Relatia Familie Scoala In Societatea Romaneasca

INTRODUCERE

Am ales ca temă pentru lucrarea de licență “ Relația familie – școală în societatea românească “ deoarece aceste două instituții i-au preocupat în mare măsură pe pedagogi, sociologi, psihologi etc. , fiecare specialist încercând să surprindă cât mai complex gradul de implicare al acestora în educația contemporană.

Relația dintre familie și școală este un subiect dezbătut intens, datorită faptului că nivelul învățământului românesc depinde în mod direct de comunicarea acestora.

Școala și familia, sunt două dintre unitățile cele mai importante ale comunității, între ele existând o strânsă legătură. Familia are o influență deosebită asupra copiilor, fiind prima instituție în care copilul își petrece primii ani de viață, unde învață să comunice, să socializeze, să se comporte într-un grup, urmând ca în perioada preșcolară și școlară să-și șlefuiască toate aceste valori învățate în familie și să-și îmbogățească vocabularul și cunoștiințele.

În această lucrare, am încercat să scot în evidență punctele și valorile comune pe care școala și familia încearcă să le transmită tuturor tinerilor și tot odată rolul comun pe care îl au în atingerea scopului de a face performanță în educație.

Problemele tratate în lucrare prezintă un real interes în abordarea teoretică și practică în vederea punerii în valoare a problemelor de comunicare între familie și școală cu scopul de a identifica contribuția familiei de a-și asuma rolul de partener egal cu școala în educarea copilului, în societatea contemporană.

Lucrarea este structurată astfel : introducere, două capitole de teorie, capitolul trei ce cuprinde cercetarea, și în ultimul rând concluziile. Structura lucrării este sabilită în funcție de obiecivele cercetării.

În continuare voi prezenta cât mai succint conținutul lucrării:

Primul capitol al lucrării “Delimitări conceptuale” își propune atingerea clarificarii modului de socializare a copilului în familie, defininirea termenului de socializare și amprenta pe care o pune acesta asupra copilăriei. Funcția de socializare a familiei este realizată în patru situații specifice: situația de educație morală, situația de “învățare cognitivă” , situația de “comunicare psihologică, situația ce angajează imaginația.

Tot în capitolul prezent am vorbit și despre stilul educativ familial și reușita școlară, dar și despre câteva dintre teoriile sociologice cu privire la familie și socializare.

Capitolul II intitulat “Locul și rolul școlii în educația copiilor” abordează într-o manieră descriptivă parteneriatul dintre școală și familie în educația copiilor. Putem menționa câțiva dintre factorii instituționali ai educației și anume școala, familia, biserica, armata, s.a.

Toate aceste instituții au un rol important în educație fiind cele în care se pune baza când este vorba despre învățământul românesc și nu numai. Tot în acest capitol am vorbit și despre transformările globalizante care au loc asupra copiilor școlari, ce tip de relații există între școală și familie la nivel modial, dar și în țara noastră. Un alt subiect pe care am ales sa pun accentul este parteneriatul familie – școală dar și normele de colaborare în mediul social între aceste două instituții.

Cel de-al treilea capitol cuprinde “studiul de caz” realizat pe tema aleasă, acesta fiind alcătuit din patru subcapitole care vizeaza scopul și obiectivele cercetării, ipotezele, metodologia și rezultatele cercetării.

În finalul lucrării am menționat “concluziile” cercetării ce constă în argumentele și teoriile lucrării de față dar și în urma părții aplicate. O bună comunicare între familie și școală este esențială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învățare și al creșterii interesului lor în această direcție.

Prin cercetarea realizată dorim să fi lămurit o parte dintre problemele existente în această relație de parteneriat iar sugestiile îndreptate către reprezentanții sistemului de învățământ să fie de ajutor.

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Școala este o instituție care oferă servicii educaționale, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, formează competențe, norme, valori recunoscute și acceptate social. Ea funcționează într-o comunitate alcătuită din mai mulți factori de educație, care au la rândul lor o ofertă educațională: familia, autoritățile, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, poliție, biserică etc. Școala este una dintre instituțiile esențiale ale societății ale cărei rezultate influențează atât evoluția beneficiarilor ei direcți, cât și pe cea a comunităților, beneficiarii indirecți

Comunitatea este definită în Dicționarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune, totalitatea locuitorilor unei localități, a unei țări, totalitatea celor care trăiesc în același loc și au aceleași obiceiuri, aceleași norme de viață etc.

Ideea de parteneriat între școală și comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarității serviciilor oferite de către organizațiile care activează în comunitate. Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe colaborare, comunicare și acceptarea diversității, responsabilizarea partenerilor și implicarea reciprocă. Principiile care stau la baza parteneriatului Școală – Comunitate sunt stipulate în Legea Educației Naționale ( art. 3).

Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului școală-comunitate locală. Pe de o parte, familia este un factor de educație informală, pe de altă parte, aceasta are obligații și drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educație.

Comportamentul, este ansamblul reacțiilor adaptive, obiectiv – observabile, pe care un organism, prevăzut cu sistem nervos, le execută ca răspuns la stimulii din ambianță, care, de asemenea sunt obiectiv – observabili, fiind echivalentul termenului de behaviour. Comportamentul este o reacție totală a unui organism, prin care el răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne și ale cărui mișcări succesive sunt orientate într-o direcție semnificativă.

Sunt recunoscute două accepțiuni în legătură cu comportamentul. Prima concepție se referă la faptul că psihologia reprezintă de fapt „știința comportamentului” acesta fiind o înlănțuire continuă de reflexe condiționate. Cea de-a doua perspectivă ne demonstrează că, de fapt comportamentul reprezintă acel mod de a exista și de a reacționa al unui individ în viața de toate zilele, în mod obișnuit, la stimulii comuni sau la situații diferite. În contextul celor afirmate se poate spune că individul își manifestă comportamentul prin conduite. De aceea, comportamentul este un răspuns la o situație, fiind direct condiționat și proporțional cu natura situației și cu cea a individului.

Ralph Linton pornește în definirea modelului cultural de la formarea modelelor de comportament patern ca interacțiuni ale indivizilor cu societatea și cultura pe care aceste modele de comportament le determină și prin care individul devine membru al comunității. În funcție de aceste modele de comportament, învățate de către individ în experiența pe care o parcurge în cadrul comunității, sunt stabilite anumite standarde pe care oricine trebuie să le respecte. Aceste standarde de comportament sunt numite antropologic modele culturale (culture pattern). Deci, modelele culturale sunt înțelese ca variabile standard pe care individul speră să le atingă, dar este constrâns și să le respecte în contextul în care cultura este înțeleasă„ca mod de viață a unei societăți,„care se manifestă ca agregat mai mult sau mai puțin organizat de asemenea modele și ca o configurație a componentelor învățate și a rezultatelor lor, ale căror componente sunt împrăștiate și transmise de către membrii unei societăți date.

1.1 Socializarea copilului în familie

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societății, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacțiune, inegal ca intensitate, care dă unei ființe cu potențial sociale posibilitatea să-și dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esența acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenții de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor și valorilor ei. Prin socializare, copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

În aserțiune general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienței sociale (cunoștințe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităților acționale, a concepțiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenței sociale, dezvoltarea trebuințelor, motivelor și a aspirațiilor personale și colective.

În psihologie, procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității, cercetările în această direcție bazându-se pe teoriile unor personalități marcante, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului.

Socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, “procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”. Totodată, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacțiuni spontane sau dirijate, dintre om-om și om-obiect, un rol important deținându-l conexiunile cu mediul.

Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu – când i se cere să respecte reguli și norme și asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiționează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achizițiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă următoarea nu poate fi bine formată și atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri afective, intelectuale create chiar de cei ce acționează direct asupra formării personalității copilului.

Socializarea este privită în dinamica celor doi factori reprezentați de mediu social și individ, în sensul în care învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale din care însă face parte și individul ce devine astfel atât socializat cât și agent socializant.

În orice societate familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, ca și cadru fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiționează toate achizițiile ulterioare.

O dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic și social se întâlnește la copii atunci când aceștia sunt crescuți în familii, de către părinții lor.

În perioada copilăriei, socializarea are un puternic caracter matern, asociat, într-o anumită măsură, cu influența intensă a tatălui. Inițierea copilului în viața umană, învățarea de către acesta a principalelor mijloace în evoluția către un comportament autonom, învățarea limbii, însușirea valorilor se realizează în relația cu mama, ca fiind primul model de la care preia cunoștințe și își însușește deprinderi. Comportamentele sociale elementare sunt achiziționate de catre copil prin simpla observare și imitare a modelelor externe de conduită, imitația fiind la copil unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experienței sociale, de învățare a modurilor de comportare și adaptare la diferite acțiuni și împrejurări ale vieții.

Însușirea comportamentelor sociale complexe – atitudinile, convingerile, mentalitățile, scopurile și motivele este asigurată de alte forme de învățare socială, forme care se situează în continuarea imitației. Identificarea este una din aceste forme, ca și proces de cunoaștere și învățare ce oferă o explicație a modului în care copilul învață un nou comportament, rolurile sociale și cum își dezvoltă controlul intern și conștiința. Identificarea reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzator, încât să nu fie supus izolării sau chiar excluderii sociale.

În copilarie debutează conștiința de sine: pe măsura identificării sale ca fiind cel care realizează diferite acțiuni și apoi verbalizând această relație, copilul dobândește certitudinea identității sale. Identitatea se dobândește prin fuziunea dintre subiect și modelul său, astfel încât copilul, în conformitate cu modelul parental, se va construi pe sine, va simți că există și se va recunoaște prin raportare la alții, atât ca ființă singulară dar și identică cu ceilalți. Prin intermediul relațiilor întreținute în familie, al comunicării și experienței copilul va dobândi identitatea personală, sentimentul permanenței sale, sentiment esențial pentru adaptarea ulterioară la schimbări și pentru evitarea apariției tulburărilor de personalitate, va fi capabil să întrețină relații adecvate cu ceilalți, va fi preocupat pentru alții, va dezvolta un comportament cooperativ și umanist, va fi încrezator și neafectat de criza de identitate. Părintii îl vor ajuta să depășească crizele specifice copilariei, momente importante ale întăririi eu-lui iar dacă ei orientează pozitiv aceste opoziții atunci copilul se va adapta ușor și va căpăta capacitatea de a-și desfășura acțiunile conform modelelor sociale.

Nedobândirea propriei identități îl va determina să devină o victimă socială, un tânăr “în derivă”, frustrat și lipsit de năzuințe realiste. Achizițiile acestui stadiu au ca fundament deschiderea către lume, fiind deosebit de important întrucât oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului și construind primul univers al copilului ca univers de semnificații și ca realitate pe care el o interiorizează, făcând-o a sa.

Familia este cel mai important agent de socializare, locul în care copiii învață să devină umani și în care se formează conduitele sociale de bază și de început, funcția sa de socializare fiind realizată în patru situații specifice:

situația de educație morală, ce are la bază relațiile de autoritate cu ajutorul cărora copilului i se transmit regulile morale, familia fiind cadrul principal în interiorul căruia acesta își însușește primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate și interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale;

situația de “învățare cognitivă” prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, atitudini și deprinderi necesare conviețuirii în societate;

situația ce angajează imaginația, dezvoltând gândirea participativă și capacitățile creatoare;

situația de “comunicare psihologică“ prin care se dezvoltă afectivitatea specific umană, atât de necesară dobândirii unui echilibru moral și psihologic.

Instrumentul privilegiat al socializării și conținutul acesteia este limbajul, prin a cărui interiorizare copilului îi sunt furnizate modele de conduită, aplicabile imediat sau în situații ulterioare pentru viața cotidiană. Socializarea se realizează în primul rând prin limbaj, învățat de către copil de la adulți în experiența cotidiană, fiind prima și cea mai importantă “unealtă” pe care copilul trebuie să o stăpânească, instrumentul prin care poate acționa asupra altora și cu ajutorul căruia își va însuși numeroase cunoștințe și priceperi, cel ce îi va înlesni acomodarea și cucerirea mediului ambiant.

La început cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorități dar, pe măsură ce sunt asociate cu aceleași obiecte sau ființe capătă înteles: semnificațiile sunt fixate în funcție de experiența pe care o dobândește copilul, sunt corectate și precizate de către părinți și, mai târziu, de către societate. Învățarea termenilor înseamnă însușirea unui vocabular ce include toate cunoștințele variate, experiența de viață a părinților și implicit a societății din care fac aceștia parte. Prin limbaj părinții acționează asupra copilului, urmărind coordonarea activității lui, declanșarea unor acțiuni sau a unor reacții, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoții și sentimente.

Progresul învățarii limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii și, învățând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii, care îl va ajuta să-și explice aspectele importante ale realității și să rezolve situațiile – problemă, inerente în viața sa . De la o gândire implicată în mișcare și percepție copilul va ajunge, dar numai în prezența limbajului, la capacitatea de a realiza raționamente, ajutat bineînțeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice.

Aceste cunoștințe pe care el le dobândește nu ar putea fi valorificate dacă nu ar căpăta și deprinderi adecvate. Prin experiență și formare copilul dezvoltă aptitudini și deprinderi căci părinții, ilustrându-i și implicându-l în formele fundamentale de activitate ale omului: joc, învățare și muncă, favorizează dezvoltarea acestora, supusă în mod esențial împrejurărilor mediului.

De aceea caracterul favorabil al condițiilor mediului familial: educație, stimulare, prețuire și valorificare, va influența decisiv structurarea și manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul părinții îi dezvoltă nu doar aptitudini senzorio – motorii astfel încât acesta să fie capabil să execute acțiuni directe cu și asupra obiectelor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci și aptitudini intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste și, pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situații sociale, de a se relaționa și întelege cu ceilalți semeni. În atenția familiei trebuie să stea în permanență perfecționarea înclinațiilor personale astfel încât potențialul ereditar să fie exploatat cum trebuie.

Socializarea primară implică, pe lângă dimensiunea cognitivă și o importantă dimensiune afectivă. Copilul se identifică emoțional cu persoanele semnificative din viața lui, preluând rolurile și atitudinile acestora și transformându-le în roluri și atitudini proprii și face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea însăși.

Avantajul socializarii în familie constă tocmai în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio – afectiv, generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare. Rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat de natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizări a copilului, de faptul că, datorită permanenței sale, îl învață pe copil să trăiască în durabil.

Nici o manifestare de tandrețe nu trebuie înfrânată sau blocată astfel încât să nu se creeze un climat puțin favorabil creșterii și dezvoltării personalității. Familia ca mediu afectiv oferă prin tandrețe “vitamina psihologică necesară creșterii copilului iar neachitarea de această funcție nutritivă spirituală constituie unul din marile defecte ale părinților.” Factorii afectivi au cea mai mare importanță în aceasta situație iar climatul familial trebuie să fie caracterizat de dragoste, de relații destinse și deschise astfel încât să nu-i cultive “teama de a nu greși”, provocându-i temeri sau blocaje emotive.

Se poate astfel afirma că importanța familiei în primii ani de viață este covârșitoare încât dă naștere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare și faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achizițiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învățate, realitatea pe care o cunoaște.

Sintetizând, se poate spune despre socializare că formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate, insuflă aspirații și năzuințe, permite transmiterea unor cunoștințe și asigură formarea de calități necesare în viață. Acționând direct asupra trăsăturilor de personalitate familia facilitează trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul că ființa tânără va fi caracterizată de autoreglare și autonomie morală.

Influența pe care societatea o exercită prin familie este colosală, copilul fiind în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte iar familia începe, pe o configurație psihologică specifică, să dezvolte personalitatea de bază.

Raportându-se regulilor societății, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzatoare în câmpul psiho-social. Integrarea rezultă din formarea unei unități și totalități psihice. Prin concurența mediului intern al copilului și mediul extern se ajunge la o dezvoltare deplină și unitară a însușirilor lui, la o construcție proprie care îl definește ca individualitate, la un comportament tipic și unic, specific personalității optim echilibrate. Nerespectând ansamblul de norme și valori elaborate social părintii îi vor forma și copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare.

Deși rolul familiei se schimbă pe măsură ce copilul se dezvoltă, portretul de responsabilitate socială al acesteia nu scade în intensitate pentru că ceilalți agenți de socializare îi subliniază permanent importanța. Chiar dacă atitudinea față de părinți trece de la apropierea afectiv – simbolică la alte forme de relații (cerute de particularitățile lui psihice în formare), copilul va resimți întotdeauna nevoia de familie, care își va manifesta neîncetat suportul în vederea depășirii următoarelor “episoade dramatice” din anii pubertății și ai adolescenței.

1.2 Stiluri educative familiale și reușita școlară

Ca și în cazul dezvoltării cognitive sau al însușirii normei de internalitate, numeroase anchete indică o dependență a reușitei școlare de un stil parental caracterizat printr-o combinație nuanțată și flexibilă între afecțiune și susținere parentală a activității școlare a copilului, pe de o parte, control al acestei activități și exigență în evaluarea ei, pe de altă parte.

Noțiunea de „control” nu se află în raport de contradicție cu cea de „autonomie”. Performanța școlară pare a fi legată de un control parental uneori omniprezent și hiper-autoritar corelat cu autonomia instrumentală și funcțională a copilului.

O condiție importantă a reușitei școlare este afecțiunea maternă. Absența ei și, cu atât mai mult, respingerea maternă, influențează negativ atât reușita imediată cât și rezultatele pe termen lung. Relația afecțiune – reușită nu este, însă, mecanică. Afecțiunea maternă pare să conducă mai degrabă la insucces atunci când este dublată de permisiviate în domeniul activității școlare: mamele copiilor performeri sunt mai autoritare și impun mai multe restricții decât cele ale copiilor care eșuează și care le descriu ca permisive, credule, apropiate și aprobatoare. Dependența performanței de afecțiunea maternă pare a fi diferențiată în funcție de sexul copilului: dacă în cazul băieților ea este clară, fetele care primesc din partea mamelor cea mai mare afecțiune și cel mai mult ajutor, obțin rezultate școlare mai slabe.

Dacă autoritatea parentală pare indispensabilă unei școlarități reușite se pune problema modului în care este ea exercitată: apelând la tehnici de impunere a puterii, la sancțiuni care pot merge de la pedepse ușoare la maltratare, sau, dimpotrivă, la tehnici cu bază afectivă și la legitimarea ei prin explicații și dialog.

Cercetătorii indică o serie de factori materni care favorizează pe termen scurt dezvoltarea copilului și adaptarea lui școlară, influența lor fiind uneori asociată unui mediu social favorabil în care este integrat copilul. Comportamentul mamei este favorabil atunci când ea manifestă conduite practice care țin seama de capacitățile copilului, recurge la conduite reactive care facilitează învățarea atunci când copilul întâmpină dificultăți, exprimă puține sentimente de anxietate, furnizează puține informații copilului, stimulează gândirea copilului, întărește pozitiv, arată puține stări negative față de copil.

Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea și adaptarea școlară atunci când ea manifestă toleranță, menține o distanță suficientă în relațiile cu copilul, manifestă o încredere prudentă în posibilitățile acestuia, recunoaște și respectă prezența lui. Din punctul de vedere al factorilor de personalitate, o mare stabilitate emoțională și un bun control al stărilor emotive, posibilități intelectuale superioare, o bună adaptare la mediul familial, perseverența și energia materne au importanță.

Pe termen lung, investigația cantitativă arată că influența acestor factori se resimte, de asemenea, în lungimea traseului școlar al copilului; investigația calitativă indică o pondere semnificativă a altor factori: comportamentele și atitudinile paterne, caracteristicile interacționale și dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria familială.

Aceste concluzii evidențiază importanța tipului de interacțiune familială, respectiv a acordului / dezacordului între părinți cu privire la școlaritatea copilului: eșecul școlar vine de la sine în cazurile în care există un nivel înalt al dezacordului între stilurile educative parentale. Stilul educativ al familiei nu influențează reușita. Aceasta este produsul unui complex de factori între raportul dintre stilul familiei și stilul școlii. Structurile școlare democratice par să aibă efecte mai mari asupra copiilor proveniți din familii cu un stil mai puțin participativ.

Dacă familia și școala pot fi considerate ca rețele de interdependență structurate în forme de relații sociale specifice, atunci „eșecul” și „reușita” școlare pot fi înțelese ca rezultate a unei contradicții mai mici sau mai mari, ale unui grad mai mic sau mai mare de disonanță sau de consonanță a formelor de relații sociale ce caracterizează cele două rețele de interdependență.

Mediul familial are o importanță considerabilă în dezvoltarea copilului și în reușita sa școlară. Evaluând mediul familial prin caracteristici sociale și culturale și prin stilul educativ, familia (în special mama) este responsabilă direct de 70,63 % din variația în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani și de 13,63 % din variația achizițiilor școlare; impactul asupra performanțelor școlare este, însă, în realitate, mult mai mare, întrucât el se exercită și indirect.

1.3 Teorii sociologice ale socializării și familiei

Teorii ale socializării

Procesul de socializare a format obiectul numeroaselor analize științifice, având drept scop evidențierea factorilor determinanți ai socializării, a agenților de socializare, a mecanismelor prin care aceasta se realizează. Aceasta a dus la apariția diverselor teorii ale socializării. Dintre cele mai importante și mai complete teorii ale socializării sunt menționate: psihanaliza, teoriile învățării, teoriile dezvoltării cognitive.

În continuare ne vom referi la analiza acestor teorii. Una dintre primele teorii ale socializării este psihanaliza.

Autorul acestei teorii, psihologul german Sigmund Freud, aprecia importanța factorilor biologici (a naturii) și a experienței sociale (a educației) pentru dezvoltarea personalității umane. Una dintre necesitățile umane fundamentale care ajută la modelarea comportamentului uman este erosul, "instinctul vieții", care explică nevoia oamenilor de a stabilii legături între ei și de a-și manifesta afecțiunea.

Cealaltă este thanatos, "instinctul morții", baza înclinației agresive a omului. Aceste două impulsuri deseori se află în opoziție, iar drama vieții umane este o consecință a acestui conflict.

În opinia lui S.Freud, personalitatea umană este compusă din trei elemente: Sinele, Supraeul și Eul, a căror interacțiune constituie substanța vieții mintale. Sinele reprezintă impulsurile biologice universale, care deseori cer satisfacție imediată. El este, în mare măsură, inconștient și operează pe baza "principiului plăcerii".

Din perspectivă psihanalitică, sugarul este esențialmente un sine, un mănunchi de nevoi biologice care cere satisfacere imediată. În personalitate Sinele este reprezentat prin Supraeu, care este similar cu ceea ce numim "conștiință". Inițial, el este format din prescripțiile și prohibițiile impuse copilului de către părinți. Pe măsură ce copilul crește, contribuțiile la Supraeu se măresc.

Deseori Sinele și Supraeul se află în opoziție: Sinele vrea ceva, iar Supraeul îl constrânge din cauza normelor sociale. Aici intervine cel de-al treilea element – Eul, care are sarcina de a media acest conflict. Eul este acea parte a personalității care este în contact cu realitatea. El mediază între pretențiile deseori irealiste ale individului și cerințele uneori restrictive ale Supraeului, încercând să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.

În esență, personalitatea conține în ea conflictul care există între el și societate, între natură și educație. Personalitatea umană se dezvoltă, trecând printr-o serie de stadii succesive pe care S.Freud le-a numit "stadiile dezvoltării psihosexuale", care sunt determinate de fixarea libidoului. Primul stadiu, care se manifestă în timpul primului an de viață, este stadiul oral, în care sugarul caută plăcere prin activitățile orale, cum este suptul și mușcatul.

Al doilea stadiu, care se manifestă în timpul celui de-al doilea an, este stadiul anal, a cărui funcție constă în controlul instinctelor. Următorul stadiu, falic, cuprinde vârsta de la 3 până la 5 ani și reprezintă perioada conștientizării sexuale inițiale, fiind perioada conflictului oedipal, care se referă la tendința copilului de a forma un atașament afectiv puternic, cu complicații sexuale față de părintele de sex opus și de a dezvolta o realitate ostilă față de părintele de același sex. Acest conflict este rezolvat prin renunțarea la atașamentul puternic al copilului față de părintele cu sex opus și identificarea cu părintele de același sex.

În stadiul latenței, care începe aproximativ de la 5 ani și derulează până la pubertate, sexualitatea scade în importanță, dezvoltarea personalității fixându-se pe dezvoltarea fizică și pe deprinderile intelectuale.

Stadiul genital constă în revenirea energiei sexuale, datorate schimbărilor hormonale ale pubertății. Însă, în acest stadiu instinctul sexualității este mai matur, implicând totodată împărtășirea plăcerii sexuale cu altcineva. Aceste faze sunt considerate moștenire biologică universală a speciei umane.

Pentru S.Freud dezvoltarea personalității depinde de interacțiunea caracteristicilor noastre biologice și de experiența socială.

O altă teorie a socializării este teoria învățării. Conform acestei teorii, individul trăiește din experiențe în care constată anumite legături între fapte și anumite consecințe ale acțiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra individului se repetă un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacții care devin, pe parcurs, mai mult sau mai puțin automatisme. Preluând analogic ideea reflexului condiționat al lui Pavlov, putem afirma că învățarea socială are ca rezultat dezvoltarea la copil a unui anumit număr de reflexe sociale. Reflexele sau reacțiile condiționate dobândite în copilărie se vor manifesta și la vârsta adultă, cu anumite diferențe rezultate din experiența de viață a individului.

Învățarea se realizează asociativ prin condiționare operantă și prin învățare. Prin condiționare operantă individul învață din experiențele sale trecute, reține consecințele comportamentului său. În acest fel, el va putea repeta comportamentele ale căror consecințe le dorește și le va evita pe cele cu consecințe neplăcute.

Învățarea prin întărire poate fi realizată prin modul similar dresajului animalelor. În momentul în care animalul exercită o mișcare conform cu intențiile dresajului, el primește un stimul pozitiv (de exemplu, hrană), iar când exercită o mișcare pe care dresorul nu o vrea, animalul primește un stimul negativ (spre exemplu, este lovit). Acești stimuli, fiind repetați de mai multe ori, la animal se formează reflexele, adoptând doar comportamente asociate cu consecințe pozitive. În mod analogic se procedează și cu copiii: sunt încurajate, stimulate comportamentele dorite și sunt reprimate, descurajate cele nedorite.

Învățarea se poate face nu numai prin condiționare sau prin propria experiență. Învățarea se mai realizează și prin observarea comportamentului altora, prin interacțiunea cu alți oameni. Învățarea observațională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor oameni, fără ca individul să fi fost în situația de a da primul aceste răspunsuri. Învățarea se realizează progresiv, etapă cu etapă.

Socializarea este explicată și de teoriile dezvoltării cognitive. Reprezentant al acestei teorii este Jean Piaget.

Spre deosebire de S.Freud, J.Piaget și-a concentrat atenția asupra zonei dezvoltării cognitive. Din experiențele efectuate în privința modurilor de gândire a ființei umane, J.Piaget a conchis că copiii nu colectează informația în mod pasiv, ci analizează, selectează, reactualizează ceea ce văd, aud și simt în lumea înconjurătoare. Are loc un proces mintal, denumit cogniție, de utilizare a informației provenite din mediu și din memorie în luarea deciziilor.

Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe stadii (etape). Fiecare stadiu implică dobândirea unor noi deprinderi și depinde de încheierea cu succes a celui precedent. J.Piaget distinge patru stadii în dezvoltarea cognitivă a copilului, dintre care două sunt relevante pentru tema noastră.

Primul stadiu, senzorial-motor, se manifestă în primii doi ani de viață. Până la vârsta de aproximativ patru luni, un bebeluș nu se poate deosebi pe sine de mediu. De exemplu, copilul nu diferențiază obiectele de persoane, nu este conștient că există altceva în afara câmpului său vizual. El învață treptat să deosebească oamenii de obiecte, ajungând să-și dea seama că acestea au o experiență independentă de percepțiile sale imediate. În decursul acestui stadiu copilul învață prin simțuri, prin atingerea obiectului, prin manipularea lui, prin explorarea fizică a mediului. În această perioadă copiii nu sunt în stare să folosească simboluri și nici nu se pot angaja în gândirea superioară. Lumea lor este experiența fizică directă.

Cel de-al doilea stadiu, preconvențional, durează de la vârsta de 2 ani până la 7 ani, când la copil începe să se dezvolte rapid capacitatea de a utiliza simboluri (în special limbajul). Copiii încep să conceapă, cel puțin într-o formă rudimentară, lucruri pe care nu le văd și nu le ating, putând astfel distinge între fantezie și realitate. Viziunea caracteristică a copiilor în acest stadiu este egocentrismul. Acest concept nu se referă însă la egoism, ci la tendința copilului de a interpreta lumea în mod exclusiv în termenii propriei sale poziții. De exemplu, băiețelul sau fetița nu înțeleg că alții văd obiectele dintr-o perspectivă diferită de a sa. Ținând o carte în fața sa, copilul poate întreba despre o imagine din ea fără a-și da seama că persoana care stă în fața lui nu poate vedea decât coperta cărții.

Stadiul al treilea, operațional concret, durează de la 7 ani până la 10 ani. Pe parcursul acestui stadiu la copil se dezvoltă capacitatea de a gândi logic și de a aprecia perspective alternative.

Al patrulea stadiu, și ultimul – operațional formal, cuprinde vârsta între 11-15 ani. În această perioadă adolescenții încep să gândească logic.

Teorile sociologice ale familiei

“Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.” Aristotel

Familia este reprezentată de mediul social în care orice persoană se naște, se dezvoltă și unde învață primele lucruri despre viață.

În istoria societății umane s-a dovedit că familia este una dintre cele mai vechi forme de comunicare, cea care asigură perpetuarea speciei umane, evoluția și continuitatea vieții sociale, iar istoria evoluției familiei nu este altceva decât istoria dezvoltării si modificării rolurilor conjugale.

În ultima perioadă, familiile au suferit diverse modifcări, însă acestea sunt singurele instituții care au reușit să păstreze tradiții străvechi si valori naționale. Familiile tinere au menținut diversele tradiții atât cât s-au păstrat, însă în societatea contemporană aceștia au renunțat la o mare parte dintre obiceiuri, păstrând doar câteva, în principiu cele mai importante și senificative care și-au pus amprenta în copilăria lor.

Familia – celula de bază a societății

Antropologii au cercetat familia, căsătoria și gradele de rudenie descoperind astfel că acestea au o deosebită importanța la dezvoltarea teoriei si aparatului conceptual al acestei mai "tinere" discipline din campul stiintelor socio-umane. În principiu sociologia este știința care pune accentul asupra familiei, pe când antropologia culturală și socială a familiei își pune baza în cercetarea formării familiei, a ritualurilor specifice, căsătoriei, sistemelor de rudenie.

În familiile din ziua de azi, responsabilitatea familială colectivă nu a mai avut atât de multă importanță, membrii familiei încercând să-și îndeplinească anumite responsabilități individuale. Femeia modernă nu se mai lasă condusă de către partea masculină, aceasta evoluând din ce în ce mai mult, dorind să fie o persoană independentă în afara faptului că este mamă și soție.

Din selecția documentelor studiate am ales să vorbesc despre patru teorii ce vizează familia:

Teoria schimbului – a fost descoperităde către unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai schimbului, Ivan Nye. Această teorie care dă o atenție deosebită interesului propriu își are originea în utilitarismul filosofic și psihologic.Esența acestei teorii este pusă în evidență de următoarea afirmație: „autorii aflați într-o anumită situație vor alege compotramnetul care le permite să-și maximizeze profilul”.

Cu privire la această teorie, există concepte cheie precum : schimb, răsplată și cost, nivelul de ocupație, raționalitate.

Teoria interațiunii simbolice – Conform acestei teorii oamenii se sprijină de simboluri pentru a reușii să se adapteze diverselor situații în care sunt puși. Această teorie a fost susținute de George Herbert Mead, filosof care s-a inspirat ideile din cadrul darwinist.

Teoreticienii acestui model sun de părere că trebuie să ne punem în situația și acțiunea oamenilor pe care vrem să-i înțelegem. În societate indivizii își întemeiază din timp scopuri diverse în funcție de modelul în care trebuie să se implice realizând astfel propria situație.

Concepte cheie ale teoriei schimbului: sine, socializare, rol, definirea situației.

Teoria dezvoltării familiei – a fost dezvoltată după cel de-al doilea război mondial, punându-se accentul în special în lucrarea lui Hill șI Rogers. Această teorie nu s-a creat special pentru scopuri sociologice extinse, ci pentru studiul familiei. Abia in anul 1930, ideea de familie se dezvoltă asemănătoare cu ideea individului.

Cea mai importantă ipoteză a teoriei prezente este că familia parcurge o serie întreagă de pași, evidențiate de variațiile din structura și funcționarea fiecărei familii în parte. Teoreticienii sunt de părere că indivizii, relațiile, grupurile, adunările de grupuri și instituții sunt nivele de analiză diverse, având o strânsă legătură cu familia.

Teoria conflictului – este una dintre teoriile aplicate în sociologia familiei de către Engels și Simmel. Interesele comune ale unui grup pot duce la diverse conflicte, însă teoria pornește de la premisa că acest lucru este normal, stă la baza comportamentului uman. Orice conflict evoluează în funcție de membrii grupului, dar și de resurse. Conceptele cheie ale teoriei conflictului sunt reprezentate de resurse, negociere, consesc dar și conflict. Neînțelegerile sunt prezente în orice grup, familia fiind unul dintre grupurile în care individul își petrece cel mai mult timp

CAPITOLUL II

LOCUL ȘI ROLUL ȘCOALII ȘI FAMILIEI ÎN

EDUCAȚIA COPIILOR

Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.

Factorii instituționali ai educației sunt școala, familia, biserica, armata, s.a. Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare masură oamenii. Între aceștia primul loc îl ocupă părinții și educatorii.

Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viată, să fie pregatit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă scolii rolul decisiv în formarea omului.

Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a le stimula calitatea de om.

Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii iși decid viitorul și a ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil și dacă acesta din urmă are disponibilități intelectuale.

Un alt factor care contribuie la educarea copiilor este familia. Familia exarcită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale ( despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice ), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul la învățătură. Acest ajutor însă trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze tema copilului. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temei de acasă și a carnetului de note. Atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate.

Dezvoltarea personalității copilului și a formarii lui în conformitate cu idealul social și cel personal este influentată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Toate problemele vieții se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere.

Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu școala este orientarea școlară și profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lui, dar de multe ori, buna intenție și buna credință sunt tocmai sursele greșelilor lor deoarece acestea nu țin loc de competență și de pricepere. Greșelile părinților decurg uneori și din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. Câteva exemple:

Neîncrederea în copil. Există părinți care își consideră copiii mai copii decât sunt în realitate și aleg viitoarea școală și viitoarea profesie în locul lor, chiar fără a-i consulta. Copiii au însă și ei capacitatea să aleagă.

Copii tratați ca proprietate personală, de care părinții dispun după bunul lor plac. Personalitatea, sentimentele, aspirațiile și dorințele copiilor nu contează în fața părinților.

La polul opus se află o altă categorie de părinți, a neutrilor. Aceștia se complac în situația de neamestec în treburile copiilor și își motivează atitudinea cam asa: "este destul de mare ca să poata judeca ce face". Chiar dacă sunt mai puțin instruiți decât copiii, părinții au mai multă experiență, au "școala vieții".

Parinții orgolioși fac din alegerea profesiunii pentru fiul lor o problemă de ambiție. Acești părinți nu se întreabă dacă fiul lor vrea să facă o facultate, daca are aptitudini pentru profesia aleasă de ei.

Grija pentru copii îi face pe unii părinți să dorească pentru fii o profesiune bănoasă și de aceea fac eforturi ca fiii s-o apuce pe drumul unei asemenea profesii.

Toate aceste situații trebuie evitate. De aceea, între familie și școală trebuie să existe o permanentă colaborare ce se poate realiza prin vizite reciproce, ședințe și lectorate cu părinții.

În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, școala și familia, trebuie să aibă același scop – formarea personalității umane integrale și armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învățământ, rolul primordial în educație îl are familia. Odată cu înscrierea intr-o unitate de învățământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are școala, dar nici acțiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acțiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acțiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

2.1 Transformări globalizante asupra copiilor școlari

2.1.1 Noțiuni psiho-sociale ale copilului

Psihologia dezvoltării este o ramură a psihologiei apărută din necesitatea de a înțelege modul cum se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice de la cele mai fragede vârste.

Teoreticienii acestei abordări avansează ideea că personalitatea sau comportamentul copilului se dezvoltă ca urmare a interacțiunii sociale – prin recompense și pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol și conformarea la expectanțe. În cursul dezvoltării copilului intră în joc toate procesele sociale: percepția socială și înțelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate și comunicarea, atât verbală cât și non-verbală.

Primul contact al copilului cu lumea exterioară are loc, în mare masură, prin gesturile, mimica și vorbele persoanei care are grijă de el. Toate acestea îi pot oferi copilului o experiență destul de variată: ridicarea și strângerea în brațe sunt diferite de mesajul verbal, iar zâmbetul părinților constituie un tip de stimulare diferit de zâmbetul afișat de copil atunci când este gâdilat. Din această diversitate de comportamente pe care le manifestă, copilul începe să își formeze cunoștințele asupra lumii.

După cum au arătat mulți cercetători, copilul are o tendință mult mai puternică de a reacționa la oameni, decât la alți stimuli din mediul său, cum ar fi licăririle de lumină sau zgomotele. La copil pare să existe o tendință de sociabilitate foarte puternică și foarte bine conturată.

O altă modalitate importantă de interacțiune între adulți și copii este imitarea. S-a dovedit că până și copiii foarte mici imită expresiile mamelor lor, iar mamele afișează deseori expresii faciale exagerate atunci când le vorbesc copiilor. Plânsul poate fi de asemenea considerat o modalitate de comunicare. Pentru un copil neajutorat locomotor acesta este o strategie esențială pentru supraviețuire. Mamele își dezvoltă adesea o capacitate de înțelegere a plânsului copilului lor, diferențiind situațiile în care copilul este flămând, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare între mamă și copil, asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători este contactul vizual. Dilatarea pupilelor, care este o cale prin care semnalăm inconștient afecțiunea față de alte persoane, este un semnal pe care îl transmit și copiii, mai ales față de părinții lor, începând chiar de la vârsta de patru luni. Înainte de această vârstă îl afișează la vederea oricărei figuri.

Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. Majoritatea teoreticienilor învățării sociale consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei.

Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării psihosociale, avansată de Erikson în 1959. Erikson, ca și Freud, a crezut că individul se confruntă cu o serie de conflicte care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalități sănătoase. Dar în teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe părțile corpului ci pe relațiile individului cu alți membri ai societății.

Erikson a evidențiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un alt conflict. Totuși, este necesară rezolvarea conflictelor inițiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas.

Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la naștere până la aproximativ un an și jumătate): copilul trebuie să-și stabilească atitudinea de bază față de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiează de satisfacție și confort, acest lucru îl va ajuta să-și dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere față de cei de care depinde copilul, apoi față de toți indivizii.

Pe măsură ce copilul învață să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-îndoială (între 1-3 ani). Noile provocări fizice pe care le înfruntă acesta îi pot susține încrederea sau îl pot face să se simtă, pur și simplu, incapabil. Din nou, se va stabili atitudinea globală cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale și fizice, când copilul se confruntă cu conflictul dintre inițiativă și vinovăție (între 3 și 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-și asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viața sa, el poate ajunge să-și dezvolte un puternic simț de inițiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu și-a îndeplinit corespunzător responsabilitățile.

Copilul mai mare (6-12 ani) se confruntă cu conflictul sârguință-inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le depășească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescență (12-20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul identificare-confuzie de rol. Mulțimea noilor roluri sociale și apartenența la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simț integrator al propriei persoane; astfel, copilul este copleșit de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate și contradictorii de percepții despre sine și de percepții ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de 8 responsabilități, edificarea unei identități negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le dorește) sunt elemente ale identității care se află în contradicție și sunt puțin compatibile cu normele sociale.

Prin stadiu (etapă sau perioadă) înțelegem un interval de vârste în care majoritatea persoanelor au însușiri psiho-comportamentale asemănătoare.

Trăsăturile psiho-sociale care caracterizează majoritatea persoanelor care se află în aceeași etapă se numesc particularități psiho-sociale de vârstă. Acestea se stabilesc statistic. În funcție de aceste particularități de vârstă se poate determina dacă o persoană se încadrează în limitele medii, depășește media în sens pozitiv sau este retardată.

2.1.2 Schimbări comportamentale prin trecerea de la preșcolar – școlar

Grădinița este prima experiență a vieții în societate a copilului. Ea constituie un cadru nou pentru copil, prin dimensiunile și conținuturile sale, prin activitățile variate, noi și interesante. Este o înșiruire de metamorfoze, de o coloratură afectivă intensă și un dinamism nestăvilit. Adaptarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu progrese și regrese, cu eforturi perseverente și de durată, atât din partea copilului însuși, cât și a adulților care-l susțin.

Începerea școlii este un moment semnificativ pentru copil. Alți adulți încep să joace un rol important în procesul de socializare. Succesul copilului în această nouă aventură depinde, în mare măsură, de atitudinile și aptitudinile cu care acesta intră în noua etapă.

Trecerea de la grădiniță la școală este acompaniată și de importante modificări motivaționale, trecere marcată de tranziții și înlocuiri dinamice ale motivației ludice cu motivația de tip școlar.

Construirea acestui mecanism nu încetează o dată cu intrarea copilului în școală, ci continuă încă mult timp pe parcursul școlarității mici, până când se consolidează noua formă de activitate – învățarea. Este un act constructiv care implică momente tensionale, chiar conflictuale, care țin de criza perioadei de trecere de la preșcolaritate la școlaritate.

Copilul dorește să devină școlar, vrea să poarte însemnele de școlar și are chiar un început de competență pentru activitatea școlară, dar se constată totuși că există încă un decalaj important între ceea ce vor fi solicitările de tip școlar pentru el și ceea ce poate el realiza acum, în situația de preșcolar. Aici trebuie intervenit educațional pentru a reduce acest decalaj și pentru a-i conferi o dimensiune optimă, cu valori motivaționale pentru copil, inducându-i energia necesară pentru a se angaja pe direcția noilor achiziții.

Copilul trebuie să aibă sentimentul că străbate această tranziție într-un mod firesc, natural, fiind implicat cu toată ființa sa într-un ansamblu de transformări cognitive, afective și motivaționale. Când acest mecanism rezistă unei posibile destructurări, putem considera că preșcolarul s-a maturizat psihologic pentru a lua startul în școlaritate: adică, fără să uite de joc, el să simtă că este „întors cu fața” spre noua formă de activitate, învățarea.

Grădinița, ca treaptă de tranziție între familie și școală, îl antrenează pe copil în sarcini similare celor școlare, date însă sub formă de joc, îi amplifică disponibilitățile intelectuale, îl activează mental și motivațional, îl pune în contact cu solicitările pregătitoare pentru școală, contribuind la crearea premiselor începerii școlarității în condițiile unei pregătiri psihologice optime a copilului.

Pregătirea copilului pentru școală nu se referă la a-l învăța pe acesta să scrie, să citească sau să socotească mai devreme, ci presupune a-l pregăti pentru o nouă modalitate de dobândire a unor cunoștințe și experiențe, a-l ajuta să atingă o stare de disponibilitate pentru activitatea de învățare, stare psihologică pozitivă necesară momentului de debut școlar.

Intrarea copilului în școală este un moment special pentru acesta, un proces neliniar, angajându-l plenar pe copil, mobilizându-i întreg mecanismul adaptativ. Noile exigențe ale noului mediu, cel școlar, se opun flexibilității și libertății din grădiniță și pot să îi pară copilului ca fiind constrângătoare chiar. Aici intervine rolul hotărâtor al grupei pregătitoare în asigurarea maturității școlare a fiecărui copil.

Includerea copilului în activitatea din grupa pregătitoare concură la antrenarea și stimularea abilității de a-și concentra atenția timp mai îndelungat, de a-și media procesele perceptive și mnezice prin acte de gândire, de a-și forma unele structuri operaționale, implicate în demersul de asociere, comparare și integrare a informațiilor în formațiuni semantice mai lungi. Făcând trecerea către ocupațiile școlare, grupa pregătitoare oferă numeroase prilejuri de grupare a factorilor motivaționali în jurul unor structuri de interese, preponderent cognitive, care pot deveni, în școală, sursă generatoare de impulsuri intrinseci pentru învățare.

Primul an din școala primară are o semnificație deosebită, deoarece introduce treptat copilul în procesul formal al școlarizării. Experiențele preșcolare –mai ales cele ale preșcolarilor din grupa mare pregătitoare- au ca principal obiectiv pregătirea copilului pentru școală, mai precis, a introduce copilul în activități specifice școlii, cum ar fi învățarea.

Un element important al maturității școlare este adaptarea școlară, ca proces de echilibrare între asimilarea cerințelor școlare și acomodarea la acestea, proces care îl solicită pe copil pe toate direcțiile sale de dezvoltare și care vizează gradul de concordanță între nivelul de dezvoltare a copilului și viitoarele cerințe școlare: intelectuală, morală, estetică, fizică și comportamentală. Ruperea echilibrului poate conduce la eșec; de aceea, stadiul nivelului de adaptare a copilului ne poate dezvălui evoluția sa viitoare: succesul sau eșecul școlar.

Trecerea de la copilăria preșcolară, dominată de structurile și motivele activității ludice, la copilăria școlară, dominată de structurile și motivele activității de învățare se face sub impactul maturizării unor premise psihice interne, cum are fi: dezvoltarea motivelor și a intereselor de cunoaștere, capacitatea copilului de desfășura acțiuni variate, nu numai în plan obiectual, dar și în plan mental, creșterea ponderii momentelor verbale, în analiza reprezentărilor, sub impactul descrierilor și povestirilor celor din jur – premisă a dezvoltării memoriei logice și a gândirii abstracte, creșterea indicelui independenței proceselor intelectuale, care iau forma unor acțiuni teoretice speciale (raționamente), ce vor juca un rol deosebit în medierea demersurilor cognitive solicitate de învățare.

2.2 Relațiile dintre familie și școală la nivel mondial

Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene, bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

– părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor.

– învățământul nu este decât o parte din educația copilului, iar o bună parte a educației se petrece în afara școlii.

– cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala.

– grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

Obstacolele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școală-familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor, libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului, impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului, randamentul pedagogic și datoria parentală, participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară.

Un parteneriat între cadrele didactice (profesioniști) și familie este posibil numai dacă fiecare dintre cei implicați înțelege rolul pe care îl joacă în viața copilului. Părinții au nevoie de educație pentru a ști cum să-și crească copiii. Prezența părinților și profesorilor împreună în activități de dezvoltare și participare comunitară, influențează pozitiv rolul lor în educația incluzivă.

Dacă părinții și cadrele didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerințele sale pot fi îndeplinite într-o măsură mai mare.

Un parteneriat între familie și școală nu se poate construi foarte repede, ci sunt necesare etape bine planificate. Această planificare duce la stabilirea unei relații de încredere și cooperare activă cu cadrele didactice și alți profesioniști, familia fiind unul dintre factorii a căror contribuție este foarte importantă în procesul de integrare școlară a copiilor.

Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului școală-comunitate locală. Pe de o parte, familia este un factor de educație informală, pe de altă parte, aceasta are obligații și drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educație. Majoritatea specialiștilor enumeră ca funcții ale familiei următoarele: funcția economică, funcția de socializare, funcția educativă, funcția de solidaritate, funcția de reproducere. Dintre fenomenele sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul școală-familie amintim:

– Natalitatea este importantă pentru viața școlii pentru că influențează fluxurile de elevi care intră în școală, numărul acestora condiționând resursele necesare (spații, resurse umane, financiare etc.). Toate țările civilizate se confruntă cu scăderea natalității. Acest lucru este acut resimțit și în România ultimilor ani.

– Divorțialitatea – divorțul părinților este o experiență traumatizantă în cele mai multe dintre cazuri pentru copii, iar efectele acestuia se resimt și în performanțele școlare, în comportamentul și atitudinea copiilor. Efectele divorțului sunt resimțite de către copii care au tendința de a le exterioriza în acte de violență, nesupunere, putere scăzută de concentrare la lecții, performanțe școlare scăzute, frecventarea unor grupuri delicvente etc.

– Migrația forței de muncă este un fenomen social care a luat amploare în România mai ales în ultimii 10 ani. Considerăm că parteneriatul dintre școală și comunitate este absolut necesar în cazul copiilor ai căror părinți au migrat la muncă în străinătate. Eforturile sunt de ambele părți, școala ar trebui să-și diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistență psihologică la nivelul întregii țări, cadrele didactice ar trebui mai mult informate și motivate salarial pentru a se implica în activități specifice de asistență socială. Pe de altă parte, autoritățile locale trebuie să facă eforturi pentru optimizarea serviciilor de asistență socială și de colaborare cu școala.

– Implicarea familiei în viața școlii este condiționată de gradul de interes al familiei față de școală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează școala. Cu cât școala reprezintă o valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniți de părinți, care au în familie atitudini pro-școală adecvate, obțin performanțe școlare ridicate și au un grad de aspirație ridicat față de nivelul de școlarizare pe care doresc să-l ajungă.

Există două teorii importante privind relația școală – familie:

– Teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt : competența, servirea clienților, un cod de etică profesională.

– Teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă. Din această perspectivă câștigurile profesorului din parteneriatul școală-familie sunt : un statut valorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului (părinții sunt clienți ai școlii); eficacitatea învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie; părinții sunt responsabili legali de educația copiilor lor și pot avea exigente de a evalua rezultatele activității școlare.

În ceea ce privește relația dintre familie și părinți cele mai frecvente forme de organizare a acestei relații sunt: ședințele cu părinții, discuții individuale între cadrele didactice și părinți, organizarea unor întâlniri cu părinții, implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii și activități recreative, voluntariat, asociațiile de părinți.

Educația are un impact direct și asupra culturii, care, potrivit definiției formulate de UNESCO, reprezintă „o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali”. Pe baza educației, se formează pregătirea membrilor societății, care influențează atât gradul de cultură al fiecărui individ în parte, cât si cultura unei colectivități (regionale, naționale, universale etc.) într-o anumită perioadă a istoriei.

Cultura reprezintă, în fapt, cea mai importantă moștenire pe care oamenii o primesc, dar pe care nu toți reușesc să o valorifice corespunzător. Dacă educația este un fenomen social, specific uman, care diferă în funcție de condițiile materiale si spirituale ale societății, având menirea dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă si ca ființă socială, cultura reprezintă acumulări cantitative si calitative transmise prin pictură, literatură, muzică, arhitectură, mass-media, ritualuri, religie etc.

Se poate face afirmația că societatea modernă reprezintă un nou stadiu al creativității umane în care un rol stimulator îl joacă tehnologiile informației și comunicației, cu precădere, utilizarea resurselor informaționale digitale si a serviciilor mediului Internet.

Învățământul modern trebuie axat pe capacități și competențe si nu pe o memorare mecanică a informațiilor, pe o memorare de tip logic, care să se bazeze pe dezvoltarea gândirii, capacității cognitive si creativității, în urma acumulării unui fond de cunostiințe bine consolidate.

În esență, educația este o artă, ce permite trecerea informațiilor din constient în subconstient, prin scolarizare si pregătire continuă, care conduce la individualizarea membrilor societății.

Ideea de a folosi școala în beneficiul comunității a apărut în anii 90 în SUA, când s-a cristalizat convingerea că școlile pot servi comunităților, prin furnizarea de servicii după orele de curs: culturale, sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forței de muncă etc. După anii 90, în Europa școlile și-au diversificat activitățile oferite comunității, derulând: cursuri IT, concerte, conferințe, cluburi pentru pensionari etc.

În contextul în care resursele acordate educației nu sunt suficiente, parteneriatul școală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către școală și de valorificare a resurselor școlii în beneficiul comunității.

În relația de parteneriat pot interveni și blocaje, datorate:

– raportării la valori diferite;

– lipsei unei politici a școlii în ceea ce privește relația cu comunitatea;

– lipsei educației civice;

– neidentificării avantajelor și a finalităților;

– rezistenței cadrelor didactice la colaborarea cu agenții comunitari, în condțiile efectuării unor activități neremunerate.

În consecință, se impune adaptarea școlii la nevoile comunității, prin:

– adoptarea unui management participativ, care să implice școala în proiectele comunității și să conștientizeze agenții comunitari asupra rolului pe care îl au în educația viitorilor cetățeni;

– schimbarea mentalității angajaților școlii;

– adaptarea curriculară la nevoile comunității locale;

– îmbunătățirea ofertei de activități extracurriculare;

-implicarea reprezentanților comunității în procesul de dezvoltare instituțională a școlii;

– includerea în obiectivele școlii a dezvoltării spiritului comunitar.

2.3 Relațiile dintre familie și școală în societatea românească

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru calitatea educației și succesul școlar, care reclamă căi diferite de stabilire a relațiilor de colaborare între școli, familii și comunități.

Școlile de toate gradele sunt organizații responsabile pentru educația formală a copiilor și adolescenților (conform Articolului 4 din Legea învățământului).

Școlile care duc la bun sfârsit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunitățile. Cercetările arată că atunci când școlile, familiile și comunitățile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii.

Parteneriatele dintre școli, familii și comunități pot:

– ajuta profesorii în munca lor; perfecționa abilitățile școlare ale elevilor;

– îmbunătăți programele de studiu și climatul scolar;

– îmbunătăți abilitățile educationale ale parintilor;

– dezvolta abilitatile de lideri ale parintilor;

– conecta familiile cu membrii scolii și ai comunitatii;

– stimula serviciul comunitatii în folosul scolilor;

– oferi servicii și suport familiilor;

– crea un mediu mai sigur în școli.

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă succes la școală și mai târziu, în viață (conform Art. 3 din Legea învățământului, alineatele 1 și 2, învățământul urmărește realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești. El constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative.)

Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în educație, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esentială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simpla activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice. În țările dezvoltate, parteneriatele scoală – familie sunt esentiale în procesul de educatie a elevilor și în succesul lor la școală.
Deschiderile oferite de transformările produse în societatea românească de după 1989 în procesul instructiv au permis să se inițieze o serie de activități educaționale ce depășesc cu mult granițele orelor de curs având convingerea că numai printr-o deschidere largă spre cunoaștere ne putem păstra și conserva valorile, ne putem înțelege mai bine, ne putem numi „oameni ai planetei” și mai ales ne putem cunoaște și ne putem îndeplini visurile și aspirațiile (conform Articolului 4 din Legea învățământului).

Alături de școală care asigură maxima comunicare între generații, familia și comunitatea au o deosebită valoare în formarea personalității copilului.

În Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, țara noastră își asuma garantarea și promovarea drepturilor tuturor copiilor, așa cum sunt ele definite în Convenție și în conformitate cu principiile și normele enunțate de aceasta, inclusiv în privința copiilor cu nevoi speciale. În strânsă legătură cu expresia „copii cu nevoi speciale” se afla principiul egalizării șanselor care se referă la procesul prin care diversele sisteme ale societății și mediului, ca, de pildă, serviciile, activitățile, informațiile, documentarea sunt puse la dispoziția tuturor și, în particular, a persoanelor cu nevoi speciale.

Din literatura de specialitate și din analiza rezultatelor unor studii de cercetare derulate în școli s-a constatat că în evoluția relației școală – familie există în principal trei etape de parcurs: etapa școlii autosuficiente; etapa de incertitudine profesională; etapa de dezvoltare a încrederii mutuale profesori-părinți.

În prima etapă, școala este considerată o institutie închisă, care nu influentează mediul familial și nu se lasă influențată de el. În acest caz, contactele cu părinții sunt rare, formale. Părinții accepta ideea că nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea derulată în școală. Ei nu participă la consiliile de administrație școlară, formarea asociațiilor de părinți nu este încurajată, iar în cadrul formării viitorilor profesori, subiectul parteneriatului școală-familie este neglijat sau chiar omis.

În a doua etapă, profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare ale elevilor, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă. Astfel se manifestă tendința de acuze aduse de familie școlii, pentru proastele rezultate școlare ale elevilor, atunci cand e cazul. Administrația școlară are tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile elevilor fiind încă formale. Punctual începe să se dezvolte inițiative precum: o mai bună comunicare a profesorilor cu părinții; apar organizațiile voluntare de părinți; se constituie consilii de gestiune școlară în care participarea părinților are un rol minor, nedicizional. De asemenea, pe parcursul formării viitoarelor cadre didactice există abordarea tematică a relației școală-familie, dar ca o problemă de importantă secundară.

În a treia etapă, părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții. Relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de scoală; consiliul școlar include reprezentanți ai (asociațiilor) părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale; organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară; profesori specializati (consilieri) tratează problemele excepționale ale colaborarii cu familiile elevilor; organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți; formarea profesorilor abordează problema relației școală-familie ca fiind una din problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori și părinți.

Din studiile efectuate în ultimii ani în cadrul Institutului de Științe ale Educației pe această temă s-a constatat că obstacolele majore întâlnite în relația școală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinți, cât și la profesori și manageri/ directori școlari) sau de ordin material (relația școală-familie cere un surplus de efort material și de timp).

Cel mai greu de înlăturat este obstacolul de ordin atitudinal. Mentalitatea oamenilor – părinți, cadre didactice, elevi, publicul larg, în general – și cutumele sociale înrădăcinate și întărite prin comportamente repetate sunt factori greu de influențat și de schimbat, dar acest lucru nu este imposibil de realizat.

Dificultățile în relația dintre reprezentanții școlii și familii pot rezulta din ideile divergente privind:

– Responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor

– Libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului

– Impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului

– Randamentul pedagogic și datoria parentală

– Participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituția școlară

Parteneriatul școală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către școală și de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către școală sau în parteneriat cu alte organizații/instituții. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme dacă după orele de curs(after-school) care pot avea și alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse locuri, centre de voluntariat, cluburi, cantine, semiinternate etc.

Asigurarea programelor de intervenție timpurie – intervenția timpurie creează condițiile necesare pentru succesul copilului în școala primară și după aceasta. Toți copiii preșcolari ar trebui să primească îngrijirea și sprijinul de care au nevoie pentru a intra în școală apți să învețe-mai exact o stare bună sănătății, medii educative sănătoase și experiențe care să le îmbunătățească dezvoltarea.

Furnizarea educației compensatorii – în multe țări din lume, un număr de programe oferă copiilor din familii cu venituri scăzute oportunități educaționale suplimentare, pe lângă cele oferite de programul școlar standard. Aceste programe educaționale compensatorii încearcă să compenseze factori educaționali importanți care pot lipsi din viața tinerilor. Asigurarea programelor suplimentare înainte și după orele de școală promovează reușitele și încearcă să îmbunătățească respectul de sine, capacitatea decizională a copiilor, precum și nivelul cunoștințelor privind stilurile de viață sănătoase și nesănătoase.

Utilizarea stimulentelor și a descurajărilor – alte tactici pentru încurajarea școlară a copiilor defavorizați social economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă stimulente exterioare-recompense pentru prezență deosebită și note bune.

Dificultățile în relația dintre reprezentanții școlii și familii pot rezulta din ideile divergente privind:

– Responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor

– Libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului

– Impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului

– Randamentul pedagogic și datoria parentală

– Participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituția școlară

Parteneriatul școală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către școală și de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către școală sau în parteneriat cu alte organizații/instituții.

Legătura familie – școală reprezintă un continuum, o relație de interedependență în care fiecare dintre elemente consituie o proiecție pe scară mai mică a celoralalte, bazându-se în același timp pe celelalte. Astfel, orice eșec, orice inconsecvență, orice ruptură la nivelul uneia dintre ele se va reflecat și în celelalte.

Ca și exemplu, o familie care trece printr-un divorț, o familie dezorganizată va forma copii care tind să aibă anumite comportamente agresive. În cazul în care acestea nu reușesc să fie oprite la nivelul familiei, ele se vor reflecta neîndoielnic la nivelul școlii și se vor rasfrânge mai apoi în comportamente agresive în comunitate.

Drept consecință, este imperios necesar ca cele două elemente implicate în această relație, cele două elemente ale acestui continuum să se completeze și să se sprijine reciproc, fiecăreia dintre ele revenindu-i roluri foarte bine determinate.

Rolul familiei în cadrul acestei legături se referă la: asigurarea unui climat sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copilului; oferirea unei baze disciplinare; asigurarea unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera și școala; extrapolarea în mediul familial a cunoștințelor dobândite la școală; crearea unei continuități între cunoștințele acumulate la școală și comunitate prin acțiunile întreprinse cu copiii la nivelul comunității; modelarea copiilor în spiritul toleranței, a acceptării diferențelor.

Rolul școlii se va concretiza în: oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare; asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat; stabilirea continuității dintre cunoștințe și aplicarea lor (rolul școlii fiind acela de a pregăti elevi pentru a se adapta mai bine realității, nu numai unei realitati abstracte); suprinderea problemelor/ dificultăților de învățare/ adaptare ale elevilor și acordare de sprijin în soluționarea lor; informare.

Procesul de colaborare dintre școală și familie asigură atingerea scopului educațional. Pornind de la necesitatea cunoașterii sociopsihopedagogică a copilului, școala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale si diferențiate pe care viața de elev o prezintă, părinții pot completa, sprijini și dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiție – colaborarea cu școala.

2.4 Legislația parteneriatului familie – școală

Relația școală-familie este un subiect des abordat in literatura de specialitate si supus atenției publicului larg, mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Vorbim cu toții despre integrarea tarii noastre in Uniunea Europeana. Procesul integrării atrage după sine o serie de schimbări, la nivel macro socio-economic, dar și în școli.

Una dintre aceste schimbări se referă la relația școală-familie. Dacă până în prezent parteneriatul școală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat "responsabilitatea școlii", acest lucru trebuie sa se schimbe pe viitor.

Școala trebuie să gasească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată să gestioneze resursele umane, să aibă cunoștiinte de psihologie si pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Totuși, rolul important, il are școala, cadrele didactice, profesorul diriginte care, prin activitățile elaborate, pot dezvolta la elevi norme și conduite socio-morale, pot dezvolta abilități și conduite morale și civice, în contextul european actual.

În acest sens, școala poate participa și interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală sau în afara acesteia, școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a întelege normele moral-civice, poate îmbunătății calitatea vieții și performanțelor elevilor, poate forma abilități de gândire independentă și critică etc.

Școala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândii abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învățare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesionale formative.

Din această categorie pot face parte: constientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, increderea în sine, organizarea unor activități extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Abordarea sistemică a acestor tipuri de activități conduce la dezvoltarea spiritului etic, psihologic, estetic, social, cultural, familial.

Analizând documentele recente, emise în cadrul Consiliului Europei, se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat.

Conform acestora, în cadrul colaborării școlii cu familia, accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și profesori, pe baza unui "contract parental".

Contractul se constituie ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii și implică colaborarea părinților în activitățile școlare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susține și evalua eforturile și acțiunile financiare ale școlii, ci și sub aspect educațional-cultural. Această tendința este prezentă deja în unele tari vest-europene, în cazul societății românești este doar un proiect.

Din punct de vedere juridic, parteneriatul se definește ca o înțelegere legală în care partenerii definesc împreună scopul general al parteneriatului și presupune colaborarea strânsă și combinarea avantajelor specifice pentru ambii parteneneri.

Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluționarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.

Parteneriatul poate fi o soluție pentru alocarea și folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunității.

Ideea de parteneriat între școală și comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarității serviciilor oferite de către organizațiile care activează în comunitate.

Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe colaborare, comunicare și acceptarea diversității, responsabilizarea partenerilor și implicarea reciprocă.

Principiile care stau la baza parteneriatului Școală – Comunitate sunt stipulate în Legea Educației Naționale ( art. 3):

– Principiul echității- în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

– Principiul calității- în baza căruia activitățile de învățare se raportează la standarde de referință și la bune practici;

– Principiul relevanței- în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personale și social-economice,

– Principiul eficienței- în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime prin gestionarea resurselor existente;

– Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces;

– Principiul răspunderii publice- în baza căruia unitățile de învățământ răspund public de rezultatele lor;

– Principiul transparenței- concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor,

– Principiul asigurării egalității de șanse;

– Principiul incluziunii sociale;

– Principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia;

– Principiul participării și responsabilității părinților;

– Principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare;

Parteneriatele școală – familie vin în sprijinul îmbunătățirii comunicării dintre părinți și profesori. Ele se evidențiază în activități comune, participarea părinților la diferite cursuri în care se explică acestora ce înseamnă o regulă în familie, ce înseamnă o pedeapsă când nu au fost respectate regulile și ce înseamnă o laudă.

În cadrul parteneriatelor se clădesc relații între indivizi, acestea fiind caracterizate de responsabilități și cooperări reciproce. Nu-și mai au locul idei, din partea profesorilor, de genul: “dacă familia ne sprijină și noi ne vom putea face datoria” sau din partea familiilor: “noi am crescut acest copil, este treaba voastră să-l educați”.

Conform noii legi a educației, relațiile dintre instituțiile școlare și familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale: – În Art. 14 se stipulează că : MECTS proiectează, fundamentează și aplică strategiile naționale în domeniul educației și prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale părinților.

– Părinții se pot implica și în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia școlii. În art. 63 se prevede că: ”consiliul de administrație al unității de învățământ, în urma consultării elevilor, părinților și pe baza resurselor disponibile, stabilește curriculum la decizia școlii. Programele școlare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul unităților de învățământ” și prin consultarea structurii asociative a părinților.

– În Art. 79. familiile antepreșcolarilor, ale preșcolarilor și ale elevilor sunt recunoscute ca beneficiarii secundari ai învățământului preuniversitar.

– Conform legii, învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor fi luate atât prin consultarea reprezentanților beneficiarilor primari ( Consiliul Național al Elevilor) și prin consultarea obligatorie a reprezentanților beneficiarilor secundari și terțiari, respectiv a structurilor asociative reprezentative ale părinților.

– Legea mai prevede și formalizarea relațiilor școală-părinți astfel: în art. 86 se prevede că ”Unitățile de învățământ încheie cu părinții, în momentul înscrierii antepreșcolarilor, respectiv a preșcolarilor sau a elevilor, în Registrul unic matricol, un contract educațional, în care sunt înscrise drepturile și obligațiile reciproce ale părinților. Contractul educațional-tip este aprobat prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului și este particularizat, la nivelul fiecărei unități de învățământ, prin decizia consiliului de administrație”. În lege sunt prevăzute numai următoarele obligații ale părinților: părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu și răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul școlii, cauzate de elev. Nerespectarea acestor obligații din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, se sancționează cu amendă cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei ori cu muncă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal (Art. 360)

– Asociațiile de părinți pot realiza parteneriate cu unitățile de învățământ, organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu pentru organizarea și funcționarea programelor ”Școala după școală” prin care se pot oferi ”activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială”. Ca sprijin oferit copiilor și familiilor acestora, statul poate finanța programul ”Școala după școală” pentru copiii și elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii.

– Reprezentanții părinților fac parte și din conducerea unităților de învățământ, fiind membri cu drepturi depline în Consiliul de Administrație.

– Părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;

– Atitudinea părinților se răsfrânge asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării;

2.5 Norme de colaborare în mediul social între familie și școală

( stiluri educative ale familiilor contemporane)

Elementul cel mai important de care depinde calitatea și eficiența educației în familie este stilul educativ al acesteia.

Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acțiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori. Stilul parental se referă la modul părinților de acționare asupra copiilor și este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de acționare ale celor doi părinți.

Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă la coordonatele exterioare și la variabilele interne ale vieții de familie. O serie de specialiști consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de influență ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.

Stilul educativ este o expresie utilizată în mod rațional, vizând natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educației.

Analiza acestui aspect se poate realiza și în funcție de următoarele determinante:

socio-culturale și de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale și educative generale și particulare, tradițiile, instrucția primită, gradul de cultură, condiția socială, structura familiei etc.;

socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinți;

psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea părinților și a copiilor din familie;

psihologice – interindividuale, care se descriu în funcție de modul de relaționare tipic în familie și de tradiția interiorizată a modelelor culturale și educative.

Cele două variabile importante, controlul parental și sprijinul parental, se pot combina în trei tipuri de stiluri educative:

– Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor emoționale ale părintelui și ale copilului. Controlul este slab și responsabilitățile și nomele de conduită sunt puține.

– Autoritar, care asociază un control puternic cu o susținere slabă în activitatea copilului. Acestuia i se impun reguli și norme foarte rigide.

– Autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinții formulează reguli și controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschiși la schimburi verbale cu copiii, explicându-le rațiunile pentru care trebuie să respecte regulile și situațiile în care se aplică, stimulând totodată autonomoia lor de gândire.

Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite aspirații și dorințe pe care nu le-a realizat în viață. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent de posibilitățile copilului și în grade diferite, ținând cont de particularitățile personale, părinții consideră propriul copil o șansă de a nu repeta greșelile pe care l-au făcut ei în viață. Majoritatea repetă modelul educației pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au fost nemulțumiți de propriii părinți.

Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială. Numeroși autori sesizează că părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite: în clasele de mijloc și superioare, sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.

Toți părinți își iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită și mai mult sau mai puțin ascunsă de forme specifice și personale.

În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl vede frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alții se feresc să o arate.

Deși există numeroase nuanțe, în general, valorizarea copiilor și încrederea în forțele proprii sunt independente și se realizează în primul rând în familie.

2.5.1 Forme de colaborare ale cadrelor didactice cu familia

Școala si familia urmãresc același scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalitãți multilateral dezvoltate care sã poatã face fațã dinamicii sociale, schimbãrilor profunde și alese din societate. Pentru realizarea acestui scop unic este necesarã unitatea de acțiune, concordața dintre mijloacele specifice de influențare folosite în aceste douã instituții sociale. In cadrul acestei colaborãri, rolul conducãtor îl are școala.

În ce privește componenta evaluare, se dorește realizarea unei mai bune transparențe față de părinți. Un rol important îl are ”portofoliul educațional al elevului” care este constituit din elemente care atestă evoluția elevului în contexte educaționale diverse. Apare însă problema egalității de șanse. Aceeași problemă se ridică și pentru copiii preveniți din comunități sociale izolate.

Colaborarea dintre școalã și familie se poate realiza sub mai multe forme. Una dintre aceste forme este vizitarea familiei de cãtre cadrele didactice.

Vizita la domiciliul elevilor își atinge scopul dacã familia devine un colaborator activ și conștient al școlii, dacã se ajunge la stabilirea unui sistem unitar de mãsuri pentru îndrumarea elevului, dacã pãrinții sunt convinși si hotãrâți sã urmeze sfaturile cadrelor didactice.

O altã formã de colaborare a școlii cu familia o constituie vizitarea școlii de cãtre parinți. Spre a-i ajuta eficient pe copii, pãrinții trebuie sã se informeze despre rezultatele muncii și despre comportarea lor în școalã. Cele mai multe informații le pot primi de la diriginte/învãțãtor și de la cadrele didactice ale clasei. Pãrinții trebuie sã ținã permanent legãtura cu școala, dar mai ales atunci când apar primele note slabe sau se observã modificãri în comportamentul copilului. Mãsurile de îndreptare luate din timp, când carențele sunt mici, dau rezultate bune.

În toata lumea, ca și în România, angajarea și responsabilitatea familiei în educația copiilor este fundamentală pentru reușita participării școlare. Psihopedagogia moderna, centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este principalul educator și cu cel mai mare potențial de modelare. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieții.

Un rol foarte important al școlii este de a sprijini familiile. Fiecare familie are potențialul și nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către școală.

Comunicarea și colaborarea eficientă dintre profesori și părinți se bazează pe câteva elemente:
– Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se plece de la premisa că parinții sunt cei mai importanți „profesori” din viața copilului; respectul și tactul oferit de cadrul didactic față de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc.

– Atitudinea imparțială, care solicită gândirea pozitivă și deschisă despre familii, evitarea judecăților evaluative și dezaprobatoare. Atitudinea imparțială înseamnă incurajarea familiilor de către profesori să-și evalueze propriile decizii, fără a influența cu propria lor părere.
– Empatia față de părinte poate fi ușor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog și comunicare sinceră, sensibilă.

Formele de colaborare:

• Activitățile de oferire a informațiilor – în cadurl acestora familiile primesc informațiile din partea persoanelor autorizate. Exemple de acest fel de activitați sunt: avizierele, scrisori și bilete, carnețele de corespondență, telefoane, publicații, programe de întalnire cu parinții, ședințe.
• Activitațile de împărtășire a informațiilor – cele mai obișnuite activitați de acest tip sunt ședințele cu părinții – profesor. Informațiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii copilului, performanțele acestuia, dar și problemele întampinate.

• Sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul – Părinții pot juca rolul de profesori acasă și pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii.

Situațiile de non-colaborare dintre familie și școală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepții diferite ale părinților și cadrelor didactice cu referire la valoarea școlii, a copiilor, etc.

O bună colaborare între școală și familie este posibilă numai atunci când familia înțelege bine menirea școlii: aceea de a fi „principal izvor de cultură și factor de civilizație”, iar școala nu vede în familie o „debara” unde se aruncă toate rebuturile ei, ci un aliat, un colaborator sincer, permanent și direct interesat în întregul proces instructiv-educativ.

Colaborarea școlii cu familiile elevilor se poate realiza la nivelul conducerii și al cadrelor didactice. Cea mai frecventă și mai indicată este păstrarea legăturii dintre școală și familie la nivelul învățătorilor, deoarece aceștia cunosc mai bine particularitățile individuale ale elevilor, condițiile lor de viață, prieteniile, mediul familial și social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală, randamentul la învățătură, aptitudinile acestora. Învățătorii colaborează direct cu părinții elevilor, indirect cu bunicii sau rudele apropiate sau prin intermediul Comitetului de părinți.

La nivelul conducerii, se realizează colaborarea mijlocită prin învățător și comitetele de părinți și nemijlocit atunci când rezolvarea unor situații depășește atribuțiile învățătorilor. Acestea reprezintă cazurile cele mai dificile și necesită o atenție specială. Colaborarea dintre școală și familie trebuie să se realizeze în toat easpectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învățătură, frecvență, comportament, ținută. Sub orice formă s-ar manifesta elevul, învățătorul și părinții trebuie să acționeze la unison, fără compromisuri și abandonări în fața greutăților întâmpinate, când este cazul.

Componentă, ca și educația, a procesului de învățământ, instrucția este apanajul școlii, ca instituție investită cu atribuții speciale în acest domeniu. Ea se bazează pe predare, adică transmitere de cunoștințe, și învățare, adică receptarea acestora și aplicarea lor în practică. Predarea implică numeroase cunoștințe de didactică, știința organizării și desfășurării procesului de învățământ, deci și a instrucției în școală.

Învățarea implică unele obligații din partea elevului: cuprinderea într-o anumită clasă, la o școală, deci școlarizarea, frecvența cu regularitate a cursurilor, punctualitatea și pregătirea zilnică a lecțiilor.

Colaborarea învățătorului cu familiile copiilor ajunși la vârsta școlarizării este hotărâtoare, aceasta trebuind să fie principială, fără indulgență, dar și fără rigiditate, fără dictat și constrângere. De aceea, învățătorilor le revine în primul rând obligația de a cunoaște din timp situația fiecărui copil ajuns la vârsta de șase ani, dar și părinților de a se consulta din timp cu medicii școlari și mai cu seamă cu învățătorii.

Mai actuală decât școlarizarea a rămas frecvența, adică participarea zilnică a elevilor la lecții și la celelalte activități educative organizate de învățător. Instrucția se bazează pe predare și aceasta înseamnă că numai cine frecventează regulat cursurile poate asimila ușor și integral cunoștințele prevăzute în programele școlare și incluse în manuale. Orice absență înseamnă un gol, iar mai multe goluri duc la ruperea înlănțuirii logice a informațiilor, în așa fel încât elevul care o zi merge la școală și una lipsește să se găsească în situația unei roți dințate care se deplasează pe un plan drept, zguduindu-se, poticnindu-se.

Familiarismul în relațiile dintre învățător și părinți este tot atât de dăunător ca și rigiditatea, ostentația și absolutizarea. Implicată în frecvență este și punctualitatea, a cărei soluționare este labilă și diferit tratată de familie și de școală. Învățătorul o privește cu toată seriozitatea și luptă să elimine complet întârzierile de la cursuri, mai ales pe cele de la prima oră. Părinții, uneori le privesc cu ușurință. Scuzele par justificate și inofensive, dar argumentele sunt puerile. Se pierde din vedere esențialul: școala educă viitori cetățeni.

Colaborarea școlii cu familia se realizează și prin calificative, pentru calificative. Când învățătorul consemnează calificativul în carnetul elevului care trebuie contrasemnat și de părinți, stabilește mijlocit un contact între școală și familie. În acest fel, învățătorul informează familia despre nivelul cunoștințelor micului școlar, despre conștiinciozitatea lui și eficiența studiului individual.

2.5.2 Sarcinile cadrelor didactice în relația cu părinții elevilor săi

Cadrele didactice sunt interesate sã colaboreze cu părinții elevilor săi, sã-și facã din ei un aliat, pentru ca acțiunea educativã se fie mai profundã și de duratã. Colaborarea școlii cu familia este necesarã și în vederea unei informãri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoașterea lui multilateralã.

În ceea ce privește relația dintre familie și părinți cele mai frecvente sarcini de organizare a acestei relații sunt :

– Ședințele cu părinții

– Discuții individuale între cadrele didactice și părinți

– Organizarea unor întâlniri cu părinții

– Implicarea părinților în manifestări culturale ale școlii și activități recreative

– Voluntariat

– Asociațiile de părinți

Cadrele didactice au sarcina de a îmbunătații relațiile dintre școală și familie, prin promovarea următoarelor activități:

• O mai mare implicare a fiecăruia dintre părți prin asumarea reponsabilităților aferente. Probleme sunt și vor fi întotdeauna de fiecare parte, însa miza este mare, și anume copiii.

•  Sporirea transparentei – de obicei, schimburile de informații se fac la nivel restrâns. Doar dacă se in în discuție învățământul integrat. Este important ca părinții să aibă cunoștință de noile strategii în acest  sens.

•  Oferirea de modele de implementare a unor astfel de metodologii care au avut succes și asigurarea perfecționării unor speciliști care să ghideze procesul.

• Realizarea de parteneriate între școli, pentru schimburi de experiență, precum și de parteneriate între diferite insituții și școală.

• Promovarea schimbărilor vizate prin afișe, realizarea de documentare, spoturi, etc.
• Gândirea schimbărilor în pași, cu acordarea unui timp de grație pentru adaptare la noile norme.

Există o multitudine de forme de colaborare a educatorilor cu familia. Dintre acestea amintim:

întâlniri programate de diriginți / învățători (cu părinții clasei, cu un grup de părinți, numai cu părinții unui copil);

convorbiri telefonice;

corespondență;

vizite la domiciliu;

activități non-formale (excursii, acțiuni sportive, cercuri, concursuri, serbări, aniversări, momente festive etc.);

consultații la cererea părinților.

Adunările cu părinții au mare importanță deoarece educatorul informează despre succesul și comportamentul copiilor și rezolvă în comun anumite probleme de natură materială, familială sau organizatorică, când prezența tuturor este necesară.

Colaborarea dintre școală și familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul educațional propus, printr-o relație de echivalență dintre școala în comunitate și comunitatea în școală.

În concluzie, se poate afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susținută, familia și școala pot pune în aplicare procesul de educare a copilului, că numai așa se pot forma copii calmi, într-o viață zbuciumată, copii fericiți, într-o societate în permanentă schimbare.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ – COORDONATE METODOLOGICE ALE CERCETARII

3.1 Scop și obiective

Studiul realizat are în vedere implicarea membrilor familiei în educația copiilor dar și îmbunătățirea relației dintre familie și școală prin diverse metode.

Obiectivele cercetării

Identificarea contribuției familiei de a-și asuma rolul de partener egal cu școala în educarea copilului, în societatea contemporană.

Analizarea rezultatelor școlare ale copiilor ai căror părinți sunt parteneri activi împreună cu școala în raport cu cei care nu se implică.

3.2 Ipotezele cercetării

Prestabilirea parcursului educațional al copilului la nivelul ciclului preșcolar și primar se realizează în colaborare, prin comunicarea familiei cu reprezentantii școlii.

Problemele familiale afectează performanța școlară și o bună comunicare a familiei cu școala are ca rezultat depășirea oricăror bariere.

Copii ai căror părinți îi susțin în educație din timpul învățământului preșcolar și primar au riscuri minime de abandon școlar și șanse crescute de a face performanță.

3.3 Metodologia cercetării : În realizarea studiului de caz, am ales ca metodă de cercetare ancheta de opinie, pe bază de chestionar administrat de către operator și interviul. Ancheta de opinie este una dintre cele mai utilizate metode ce dercetare datorită faptului că este cea mai complexă metodă, putând cuprinde o arie largă a datelor cu privire la anumite domenii, cum ar fi exprimarea opiniei, gradul de satisfacere, aspirații, cunoștinte, interese etc. Aceasta constituie o formă științifică de investigare, de ordin idividual și colectiv sau de grup.

Trebuie să ținem cont că în desfășurarea anchetei sociale pot apărea diverse erori, datorate de lipsa de cooperare din partea subiecților sau a modului necorespunzător de lucru.

Tot în cadrul cercetării am realizat un număr de patru interviuri structurate, fiind aplicate cadrelor didactice.

Tehnica de investigare (instrumentul de măsurare): Pentru a atinge obiectivele studiului a fost elaborat un chestionar care cuprinde 15 întrebări cu răspunsuri preformulate, 14 închise și una deschisă, plus șase întrebări socio-demografice. În cadrul acestui chestionar au fost folosite și două întrebări cu răspunsuri multiple.

Prin realizarea și aplicarea chestionarului s-a dorit obținerea unor răspunsuri clare în abordarea și rezolvarea temei de cercetare. În cercetările sociologice chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de școlaritate, venituri etc.), cât și a celor subiective (opinii, atitudini, aspirații, trebuințe etc.).

Grupul țintă: Este alcătuit din persoane între 26 și 55 de ani care au reședința sau locul de rezidență în Filiași dar și satele alăturate.

Perioada de culegere a datelor: 9 – 10 aprilie 2013

Perioada de descărcare: 11-12 aprilie 2013

Perioada de prelucrare statistică a datelor: 25 aprilie 2012

Volumul și structura eșantionului – eșantionare de conveniență: Cercetarea sociologică a fost realizată pe un eșantion de 30 de respondenți și 4 interviuri.

Persoanele intervievate sunt :

Adriana Bebelici, profesor pentru învățământul preșcolar, Grădinița "Căsuța cu povești", Craiova

Liliana Nistor, profesor pentru învățământul preșcolar, Grădinița “Tedy Bear”, Craiova

Mari Sârbu, profesor pentru învățământul preșcolar și primar, Școala generală cu clasele I-VIII, Filiași

Simona Ionescu, profesor pentru învățământul primar la Școala gimnazială ,,Eufrosina Popescu„ Botosesti-Paia, Dolj

Rezultatele cercetării

Aveți copii înscriși în sistemul educațional ?

Graficul 3.1

În urma unui sondaj de opinie, realizat în orașul Filiași, locuitorii au fost întrebați dacă au copii înscriși în sistemul educațional. Într-o proporție de 53,33 % dintre persoanele intervievate, aceștia au menționat că au copii înscriși în etapa preșcolară, spre deosebire de elevii înscriși la școala primară și gimnazială, care sunt într-o proporție mai scăzută, 23,33 % , atât în școala primară cât și în cea gimnazială.

Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la școală?

Graficul 3.2

Putem spune că părinții copiilor din orașul Filiași sunt foarte preocupați de tot ce fac cei mici la grădiniță, sau școală, după caz, având în vedere procentul de 70 %, unde susțin acest lucru. Într-o proporție de 26,67 %, aceștia au menționat că se interesează de cele mai multe ori, pe când un număr foarte redus de 3,33 % sunt preocupați rareori despre ce se întâmplă pe parcursul orelor .

Cum considerați colaborarea dumneavoastră cu școala?

Graficul 3.3

Când vine vorba despre colaborarea cu grădinița/școala 56,57 % dintre respondenți afirmă că au o relație foarte bună, în timp ce 30 % susțin că există o colaborare bună. În același timp 13,33 % declară că relația cu sistemul de învățământ este satisfăcătoare.

Datorită progresării învățământului, pretențiile părinților au crescut din ce în ce mai mult, însă din graficul prezentat putem menționa că există cadre didactice competente care își fac foarte bine datoria, astfel încât sa-i mulțumească atât pe copii, cât și pe părini.

Credeți că este important să mergeți la școală din când în când și să vă interesați de copilul dumneavostră ?

Graficul 3.4

Efectele strânsei relații dintre copii, părinți și sistemul de învățământ, duc la o creștere armonioasă a celor mici, astfel încât aceștia vor fi capabili să învețe mai ușor și cu un interes mai mare tot ce este nou. Părinții sunt conștienți că implicarea lor are efecte pozitiv e, motiv pentru care într-un procent de 100 % aceștia au menționat că este important să meargă din când în când sa se intereseze de copii dumnealor.

Când îi faceți vizite copilului la grădiniță / școală ?

Graficul 3.5

Dacă 6,67 % dintre respondenți au preferat să menționeze situatii diverse atunci când au fost întrebați când le fac vizite copiilor, menționând ca de exemplu că merg pe neașteptate să vadă cum se comportă cei mici atât în colectiv cât și la clasă, într-un procent de 35,57 % părinții și-au exprimat opinia relatând că cel mai des merg la ședințele cu părinții.

Tot ca o prima opțiune a vizitelor, 30 % dintre părinți participă voluntar la proiecte școlare dar și extrașcolare, cum ar fi excursiile, mai ales în cazul copiilor înscriși în sistemul preșcolar. Într-un procent 16,67 % părinții ajung la grădiniță sau la școală în situația în care au anumite plângeri sau nemulțumiri.

Chiar dacă societatea contemporană a evoluat, internetul având un rol foarte important, decât 10 % dintre părinți au specificat că scriu cadrelor didactice prin intermediul acestuia .

Graficul 3.6

Ca o a doua variantă cu privire la aceeași întrebare pusă anterior, părinții au avut precizat într-un procent de 39,29 % că merg în vizită la grădiniță sau la școală atunci când au anumite plângeri sau nemulțumiri; 32,14 % la ședințele cu părinții; 14, 29 % prin participare voluntară la proiectele școlare; 10,71 % au precizat alte situații, iar în ultimul rând clasificându-se internetul printr-un procent de 3,57 %.

Graficul 3.7

Din perspectiva părinților chestionați, la ce-a de-a treia variantă cu privire la întrebarea “ Când îi faceți vizite copilului la grădiniță / școală ? “ aceștia au declarat într-un procent de 50 % că merg în vizită la ședințele cu părinții; 16,67 % zilnic prin intermediul internetului, același procent fiind cumulat și de participarea voluntară la proiectele școlare și atunci când au anumite plângeri/nemulțumiri.

Țineți cont de părerea educatorului/ învățătorului ?

Graficul 3.8

Dintre respondenții care țin cont de părera cadrelor didactice, 76,67 % susțin că întotdeauna iau în seamă sfaturile acestora deoarece sunt cei mai în măsură să își spună părerea cu privire la capacitățile de învățare ale unui copil. Cealală parte a părinților chestionați țin cont de părerea educatorului / învățătorului de cele mai multe ori în proporție de 23,33 %.

Ca și variante opționale, respondenții aveau de ales și între “ rareori “ sau “ niciodată”, însă datorită procentului foarte ridicat al primei variante, putem observa că părinții au deplină încredere în cadrele didactice.

Care credeți că este cea mai bună metodă prin intermediul căreia cadrul didactic ar trebui să țină legătura cu dumneavoastră?

Graficul 3.9

Fiind întrebați “Care credeți că este cea mai bună metodă prin intermediul căreia cadrul didactic ar trebui să țină legătura cu dumneavoastră?” respondenții au precizat în procent de 53,33 % că țin legătura cu cadrele didactice prin intermediul telefonului, în timp ce 33,33 % preferă întâlnirile individuale.

Totodată 10 % dintre părinți au menționat că ședințele sunt singurele care îi țin aproape de activitatea celor mici, pe când un procent foarte mic a avut ca și opțiune variante diverse, precum înființarea unei “camere verzi” unde pot discuta oricând problemele legate de grădiniță sau școală.

Implicarea dumneavostră în activitatea școlară a copilului este :

Graficul 3.10

În ceea ce privește implicarea părinților în activitatea școlară a copiilor, 56,57 % dintre persoanele intervievate consideră că implicarea este un drept, ca și părinte putând să intervină în tot ce ține de copilul dumnealor. Cu un procent mai scăzut de 43,33 %, se clasează varianta ce susține că activitatea părinților este o obligație, datorită faptului că atâta timp cât și-au însușit rolul de părinte, are obligația să se implice în orice tip de activități în ajutorul dezvoltării copilului.

Considerați că acordați timp suficient și atenție suficientă problemelor școlare ale copilului dumneavoastră ?

Graficul 3.11

Chiar dacă în ziua de azi părinții fac multe sacrificii pentru a-și putea întreține copii, au joburi cu un program foarte încărcat, aceștia își dau tot interesul cu privire la educația copiilor, motiv pentru care 83,33 % dintre părinții chestionați au răspuns afirmativ atunci când au fost întrebați dacă acordă suficient timp problemelor școlare. Totodată, există un procent de 16,67 % dintre părinții care nu sunt mulțumiți de timpul pe care îl dedică celor mici cu privire la educație.

Care este motivul pentru care acordați puțin timp discutării problemelor școlare cu copilul dumneavoastră?

Graficul 3.12

Când vine vorba despre motivele pentru care părinții nu alocă suficient timp discutării problemelor legate de educație, motivele sunt diverse, însă raportându-ne la persoanele chestionate, într-un procent de 60 % , slujba este principalul factor care împiedică rezolvarea acestei probleme. Un procent de 20 % dintre cei care au fost rugați să nominalizeze motivul pentru care acordă puțin timp dicuțiilor referitoare la problemele școlare, au afirmat că presiunea activității profeșionale și a îndatoririlor este principalul obstacol, în același timp 20 % sesizând că problema ține de comunicarea cu copilul, cel mic nefiind interest de aceste discuții.

Atunci când acasă apar probleme care ar putea afecta situația școlară a copilului, informați cadrul didactic despre aceste probleme ?

Graficul 3.13

În ceea ce privește dicutarea problemelor extrașcolare, dar care ar putea afecta situația copilului, 60% dintre părinții chestionați au precizat că dicută cu cadrele didactice aceste probleme în functie de natura lor. În același timp există părinți care consideră că este necesar să înștiințeze educatorul / învățătorul cu privire la orice tip de problemă întotdeauna, aceștia fiind într-un procent de 26,67%, în 10% anunță rareori. Putem observa că există un procent foarte scăzut al părinților care preferă să nu anunțe niciodată intervenția vreunei problem, mai exact 3,33%.

Vă rugăm să vă exprimați acordul în ceea ce privește regulile și regulamentul școlar :

Graficul 3.14

Referitor la regulamentul școlar persoanele intervievate și-au exprimat opinia ca fiind total de acord cu acesta într-un procent de 63,33%, pe când 36,67% au susținut că sunt de acord în general.

Dat fiind faptul că părinții sunt în general de acord cu regulile și regulamentul școlar, putem observa că aceștia au o părere pozitivă la adresa sistemului de învățământ.

Se întâmplă des ca părerea / atitudinea dumneavoastră față de copil să nu fie în concordanță cu cea a cadrelor didactice?

Graficul 3.15

În cadru general, 70% dintre respondenți și-au exprimat opinia răspunzând negativ la întrebarea menționată, în schimb 23,33% au afirmat că părerea dumnealor față de copil este în concordanță cu cea a cadrelor didactice. Au existat și persoane care nu au reușit să aprecieze acest lucru, acestea fiind într-o proporție de 6,67%.

Ce calități trebuie să îndeplinească un profesor ?

Graficul 3.16

În urma sondajului realizat, atunci când persoanelor intervievate li s-a cerut părerea cu privire la calitățile unui cadru didactic, ca primă variantă au specificat în proporție de 46,67% ca fiind seriozitatea, urmată de autoritate cu o diferenta de 16,67 % procente mai puțin. O altă calitate pe care trebuie să o aibă un cadru didactic, în viziunea părinților chestionați este toleranța cu un procent de 16,67%. Ultimele opțiuni au fost comportamentul democratic sau altceva, fiecare într-un procent de 3,33%.

Graficul 3.17

La aceeași întrebare , ca o a doua variată, părinții chestionați au clasat într-un procent de 36,84% comportamentul democratic; 21,05% seriozitatea, cu același număr de procente este situată și toleranța; 15,79% dintre procente sunt acordate autorității, iar persoanele care au avut alte păreri sunt înregistrate cu 5,26% dintre procente.

Graficul 3.18

Pentru 28,57% dintre persoanele intervievate comportamentul democratic este menționat ca o a treia variantă pe care un cadru didactic trebuie să o îndeplinească, același procent ocupându-l și toleranța, după care seriozitatea, autoritatea sau altceva, variante ce au cumulate 14,29% procente fiecare în parte.

Ce considerați că ar trebui să facă școala pentru a exista o mai bună colaborare între familie și școală?

Graficul 3.19

În ceea ce privește contribuția școlii în relația de colaborare dintre familie și școală, persoanele chestionate au apreciat într-un procent de 37,04% că o frecvență ridicată a ședințelor ar putea înbunătății această relație, fiind urmată de implicarea părinților în activități școlare și extrașcolare cu un procent de 25,93% , o strânsă legătură între școală și familie fiind varianta apreciată în aceeași măsură cu cea anterioară. Au existat un număr de 11,11% procente dintre părinți care au considerat că școala ar mai putea face și altceva pentru îmbunătățirea relației de colaborare dintre familie și școală.

Graficul 3.20

Graficul 3.21

Graficul 3.22

Graficul 3.23

Graficul 3.24

Graficul 3.25

Tot în cadrul cercetării, am avut de realizat pe tema relației dintre familie și școală un număr de patru interviuri structurate. Dintre acestea două au fost aplicate cadrelor didactice din învățământul primar și două celor din învățământul preșcolar.

Interviul a fost împărțit pe patru teme:

Prima temă viza o discuție introductivă ;

Cea de-a doua temă conținea întrebări generale despre educație;

Următoarea temă, s-a bazat pe importanța familiei în procesul de socializare;

Ultima temă, a pus accentul pe importanța instituțiilor de învățământ în educația tinerilor;

La întrebarea “ Credeți că școala are un rol important în educația copiilor ?” au fost primate răspunsuri diferite în funcție de persoanele intervievate.

Deși întrebarea a fost adresată sub aceeași formă tuturor persoanelor intervievate, răspunsul a avut în vedere importanța deosebită pe care o ocupă școala în educație, una dintr educatoare afirmând “Da, bineînțeles că școala are un rol important în educația tinerilor, după familie, școala contribuie în mod esențial la educația tinerilor, oferindu-le bagajul de cunoștiinte necesar dezvoltării psiho-sociale a acestora, modele de urmat precum și exemple de comportment. “, celelalte cadre didactice punând foarte mult accent pe un răspuns scurt și la obiect, precum “Școala are rolul cel mai important în dezvoltarea și educația copiilor” considerând că nu sunt necesare explicații suplimentare.

O altă întrebare adresată cadrelor didactice a fost următoarea “Care credeți că este cea mai bună metodă prin intermediul căreia ar trebui să țineți legătura cu părinții ?”. Părinții au un rol foarte important în educația copiilor, din acest motiv cadrele didactice încearcă prin diverse mijloace să țină legătura cu aceștia, deoarece copii sunt influențați de părinți cu privire la timpul pe care îl acoră educației.

La aceasta primind următoarele răspunsuri “În primul rând, părinții trebuie să prezinte disponibilitate în ceea ce privește această legătură școală-familie. Aceasta însemnă prezența părinților la ședințele organizate de educatori,învățători sau diriginți, implicarea activă la acțiunile organizate în școală la care trebuie să fie prezenți aceștia. Cu alte cuvinte, să acorde atenția cuvenită solicitărilor școlii și profesorilor pentru că o educație de calitate se face cu sprijin din ambele părți, atât familia, cât și școala fiind factorii care contribuie esențial la educația copiilor și la formarea de caractere.” spunea una dintre educatoarele intervievate. Un alt răspuns pe care l-am primit cu privire la această întrebare “ La cât de ocupați sunt părinții în ziua de azi chiar nu ne mai putem folosi de metotada cea mai folosită adică ședința cu părinții iar noi la grădinița noastră folosim noua tehnologie așa că tot ce avem de comunicat sau de discutat cu ei o facem ori prin telefon ori prin email și este o metodă destul de bună. “

Din răspunsurile primite deducem că cele mai bune metode prin intermediul căreia cadrele didactice țin legătura cu părinții sunt ședințele, telefonul, emailul dar si lectoratele.

Încă o întrebare ce vizează tema cercetării se enunța astfel: “În ce măsură părinții elevilor participă la ședințele cu părintii ?Argumentati !”, de asemenea și răspunsurile acestei întrebări au fost asemănătoare.

Una dintre doamnele învățătoare consideră că “ Gradul participării părinților la ședințe variază în funcție de nivelul educațional și de dezvoltare personală al părinților, dar principalul factor determinant îl reprezintă relația pe care cadrul didactic reușește să o stabilească cu aceștia.”

O altă părere în acest caz al unui cadru didactic din învățământul preșcolar susține că “În prezent, părinții care participă la ședințele cu părinți nu sunt în număr foarte mare deoarece nu conștientizează însemnătatea acestor ședințe în care pot afla mai multe despre copilul lor, pot afla cum ar putea să îl ajute dacă are probleme, cum să îl motiveze sau cum să îl recompenseze. Părinții care absentează de la ședințe sunt mai mereu aceiași, ei punând pe primul loc ca și priorități altceva decât educația copilului lor. Dar sunt și părinți care nu lipsesc de la ședințe și acest lucru se poate vedea în progresulcopiilor lor la școală.”

La întrebarea “Credeți că este important ca părinții să meargă la școală din când în când și să se intereseze de copilul dumnealor ?” răspunsurile au fost următoarele:

“Bineînteles, dacă le pasă de educația copilului lor trebuie să se prezinte periodic la școala și să se intereseze de educația și comportamentul acestuia” menționa doamna educatoare Adriana Bebelici, gradinița "Căsuța cu povești", Craiova.

Un alt răspuns oferit de Nistor Liliana, profesor pentru învățământul preșcolar “Tedy Bear”, Craiova a fost “Da, mi s-ar părea normal ca un părinte să treacă cel puțin odată pe săptămână să vorbească cu cadrul didactic să se intereseze de situația școlară a copilului lui” “Da, este important ca părinții să se intereseze de situația școlară a copiilor deoarece astfel aceștia se simt supravegheați și motivați să învețe” este părerea doamnei Simona Ionescu, profesor pentru învățământul primar la Școala gimnazială ,,Eufrosina Popescu„ Botoșești-Paia, Dolj.

Încă o părere a doamnei învățătoare Mari Sârbu, Școala gimnazială cu clasele I-VIII, Filiași, Dolj, susține că “Sigur că da, este foarte importantă prezența părinților atât în actvitatea școlară, cât și în cea extrașcolară. Cu cât aceștia își dau mai mult interesul cu privire la copii dumnealor, cei mici vor fi motivați să învețe dorind să-și mulțumească părinții, primind la schimb o recompensă pe măsura eforturilor depuse.”

La întrebarea “Considerați că este de datoria dumneavoastră sau a părinților să se informeze cu privire la situația școală a elevilor? “ răspunsurile cadrelor didactice intervievate au fost următoarele:

“Este de datoria mea sa îi informez cu privire la ședințe și la întâlnirile cu părinții și de datoria dumnealor să se prezinte. În schimb, dacă este o problemă care trebuie rezolvată urgent, este de datoria mea să informez părintele pentru a lua măsurile care se impun pentru a o rezolva.”-Adriana Bebelici

“Datoria este a noastră să-i informăm dar părinții cu adevărat interesați întreabă ei înainte să le comunicăm noi.”- Liliana Nistor

“Datoria cadrului didactic este să informeze dar părinții cu adevarat interesați de situația școlară a copiilor solicită informații fără a aștepta să fie organizate întâlniri de către cadrele didactice.” – Simona Ionescu

“ Cu privire la situația școlară a copiilor, trebuie să se intereseze atât părinții dar și cadrele didactice să transmită cele mai importante informații privind educația acestora. Este de datoria noastră să supraveghem evoluția copiilor, iar părinții să fie în legătură cu toate schimbările care se petrec “- Mari Sârbu

O altă întrebare care a fost adresată cadrelor didactice în timpul interviului “Credeți că există vreo diferență între educația primară primită de copii din familiile monoparentale și cei care fac parte din familii ce au ambii părinți ?” unde am primit următoarele răspunsuri:

Cu privire la această întrebare Adriana Bebelici,doamna educatoare afirma “Nu, nu neapărat, adică de obicei nu se observă acest aspect, nu se reflectă în educația copilului, numai dacă din falsa impresie că ar compensa lipsa celuilalt părinte, unii dintre părinții ce își cresc singuri copii le oferă acestora și lucruri ce nu le trebuiesc, îi răsfață prea mult și aceștia își cam pierd respectful pentru părinte, ba chiar cred că li se cuvine totul.”

Părerea Lilianei Nistor, o altă doamnă educatoare este următoarea “ Depinde de situație. Diferă educația primită într-o familie monoparentală de cea dintr-o familie cu ambii părinți în care aceștia se află în conflicte permanente. Dar sunt și cazuri de copii proveniți din familii monoparentale care primesc o educație foarte bună.”

Aceeași întrebare a fost adresată și cadrelor didactice din învățământul primar, iar răspunsul doamnei Simona Ionescu a fost următorul: “Depinde de la caz la caz. Este preferabilă educația primită într-o familie monoparentală decât într-o familie cu ambii părinți în care aceștia se află în conflicte permanente.”

“ Depinde de la caz la caz, există situații în care educația primită într-o familie monoparentală este la fel de reușită ca și în familiile cu ambii părinți. Părinții care își cresc singuri copii, țin locul a două persoane importante din viața celor mici, motiv pentru care își dau interesul astfel încât copii să nu simtă acestă diferență” este părerea doamnei învățătoare Mari Sârbu.

Ultima întrebare adresată cadrelor didactice a fost “Pe cine credeți că iau ca și model de urmat în viață elevii ?” iar răspunsurile primite au fost similare. Atât doamnele educatoare intervievate cât și doamnele învățătoare, și-au susținut punctul de vedere spunând că elevii iau ca și model de urmat, de cele mai multe ori părinții, după care, din păcate, personaje promovate de mass-media, și poate pe ultimele locuri, un profesor.

CONCLUZII

În urma studiilor și cercetărilor ( aplicarea chestionarelor în rândul părinților copiilor înscriși în sistemul educațional preșcolar și școlar, din orașul Filiași, și nu în ultimul rând interviurile aplicate celor două categorii de cadre didactice asemănătoare din punct de vedere al vârstei și implicit al moduli de gândire ), efectuate în cadrul cercetării pentru lucrarea de licență coordonată sub supravegherea doamnei Prof. Univ. Dr. Andreea Niță, concluzia pe care o putem elabora vizează importanța relației dintre familie și școală în societatea contemporană.

Indiferent de vârstă sau nivelul de educație, părinții chestionați și cadrele didactice intervievate în cadrul cercetării poziționează relația dintre familie-școală pe un loc important în educația copiilor.

De asemenea ei consideră că instituția ce exercită un rol primordial în educația tinerilor este familia, deoarece in cadrul ei viitorul adult își formează deprinderile,învață să socializeze, își formează caracterul și în continuitate bineînțeles vine școala.

În majoritatea familiilor, părinții încearcă să ofere o educație potrivită, însă există și excepții, familii în care copii sunt neglijați, dar cert este că familia rămâne prima instituție care oferă o educație bună copiilor, însă școala ocupă și ea la rândul ei un loc fruntaș în învățământul contemporan. Relația stransă dintre aceste două instituții duce la cele mai bune rezultate ale elevilor din învățământul românsc. Viitorul tării noastre depinde de rezultatele educaționale ale copiilor, iar pentru aceste performanțe educația timpurie trebuie să-și îndeplinească foarte bine toate îndatoririle față de copii și părinți.

Datele interpretate ale cercetării, atât din chestionarele aplicate cât și din interviuri, confirmă prima ipoteză pe care am dorit să o verificăm, și anume “Prestabilirea parcursului educațional al copilului la nivelul ciclului preșcolar și primar se realizează în colaborare, prin comunicarea familiei cu reprezentanții școlii”

Respondenții au considerat în proporție de 70% că nu se întamplă ca părerea dumnealor față de copil să nu fie în concordanță cu cea a cadrelor didactice, motiv pentru care putem deduce că părinții sunt mulțumiți de cum decurge relația dintre ei și educatori / învățători, părerile acestora fiind asemănătoare în ceea ce privește părerea despre copii.

Pentru a putea observa clar că părinții apreciază cadrele didactice, aceștia au fost rugați să menționeze trei calități importante pe care trebuie să le îndeplinească un profesor, iar pe primele trei locuri s-au clasat seriozitate 46,67%, autoritate 30%, toleranță 16,67%, calități ce sunt întocmite și de către cadrele didactice care se ocupă de copii părinților chestionați.

În ceea ce privește modelul de urmat în viață al tinerilor, cadrele didactice și-au exprimat opinia spunând că în principiu familia este cel mai vizat model pe care copii îl urmează în viață, urmat de modelul profesorilor care își dau tot interesul pentru ca elevii pe care îi formează să fie oameni respectați și care să știe cum să se comporte în societate indiferent de situația în care se află. Toate aceste rezultate, confirmă teoria menționată anterior.

O altă ipoteză pe care am dorit să o am în vedere în realizarea cercetării este reprezentată de “Problemele familiale afectează performanța școlară și o bună comunicare a familiei cu școala are ca rezultat depășirea oricăror bariere.”

Pentru a putea verifica această ipoteză am alcătuit câteva întrebări, din care să pot deduce dacă performanțele școlare sunt afectate de problemele familiale și dacă există o comunicare bună între familie și școală, ipoteză care s-a și confirmat. După cum putem observa în interpretarea datelor, părinții consideră într-o proporție foarte mare că au asupra copiilor un drept, dreptul de a se implica în tot ce are legătură cu cei mici, mai ales când vine vorba despre activitatea școlară. Tot din datele care au rezultat în urma chestionarului aplicat părinților, am observat că mult peste jumătatea persoanelor chestionate au menționat că acordă suficient timp problemelor școlare.

Din perspectiva cadrelor didactice intervievate, în familiile monoparentale, educația pe care o primesc copii este la fel ca cea a copiilor care cresc într-o familie cu ambii părinți, diferența fiind în comportament, dar nu și la învățătură, din contră, chiar daca sunt doar niște copii, cunosc greutățile vieții și mulți dintre ei sunt foarte muncitori.

Părinții pun foarte mult accent pe informarea cadrelor didactice cu privire la orice problemă care ar putea afecta situația școlară a copiilor, de aici deducem că aceștia acordă o importanță deosebită învățământului, iar comunicarea dintre ei și învățători/educatori este una potrivită pentru interesul comun pe care îl au, și anume educația copiilor.

“Copii ai căror părinți îi susțin în educație din timpul învățământului preșcolar și primar au riscuri minime de abandon școlar și șanse crescute de a face performanță” , este cea de-a treia ipoteză de la care am pornit, cu scopul de a afla părerea persoanelor chestionate.

Chiar dacă din interviul adresat cadrelor didactice, reiese că părinții nu participă atât cât ar trebui la ședințele invocate cu scopul de a afla mai multe informații în legătură cu activitatea celor mici, atât educatorii/ învățătorii cât și părinții păstrează legătura prin diverse mijloace, interesându-se de tot ce este important.

Când au fost rugați să-și exprime opinia cu privire la regulamentul si regulile școlii, un procent de 63,33% dintre părinții chestionați au afirmat că sunt total de acord în ceea ce privește acest subiect. O parte dintre respondenți au menționat că sunt necesare mai multe reuniuni ale cadrelor didactice cu părinții, deoarece programul acestora nu le permite să ajungă foarte des la ședințele convocate chiar dacă și-ar dori. O altă opțiune a acestora, cu privire la ce ar putea face sistemul de învățământ pentru a exista o colaborare mai strânsă între părinți și cadrele didactice, a fost cea în legătură cu implicarea în activitățile școlare și extrașcolare.

Putem deduce că părinții își dau foarte mult interesul când este pus la mijloc copilul, dorind pentru acesta o educație potrivită, un viitor care să-l satisfacă, iar pentru acest lucru implicarea lor este necesară încă decând cei mici pășesc pe pragul școlii.

Concluzionând argumentele și teoriile lucrării de față, constatăm că relația școală-familie este un subiect des aborda si supus atenției publicului larg, mai ales pe fondul schimbărilor sociale multiple din ultimul timp. Școala poate participa și interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală sau în afara acesteia, școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a întelege normele moral-civice, poate îmbunătății calitatea vieții și performanțelor elevilor, poate forma abilități de gândire independentă și critic. Școala deveine astfel un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândii abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învățare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânărului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesionale formative.

Legătura care trebuie sa existe între familie și școală reprezintă un continuum, o relație de interedependență în care fiecare dintre elemente consituie o proiecție pe scară mai mică a celoralalte, bazându-se în același timp pe celelalte. Astfel, orice eșec, orice inconsecvență, orice ruptură la nivelul uneia dintre ele se va reflecat și în celelalte.

Relația dintre familie și școală este o necessitate. Educația părinților, ca și educația adulților, apare necesară atât pentru educarea copiilor, cât și pentru o cale de emancipare spirituală și socială..

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educatiei familial, au dus la întelegerea faptului că sistemul de educație ramâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților.

Pentru îndeplinirea funcției fundamentale a familiei, de securizare a copilului și a rolului său socializator, aculturant și individualizator, finalitatea definitorie a educației părinților devine formarea conștiinței educative a părinților, a necesității unui efort conștient pe masura evoluției nevoilor (inclusiv de educație) ale copilului.

Părinții și profesorii ar trebui să descopere împreuna încrederea unora față de alții, relația cu familia trebuie încurajată de școală, consiliul scolar să includă reprezentanți ai (asociatiilor) părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale; organizațiile de părinți să fie acceptate și încurajate în activitatea școlară

Este evident că părinții și profesorii împărtășesc o responsabilitate uriașă. Împreună oferă copiilor dorința de a învăța și a munci din greu. O bună comunicare între ei este esențială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învățare și al creșterii interesului lor în această direcție.

Realizarea tuturor sarcinilor instructiv-educative are loc pe fondul unor particularități specifice ale familiei ca factor educativ al succesului școlar.