scopul principal al Hamas este înființarea unui stat islamic în întreaga Palestină. Mijlocul de realizare a acestui scop îl reprezintă lupta armată și, în ultimă fază, Jihadul la care să participe nu numai musulmanii din Palestina, ci întreaga lume islamică.

Jihadul Islamic Egiptean a luat ființă la începutul anilor ’70 prin desprinderea unor elemente tinere, de orientare radicală, din organizația Al Gama’A Al Islamyya. Localizarea geografică indică Egiptul (zona de sud). După apariția grupării, aceasta s-a divizat în două facțiuni: una condusă de Ayman AL-Zawahiri, în prezent în Afganistan, și Brigăzile Al-Fateh, mișcare condusă de Ahmad Hasayn Agiza. Șeicul Aaman Al-Zawahiri, aflat în Afganistan, până la începutul anului 2002, este principalul finanțator al Frontului Islamic Mondial

Gama’a al-Islamyya (Gruparea Islamică) a apărut în anii ’70, mai mult ca un fenomen decât ca o grupare organizată, în special în închisorile egiptene, iar, mai târziu, în unele universități. Fenomenul Grupării Islamice a fost influențat în principal de ideologia militantă a lui Sayyid Qutb (executat în 1966), care a deschis drumul pentru înființarea multor ramuri islamice militante în Egipt și lumea arabă.

Hezbollah este o organizație care aderă la ideologia lui Khomeini și care reprezintă o “umbrelă” pentru diferitele grupări radicale șiite. Organizația s-a înființat în 1982, în urma încheierii războiului Galileei și a instălării păcii în Liban, precum și ca urmare a creșterii prezenței iraniene și a influenței acesteia în zonă. Organizația Hezbollah s-a înființat ca un organism al fundamentaliștilor șiiti condus de clerici care vedeau în adoptarea doctrinei iraniene o soluție a instabilității politice din Liban. Aceasta prevedea și folosirea terorii ca mijloc de realizare a obiectivelor politice (răsturnarea regimului creștin, instaurarea în Liban a unei Republici Islamice, supunerea Falangelor libaneze Guvernului legal, eliminarea din Liban a „practicilor imperialismului occidental”, lupta împotriva Israelului și desfășurarea de alegeri populare). Organizația Hezbollah desfășoară o vastă campanie în scopul realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas și Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acțiunilor teroriste împotriva Israelului, dar și asupra obiectivelor acestuia din străinătate. De asemenea, organizația urmărește intensificarea activităților proprii în plan financiar, propagandistic, informativ și contrainformativ, atât pe teritoriul libanez, cât și în alte state ale lumii, unde și-a constituit puncte de sprijin.

Jaish-E-Mohammed-Jem (Armata lui Mohammed) este o grupare islamistă cu baza în Pakistan, care s-a extins rapid din punct de vedere al numărului de membri și al capacității de acțiune. Obiectivul grupării este alipirea Kashmirului la Pakistan. Din punct de vedere politic, se aliniază politicii radicale pro-talibane promovate de Jamiat-i Ulema-i Islam (JUI-F). Liderul J.E.M., Masood Azhar, a fost eliberat dintr-o închisoare indiană în decembrie 1999, în schimbul punerii în libertate a 155 de persoane ținute ostatice în Afganistan, ca urmare a deturnării unei aeronave indiene. Răpirea unor cetățeni britanici și americani, în 1994, în New Delhi, și răpirea unor occidentali în Kashmir, în iulie 1995, au fost două dintre încercările H.U.A. pentru eliberarea lui Azhar. Din 2000, Azhar a organizat manifestatți de amploare și campanii de recrutare în Pakistan.

Gruparea Asbat Al-Ansar este localizată în Liban și este formată din extremiști suniți, inițial fiind constituită din palestinieni, care aveau legătură cu Osama Bin Laden. Gruparea se conduce după preceptele fundamentaliste care justifică folosirea violenței împotriva obiectivelor civile, pentru atingerea scopurilor politice. Unele dintre aceste obiective includ înlăturarea de la putere a Guvernului libanez și prevenirea pătrunderii în țară a influențelor anti-islamice.

Organizația Kahane Chai (Kach) Obiectivul major al organizației îl reprezintă refacerea statului Israel conform preceptelor biblice. Kach (întemeiată de rabinul Meir Kahane, un radical israeliano-american) și ramura acesteia, Kahane Chai, însemnând „Kahane trăiește” (întemeiată de Benyamin, fiul lui Meir Kahane, după asasinarea tatălui său, în Statele Unite) au fost declarate organizații teroriste, în martie 1994, de către Cabinetul israelian, în virtutea legii privind terorismul, din 1948. La 31 decembrie 2001, Binyamin Kahane și soția acestuia au fost uciși de pușcași palestinieni, în zona West Bank. În Israel, gruparea organizează și desfășoară ample manifestări de protest împotriva guvernului, acțiuni de hărțuire și amenințare a palestinienilor în Hebron și în West Bank.

Tigrii Eliberării Elamului Tamil (L.T.T.E.) Fondată în 1976, organizația mai este cunoscută și sub denumirile de World Tamil Association (W.T.A.), World Tamil Movement (W.T.M.), the Federation of Association of Canadian Tamils (F.A.C.T.), the Ellalan Force and the Sangilian Force. L.T.T.E. este cea mai puternică grupare Tamil în Sri Lanka și folosește metode ilegale pentru a strânge fonduri, pentru a achiziționa arme și a-și face publică ideologia, prin care urmărește obținerea independenței Tamilului.

Jihadul Islamic Palestinian Cunoscut și sub numele de Harakat Al-Jihad Al-Islami Al-Filastini, Jihadul Islamic Palestinian (J.I.P.) urmărește crearea unui stat islamic palestinian și distrugerea Israelului prin „război sfânt”. J.I.P, potrivit surselor deschise, cheamă pentru înfăptuirea unei lupte armate pentru eliberarea Palestinei. Aceasta va trebui sprijinită de o luptă de gherilă condusă de brigăzi revoluționare, ce au ca sarcină atacarea obiectivelor israeliene considerate vulnerabile.

ISIS sau Statul Islamic din Irak și Siria.

Orginile ISIS (sau Statul Islamic) pot fi regăsite în ramura Al Qaeda din Irak, grupare condusă în anii 2000 de Abu Musab al-Zarqawi. În 2006, Al-Zarqawi a fost ucis într-un raid american. ISIS a profitat de instabilitatea din Siria, țară confruntată de câțiva ani cu un conflict sângeros între mai multe grupări care vizează și îndepărtarea președintelui Bashar al-Assad. În prezent, ISIS a devenit cel mai de temut grup care încerca să-l dea jos pe președintele sirian. De asemenea, În Irak, se opune opune guvernului șiit, atacând autoritățile și populația civilă care se opune grupării în mai multe regiuni din această țară. ISIS are acum venituri din exploatarea și vânzarea petrolului, controlează zone ample din Siria și Irak și are ca obiectiv recunoașterea sa ca stat. Statul Islamic s-a extins rapid în Irak și Siria, capturând mari orașe și puncte de frontieră dintre cele două țări. De-a lungul verii, grupul a avansat în Siria, recâștigând teritorii pierdute în fața grupurilor rebele și capturând mai multe baze militare. Acum, principalul obiectiv pe teren este consolidarea pozițiilor de-a lungul graniței dintre Irak și Siria. CIA estima în septembrie că Statul Islamic are între 20.000 și 31.500 de luptători în Irak și Siria. Aproximativ 15.000 dintre aceștia ar fi recruți din străinătate. Organizație este atât de sângeroasă încât Al Qaeda s-a dezis de ea.

Rând pe rând, teritorii numeroase din Irak și Siria cad aproape fără nicio împotrivire în mâinile jihadiștilor. Scopul declarat al jihadiștilor – să preia controlul asupra tuturor musulmanilor din regiunea Levant, adică asupra Iordaniei, Israelului, Teritoriilor Palestiniene, Libanului, Ciprului și asupra unei regiuni din sudul Turciei.

Este, în prezent, cea mai bogată organizație teroristă din lume, cu un buget de peste două miliarde și jumătate de euro”.

Transformarea Statului Islamic din gherilă în armată regulată implică mai multe probleme de ordin tactic, strategic, politic și, nu în ultimul rînd, juridic. Tactic, avem de-a face cu o aroganță provocatoare a SI susținută de abundența de arme livrate, în stadiul de gherilă, de către TOATE statele Occidentale și din Golf, în schimbul angajamentului de a lupta împotriva regimului allawit al lui Bashar Al-Assad și de controlul și exportul, prin intermediul rețelelor de contrabandă, a țițeiului la preț de dumping, cu 25/30 USD/baril, bani utilizați pentru întărirea capacității de luptă a formațiunii. Acest control asupra resurselor a generat transformarea Gherilei în Armată regulată.

Al-Qaeda Numele Al-Qaeda se traduce din arabă ca „Baza“. Gruparea teroristă a consituit chiar structura din care s-au desprins alte organizații teroriste pe partea sunnită. Al-Qaeda își începe activitățile pe teritoriul Afganistanului, unde membrii ei au mers să lupte împotriva sovieticilor, dar și cu puterea locală. Fondatorul Al-Qaeda a fost Osama Bin Laden, originar din Arabia Saudită. În 1996, Bin Laden a declarat „un război sfânt” împotriva forțelor americane. Doi ani mai târziu, el și adjunctul său Ayman al-Zawahiri au emis o lege sfântă (fatwa) potrivit căreia musulmanii trebuie să ucidă americanii, inclusiv civilii, oriunde în lume, (potrivit BBC). Printre atacurile de care aceștia sunt vinovați pot fi menționate: atacul asupra World Trade Center din 1993, Pentagonul și Turnurile Gemene din 2001, bombardamentul metroului londonez. Organizația și-a continuat activitățile și după uciderea lui Bin Laden în 2011.

Este cea mai cunoscută grupare teroristă la nivel mondial. Are celule active în peste o sută de țări, inclusiv în Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Cele mai active sunt însă, evident, cele din Yemen, Arabia Saudită, Afganistan, Pakistan, Algeria, Siria și Filipine.

În prezent, conducerea al-Qaida este asigurată de Ayman al-Zawahiri, succesorul mult mai celebrului Osama bin Laden, eliminat în mai 2011 de un comando al armatei americane.

Dispune de un buget de 125 de milioane de dolari, strâns doar din răscumpărările plătite de guvernele europene în schimbul eliberării ostaticilor.

Gruparea Boko Haram luptă pentru a da jos guvernul din Nigeria și înființarea unui stat islamic în Africa sahariană, care ar trebui să cuprindă Nigeria, Niger, Camerun și Ciad.

Gruparea islamistă comite aproape zilnic crime și răpiri în nord-estul Nigeriei, într-o campanie de violențe care a intrat deja în cel de-al șaselea an.

Atacurile Boko Haram, au fost fost direcționate către populația creștină din țara africană. Mii de persoane au fost ucise în ultimii șase ani de această grupare jihadistă . Într-un comunicat al Departamentului de Stat din noiembrie 2013 a fost anunțată decizia trecerii Boko Haram pe lista organizaților teroriste. Decizia a fost luată și drept consecință a informațiilor că Boko Haram cooperează cu Al-Qaeda din Magrebul Islamic.

Al-Shabab (Somalia) Al Shabab este una dintre cele mai de temut grupări militante islamiste din Africa. Organizația controlează o mare parte din sudul Somaliei, unde duce o insurgență împotriva guvernului de tranziție, încă din 2006. Al-Shabab, care se traduce din arabă prin „Tineretul“, a luat naștere în anii 2000 ca o facțiune o grupul finanțat de Bin Laden numit „Al-Ittihad al-Islami“, care încerca să creeze un emirat islamist în Somalia. Pe măsură ce s-a apropiat tot mai mult de Al-Qaeda, gruparea a recurs la atentatori sinucigași și a atras jihadiști din întreaga lume.

Cele mai active nuclee constituite pe teritoriul României reprezintă puncte de sprijin logistic și propagandistic pentru următoarele organizații teroriste străine:

• Organizația teroristă “Frații Musulmani” (FM)

În România există aproximativ 200 de membri și simpatizanți care lucrează sub acoperirea lifilor islamice și a fundațiilor umanitare. Aceste elemente au deseori legături în mediile academice și caută noi adepți pentru propagandă islamică și executarea de operațiuni. FM din România își desfășoară activitățile în strânsă colaborare cu membrii Hamas. Potrivit informațiilor deținute de serviciile specializate,Liga Islamică Culturală (LIC) din București coordonează activitățile tuturor membrilor celor două organizații din Europa Centrală și de Est, iar sprijinul financiar provine de la Asociația Mondială a Tineretului Musulman (AMTM), cu sediul în Riad, Arabia Saudită, și de la Fundatia Umanitară Al Taiba, cu sediul în SUA.

Este singura organizație teroristă islamică, care a planificat, organizat și executat o acțiune teroristă pe teritoriul României – București, 26 mai 1985.

• Organizația teroristă “Hezbollah”

Este orientată împotriva Israelului și Occidentului. Are strânse legături cu Iranul și acționează frecvent sub conducerea Teheranului, dar a desfășurat și acțiuni care nu au avut aprobarea acestuia. Aliat strategic al Siriei, a ajutat-o la înfăptuirea obiectivelor politice în regiune.

În România sunt activi, potrivit serviciilor secrete, aproximativ 100 de adepți ai acestei organizații.

• Organizația teroristă “Hamas”

Pe teritoriul României, organizația face eforturi susținute pentru a influența comunitatea palestiniană existentă. Peste 60 de membri ai acestei organizații își desfășoară actvitiățile în București, Iași, Cluj și Timișoara. Potrivit serviciilor secrete, activitățile membrilor Hamas din România sunt “amenințări grave la adresa siguranței și securității naționale”. Din analiza datelor obținute până în prezent, s-ar părea că adepții acestei organizații sprijină financiar și prin alte mijloace structura centrală.

• Organizația teroristă “Grupul Islamic Armat (GIA)

Pe teritoriul României sunt activi câteva zeci de adepți și simpatizanți ai organizației. Activitățile acestora sunt strict monitorizate de serviciile secrete pentru a se putea descoperi oportun orice amenințare cu implicații la adresa siguranței naționale.

• Organizația teroristă “Partidul Eliberării Islamice” (PEI) (Hizb-Al Tahrir)

Înființată în anul 1956, în localitatea Egzem, lângă Haifa-Israel, de către șeicul Taki Eddin Nabahani, prin desprinderea din Frații Musulmani. Organizație teroristă de esență fundamentalist-islamică, radicală, ce are ca obiectiv crearea Marelui Califat Islamic pe toate teritoriile care au fost ori sunt locuite de populație de religie islamică. Ideologia grupării presupune negarea actualei organizări statale a populației musulmane,

În România sunt activi peste 30 de membri.

• Organizația teroristă “Al-Gama’a Al-Islamiyya” (GI)

Cel mai mare grup militant din Egipt, activ încă din anii ’70. luptă pentru răsturnarea guvernului egiptean și proclamarea unui stat islamic. Se pare că are o organizare defectuoasă deși are o aripă extremă care se manifestă intens pe plan international.

Liderul spiritual al grupului este șeicul Omar Abdel Rahman, întemnițarea acestuia atrăgând amenințări publice cu răzbunarea împotriva obiectivelor SUA. Deși în anul 1998 a semnat o “fatwa” cu Osama Bin Laden, prin care instigă la atacuri împotriva cetățenilor americani, a negat public că l-a sprijinit pe acesta.

În România există un număr limitat de adepți ai acestei organizații, implicați în culegerea de informații despre ținte egiptene și americane, precum și în activităti logistice în vederea sprijinirii comandamentului central.

Poziția geostrategică, apropierea față de Asia, precum și numărul mare de cetățeni turci și de etnici kurzi din țara noastră, au favorizat apariția unor surse de conflict și a unor manifestări ale acestora, însă la scară mult mai redusă decât în țara lor de origine. Astfel, PKK și Lupii Cenușii sunt puternic implicate în traficul de droguri, folosind rute care trec prin Germania și Olanda și cadre stabilite în România.

România s-a dovedit a fi o baza de tranzitare convenabilă pentru imigranții implicați în activități extremiste și teroriste, dați în urmărire generală de către serviciile de informații din mai multe țări. De asemenea, există indicii privind acțiuni de extorcare în rândul comunitătilor kurde și arabe.

• Organizația teroristă Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)

De la data de 16 aprilie 2002 poartă denumirea de Congresul pentru Libertate și Democrație al Kurdistanului (KADEK). Înființată în anii ’60 de unii membri ai organizațiilor studențești de stânga din Turcia. Obiectivul său principal este crearea unui stat independent kurd în sud-estul Turciei.

Organizația teroristă “Lupii cenușii” (LC)

Mișcare ultranaționalistă de extremă – dreapta, luptă pentru “Turcia Mare” care să se întindă de la “Marea Adriatică până la Zidul Chinezesc și din Caucaz până în Balcani”. Se opun PKK-ului și simpatizanților kurzi ai partidelor islamiste din Turcia și Hezbollahului turcesc. În România există peste 300 de membri cu potențial infracțional, extremist și terorist, organizația fiind implicată în traficul de armament și de droguri.

•Organizația teroristă “Frontul Revoluționar al Eliberăii Poporului” (DHKP-C)

Organizație teroristă turcă de sorginte marxist-leninistă, hotărâtă să realizeze o “revoluție totală, rapidă și violentă împotriva autorităților din Turcia”. Membrii organizației din România sunt implicați în cuelgerea de informații despre obiective americane și turcești, precum și în activități logistice în vederea sprijinirii Centralei din Germania.

      2.2. Modul de acțiune al structurilor insurgente conjugat cu modul de acțiune al organizațiilor teroriste

Tacticile teroriste utilizate de către insurgenți includ asasinate, incedieri, atacuri cu bombă, răpiri, deturnări de avioane, amenințări, omoruri, mutilarea și tortura. Insurgenții care utilizează terorismul vizează de obicei obiective economice și simboluri politice în scopul discreditării legitimității guvernului. În insurgențele care folosesc terorismul nevoia de personal este mai mică decât în cazul luptelor de gherilă sau operațiilor convenționale. Țintele sunt selectate deseori pentru impactul lor psihologic și politic. Acestea pot fi efectiv îndreptate spre modificarea unor legi în avantajul insrgenților.

În funcție de scopurile pe care și le propun autorii actelor de terorism, precum și de obiectul sau urmările lor, terorismul poate să constituie o infracțiune de drept comun când prin aceasta se urmarește realizarea unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi dobândirea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua și forma unei crime politice, când urmarește să complice sau să determine ruperea relațiilor dintre state, să înlature anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, deveniți indezirabili unor cercuri politice, să influențeze prin intimidare politică generală state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte în soluționarea unor probleme concrete, să impună o doctrina politica ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie încadrându-se și terorismul de stat, constând în acte de violență și agresiune exercitată de un guvern sau de o forță politica conducatoare într-un stat împotriva membrilor propriei societăți, dar și, în anumite cazuri, împotriva mișcărilor de eliberare naționala a unor popoare subjugate. 

În sfîrșit, din punct de vedere al legislației internaționale, se constată că nici astăzi, după 13 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, gherilele și detașamentele de luptă nu beneficiază de un statut internațional ca parte beligerantă. În aceste condiții, vorbim în continuare, la nivelul ONU, de "victime civile", chiar dacă majoritatea dintre acestea mînuiesc armament.

Fenomenele de natură socială și economică, privite la nivel internațional, criza și răsturnările de regim în cascadă, globalizarea și diferitele forme de manifestări care i se opun, creșterea populației planetei și creșterea consumului mondial care a depășit producția, instabilitatea socială și violențele generate de prețurile în creștere la energie și alimente, penuria de apă, schimbările climatice, intensificarea migrației și ineficiența autorităților îmi dau motivele să afirm că viitorii 10 sau chiar 20 de ani nu vor fi deloc liniștiți. Lupta de gherilă se va intensifica, ca o reacție la agresiunea politică, economică, demografică sau de mediu, iar degenerarea tipului său de acțiune în acțiuni teroriste nu va mai fi o surpriză. Cu alte cuvinte, în viitoarea perioadă, gherila își va schimba modul de luptă. Această schimbare va avea implicații multiple, inclusiv în restructurarea unor armate regulate.

În unele cazuri este foarte greu de făcut diferența între mișcări de insurgență legitimă și grupări teroriste. Același grup poate adopta și tactici teroriste și tactici legitime de insurgență (unele grupuri de luptători/teroriști ceceni cum ar fi cel condus de cecenul Șamil Basaev). Deosebirea se bazează pe metodică: insurgenții acționează direct asupra țintei, în timp ce teroriștii acționează indirect, prin terorizarea populației neparticipante la conflict.

În același conflict pot acționa în paralel și grupuri teroriste și grupuri de insurgență propriu-zisă (ca în cazul războiului din Irak).

Aplicarea unei etichete generale și simpliste de terorism este de asemenea contraproductivă, ducând de obicei la creșterea influenței și virulenței grupării sau facțiunii teroriste.

Terorismul în sine folosește deliberat și sistematic mijloace violente ori amenințări care trebuie să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă, panică, nesiguranță, ignorând orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav atât structura socială cât și individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de percepție a imaginii societății de care membrii acesteia depind și în care iși pun toata încrederea. Ca actul terorist să fie cât mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acțiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică și afectivă între conducerea societății și membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-media cu un impact social paralizant și destabilizator. Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunțat simț al frustrării, al unei nedreptăți sau injustiții sociale ori politice. El blamează de fiecare dată o instanță sau o autoritate politică, considerând că injustiția nu poate fi înlaturată decât printr-o metoda violentă. Din aceasta cauză, fenomenul s-a și autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluții”.

Analizând organizarea, observăm că ea are o structură piramidală. În vârf se află liderul sau conducătorul organizației. Acesta este un individ puternic motivat politic, facând parte, în general, din clasa de mijloc, posedat pâna la obsesie de ideea nedreptății, cu o educație foarte buna (de obicei, în cadrul unor universități de elită din statele foarte dezvoltate). Este un tip charismatic și comunicativ, bun specialist în strategii militare, în analiza și prelucrarea informațiilor. El este cel care definește politica organizației și-i stabilește direcțiile de acțiuni.

Următorul strat este ocupat de cadrele active și executanții, barbați și femei, care participă la antrenarea celorlalți, dar și la executarea atacurilor. Aceștia sunt recrutați la o vârstă fragedă, pentru a putea fi îndoctrinați, sunt posedați de un fanatism extrem, devotați pâna la sacrificiul suprem cauzei pentru care luptă, foarte bine pregătiți în mânuirea armelor, în culegerea, analiza și utilizarea informațiilor, în criptarea, decriptarea și interpretarea semnelor și comunicatelor. În acest strat se regăsesc și profesioniști care nu au o motivație ideologică.

Al treilea strat este ocupat de susținatorii activi. Deși nu se consideră membri ai organizației, ei sprijină material și financiar acțiunile celor din stratul doi, asigură asistență tehnică, logistică și pot „interpreta” uneori și roluri de mică importanță în desfășurarea unor acțiuni.

În ultimul strat se află susținătorii pasivi sau complicii. Ei știu despre ce este vorba, dar se fac că nu vad, nu aud, nu cunosc și nu-i interesează fenomenul, care apare și se dezvoltă, după cum putem constata, în state stapânite de credințe ori ideologii exclusiviste, în țări care neagă libertățile fundamentale ale omului și care propagă crimă și violență ca metode de convingere și de impunere în lume a doctrinei politice sau religioase proprii.

În ultimii ani, după declanșarea procesului de globalizare economică și regionalizare, tot mai multe grupări armate (gherile sau grupări teroriste) pun accent pe noul colonialism economico-financiar în detrimentul autohtonilor, nesupunerea față de autoritatea dreptului internațional, înstrăinarea teritorială sau socială, dispariția minorităților, îmbogățirea exagerată a unor cercuri, sărăcirea populațiilor autohtone. Pe acest fundal, grupările de gherilă și-au modificat strategia de luptă apelînd, tot mai des, la elemente de terorism și la surse, instrumente și metode moderne..

Internetul este folosit acum, nu numai ca sursă de inspirație ideologică sau catalizator în formarea rețelei, ci servește și ca sursă de informații despre tehnicile/metodele de luptă și armament. Odată cu dispariția taberelor de antrenament din Afganistan și, mai ales, din Pakistan și apariția, în statele occidentale, a recruților locali neinstruiți, nevoia unei astfel de experiențe și importanța manualelor publicate pe Internet au înregistrat o dezvoltare fără precedent. Perchezițiile și arestările au condus, în multe cazuri, la descoperirea unor materiale explozive confecționate artizanal, posibil asamblate pe baza informațiilor obținute de pe Internet. Manuale despre metode de luptă și pregătire, scrise de veterani ai războiului din Afganistan și instructori din tabere de pregătire, au apărut pe Internet oferind numeroase detalii despre producerea de explozibili improvizați, aranjamentele și facilitarea deplasărilor, precum și despre pregătirea clandestină a atacurilor în străinătate

Pentru a înțelege mai bine fenomenul vom analiza cazul grupării Tawhid wal Jihad.

În ultimele zile ale anului 1979, URSS invadează Afganistanul. Invazia declanșează un lung și sîngeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape șase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan și Iran. Guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu SUA la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989. Forțele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.
După invadarea Afganistanului musulmani din întreaga lume s-au adunat în Afganistan și Pakistan, sub steagul jihadului, pentru eliberarea țării de sub ocupație sovietică. Alungarea trupelor URSS din Afganistan devenise aproape politică națională pentru multe state islamice. Mii de voluntari s-au înrolat în acei ani și au petrecut luni bune, sau chiar ani în taberele de antrenament. Alături de ei, teologi și imami whabiți, salafiști și interpreți dubioși ai scrierilor Coranice. Ei crează un islamism radical extrem de puternic și de violent. Cel mai important agent de recrutare al arabilor afgani era sauditul Oussama Bin Ladden care a grupat recruții în tabere naționale. Așa au apărut mai multe tabere de antrenament algeriene, siriene, iordaniene etc. Ben Ladden, fondatorul Rețelei Al-Qaida, a rămas mai mult un mentor spiritual decît un lider terorist sau militar, a cărui vocație este de a păstra viu spiritul Jihadului. Tabăra de la Herat, iordaniană, condusă la un moment dat de Abou Mussab Al-Zarqawi, purta, la intrare inscripția « Tawhid wal Jihad », adică « Unitate și Război sfînt ». Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a dus la o pierdere a identității luptătorilor jihadiști, la un sentiment al inutilității, care îi face să nu se poată adapta la viața normală, cotidiană și să se întoarcă în luptă. Beneficiind de informații, mulți dintre ei au migrat spre alte zone de conflict unde flutura flamura jihadului și unde rețelele trebuiau reconstruite : Bosnia sau Cecenia.

Sprijinite de mișcările wahabit-salafiste implantate în Kurdistan în anii 1960 cu sprijinul saudiților, grupările mujahedinilor găsesc teren propice pentru regrupare. Inspirate de Revoluția iraniană și războiul din Afganistan, în Kurdistan apar primele mișcări islamiste, între care Al-Tawhid Al-Islami (Unificarea Islamică) în 2001. Gruparea trimite mai mulți islamiști kurzi în tabăra de la Herat, controlată în 2000 de Abou Mussab. Mișcarea fuzionează cu Quwwat Suran Al-Tawhid, care era pînă atunci cunoscută ca o organizație de origine sunnită iordaniană prezentă în Palestina și se redenumește Jund Al- Islam. Potrivit lui Jean-Charles Brisard, în « Zarqawi, noua față a Al-Qaida », ed. Aquila, pag. 120, Jund Al-Islam ar fi primit 300.000 de dolari de la Osama Ben Ladden în acea perioadă. Gruparea acționează într-o regiune de frontieră denumită « Tora-Bora Kurdistanului ». În 2001, gruparea număra aproximativ 600 de luptători, organizați tip gherilă, conduși de « arabii afgani » care luptaseră în Afganistan. La sfîrșitul anului 2001, gruparea fuzionează din nou și preia denumirea de Ansar Al-Islam, Partizanii Islamului. Organizația recurge la gherilă pentru a combate celelalte organizații tradiționale din Kurdistan. Combatanții se antrenează în tabăra de la Kurmal. La declanșarea ofensivei americane în Iraq, Ansar al-Islam conta pe mai mult de 600 de combatanți arabi veniți din Afganistan și plasați sub conducerea lui Abou Mussab Al-Zarqawi. După ofensiva din 23 martie 2003, împotriva grupării, arabii afgani refac organizația în « triunghiul sunnit ». În mai 2004, Zarqawi a fondat, sub egida Tawhid wal Jihad, o veritabilă coaliție de mișcări jihadiste, între care : Ansar Al-Islam, Ansar Al-Sunna, Jaish Mohammed, Al-Jama Salafiya, Jund Al-Islam. Conform unui studiu realizat de serviciile de informații iraqiene în 2004, gruparea se compune din 1500 de luptători de gherilă originari din Iraq și din alte țări musulmane. Armata americană evaluează numărul luptătorilor la 12.000 de islamiști, chiar 20.000 dacă se includ și simpatizanții. Zarqawi organizează cartierul general la Falujah, atacat în 5 aprilie 2004 de forțele americane. Tawhid wal Jihad atacă și hărțuiește trupele americane și noua poliție iraqiană, organizează ambuscade și plasează IED-uri pe căile de comunicație cele mai circulate. Însă, luptei de gherilă tradițională i se adaugă elemente de terorism pur care vin să amplifice de zeci de ori teroarea organizației jihadiste. Zarqawi revendică mai multe atentate cu mașină capcană, răpiri, luări de ostatici, decapitări, acțiuni îndreptate în special împotriva forțelor coaliției sau a șiiților care colaborează cu armata de ocupație. Nu sînt iertate nici noile autorități impuse de necredincioși cu forța armelor». În octombrie 2004, statul major american îl făcea responsabil pe Zarqawi de moartea a 675 de iraqieni și a 40 de străini, precum și de mai mult de 2000 de răniți. Zarqawi însuși recunoaște, în ianuarie 2004, într-o scrisoare, 25 de operațiuni sinucigașe. Deși acționează în Iraq, Zarqawi conduce o vastă rețea de «alimentare » cu fonduri și mujahedini în întreaga Europă, în special în Germania, Italia, Spania și Franța.

În concluzie. transformarea gherilei insurgente în gherilă teroristă are loc în condițiile politico-economice și militare prezentate la începutul acestui material. În zona Islamică, acolo unde violența a atins un anumit grad, răspunsul gherilelor este unul pe măsură.

2.3.Efectele insurgenței și terorismului asupra securității euro-atlantice în present

Europa constituie, pentru terorism, un veritabil teatru de acțiune ce pornește din Urali și se întinde până la Atlantic, regiunea central-europeană fiind expusă în mod particular acestui atac, atât din considerente de ordin geografic, cât și din motivații de ordin politic. În acest context, se poate considera că ne confruntăm cu noi amenințări, agresive și imprevizibile ca potențial, putere de distrugere, resurse, rețea de întindere mondială, scopuri și ținte.

Globalizarea facilitează expansiunea ideilor și tehnologiilor care au schimbat viața de zi cu zi, însă ca o consecință a globalizării, numeroase evoluții și procese transnaționale au un impact semnificativ asupra securității naționale, cum ar fi terorismul. În contextul fenomenului de globalizare scopul actelor teroriste reprezintă paralizarea vieții sociale și mediatizarea acțiunilor lor de către mass-media internațională, pentru a se realiza un impact covârșitor asupra populației și a guvernanților. O dată cu înlăturarea barierelor frontaliere și ușurarea accesului persoanelor pe teritoriul altor state, fenomenul terrorist a luat o mare amploare începând cu debutul secolului XXI, devenind una din principalele amenințări la adresa securității internaționale.

Forma asimetrică de manifestare a violenței la scară mondială de la debutul mileniului al treilea declanșată de indivzi sau de grupuri fanatice, de organizații sau chiar de state, terorismul este astăzi răspândit pe întreg mapamondul, ceea ce face ca lupta împotriva amenințărilor teroriste să nu fie datoria unui singur stat, unei singure armate, ci o luptă continuă a fiecărui stat democrat și liber.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor obiective-simbol ale civilizației și puterii americane, ca și acțiunile de aceeași natură ce le-au urmat în Europa și în alte regiuni ale lumii (11 martie 2004 – Madrid, 7 iunie 2005 – Londra, la care se adaugă Beslanul, Moscova) dovedesc faptul că terorismul, în general, și terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere, în special, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.

Demonstrează, de asemenea, că teroriștii moderni pot lovi orice obiectiv, oriunde în lume, încercând prin teroare, modificarea unor decizii, chiar politice.

Conform site-ului novinite.com, care citează publicația bulgară „24 Ceasa”, Al-Qaida recrutează studenți bulgari la Universitățile religioase din Iordania și încearcă să atragă și tineri din România, Bosnia, Macedonia și provincia Kosovo. Moscheile, cafenelele, librăriile sau închisorile reprezintă „incubatoare” ale radicalizării, unde sunt recrutați tinerii musulmani. Într-un raport confidențial, consultat de Associated Press, se arată că tactica a debutat imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, când musulmanilor din afara granițelor europene sau americane le-a fost tot mai greu să penetreze sistemul de securitate antiterorist.

Terorismul este un fenomen mai ușor de descris decât de definit, neexistând o definiție oficială, clară și comun acceptată a fenomenului, însă în multitudinea de definiții se observă trei elemente comune: utilizarea violenței, obiective politice și intenția de a induce teamă în populația țintă cât și neîncrederea populației în guvernarea actuală, cele din urmă separând terorismul de alte acte criminale.

Pentru a înțelege efectele insurgenței și terorismului asupra securității euro-atlantice în prezent, vom analiza chiar crizele cu care s-a confruntat anul 2014, punând accent pe crearea Califatului Islamic din Irak si Levant (ISIS) și pe criza din Ucraina.

La 8 august 2013, Baghdadi a anunțat crearea I.S.I.S., iar la 29 iunie 2014, formarea Califatului, sub denumirea de Statul Islamic. Principala sursă de venituri a auto-proclamatului stat islamic militarist este petrolul irakian și sirian din zonele controlate de teroriști. În al doilea rînd, trebuie relevat faptul că, în pofida originilor sale obscure, a faptului că este formată din voluntari veniți din locuri extrem de diferite, și a realității deloc prielnice, că acționează într-o zonă bîntuită, de mulți ani, de confuzie și semi-haos, ISIS s-a dovedit a fi o mișcare agresivă cu o identitate foarte clară. Ea a fost pornită în Irak de o mînă de foști mujahedini din războaiele afgane, care, spre deosebire de Al Qaida, s-au concentrat asupra adversarilor din preajmă, accesibili, și nu au visat să atace America, sau Israelul la ele acasă. Ignorîndu-l pe ocupantul american, inițial ei au instigat la un război sectarist între sunniți și șiiți, degenerat apoi într-un conflict fratricid extrem de violent împotriva presupușilor trădători și a răzvrătiților din propria tabără sunnită. Trebuie, de asemenea, spus că drumul pe care a mers I.S.I.S. a fost pavat, ca să zicem așa, de proprii săi dușmani. Printre primii s-au numărat fostul guvern al lui Nouri al-Maliki, din Irak, și regimul lui Bashar al-Assad, de la Damasc, care au folosit orice prilej și toate mijloacele imaginabile pentru a lupta împotriva opoziției sunnite în numele unei lozinci aduse în țara lor de străini, așa-zisul „război împotriva terorii”. Apoi, pe drumul lui I.S.I.S. „au turnat asfalt” aliații lui Maliki și Assad, adică Statele Unite și, respectiv, Rusia. Cei doi s-au simțit încurajați și susținuți, în demersurile lor anti-sunnite. De asemenea, aliatul lor fidel, Iranul, a făcut mai mult decît să le ofere ajutoare necondiționate, de tot felul, a dus o politică externă de sprijinire a milițiilor șiite din toată lumea arabă, ceea ce a provocat o radicalizare teribilă a sunniților. La rîndul ei, o perioadă de timp, Turcia a „ajutat” I.S.I.S., deschizînd larg frontierele sale către Siria și, astfel, permițînd jihadiștilor de pretutindeni, din America pînă în Europa, și din Europa pînă în Australia să i se alăture lui Baghdadi. Pe urmă, probabil că America a greșit, întrucît nu a acționat mai devreme, adică, de la activismul aberant, exagerat, în Irak, al fostului președinte Bush Jr., a trecut în extrema cealaltă, la pasivitatea președintelui Obama. Toate acestea au contribuit, în mod nefericit, la transformarea treptată a Irakului și Siriei într-un teren prielnic pentru resurecția jihadismului în ultimii 2 ani, și la relocarea lui, de la periferiile lumii arabe, în centrul ei. În ultima perioadă, deși Statele Unite au trimis la Bagdad un număr sporit de consilieri militari, iar zborurile și atacurile dronelor în zonele controlate de I.S.I.S. au crescut la 50 pe zi, activitatea militară a grupului terorist s-a intensificat. Pînă recent, Washingtonul nu a putut să pună la punct o strategie Anti-I.S.I.S. eficientă, administrația a părut paralizată. Apoi, la 5 septembrie 2014, la încheierea Summitului NATO din Marea Britanie, Obama a adoptat o poziție hotărîtă și a vorbit de „înfrîngerea și eliminarea” I.S.I.S. de către o viitoare coaliție internațională, condusă de Statele Unite. Fostul prim-ministru irakian Maliki, printre altele acuzat și că a contribuit la ascensiunea Statului Islamic prin politici defectuoase față de minoritatea sunnită, a plecat, noul guvern al lui Haidar al-Abadi se anunță cooperant, coaliția Anti-I.S.I.S., de 40 de țări, începe să prindă contur, avioanele de luptă americane și-au extins, pentru prima oară, bombardamentele în zonele controlate de armata jihadistă în nordul Irakului, iar secretarul de Stat John Kerry a efectuat un turneu în Orientul Mijlociu și a obținut sprijinul a 10 țări arabe. Pe de altă parte, Turcia a refuzat să pună la dispoziția aliaților Anti-I.S.I.S. bazele aeriene de pe teritoriul ei, sub motivul că nu poate periclita viețile celor 50 de cetățeni turci luați ostatici de către jihadiști. Germania a anunțat, și ea, că nu va participa la coaliție, iar poziția Marii Britanii nu este, încă, lămurită. Dar, vestea cea mare rămîne cea dată președintele american Barack Obama anunțând că, pentru prima oară după 3 ani, Statele Unite vor merge la război în Siria, împotriva Statului Islamic jihadist.

Chiar și autoritățile de la Moscova consider că ISIS constituie principal amanințare la adresa securității mondiale la ora actual și că este oo problem mult mai gravă decât conflictul din Ukraina.

Ucraina: occidentalii consideră ilegală o alipire a Crimeei la Rusia, în urma unui referendum organizat cu sprijinul Rusiei, iar Angela Merkel denunță o “anexare”, în timp de Moscova susține că respectă dreptul internațional, iar Putin neagă o intervenție.

Alipirea Crimeei ”este o problemă nesoluționată de drept internațional, pentru că se contrazic două principii, și anume dreptul la autodeterminare și dreptul unui stat la integritatea teritoriului său. Aceasta era problema Kosovo”, relevă Sigmar Stadlmeier, directorul Departamentului de Drept Internațional de la Universitatea din Linz (Austria). Exact precedentul din Kosovo a fost invocat de către Parlamentul din Crimeea pe 11 martie, la declararea independenței. Independența a fost declarată atât “în baza Cartei ONU și altor documente internaționale privind dreptul popoarelor la autodeterminare”, cât și în baza avizului consultativ al Curții Internaționale de Justiție (CIJ) de la Haga, în 2010, care “confirmă, în cazul Kosovo, că o declarație unilaterală de independență a unei părți dintr-un stat nu încalcă nicio normă a dreptului internațional. Pe de altă parte, Rusia, Statele Unite și Marea Britanie au semnat în 1994 “Memorandumul de la Budapesta”, prin care garantează “independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”, care acceptă, în schimb, să retragă toate armele nucleare mobilizate pe teritoriul său în perioada sovietică. Memorandumul garantează integritatea teritorială a Ucrainei “împotriva unei intervenții externe”, afirmă Aslan Abachadze, directorul Catedrei de Drept Internațional de la Universitatea pentru Prietenie între Popoare din Moscova. “Dar este vorba despre un proces de autodeterminare a populației, (iar) acesta ne trimite la decizia Curții Internaționale de Justiție”, apreciază el. Pe scurt, există o încălcare a dreptului internațional numai în cazul unei intervenții militare în Crimeea venind din străinătate. 

Independența Crimeei și alipirea la Rusia a constituit o premisă pentru extremiștii rusofoni din alte două republici din estul Ukrainei, Donețk și Lugansk,care vor, la răndul lor, să se alipească Rusiei, dat fiind faptul că populația majoritară din aceste două republici este de etnie rusă. Acest fapr a dus la declanșarea unui război de gherilă întrefrțele militare ukrainene, slab dotate și instruite și forțele separatist din cele două republici, sprijinite intens de Rusia.Cu toate ca au fost încheiate două acorduri de pace (ultimul la 12 februarie 2015),acestea sunt încălcate zilni de către forțele separatist bine inarmate.

În urma acestui război asimetric. Ukraina a ajuns într-o situație critică din punct de vedere social, economic, politic și al securității, fapt ce influențează serios securitatea euro-atlantică, Ukraina aflându-se practice la granița UE și NATO.

În concluzie, în contextul fenomenului de globalizare scopul insurgenței și a actelor teroriste reprezintă paralizarea vieții sociale și mediatizarea acțiunilor lor de către mass-media internațională, pentru a se realiza un impact covârșitor asupra populației și a guvernanților. Eșecul prevenirii și combaterii terorismului decurge din faptul că nu există o înțelegere limpede și totală a complexității cauzelor care conduc la acte de terorism, ceea ce face din terorism principala provocare la adresa securității statelor și o amenințare cât se poate de reală la valorile fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.

CAPITOLUL 3

MĂSURI CE TREBUIE LUATE PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA TERORISMULUI ÎN SCOPUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII EURO-ATLANTICE

Forma asimetrică de manifestare a violenței la scară mondială de la debutul mileniului al treilea declanșată de indivzi sau de grupuri fanatice, de organizații sau chiar de state, terorismul este astăzi răspândit pe întreg mapamondul, ceea ce face ca lupta împotriva amenințărilor teroriste să nu fie datoria unui singur stat, unei singure armate, ci o luptă continuă a fiecărui stat democrat și liber.

În aceeași ordine de idei, în ceea ce privește prezentul, principala provocare cu care se confruntă cei mai mari lideri, și anume insurgența, folosește tactici asimetrice pentru a înfrunta puterea convențională cu care domină statele dezvoltate. Chiar și așa, operațiile militare sunt, în mare parte, cam identice de la începuturile conflictelor și până în prezent. Ceea ce s-a schimbat nu sunt decât forțele, mijloacele și acțiunile din cadrul acestor operații militare și non-militare. Aceste înlocuiri sunt provocate, pe de o parte, de transformarea aproape continuă a metodelor de conflict și, pe această bază, a conceptelor strategice de ducere a luptei, ca instrument al politicii și, pe de altă parte, de metamorfozarea preocupării de a obține un succes politic și, ca atare, a motivației războiului în plan politic.

Operațiile militare din conflictele și războaiele recente (războaiele din Balcanii de Vest, din Angola, din Somalia, din Afganistan, dintre Iran și Irak, dintre Israel și o parte din țările arabe etc., deși au îmbrăcat forme diversificate, de la operații ofensive sau defensive de mare amploare, la acțiuni specifice gherilei, de la operații speciale la operații psihologice, nu au negat modelul de operații creat de Primul și de cel de Al Doilea Război Mondial. În mod similar, lucrările de strategie apărute în Statele Unite ale Americii, în Franța, în Rusia, ca și numeroasele lecții învățate nu au infirmat conceptul de operații consolidat de-a lungul întregii istorii a războiului, ci doar au reliefat noile tendințe. Noțiunile de război disproporționat, război de joasă intensitate, intensitate medie și mare intensitate, război de insurgență și, respectiv, război de contrainsurgență, impun, însă, o anumită reconfigurare a operațiilor militare și dotarea lor cu o componentă civilă foarte accentuată, devenind astfel operații civil-militare.

Amploarea mișcărilor de rezistență și a acțiunilor teroriste pe plan mondial determină consecințe economice, politice și militare speciale. La nivel politic și administrativ se impune derularea unor pachete de reforme economice, administrative și culturale pentru ca populațiile din teritoriile vizate să nu poată intra în „masa critică” favorabilă unor mișcări insurgente sau teroriste. La nivel politic, terorismul a generat apariția unor legi și restricții ale drepturilor omului – la libera circulație, asociere, comerț etc. – (Patriot Act). În plan militar se recunoaște nevoia reformării armatelor regulate în vederea sporirii capacității de ripostă în condițiile luptei de gherilă și gherilă urbană (Armata americană a întocmit un raport detaliat după ofensiva de la Falujah, din 2004, cînd infanteria a fost obligată să lupte cu gherilele Ansar Al-Sunnah, cu mari pierderi colaterale. În urma acestui document, în Iraq au fost aduși instructori israelieni ai Tzahal, specialiști în gherila urbană și a fost editat un manual de luptă cu gherilele, scris de gen. David Pethreus).

3.1. Măsuri de prevenire și de combatere a terorismului

De-a lungul timpului, combatanții au căutat permanent să neutralizeze sau să evite puterea celuilalt, în timp ce își testau puterea pe slăbiciunile inamicului. Datorită faptului că nici un grup sau stat nu poate înfrunta aliații NATO într-un război convențional, adversarii democrației occidentale își îndreaptă atenția spre strategiile asimetrice. De aceea, trebuie să înțelegem războiul asimetric și să îi putem riposta pe măsură, mai mult chiar, dacă este posibil să putem acționa preventiv.

Evoluțiile politico-economice și militare din ultima perioadă, îndeosebi după deciziile istorice din lunile aprilie și mai 2004, prin care cele două instituții integratoare NATO și UE au făcut pași decisivi spre o nouă configurare a dimensiunii lor, prin primirea de noi membri, au marcat sfârșitul divizărilor, începutul unei noi ere în care Europa se unifică și devine mai stabilă, iar relațiile acesteia cu celelalte organizații, forțe și centre de putere, devin esențiale pentru stabilitatea mediului de securitate actual.

Imediat după evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001, a urmat decizia autorităților politice naționale privind angajarea României în războiul global împotriva terorismului, alături de Statele Unite ale Americii și coaliția internațională. Această alăturare firească pentru apărarea valorilor lumii democratice avea în vedere punerea la dispoziție a spațiului aerian, maritim și terestru național, dar și participarea cu forțe, la cerere, în limita posibilităților.

Participarea armatei române la acțiunile de combatere a terorismului internațional se întemeiază pe următoarele acte normative, documente metodologice și instrumente internaționale: Constituției României; Hotărârile Parlamentului și ale Guvernului României; Strategia Militară a României; Strategia de Securitate Națională a României; Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului, aprobată de CSAT; Legea privind prevenirea și combaterea terorismului; Decizia Consiliului Uniunii Europene cu privire la combaterea terorismului; prevederile convențiilor internaționale la care România este parte: Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului, semnată la New York la 9 decembrie 1999; Convenția internațională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu bombe, semnată la New York la 15 decembrie 1997; Concepția Militară a NATO privind Apărarea Împotriva Terorismului; regulamentele specifice referitoare la misiunile Ministerului Apărării Naționale privind prevenirea și combaterea acțiunilor îndreptate împotriva obiectivelor militare), care permit contribuția țării noastre la campania internațională contra terorismului, materializată în participarea, fără rezerve, de facto, în teatrele de operații.

Pentru țara noastră soluția optimă de a răspunde provocărilor asimetrice este adoptarea și dezvoltarea continuă a conceptelor enunțate în Strategia Militară a României și Strategia de Securitate Națională și aplicarea eficientă a acestora în raport cu realitățile momentului.

Se poate aprecia că este foate puțin probabil ca, cel puțin pe termen scurt și mediu, România să fie angrenată într-un conflict clasic. Afirmația rămâne valabilă chiar în contextul în care atacurile neconvenționale asupra țării noastre sunt în prezent mai numeroase și se desfășoară în tot spectrul de confruntări, de la cele informaționale, la cele psihologice, de la agresiunea criminalității și degradării condiției umane, la discreditarea valorilor naționale.

În acest context, factorii de decizie au adoptat un complex de măsuri care să urmărească îmbinarea acțiunilor diplomatice cu cele de coalizare a forțelor în vederea realizării unui mediu de stabilitate și de securitate reală în spațiul nostru de interes strategic. Participarea României la acțiunile de menținere a păcii, la lupta împotriva terorismului și criminalității și integrarea țării în structurile euroatlantice, reprezintă cu siguranță o prioritate în demersul actual.

Evoluția evenimentelor politico-militare recente, în special conflictul din Irak, au scos în evidență diferențieri de opinii în cadrul Alianței, cu privire la modalitatea de rezolvare a unor situații deosebit de complexe și grave ale securității contemporane.

Prin promovarea dialogului politic și diplomației preventive, se vor găsi acele elemente comune și puncte de convergență care să ducă la o gestionare mai eficientă și la un management mai adecvat a acestor situații, astfel încât solidaritatea aliată să nu fie deformată.

Participantă activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate, manifestându-se ca un „furnizor de securitate”. Direcțiile și obiectivele stabilite de conducerea politică vin să demonstreze opțiunea spre democrație și economia de piață și participarea în mod direct și efectiv la circuitul de valori materiale și spirituale universale. Continuarea procesului de reformă a societății românești, consolidarea economiei de piață, întărirea instituțiilor democratice concomitent cu asigurarea siguranței și bunăstării cetățenilor, reprezintă repere definitorii ale procesului de integrare deplină în structurile politice, economice și de securitate euroatlantice.

În acest context, factorul militar are un rol important de jucat, dintr-o multitudine de motive: în primul rând, deoarece grupurile teroriste, cum ar fi Al-Qaida, operează la cel mai înalt nivel al spectrului violenței, estompând distincția între terorism și lupta armată; în al doilea rând, datorită faptului că diferența dintre securitatea internă și cea externă manifestă o tendință de estompare. Este posibil și necesar ca factorul militar să se ocupe și de provocările și situațiile la care forțele de poliție sunt depășite de evenimente; în al treilea rând, datorită faptului că uneori va fi imposibil ca factorul militar să se ocupe de amenințările teroriste folosind doar mijloacele clasice militare de apărare. Dacă factorul militar trebuie să joace un anumit rol în lupta împotriva acestui nou tip de terorism, acesta trebuie să se manifeste sub comanda NATO, ea reprezentând cea mai eficace alianță de securitate internațională.

În plan intern Ministerul Apărării Naționale, ca parte componentă importantă a Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului, a luat o serie de măsuri în scopul îndeplinirii sarcinilor care îi revin pe această linie, astfel: a fost înființată o structură specializată în cadrul Statului Major General; au fost încheiate protocoale de cooperare cu SRI și SPP; s-au realizat conexiuni cu Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA) și există un permanent flux informațional cu acesta; s-au elaborat actele normative care legiferează activitatea structurii și care direcționează procesul de planificare și conducere, necesare pregătirii forțelor destinate activităților de prevenire și combatere a terorismului, s-au elaborat planurile operative de acțiune în situații de criză teroristă.

În cadrul strategiei globale de luptă împotriva terorismului, prevenirea se realizează de către Ministerul Apărării Naționale prin următoarele acțiuni specifice:

Activități informativ-operative, în special de monitorizare și control a elementelor teroriste care afectează obiectivele proprii;

Activități de pază, protecție și alte forme speciale de descurajare, îndrumate și monitorizate de structurile specializate din cadrul Statului Major General, pentru asigurarea securității personalului și a obiectivelor autohtone și străine de pe teritoriul național, precum și a principalelor obiective militare române din străinătate, potențial vizate de teroriști;

Activități de pregătire a intervenției pentru crize/urgențe generate de acțiuni teroriste, în vederea limitării/combaterii efectelor acestora;

Activități de informare și relații publice;

Activități de cooperare internațională;

Activități de instruire și perfecționare profesională;

Activități destinate optimizării continue a cadrului legislativ, aplicabil categoriilor de misiuni ce revin Ministerului Apărării Naționale.

Există trei forme distincte de prevenire, ce sunt avute in vedere de către factorul militar, forme care se continuă și se completează reciproc într-un singur plan integrator:

Fig. 3 – Modalități de prevenire a terorismului

Prevenirea pe termen lung, care este destinată să împiedice apariția unei amenințări majore și este, în principal, apanajul domeniului politic și diplomatic. Rolul armatei este de a conferi consistență acțiunilor politice prin punerea lor în practică și a contribui la acțiunea de ansamblu, cu misiuni particulare, concrete. Deschiderea armatei spre valorile occidentale, întâlnirile responsabililor militari la nivel zonal sau internațional, efectuarea de stagii de pregătire în străinătate, schimburile de experiență cu ocazia exercițiilor comune, precum și participarea armatei la diferite operațiuni externe, în cadrul războiului global împotriva terorismului, reprezintă acțiuni care se înscriu în această formă de prevenire.

Prevenirea pe termen mediu acoperă zona de interes a domeniului strategic, se exercită în scopul prevenirii actului terorist și se referă la punerea în practică a programelor de reformă: înființarea și operaționalizarea Forțelor pentru Operații Speciale; achiziționarea de mijloace de intervenție, acțiune și culegere de informații; achiziționarea unor sisteme de detecție pentru securitatea fizică a obiectivelor militare; crearea cadrului instituționalizat de acțiune al Forțelor pentru Operații Speciale; adaptarea strategiilor și tacticilor de acțiune, în funcție de tipul amenințărilor. În cadrul acelorași măsuri se înscrie și crearea, la nivelul Statului Major General, a unor structuri de specialitate, organe de conducere și coordonare a capacității operaționale specializate, destinate prevenirii și combaterii acțiunilor teroriste.

Prevenirea pe termen scurt se referă la punerea în practică a măsurilor necesare în cazul unei situații de criză. Acestea permit să se acționeze în regim de urgență, și presupun: activarea progresivă a forțelor și mijloacelor abilitate să acționeze pentru asistență operațională; punerea în practică a unor acțiuni de descurajare, prezența demonstrativă a unor mijloace aeriene, navale sau terestre; desfășurarea de acțiuni punctuale de culegere de informații; acțiuni de luptă preventive duse de elemente ale forțelor pentru operații speciale, ca ultimă posibilitate de prevenire înainte de angajarea efectivă a forțelor.

În concluzie forțele armate nu operează izolat, ele acționează în cadrul unui context politic și constituie doar un aspect al ripostei unui stat împotriva acestui flagel infracțional deosebit de periculos. În contextul terorismului, forțele armate sprijină larg eforturile de aplicare a legii în scopul creării condițiilor în care alte măsuri asigură soluții pe termen lung. Acțiunea militară poate de asemenea contribui la campania generală (națională și internațională) de luptă antiteroristă prin desfășurarea operațiunilor de prevenire, împiedicare, constrângere, scindare și distrugere.

Deși națiunile sunt cele care au prima responsabilitate în luarea măsurilor antiteroriste, NATO sprijină statele membre prin consultanță în fundamentarea concepțiilor de securitate ale statelor, prin furnizarea unor analize coroborate pe domenii de interes, precum și prin punerea la dispoziția statelor solicitante a unor evaluări periodice și a informațiilor privind riscurile de ultimă oră.

Pe plan militar s-au făcut progrese însemnate, în perioada ce a trecut de când a început războiul global contra terorismului. Victoria finală a acestei campanii va depinde în special de doi factori: voința politică internațională și constituirea capacităților apte să facă față provocărilor. Cheia succesului în acest efort global o constituie cooperarea internațională și acțiunea totală – politică, economică, financiară, cultural-religioasă, socială etc.

În final, să nu uităm că aceeași persoană este pentru unii terorist și pentru alții luptător pentru libertate, iar utilizarea forței militare este doar o soluție obligatorie pe termen scurt și mediu.

3.2. Prevenirea și combaterea terorismului: dimensiune internă

La nivel național, activitatea de prevenire și combatere a terorismului se organizează și se desfășoară unitar, potrivit Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului(aflată în prezent în curs de modificare).

Consiliul Suprem de Apărare a Țării a adoptat în aprilie 2002 “Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului”, document care prevede ca principale obiective: identificarea și monitorizarea permanentă a amenințărilor teroriste, protejarea teritoriului național și cetățenilor români, prevenirea funcționării celulelor teroriste pe teritoriul României, participarea la eforturile internaționale în domeniu.

In România, activitatea de prevenire și combatere a terorismului se desfășoară în mod unitar, în cadrul Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT), ce integrează instituții și autorității publice cu competențe în domeniu. Serviciul Român de Informații este coordonatorul tehnic al SNPCT și autoritatea națională în domeniul combaterii terorismului.

Combaterea acțiunilor teroriste, în cele mai multe cazuri, se desfășoară sub forma acțiunilor de intervenție antiteroristă și/sau a celor de intervenție contrateroristă.

Intervenția antiteroristă reprezintă ansamblul măsurilor defensive, realizate anterior producerii unor atacuri teroriste iminente, folosite pentru reducerea vulnerabilității factorilor umani, specifici și nespecifice, și factorilor materiali. Acestea se execută de către structurile specializate care acționează, de regulă, independent, în sprijinul protecției obiectivelor Ministerului Apărării Naționale la care există posibilitatea materializării unor potențiali factori de risc, în scopul prevenirii, blocării și respingerii acțiunilor elementelor/grupărilor teroriste sau ostile, interzicerii pătrunderii acestora și ocupării obiectivelor și menținerii ordinii interioare.

Intervenția contrateroristă reprezintă ansamblul măsurilor ofensive realizate în scopul capturării sau anihilării teroriștilor, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii, în cazul desfășurării ori producerii unui atac terorist. Aceasta se execută de structuri specializate, în cooperare cu alte forțe specializate ale organelor de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, la obiectivele militare ale Ministerului Apărării Naționale, care sunt efectiv atacate sau ocupate de elemente/grupări teroriste, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării eventualilor ostatici și restabilirii ordinii legale.

Această activitate este cea mai activă. Modalitatea de acționare a structurilor teroriste sau grupărilor teroriste este deseori invariabilă sau dacă este vorba de o grupare al cărui mod de a întreprinde acțiunea este știut, este imposibil modul de a deduce modaliatea de manifestare ca răspuns al acesteia la anumite forme de intervenție.

Instruirea trupelor care intervin în cazul acțiunii contrateroriste trebuie să fie vastă, cu o puternică înzestrare cu caractere speciale și o disponibilitate permanentă. Pentru un rezutat favorabil misiunii, forțele militare trebuie să posede următoarele: informații de actualitate și înaltă acuratețe; armament susceptibil de un randament ridicat, adaptat cerințelor; echipament ușor, durabil, trainic, adaptabil la timp, anotimp și tip de operațiune; tehnică militară și de comunicații de înaltă precizie. Subordonarea trebuie să fie strictă, iar conducerea flexibilă.

MApN  oferă o garanție pentru înfăptuirea unui lucru prin intervenția antiteroristă la obiectivele proprii, în mod independent, precum și, la cerere, intervenția contrateroristă pentru protecția altor obiective, independent sau în cooperare cu structuri militarizate.

Statutul României de membru NATO și aliat al SUA în cadrul coaliției antiteroriste impulsionează o tratare pragmatică a terorismului, prin adecvarea strategiilor pe termen mediu și lung la evoluțiile acestei amenințări. Stratagema de apărare a României este transformată pentru a corespunde anumitor cerințela din tipologia amenințărilor, provocărilor și crizelor specifice începutului de mileniu, unind într-un singur corp noile misiuni ale armatei în contextul definirii parametrilor de adaptare a organismului militar, alături de diplomația preventivă.

Serviciul Român de Informații sau SRI este autoritate națională în prevenirea și combaterea terorismului, precum și în domeniul însoțitorilor înarmați la bordul aeronavelor. Este o responsabilitate complexă, care necesită acțiuni și măsuri concertate: culegere de informații, analiză multisursă, monitorizare, intervenție anti/contrateroristă, precum și cooperare internă – cu instituții și autorități publice care fac parte din Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT) – și internațională.

Misiunea acestora este de a proteja populația României de amenințarea teroristă. Fac acest lucru punând accentul pe prevenirea riscurilor, prin culegere de informații și cooperare – națională și internațională. Obiectivul acestora este să identifice și să elimine vulnerabilitățile și factorii de risc, să dejoace intențiile și planurile entităților teroriste și, nu în ultimul rând, să împiedice importul de problematică teroristă dinspre zonele de conflict către țara noastră și spațiul european. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, trei departamente distincte își unesc eforturile:

Departamentul dedicat culegerii de informații, care asigură monitorizarea constantă și analiza riscurilor teroriste la nivel național și în raport cu evoluția globală a fenomenului terorist.

Brigada Antiteroristă, care asigură intervenția anti/contrateroristă la nivel național, dar și securitatea aeroportuară (pasageri și cargo), pe toate cele 16 aeroporturi civile din țară, precum și securitatea zborurilor companiilor românești de aviație (Air Marshal). În plus, are misiunea de a realiza intervenții pirotehnice anti/contrateroriste la nivel național, precum și securitatea diplomatică – protecția antiteroristă a unor obiective și personalități.

Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA), care se constituie în interfață a SRI cu instituțiile și autoritățile naționale ce fac parte din SNPCT. În situație de criză teroristă, acesta asigură, logistic și operațional, funcționarea Centrului Național de Acțiune Antiteroristă (CNAA) – o structură activată ad-hoc pentru soluționarea situației de criză teroristă.

Ministerul Afacerilor Externe sau MAE – Relațiile de cooperare ale României pe linia prevenirii și combaterii terorismului se desfășoară în cadrul organizațiilor internaționale (ONU, UE, NATO, OSCE, Consiliul Europei), precum și la nivel regional și bilateral. In acest sens, România aplică prevederile convențiilor ONU și ale Consiliului Europei în materie, implementează obiectivele UE (Strategia și Planul de acțiune UE de combatere a terorismului, Strategia UE de combatere a finanțării terorismului, Strategia de comunicare media etc.), sprijină măsurile adoptate de NATO și OSCE, participă la inițiativele internaționale în domeniu (Inițiativa de Proliferare a Securității și Inițiativa Globală pentru Combaterea Terorismului Nuclear).

În plan regional și bilateral, România promovează o politică activă pentru asigurarea securității și stabilității în Europa de Sud-Est, în Caucazul de Sud și în întreaga regiune a Dunării și a Mării Negre. România are încheiate, în plan bilateral, peste 50 de acorduri de cooperare în domeniul combaterii terorismului, criminalității organizate, traficului ilegal de droguri, cu state europene și de pe continentul american.

Se va acorda o atenție sporită proceselor de radicalizare, de finanțare a terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă, criminalității informaționale. Acțiunile concrete în domeniu se vor lua pe baza platformelor de cooperare stabilite, la nivel intern și internațional, între instituțiile cu atribuții în domeniu (poliție, servicii de informații, autorități locale și centrale, comunitate academica, mass-media). 

În raportul privind terorismul pentru anul 2008, dat publicității de către SUA la 1 mai 2009, sunt evidențiate rezultatele României în lupta pentru prevenirea și combaterea terorismului (stabilirea mecanismelor interne, adoptarea legislației europene în domeniu, acțiunile pe linia combaterii finanțării terorismului, găzduirea Centrului SECI, implementarea noului pașaport biometric). 

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – în calitate de Unitate de Informații Financiare a României – a îndeplinit procedura oficială de notificare către Comisia Europeană, pentru transpunerea totală a directivelor europene în materie, urmare adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 53/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, Hotărârii Guvernului nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combaterea finanțării actelor de terrorism, Hotărârii Guvernului nr. 1599/2008 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Funcțiile de bază ale Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în calitate de Unitate de Informații Financiare a României, sunt:

funcția de colectare, procesare, analiză și diseminare a informațiilor financiare în legătură cu spălarea banilor și finanțarea terorismului către autoritățile competente.

funcția de supraveghere, verificare și control a entităților raportoare care nu sunt supravegheate de o altă autoritate de supraveghere prudențială.

autoritate competentă în implementarea regimului sancțiunilor internaționale (a măsurilor restrictive adoptate la nivelul Uniunii Europene si Consiliului de Securitate al ONU), luând în considerare calitatea sa de supraveghetor pentru acele entități raportoare care nu au o autoritate de supraveghere prudențială, conform Legii nr. 217/2009 pentru aprobarea O.U.G. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale. În această calitate, O.N.P.C.S.B. este reprezentat în Consiliul Interministerial pentru punerea în aplicare, de către România, a sancțiunilor internaționale. Prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 128/2010 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, Oficiul a fost desemnat ca autoritate competentă pentru aplicarea restricțiilor privind anumite transferuri de fonduri și servicii financiare.

Oficiul este o componentă a Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (S.N.P.C.T.), sistem definit prin Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, fiind reprezentat de asemenea în cadrul Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA).

Oficiul este una din principalele autorități desemnate pentru implementarea Capitolului IV – Cooperare Internațională al Convenției Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia în anul 2005 și ratificată de România prin Legea nr.420/2006.

Oficiul are acces, în mod direct sau indirect, în timp util, la informațiile financiare, administrative și de aplicare a legii de care are nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile în mod adecvat, operând efectiv cu partenerii internaționali și demonstrând o bună cooperare în privința aplicării prevederilor legale și a schimbului de informații, fapt care reprezintă o garanție pentru lupta împotriva spălării banilor și finanțării actelor de terorism.

3.3.Prevenirea și combaterea terorismului: dimensiune externă

Cooperarea internațională multilaterală constituie fundamentul unui sistem mondial stabil. În prezent, în domeniul securității este resimțită o nevoie acută de o astfel de cooperare, dat fiind faptul că natura complexă a amenințărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare
coordonată și utilizarea unor resurse, ce cu greu pot fi puse la dispoziție de către un singur guvern. Din aceste motive, problematica organizațiilor internaționale de securitate trebuie să reprezinte unul dintre punctele centrale ale dezbaterilor ce se desfasoară în comunitatea internațională. Perioada sfârsitului de secol XX și începutului de secol XXI a influențat și a modificat considerabil profilul organizațiilor internaționale de securitate, atât din punct de vedere al adaptării strategiilor la provocarile mediului de securitate (NATO, UE, ONU, OSCE etc.), cât și al sporirii numărului de membri (NATO si UE). În lupta împotriva terorismului internațional, organizații precum Uniunea Europeană, Organizatia Natiunilor Unite sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa nu s-au rezumat doar la elaborarea unor documente, ci au analizat și au implementat modalități de cooperare în lupta împotriva terorismului internațional, în timp ce altele (CSI, GUAM, CENCOOP, SEECP etc.) nu și-au mai făcut auzită vocea pe scena internaționala cu aceeași forță ca în anii precedenți. Totuși, multe dintre organizațiile create în scopul guvernării naționale și internaționale, precum ONU, au acum 30-60 de ani vechime, astfel că, intrând în noul mileniu, ne putem întreba cât de eficiente sunt acestea, într-o lume din ce în ce mai globalizată.

Relațiile de dialog și de complementaritate dintre acești actori ar trebui să urmarească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru contracararea pericolelor și amenințărilor la adresa securității. Organizațiile internaționale au devenit un element important al sistemului internațional, în special dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când numarul lor a început să crească semnificativ. Dintre acestea le reamintim pe cele mai importante:

Fig 4. Organizații cu rol în prevenirea și combaterea terorismului

Organizația Națiunilor Unite sau O.N.U. este principala organizație internațională în domeniul păcii și securității internaționale, având ca și cadru legislativ Carta Națiunilor Unite, fiind semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională și ratificată sau intrată în vigoare în luna octombrie a aceluiași an. Scopurile acestei organizații sunt enunțate în Carta Națiunilor Unite și se referă la menținerea păcii și securității internaționale, la dezvoltarea relațiilor de cooperare între națiuni, contribuind la consolidarea păcii mondiale și la rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar.

Centrul de gravitație geopolitic, Cosiliul de Securitate, singurul mecanism executiv al organizației, se confruntă cu o provocare la normele și legile care guvernează achiziționarea, producerea, transferul și utilizarea de arme. Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate (P5), pot să recurgă la măsuri de constrângere, de la constrângerea diplomatică și economică la cea militară. Norma de non-proliferare a devenit potențial executorie în ianuarie 1992, în contextul descoperirii unui program clandestin avansat de arme nucleare în Irak, a amenințărilor și sfidarea din partea Coreei de Nord, Consiliului de Securitate al ONU a declarat proliferarea armelor de distrugere în masă a fi o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Celelalte două structuri din cadrul Organizației Națiunilor Unite de combatere a problemelor de control al armamentelor și dezarmare sunt Primul Comitet al Adunării Generale și Comisiei de Dezarmare. Primul Comitet este însărcinat cu dezarmarea și securitatea internațională, rezoluțiile sale acoperă o gamă largă de control al armamentelor, de neproliferare și de dezarmare, precum și de probleme de securitate: mine de teren, arme mici, terorismul, armele biologice, de informații tehnologice de securitate și de arme nucleare.

Raportul secretarului general al ONU din 7 martie 2006, intitulat „Investind în Națiunile Unite: pentru o organizație mai puternică oriunde în lume“, arată că ONU, ca organizație mondială, are șansa de a deveni în viitor o instituție internațională de securitate eficientă, în măsura în care va persista în reformă, în care vor fi investite în ea mijloacele precum și resursele necesare dar se vor face și investiții în schimbare.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord sau NATO a apărut după finalul celei de a doua conflagrații mondiale ca urmare a începutului Războiului Rece între cele două puteri, între Est și Vest.

NATO, este o organizație interguvernamentală ai cărei membri își păstrează integral suveranitatea și independența și care oferă un forum de consultare asupra problemelor politice și militare, dar și non-militare ce pot afecta securitatea statelor membre. NATO este o alianță politică și de apărare: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că țările membre trebuie să mențină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii și pentru a-și păstra integritatea teritorială și a restabili pacea. Pentru realizarea politicii de securitate și de păstrare a ordinii la nivel internațional, au fost stabilite următoarele mijloace principale:

– menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficientă;

– o capacitate globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor Alianței;

– promovarea activă a dialogului cu alte țări;

– o înțelegere a securității europene în termenii cooperării, mai ales pentru a face să avanseze tratativele legate de controlul armamentelor și dezarmarea .

NATO a reprezentat în ultima 60 de ani, reprezintă și va continua să reprezinte principalul actor pe scena internațională, cu un spectru gigantic de activități pe plan mondial prevenire și combatere a terorismului, neproliferare și dezarmare.

La întâlnirea la nivel înalt de la Praga, din noiembrie 2002, NATO a recunoscut că terorismul, armele de distrugere în masă și “țările care au eșuat” constituie provocări la adresa securității în acest secol și a decis să trimită forțele oriunde este nevoie de ele pentru a răspunde acestor amenințări.

În anul 2003 Alianța a acționat conform acelei decizii și a luat în primire Forța Internațională de Asistență de Securitate (ISAF) din Afganistan. Astăzi este pe deplin angajată în extinderea securității și a stabilității în acea țară răvășită de terorism religios și ajută guvernul local să-și extindă și să-și consolideze autoritatea.

A urmat apoi operațiunea maritimă de succes Operation Active Endeavour, care s-a desfășurat luna martie 2004, în Marea Mediterană, extinsă pentru a acoperi întreaga suprafață a mării. Tot la Praga, NATO a inițiat un program complex de transformare militară pentru a putea răspunde eficace noilor amenințări asimetrice.

Alianța implementează o structură de sprijin, în care Comandamentul Aliat pentru Transformare, cu sediul la Norfolk, ocupă un rol central. Forța de răspuns NATO și-a propus să atingă capacitatea maximă operațională până în luna octombrie 2006. Au fost făcuți pași importanți în protejarea Alianței împotriva traficului și utilizării armelor de distrugere în masă, inclusiv prin înființarea unui batalion special de apărare CBRN. Atât membrii alianței, cât și câteva grupuri de aliați dezvoltă acel tip de capabilități moderne de care este nevoie pentru a face față împreună acestor provocări. Recent, miniștrii afacerilor externe au căzut de acord asupra necesității de a merge chiar mai departe în vederea dezvoltării unui pachet mai bogat de măsuri în lupta împotriva terorismului.

Noul NATO înfruntă amenințările actuale în mod hotărât, departe de zona sa tradițională de acțiune. Este hotărârea alianței de a-și moderniza structurile și capabilitățile în scopul de a fi în măsură să-și aducă o contribuție susținută și semnificativă la ceea ce este considerată a fi o luptă lungă și dificilă.

Pentru că terorismul afectează grav viața și siguranța cetățenilor, echilibrul mediului, securitatea infrastructurilor critice și buna funcționare a instituțiilor statului, în angrenajul împotriva terorismului pe plan intern funcționează și alte instituții. Dintre acestea cele mai importante sunt:

Uniunea Europeană – Noul Tratat al Uniunii Europene formulează o serie de noi obiective prin îndeplinirea cărora urmează să se atingă un nou stadiu de integrare, care pe lângă aspectul economic deosebit de important, intervine și aspectul politic concretizat în: contribuția la menținerea păcii, folosind forța militară acolo unde este nevoie, promovarea cooperării internaționale a democrației și drepturile omului.

Deși destrămarea URSS-ului și sfârșitul Războiului Rece au eliminat scenariul sau posibilitatea unui conflict major în Europa, situația din fosta Iugoslavie a tras un semnal de alarmă asupra conștientizării unui conflict major în vecinătate și implicațiile acestuia asupra securității europene.

Uniunea trebuie să prevină și să întâmpine amenințări variate, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul și extremismul. Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat și UE a decis să-și asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să acționeze independent nu numai în managementul crizelor, dar și în prevenirea conflictelor, reconstrucție și stabilizare.

Uniunea Eurpeană reușește să-și creeze capacitatea unor acțiuni autonome, dublată forțe militare credibile, astfel încât să poată răspunde crizelor internaționale. Prin semnarea Tratatului de la Maastricht membrii UE au integrat obiectivul unei politici externe comune, ce a permis începând cu 1993 ca Uniunea să-și poată facă auzită vocea pe scena internațională de securitate, exprimându-și poziția în legătură cu conflictele armate, controlul armamentelor, drepturile omului, lupta împotriva terorismului și alte principii și valori fundamentale din agenda UE.

UE va avea pe viitor un rol în securitate și mai activ prin prisma statului său economic și prin relațiile sale deosebit de importante atât cu organizațiile internaționale și regionale dar și cu marile puteri și puterile mijlocii.

În sfera prevenirii și combaterii terorismului, estimăm că UE va realiza,:

– o amplificare a coordonării în domeniu cu ONU, NATO, OSCE, Consiliul Europei;

– o creștere a rolului său, prin folosirea mai bună a instrumentelor civile, militare și politice în prevenirea conflictelor;

– intervenția mai rapidă în cazul unor crize, pentru a pune capăt escaladării conflictelor sau a furniza o prezență stabilizantă în activitățile politice, economice și de dezvoltare din zonele respective;

– integrarea deplină a prevenirii conflictelor în politicile și instrumentele comunitare;

– perfecționarea aspectelor care vizează mecanismul reacției rapide;

– intensificarea cooperării internaționale pentru gestionarea crizelor;

– creșterea rolului planificării globale, al reformei sectorului de securitate și al mobilizării, dezarmării și reintegrării.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa sau OSCE

Prin promovarea unui sistem de securitate și cooperare, OSCE acționează în sensul consolidării valorilor comune, prevenirii conflictelor locale și restaurării păcii în zone cu tensiune, evitării deficiențelor de securitate și în cele din urmă evitării creării unui diviziuni politice, economice sau sociale.

Desigur viitorul ambelor organizații vor suferii mutații în special din perspectiva organizării și asumării unor obiective care să genereze o stare de securitate în care vom avea mai multă încredere, făcând ca ambele să poată gestioneze mai bine crizele din mediul internațional de securitate

În ceea ce privește perspectiva de viitor a OSCE, strategia sa cu privire la amenințările la adresa securității și stabilității noului context actual din epoca globalizării, evaluez că statele participante vor avea preocupări în a înlătura „consecințele destabilizatoare ale dezvoltărilor ce intervin în dimensiunile politico-militară, economică, ecologică și umană, decât cele care derivă dintr-un conflict armat major“.

În condițiile în care reformele și democratizarea statelor din estul spațiului OSCE nu vor căpăta un ritm mai alert, aceasta ar putea da naștere la noi pericole, riscuri și amenințări la adresa securității regiunii, la noi crize și conflicte, la noi elemente de tensiune și insecuritate. O mai mare implicare a organizației va fi, în acest caz, extrem de necesară, în special pe dimensiunea dezarmării, controlului armamentelor și măsurilor de încredere și securitate, a găsirii unor soluții prin mijloace coordonate politic de către toate statele OSCE.

În ceea ce privește Uniunea Europeană baza legislativă ce redă directive asupra controlului armamentelor este constituită de Strategia UE împotriva proliferării armelor de distrugere în masă. Uniunea Europeană nu poate ignora proliferarea armelor de distrugere în masă, amenințarea rachetelor balistice sau riscul ca teroriștii să intre în posesia materialelor chimice, biologice, radiologice sau fisionabile, astfel politica acesteia de securitate implică neproliferarea, dezarmarea sau controlul armamentelor. Intrarea în posesia armelor nucleare a statelor din afara NPT, prin încălcarea gravă a Tratatului de neproliferare al armelor nucleare, exporturile necontrolate de materiale și echipamente chimice cu dublă utilizare, utilizarea greșită a tehnologiei biologice cu dublă utilizare, dezvoltarea programelor balistice a anumitor state dar și producerea rachetelor cu rază medie și lungă amenință direct și indirect Uniunea Europeană și interesele sale mai largi. Conform Strategiei UE împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, Uniunea Europeană nu poate ignora aceste amenințări,poziția acesteia fiind printr-o abordare multilateralistă. Astfel pe de o parte regăsim sistemul de tratate multilateral propriu-zis ce reprezintă baza normativă și legală a tuturor eforturilor de neproliferare dar și condiția morală a Uniunii de a se putea implica în controlul armamentelor și dezarmare, pe de altă parte UE consideră că pentru lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă prima condiție ar fi promovarea unui mediu regional și internațional stabil, (astfel statele nu se vor mai simții ameninate și nu se vor mai înarma) și nu în ultimul rând pentru succesul luptei mondiale împotriva proliferării este nevoie de o cooperare strâsă cu partenerii cheie.

Abordarea multilateralistă a Uniunii Europene cu privire la neproliferare, controlul armamentelor și dezarmare se bazează pe întărirea celor mai importante tratate, acorduri și aranjamente de verificare din domeniul dezarmării și a neproliferării, întărirea rolului Consiliului de Securitate ONU și a expertizei acestuia în vederea abordării neproliferării, întărirea sprijinului politic, financiar și tehnic al regimurilor de verificare, întărirea politicilor și a practicilor de control al exporturilor prin coordonarea cu partenerii din regimurile de control al exporturilor, întărirea securității proliferării materialelor, echipamentelor sensibile, a expertizei UE împotriva accesului neautorizat și a riscurilor de diversiune, întărirea identificării, controlului și interceptării traficului ilegal.

Dintre aceste instrumente cel mai important rol îl joacă întărirea sprijinului politic, financiar și tehnic al regimurilor de verificare. Acesta se referă la:

– întărirea măsurilor menite să asigure că orice posibilă utilizare greșită a programelor civile pentru scopuri militare va fi efectiv exclusă;

-ca urmare a ratificării de către toate statele membre UE a Protocoalelor adiționale din cadrul AIEA, UE va dubla eforturile sale pentru promovarea încheierii unor Protocoale adiționale de către state terțe;

– eliberarea resurselor financiare pentru sprijinirea proiectelor specifice dezvoltate de instituțiile multilaterale (ex. Agenția Internațională pentru Energie Atomică, OIAC) care pot asista în îndeplinirea obiectivelor noastre;

– promovarea inspecțiilor la cerere în cadrul CWC în cadrul dialogului politic cu state terțe;

– reîntărirea BTWC și a CWC și, în acest context, continuarea reflecției asupra instrumentelor de verificare. BTWC nu conține în prezent un mecanism de verificare. UE trebuie să găsească modalități de a întări respectarea sa. Un grup de experți care să-și exprime opinia poate fi realizat. UE va conduce eforturile de întărire a reglementărilor asupra comerțului cu materiale care pot fi utilizate în producția de arme biologice. UE va conduce, deasemenea, sprijinirea implementării naționale a BTWC (spre exemplu, oferirea de asistență tehnică). UE va lua în considerare întărirea sprijinului financiar acordat statelor care au dificultăți administrative sau financiare în ceea ce privește implementarea națională a CWC și a BTWC.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ: INTERVENȚIA NATO (ISAF) ÎN AFGANISTAN

4.1. Scurt istoric al Afganistanului

Afganistanul este o țară cu o suprafață de 652,225 km2, fiind de aproximativ două ori și jumătate mai mare decât România. Este localizată în sudul Asiei centrale, cu munți de înălțimi foarte mari și fără ieșire la mare. Ca vecini, la nord se află Turkmenistan, Uzbekistan și Tajikistan, China la nord–est, la est și sud Pakistanul, iar la vest se află Iranul. Relieful Afganistanului este foarte dificil din punct de vedere al condițiilor de trai, în special datorită inospitalității deșertului și munților foarte înalți.

Munții Hindu Kush traversează țara de la est la vest, trecând prin partea centrală a Afganistanului, cu vârfuri în medie situate între 4500 m și 4900m.

Activitatea plăcilor tectonice a contribuit la crearea bogățiilor naturale ale țării, dar, deasemenea, a dus și la producerea frecventă a cutremurelor care uneori au creat adevărate dezastre.

Clima Afganistanului este specifică stepei aride sau semiaride. Iernile sunt foarte friguroase, cu temperaturile scăzând sub temperatura de îngheț, în timp ce verile sunt fierbinți și uscate.

Afganistanul nu a fost niciodată locuit numai de către un singur grup etnic. Mozaicul etnic nu are granițe precise și nici nu se poate determina o unitate culturală națională. În Afganistan conviețuiesc peste 40 etnii care vorbesc peste 30 de limbi sau dialecte. Cetățenii se identifică în mod natural cu cei care le vorbesc limba și le împărtășesc cultura.

Identificarea cu noțiunea abstractă de națiune Afgană a fost întotdeauna fragilă, populația preferând organizarea tradițională în care satul este mai important decât statul, iar liderii satului au avut întâietate în fața reprezentanților statului, care nu au reușit să le câștige încrederea acestora.

Primul dintre cuceritorii care au pătruns în Afganistan a fost Darius cel Mare, care, în 500 î.e.n. și-a extins imperiul Persan până în partea estică, cuprinzând zona Kabulului, Jalalabad și Peshawar. Achaemenizii au fost conducători luminați care au permis un tip de autonomie regională în cele 20 provincii separate din cadrul imperiului.

Alexandru cel Mare a pătruns în Afganistan în 329 î.e.n., extinzându-și propriul imperiu către cele mai îndepărtate zone din nord și est. Alexandru a trebuit să se lupte cu localnicii pentru fiecare petec de pământ pe care l-a cucerit.

Gengis Han a intrat în Afganistan în 1220, cucerind și distrugând pe măsură ce înainta. După moartea acestuia, o parte a șefilor de trib locali afgani și-au stabilit principate independente, în timp ce alții au rămas sub stăpânirea Mongolă. Această stare de fapt a continuat până în secolul al 14-lea când Tamerlan, un mongol Turkmen, a cucerit o mare parte din țară ca parte a imperiului pe care el l-a constituit și extins din India până la Mediterană.

În secolul 18, Durrani, una din confederațiile de triburi, și-a stabilit autoritatea asupra unui teritoriu corespunzător Kandaharului din zilele noastre. Liderul său, Ahmad Shah Durrani, a continuat formarea unui imperiu musulman, fiind al doilea ca mărime după Imperiul Otoman.

După moartea lui Ahman Shah, imperiul a fost asaltat de rebeliunea șefilor triburilor, ceea ce a dus ca fiul lui Ahman Shah, Timur, să mute capitala de la Kandahar la Kabul. Zaman, nepotul lui Ahman Shah a succedat la tron după moartea tatălui său, în 1793. Zaman a fost interesat de restabilirea stăpânirii asupra Indiei, dar britanicii, care erau la acea dată implicați în supunerea acestei țări, au utilizat o diversiune în scopul de a-i muta atenția de la India și au convins pe Șahul din Persia sa atace partea vestică a imperiului. Șahul s-a supus dorințelor britanicilor și a atacat Afganistanul, forțându-l pe Zaman să se întoarcă de urgență pentru a-și apăra țara. Fratele său, care a avut o înțelegere cu Șahul Persiei, l-a învins în luptă. Acest tip de luptă pentru putere – trib contra trib, familie împotriva familie, frate împotriva fratelui – caracterizează relațiile sociale de-a lungul întregului Afganistan și s-au accentuat odată ce interesele teritoriale au devenit cruciale pentru marile puteri, în special Rusia țaristă în nord și Britanicii în sud.

Imperiul Britanic în Afganistan(1842, 1880, 1919)

Primul război Anglo-Afgan a debutat în 1838 cu obiectivul de a detrona pe Dost Mohammad care întărise relațiile diplomatice cu Rusia. Forțele Britanice au înaintat în interiorul Afganistanului întâlnind o rezistență slabă. După ocuparea Kabulului, prețurile și taxele au început să crească, sporind nemulțumirea populației. În primii ani guvernul britanic din India a plătit pacea de care a avut parte prin achitarea unor sume de bani triburilor din jurul Kabulului. Odată cu sistarea plăților, triburile nu mai aveau motivația de a rămâne loiale regimului sprijinit de Britanici.

Pe fondul nemulțumirii generalizate și cu sprijinul lui Akbar Khan, care a reușit să mobilizeze triburile împotriva regimului și a suporterilor săi, a început o răscoală care a surprins forțele de ocupație.

Britanicii se retrag către Jalalabad, dar contrar promisiunilor primite de la afgani de asigurarea protecției pe timpul retragerii, aceștia sunt măcelăriți pana la ultimul. Această retragere ne arată caracterul foarte alunecos al afganilor, lupta pentru existență de-a lungul istoriei amplificând această trăsătură.

Al Doilea Război Anglo-Afgan a avut loc între Marea Britanie și Afganistan din 1878 până în 1880. A fost a doua oară când India Britanică a invadat Afganistanul, cu scopul de a reduce influența Rusiei asupra Afganistanului și preluarea controlului politicii externe a acestui stat.

În 1893, a fost trasată Linia Durand pentru a stabili sferele de influență între Afganistan și India Britanică. Linia Durand a fost numită în onoarea lui Henry Durand (secretar politică externă a M.Britanii), care a folosit amenințări subtile pentru a-l convinge pe Abdur Rahman să o accepte. Inițial, linia Durand nu a fost gândită ca și o graniță între Afganistan și India Britanică, dar a devenit odată cu trecerea timpului, iar acum desparte Afganistanul de Pakistan.

În discursul rostit cu ocazia încoronării sale, Amanullah Khan a declarat totala independență a Afganistaului față de Marea Britanie. Această declarație a dat startul celui de-al treilea război Anglo-Afgan în mai 1919. Luptele s-au limitat la o serie de încăierări între o armată afgană inefectivă și o armată indiano-britanică epuizată de provocările uriașe la care a trebuit să facă față pe parcursul Primului război mondial.

Tratatul de pace semnat de către beligeranți la Rawalpindi (în Pakistan) în 8 august 1919 recunoaște independența Afganistanului.

Afganistanul a încheiat un tratat de prietenie cu noul regim Comunist din Uniunea Sovietică. Prin aceasta, Afganistanul a devenit primul stat care a recunoscut guvernul Sovietic, cu care a avut o relație specială care a evoluat și a durat până în decembrie 1979, când Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul.

Sovieticii în Afganistan

Pe timpul celui de-al doilea război mondial Afganistaul și-a păstrat neutralitatea. Shah Mahmud care a fost prim-ministru între 1946 și 1953, a consacrat alegerile libere și o relativă libertate a presei. Elementele conservatoare și cele religioase din țară au obiectat față de această inițiativă și au sprijinit venirea la putere în 1953 a Gl.lt. Mohammad Daoud Khan care devine prim-ministru pentru următorii 10 ani.

Daoud Khan a apelat la asistența economică și militară a Uniunii Sovietice. Astfel, sovieticii devin, în cele din urmă, partenerul principal pentru schimburile economice, cât și pentru asistență.

Apar divergențe ca urmare a nerecunoașterii liniei Durand, iar Daoud este demis în 1963. Ulterior Daoud revine la putere în 1973, este primit ca un lider și instaurează republica Afganistan. Regele Zahir Shah pleacă în exil.

Partidul Democratic Popular Afgan, pro-sovietic, s-a format în 1977 și a preluat controlul guvernului odată cu uciderea lui Daoud Khan în 1978. Au loc conflicte interne în cadrul partidului, câștig de cauză având Nur Taraki care preia puterea și se autonumește președinte, prim-ministru și secretar general al PDPA. Pierde suportul popular datorită campaniei de atacare a islamului și promovarea unui program socialist. Au loc revolte ale unor lideri locali și religioși, fiind susținute activ de SUA.

Temându-se că SUA vor profita de starea de haos, președintele sovietic Brejnev trimite trupe în decembrie 1979, după ce Taraki este asasinat.

Încă de la începutul anului 1979 președintele Carter autorizase deja operațiuni secrete ale serviciilor americane de sprijinire a rezistenței din Afg.

Retragere URSS are loc 10 ani mai târziu după ce aceasta pierduse 26.000 oameni, peste 6 mld. $ echipament militar, dar și o mare parte a prestigiului pe care-l mai avea.

  Ahmad Massoud a avut un rol crucial în lupta de eliberare a țării de sub dominația sovietică ceea ce i-a conferit denumirea de “Leul din Panjshir”. Era privit ca fiind atât un comandant militar, cât mai ales un lider spiritual, cel care respingea interpretările extremiste ale islamului promovate de taliban și de Al-Qaeda.

După colapsul din 1992 al guvernului condus de Najibullah, Massoud a devenit ministru al apărării în guvernul condus de Rabbani. În urma victoriilor militare înregistrate de talibani în 1996, Massoud a revenit la rolul de lider al opoziției armate, preluînd conducerea militară și politică a Frontului Islamic Unic (cunoscut de Occident ca Alianța Nordului).

A fost asasinat cu doar 2 zile înainte de atacurile teroriste din SUA de către sinucigași Al-Qaeda (interviu cu bombă în camera video), iar de atunci ziua de 09 sept este sărbătorită ca “Ziua Massoud”.

4.2. Situația geopolitică și de securitate

În august 1996, Bin Laden a fost forțat să părăsească Sudanul și a ajuns în Jalabad, Afganistan. El fondase Al-Qaeda la sfârșitul anilor 1980 pentru a sprijini războiul mujahedinilor împotriva sovieticilor, dar a devenit deziluzionat de luptele interne între dictatorii militari. Trăind aproape de Mullahul Omar, acesta a adecis să-și mute operațiunile Al Qaeda in estul Afganistanului.

În august 1996, Bin Laden declară jihadul împotriva SUA iar doi ani mai târziu au loc primele atacuri îndreptate împotriva SUA (ambasadele din Kenia și Tanzania).  În 12 octombrie 2000, un distrugător al forțelor navale ale SUA care acostase în portul Aden, din Yemen, pentru alimentare cu combustibil, a fost ținta unui atac terorist cu bombă. Nava a fost distrusă, 17 militari au murit și 37 au fost grav răniți.

În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, al-Qaeda a executat patru atacuri coordonate pe teritoriul Statelor Unite. Patru avioane comerciale de pasageri au fost deturnate. Două dintre avioane au fost dirijate în turnurile gemene ale World Trade Center din New York City, omorând toată lumea de la bord și mii de persoane care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în două ore de la impact producand incendii, distrugând clădirile din apropiere și deteriorarea altora. Teroristii au prăbușit un al treilea avion în Pentagonul din Arlington, Virginia, chiar în afara Washington, DC. Al patrulea avion s-a prăbușit într-un câmp de lângă Shanksville, în Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și echipajul de zbor au încercat să preia controlul asupra avionului, pe care teroriștii l-au redirecționat spre Washington, DC, pentru a viza Casa Albă, sau Capitoliul Statelor Unite.

Aproape 3.000 de oameni, inclusiv cei 19 teroriști, au murit în atacuri.

Evenimentele și reacțiile internaționale de imediat după atacuri a avut impact asupra Conferinței Mondiale împotriva Rasismului din 2001, care se încheiase cu conflicte și tensiuni internaționale cu doar trei zile înainte.

Implicațiile atacurilor din 11 septembrie pentru NATO au fost imediate și de lungă durată, astfel, la o zi după tragicele evenimente din Washington și New York, la Consiliul Nord-Atlantic, SUA invocă Articolul 5, clauza apărării colective a Tratatului de la Washington, pentru prima dată în istoria NATO.

În decursul a câteva săptămâni de la producerea atacurilor teroriste, NATO a lansat Operația Eagle Assist și Operația Active Endeavour, dislocând aeronave ale Alianței echipate cu Sisteme Aeropurtate de Alertă și Control (AWACS) în Statele Unite și acționând pentru descurajarea activităților teroriste în Marea Mediterană.

La 20 septembrie 2001 SUA dă un ultimatum în 5 puncte guvernului taliban din Afganistan prin care solicită acestuia predarea autorităților Statelor Unite a tuturor liderilor Al Quaeda care se ascund în Afganistan, eliberarea tuturor cetățenilor , inclusiv cetățenii americani închiși pe nedrept, protejarea jurnaliștilor diplomaților și muncitorilor străini, închiderea imediată și definitivă a taberelor de antrenament terorist din Afganistan și predarea fiecarui terorist, persoanelor și structurilor care îi sprijină, precum și acces deplin la taberele de antrenament teroriste pentru a se asigura că acestea nu mai funcționează .

În același timp, președintele Bush avertizează că aceste cerințe nu sunt deschise spre negociere sau discuție .

A dua zi, pe 21 septembrie 2001, Talibanii resping ultimatumul.

Imediat, la 22 septembrie, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită retrag recunoașterea guvernului Taliban.

Începând cu 7 octombrie 2001 o parte din aliați sub conducerea SUA declanșează operația Enduring Freedom pentru răsturnarea regimului taliban și îndepărtarea Al Qaida din Afganistan. În aceeași zi, guvernul taliban propune judecarea lui Bin Laden într-un tribunal islamic în Afganistan însă propunerea este respinsă de SUA.

La 14 octombrie 2001 guvernul taliban vine cu o nouă propunere, și anume predarea lui Bin Laden unei terțe părți pentru a fi judecat însă și această propunere este respinsă de SUA care continuă atacurile.

Pedata de 05 decembrie 2001 are loc Conferința de la Bonn în urma căreia se încheie un acord. Acordul de la Bonn, documentul convenit de comunitatea internațională la 5 decembrie 2001, la negocierea căruia au fost prezente și facțiunile afgane potrivnice talibanilor (Alianța Nordului și susținători ai ultimului rege afgan), a prevăzut formarea unei administrații interimare condusă de Hamid Karzai, prezența unei misiuni internaționale de menținere a păcii la Kabul și retragerea Alianței Nordului din capitală, cooperarea cu comunitatea internațională pentru eliminarea traficului de narcotice și a  terorismului, aplicarea Constituției din 1964, până la adoptarea unei noi legi fundamentale.

Pe 20 decembrie 2001, prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban a fost lansată misiunea ISAF. Inițial a reprezentat o forță multinațională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securității capitalei Kabul și a împrejurimilor sale.

4.3. Evoluția în timp și spațiu a misiunii ISAF

Procesul Bonn, lansat în 2001, după înlăturarea talibanilor, s-a încheiat cu succes prin desfășurarea alegerilor parlamentare libere din anul 2004. În pofida predicțiilor sumbre, aceste alegeri s-au desfășurat relativ pașnic și într-o stare acceptabilă de siguranță, parțial datorată asistenței oferite de ISAF guvernului afgan în vederea menținerii unui mediu sigur. Astfel, pluralismul politic începe să prindă rădăcini în întregul Afganistan, iar parlamentul ales a început să funcționeze. 

În perioada imediat următoare căderii regimului taliban de la sfârșitului lui 2001, provocările reinstaurării păcii, stabilității și a reconstruirii Afganistanului păreau formidabile. Țara fusese efectiv în război mai mult de două decenii și avea cea mai mare suprafață de teren minat din lume. Potrivit Programului ONU de Dezvoltare, 70% dintre cei 22 de milioane de locuitori erau subnutriți, iar durata medie de viață a acestora era de 40 de ani.

În perioada care a urmat, s-au realizat progrese semnificative, care permit NATO, comunității internaționale și afganilor înșiși să fie mândri de o serie de reușite.
Guvernul președintelui Hamid Karzai își extinde din ce în ce mai mult influența în întreaga țară și a reușeăte să readucă în viața politică mulți agenți regionali ai puterii, foste căpetenii războinice. Deși construirea instituțiilor afgane se desfășoară încă lent, aceasta avansează totuși cu ajutorul comunității internaționale și al diferitelor țări donatoare.  ISAF se extinde spre vestul țării și este perceput ca un partener indispensabil în cadrul sprijinului acordat pentru menținerea securității și a stabilității, prin prezența sa în 13 provincii și nouă așa-numite Echipe Provinciale de Reconstrucție (PRT-uri). În afara îndeplinirii acestei funcții de bază, trupele ISAF au acordat asistență în cadrul reconstrucției, dezarmării fostelor miliții, depozitării armamentului și al măsurilor de încredere.  În ianuarie 2006 a avut loc la Londra o conferință internațională la nivel înalt privind Afganistanul, la care au participat peste 60 de delegații statale și 15 organizații internaționale, inclusiv din partea NATO, inaugurând în mod oficial o nouă fază a cooperării între Afganistan și comunitatea internațională. Ca o dovadă a angajamentului internațional continuu, au fost promise încă 10,5 milioane USD pentru continuarea procesului de reconstrucție. Conferința de la Londra a stabilit de asemenea un plan denumit Afghanistan Compact, prin care comunitatea internațională și Afganistanul pot folosi impulsul pozitiv în vederea instaurării unei păci și stabilități durabile în țară. 

În mod cert, ISAF a jucat un rol important în procesul de stabilizare, 2006 având o importanță crucială pentru evoluția misiunii NATO. Alianța se axa pe trei domenii prioritare: extinderea continuă a ISAF, sprijinul sporit pentru eforturile vizând reforma sectorului de securitate, cum ar fi instruirea forțelor de securitate afgane, și perfecționarea mecanismelor de coordonare între NATO/ISAF și alte organizații și misiuni internaționale care acționează în Afganistan.

PRT-urile au constituit principalul vector al extinderii ISAF. Conceptul PRT, în general, a evoluat ca un mijloc extrem de eficient pentru asigurarea asistenței guvernului afgan în vederea extinderii influenței sale în provincii. Ca echipe mixte, formate din civili și militari, de mărime variabilă și conduse de diferite țări, acestea erau dislocate în capitalele anumitor provincii ale Afganistanului și ofereau o alternativă viabilă la prezența internațională de menținere a păcii. PRT-urile ISAF erau conduse de Germania, Italia, Lituania, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia și Statele Unite. Alți aliați și parteneri aduc contribuții importante cu personal civil sau militar. PRT-urile conduse de ISAF au oferit un mare ajutor prin nenumărate proiecte de reconstrucție, medierea între părțile aflate în conflict, participarea la procesul de dezarmare al milițiilor afgane, asistența acordată dislocării forțelor naționale de poliție și a Armatei Naționale Afgane (ANA) și au facilitat, în general, îmbunătățirea mediului de securitate prin contactele avute cu populația și autoritățile locale. 

PRT-urile s-au dovedit totodată o modalitate originală de a face actorii militari și civili să acționeze împreună în vederea îndeplinirii sarcinii complexe a asigurării asistenței externe pentru construirea națiunii. Compunerea lor este dictată de logica faptului că stabilizarea și reconstrucția sunt cele două fețe ale aceleiași monede. După cum subliniază Afghanistan Compact, “Securitatea rămâne condiția fundamentală pentru realizarea stabilității și a dezvoltării în Afganistan, dar securitatea nu poate fi realizată doar prin mijloace militare.” Deși PRT-urile sunt în continuare gestionate de națiuni conducătoare și adaptate la circumstanțele regionale, este din ce în ce mai evident că este de dorit realizarea unei coordonări mai strânse – nu numai în cadrul segmentului militar – pentru a putea însuma eforturile comune și armoniza activitățile acestora cu prioritățile guvernului afgan la nivel național și regional.

Reforma sectorului de securitate – o altă sarcină militară de importanță crucială a ISAF a fost aceea de a sprijini guvernul afgan să-și dezvolte propriile sale forțe naționale de securitate.

Agajamentul NATO a fost, în primul rând, reprezentat de extinderea continuă a ISAF, fenomen desfășurat în patru etape:

Etapa I Nord: Începe în decembrie 2003 când Consiliul Nord Atlantic a autorizat Comandantul Suprem al Forțelor Aliate, pe generalul James Jones, sa inițieze extinderea I.S.A.F. prin preluarea comenzii echipei germane de Reconstrucție Provincială (P.R.T.) în Kunduz – se încheie la 01 oct 2004

Etapa II vest: La 10 februarie 2005, N.A.T.O anunță extinderea misiunii I.S.A.F. în partea de vest a Afganistanului. Acest proces a început la 31 mai 2006, atunci când I.S.A.F. a preluat comanda a două P.R.T.-uri suplimentare în provinciile Herat și Farah și a unei baze de sprijin înainte (o bază logistică) din Herat.

Etapa III sud: În decembrie 2005, miniștrii de externe ai țărilor membre NATO au andorsat un Plan de Operații revizuit pentru ISAF, care oferă directivele strategice generale pentru fazele următoare ale extinderii. Conform acestui plan, misiunea ISAF va rămâne în esență aceea de a asigura guvernului afgan asistența necesară pentru menținerea securității, de a facilita dezvoltarea instituțiilor guvernamentale și de a sprijini reconstrucția și eforturile umanitare. Totuși, este cert că în curând forțele NATO vor fi dislocate și vor acționa în zone mai puțin stabile, în care amenințările sunt mai mari iar situația de securitate rămâne în continuare fragilă. 

Acest fapt a solicitat o abordare mai robustă a operațiilor de securitate și stabilizare pentru a crea condițiile care să permită forțelor NATO să-și desfășoare activitatea, prin intermediul PRT-urilor. Cu alte cuvinte, forțele aliate au fost încadrate cu personal, echipate și orientate în mod corespunzător pentru a-și asigura propria apărare și, dacă este necesar, pentru a îndepărta posibilele amenințări care pun în primejdie misiunea.

În același timp, ISAF s-a extins în zone unde alte forțe militare internaționale, cum ar fi Coaliția condusă de Statele Unite, sau Operația Enduring Freedom, desfășurau operații împotriva rămășițelor talibane, al Qaida și a altor forțe militare oponente. Deși ISAF nu se va implica în operații contra-teroriste propriu-zise, mediul de securitate predominant solicita o coordonare sporită pentru a permite atât ISAF, cât și Operației Enduring Freedom, să-și îndeplinească misiunile. În acest scop, au intrat în vigoare noi aranjamente de comandă. Mandatul ISAF și cel al Operației Enduring Freedom au fost în continuare distincte dar complementare. În timp ce unele forțe ISAF continuau activitatea de reconstrucție sau de instruire, altele puteau să fie chemate să acționeze în cazul producerii unui atac taliban.

Primul element al acestui plan a fost extinderea I.S.A.F. la sud în 2006. Acest lucru a fost pus în aplicare la 31 iulie 2006, atunci când I.S.A.F. a preluat comanda din regiunea de sud a Afganistanului de la forțele coaliției conduse de S.U.A., lărgirea ariei de operațiuni pentru a acoperi o zonă suplimentară de șase provincii – Day Kundi, Helmand, Kandahar, Nimroz, Uruzgan și Zabul – și luând comanda a patru P.R.T.-uri suplimentare.

Etapa IV: A reprezentat asumarea de către I.S.A.F. a responsabilității pentru întreaga țară. La 5 octombrie 2006, I.S.A.F. pune în aplicare în etapa finală a extinderii sale, prin luarea sub comandă a forțelor militare internaționale în estul Afganistanului de la Coaliția condusă de S.U.A

Din 2006, ISAF a fost implicată în operațiuni de luptă mai intense în sudul Afganistanului, tendință ce a continuat în 2007 și 2008.

ISAF a fost alcătuită din 130.000 de militari provenind din aproximativ 50 de țări în 2011, perioada de vârf a angajării NATO

La Summitul NATO de la Lisabona din 2010 s-a stabilit ca ISAF să predea responsabilitatea securității teritoriului afgan către forțele afgane, până la sfârșitul anului 2014 – integral.

În anul 2011 – începe diminuarea graduală a efectivelor din teatrul de operații Afganistan și predarea autorității către ANSF. În 2013 deja este implementat conceptual “ANA on the lead”. Misiunile de amploare sunt pregătite, coordonate și conduse de către liderii militari afgani, consiliați de către echipe militare de asistență aparținând țărilor membre NATO și sprijiniți de către forțele partenere dislocate în zonă.

Din nefericire, parte din aceste misiuni au eșuat datorită incidentelor ”green on blue” care au luat amploare în anul 2012 și au constituit o amenințare majoră la adresa forțelor coaliției până la retragerea acestora în 2014.

Sfârșitul anului 2014 marchează închiderea Operația ISAF iar la 1 ianuarie 2015 începe misiunea “Resolute Support" vizând ajutorarea și formarea armatei afgane, care a preluat ștafeta, cu 12.500 de oameni, de la misiunea ISAF.

ISAF a reprezentat prioritatea operațională cea mai importantă a NATO și, în același timp, rămâne cea mai amplă operație din istoria Alianței Nord-Atlantice.

Susținerea Armatei Naționale Afgane

ISAF a ajutat Armata Nationala Afgana (ANA) să atingă un anumit nivel de operabilitate sprijinit de Statele Unite care susțineau și întregul program de instruire și echipare prin „Combined Security Transition Command Afghanistan” (CSTC-A).

În termeni concreți, ISAF conduce mai multe Echipe pentru Monitorizarea Operationala si de Legatura (OMLT-uri) care sunt incadrate in Batalioane ANA (Kandaks), comandamente de Brigăzi și Corpuri de Armată, pentru a sustine instruirea si participarea la operatii în rol de consilieri. OMLT-urile joacă un rol de legatură între unitățile ANA și fortele ISAF proxime, coordonând planificarea de operații și asigurarea faptului ca unitățiile ANA primesc sprijinul necesar. Personalul ISAF a fost detasat pe perioade de cel puțin 6 luni în scopul stabilirii și consolidării de relații în cadrul ANA și în scopul maximizării efectului de mentor.
În plus față de instruirea si consilierea a ANA, națiuniile NATO-ISAF au oferit donații pentru echiparea armatei afgane. Echipamentul donat a inclus echipament individual cum ar fi arme mici, muniție și elemente de uniformă, însă și echipament mai mare ce include tancuri și elicoptere.

Programul NATO pentru Donații de Echipamente cu sediul la Mons, a fost gestionat de Belgia care a coordonat donațiile de echipamente în numele națiuniilor ISAF donatoare. Procesul de determinare a necesitățiilor și a procesului de validare a fost coordonat mai departe împreună cu Statele Unite.

Un fond pentru ANA a fost special creat pentru a acoperi costul transportului și al instalării echipamentului donat, pentru achiziționarea de servicii pentru proiectele în inginerie și contrucție, cât și pentru pregătirea în sau în afara țării.

Sprijinul ISAF pentru guvernul afgan a acoperit în egală măsură și eforturile în domeniul contra-terorismului. Ajutorul acordat Afganistanului pentru a distruge industria sa de narcotice cu efect nociv foarte ridicat reprezintă una dintre cele mai presante provocări aflate în fața guvernului afgan, țărilor vecine și a comunității internaționale în general. Totuși, campania împotriva drogurilor nu este una pe care armata trebuie sau poate să o ducă la bun sfârșit de una singură. Implementarea unei strategii eficiente împotriva narcoticelor este strâns legată de crearea unor oportunități alternative, întărirea agențiilor de impunere a ordinii și a capacității judiciare afgane și de combaterea corupției

Reuniunea la nivel inalt a ISAF, desfasurata cu prilejul Summit-ului NATO de la Bucuresti (aprilie 2008), a adoptat un document deosebit de important – Planul Strategic Politico-Militar Cuprinzator al Aliantei pentru Afganistan, care prezinta abordarea NATO asupra Afganistanului pentru urmatorii cinci ani. Summit-ul NATO de la Strasbourg-Kehl a luat o alta decizie importanta – crearea unei Misiuni NATO de Instruire in Afganistan (NTM-A), in cadrul careia ISAF sa asigure instruirea ofiterilor din cadrul Armatei Nationale Afgane (ANA) si a Politiei Nationale Afgane (ANP). Conferinta Internationala privind Afganistanul (Londra, 28 ianuarie 2010) s-a desfasurat in contextul coordonarii eforturilor comunitatii internationale in Afganistan si al sprijinirii asumarii raspunderii pentru asigurarea propriei securitati de catre autoritatile afgane, fiind gazduita de prim-ministrul britanic Gordon Brown, presedintele afgan Hamid Karzai si Secretarul General ONU Ban Ki-moon. Conferinta a marcat o serie de pasi importanti prin deciziile adoptate, privind:

1.elaborarea, de catre NATO si statele partenere in ISAF, in colaborare cu guvernul de la Kabul si cu ONU, a unui plan care sa permita tranzitia etapizata catre transferul deplin al responsabilitatilor pe linie de securitate de la comunitatea internationala catre cetatenii afgani;

2.asigurarea cresterii contributiei internationale dedicate pregatirii fortelor armate si de politie afgane, in vederea accelerarii eforturilor de atragere a numarului de recruti din fortele afgane de securitate, pentru preluarea unor responsabilitati sporite de gestionare a securitatii;

3.reafirmarea rolului central pe care il are ONU in ceea ce priveste coordonarea eforturilor internationale, pe linia stabilizarii si dezvoltarii;

4.incurajarea continuarii eforturilor depuse de guvernul afgan pentru imbunatatirea cadrului legal pentru combaterea traficului de droguri si pentru combaterea violentei impotriva femeilor;

5.sprijinirea cooperarii regionale intensificate pe linia combaterii terorismului si a asigurarii conditiilor propice pentru intoarcerea refugiatilor afgani.

4.4. Participarea României la misiunea ISAF în Afganistan

România a devenit după 1989, și mai ales în ultimii ani, după aderarea la NATO și UE, un stat cu participare însemnată la misiuni internaționale. Această participare este consonantă cu eforturile constante și abordările tradiționale de politică externă românească, care au în centru preocuparea și acțiunea concertată a comunității internaționale în vederea asigurării securității, stabilității și păcii, prevenirii conflictelor, soluționării lor prin mijloace pașnice și reconstrucției post-conflict.

Temeiul legal al participării la operație

Participarea României la ISAF a fost aprobată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului României prin care se aprobă participarea României în cadrul forței internaționale de asistență din Afganistan cu următoarele forțe și mijloace:

a) 15 medici militari, cu susținere proprie în teatrul de operații și transport asigurat cu un avion C-130 Hercules, conform specialităților care vor fi convenite. În cazul în care există solicitări exprese, România va pune la dispoziție până la 20 de persoane din rândul personalului medical militar și al asistenților;

b) o companie NBC, formată din 70 de militari, care va fi transportată de o terță parte, conform celor ce se vor conveni pe timpul negocierilor;

c) un pluton de poliție militară, format din 25 de militari, cu posibilitatea suplimentării numărului acestora până la 30, instruit în funcție de tipurile de misiuni solicitate, pentru care se va asigura transportul aerian cu avioane C-130 Hercules;

d) o companie de vânători de munte, formată din 170 de militari, care va fi gata pentru acțiune după 30 de zile de la data solicitării.

Se împuternicește, de asemenea, Guvernul României pentru a stabili, în limitele prevăzute în hotărâre, forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se va asigura participarea României la această misiune.

Hotărârea a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat în ședința comună din 21 decembrie 2001.

La 24 ianuarie 2002, conducerea Operației „Enduring Freedom” (OEF), condusă de SUA, a solicitat oficial autorităților române să contribuie la această misiune.

La 30 aprilie 2002, pri Hotărârea nr. 15/2002 privind participarea României la Operația Enduring Freedom din Afganistan, Parlamentul României aprobă participarea României la Operație cu următoarele forțe:

a) un batalion de infanterie cu un efectiv de 405 militari;

b) o companie de apărare NBC cu un efectiv de 70 militari;

c) o rezervă cu un efectiv de 10 militari, pentru situația solicitării suplimentării contribuției țării noastre cu elemente de legătură și de stat major.

Finanțarea participării României la această misiune urmând a fi reglementată prin hotărâre a Guvernului.

La 13 iunie 2002, Guvernul României emite Hotărîrea 597, privind finanțarea misiunii pentru peioada 1 iulie – 31 decembrie 2002.

Contribuția României la operație

Inițial, România s-a alăturat coaliției conduse de SUA, având drept scop reinstaurarea libertății în Afganistan și înlăturarea terorismului din această țară.

România și-a început participarea în Afganistan cu: 3 ofițeri de legătură la USCENTCOM – Tampa, pentru ISAF: 2 ofițeri de legătură la Comandamentul Ankara, 5 ofițeri de legătură Cmd. ISAF, 4 ofițeri de legătură la Cmd. Kabul, 28 de militari în Plutonul de Poliție Militară la Kabul (Operațiunea Fingal, sub mandat ONU), 20 de militari în echipa C-130, la Karachi, în Pakistan. Enduring Freedom: 4 ofițeri de stat major CJTF – 180 Bgram, 20 de ofițeri de legătură, 405 militari în B.I . de pe KAF.

La misiunea ISAF, partea română a angajat forțe încă de la începutul misiunii (februarie 2002), constînd într-o aeronavă de transport C-130 B Hercules, un pluton de poliție militară, personal de stat major și ulterior un detașament de informații militare, o echipă de control trafic aerian și militari în două echipe de reconstrucție a provinciilor (P.R.T./Provincial Reconstruction Team).

La 28 ianuarie 2002, primii militari români care au plecat în misiune în Afganistan, au fost cei din plutonul de poliție militară. Transportul personalului, tehnicii și materialelor s-a executat cu aeronava C-130 B, din dotarea Forțelor Aeriene Române.

Misiunile Plutonului de Poliție Militară:

* asigurarea serviciului operativ;

* asigurarea serviciului de pază la depozitele de muniție;

* executarea recunoașterilor pe ruta KABUL – BAGRAM;

* patrulare, recunoaștere și marcare a prezenței în zonă a forțelor ISAF;

* control trafic și investigarea accidentelor rutiere;

* însoțirea convoaielor;

* escortă și protecție VIP/președinte;

* paza și securitatea unor obiective;

* monitorizarea activității criminale din KABUL;

* control antiterorist;

* participarea la instruirea cadrelor didactice de la Academia Afgană de Poliție din KABUL și a personalului care asigură protecția ministerelor.

Contingentul românesc s-a aflat pe toată durata misiunii sub autoritatea națională și sub controlul operațional al Comandamentului ISAF, dislocat la Kabul.

La 11 mai 2002, USCENTCOM solicita oficial României participarea cu un batalion de infanterie, prin decizia CISSMDA-SUA.

Între 19 și 24 mai 2002 au loc recunoașteri în Baza Bagram, cea mai mare bază de pe teritoriul Afganistanului, iar între 1 și 5 iunie, la Kandahar, baza cu cea mai mare putere de foc.

Batalionul 26 infanteriea fost primul batalion desemnat să participe la misiunea ENDURING FREEDOM în afganistan. La 30 iunie a început dislocare acestuia în TO.

Pînă la sfărșitul lunii iulie, s-a încheiat transportul aerian al efectivelor în teatrul de operații, la Kandahar, și s-a realizat joncțiunea cu tehnica transportată pe mare, între 30 iunie și 14 iulie până in portul Doha din Qatar și apoi aerian, cu aeronave ale partenerului american pe ruta Doha-Kandahar.

Batalionul românesc era format din cinci companii: două de manevră, una de artilerie, una logistică și una de stat major, adică, în total, 405 militari – 63 de ofițeri, 9 maiștri militari, 114 subofițeri, 154 de gradați și 62 de soldați. Scorpionii au în dotare: 12 TAB 77, 15 TABCc., 5 TAB cu aruncătoare de 82 mm, 1 TAB Cc NBC, 1 TAB CcGe, 1 PMC, 4 autostații Phanter, 5 ARO, un complet de comunicații prin satelit. Ulterior, statul de încadrare al batalionului a suferit modificări substanțiale, chiar de la al doilea contingent, pentru a se putea plia pe misiunile și sarcinile stabilite.

Batalioanele de infanterie s-au succedat la OEF astfel:
B. 26 I. / Bg. 2 I. – 15.07.2002-18.01.2003;

B. 812 I. / Bg. 81 Mc. – 18.01.2003-18.07.2003;

B. 151 I. / Bg. 15 I. – 18.07.2003-18.01.2004;

B. 280 I. / Bg. 282 Mc. – 18.01.2004-18.07.2004;

B. 281 I. / Bg. 282 Mc. – 18.07.2004-18.01.2005;

B. 300 I. / Bg. 282 Mc. – 18.01.2005-18.07.2005;

B. 151 I. / Bg. 15 I. – 18.07.2005-18.01.2006;

B. 341 I. / Bg. 34 I. – 18.01.2006-18.07.2006.

Începînd cu luna septembrie 2006 Batalionul de manevră care executa misiuni în cadrul operației “Enduring Freedom” (Batalionul 2 Infanterie ”CĂLUGĂRENI”) a trecut în subordinea Regional Command South/ISAF și a fost redislocat de la KANDAHAR la QALAT, iar datorită cerințelor operaționale, în perioada 2006-2008, efectivele acestuia au fost dublate.

Misiunea Batalionului de Manevră a fost: executarea de acțiuni militare în cadrul Operației ISAF pentru sprijinul forțelor de securitate afgane (ANSF), în cooperare cu Forțele Coaliției (OPERAȚIA ENDURING FREEDOM – OEF), în scopul de a asista Guvernul Republicii Islamice AFGANISTAN pentru extinderea influenței, exercitarea autorității și menținerea acesteia. Batalioanele de manevră au forțele dispuse în diferite FOB-uri (Forward Operating Base) și execută următoarele sarcini:

* consolidarea securității și reconstrucția în zonele din vecinătatea orașului QALAT;
* conducerea acțiunilor militare pentru securizarea și controlul liniilor de comunicații din lungul autostrăzii A1 în vecinătatea rutelor cheie;

* menținerea inițiativei militare prin planificarea și conducerea acțiunilor din cadrul operațiilor de stabilitate și securizare în care sunt implicate forțele NATO și Forțele de Securitate Afgane din provincie;

* menținerea pe o perioadă îndelungată a efectelor obținute, prin interzicerea contactului forțelor insurgente cu populația;

* sprijinirea extinderii autorității guvernului afgan și dezvoltarea capacității instituțiilor guvernamentale, în paralel cu coordonarea eforturilor de reconstrucție.

Începând cu luna octombrie 2008, a fost introdus în teatrul de operații și un element de comandă și control, cu misiunea de a conduce operații în sprijinul păcii sub comandă NATO, în cooperare cu celelalte forțe aparținând ISAF și armatei afgane, în aria de responsabilitate. În funcție de evoluția prezenței militarilor români și de misiunile avute în teatru, acest element a fost redimensionat și transformat având ca sarcină coordonarea acțiunilor și conducerea operațiilor batalioanelor de manevră românești din provincia Zabul, precum și ale echipelor de consiliere și legătură și ale detașamentelor ANA Training și ulterior NTMA.

Efectivele românești au fost suplimentate în anul 2010 cu aproximativ 600 de militari, prin introducerea a încă unui batalion de manevră. Batalioanele de Manevră, cu un efectiv de aproximativ 610 militari fiecare, executau misiuni în cooperare cu Forțele NATO și ANA/ANSF în scopul eliminării influenței insurgenților și menținerii controlului operațional și a libertății de mișcare din zona de responsabilitate (provincia ZABUL), precum și pentru sprijinirea autorităților afgane în consolidarea securității.

Lansarea conceptului ,,Echipe pentru Reconstrucția Provinciilor” (PRT) a constituit o nouă provocare pentru Armata României, care a participat cu ofițeri CIMIC (cooperare civili-militari), ofițeri specialiști în construcții, poliție militară și medici, care au avut ca responsabilități acordarea expertizei de specialitate în vederea stimulării procesului de reconstrucție a Afganistanului, participarea la realizarea coordonării între organizațiile care au participat la reconstrucție și la extinderea influenței autorităților afgane centrale și în afara capitalei.

România a sprijinit și sprijină eforturile de operaționalizare armatei afgane, în cadrul programului de instruire a Armatei Naționale Afgane „ANA Training”, începând cu luna iunie 2003, în cadrul operației „Enduring Freedom”, iar din luna mai 2010, în cadrul misiunii ISAF. Efectivele inițiale de 46 de militari au suferit modificări, funcție de cerințele operaționale ale structurii, în luna ianuarie 2011 acestea fiind de 27 de militari. Începând cu anul 2011, efectivele detașamentului ANA Training au fost suplimentate cu 20 de instructori, prin introducerea în statul de organizare pentru misiune a unor echipe de instructori pentru Școala de Tancuri, Școala de Subofițeri și Batalionul de instruire funcții specializate.

Suplimentarea efectivelor românești din Afganistan a condus și la creșterea nevoilor de sprijin logistic, cu impact asupra responsabilităților și structurii Elementului Național de Sprijin, care a participat în teatrul de operații Afganistan începând cu ianuarie 2004, având ca misiuni: asigurarea sprijinului logistic prin aprovizionarea contingentelor naționale cu materiale trimise din țară sau prin contractarea acestora pe plan local și stabilirea legăturilor cu celelalte structuri militare sau civile care acționează în teatru, în vederea integrării în sistemul de sprijin multinațional.

Structura de sprijin național din teatrul de operații cuprinde un element național de comandă care are în subordine elementul dispuse pe aeroporturile din Kandahar și Kabul.

În data de 30 martie 2006, Forțele Aeriene Române au preluat comanda Aeroportului Internațional Kabul (KAIA), de la Forțele Aeriene Elene. Cei 39 de militari români au încadrat funcții în structura administrativă și în cea de comandă a aeroportului, desfășurîndu-și activitatea în cadrul ISAF.

În decursul a patru luni, detașamentul românesc a îndeplinit misiuni de conducere a aeroportului, coordonare a operațiilor aeriene zilnice, control al decolărilor, aterizărilor și monitorizare a traficului aerian din zonă, analiză și prognoză a condițiilor meteorologice, menținere a aparaturii de comunicații în parametri funcționali, precum și de suport logistic al operațiunilor de pe aeroport. Militarii români și-au defășurat activitatea într-un mediu multinațional, avînd în subordine și colaborînd cu militari din celelalte state NATO. Aceștia au coordonat peste 15000 de mișcări de aeronave, privind transportul a peste 35000 de persoane și a mai mult de 15000 m³ de materiale.

România participă, de asemenea, la efortul de mentorizare a Armatei Naționale Afgane, începând din luna octombrie 2008, când a fost introdusă în teatrul de operații prima Echipa Operațională de Consiliere și Legătură (OMLT) de tip garnizoană, care a participat la îndrumarea, instruirea și consilierea militarilor din cadrul Bg.2 I. ANA, care asigura și paza garnizoanei, în cadrul operației ISAF.

Misiunile pecare OMLT le avea de îndeplinit au fost:

1.Consilierea statului major de garnizoană al ANA;

2.Instruirea personalului garnizoanei ANA pe domenii specifice de activitate;
3.Executarea de operațiuni de asistență umanitară și cu focus medical în cooperare cu garnizoana ANA și garnizoana americană în aria de responsabilitate a garnizoanei ANA;
4.Evaluarea și evidența nivelului de instruire și capacității de reacție, întocmirea și transmiterea rapoartelor;
5. Realizarea legăturii între garnizoana ANA și celelalte forțe ale Coaliției;
6. Executarea de patrule împreună cu militarii ANA pentru supervizarea acțiunilor acestora și cîștigarea încrederii;

7. Consilierea militarilor ANA pe linie de operații de protecție a bazei.

Ulterior, au fost dislocate încă trei echipe operaționale de consiliere și legătură, una de tip batalion infanterie, una de tip batalion sprijin logistic (CSS) și una de sprijin (CS), începând cu iunie 2009, aprilie și septembrie 2010.

În contextul noului concept ISAF de la începutul anului 2012, Echipele de consiliere s-au transformat în Echipe de asistență militară iar prima echipă de asistență, MAT CSS (Military Advisory Team Coombat Service Suppoort) a fost dislocată în Afganistan începând cu luna august a aceluiași an.

Începînd din luna octombrie 2008 în Teatrul de Operații AFGANISTAN a fost introdus și EICC cu misiunea de conduce operații în sprijinul păcii sub comandă NATO, în cooperare cu celelalte forțe aparținînd ISAF, în aria de responsabilitate (AOR) ordonată de comandantul Comandamentului Regional Sud (RC – SOUTH), în scopul sprijinirii guvernului afgan în procesul de menținere a securității, stabilității, extinderii autorității de guvernare și justiție, precum și de susținere a efortului de reconstrucție și dezvoltare.

Pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, o mare unitate din Armata României a avut dislocate, în anul 2010, într-un teatru de operații, în același timp, două batalioane de manevră și o componentă de comandă și stat major de nivel brigadă, în cadrul Combined Team Zabul, pentru asigurarea securității regiunii Zabul.

În perioada august-octombrie 2005, aproximativ 400 de militari ai Batalionului 26 Infanterie ,,Neagoe Basarab'' participau, în cadrul ISAF la misiunea NATO de sprijinire a desfășurării procesului electoral în Afganistan având în suboordine o companie americană "US Dragon". Comandantul Forțelor Terestre Aliate din Europa și comandant al Forțelor Terestre ale NATO, generalul american B.B. Bell, a declarat, atunci, că "este prima dată cînd o structură militară americană e subordonată unei alte structuri militare din NATO.

Riscuri și amenințări la adresa forțelor coaliției

A. De factură militară

– atacuri cu DEI (dispozitiv exploziv improvizat);

– atacuri asupra tehnicii de luptă cu armament ușor și AG – 7;

– atacuri cu mine antitanc, în special pe itinerariile forțelor ISAF; 

– atacuri cu rachete, în special asupra bazelor militare;

– armament ușor de infanterie pe timpul intrării sau ieșirii din ambuscade;

– atacuri cu mortiere;

– misiuni de observare, ulterior detonarea unor DEI

– atacuri green on blue

B. De ordin natural – teren accidentat, temperaturi ridicate , furtuni de nisip, prezența șerpilor, scorpionilor și păianjenilor veninoși

C. De ordin social – populație ușor manipulabilă din lipsa educației, fanatism religios.

Numărul total al victimelor din Afganistan se ridică la 26 de morți și peste 120 militari răniți, celmai săngeros an fiind 2011, cu 6 morți

Statele Unite ale Americii au oferit spre utilizare 60 de vehicule blindate MRAP rezistente la mine și protejate împotriva ambuscadelor, trupelor terestre române desfasurate în Afganistan, menite să reducă numărul de răniți și să asigure supraviețuirea soldaților în urma exploziilor minelor, a dispozitivelor explozibile improvizate și a atacurilor cu armament de calibru mic. Caroseria în formă de V protejează echipajul de impactul exploziei dovadă și faptul ca înultima perioada, dupa intrarea in exploatare a MRAP, majoritatea victimelor au fost di rândul militarilor debarcați.

Acțiuni post ISAF

După preluarea de către NATO a conducerii operației ISAF, România și-a sporit gradual contribuția la efortul Alianței, în paralel cu continuarea participării la operația “Enduring Freedom”, condusă de SUA.

Contribuția României în Afganistan se fundamentează pe multiple rațiuni: angajamentul țării noastre de a contribui la reușita celei mai ample operații a NATO; asigurarea unui mediu stabil în Afganistan este esentială pentru ca poporul afgan să trăiască în pace și să poată decide singur asupra propriului viitor; securitatea euro-atlantică și internațională este legată de stabilitatea din Asia Centrală și de Sud, în asigurarea căreia Afganistanul joaca un rol-cheie.

Operația ISAF s-a încheiat la sfârșitul anului 2014. În acest context, s-au diminuat gradual efectivele contingentului național din teatrul de operații Afganistan, de la cca. 2.000 de militari în perioada 2011-2013, la puțin peste 1.000 în 2014.

În conformitate cu documentele de planificare agreate la nivelul NATO, până la sfârșitul anului 2014 efectivele românești din Afganistan au fost retrase integral.

Cu prilejul Summit-ului NATO de la Chicago din 2012, statele membre NATO au anunțat disponibilitatea de a continua sprijinirea statului afgan și după 2014, inclusiv prin lansarea unei noii misiuni, intitulată sugestiv Resolute Support. Această misiune a NATO nu este o misiune de luptă, ci are ca obiectiv principal consilierea Forțelor Naționale Afgane de Securitate.

Subiectul implicării NATO în Afganistan reprezintă una din temele Summit-ului din Marea Britanie, încheierea celui mai important angajament operațional al NATO reprezentând un moment important în istoria recentă a Organizației. Numărul soldaților va fi mult mai mic, aproximativ 12 500 de militari, dintre care două treimi americani.

Începând cu 1 ianuarie 2015, NATO continuă sprijinirea Forțelor Naționale Afgane de Securitate și Apărare (ANSDF) prin intermediul Misiunii Resolute Support. În acest scop, acordă asistență în procesul de planificare, programare și bugetare a ANSDF; acordă sprijin în procesul de generare a forței, recrutare, instruire, conducere și dezvoltare a resurselor umane; consiliază autoritățile afgane în vederea respectării principiilor statului de drept și bunei guvernări la nivelul forțelor afgane de securitate și apărare.

Baza legală a RSM este stipulată în Acordul privind Statului Forțelor NATO în Afganistan (SOFA), semnat la 30 septembrie 2014 și ratificat de Parlamentul afgan la 27 noiembrie 2014. Acordul stipulează condițiile în care pot fi dislocate trupe NATO în Afganistan, precum și tipul de activități ce pot fi desfășurate pe teritoriul statului afgan.

În cuprinsul Rezoluției 2189 din 12 decembrie 2014, Consiliul de Securitate ONU evidențiază faptul că Acordul SOFA, precum și invitația pe care Guvernul afgan a adresat-o NATO de a lansa o nouă misiune, constituie o bază legală solidă pentru desfășurarea activităților de consiliere, asistență și instruire a Forțelor Naționale Afgane de Apărare și Securitate.

În baza aprobărilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în anul 2015 România participă la RSM cu până la 620 de militari, precum și până la 50 de polițiști și jandarmi.

Lecții învățate

În primul rând, se pare că încercarea de a soluționa un conflict armat pe calea violenței, chiar legitimă este ineficientă;

În al doilea rând, orice proces de gestionare a unei crize sau conflict armat trebuie să înceapă cu cunoașterea temeinică a culturii, civilizației, tradițiilor, obiceiurilor, cutumelor, religiei și a modului de viață al populației din zona în care se intervine;

În al treilea rând, se pare că orice intervenție militară destinată să gestioneze un conflict armat într-o țară sau alta a lumii ce depășește 6 luni este percepută de populația statului în cauză ca o ocupație militară;

În al patrulea rând, superioritatea tehnologică, în efective, resurse și armament nu asigură întotdeauna succesul într-o confruntare armată cu un adversar inferior tehnologic, în efective, resurse și armament și care adoptă procedee de luptă specifice războiului asimetric;

În al cincilea rând, încercarea de a impune un model de viață complet diferit de cel al țării în care se execută misiuni de gestionare a unei crize sau conflict armat pare a fi sortită eșecului;

În fine, procesul de reconstrucție a țării ar trebui înfăptuit prin concertarea eforturilor comunității internaționale cu cele ale populației afgane, ale cetățenilor și autorităților alese ale țării, precum și ale organizațiilor cu specific național.

CONCLUZII

Terorismul rămâne, în esență, o problemă politică. Politicienii, diplomații, structurile forțelor informativ-operative trebuie să țină cont de impactul produs de orice tip de raspuns la un act terorist, de consecințele asupra intereselor politice și naționale și, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea raspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizațiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovați prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorințelor de eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivațiile care stimulează acțiunile teroriste, izvoarele acestuia și numai după aceea să se treacă la măsuri coercitive.

Specialiștii în analize sociale și politice susțin că nici o forma de terorism nu poate rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderați și care fac orice efort pentru ușurarea situației celor defavorizați de sistem, de relațiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord internațional asupra definirii fără ambiguități a terorismului.

În urma analizei și cercetării cu privire la relația insurgență – terorism și efectele acesteia asupra securității euro – atlantice la începutul secolului XXI , am ajuns la o serie de concluzii, de lecții învățate ce ne ajută să tragem învățăminte deosebit de importante pentru dezvoltarea teoriei și practicii științei militare.

În încercarea de a stabili repere fundamentale ale arhitecturii de securitate a statelor sau a păcii internaționale, m-am confruntat cu o serie de aspecte problematice, generate în primul rând de eterogenitatea interpretărilor actuale privind problematica insurgenței și terorismului în asigurarea stabilității din domeniul securității internaționale și a ordinii mondiale, interpretări care fac uneori obiectul de referință al intereselor unor state datorită contextului internațional caracterizat de anarhie și de lipsa unui set de reguli stricte și clare de relaționare a statelor.

Centrându-mi atenția pe arealul geopolitic modern, caracterizat de interdependență, în special economică, dar și de incertitudine în domeniul tensiunilor și crizelor, pacea și securitatea statelor devin termene cu un impact covârșitor în viața cotidiană. Războaiele locale tind să nu mai existe. În acest mileniu, în epoca globalizării și interdependenței, războaiele sunt globale, atotcuprinzătoare și vor avea efecte în rândul tuturor statelor. Arealul geopolitic modern se confruntă cu multe alte amenințări și crize greu de gestionat iar conceptul de securitate nu mai este definit în termeni militari, accentul căzând cu precădere pe ființa umană, pe economie, pe politică și strategie, pe ecologie și stabilitate durabilă în timp și apoi pe domeniul militar. Astăzi organizațiile internaționale cu rol în securitate stabilesc că printre principalele amenințări la adresa securității statelor sunt insurgența și terorismul. Aceste amenințări se intercondiționează și se influențează reciproc. În ziua de astăzi, lumea se vede pusă în fața unei noi provocări, insurgența, care utilizează tactici asimetrice pentru a înfrunta covârșitoarea putere convențională a statelor dezvoltate, în special a SUA. Cu toate acestea, operațiile militare sunt, în linii mari, cam aceleași de la începuturile războaielor și până azi. S-au schimbat doar forțele, mijloacele și acțiunile din cadrul acestor operații. Aceste schimbări sunt cauzate, pe de o parte, de revoluționarea aproape continuă a mijloacelor de luptă și, pe această bază, a conceptelor strategice de ducere a războiului, ca mijloc al politicii și, pe de altă parte, de metamorfozarea intereselor politice și, ca atare, a motivației războiului în plan politic. Operațiile militare specifice războiului sunt înțelese ca sisteme de acțiuni de mare amploare în teatre, adică în spațiul luptei, care presupun angajare violentă, armată contra armată, scopul lor fiind derivat din războiul de tip clausewitzian, adică distrugerea adversarului sau obligarea lui să capituleze.

Considerând în algoritmul cercetării mele și respectând modul de formare al cunoștințelor, am prezentat într-un mod știentizat delimitările conceptuale ale fenomenului de insurgență, cât și a celui de terorism având în vedere că aceste concepte nu sunt unele strict militare însă nu pot funcționa în afara spectrului de activitate a organizației militare. Astfel plecând de la premisa că în acest mecanism aportul cel mai mare îl aduc organizațiile internaționale cu rol în securitate și anume ONU, , NATO, OSCE și UE dar și Dreptul Internațional Umanitar, care are rolul de a fundamenta din punct de vedere legislativ, dar și de a legitima sau mandata o operație militară în cazul în care statele nu își pot asigura o stare de normalitate.

În studiul de caz am reliefat relația insurgență-terorism în Afganistan și reprezintă partea cea mai atractivă a cercetării. Informațiile referitoare la această regiune sunt senzitive și de foarte mare interes nu doar în regiune, cât și în plan european și mondial. În urma studiului de caz au reieșit o serie de lecții învățate pronind de la ineficiența încercării de a soluționa un conflict armat pe calea violenței și culminând cu procesul de reconstrucție al țării care ar trebui înfăptuit prin concertarea eforturilor comunității internaționale cu cele ale populației afgane, ale cetățenilor și autorităților alese ale țării, precum și ale organizațiilor cu specific național.

Forța combatantă a NATO (ISAF) a coboarât steagul la cartierul general din Kabul, duminică, 28.12.2014 după 13 ani de război în Afganistan, într-o ceremonie care marchează retragerea sa dintr-o țară devastată în continuare de o insurecție violent. La 1 ianuarie misiunea "Susținere Hotărâtă" vizând ajutorarea și formarea armatei afgane, a preluat ștafeta, cu 12.500 de oameni, de la misiunea de luptă a ISAF, care a pierdut 3.485 de militari din 2001 încoace.

Având în vedere complexitatea tematicii abordate pot concluziona că în contextul fenomenului de globalizare scopul insurgenței și a actelor teroriste reprezintă paralizarea vieții sociale și mediatizarea acțiunilor lor de către mass-media internațională, pentru a se realiza un impact covârșitor asupra populației și a guvernanților. Eșecul prevenirii și combaterii terorismului decurge din faptul că nu există o înțelegere limpede și totală a complexității cauzelor care conduc la acte de terorism, ceea ce face din terorism principala provocare la adresa securității statelor și o amenințare cât se poate de reală la valorile fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice. În încercarea de a impune un model de viață complet diferit de cel al țării în care se execută misiuni de gestionare a unei crize sau conflict armat pare a fi sortită eșecului.

Cu toate că drapelul ISAF a fost coborât, talibanii nu depun armele, ceea ce mă conduce către ideea că și 2015 va fi un an fierbinte, un an plin de tumult și agitație.

„Si vis pacem, para bellum”